Cercetări privind agenții patogeni și dăunătorii de carantină fitosanitară Domeniul de doctorat: Agronomie Specializarea: Protecția plantelor… [306057]

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI

MEDICINĂ VETERINARĂ

„ION IONESCU DE LA BRAD”

DIN IAȘI

RAPORT DE CERCETARE II

Cercetări privind agenții patogeni și dăunătorii de carantină fitosanitară

Domeniul de doctorat: Agronomie

Specializarea: [anonimizat]. Univ. Dr. Eugen ULEA

Doctorand: [anonimizat]-Ioana IACOB

Iași-2015

Titlul tezei de doctorat:

„Cercetări privind principalii agenți patogeni și dăunătorii la o serie de plante ornamentale din Moldova”

CUPRINS

Agenții patogeni și dăunătorii de carantină semnalați pe speciile floricole

Petunia spp.

1.1 Phytophthora parasitica Dast.

Denumire științifică

Phytophthora parasitica Dast.

Denumire populară

Mană de sol

Sinonime

Phytophthora nicotianae var. parasitica Dast. (Waterhouse)

Denumiri populare internaționale:

Engleză: blight, [anonimizat]-[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat];

Spaniolă: [anonimizat];

Franceză: [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

Încadrarea sistematică

Subîncrengătură: Mastigomycotina

Clasa: Oomycetes

Ordin: Peronosporales

Familie: Pythiaceae

Gen: Phytophthora

Specia: Phytophthora parasitica

Istoric

Agentul patogen a fost semnalat pentru prima oară de către botanistul de origine arabă Ibn el Awan în anul 1832. În anul 1913 [anonimizat] L. și îl denumește Phytophthora parasitica. În anul 1993 Hall descrie acest agent patogen sub numele de Phytophthora nicotianae (Lamour K., 2013). În România această boală a fost semnalată pentru prima oară în anul 1968, provocând pagube semnificative atât în câmp (5-20%) cât și în sere și solarii (10-60%) (Ulea E., 2003). În ultimul deceniu agentul patogen Phytophthora parasitica nu a mai fost semnalată decât sporadic. De asemenea și creșterea importului de material horticol din ultimii ani favorizează riscul de transmitere și răspândire al cipercii. Pe planta gazdă Petunia hybrida Hort. [anonimizat] 1962 (Philips DJ., Baker R., 1962 ).

Descriere

Ciuperca este o specie polifagă care apare în mod special în climatul de tip mediteranean cu temperaturi peste 27șC, unde temperatura solului și umiditatea sunt ridicate. Ciuperca rezistă în sol sub formă de clamidospori sau în resturile vegetale infectate. În data de 10.04.2014, la Iași, a fost determinată ciuperca Phytophthora parasitica Dast. pe planta gazdă Petunia hybrida Hort.

Deși această ciupercă a [anonimizat] a [anonimizat] 2014 au fost favorabile apariției și evoluției micromicetelor din familia Pythiaceae. În ultimul deceniu agentul patogen Phytophthora parasitica nu a mai fost semnalat decât sporadic. De asemenea creșterea importului de material horticol din ultimii ani favorizează riscul de transmitere și răspândire al ciupercii.

Plante gazdă

Cercul de plante gazdă al acestui agent patogen este compus de obicei din plante cu importanță economică deosebită cum ar fi: specii din familia Solanaceae (Solanum lycopersicum L., Capsicum annuum L., Solanum melongena L., Solanum tuberosum L., Nicotiana tabacum L.), specii din familia Rosaceae (Prunus, Malus, Pyrus,), specii din familia Lythraceae (Punica), specii din familia Juglandaceae (Juglans), specii din familia Rutaceae (Citrus), specii din familia Cucurbitaceae și Brassicaceae și o serie de plante ornamentale (Petunia hybrida Hort., Dianthus  caryophyllus L., Vinca minor L.) (Becktell M. C. et al., 2006).

Simptomatologie

Agentul patogen Phytophthora parasitica Dast. atacă atât plantele tinere cât și plantele mai avansate în perioada de vegetație. La plantele tinere, literatura descrie atacul ca o putrezire a rădăcinii și coletului, ce determină ofilirea și într-un final moartea acestora. Se observă de altfel tendința plantei de a forma rădăcini adventive deasupra porțiunii atacate (Hao W. et al., 2012).

În ceea ce privește atacul pe plantele avansate în vegetație se observă simptome de traheomicoză, ofilirea frunzelor bazale și brunificarea coletului și a rădăcinii (Olson H. A. et al.,2013). În literatură, la plantele descrise, țesuturile atacate se înmoaie și apoi se usucă prezentând în cele din urmă o textură spongioasă.

Putrezirea coletului este cel mai frecvent simptom al bolii, iar odată cu acesta apar pete brun-cenușii, iar în dreptul lor în timp apar mici depresiuni (Hu J., Li Y., 2014). Pe aceste porțiuni măduva din interiorul tulpinii se brunifică, se deshidratează și apar goluri în interiorul tulpinii, unde ulterior în condiții favorabile de umiditate și temperatură se formează miceliul ciupercii.

Morfologia agentului patogen

În țesuturile infectate apar sporangiofori lungi, cu dimensiuni cuprinse între 100-300 µm, cu zoosporangi sferici sau ovoizi, papilați, cu dimensiuni cuprinse între 25-35 µm x 30-45 µm, care la germinare dau zoospori sau direct miceliu. Zoosporangii nu sunt caduci. Oosporii sunt sferici, incolori, cu o dimensiune cuprinsă între 25-30 µm. Pot să apară clamidospori rotunzi, cu pereți groși și bruni, și cu dimensiuni cuprinse între 20-60 µm (Lamour K., 2013).

Pentru Phytophthora parasitica Dast. găsită pe Petunia hybrida Hort. au fost determinate următoarele dimensiuni: sporangioforii cu dimensiuni cuprinse între 120-270 µm, iar pentru zoosporangi dimensiunile determinate au fost cuprinse între 25-30µm x 30-42 µm, ambele dimensiuni încadrându-se în cele citate în literatură.

Măsuri de combatere

Ținând cont de observațiile asupra evoluției patogenului, în câmp, se recomandă folosirea de răsad liber de agenți patogeni, evitarea terenurilor depresionare, slab drenate și rotația culturilor timp de  3-4 ani (Hao W. et al., 2012).

În seră în schimb, se recomandă dezinfecția solului pe căi termice sau chimice, evitarea irigării exact după plantare  cu apă foarte rece, pentru a nu supune planta la un șoc termic ce favorizează producerea infecției, evitarea împroșcării particulelor de sol pe frunze în timpul udării, îndepărtarea plantelor atacate sau a organelor atacate ale plantei (Ahonsi M. O. et al., 2010) .

În ceea ce privește prevenirea și combaterea chimică, se vor utiliza produse cum ar fi: APRON XL 350 ES- 0,35 g/kg sămânță, CAPTADIN  50 PU (WP) -2 g/kg sămânță, PREVICUR 607 SL în concentrație de 0,25%, PREVICUR ENERGY (XX) – 0,1%, MERPAN 80 WDG (WG) în concentrație de 0,15%, TACHIGAREN 30 L în concentrație de 0,1% (Ulea E., 2003).

Riscul fitosanitar

Phytophthora parasitica Dast. este considerat un agent patogen de carantină și este înscris pe lista A2 de către orgaizația EPPO încă din anul 1990. În tabelul de mai jos sunt anexați toți agenții patogeni și dăunătorii de carantină semnalați pe planta gazdă Petunia sp.

Tabelul 1.1

Agenții patogeni și dăunătorii de carantină semnalați pe planta gazdă Petunia sp.

1.2 Tobacco ringspot virus

Denumire științifică

Tobacco ringspot nepovirus

Sinonime

Tobacco ringspot No. 1

Nicotiana virus 12

Încadrarea sistematică

Ordin: Picornavirales

Familie: Secoviridae

Gen: Nepovirus

Specia: Tobacco ringspot virus

Istoric

TRSV este serologic legat de eucharis mottle și de potato black ringspot nepoviruses, de origine peruviană. Ambele au fost considerate tulpini de TRSV. În special, acesta din urmă a fost numit Andean potato calico strain of TRSV în fișa de date privind virusuri non-europene de la cartofi de EPPO / CABI (1992). Ar trebui să fie privit ca un virus distinct, iar acum este descris într-o foaie de date separată (EPPO / CABI, 1996a).

Plante gazdă

Ca multe alte virusuri din grupul Nepovirus, (StaceSmith, 1985), TRSV apare pe o gamă largă de plante gazdă erbacee și lemnoase. Provoacă boli semnificative pe soia, tutun, Vaccinium spp. Multe alte gazde au fost găsite infectate natural, inclusiv: anemone, mere, vinete, mure, ardei, cireșe, alun, frasin, gladiole, struguri, iris, lupin, mentă, narcise, papaya, mușcate, petunii și diverse buruieni. Gama de plante gazdă este similară cu cea de la Tomato ringspot nepovirus (EPPO / CABI, 1996b), cu care TRSV seamănă în general, cu excepția faptului că este mult mai puțin importantă la culturile de legume decât ToRSV (Gonsalves, 1988).

Simptomatologie

La soia, plantele sunt cel mai grav afectate atunci când acestea sunt infectate de tinere (în vârstă de mai puțin de 5 săptămâni de la germinarea seminței), virusul răspândindu-se sistemic în plantă (Demski & Kuhn, 1989). Mugurele terminal este curbat, restul mugurilor devin maro, necrotici și fragili. Dungi maro pot fi observate pe tulpini și pe ramuri și ocazional pe pețiol și frunze. Păstăile se dezvoltă slab și cu întârziere. Pe tutun, TRSV provoacă pete inelare și nanism (Gooding, 1991). La cucurbitacee, frunzele sunt dungate și mici, iar fructele sunt deformate (Sinclair & Walker, 1956). Vița de vie prezintă simptome de declin, exact ca la ToRSV, adică lăstarii noi sunt firavi și rari, internodurile sunt scurtate, frunzele sunt mici și distorsionate, iar plantele sunt pipernicite (Gonsalves, 1988).

Morfologia agentului patogen

Particule virale sunt izometrice, circa 28 nm în diametru și sedimente în gradienți la densitate-sucroză, cu trei componente similare în dimensiune: carcase de proteine goale și două nucleoproteine ce conțin cantități diferite de ARN (2,4 și 1,4 x 106 Da). Unele izolate sunt asociate cu un ARN satelit (Stace-Smith,1985).

Măsuri de combatere

Pentru soia, trebuie utilizate semințe libere de agenți patogeni. Pentru culturile de pomi fructiferi, este relativ ușoară testarea pentru TRSV în plante potențiale mamă și stabilirea unor puieți sănătoși, care urmează să fie comercializați. În regiunea EPPO, unde nu apare vectorul Xiphimena americanum, riscul reinfectării nu ar trebui să crească.

Riscul fitosanitar

TRSV a fost recent adăugat la lista EPPO A2 și este considerat ca un patogen de carantină de APPPC. TRSV prezintă un risc semnificativ pentru vița de vie și Vaccinium în regiunea EPPO. Deși a fost înregistrat în regiunea EPPO, trebuie subliniat (Brown & Trudgill, 1989) că aceste înregistrări sunt asociate cu un importarea de material și că probabil, TRSV nu s-a stabilit în Europa de Vest. Mai mult, în absența vectorului american Xiphimena, posibilitățile de stabilire sunt limitate.

1.3 Tomato spotted wilt virus

Denumire științifică

Tomato spotted wilt tospovirus

Denumire populară

Tomato spotted wilt virus

Sinonime

Tomato spotted wilt virus

Pineapple yellow spot virus

Denumiri populare internaționale:

Engleză: Spotted wilt, bronze leaf

Spaniolă: Bronceado

Franceză: Maladie bronzée

Încadrarea sistematică

Familie: Bunyaviridae

Gen: Tospovirus

Specia: Tomato spotted wilt virus

Istoric

Boala ofilirii tomatelor a fost descrisă pentru prima oară în Austalia în anul 1915 și a fost determinată ca fiind de natură virală în anul 1930. Virusul  Tomato spotted wilt (genul Tospovirus, familia Bunyaviridae) (TSWV) a fost considerat ca fiind singurul virus din grupul acestor agenți patogeni până în anul 1989 când a fost determinat virusul Impatiens necrotic spot virus. Genul Tospovirus conține acum TSWV ca membru tip și mai mult de o duzină de alte virusuri diferite. Tospovirusurile sunt transmise de tripși (Thysanoptera, Thripidae). Există diferențe semnificative între tospovirusuri și relația lor cu specii diferite de tripși.

Plante gazdă

Principalele plante ornamentale gazdă sunt: alstroemeria, anemonele, antirrhinum, aster, begonia, bouvardia, calceolaria, callistephus, celosia, cestrum, columnea, cyclamen, dahlia, eustoma, fatsia, gazania, gerbera, gladiola, hortensia, impatiens, iris, kalanchoe, mușcată, ranunculus, verbena, vinca și zinnia.

Simptomatologie

Pe crizantemă, simptomele sunt foarte variate în funcție de cultivarul atacat, deobicei se observă dungi necrotice și ofiliri.

Biologia agentului patogen

TSWV este transmis și răspândit în natură de insecte din familia Thripidae (Thysanoptera). Acestea includ Thrips tabaci, T. setosus, Frankliniella occidentalis (EPPO / CABI, 1997a), F. fusca, F. intonsa, F. schultzei și Scirtothrips dorsalis (EPPO / CABI, 1997b).Virusul este dobândit numai în timpul stadiilor de larvă, iar inocularea acestuia poate fi realizată prin alimentarea superficială asupra celulelor din frunză (Marchoux, 1990).

Morfologia agentului patogen

Virionii TSWV sunt particule sferice capsulate, de aproximativ 70-110 nm în diametru, care conțin cel puțin patru proteine diferite: o proteină nucleocapsidei internă (N), două glicoproteine membranare (G1 și G2) și o proteină mare (L). Genomul este format din trei molecule ssARN lineare care formează cu proteine N nucleocapside circulare. Rearanjarea de segmente poate contribui la diversitatea simptomelor, mai ales în ceea ce privește simptomatologia pe diferite gazde, proprietăților serologice, și adaptabilitatea TSWV la noi gazde, din noi țări.

Măsuri de combatere

Deoarece nu există nici un mijloc direct de control al virusului, metoda de combatere trebuie să fie îndreptată către vectorii trips sau spre aplicarea unor măsuri de salubrizare. Răsadnițele ar trebui să fie izolate de plantele cu flori decorative sau culturi sensibile și zonele limitrofe trebuie menținute libere de buruieni. Interiorul și exteriorul serei trebuie menținut fără buruieni, reducând astfel toate sursele posibile de infecție și de reducere a populațiilor trips. (Lacasa et al., 1994).

Riscul fitosanitar

TSWV a fost adaugat în lista EPPO A2 în 1997. Recenta introducere și răspândirea rapidă și extensivă a vectorului Frankliniella occidentalis în regiune EPPO a oferit un mijloc de diseminare rapidă a acestui virus, care a fost rar sau absent anterior. Importanța economică a devenit rapid evidentă oriunde apare, în primul rând la culturile de seră, de plante ornamentale și legume, dar, de asemenea unde F. occidentalis se stabilește în culturile de legume din aer liber, (în sudul Europei). Ar trebui remarcat faptul că atât vectorul și virusul sunt acum prezente în majoritatea țărilor EPPO.

1.4 Bemisia tabaci Genn.

Denumire științifică

Bemisia tabaci Gennadius

Denumire populară

Musculița tutunului

Sinonime

Bemisia gossypiperda Misra & Lamba

Bemisia longispina Priesner & Hosny

Bemisia nigeriensis Corbett

Denumiri populare internaționale:

Engleză: cassava whitefly, cotton whitefly, silver-leaf whitefly, sweet-potato whitefly, tobacco whitefly

Spaniolă: mosquita blanca del tabaco

Franceză: aleurode, aleurode de la patate douce, aleurode du cotonnier, aleurode du tabac

Încadrarea sistematică

Clasa: Insecta

Ordin: Hemiptera

Familie: Aleyroidae

Gen: Bemisia

Specia: Bemisia tabaci

Istoric

Primele rapoarte despre un biotip nou evoluat de B. tabaci, biotipul B, au apărut în mijlocul anilor 1980 (Brown et al., 1995b). Denumită în mod obișnuit musculița tutunului, biotipul B s-a dovedit a fi polifag și aproape de două ori mai feertil ca speciile înregistrate anterior și s-a demonstrat a fi o specie separată de B. argentifolii (Bellows colab., 1994 ). Caracterele morfologice descrise de autori sunt, totuși, extrem de discutabile și sunt în prezent în curs de investigare (Rosell et al.).

Plante gazdă

Până de curând, B. tabaci a fost cunoscut mai ales ca un dăunător la culturile de câmp în țările tropicale și subtropicale. Gama sa de plante gazdă în orice regiune a fost mică, însă per total însumează 300 de specii de plante din 63 de familii (Mound & Halsey, 1978). După evoluția biotipul B, B. tabaci a devenit acum un dăunător la culturi de seră în multe părți ale lumii, în special pe Capsicum, dovlecei (Cucurbita pepo), castraveți (Cucumis sativus), Hibiscus, Gerbera, Gloxinia, lăptucă (Lactuca sativa), Poinsettia (Euphorbia pulcherrima) și tomate (Lycopersicon esculentum). B. tabaci trece ușor de la o specie la altă gazdă și este estimat ca având o serie serie de aproximativ 600 de specii de plante gazdă (Asteraceae, Brassicaceae, Convolvulaceae, Cucurbitaceae, Euphorbiaceae, Fabaceae, Malvaceae, Solanaceae, etc.).

Simptomatologie

Numeroase pete clorotice apar pe frunzele plantelor afectate, care pot avea de asemenea, sensibilitate față de mană și mucegaiuri asociate. Frunzele se răsucesc, se îngălbenesc, apar mozaicuri care ar putea indica prezența virusurilor transmise (Costa și colab., 1993). O observație atentă a părții inferioare a frunzelor, va arăta mici solzi galbeni sau albi, iar atunci când planta este mișcată, numeroase mici muște albe adulte albe vor zbura. Aceste simptome nu diferă semnificativ de cele ale Trialeurodes vaporariorum, care este comună în toată Europa.

Biologia dăunătorului

Ouăle sunt depuse, de obicei, în grupuri circulare, pe partea inferioară a frunzelor, cu capătul lat atingând suprafața și axul lung perpendicular pe frunză. Ele sunt ancorate de un pedicel care este introdus într-o fantă fină făcută de femelă în țesuturi și nu în stomate, la fel ca în cazul multor altor aleyroide. Ouăle sunt albicioase la prima vedere dar treptat devin maronii. Incubația are loc după 5-9 zile la 30°C, dar, la fel ca multe alte rate de dezvoltare, acest lucru depinde foarte mult de speciile gazdă, de temperatură și umiditate. Primele trei etape de nimfă durează 2-4 zile fiecare (totuși aceasta poate varia în funcție de temperatură). Cea de a patra etapă de nimfă se numește pupă, și aceasta este de aproximativ 0,7 mm lungime și durează aproximativ 6 zile; în ultima perioadă a acestei etape apare metamorfoza la adult. Adultul iese printr-o ruptură în formă de "T" și întinde aripile sale timp de câteva minute înainte de a începe să pulverizeze o secreție ceroasă. Copulația începe la 12-20 de ore după apariție și are loc de mai multe ori pe parcursul duratei de viață a adultului. Durata de viață a femelei s-ar putea extinde la 60 de zile. Durata de viață a masculului este, în general mult mai scurtă, fiind între 9 și 17 de zile. Fiecare femelă depune până la 160 de ouă în timpul vietii sale, deși biotipul B s-a dovedit a depune de două ori mai multe și fiecare grup de ouă este prevăzut într-un arc de cerc în jurul femelei. În termen de un an, pot apărea unsprezece până la cincisprezece generații

Morfologia dăunătorului

Oul este în formă de pară, cu un pedicel în vârf de aproximativ 0,2 mm lungime. Pupa are formă ovală neregulată, 0,7 mm lungime. Adultul are aproximativ 1 mm lungime, masculul fiind ușor mai mic decât femela. Corpul și ambele perechi de aripi sunt acoperite cu secreție de ceară, de culoare albă până la ușor gălbuie.

Măsuri de combatere

Până de curând, B. tabaci a fost ușor de combătut cu insecticide în câmp și în seră. Se pare că nici un tratament unic de control nu poate fi utilizat pe termen lung împotriva acestui organism dăunător. De exemplu, utilizarea de agenți biologici de control, cum ar fi Encarsia formosa și Verticillium lecanii, deși au avut un succes moderat (Nedstam, 1992), poate aduce B. tabaci la un nivel care oprește transmiterea virusurilor. Utilizarea culturilor rezistente trebuie să fie permanent investigată.

Riscul fitosanitar

EPPO (OEPP / EPPO, 1989) a enumerat B. tabaci ca dăunător de carantină A2, și este de asemenea, un dăunător de carantină pentru CPPC. Riscul pentru regiunea EPPO este în primul rând pentru industria serelor în țările nordice și privește în principal biotipul B. De la introducerea sa recentă, dăunătorul a dovedit a fi deosebit de dificil de combătut, rezistent la multe insecticide (Della Giustina et al., 1989). Foarte puține țări rămân libere de B. tabaci, ilustrând dificultatea de a preveni mișcarea sa în comerțul internațional. În plus, este probabil ca acesta să fie deja prezent, dar nedeclarat, ca un parazit în culturile de câmp, în alte țări, în partea de sud a regiunii EPPO.

1.5 Epitrix cucumeris Harris

Denumire științifică

Epitrix cucumeris Harris

Denumiri populare internaționale:

Engleză: potato flea beetle

Spaniolă: pulguilla del pepino, pulguilla negra

Franceză: altise de la pomme de terre

Încadrarea sistematică

Clasa: Insecta

Ordin: Coleoptera

Familie: Chrysomelidae

Gen: Epitrix

Specia: Epitrix cucumeris

Plante gazdă

În general, Epitrix sp. sunt asociate cu familia Solanaceae, adulții hrănindu-se cu frunze iar larvele cu rădăcini. Planta gazdă principală a dăunătorului E. cucumeris este cartoful, dar a fost, de asemenea, raportată și pe alte Solanaceae, cum ar fi vinetele, ardei gras, tomate și tutun. E. cucumeris și E. tuberis sunt cunoscute prin faptul că prefera cartofii, hrănindu-se cu alte gazde numai atunci când cartofii nu sunt disponibili. În această etapă, dăunătorii se pot alimenta pe o mare varietate de gazde, (varză, castraveți, sfeclă, salata verde, porumb, fasole, diverse buruieni) (Granovsky A.A., Peterson A.G., 1954).

Simptomatologie

Pe plantele de cartof, adulții pot fi găsiți pe toate părțile aeriene, precum și pe suprafața solului. Se hrănesc pe ambele suprafețe ale frunzei, dar mai frecvent pe fața superioară a frunzei. Dăunătorii adulți fac perforări caracteristice cu diametru 1,0-1,5 mm în frunze. Larvele locuiesc în solul din jurul rădăcinilor de cartof; ocazional, ele pot intra în tuberculi, lăsând tranșee aspre sau tuneluri mici umplute cu țesut spongios (Granovsky A.A., Peterson A.G., 1954).

Biologia dăunătorului

E. cucumeris are doar o generație pe an. Dăunătorii adulți iernează și apar primăvara din sol, însă de supraviețuirea acestora depinde profunzimea și calitatea solului. Spre deosebire de E. tuberis, adulții de E. cucumeris nu zboară (Hill R.E., Tate A.D., 1942). Ei se hrănesc cu frunzele de la plantele noi apărute. După o perioadă de de 5-6 zile, ouăle sunt depuse în sol, timp de 35-55 zile, în apropierea unei plante gazdă. După incubare timp de 3-14 zile, ouăle eclozează și larvele se hrănesc în principal cu rădăcini timp de 2-4 săptămâni. Pupele se transformă în sol, timp de 7-10 zile. La sfârșitul verii, adulții ies din sol și se hrănesc cu frunze. Adulții intră mai târziu în diapauză pentru iernarea în sol (Davis E.W., Landis B.J., 1947).

Morfologia dăunătorului

Ouăle sunt mici, rotunde și albicioase. Larvele albe, înguste, cilindrice de 5 mm lungime au capul maro. Adulții sunt dăunători mici negri, de 1,5-2 mm lungime și arată ca niște purici cu antene și picioare brune (Fulton H.G., Banham F.L., 1962).

Măsuri de combatere

Combaterea chimică specifică împotriva E. cucumeris este mai puțin frecventă. Adulții sunt în general controlați de insecticidele aplicate împotriva altor dăunătorii, în special Leptinotarsa decemlineata, prin urmare, sunt ușor de combătut. Ocazional, tratamente specifice, de pulverizare vor fi aplicate împotriva adulților când se atinge un anumit prag de dăunare. Trebuie remarcat faptul că rezistența la DDT a apărut rapid în SUA după 5-6 generații (Kring, 1958), astfel încât probleme similare pot apărea cu insecticidele mai moderne. Metodele culturale de combatere, cum ar fi păstrarea câmpurile libere de buruieni, care pot găzdui dăunători și distrugerea resturilor vegetale, împiedică supraviețuirea dăunătoriilor în timpul iernării.

Riscul fitosanitar

Distribuția foarte largă de E. cucumeris în America arată că s-ar putea găsi cu ușurință condițiile climatice adecvate în regiunea EPPO. S-ar putea să ne așteptăm ca dăunătorul să se stabilească în multe din zonele cultură a cartofilor din Europa Centrală și de Nord. E. cucumeris provoacă mai puține daune direct la cartofi decât E. tuberis dar este totuși un dăunător important. Măsuri de combatere împotriva acestor dăunătorii ar putea duce la o utilizare generalizată a insecticidelor pe cartofi, mai degrabă decât de utilizare ocazională îndreptată împotriva lui L. decemlineata, ca în prezent. Problema ar putea apărea chiar mai acut în țările în care nu a pătruns L. decemlineata.

1.6 Epitrix tuberis Gentner

Denumire științifică

Epitrix tuberis Gentner

Încadrarea sistematică

Clasa: Insecta

Ordin: Coleoptera

Familie: Chrysomelidae

Gen: Epitrix

Specia: Epitrix cucumeris

Descriere

Epitrix este un gen relativ mare. Există mai mult de 90 de specii recunoscute distribuite în toate zonele biogeografice (Seeno și Andrews, 1972). A fost descris Epitrix tuberis ca o nouă specie de Gentner (1944). Morfologic, E. tuberis a fost separat de E. cucumeris pe baza punctiformă a pronotului, a ochiilor separați mai larg și a diferențelor de la elitre.

Plante gazdă

În general, Epitrix sp. sunt asociate cu familia Solanaceae, adulții hrănindu-se cu frunze iar larve cu rădăcini. Planta gazdă principală a dăunătorului E. cucumeris este cartoful, dar a fost, de asemenea, raportată și pe alte Solanaceae, cum ar fi vinetele, ardei gras, tomate și tutun. E. cucumeris și E. tuberis sunt cunoscute prin faptul că preferă cartofii, hrănindu-se cu alte gazde numai atunci când cartofii nu sunt disponibili. În această etapă, dăunătorii se pot alimenta cu o mare varietate de gazde, (varză, castraveți, sfeclă, salata verde, porumb, fasole, diverse buruieni) (Granovsky A.A., Peterson A.G., 1954).

Simptomatologie

Dăunătorii adulți produc, perforează găuri caracteristice cu diametru 1,0-1,5 mm în frunze. Larvele intră în tuberculii de cartof, lăsând urme sau mici tuneluri care pot ajunge până la 1,5 cm în interiorul tuberculului.

Biologia dăunătorului

E. tuberis are două generații pe an (Fulton & Banham, 1962), în funcție de hrana pentru larve și de data apariției adulților în primăvară. E. cucumeris are doar o generație pe an. Dăunătorii adulți apar în luna mai sau la începutul lunii iulie din sol. Supraviețuirea lor depinde profunzimea și calitatea solului. E. tuberis este favorizat de o adâncime de sol de 20-30 cm (Davis & Landis, 1947). Dăunătorii vor zbura pe distanțe considerabile pentru a găsi o plantă gazdă. După o perioada de 5-6 zile, ouăle sunt depuse într-o perioadă de 35-55 zile. În medie, fiecare femelă depune 187 ouă, depuse în loturi de 11- 15 în sol, în apropierea bazei plantei gazdă. Adulții din prima generație de E. tuberis apar între începutul lunii iulie și începutul lunii septembrie și se hrănesc cu frunze. A doua generație se dezvoltă în 35-85 de zile, în comparație cu prima 27-50 de zile. Stadiile de pupă apar la începutul lunii august și pot continua până la începutul lunii noiembrie, apoi apar adulții iar mai târziu aceștia trec în diapauză la iernarea în sol.

Morfologia dăunătorului

Ouăle sunt mici, rotunde și albicioase. Larvele albe, înguste, cilindrice de 12 mm lungime cu capul maro. Adulții sunt dăunătorii mici, negri, de 1,5-2 mm lungime și arată ca niște purici cu antene și picioare galbene (Fulton H.G., Banham F.L., 1962).

Măsuri de combatere

Epitrix sp. poate fi bine combătut cu insecticide (Vernon & Mackenzie, 1991a, 1991b). Tratamentele la sol cu insecticide granulate pot fi aplicate pentru larve, dar acestea sunt relativ costisitoare. Pulverizarea tratamentelor împotriva adulților trebuie să fie aplicate cât mai curând, la apariția primilor dăunători. Combaterea lui E. tuberis prezintă o mai mare dificultate, deoarece larvele trebuie să fie distruse în sol. Cu toate acestea, se consideră că orice bun cultivator de cartof poate controla distrugerea dăunătorilor. Rezistența la alte insecticide a apărut rapid în SUA, după 5-6 generații (Kring, 1958), astfel încât probleme similare pot apărea și cu insecticidele mai moderne.

Riscul fitosanitar

EPPO a enumerat E. tuberis ca un dăunător pe A1 de carantină (OEPP / EPPO, 1989) Distribuția foarte largă de Epitrix spp. în America de Nord arată că aceste specii ar putea găsi cu ușurință condițiile climatice adecvate în regiune EPPO. S-ar putea aștepta să dezvolte una sau două generații în multe din zonele de cultură a cartofului din Europa Centrală și de Nord. În timp ce ei ar putea fi combătuți chimic, prezența lor ar putea duce la o utilizare generalizată a insecticidelor pe cartofi, mai degrabă decât la o utilizare ocazională îndreptată împotriva L. decemlineata, cum se practică în prezent. Problema ar putea apărea chiar mai acut în țările în care nu a fost semnalat L. decemlineata.

1.7 Helicoverpa zea Boddie

Denumire științifică

Helicoverpa zea Boddie

Denumire populară

Omida porumbului

Sinonime:

Bombyx obsoleta Fabricius
Heliothis umbrosa Grote
Heliothis zea Boddie
Phalaena zea Boddie

Denumiri populare internaționale:

Engleză: American bollworm, American cotton bollworm, New World bollworm, corn earworm cotton bollworm, tomato fruitworm

Spaniolă: gusano bellotero del algodón

Franceză: chenille des épis du maïs, noctuelle des tomates, ver de la capsule

Încadrarea sistematică

Clasa: Insecta

Ordin: Lepidoptera

Familie: Noctuidae

Gen: Helicoverpa

Specia: Helicoverpa zea

Istoric

Situația taxonomică a dăunătorului este complicată și prezintă mai multe probleme. Hardwick (1965) a revizuit mai multe specii de Noctuidae, dintre care cele mai multe au fost anterior menționate ca o singură specie (Heliothis armigera sau H. obsoleta) și a subliniat că nu a existat un complex de specii și subspecii implicate. Hardwick a propus ca aceste două specii să fie deosebite, pe baza organelor genitale mascule și femele. Tot el a descris noul gen Helicoverpa și a inclus aceste specii importante de dăunători. Aproximativ 80 de ori mai multe specii au fost anterior plasate în Heliothis (sensu lato) și Hardwick menționează 17 specii (inclusiv 11 specii noi) de Helicoverpa pe baza diferențelor organelor genitale. În cadrul acestui nou gen grupul Zea conține opt specii și grupul Armigera două specii cu trei subspecii.

Plante gazdă

H. zea este considerată ca fiind un polifag dar pare să arate o preferință categorică în America de Nord pentru știuleții de porumb de la plantele în fază incipientă de dezvoltare, pentru soiurile cultivate de porumb dulce și pentru floricele și de asemenea, pentru sorg. Cele mai multe plante gazde sunt înregistrate în familiile Poaceae, Malvaceae, Fabaceae și Solanaceae; în total mai mult de 100 de specii de plante sunt înregistrate ca gazde (Fitt G.P., 1989).

Simptomatologie

Plantele tinere de porumb au perforări în serie în frunze, fiind urmate de distrugerea aproape completă a frunzelor apicale. În ceea ce privește plantele mai mari mătasea este consumată și apar ouă lipite de resturile de mătase. Boabele moi lăptoase din vârful știuleților sunt consumate de obicei, de doar o singură larvă mare vizibilă pe știulete (Matthews M., 1991).

Biologia dăunătorului

Ouă sunt depuse în principal pe mătasea de porumb în număr mic (unu la trei), lipite de plante. Alegerea locului de depunerea pontei pare să fie reglementată de către femelă printr-o combinație de indici fizici și chimici. Fecunditatea poate depinde de calitatea și cantitatea de hrană în timpul stadiului de larvă și de asemenea, de calitatea nutriției adultului. Femela depune în mod normal în câmp între 1000-1500 de ouă dar până la 3000 de ouă au fost depuse de către o singură femelă în captivitate. Incubația are loc după 2-4 zile și ouăle își schimbă culoarea de la verde la gri sau roșu. Larvele gri mânca întâi coajă oului și după o scurtă pauză în care rătăcesc în mod activ, încep să se hrănească cu planta gazdă. Ciclul de viață al adulților poate fi complet în 28-30 zile la 25°C iar la tropice ar putea fi de până la 10-11 generații pe an. Toate stadiile de viată ale dăunătorului pot fi găsite pe tot parcursul anului, dacă hrana este disponibilă, dar dezvoltarea este încetinită sau oprită de secetă sau de răcirea vremii (Hardwick, D.F., 1965).

Morfologia dăunătorului

Ouăle sunt sferice, cu nervuri, cu dimensiuni de 0,52 mm și un diametru de 0,59 mm, lipite individual de planta gazdă. Oul este verde atunci când e depus și în cele din urmă gri înainte de eclozare. La incubație apar mici omizi gri cu un cap negricios iar dimensiunea corporală finală este de aproximativ 40 mm lungime. Adultul este reprezentat de o molie brună, robustă, cu anvergura aripilor de 35-40 mm; aripile de culoare maro-verzui au marcaje transversale întunecate și o bandă marginală întunecată, largă (Neunzig H.H., 1963).

Măsuri de combatere

Diverse practici culturale de combatere pot fi folosite pentru a ucide diferitele stadii- arătură adâncă, discuirea și alte metode de distrugere mecanică sau utilizarea de capcane. Utilizarea de soiuri rezistente și topping-uri de cultură pentru a grăbi coacerea, etc., pot minimiza nivelurile de infestare și daunele în consecință. În multe domenii, combaterea naturală al acestui parazit poate fi destul de eficientă în majoritatea timpului. Insectele parazite atacă ouăle (în special Trichogramma spp.). Combaterea chimică a larvelor a fost metoda utilizată cel mai des și în general cu succes, dar nu este ușoară pentru că larvele sunt greu de combătut cu insecticide odată ce sunt ascunse în sol. Rezistența la pesticide este cunoscută de câțiva ani și este destul de răspândită (Fitt, 1989), în special la culturile de bumbac.

Riscul fitosanitar

H. zea a fost adăugată recent pe lista EPPO A1 de dăunătorii de carantină, și este, de asemenea, considerată ca un dăunător de carantină de APPPC. Inițial, H. zea a fost considerată ca fiind practic sinonimă cu H. armigera, un dăunător A2 carantină (EPPO / CABI, 1996). Adăugarea la lista de EPPO se armonizează cu Directiva UE Anexa I / A1.

1.8 Liriomyza sativae Frick

Denumire științifică

Liriomyza sativae Frick

Denumire populară

Musca minieră americană

Sinonime:

Liriomyza canomarginis Frick

Liriomyza guytona Freeman

Liriomyza minutiseta Frick

Liriomyza munda Frick

Liriomyza propepusilla Frost

Liriomyza pullata Frick

Liriomyza subpusilla Frost

Denumiri populare internaționale:

Engleză: cabbage leaf miner, leaf miner of vegetables, serpentine vegetable leaf miner, tomato leaf miner, vegetable leaf miner

Spaniolă: minador de la higuerilla

Încadrarea sistematică

Clasa: Insecta

Ordin: Diptera

Familie: Agromyzidae

Gen: Liriomyza

Specia: Liriomyza sativae

Istoric

Liriomyza sativae a fost descrisă inițial în Argentina pe frunzele de Medicago sativa. De atunci, a fost găsită în America de Sud, Nord și Centrală, Insulele Caraibe, Africa, unele insule din Pacific și unele țări din Asia. Aceasta a fost introdusă în Europa, prin importurile de material de plantare. Multele sinonime ale sale sunt o dovadă a importanței ca parazit pe scară largă pe o suprafață mare (Spencer, 1973a, 1981, 1986).

Plante gazdă

Această specie preferă gazdele din Solanaceae și Fabaceae, dar a fost de asemenea înregistrată pe alte gazde din șapte familii. Aceasta a fost înregistrată pe lucernă, Amaranthus sp., Aster sp., vinete, Capsicum annuum, țelină, castraveți, Cucurbita pepo, Dahlia sp., fasole, Lathyrus sp., pepeni, mazăre, Phaseolus lunatus, cartofi, roșii, Tropaeolum sp. și Igna sp. (King F.G., Coleman R.J., 1989).

Simptomatologie

Înțepăturile de hrănire apar ca pete albe între 0,13 și 0,15 mm în diametru. Înțepăturile de depunere a pontei sunt mai mici (0,05 mm) și sunt mult mai uniforme, circulare. Minele sunt de obicei de culoare albă, cu negru în zonele umede și maro în zonele uscate. Ele sunt de obicei în serpentine, strâns încolăcite și de formă neregulată, în creștere în lățime după ce apar larvele mature (Knodel-Montz J.J., Poe S.L., 1982).

Biologia dăunătorului

Masculii ies de obicei, înaintea femelelor. Împerecherea are loc la 24 de ore de la apariție și o singură împerechere este suficientă pentru a fertiliza toate ouăle existente. Femela zboară și înțeapă frunzele plantelor gazdă, cauzează răni care servesc ca locuri de hrănire sau pentru depunerea pontei. Înțepăturile pentru hrănire pot duce la distrugerea unui număr mai mare de celule și sunt clar vizibile cu ochiul liber. Aproximativ 15% din înțepături făcute de L. sativae conțin ouă viabile (Parrella et al., 1981). Atât masculii cât și femelele se hrănesc cu nectar de flori sau cu miere diluată (în laborator). Ouăle sunt introduse chiar sub suprafața frunzei. Numărul de ouă depuse, variază în funcție de temperatură și de planta gazdă. Ouăle eclozează în 2-5 zile în funcție de temperatură. Durata de dezvoltare larvară variază în funcție de temperatură și de plante gazdă, dar este în general de 4-7 zile, la temperaturi medii mai 24°C (Harris & Tate, 1933). La temperaturi de peste 30°C rata mortalității pentru etapele imature crește brusc.

Morfologia dăunătorului

Ouăle au dimensiunea 0,2-0,3 mm x 0,10-0,15 mm, sunt albe și ușor translucide. Larva este un vierme fără cap de până la 3 mm lungime, atunci când este deplin dezvoltată. Pupa este ovală, ușor turtită ventral, 1,3-2,3 x 0,5-0,75 mm, cu o culoare variabilă, galben pal sau portocaliu. Adultul este mic, gri-negru, cu lungimea corpului de 1,3-2,3 mm. Femelele sunt puțin mai mari decât masculii (Harris H.M., Tate H.D., 1933).

Măsuri de combatere

Unele insecticide, în special piretroizii, sunt eficiențe, dar rezistența dăunătorului poate face uneori dificilă combaterea (Parrella et al., 1984). Dușmani naturali suprimă periodic populațiile de L. sativae (Spencer, 1973).

1.9 Thrips palmi Priesner

Denumire științifică

Thrips palmi Priesner

Denumire populară

Tripsul palmierului

Sinonime:

Chloethrips aureus Ananthakrishnan & Jagadish

Thrips clarus Moulton

Thrips gossypicola Priesner

Thrips gracilis Ananthakrishnan & Jadadish

Thrips leucadophilus Priesner

Încadrarea sistematică

Clasa: Insecta

Ordin: Thysanopthera

Familie: Thripidae

Gen: Thrips

Specia: Thrips palmi

Plante gazdă

T. palmi este un dăunător polifag, în special la Cucurbitaceae și Solanaceae. Acesta a fost raportat ca un dăunător în câmp la vinete (Solanum melongena), Benincasa hispida, Capsicum annuum, bumbac (Gossypium sp.), castraveți (Cucumis sativus), Cucurbita sp., pepeni (Cucumis melo), mazăre (Pisum sativum), Phaseolus vulgaris, cartofi (S. tuberosum), susan (Sesamum indicum), soia (Glycine max), floarea soarelui (Helianthus annuus), tutun (Nicotiana tabacum) și pepeni verzi (Citrullus lanatus) (Honda Y., et all., 1989).

Simptomatologie

T. palmi poate fi găsit în orice fel de orificii ale plantelor gazdă. Se pot observa pe frunză înțepături de hrănire în special de-a lungul nervurilor. Plante puternic infestate sunt recunoscute ușor datorită unui aspect argintiu sau de bronz pe frunze. Frunzele sunt pipernicite și la fel și mugurii terminali. Indivizii se găsesc pe toate părțile plantei gazdă (Sakimura et al., 1986).

Biologia dăunătorului

T. palmi nu poate ierna în câmp dincolo de o limită nordică de temperatură. Speciile pot ierna în afara serelor doar într-o mică parte din sudul Japoniei (Yoshihara, 1982). La 25°C, ciclul de viață de la ou la ou durează doar 17,5 zile. Ciclul de viață diferă puțin față de ceilalți Thripidae: adulții ies din pupă în sol și apoi se duc la frunzele sau florile plantei, unde își depun ouăle. În cea de a doua etapă, larva trece în sol, se dezvoltă acolo și se împupează, completând astfel ciclul.

Morfologia dăunătorului

T. palmi se caracterizează prin lungimea femelei (aproximativ 1,3 mm), corp galben, cu mustățile negricioase, tergite abdominale II, cu patru mustăți laterale, cu pieptenele complet la ambele sexe (Strassen, 1989) .

Măsuri de combatere

T. palmi este dificil de controlat chimic în câmp și mai ales în sere. Insecticide, cum ar fi imidacloprid și piretroide sunt utilizate, dar pot avea efecte grave asupra dușmanilor naturali (Nemoto, 1995). Metode culturale și mecanice suplimentare de combatere au fost necesare pentru a combate dăunătorii (Yoshihara, 1982; Kawai, 1990b). Populațiile de T. palmi pot fi monitorizate cu capcane lipicioase sau capcane de apă-tava (Layland, 1994 et al.). În prezent, controlul biologic al T. palmi nu este realizabil.

Riscul fitosanitar

T. palmi este un dăunător de carantină A1 pentru EPPO (OEPP / EPPO, 1989) și un dăunător A2 pentru CPPC. În regiunea EPPO, T. palmi reprezintă o amenințare gravă pentru o mare varietate de culturi cultivate în sere. S-ar putea stabili, eventual, pe culturile de câmp în zonele sudice ale regiunii EPPO, așa cum s-a întâmplat cu Frankliniella occidentalis.

1.10 Heteronychus arator Fabricius

Denumire științifică

Heteronychus arator Fabricius

Denumire populară

Gândacul negru al porumbului

Sinonime:

Heteronychus sanctaehelenae Blanchard

Scarabaeus arator Fabricius

Încadrarea sistematică

Clasa: Insecta

Ordin: Coleoptera

Familie: Scarabaeideae

Gen: Heteronychus

Specia: Heteronychus arator

Plante gazdă

Adulții și larvele preferă să se hrănească cu rădăcinile ierburilor din pășuni sau din gazon. Cu toate acestea, H. arator este polifag, iar cartoful (Solanum tuberosum) este cea mai importantă plantă gazdă din punct de vedere economic. Cercul de plante gazdă include porumbul (Zea mays), viță de vie (Vitis vinifera), ananas (Ananas comosus), legume precum Brassica napus (gulie), B. oleracea (varza, conopida), Cucurbita sp., Daucus carota (morcov), Lactuca sativa (lăptucă), Pisum sativum (mazăre), precum și unele plante ornamentale, cum ar fi Begonia, Calendula, Petunia și Phlox.

Simptomatologie

H. arator este în primul rând un dăunător de pajiște și pășune așa încât plantele atacate sunt în general, cele situate aproape de pășune sau cultivate pe terenuri care au fost recent desțelenite. Tulpinile de plante atacate, de obicei, au un aspect franjurat. Plante de porumb care sunt atacate sunt pipernicite sau au mai mulți frați. Densitatea mare de H. arator în pășuni duce la devenirea trifoiului dominant asupra celorlalte ierburi (King colab., 1981a).

Biologia dăunătorului

Toate stadiile de viață sunt subterane, deși adulții pot zbura. Există o generație pe an. Adulții iernează în general în soluri umede, nedrenate. Adultul începe să se hrănească în primăvara anului, apoi depune ouă individual în sol, la o adâncime de aproximativ 10 mm. În funcție de temperatura solului, ouăle eclozează în termen de 6 săptămâni. Larvele tinere se hrănesc cu materie organică din sol, în timp ce larvele mai mature atacă rădăcinile plantelor. Temperaturile de peste 15°C sunt cele mai favorabile pentru dezvoltarea și supraviețuirea H. arator, cu o dezvoltare larvară optimă la 20-25°C (King colab., 1981a).

Morfologia dăunătorului

Ouăle sunt albe, ovale, de aproximativ 2 mm lungime. Larva este albă cu un cap maro, cu nervuri portocalii de-a lungul toracelui și abdomenului. Larvele complet dezvoltate au 25 mm în lungime și 6 mm în diametru. Adultul are 12-15 mm lungime, este aproximativ oval, de culoare neagră (Matthiessen JN & Ridsdill-Smith TJ, 1991).

Măsuri de combatere

Drenările solului pot fi recomandate la terenurile contaminate pentru distrugerea larvelor în timpul verii. Dacă se detectează activitate ridicată a adultului la suprafață în timpul primăverii, tratamentele pot fi aplicate pentru a reduce acumularea dăunătoriilor de la următoarea generație (Matthiessen & Learmouth, 1998). Tratamentele la boabele de porumb sunt folosite în Africa de Sud .

Riscul fitosanitar

H. arator s-a răspândit deja din Africa de Sud în Australia și Noua Zeelandă. În țările în care a fost introdusă, H. arator a devenit un pericol. Având în vedere repartizarea actuală a H. arator, o mare parte din sudul regiunii EPPO pare a fi climatul adecvat pentru stabilirea acestuia. Cartofii sunt în pericol în mod special, dar și alte gazde ar putea fi, de asemenea, afectate.

Pelargonium spp.

2.1 Phytophthora parasitica Dast. (Vezi Petunia sp.)

În tabelul de mai jos sunt anexați toți agenții patogeni și dăunătorii de carantină semnalați pe planta gazdă Pelargonium sp.

Tabelul 2.1

Agenții patogeni și dăunătorii de carantină semnalați pe planta gazdă Pelargonium sp.

2.2 Tobacco ringspot virus (Vezi Petunia sp.)

2.3 Tomato ringspot virus

Denumire științifică

Tomato ringspot virus

Sinonime

Blackberry (Himalaya) mosaic virus

Grapevine yellow vein virus

Nicotiana virus 13

Peach yellow bud mosaic virus

ToRSV

Tomato ringspot nepovirus

Winter peach mosaic virus

Denumiri populare internaționale

Engleză: chlorosis mosaic of raspberry, chlorosis of pelargonium, crumbly fruit of raspberry, decline of raspberry, eola rasp leaf of cherry, ringspot of tomato, stem pitting of prunus, stub head of gladiolus, stunt of gladiolus, union necrosis of apple, yellow blotch curl of raspberry, yellow bud mosaic of peach, yellow vein of grapevine.

Încadrarea sistematică

Ordin: Picornavirales

Familie: Secoviridae

Gen: Nepovirus

Specia: Tomato ringspot virus

Plante gazdă

In natură, TomRSV apare mai ales la plantele lemnoase și ornamentale, decât pe gazde erbacei. Sunt afectate plantele de zmeura, strugurii, piersicii, cireșii și alte specii de Prunus, coacăze negre, agrișe, căpșuni, mușcate, hortensii, gladiole și fresii. Gama plantelor gazdă este foarte largă, cu specii din mai mult de 35 de familii de dicotiledonate și monocotiledonate. Multe buruieni cum ar fi Taraxacum officinale pot constitui rezervoare pentru virus. A fost demonstarat faptul că Stellaria media, transportă virusul, fără a prezenta simptome .

Simptomatologie

Pe frunzele tinere infectate apar simptome necrotice sau pete clorotice și marmorării cu ușoară distorsionare a frunzelor. Frunzele mai mari pot prezenta benzi clorotice într-un model de frunză de stejar, sau simptomele pot dispărea, pentru că plantele arată doar o ușoară piticire comparativ cu cele sănătoase (deși plantele sunt încă infecțioase). Florile pot fi neuniforme și distorsionate (Rydén, 1972).

Biologia agentului patogen

TomRSV este ocazional transmis prin semințe de zmeură prin țesut; nu există dovezi că plantele mamă sănătoase pot fi infectate prin polen infectat (Braun & Keplinger, 1973). Cu toate acestea, transmiterea prin polen infectat la semințe a fost demonstrată la Pelargonium (Scarborough & Smith, 1977). Virusul a fost transmis ocazional prin semințele de tomate, tutun și struguri și în mod frecvent prin semințele de Gomphrena globosa, căpșuni, Pelargonium și soia. Vectorul este nematodul Xiphinema americanum (Lamberti, et all.1979).

Morfologia agentului patogen

TomRSV are particule relativ instabile, izometrice cu contururi unghiulare, aproximativ 28 nm în diametru, sedimentează și are trei componente ce conțin ARN monocatenar.

Măsuri de combatere

Combaterea TomRSV în plantații înființate de pomi fructiferi sau în culturile de fructe de pădure este dificilă. Utilizarea varietăților rezistente (de exemplu, pentru struguri) și utilizarea materialului săditor sănătos poate reduce răspândirea bolii. În plus, este necesar să se realizeze o combatere bună al buruienilor ce pot fi gazde.

Riscul fitosanitar

TomRSV este un dăunător de carantină A2 pentru EPPO (OEPP / EPPO, 1982) și are o semnificație de carantină pentru IAPSC. Principalul pericol de carantină privește culturile de pomi fructiferi. Deoarece nu a fost găsit asupra stocurilor de fructe din regiunea EPPO, are practic statut de A1.

2.4 Tomato spotted wilt virus (Vezi Petunia sp.)

2.5 Cacoecimorpha pronubana Hübner

Denumire științifică

Cacoecimorpha pronubana Hübner

Denumire populară

Fluturele european al garoafelor

Sinonime:

Cacoecia pronubana Hübner

Cacoecimorpha ambustana Frölich

Cacoecimorpha hermineana Duponchel

Cacoecimorpha insolatana Lucas

Tortrix pronubana Hübner

Denumiri populare internaționale:

Engleză: Mediterranean carnation leafroller, Mediterranean carnation tortrix, carnation leaf roller, carnation tortrix.

Spaniolă: gusano del clavel, minador del clavel, piral de los claveles, tortrix del clavel. Franceză: tordeuse de l'oeillet, tordeuse méditerranéenne de l'oeillet.

Încadrarea sistematică

Clasa: Insecta

Ordin: Lepidoptera

Familie: Torticidae

Gen: Cacoecimorpha

Specia: Cacoecimorpha pronubana

Plante gazdă

Principala plantă gazdă este reprezentată de garoafă. Alte gazde de plante ornamentale sunt: Acer, Chrysanthemum, Coriaria, Coronilla, Euphorbia, Ilex, Jasminum, Laurus, Mahonia, Pelargonium, Populus, Rhododendron, Rosa, Syringa. Gazdele din culturi sunt: citrice, măr, prun și zmeur.

Simptomatologie

Simptomele pe garoafele pentru flori tăiate sunt: frunzele axiale și bobocii sunt închise în pânză de insecte și mâncate, acest lucru este de obicei mult mai grav primăvara. Mugurii sunt penetrați de larve, petalele pot fi unite prin pânză larvară, împiedicând astfel deschiderea și oferind florii un aspect umflat caracteristic. În unele cazuri, este posibil să nu fie evident faptul că florile sunt infestate.

Biologia dăunătorului

În zonele de nord ale distribuției sale (Anglia), C. pronubana iernează în prima sau a doua generație de larve, în câmp sau seră. Mortalitatea poate ajunge la 70-90% în timpul iernii, deoarece acestea nu pot supraviețui la temperaturi scăzute și sunt distruse de ploaie. Larvele mature apar la sfârșitul lunii martie-mai, etapa de pupă durează 10-45 de zile, iar adulții apar în aprilie, iar zboul și depunerea ouălelor durează până în iunie. Prima generație de larve apare din aprilie până în august. În urma unui sezon foarte cald, o a treia generație se poate dezvolta în toamnă pe plantele perene. În zonele de sud (Franța, Italia), există deobicei patru generații, a treia și a patra generație iernează sub formă de larve. Larvele în sere sunt în curs de dezvoltare în jurul lunii aprilie cu circa 15 zile mai devreme decât cele de pe culturile în câmp. Depunerea ouălelor se face în loturi, începând la 3-4 ore după copulație și este mai distanțată peste câteva zile. Ouăle sunt depuse pe suprafețe netede, în special de sticlă, primul lot, de obicei, de 150-250 ouă, fiind cel mai important. Fiecare femelă poate depune până la 700 de ouă (în medie 430). Ouăle eclozează după 8-51 de zile. La temperaturi medii de 15 și 30°C, ciclul de viață complet durează 123-147 zile (Fisher, 1924), (Bestango, 1955), (Balachowsky, 1966).

Măsuri de combatere

Combaterea lui C. pronubana poate fi realizată prin utilizarea piretroidelor precum și a deltamethrin fenvalerat (Pandolfo & Zagami, 1983; Inserra et al., 1987). Combaterea biologică nu a fost pe deplin investigată. Monitorizarea populațiilor de C. pronubana este efectuată prin capcane cu feromoni sexuali, dar utilizarea lor ca un agent de combatere directă prin intermediul unei întreruperi la împerechere este încă sub semnul întrebării (Guda & Capizzi, 1988).

2.6 Cacyreus marshalli Butler

Denumire științifică

Cacyreus marshalli Butler

Denumire populară

Fluturele mușcatei

Denumiri populare internaționale:

Engleză: pelargonium butterfly

Franceză: brun du pelargonium, lycène des géranium

Încadrarea sistematică

Subîncrengătură: Insecta

Clasa: Lepitoptera

Ordin: Lycaenidae

Familie: Pythiaceae

Gen: Cacyreus

Specia: Cacyreus marshalli

Plante gazdă

Principala plantă gazdă este reprezentată de Pelargonium sp.

Simptomatologie

Daunele devin mai vizibile în timpul sezonului cald atunci când larvele sunt cele mai active. Pierderea de flori este simptomul cel mai vizibil. Florile pot fi în totalitate mâncate de larve. Daunele poate fi văzute și pe pedunculi florali și sunt adesea asociate cu leziuni secundare cu microorganisme care pot, de asemenea, coloniza țesutul din jurul orificiului de intrare a larvelor în pedunculi (Sarto i Monteys & Maso, 1991). Frunzele pot fi parțial mâncate de larve, dar acest simptom este mai puțin frecvent și poate fi confundat cu pagubele create de melci (Sarto i Monteys & maso, 1991). Ouăle pot fi găsite pe frunze și flori. Plantele puternic atacate pot muri ca urmare a infestării.

Biologia dăunătorului

Recent eclozate larvele migrează către un boboc floral și atacă prin perforarea unei găuri în sepale. Ele rămân ascunse în bobocii florali și se hrănesc cu țesutul florii, unde produc o cavitate, ca urmare a alimentației lor. La atingerea celui de al treilea stadiu de dezvoltare, larvele părăsesc bobocul prin inițierea unei galerii în tulpină. La 20°C, larvele termină dezvoltarea în pupă în aproximativ 30 de zile și stadiul de pupă durează aproximativ 17 zile (Sarto i Monteys & maso, 1992). La temperaturi mai scăzute, dezvoltarea este mai lentă și se presupune că dăunătorul nu poate să ierneze în regiunile mai reci. În condiții de laborator de 20°C, nu a fost observată diapauza și generațiile se succed continuu (Maso & Sarto I Monteys, 1991).

Morfologia dăunătorului

Ouăle sunt albicioase la lumină, galbene sau maro, de 0,5 mm în diametru și 0,3 mm înălțime. Larva are o dimensiune medie de 1 mm, care crește la 2 mm în termen de 8 zile. Culoarea variază, cu nuanțe de galben și / sau verzui, cu sau fără marcaje roz (Clark & Dickson, 1971). Pupa este foarte păroasă, cu nuanțe de galben pal sau maro, cu pete verzi și o dimensiune medie de 9 mm (Clark & Dickson, 1971). Adulții – femelă au o anvergură a aripilor de 18-27 mm în timp ce adulții de sex masculin au o anvergura a aripilor de 15-23 mm. C. marshalli are o culoare brun-bronz a suprafeței superioare cu pete albe pe franjuri.

Măsuri de combatere

În conformitate cu SPPS, diflubenzuron, flufenoxuron, hexaflumuron, lambda-cihalotrin, alfametrin și benfuracarb sunt insecticide eficiente pentru combaterea C. marshalli (Sarto i Monteys, pers. comm.). În Africa de Sud, Apanteles sp. a fost raportată că distruge larvele acestui dăunător (Clark & Dickson, 1971).

Riscul fitosanitar

C. marshalli este pe lista EPPO A2 de carantină, dar nu a fost privită ca un dăunător de carantină de orice altă organizație regională de protecție a plantelor.

2.7 Ripersiella hibisci Kawai & Takagi

Denumire științifică

Ripersiella hibisci Kawai & Takagi

Sinonime:

Rhizoecus hibisci Kawai & Takagi

Denumiri populare internaționale:

Engleză: root mealybug

Încadrarea sistematică

Clasa: Insecta

Ordin: Hemiptera

Familie: Pseudococcidae

Gen: Ripersiella

Specia: Ripersiella hibisci

Plante gazdă

R. hibisci este o specie polifagă care se hrănește cu monocotiledonate și dicotiledonate. Aceasta a fost descrisă pentru prima dată pe rădăcini de ceai (Camellia sinensis) și probabil are diverse gazde sălbatice dar acestea nu sunt cunoscute. Literatura de specialitate se referă în principal la plante în ghiveci (în special bonsai). Cele mai multe astfel de înregistrări sunt pe planta bonsai Serissa foetida (Rubiaceae). Alte cercuri de plante gazde includ plante ornamentale (Cuphea, Hibiscus rosa-sinensis, Nerium oleander, Pelargonium, Rhododendron), alte bonsais (Ligustrum ovalifolium, Punica granatum, theezans Sageretia, Ulmus parvifolia, Zelkova serrata). În total, 20 de familii de plante sunt reprezentate.

Simptomatologie

Există de multe ori puține sau nici un simptom de diagnosticare. Plantele infectate pot prezenta o creștere lentă sau slabă. Frunzele se ofilesc, devin galbene iar în final ele devin maro. Depozitele de ceară din jurul rădăcinilor, pe sol sau de pe suprafața interioară a plantei sunt simptome de infestare, dar aceste simptome pot fi dificil de detectat.

Biologia dăunătorului

Biologia variază în funcție de speciile gazdă (Jansen, 2001). Într-un laborator olandez la 21°C, o generație a durat 61 zile pe Serissa și aproximativ 90 zile, pe Nerium. Ouăle sunt depuse într-un ovisac și numărul de ouă observate în ovisacurile individuale a fost 11-84, variind între gazde. În medie ouăle eclozează după 9 zile. Femele adulte trăiesc aproximativ o lună, în timp ce masculii adulți aripați sunt de scurtă durată și rareori observați. Nu pot fi mai multe generații care se suprapun, astfel încât toate stadiile de viață pot fi găsite împreună. Indivizii se hrănesc cu rădăcinile plantelor și sunt de obicei prezențo pe plante cultivate în recipient în sere sau solarii.

Morfologia dăunătorului

Ouăle sunt ovale, de aproximativ 2,0 mm lungime și așezate în ovisacuri ceroase albe. Nimfele imature arată similar cu adulții, dar sunt mai mici și greu de văzut. Când plantele sunt puternic infestate, nimfele pot fi văzute pe suprafața solului. Femelele adulte sunt alb-crem, alungite ovale, 1,2-2,4 mm lungime, cu picioare bine dezvoltate și antene scurte. Ele sunt acoperite cu ceară făinoasă și seamănă cu Collembola. Descrieri morfologice detaliate și ilustrații de femele R. adult hibisci sunt furnizate de Kawai & Takagi (1971), Williams (1996) și Williams & Granara de Willink (1992). Etapele imature sunt descrise de Jansen (2001)

Măsuri de combatere

Dacă se găsește o infestare, tratamentul cu apă fierbinte la nivelul rădăcinilor este foarte eficient (Hu et al., 1996). Substraturi de cultură ce încorporează imidacloprid pot, de asemenea, reduce semnificativ numărul de indivizi într-o infestare (Hata et al., 1996).

Riscul fitosanitar

R. hibisci s-a răspandit din Asia în SUA (Hawaii si Florida) și s-a stabilit, în unele sere ornamentale din Europa. Deși există și specii europene de Rhizoecus cu biologie similare, R. hibisci este un potential grav dăunător în regiunea EPPO, în special pe plante în ghiveci din seră. Mai mult, are o semnificație ca un indicator de plante în ghiveci (în special plante bonsai) produse în Asia de Est și exportate în regiune EPPO, dacă nu au fost cultivate în condiții controlate în mod corespunzător (așa cum este definită de exemplu, în UE, 2000), și este exportată poate în consecință să infesteze alte plante din afara Europei.

2.8 Spodoptera eridania Cramer

Denumire științifică

Spodoptera eridania Cramer

Sinonime:

Laphygma eridania Cramer

Prodenia eridania Cramer

Xylomyges eridania Cramer

Denumiri populare internaționale:

Engleză: Southern armyworm, Semitropical armyworm

Spaniolă: Gusano negro

Încadrarea sistematică

Clasa: Insecta

Ordin: Lepidoptera

Familie: Noctuidae

Gen: Spodoptera

Specia: Spodoptera eridania

Plante gazdă

S. eridania este o specie polifagă pe o gamă largă de specii de plante, inclusiv numeroase ierburi și specii dicotiledonate. Culturile afectate includ vinete, sfeclă, ardei, manioc, bumbac, plante din familia Brassicaceae, o gamă largă de legume, porumb și alte plante din familia Poaceae, cartofi, cartofi dulci, tutun, roșii, cartofi, etc.

Simptomatologie

Distrugerea frunzelor este paguba principal la planta gazdă iar în cazuri extreme, pot să apară defolieri complete. Omizile nu sunt văzute în mod normal, deoarece acestea se hrănesc noaptea, dar primele două faze pot fi văzute în grupuri pe frunze.

Biologia dăunătorului

Ouăle sunt depuse în loturi mari pe frunzele plantei gazdă, protejate de un strat de peri cenușii din abdomenul femelei. Dezvoltarea de obicei durează 4-8 zile. Dezvoltare larvară durează de obicei 14-18 zile. Împuparea are loc în sol într-o celulă de pământ și de obicei necesită 9-12 zile. Adulții sunt nocturni iar ciclul de viață poate fi complet în 28-30 de zile, dar poate dura până la 40 de zile. Există mai multe generații pe an, numărul fiind în funcție de condițiile locale.

Morfologia dăunătorului

Ouăle sunt de formă sferică și depuse în grupuri mari pe frunzele plantelor și acoperite cu un strat de peri gri din abdomenul omizilor femele. Larvele tinere sunt de culoare neagră, cu linii laterale galbene, iar capul este galben-brun (Levy & Habeck, 1976). Adultul este o molie gri-maro robustă, aripile au anvergura de 28-40 mm, uneori cu o pată de culoare închisă centrală. (Todd & Poole, 1980).

Măsuri de combatere

Spray-urile insecticide sunt mijloacele obișnuite de ucidere a larvelor pe frunze de plante, atunci când deteriorarea este observată. Insecticidele recomandate sunt cele pentru combaterea Helicoverpa; 17 substanțe chimice sunt enumerate de King & Saunders (1984) și 29 de COPR (1983).

Riscul fitosanitar

S. eridania a fost adăugată recent pe lista EPPO A1 de dăunătorii de carantină, dar nu este listată ca un dăunător de carantină de orice altă organizație regională de protecție a plantelor. Ca o specie subtropicale (optimă la temperatură între 20 și 25° C), ar fi cel mai probabil să se loc în alizeze în sudul Europei. Este evident faptul că dăunătorul poate fi introdus în regiunea EPPO pe căi comerciale și că ar putea găsi plante gazdă de cultură adecvate și condițiile climatic propice pentru evoluția sa.

Agenții patogeni și dăunătorii de carantină semnalați pe speciile arboricole

Abies sp.

Leptoglossus occidentalis Heidemann

Denumire științifică

Leptoglossus occidentalis Heidemann

Denumiri populare internaționale:

Engleză: western conifer-seed bug

Încadrarea sistematică

Clasa: Insecta

Ordin: Hemiptera

Familie: Coreidae

Gen: Leptoglossus

Specia: Leptoglossus occidentalis

Istoric

Leptoglossus occidentalis a fost descris pentru prima dată in vestul Statelor Unite. Acest dăunător se hrănește în principal cu semințele și conurile în curs de dezvoltare de la mai multe specii de conifere și hibrizii acestora. Acest dăunător și-a extins gama spre est și a fost detectat pentru prima dată în Pennsylvania în iulie 1992. În prezent, se extinde pe teritoriul nordic al Statelor Unite în Canada. Înregistrări recente din Pennsylvania și alte câteva zone ale nord-estul Statelor Unite sugerează că un factor în extinderea insectei fost comerțul interstatal.

Plante gazdă

Plantele gazdă ale acestui dăunător fac parte din genurile: Abies, Cupressus, Pinus, Pseudotsuga și Tsuga.

Simptomatologie

Consumul de seminte de brad și semințe de diverse alte specii produc pierderi substanțiale la culturi de semincere. Astfel, impactul său economic direct este o reducere a calității și viabilității culturilor de semințe conifere.

Biologia agentului patogen

Potrivit observațiilor făcute în vestul Statelor Unite, acest dăunător produce o singură generație în fiecare sezon. Adulții termină iernatul la sfârșitul lunii mai sau începutul lunii iunie și se hrănesc cu conuri și inflorescențe. Adulții se hrănesc cu semințe coapte până la începutul toamnei și apoi să caută locuri de iernat sub coaja de pin, în brazi sau în lemne uscate. La debutul de vreme rece, adulții poat intra, de asemenea în clădiri în căutare de locuri protejate pentru iernat.

Morfologia agentului patogen

Adulții au aproximativ 1,9 cm și sunt de culoare maronie pe partea superioară. Partea de sus a abdomenului este portocalie, galbenă cu cinci pete negre transversale. Acest model portocaliu și negru pe abdomen se observă în timpul zborului. Ouăle, care sunt depuse în lanțuri pe acele de conifere, măsoară aproximativ 2 mm în lungime.

În tabelul de mai jos sunt anexați toți agenții patogeni și dăunătorii de carantină semnalați pe planta gazdă Abies sp.

Tabelul 3.1

Agenții patogeni și dăunătorii de carantină semnalați pe planta gazdă Abies sp.

Phellinus weirii (Murrill) R.L. Gilbertson

Denumire științifică

Phellinus weirii (Murrill) R.L. Gilbertson

Sinonime:

Inonotus weirii (Murrill) Kotlaba & Pouzar

Poria weirii (Murrill) Murrill

Fomitiporia weirii Murrill

Denumiri populare internaționale:

Engleză: Laminated butt rot, yellow ring rot

Spaniolă: Podredumbre de las raíces de las coníferas

Franceză: Pourridié des racines des conifères

Încadrarea sistematică

Ordin: Hymenochaetales

Familie: Hymenochaetaceae

Gen: Phellinus

Specia: Phellinus weirii

Plante gazdă

În America de Nord, următoarele specii au fost observate ca gazde: Pseudotsuga menziesii, Abies amabilis, A. grandis, A. lasiocarpa, Larix occidentalis, Picea sitchensis, Pinus contorta, P. monticola, P. ponderosa, Tsuga heterophylla , T. mertensiana. În Japonia, alte specii sunt atacate: A. mariesii, A. sachalinensis, Chamaecyparis sp., Picea jezoensis, T. diversifolia. Thuja plicata este foarte rezistentă la această ciupercă. În regiunea EPPO- P. weirii ar putea infecta Pseudotsuga menziesii și eventual multe alte specii de conifere.

Simptomatologie

P. weirii poate ucide puieți de 1-2 ani, dar focarele de boală nu sunt de obicei observate până când gazda ajunge la 10-20 de ani. Deasupra solului, simptomele devin evidente numai la 5-15 ani după infecția inițială, atunci când sistemul radicular este într-un stadiu avansat de degradare. Arborii infectați arată o creștere redusă, frunze subțiri și uneori conuri mai mici decât cele normale. Pe Pseudotsuga menziesii, frunzișul prezintă o îngălbenire sau înroșire, cade, iar arborii mor ulterior.

Biologia agentului patogen

P. weirii apare în forme cu sporofori anuali și pereni, acesta din urmă fiind găsiți doar pe Thuja plicata (Hansen, 1979b). Infecția apare atunci când rădăcinile de copaci sănătosi ajung în contact cu rădăcini infectate. După contactul inițial cu o rădăcină vie, miceliul crește pe coajă. Deși extrem de variabile, extinderea medie anuală radiară dela centre de infectie este de aproximativ 20-40 cm. Ciuperca poate persista cu un potențial ridicat de inoculare la rădăcini și trunchiuri de Pseudotsuga menziesii pentru 50 de ani sau mai mult. Se pare că P. weirii se poate răspândi doar într-o măsură foarte limitată în sol nesterilizat. Sporofori sunt formați periodic pe lemn distrus. Nu a fost raportată prezența conidiilor (Aoshima, 1953).

Morfologia agentului patogen

Observațiile la lupă au dezvăluit hife caracteristice abundente, lungi, maro,de 5-10 µm în diametru și de până la 3 mm lungime, cu un pereți îngroșați, între foile de lemn putrezit. Basidiosporii sunt globuloși și deveni elipsoidali, netezi și hialini (Pegler & Gibson, 1972).

Măsuri de combatere

Combaterea P. weirii s-a dovedit a fi destul de dificilă. Accentul este pus pe cioturile de la arborii recoltați, în cazul în care ciuperca poate persista peste 50 de ani (Hansen, 1979a). Aceste buturugi oferă una dintre principalele surse de inocul pentru răspândirea ciupercii. Studii recente arată că un produs chimic combinat și controlul biologic al acestor cioturi ar putea fi posibilă prin fumigare (Nelson, 1989) și aplicarea speciilor de Trichoderma sp. (Goldfarb colab., 1989). Înlocuirea lui Pseudotsuga menziesii cu conifere mai puțin susceptibile ca Pinus contorta (Filip & Schmitt, 1979) ar putea fi o altă metodă promițătoare pentru a reduce răspândirea patogenului.

Riscul fitosanitar

P. weirii are statut de carantină A1 pentru EPPO (OEPP / EPPO, 1979) și pentru IAPSC. În regiunea EPPO, în special în țările nordice, stabilirea ciupercii ar putea duce la pierderi economice substanțiale.

Phytophthora cinnamomi Rands

Denumire științifică

Phytophthora cinnamomi Rands

Denumiri populare internaționale:

Engleză: Root and fruit rot of avocado

Spaniolă: Podredumbre de la raíz

Franceză: Pourriture des racines, pourriture du collet

Încadrarea sistematică

Subîncrengătură: Mastigomycotina

Clasa: Oomycetes

Ordin: Peronosporales

Familie: Pythiaceae

Gen: Phytophthora

Specia: Phytophthora cinamomi

Plante gazdă

Gama de plante gazdă a patogenului este foarte largă, P. cinnamomi fiind una din cele mai răspândite specii de Phytophthora, cu aproape 1000 de specii gazdă (Zentmyer, 1983).

Simptomatologie

P. cinnamomi determină o putrezire a rădăcinilor, ceea ce duce la devitalizarea și moartea plantei gazdă. Rădăcinile mai mari sunt doar ocazional atacate. Alte simptome includ ofilirea, și scăderea dimensiunii fructelor.

Morfologia agentului patogen

Hifele au noduli frecvenți, până la 8 µm (umflături groase), hife în buchete, de obicei sferice, dimensiuni medii în diametru 42 µm. Sporangiofori subțiri (3 µm), care proliferează prin sporange unic sau ocazional ramificat. Sporangiile sunt elipsoidale, ovoide, de 57 x 33 µm (până la 100 x 40 µm). Oosporul are aproximativ 40 µm diametru, pereți netezi, devenind gălbui cu vârsta. (Waterhouse & Waterston, 1966).

Măsuri de combatere

Măsuri mecanice de combatere includ reducerea nivelurilor de umiditate ridicată a solului și îmbunătățirea aerării acestuia prin drenare. Elementele din microflora solului suprimă P. cinnamomi în unele soluri și pot fi potențiali agenți de biocontrol (Stirling colab., 1992). Solarizarea solului controlează, de asemenea P. cinnamomi pe plante tinere de avocado (Kotze & Darvas, 1983). Smith și colab. (1983) au revizuit combinarea măsurilor de combatere a patogenului în pepiniere. O abordare integrată este luată în calcul pentru a controla P. cinnamomi pe avocado (Coffey, 1987). Controlul chimic este posibil cu fungicide sistemice, în special fosetil-aluminiu, acid fosfonic și metalaxil (Whiley colab., 1986), aplicat prin stropire a solului, prin pulverizare pe frunze.

Riscul fitosanitar

Patogenul este deja prezent în mare parte a regiunii EPPO și este clar faptul că există țări întregi sau zone mari în care P. cinnamomi nu există. În ceea ce privește alte Phytophthora sp. pe plante lemnoase, nivelurile scăzute de infestare pot fi dificil de recunoscut (Tsao, 1990).

Acleris gloverana Walsingham

Denumire științifică

Acleris gloverana Walsingham

Denumiri populare internaționale:

Engleză: Western blackheaded budworm

Încadrarea sistematică

Clasa: Insecta

Ordin: Lepidoptera

Familie: Torticidae

Gen: Acleris

Specia: Acleris gloverana

Plante gazdă

A. gloverana, în British Columbia, Canada și Alaska, Statele Unite ale Americii, infestează în principal Tsuga heterophylla și Abies sp. Picea sp. și Pseudotsuga menziesii sunt, de asemenea, ușor de atacat.

Simptomatologie

Defolierea apare, în special la vârfurile copacilor. Frunzele parțial mâncate rămân atașate în pânzele larvare, oferind pădurii un aspect roșu-maroniu spre sfârșitul lunii iulie. Această decolorare este marcată în special la vârfurile coroanelor (Powell, 1962).

Morfologia dăunătorului

În estul Canadei, molia adultă de A. variana apare în august și septembrie și femele depun ouăle separat pe partea inferioară a acelor spre partea de sus a arborelui (pe extremitățile exterioare ale coroanei). Rata de supraviețuire în faza de ou este relativ stabilă și aproximativ 89% din mortalitatea oului este în mare parte cauzată de infertilitate și incapacitatea de a cloci. Oul este stadiu în care iernează dăunătorul. Primii adulți apar la începutul lunii august. În cuști, masculii au trăit timp de aproximativ 14 de zile și femelele 28 zile. Creșteri ale densității de A. variana au fost raportate ca având loc în timpul perioadelor de precipitații reduse (Miller, 1966 ).

Riscul fitosanitar

A. variana este listat ca un dăunător de carantină A1 de EPPO (OEPP / EPPO, 1980), și A. gloverana este implicit acoperit de această listare. Cele două specii sunt cu siguranță o amenințare serioasă la mai multe specii de conifere importante din regiune EPPO, deși sunt necesare studii suplimentare pentru o mai bună înțelegere a zonelor în care s-ar prezenta cel mai mare risc.

Bursaphelenchus xylophilus (Steiner & Buhrer) Nickle

Denumire științifică

Bursaphelenchus xylophilus (Steiner & Buhrer) Nickle

Sinonime:

Aphelenchoides xylophilus Steiner & Buhrer

Bursaphelenchus lignicolus Mamiya & Kiyohara

Denumiri populare internaționale:

Engleză: Pine wood nematode, pine wilt disease

Franceză: Nématode du bois de pin, nématode des pins, dépérissement des pins

Încadrarea sistematică

Clasa: Secernentea

Ordin: Tylenchida

Familie: Aphelenchoididae

Gen: Bursaphelenchus

Specia: Bursaphelenchus xylophilus

Plante gazdă

B. xylophilus se găsește în principal pe Pinus sp. Aparent, lemnul mort din toate speciile de Pinus poate acționa ca un substrat pentru dezvoltarea B. xylophilus. Cu toate acestea, doar un număr limitat de specii este sensibil la atac: P. densiflora, P. luchuensis, P. massoniana și P.thunbergii (în habitatele lor native), iar speciile europene P. nigra și P. sylvestris (plantat în America de Nord) și P. pinaster (plantat în China), sunt singurele specii de pin cunoscute ca fiind ucise de boala ofilirii la arbori maturi. Multe alte specii s-au dovedit a fi deteriorate sau ucise prin acest nematod dar numai în condiții experimentale (în principal la răsaduri în sere). Alte conifere pot acționa, de asemenea, ca gazde (Larix, Abies), dar rapoartele de daune sunt rare. Cazuri izolate de deces de Picea și Pseudotsuga din cauza acestui nematod au fost raportate în Statele Unite ale Americii (Malek & Appleby, 1984).

Simptomatologie

Primul indiciu al prezenței nematozilor în arbore este o reducere a producției obținute de rășini. Transpirația din frunze scade, iar ulterior se oprește complet. Primul simptom extern evident este îngălbenirea și ofilirea acelor, ceea ce duce la eventuala moarte a arborelui (Mamiya, 1983). Ofilirea poate apărea pentru prima dată pe o singur ramură, deși tot arborele poate arăta mai târziu simptome (Malek & Appleby, 1984).

Biologia dăunătorului

B. xylophilus este cunoscut prin a avea două moduri diferite în ciclul său de viață, un mod propagativ și un mod de dispersare (Wingfield, 1983). În ambele cazuri, nematozi sunt transmiși de la o gazdă la alta prin specii de Monochamus. În ciclul de viață propagative, a patra etapă de larve de nematozi sunt transmise în arbori recent morți sau pe moarte, în timpul depunerea pontei de vectorul de sex feminin. În cadrul lemnul nematozi se hrănesc cu hifele ciupercilor (de obicei Ceratocystis sp.) imediat la intrarea în lemn, larvele năpârlesc iar adulți încep să depună ouă. Populația este formată din masculi, femele și patru etape larvare în această etapă propagative de multiplicare rapidă. La un anumit timp după invazia inițială de nematozi, populația încetează să se multiplice și începe să scadă.

Morfologia dăunătorului

B. xylophilus arată caracterele generale ale Bursaphelenchus sp.: buze mari, stiletul slab dezvoltat cu butoane bazale reduse, bulb median bine dezvoltat și glandă esofagiană dorsală. În femelă, sacul post-uterin este lung. La masculi, coada este curbată ventral și are un terminus ascuțit. B. xylophilus se distinge prin prezența simultană a următoarelor trei caractere: în masculul schelete sunt aplatizate într-o structură în formă de disc (cucullus) la extremitatea lor distală. La femei buza vulvară anterioară este un lambou de suprapunere distinct și sfârșitul posterior al corpului este rotunjit la aproape toți indivizii. Acest ultim caracter separă B. xylophilus din B. mucronatus, o specie non-patogenă în care femela are un capăt posterior mucronat.

Măsuri de combatere

Până în prezent, s-a dovedit imposibil de controlat B. xylophilus odată introdus într-un arbore. Prin urmare, combaterea a fost concentrată pe o combinație de practici culturale, în îndepărtarea arborilor morți sau pe moarte din pădure, pentru a preveni utilizarea acestora ca sursă de infecție în continuare și controlul dăunătoriilor vector. Guvernul japonez a cheltuit sume mari de bani pe programe ample de control care implică pulverizarea aeriană și îndepărtarea arborilor bolnavi (Ikeda, 1984). În cazul arborilor individuali cu o anumită semnificație (ex religioasă), infecția poate fi prevenită printr-un tratament chimic profilactic.

Riscul fitosanitar

B. xylophilus și vectorii săi sunt listați ca dăunătorii de carantină A1 de EPPO (OEPP/ EPPO, 1986). Riscul de introducere în regiunea EPPO a fost discutată de mai mulți autori (inclusiv Magnusson, 1986; McNamara si Stoøen, 1988; Skwiercz, 1988). Evans și colab. (1996) a pregătit o analiză detaliată a riscului de B. xylophilus la Uniunea Europeană. Speciile europene de Pinus s-au dovedit foarte sensibile în America de Nord și introducerea de B. xylophilus în Europa este considerată a prezenta un risc foarte grav (Tomminen, 1990).

Choristoneura fumiferana Clemens

Denumire științifică

Choristoneura fumiferana Clemens

Sinonime:

Tortrix fumiferana Clemens

Harmologa fumiferana Meyrick

Cacoecia fumiferana Swaine, Craighead and Bailey

Archips fumiferana McDunnough

Choristoneura fumiferana Freeman

Tortrix nigridia Robinson

Lozotaenia retiniana Walsingham

Archips retiniana Fernald

Cacoecia retiniana Meyrick

Choristoneura retiniana Freeman

Choristoneura lambertiana lindseyana Obraztsov

Denumiri populare internaționale:

Engleză: Spruce budworm

Franceză: Tordeuse des bourgeons de l'épinette

Încadrarea sistematică

Subîncrengătură: Mastigomycotina

Clasa: Insecta

Ordin: Lepidoptera

Familie: Torticidae

Gen: Choristoneura

Specia: Choristoneura fumiferana

Plante gazdă

C. fumiferana se găsește în principal pe Picea și Abies dar poate fi, de asemenea, găsit și pe Pseudotsuga, Pinus și ocazional pe Tsuga și Larix. Atacă în special Abies balsamea, Picea glauca și P. rubens în estul Americii de Nord și A. lasiocarpa, Picea engelmannii, P. glauca și Pseudotsuga menziesii în Occident.

Simptomatologie

Având în vedere infestările moderate, deteriorarea este limitată la o pierdere parțială a noului frunziș, în special în partea superioară a coroanei. Acele consumate parțial pe ramuri transformă coroana într-un luminos roșu-maroniu în mijlocul verii. În infestări masive, persistente, cultura de noi frunze poate fi consumată pe parcursul mai multor ani consecutivi, mugurii vegetativi și în curs de dezvoltare pot fi uciși în fazele incipiente.

Biologia dăunătorului

Adulții apar în iulie sau august, în funcție de zona geografică, iar femelele depun ouăle pe partea inferioara a acelor. Fiecare femeie depune aproximativ 200 de ouă. Ouăle eclozezză în 8-12 zile, iar larvele mici găsesc adăposturi de hibernare în vechile cupe de flori cu stamine, în coajă sau licheni dar și în fisurile scoarței. Larvele iernează în adăposturi și ies din hibernare cu puțin timp înainte ca mugurii vegetativi să se extindă. O generație pe an este regula generală pentru speciile Choristoneura.

Morfologia dăunătorului

Ouăle sunt de culoare verde deschis depuse în grupuri de aproximativ 20 de obicei pe partea inferioară a acelor. Larva matură este de culoare maro-cu puncte deschise pe partea din spate și are un cap negru. Obiceiurile de hrănire și cele mai multe caracteristici ale ciclului de viață sunt similare cu cele ale C. occidentalis. Adulții sunt predominant gri cu pete maro-închis și puțin mai mici decât cele de C. occidentalis, anvergura aripilor lor este de aproximativ 20 mm.

Măsuri de combatere

Combaterea chimică (pulverizarea aeriană) este cel mai frecvent utilizată metodă împotriva C. fumiferana. Cu toate acestea, inamicii naturali (de exemplu Apanteles fumiferanae, Omotoma fumiferanae) pot limita populații ale dăunătoriilor (Smith et al., 1990).

Riscul fitosanitar

C. fumiferana a fost recent adăugată pe lista EPPO A1, dar nu este privită ca un dăunător de carantină de orice altă organizație regională de protecție a plantelor. Din speciile din America de Nord Choristoneura, este probabil cea mai periculoasă, deoarece atacă un număr destul de mare de conifere, care sunt prezente în Europa și pot duce la mortalitatea arborilor. Prin urmare, acesta prezintă un risc serios pentru păduri și plantații europene.

Dendroctonus micans Kugelann

Denumire științifică

Dendroctonus micans Kugelann

Sinonime:

Bostrichus micans Kugelann

Hylesinus lingiperda Gyllenhal

Hylesinus micans Ratzeburg

Denumiri populare internaționale:

Engleză: Great spruce bark beetle

Franceză: Hylésine géant

Încadrarea sistematică

Clasa: Insecta

Ordin: Coleoptera

Familie: Scolytidae

Gen: Dendroctonus

Specia: Dendroctonus micans

Plante gazdă

Gazdele obișnuite pentru acest dăunător sunt Picea sp., în principal P. abies, P. sitchensis și P. orientalis, dar de asemenea ocazional P. breweriana, P. engelmannii, P. glauca, P. jezoensis, P. mariana, P. obovata, P. omorika și P. pungens (Grégoire 1988). Pinus sylvestris este plantă gazdă în nordul Scandinaviei și de asemenea în Marea Baltică și Siberia. Atacurile sporadice au fost observate pe alte specii de Pinus și pe Abies sp., Larix decidua și Pseudotsuga menziesii (Bevan & King, 1983; Bejer, 1984).

Simptomatologie

Scurgerile de rășină uscată sunt caracteristice pentru arborii infestați. Scurgerile de rășină de culoare albă, uscate pot fi, de asemenea, vizibile pe trunchi. Arborii pot rămâne în viață luni, sau chiar ani, în cazul în care densitatea de galerii este scăzută (Bevan & King, 1983). Scoarța copacilor infestați pot fi îndepărtată cu ușurință pentru a dezvălui galeriile de sub aceasta.

Biologia dăunătorului

Tinerii dăunătorii se împerechează în camerele lor de naștere cu surorile și frații lor și continuă să se hrănească în scoarță. Dispersarea de femele tinere se poate produce în mai multe moduri. Unii indivizi nu apar, ci pur și simplu sapă noi galerii la marginea camerei de naștere. Alții apar dar rămân pe același copac și stabilesc galerii acolo. Unii zboară pentru a coloniza noi arbori. Temperatura de prag de zbor se află între 20 și 23°C (Evans et al., 1984). Atât larve le cât și adulții pot ierna (Voolma, 1980).

Morfologia dăunătorului

Galeria de ou este unică pentru speciile europene. Este un tub larg ambalat cu rășină în care ouăle sunt depuse. Larva albă, în formă de C, fără picioare sapă o cameră foarte mare, care este ambalată într-un mod caracteristic, cu insule de frass (Bevan, 1987). Adultul este de 6-8 mm lungime. Corpul este uniform, maro închis când este complet pigmentat.

Măsuri de combatere

Salubrizarea prin tăiere este încă utilizată pe scară largă în Franța și Marea Britanie (Evans, 1984 et al.). Tratamentul chimic a fost aplicat, fie prin curățarea zonelor infestate pe trunchi și acoperirea lor cu protectori sau prin pulverizare gamma-HCH direct pe zonele infestate (Ruhm, 1958; Rudnev & Khramtsov, 1963; Bejer-Petersen, 1967). Combaterea biologică cu prădătorul Rhizophagus grandis a început în Georgia în 1963. Câteva mii de prădători au fost produși și eliberați (Tvaradze, 1984). Cu toate acestea, controlul biologic a fost eficace numai după ce populațiile au fost reduse cu un tratament cu insecticid. În 1983, Comisia silvicultură Marii Britanii a început producția de masă a aceluiași prădător și a lansat insecta la marginea zonelor infestate (King & Evans, 1984). O strategie de presă similară a fost pusă în aplicare de un grup belgian, francez în zonele învecinate zona focarului din centrul Franței (Grégoire et al., 1985).

Riscul fitosanitar

D. micans nu este listat ca un dăunător de carantină de către orice organizație regională de protecție a plantelor. Singura țară EPPO care ar putea fi în pericol este Irlanda. În altă parte în regiunea EPPO, D. micans este larg răspândită și corespunde cu arealul natural al molidului. Pentru cea mai mare parte a acestei zone se poate considera a fi un dăunător secundar, provocând numai pagube în cazul în care copacii sunt debilitați. Datorită cerințelor sale climatice, nu este probabil să supraviețuiască în țările în partea de sud a regiunii.

Dryocoetes confusus Swaine

Denumire științifică

Dryocoetes confusus Swaine

Sinonime:

Dendroctonus abietis Hopkins

Denumiri populare internaționale:

Engleză: Western balsam bark beetle (English)

Încadrarea sistematică

Clasa: Insecta

Ordin: Coleoptera

Familie: Scolytidae

Gen: Dryocoetes

Specia: Dryocoetes confusus

Plante gazdă

Plantele gazdă de obicei fac parte din genul Abies în mod special A. lasiocarpa, A. amabilis și A. concolor. Picea engelmannii și Pinus contorta au fost găsiți infestați.

Simptomatologie

Galeriile insectei sunt de tip radial dar nu perforează scoarța. Galeriile larvelor însă se regăsesc în floem.

Biologia dăunătorului

D. confusus, ca și alți dăunătorii de scoarță sapă tuneluri în scoarța gazdelor sale. Adulții și larvele sunt consumatoare de scoarță. Larvele și adulții de Dryocoetes sunt în măsură să ierneze, dar numai adultii de D. confusus pot să facă acest lucru în Canada (Bright, 1976). Adulți ies din locurile de iernat între februarie și iunie. Activitatea se reia atunci când temperaturile subcorticale devin suficient de mari, aproximativ 7-10°C. Insectele zboară individual sau în grupuri mici, în timpul zilei, primăvara sau în apropierea nopții vara (la temperaturi între 20 și 45°C) (Furniss & Carolin, 1977).

Morfologia dăunătorului

Ouăle sunt netede, ovale, de culoare albă, translucidă. Larvele sunt de culoare albă, fără picioare, cu capul ușor sclerotizat. Adulții de D. confusus sunt maro lucioși cilindrici cu dimensiuni de 3,4-4,3 mm lungime. Toracele este uniform, convex sus și elitrele sunt brusc rotunjite și în spate. Antene geniculate, abdomen cinci segmentat. Tibia are mici țepi laterali externi (3-7 la Dryocoetes) (Wood, 1982).

Măsuri de combatere

Există puține informații specifice publicate despre combaterea acestei specii. Metodele obișnuite de combatere preventive pentru scolitide pot fi cel mai probabil folosite pentru D. confusus. Stock și colab. (1994) sugerează că infestările pot fi prevenite prin utilizarea de feromoni anti-agregare.

Riscul fitosanitar

D. confusus a fost inclus în carantină OEMPP în categoria dăunătoriilor "non-european Scolytidae" (EPPO / CABI, 1992), deoarece poate face atacuri primare asupra speciei Abies lasiocarpa și prezintă un anumit risc pentru regiunea EPPO, unde Abies spp. au o anumită importanță ca și arbori forestieri. Acest risc poate, totuși, să fie evaluat ca fiind relativ minor, deoarece D. confusus este destul de specific iar A. lasiocarpa este o specie care nu este cultivată în regiunea OEMPP.

Gnathotrichus sulcatus LeConte

Denumire științifică

Gnathotrichus sulcatus LeConte

Sinonime:

Cryphalus sulcatus LeConte

Gnathotrichus aciculatus Blackman

Denumiri populare internaționale:

Engleză: Western hemlock wood stainer

Încadrarea sistematică

Clasa: Insecta

Ordin: Coleopters

Familie: Scolytidae

Gen: Gnathotrichus

Specia: Gnathotrichus sulcatus

Plante gazdă

Spre deosebire de alte Gnathotrichus sp. care sunt destul de specifice, cel puțin ca gen, G. sulcatus atacă lemnul de la mai multe conifere, mai ales de la Abies (A. concolor, A. magnifica, A. religiosa), Pseudotsuga menziesii, Tsuga heterophylla, Picea sp., Pinus (P. leiophylla, P. Ponderosa, P. pseudostrobus), Sequoia sp., Thuja sp. și alte conifere (Furniss & Carolin, 1977).

Simptomatologie

Galeriile de ouă de G. sulcatus cuprind un tunel cu intrare radială care penetrează scoarța, din care ramuri tangențiale urmăresc inelele de creștere ale lemnului în plan orizontal. Întregul sistem de galerie se află la un plan în unghi drept (Bright & Stark, 1973). Nișe larvare sunt formate la intervale regulate deasupra și sub tunelurile primare și secundare.

Biologia dăunătorului

G. sulcatus este un gândac ambrozie, adică ca și alți dăunătorii de scoarță sapă tuneluri în scoarță, cambium și/sau în lemnul gazdelor sale, dar trăiește prin cultivarea și utilizarea ciupercilor simbiotice ca sursă de hrana în tunelurile sale (Ambrosiella sulcati și Raffaelea sulcati). Adulții noi apăruți trebuie să se hrănească cu fructificațiile ciupercilor pentru a finaliza maturarea lor, deși larvele pot utiliza, de asemenea, xylemul ca și hrană. După ce a avut loc împerecherea, femela este în general, responsabilă pentru săparea galeriilor de ou, formarea de nișe de ou și de îngrijire de ouă și larve. Ouăle sunt depuse individual în nișele de ou formate de femele. Durata perioadei larvare variază de la aproximativ 30 la 90 de zile. Etapa de pupă necesită 6-9 zile în condiții ideale. G. sulcatus în oate etapele iernează în lemn infestat. Dăunătorii adulți necesită o perioadă de maturare, de alimentare înainte de a începe dezvoltarea. Acestea apar prin tuneluri parentale. Lemnul este atacat prin perioada aprilie-noiembrie. G. sulcatus are o generație pe an, în Canada (Bright, 1976) și probabil, două în California, Statele Unite ale Americii (Bright & Stark, 1973).

Morfologia dăunătorului

Ouăle sunt netede, ovale, de culoare albă, translucide. Larvele sunt de culoare albă, fără picioare, cu capul ușor sclerotizat (Thomas, 1957) Adulți de G. sulcatus sunt mici dăunătorii negri cilindrici cu dimensiunea de 3,5 mm lungime. Antenele sunt geniculate, abdomenul are cinci segmente (Wood,1982).

Măsuri de combatere

Buștenii trebuie să fie mutați cât mai curând posibil după tăiere, pentru a evita infestarea. Capcanele pe bază de feromoni au fost folosite ca o măsură de combatere în British Columbia și a fost considerat operațional un succes economic (Lindgren & Fraser, 1994).

Riscul fitosanitar

G. sulcatus a fost inclus în carantină EPPO categoria dăunătoriilor "non-european Scolytidae" (EPPO / CABI, 1992). Totuși, acest lucru reflectă în principal nevoia de a identifica cel puțin un gândac ambrozie. Când riscul de G. sulcatus este comparat cu cea din alte scolytide (Dendroctonus sp. și unele Ips sp.), se poate observa că nu există practic nici o justificare pentru includerea sa specifică în categoria dăunătoriilor de carantină. G. sulcatus nu atacă arborii în viață și este doar un dăunător de lemn tăiat.

Ips subelongatus Motschulsky

Denumire științifică

Ips subelongatus Motschulsky

Sinonime:

Ips fallax Eggers

Denumiri populare internaționale:

Engleză: larch bark beetle, oblong bark beetle

Încadrarea sistematică

Clasa: Insecta

Ordin: Coleoptera

Familie: Scolytidae

Gen: Ips

Specia: Ips subelongatus

Plante gazdă

I. subelongatus atacă în principal Larix sibirica, Larix gmelinii, Larix leptolepis și Larix olgensis. Ca și I. cembrae și se poate înmulți ocazional în alte conifere (Pinus sylvestris, Pinus sibirica, Pinus Koraiensis, Picea sp., Abies sp.).

Simptomatologie

Pentru I. subelongatus, simptomele caracteristice sunt: scurgeri de rășină care provin din locurile în care s-au fost făcute încercări de a depune ouă, specii-diagnostic sistem galerie cu camera centrală și galerii larvare radiale, coroane rare la arborii de zada cu vârfuri și ramuri parțial moarte. Frunzele copacilor atacați arată de multe ori îngălbenite și ofilite.

Biologia dăunătorului

Primul zbor de masă de I. subelongatus are loc de obicei la mijlocul lunii mai până la sfârșitul lunii iunie, în partea de sud a zonei distribuției sale, atunci când temperatura ajunge la amiază 16-20° C și durează 15-17 de zile. Adulții agregă ca răspuns la feromoni (Qiu și colab, 1988;.. Zhang et al, 2000). După efectuarea galeriilor și depunerea ouălelor, unii adulți încep un al doilea zbor formând o generație "soră" (Issaev, 1966). Acest lucru se întâmplă de obicei, de la sfârșitul lunii iunie până la sfârșitul lunii iulie, în aceleași regiuni și durează 22-23 de zile. Ceilalți adulți din prima generație continuă în același timp hrănirea suplimentară și intră în diapauză să se pregătească pentru iernat. Două generații principale și sora urmează în succesiune (Schneider, 1977).

Morfologia dăunătorului

Adulți de I. cembrae și I. subelongatus nu sunt ușor de deosebit. Ei sunt de culoare maro negricioși, de 4-6 mm lungime. Există patru țepi echidistanți pe fiecare parte a elitrei (Balachowsky 1949, Grüne, 1979). Suprafața depresiunii elitrei este acoperită cu păr lung (Kalina, 1969).

Măsuri de combatere

În Siberia, sunt întreprinse eforturi oficiale de combatere în zona de distribuția actuală a lui I. subelongatus. Măsurile de combatere includ măsuri silviculturale și sanitare (îmbunătățirea rezistenței pădurilor, reducerea și eliminarea tuturor arborilor infestați), și tratamente cu preparate chimice și biologice (lindan, foxim, diclorvos). Nematozii, micro-organismele, și prădători pot juca un rol în reglarea populațiilor I. subelongatus (Gusteleva, 1982; Korenchenko, 1987; Voronțov, 1995).

Malacosoma disstria Hübner

Denumire științifică

Malacosoma disstria Hübner

Denumiri populare internaționale:

Engleză: Forest tent caterpillar

Franceză: Livrée des forêts

Încadrarea sistematică

Clasa: Insecta

Ordin: Leidoptera

Familie: Lasiocampidae

Gen: Malacosoma

Specia: Malacosoma disstria

Plante gazdă

Malacosoma disstria apare în partea de sud a SUA, unde principalele plante gazde sunt: Liquidambar styraciflua, Nyssa aquatica, N. sylvatica și diferite specii de stejar (Quercus macrocarpa, Q. nigra, Q. phellos). În Canada și în nordul SUA, Acer saccharum, Betula papyrifera și Populus tremuloides sunt preferate drept gazde. Multe alte foioase pot fi defoliate de M. disstria inclusiv, în afară de cele deja menționate, specii din genurile Abies, Alnus, Amelanchier, Cornus, Corylus, Crataegus, Cydonia, Fraxinus, Larix, Malus, Ostrya, Picea, Pinus, Populus , Prunus, Pseudotsuga, Pyrus, Rosa, Salix, Sorbus, Tilia, Ulmus.

Simptomatologie

M. disstria este un consumator de frunze, dar larvele tinere se hrănesc în principal cu frunzele nou formate. Scoarța arborilor infestați poate fi acoperită cu pânze de mătase cu multe omizi dedesubt. Larvele se hrănesc prin întregul arbore, lăsând benzi oriunde ar merge. În timpul focarelor severe arborii pot deveni complet defoliați și total acoperiți cu pânze larvre.

Biologia dăunătorului

Dăunătorul are o generație pe an. Grupurile de ouă sunt depozitate în jurul ramurilor mici și sunt acoperite cu "spumaline" ca o protecție împotriva temperaturilor scăzute și a deshidratării. Acest grup poate conține până la 350 de ouă. Dezvoltarea embrionară este foarte rapidă, dar larvele nu ies înainte de primăvara devreme (Fitzgerald & Webster, 1993). Adulții apar după aproximativ două săptămâni. Un model de simulare a dinamicii populației de M. disstria a fost dezvoltat de Rejmanek et al. (1987).

Morfologia dăunătorului

Ouăle sunt depuse în grupuri mari, ovale, de până la 19 mm, în jurul sau de-a lungul ramurilor mici sau altor părți ale plantei. Grupurile de ouă sunt acoperite cu un strat de culoare brun închis de "spumaline", prin care se obține un aspect lăcuit. Larvele sunt de la albăstrui la brun cu o pată alba în forma de gaură, dorsal pe fiecare segment (Dixon & Folk, 1991). Petele sunt întrerupte și flancate de linii subțiri de culoare portocalie, de fiecare parte. Corpul este acoperit cu o pubescență densă, fără nici un model distinct. Adulții sunt reprezentați de molii de lumină, maro cu o anvergură a aripilor de 25-37 mm și două benzi de culoare brun închis distincte pe aripă.

Măsuri de combatere

Ouăle, larvele și pupele de M. disstria sunt cunoscute a fi parazitate de Hymenoptera și Diptera (Knight, 1991 et al.). Combatrea efectivă se poate realiza cu o gamă largă de produse chimice Malacosoma disstria 3 (Schultz, 1989), Bacillus thuringiensis (Bernier, 1990 et al.), Precum și o virusul poliedrozei (Keddie & Erlandson, 1995). Abordarea integrată a combaterii dăunătorului a fost conturată de Goyer (1991).

Riscul fitosanitar

M. disstria a fost recent adăugată pe lista de carantină A1 de EPPO. Mulți arbori gazdă de M. disstria sunt cultivați în Europa. Deci, în cazul în care a fost introdus în regiunea EPPO, M. disstria s-ar putea stabili cu siguranță în pădurile europene. Deși arborii infestați se recuperază în mod normal, pierderea de creștere ar putea fi substanțială. Mai mult decât atât, în cazul în care inamicii naturali nu sunt în măsură să controleze dăunătorii, epidemii majore ar putea duce la daune inacceptabile în livezi și păduri de foioase.

Sirex ermak Semenov-Tian-Shanskii

Denumire științifică

Sirex ermak Semenov-Tian-Shanskii

Sinonime:

Paururus ermak Semenov

Denumiri populare internaționale:

Engleză: blue-black horntail, blue-black woodwasp

Încadrarea sistematică

Clasa: Insecta

Ordin: Hymenoptera

Familie: Siricidae

Gen: Sirex

Specia: Sirex ermak

Plante gazdă

Gazdele preferate ale S. ermak sunt speciile de Larix (în special Larix gmelinii și Larix sibirica). Alte conifere sunt de asemenea, atacate cum ar fi Pinus (în special P. sibirica), Abies și Picea (Pavlovskii & Shtakelberg, 1955; Issaev 1966, Stroganova 1968, Voronțov, 1995).

Simptomatologie

S. ermak produce devitalizarea pădurilor, care este ușor de observat în urma ofilirii și a uscării acelor. Insectele din trunchiuri sunt indicii ale prezenței dăunătoriilor. S. ermak atacă adesea arbori împreună cu Serropalpus barbatus Nu este neobișnuit să vezi adulți odihnindu-se pe trunchiuri de copac.

Biologia dăunătorului

Perioada de zbor a S. ermak este în iulie / august (septembrie în Extremul Orient), cu perioadă de zbor mai intensă în funcție de zonă. În această perioadă, insectele adulte, de obicei, rămân în umbră, în părțile umede ale pădurii. În timpul zilei, zboruri intensive se observă după-amiaza de la ora 15:00 până la 18:00. Adulții nu au nevoie de hrănire suplimentară pentru maturare. La 2-4 ore după împerechere, femelele își introduc ovipozitorul lor flexibil adânc și își depun ouăle. O femeie pune un ou în fiecare gaura făcută cu ovipozitor, la un total de mai mult de 50 (până la 100). Femelele fac, de obicei mult mai multe găuri cu ovipozitorul lor decât numărul de ouă depuse. Ciclul de viață al S. ermak durează de obicei doi ani (Krivolutskaya, 1965, Stroganova 1965, 1968, Mamaev, 1985, Voronțov, 1995).

Morfologia dăunătorului

Oul de S. ermak este alb, oval-alungit, cu capac semitransparent (Stroganova, 1968). Larvele de S. ermak sunt albe, cilindrice, 15-28 mm lungime, ușor curbate, cu un cap ușor sclerotizat gălbui. Capul este acoperit cu peri deși. Picioarele abdominale nu sunt dezvoltate. Antene au 4-9 peri. Pe tergite anal există o fisură longitudinală între două proeminențe mici. Partea laterală a segmentului anal este pe jumătate acoperită cu peri. Un spin sclerotizat este situat pe partea de sus a abdomenului (Stroganova, 1968, Verzhutskii, 1973). Adultul de S. ermak este o insectă mare acoperite de peri lungi și deși. Toracele este negru cu reflexe albastre metalice, încrețit și acoperit de peri lungi și deși. Antenele sunt negre și au 20 de segmente; primul segment este un pic lărgit și aplatizat la vârf. Aripile sunt transparente, ușor maronii în partea de sus mai ales aproape de pterostigmă. Picioarele sunt negre cu reflexe albastre metalice, cu excepția vârfului femurului și bazei tibiei (Stroganova 1968, Viitasaari, 1988).

Măsuri de combatere

Sunt întreprinse eforturi oficiale de combatere în zona de distribuție prezente cu S. Ermak. Măsurile de combatere includ măsuri silvice și sanitare (îmbunătățirea rezistenței pădurilor, reducerea și eliminarea tuturor copacilor infestați, utilizarea de capcane-arbori), tratamente cu produse chimice și biologice. Dușmani naturali pot juca un rol important în combaterea populațiilor de S. ermak.

Riscul fitosanitar

S. ermak este considerat ca un dăunător serios la Larix și alte conifere din zona de distribuție actual. Sirex spp. în general, au o gamă largă și relativ nespecifice de plante gazdă (Schwenke, 1982)..

Tetropium gracilicorne Reitter

Denumire științifică

Tetropium gracilicorne Reitter

Denumiri populare internaționale:

Engleză: fine-horned spruce borer

Încadrarea sistematică

Clasa: Insecta

Ordin: Coleoptera

Familie: Cerambycidae

Gen: Tetropium

Specia: Tetropium gracilicorne

Plante gazdă

T. gracilicorne dă atacuri pe specii de Abies, Larix, Picea și Pinus, mai ales Larix gmelinii, Larix sibirica, Pinus sibirica, Pinus Koraiensis, Pinus sylvestris, Abies nephrolepis, Picea ajanensis (Pavlovskii & Shtakelberg, 1955; Issaev & Tarassova 1965, Issaev, 1966, Ivliev & Kononov 1966, Averenski 1971; Pupavkin & Cernenko, 1979, 1981, Maslov, 1988; Ler, 1996).

Simptomatologie

Simptomele caracteristice sunt: găuri mari de intrare și apariția lor în trunchiuri, decojirea scoarței, foraje la baza copacilor infestați și tuneluri realizate de larvele mari. Acele de arbori atacați arată de multe ori îngălbenite și ofilite.

Biologia dăunătorului

Zborul în masă a speciei T. gracilicorne are loc de la începutul lunii iunie până la sfârșitul lunii iulie, deși unele exemplare pot fi găsite până în septembrie. Dăunătorul apare în munți până la o altitudine de 2000-2100 m. Atacă toate părțile trunchiului de la rădăcină la partea de sus a coroanei. Femela depune, de obicei, ouă în fisuri ale scoarței, de multe ori 3-5 ouă în același loc. Larvelor tinere face galerii individuale de formă neregulată. Ei au nevoie de alimente proaspete și galeriile trebuie să intre în floem, iar apoi în scoarță. În luna august, ajung la o adâncime de 4-5 cm în lemn, unde acestea continuă să se hrănească și să rămână pentru iernat. În cazul în care se dezvoltă în partea trunchiului cu coaja groasă, ele pot ierna sub scoarță, fără a intra în lemn. Ciclul de dezvoltare a dăunătorului are un an (Petrenko 1965, Issaev 1966, Averenski 1971, Cherepanov, 1979).

Măsuri de combatere

Sunt întreprinse eforturi de combatere în zona de distribuție actuală a T. gracilicorne. Măsurile de combatere includ măsuri silviculturale și sanitare (îmbunătățirea rezistenței pădurilor, tăiere și eliminarea tuturor arborilor infestați, "vânătoarea cu capcane", urmată de tratamentul lor, precum și tratamente cu produse chimice și biologice (Maslov, 1988; Voronțov 1995 ). Entomofagii pot juca un rol important în reglarea populațiilor, mai ales Scoloposcelis obscurella, Udobius lentus, Thanasimus rufipes, Thanasimus substriatus, Trichodes ircutensis, Epuraea boreella, Epuraea longula, Phyto depressus, Laphria flava, Stenopogon albociliatus, Xylophagus cinctus, Medetera signaticornis (Yanovskii, 1976 ).

Riscul fitosanitar

T. gracilicorne este considerat ca un dăunător de pădure foarte grav în zonele în care apare. Acesta s-a extins recent la noi domenii (de exemplu, Kamchatka). Este probabil să se stabilească în toate pădurile de conifere în regiune EPPO. Ca un parazit cunoscut pe Pinus sylvestris, impactul său economic ar putea fi considerabil.

Pinus spp.

2.1 Mycosphaerella pini Rostrup

Denumire științifică

Mycosphaerella pini Rostrup

Denumire populară

Înroșirea acelor de pin

Sinonime:

Cytosporina septospora Dorog. 1911 [asexuată] Dorog. 1911

Dothistroma pini Hulbary 1941 [asexuată] Hulbary 1941

Dothistroma septosporum (Dorog.) Morelet 1968 [asexuată] (Dorog.) Morelet 1968

Eruptio pini (Rostr.) M.E. Barr 1996 [sexuată] (Rostr.) M.E. Barr 1996

Scirrhia pini A. Funk & A.K. Parker 1966 [sexuată] A. Funk & A.K. Parker 1966

Septoriella septospora (Dorog.) Sacc. 1931 [asexuată] (Dorog.) Sacc. 1931

Denumiri populare internaționale:

Engleză: blight: pine; brown needle blight: pine; circular: persimmon leaf spot; needle blight: pine; pine blight; pine brown needle blight; pine needle blight; pine red band needle blight; red band needle blight:pine; red-band disease; red-band fungus; red-band needle blight

Spaniolă: estriado roio de las aciculas del pino; manchas circulares del caqui; manchas circulares del palosanto

Franceză: maladie des bandes rouges du pin; strie rouge des aiguilles du pin; taches circulaires du kaki

Încadrarea sistematică

Domain: Eukaryota

Regn: Fungi

Încrengătură: Ascomycota

Subîncrengătură: Pezizomycotina

Clasa: Dothideomycetes

Ordin: Capnodiales

Familie: Mycosphaerellaceae

Gen: Mycosphaerella

Specia: Mycosphaerella pini

Istoric

Forma asexuată a ciupercii Mycosphaerella pini a fost descrisă pentru prima oară în Rusia sub denumirea de Cytosporina septospora (Doroguin, 1911). Treizeci de ani mai târziu în 1941 Hulbary semnalează acestă ciupercă în statul Illinois, sub denumirea de Dothistroma pini. Moerelet a considerat cele două forme ca fiind identice și a dat o nouă denumire Dothistroma septospora, aceasta nomenclatură a fost acceptată și de Sutton în anul 1980.

În funcție de lungimea conidiilor au fost determinate trei forme conidiene de către Thyr și Shaw în 1964, Dothistroma pini var. pini cu lungimea conidiilor cuprinsă între 15,4-28,0 µm și Dothistroma pini var. linearis cu lungimea conidiilor cuprinsă între 23,0-42,0 µm. Dothistroma pini var. pini se găsește în centrul și estul Americii de Nord, Anglia, Noua Zeelandă, Australia și Chile, în vreme ce Dothistroma pini var. linearis se găsește în vestul Canadei și al Statelor Unite ale Americii (Ivory, 1967; Peterson and Graham, 1974; Edwards and Walker, 1978). Cea de a treia formă conidiană, Dothistroma pini var. keniensis este una cu mărimi intermediare13.0-47.5 µm, iar numele i-a fost dat de Ivory în anul 1967, după țara în care se poate observa această formă în mod predominant și anume Kenya. În anul 1980 Sutton schimbă denumirea acestei ciuperci, iar Dothistroma pini var. linearis devine D. septospora var. lineare, Dothistroma pini var. pini devine D. septospora var. septospora iar Dothistroma pini var. keniensis devine D. septospora var. keniense.

În anul 1967, Gadgil, descoperă variații foarte mari ale lungimilor conidiilor și astfel începe să se îndoiească de acest sistem de clasificare în funcție de lungimea conidiilor, de aceea propune ca o singură formă conidiană să fie acceptată indiferent de lungimea ascetora. În același an, Ivory, descoperă faptul că lungimea conidiilor din culturile izolate este mai mare decât lungimea conidiilor determinate din ace infectate. În ultimii ani au fost realizate studii similare însă în nici unul din acestea nu s-a realizat o deosebire clară între aceste varietăți pe baza lungimii conidiilor, sau pe baza analizelor AND-ului (Edwards and Walker, 1978; Roux, 1984; Bradshaw et al., 2000).

Genul Mycosphaerella este considerat de mulți ca fiind polifiletic, deorece mai mult de 40 de ciuperci cu forme asexuate sunt asociate cu acest gen. Barr în anul 1996 separă speciile asexuate Dothistroma și Lecanosticta și le încadrează într-un gen nou numit Eruptio, în ideea că aceste două specii sunt diferite de celelalte specii din genul Mycosphaerella. În urma analizelor ITS s-a ajuns la concluzia că genul Mycosphaerella este de fapt monofiletic și că formele sexuate ale speciilor Dothistroma și Lecanosticta rămân încadrate în acest gen(Goodwin et al., 2001).
Plante gazdă

Majoritatea plantelor gazdă sunt specii de Pinus, însă la această listă au fost adăugate de către Gibson în anul 1979, Pseudotsuga menziesii, Larix decidua și Picea abies de către Lang în anul 1987. Cele mai sensibile specii de pin din regiunea EPPO sunt: P. canariensis, P. contorta, P. halepensis, P. muricata, P. nigra, P. pinea, P. ponderosa, P. radiata, P. thunbergii. Numeroase specii de pin din America Centrală sunt rezistente sau imune la acest agent patogen, însă Pinus nigra s-a dovedit a fi susceptibil în mod special în condițiile de climă și cultură din Europa, în vreme ce Pinus sylvestris a fost atacat destul de rar chiar și atunci când a fost situat în apropierea unor P. nigra infectați. (Lang & Karadzic, 1987). Pinus radiata este una din cele mai importante specii de pin din punct de vedere economic, dar în același timp este și una din cele mai suscptibile, unele exemplare dezvoltă rezistență odată cu înaintarea în vârstă în vreme ce unele specii, cum ar fi P. ponderosa rămân susceptibile pe perioada întregii vieți (Gibson, 1972).

Simptomatologie

Simptomul cel mai caracteristic al acestei boli este reprezentat de benzile-roșii cărămizii de 1-3 mm, care apar pe ace și persistă după ce acestea s-au uscat. În câteva cazuri raportate, pigmentul roșu caracteristic nu a fost văzut (PEHL și Butin, 1992; Ivory, 1994). Pe Pinus radiata, acele bolnave pot prezenta diferite grade de deteriorare, de la benzi roșii clare în jurul acului pentru a finaliza decolorarea și moartea acului (Edwards și Walker, 1978). Pe P. nigra simptome precoce includ benzi verzi adânci și pete galbene pe ace. Mai târziu, petele și benzile devin maronii (Peterson și Graham, 1974).

Primele simptome se găsesc pe acele de pe ramurile mai mici și agentul patogen se mută treptat către vârful coroanei. În unele cazuri, boala începe în părțile interioare ale ramurilor mai mici și se mișcă în sus în coroana interioară apoi ulterior spre exterior de-a lungul ramurilor (Marks et al., 1989).

Biologia agentului patogen

Conidiile sunt transportate pasiv în picături de apă pe ace. Există rapoarte contradictorii dacă această creșterea este îndreptată spre stomate sau dacă este într-adevăr aleatoare, deși există mai mari tendințe de creștere direcționată în natură față de inoculări artificiale (Gadgil, 1967; Ivory, 1967; Peterson și Walla, 1978). O forme de apresor se fixează pe peste stomate și un miceliu de infecție îngust crește în interior.. În unele părți ale Americii de Nord sunt necesare două sezoane de creștere pentru ca ciuperca să își poată finaliza ciclul de viață (Taylor și Schwandt, 1998) dar acest lucru nu pare să fie o regulă generală.

Stroma matură începe să producă conidii în primăvara anului respectiv. Ele sunt eliberate în vreme umedă și pot fi dispersate prin stropi de ploaie. Principala perioada de infectare este, în general de la sfârșitul primăverii până la sfârșitul verii (mai-august [emisfera de Nord] sau noiembrie februarie [emisfera sudică]) (Gilmour, 1981).

Ascosporii sunt de asemenea produși, dar pentru o perioadă mai scurtă de timp, prin urmare, ei nu sunt considerate a fi astfel o sursă importantă de inocul ca și conidiiler (Karadzic, 1989). Pe Pinus nigra în Germania, numai statul cu conidii a fost observată în timpul primului an de infectie (Butin, 1985).

Măsuri de combatere

Dothistroma septosporum este frecvent întâlnită în pepiniere (Evans și Oleas, 1983, Dick și Vanner, 1986, Ivory, 1990) iar răspândirea aceasta a bolii din întreaga lume se datorează probabil în mare măsură importului de material săditor bolnav (Gibson, 1974). Pepinierele de pin trebuie să fie cât mai departe posibil de pădurile de pin, ca material săditor bolnav să nu poată împrăștia inoculul în zone noi (Hunt, 1995).

Tipul de arbore plantat are un efect semnificativ asupra nivelului de boală. Unele specii de pin sunt mult mai sensibile decât altele, iar unele arată rezistență la infectii. Deoarece conidiile rămân viabile timp de 6 luni pe frunze umede, Gadgil (1970) recomandă o pauză până după tăiere și înainte de replantare. Acest lucru nu s-ar aplica unor specii precum Pinus radiata, care dezvoltă rezistența la 15-20 de ani.

Tăierile de întreținere îndepărtează multe dintre ramurile bolnave și prin aceasta scade inoculul din mediul forestier (Kershaw et al., 1988). Efectul benefic al tăierilor arborilor este contestat (Pas et al., 1984).

Principala metodă de combatere este stropirea cu fungicide oxiclorură de cupru care ucide sporii. Pe zone întinse acest lucru este realizat cu ajutorul aeronavelor cu aripi fixe echipate cu atomizoarele MicronAir. În Noua Zeelandă un spray de primăvară oferă protecție 2-3 ani, deși zonele grav afectate sunt pulverizate de două ori (Ray și Vanner, 1988). Fungicide pe bază de cupru au fost folosite în multe țări, inclusiv Ungaria (Koltay, 2001), Iugoslavia (Karadzic, 1987A), Chile (Rack, 1986) și SUA (Peterson, 1981). Pulverizarea la scară largă în Africa de Est a fost în mare parte întreruptă din cauza unor probleme cu topografie dificilă a pădurilor și a un deficit de aeronave (Gibson, 1974).

Din cauza costului ridicat, unii autori întreabă dacă există un beneficiu financiar la pulverizare (Pas et al., 1984), deși se consideră că pulverizarea trebuie continuată pentru a răspunde preocupărilor cu privire la pericolele potențiale de sănătate a lucrătorilor din silvicultura generate de toxina dothistromin (Elliot și colab., 1989).

În tabelul de mai jos sunt anexați toți agenții patogeni și dăunătorii de carantină semnalați pe planta gazdă Pinus sp.

Tabelul 3.2

Agenții patogeni și dăunătorii de carantină semnalați pe planta gazdă Pinus sp.

2.1 Atropellis pinicola Zeller & Goodding

Denumire științifică

Atropellis pinicola Zeller & Goodding

Sinonime:

Godronia zelleri Seaver

Încadrarea sistematică

Clasa: Leotiomycetes

Ordin: Helotiales

Familie: Dermataceae

Gen: Atropellis

Specia: Atropellis pinicola

Plante gazdă

Pe P. contorta, A. pinicola poate provoca la o ramură importantă sau la trunchi rugina, deși mai frecventă este ciuperca A. piniphila. Cancere minore apar pe: P. lambertiana, P. monticola și P. strobus. Patogenul poate chiar distruge crenguțe tinere de P. nigra și P. sylvestris. Unele specii de Pinus spp., cum ar fi P. sylvestris, P. contorta și P. nigra,care pot fi atacate sunt prezente pe scară largă în Europa ca arbori forestieri și multe alte specii de pini au fost introduse ca arbori ornamentali.

Simptomatologie

Cancerele incipiente nu prezintă nici un semn exterior al infecției de bază. În cadrul scoarței, apar pete necrotice, de 5 mm în diametru, apare eventual un inel închis-brun cu un singur strat de țesut rănit. Primul simptom extern este o picătură de rășină pe suprafața scoarței. Rășină multă, proaspătă este găsită în timpul verii la marginea cancerelor de-a lungul vieții lor. Cancerele sunt alungite și turtite, dar profunde și acoperite cu coaja, care este spartă; ele apar în special la verticilele de ramuri tinere. Cancerele multiple pot fi găsite pe tulpini. Rata medie anuală de dezvoltare gangrenară a fost estimată la 45 mm longitudinal și 6 mm tangențial. Crengile uscate nu sunt invadate la exteriorul tijei, dar baza poate fi atacată. Acele de pe arborii atacați pot deveni clorotice vara. Boala este frecvent asociată cu rugina tulpinală Cronartium coleosporioides în Pacificul de nord-vest a SUA (EPPO / CABI, 1996).( Lohman & Cash (1940), Boyce (1961), Anon. (1963), Hopkins (1963).

Biologia agentului patogen

Principala sursă de inocul sunt ascosporii ce apar pe vreme umedă. Există dovezi care sugerează că ascosporii sunt în primul rând, difuzați prin aer, deși ploaia ar putea foarte bine juca un rol secundar în dispersie. Apotecia poate apărea la 4 ani de la infecție și continuă să se formeze pe cancere. Conidiile, care preced apariția apoteciei, sunt produse în mase mucilaginoase pe suprafața coajei. Termenul "conidiile" nu poate fi adecvat, deoarece aceși spori pot avea o funcție sexuală, mai degrabă decât una propagativă. Deși relativ cele mai multe cancere se găsesc pe pini în habitatele umede, cea mai mare cantitate de inocul este produsă de cancerele tulpinale in site-uri uscate. Infecția se produce în principal la nodurile de ramură și are loc cu ușurință prin rănile produse la tăieri. Pentru A. pinicola infecția se face prin coaja rănită sau prin frunzele cu cicatrici. Miceliul crește mai rapid în xylem în coajă, dar rareori invadează măduva. Infecțiile încep doar în țesuturile ce au mai mult de 5 ani dar mai mici de 30 de ani. In culturile de malț agar de A. piniphila, miceliu crește chiar la 30°C, în timp ce creșterea miceliului de A. pinicola este inhibată la 25°C. (Anon. (1963), Hopkins (1963).

Morfologia agentului patogen

Cancerele perene sunt rare și apar pe principala tulpină în depresiuni netede, alungite, aplatizate acoperite cu coajă. Apotecia erumpentă, sesilă sau cu o tulpină centrală foarte scurtă are de 2-4 mm în diametru. Ascele sunt clavate, intercalate cu parafize. Ascosporii sunt lungi, înguști, cu 1 – 6 celule, hialini, 30-65 x 1,5-4 µm. Conidiile elipsoidale până la bacilare, unicelulare, hyaline, au 8-11 x 1,7-3 µm.

Măsuri de combatere

Metode culturale, cum ar fi reglarea desimii în zonele supraaglomerate poate ajuta la prevenirea infecției, dar metode de combatere chimică nu au fost elaborate.

Riscul fitosanitar

Atropellis spp. sunt enumerate de EPPO (OEPP / EPPO, 1979) ca A1 dăunătorii de carantină, precum și de IAPSC. Ele nu au fost inoculate la specii de arbori din regiune OEMPP și reacția lor este încă necunoscută. Cu toate că aceste specii fungice nu prezintă un pericol pentru toți pinii, Atropellis spp. este important pentru pinii exotici, cum ar fi P. contorta, P. strobus, P. nigra și P. sylvestris, care sunt importați în regiunile OEMPP.

2.2 Cronartium coleosporioides J.C. Arthur

Denumire științifică

Cronartium coleosporioides J.C. Arthur

Denumiri populare internaționale:

Engleză: Stalactiform blister rust (English)

Încadrarea sistematică

Clasa: Pucciniomycetes

Ordin: Pucciniales

Familie: Cronartiaceae

Gen: Cronartium

Specia: Cronartium coleosporioides

Plante gazdă

Principalele gazde sunt : Pinus spp., în special P. banksiana- din Canada, și P. contorta în vestul Canadei și SUA. Speciile P. jeffreyi și P. ponderosa sunt ocazional atacate. Dintre aceste specii, P. contorta este plantat în vestul a Europei și P. ponderosa într-o anumită măsură, în Europa Centrală. Gazdele intermediare sunt din fam. Scrophulariaceae. Cele mai importante sunt Castilleja spp. și Melampyrum lineare, dar ciuperca a fost, de asemenea, găsită pe Cordylanthus, Lamourouxia, Orthocarpus luteus, Pedicularis bracteosa și Rhinanthus crista-galli. Principalul gen intermediar gazdă (Castilleja) are reprezentanți numai în nordul îndepărtat al Rusiei și în Urali, dar genurile Melampyrum, Pedicularis și Rhinanthus sunt bine reprezentate în flora europeană,( Spaulding (1956, 1961), Boyce (1961), USDA (1963), Davidson si Prentice (1967), Peterson (1967), HEPTING (1971), Ziller (1974), Sinclair și colab. (1987).

Simptomatologie

În Pinus, ciuperca crește în sus și în jos de la punctul de infecție, ucide progresiv ramurile, iar ulterior întreagul copac. Răsadurile sunt de obicei ucise, dar, în timp ce mortalitatea mare poate să apară în pepiniere, rugina nu este cunoscută că ar ucide parcele întregi de arbori maturi. Necroza sau cancerul invadant poate să apară în asociere cu Atropellis piniphila (EPPO / CABI, 1996a), cancerele perene fiind de aproximativ zece ori mai late. Frecvent, coaja infectată este roasă de rozătoare, care provoacă scurgeri de rășină intense. Pe gazda intermediară, Castilleja, ciuperca produce pe frunză o pată galben pal,( Pentru Boyce (1961), USDA (1963), HEPTING (1971), Ziller (1974), Sinclair și colab. (1987).

Biologia agentului patogen

Biologia tuturor speciilor de Cronartium spp în America de Nord. este în linii mari aceeași și descrierea poate fi aplicată ca la C. coleosporioides. Picnidia și ecidia sunt produse pe gazda Pinus în primăvară și la începutul verii, la mai mulți ani de la infectare. Ecidiosporii se pot disemina pe distanțe lungi de către vânt și infectează gazdele intermediare; ei nu pot reinfecta pinul. Aproximativ la 2 săptămâni după infectare, uredosporii apar pe gazdele alternative. Producția succesivă de uredospori și reinfectarea are loc pe gazdă alternativă. Teliosporii sunt produși la sfârșitul verii. Pinus este infectat prin acei basidiospori transportați de vânt care apar la germinarea teliosporilor ; gazda intermediară nu poate fi reinfectată de basidiospori. Infecția prin basidiospori, care are loc în vară și toamnă, este de obicei limitată la o zonă la 1,5 km față de gazdă alternativă, din cauză că sporii fiind sensibili, au viabilitate de scurtă durată. Infecția pe Pinus produsă de basidiospori completează ciclul de viață, a cărei durată variază între specii.. Van der Kamp (1994) a constatat că cele mai multe infecții ale P. contorta cu C. coleosporioides au avut loc pe ramuri la 2 m de la sol și a dispărut după ce ramurile respective s-au scuturat,( Boyce (1961), USDA (1963), Davidson si Prentice (1967), Peterson & Jewell (1968), Peterson (1973), Ziller (1974), Sinclair și colab. (1987). Mai studiată C. ribicola are biologie similară (Phillips, 1988).

Morfologia agentului patogen

Ecidiile apar împrăștiate pe frunze; filamentele ecidiale sunt de obicei abundente și aproape toate stalactiforme. Ecidiosporii subglobuloși sau elipsoidali, de 17-24 x 23-34 µm portocalii, au peretele incolor și moderat de gros, verucos, de 2,5-4 µm grosime, cu excrescențe netede vizibile până la 3 µm mărime. Uredopustulele și teliopustulele apar pe limbul frunzelor sau pe pedunculi. Cronartium coleosporioides are uredosporii globulos-elipsoidali, cu perete incolor, 1-1,5 µm grosime, slab echinulat 14-22 x 17-27 µm. Coloanele de teliospori sunt cilindrice și scurte, de 0,5-1 mm. Teliosporii alungiți sau fusiformi alungiți, obtuzi la ambele capete, au perete incolor, uniform 1 µm grosime, neted și măsoară 12-17 x 30-52 µm.,( Mordue & Gibson (1978). Van der Kamp (1993) raportează că unele populații par să fi pierdut capacitatea de a forma uredospori. Dacă trebuie să se diferențieze C. coleosporioides de alte Cronartium spp ce seamănă mult cu C. comptoniae (EPPO / CABI, 1996b), este necesară inocularea gazdei alternative pentru a le diferenția,( Boyce (1961), USDA (1963), Anderson & French (1965), Peterson & Jewell (1968), Ziller (1974).

Măsuri de combatere

Prevenirea atacului poate fi efectuată prin îndepărtarea materialului infectat și eradicarea gazdei alternative, deși acest lucru este rareori rentabil economic. Pepinierele trebuie amplasate la distanță de sursele posibile de infecție. Pulverizarea chimică este utilă în pepiniere. Cercetarea asupra unor soiuri rezistente de P. contorta prezintă unele promisiuni (Yanchuk et al., 1988);

Riscul fitosanitar

C. coleosporioides este unul dintre Cronartium spp non-european al listei EPPO A1 (OEPP / EPPO, 1979), și este de asemenea un agent de carantină pentru IAPSC. Pericolul prezentat de aceste ciuperci în regiune EPPO este clasic exemplificat prin raportare la carantină a agentului C. ribicola (Phillips, 1988), care a făcut aproape imposibil să crească P. strobus comercial în majoritatea zonelor din Europa și America de Nord, la care ciuperca fost introdusă din Asia. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că riscul potențial de a fi introdus Cronartium spp. este mult mai afectat de starea gazdelor alternative în cauză. În timp ce gazdele – Ribes atacate de C. ribicola sunt plante cultivate pe scară largă, gazdele intermediare ale lui C. coleosporioides sunt plante sălbatice care nu apar în Europa și nu există doar o posibilitate care plantele sălbatice europene aferente ar putea fi, de asemenea, infectate. În plus, pinul european. nu este aparent infectat ca și pinii din America de Nord, căci gazdele sunt plantate doar într-o măsură limitată. Prin urmare, C. coleosporioides pot fi considerate ca prezentând doar un risc moderat pentru regiunea OEMPP.

2.3 Gibberella circinata Nirenberg & O’Donnell

Denumire științifică

Gibberella circinata Nirenberg & O’Donnell

Sinonime:

Fusarium subglutinans f. sp. pini Hepting;

Fusarium lateritium f. sp. pini Hepting

Denumiri populare internaționale:

Engleză: pitch canker of pine

Încadrarea sistematică

Clasa: Sordariomycetes

Ordin: Hypocreales

Familie: Nectriaceae

Gen: Gibberella

Specia: Gibberella circinata

Plante gazdă

G. circinata infectează doar Pinus spp. În America de Nord, principalele gazde sunt Pinus elliottii, Pinus palustris, Pinus patula, Pinus radiata, Pinus taeda, Pinus virginiana. Aceasta a fost, de asemenea, înregistrată pe mai mult de alte 30 de Pinus spp., inclusiv speciile europene și mediteraneene Pinus halepensis, Pinus pinaster și Pinus sylvestris, diverse specii din America de Nord plantate în Europa, cum ar fi Pinus contorta și Pinus strobus și diferite specii asiatice (de exemplu, Pinus densiflora, Pinus thunbergii). Există o înregistrare izolată pe Pseudotsuga menziesii, dar nu produce prejudicii.

Simptomatologie

G. circinata poate infecta semințele și răsadurile de pin. Ciuperca provine din semințe infectate, care putrezesc de obicei. Axa hypocotilă aproape de sol este atacată astfel încât răsadul se prăbușește. Răsadurile poat fi, de asemenea, infectate cu inocul din sol. In ambele cazuri, simptomele nu sunt distincte special și diferă puțin de cele cauzate de alți agenți patogeni de sol. Infecții profunde sunt cel mai adesea observate pe răsaduri în pepiniere sau în fermele pentru pomii de Crăciun, dar poate apărea și la rădăcinile expuse ale copacilor mari în plantări peisagere. In fermele pentru pomii de Crăciun, agentul patogen poate coloniza extensiv sistemul radicular, provocând o decolorare maro și dezintegrarea cortexului. Simptomele de mai sus nu sunt, în general evidente până ce agentul patogen ajunge la coroană. Infecția duce la o degradare uniformă de culoare în frunziș, spre un verde pal, apoi galben și în cele din urmă maro. Îndepărtând coaja de pe tulpina principală în apropierea solului, se poate descoperi țesutul îmbibat cu rășină cu un colorit ca mierea-maro sau decolorare maro-închis (pitching). Ramurile și tulpinile de pini de orice vârsta pot fi, de asemenea, infectate. Infecția, de obicei, începe ca o gangrenă și produce devitalizarea pădurilor de mici dimensiuni. Acele se ofilesc deasupra locului infecției (devenind clorotice, apoi roșii și maronii) iar rășina se acumulează pe suprafața ramurei. Repetarea acestor simptome pe tot parcursul anilor poate duce la devitalizarea pădurilor extinse. În timp util ramurile trunchi și cele mai mari pot fi infectate, producând cantități mari de rășină și se accelerează declinul copacilor.

Biologia agentului patogen.

G. circinata infectează ramurile pin, provocând o gangrenă a coajii. Deoarece peritecia nu au fost observată în natură, se presupune că ascosporii nu sunt de mare importanță pentru infectarea gazdei. Cele mai obișnuite infecții sunt produse de macroconidii și / sau microconidii, purtate de vânt sau insecte. Insectele care se hrănesc cu coaja (de exemplu Pityophthorus, Ips, Conophthorus) de obicei lasă în ramurile afectate frecvent patogenul. Aceste insecte pot furniza, de asemenea, o rană adecvată pentru infecție (Storer et al., 1997). Umiditatea este necesară pentru ca o infecție să apară, și infecțiile par a fi asociate cu locații sau sezoane în care umiditatea atmosferică este disponibilă și temperaturile sunt relativ mari, cum ar fi în sud-estul SUA, în timpul furtunilor de vară (Dwinell et al., 1985) . În California, boala este mai severă în imediata apropiere a coastei. Distribuția bolii, de asemenea, sugerează că temperaturile mai scăzute sunt restrictive (Gordon et al., 2001). La temperaturi moderate, agentul patogen poate supraviețui timp de 1 an sau mai mult în lemnul infectat. G. circinata poate infesta semințele de pin intern sau superficial (Barrows-Broaddus & Dwinell, 1985, Storer et al., 1998), dar nu se știe cum se întâmplă acest fel de infestare. Patogenul suportat de semințe poate infecta și ucide răsaduri de pin.

Morfologia agentului patogen

In cultura, G. circinata produce macro și microconidii (Nirenberg & O'Donnell, 1998). Macroconidiile sunt de obicei cu 3-septate, cu pereți ușor curbați, de 32-48 × 3,3-3,8 µm, asemănătoare celor din numeroase alte forme anamorfe ale genului Fusarium. Microconidia, de obicei unicelulară, ovoidă ( aproape ovală sau alantoidă), apare în capușoare false pe polifialides aeriene. Proliferarea microconidioforilor, asociată cu o ușoară răsucire a miceliului aerian pe care sunt suportate, dă o morfologie distinctă a coloniei. Miceliu aerian este alb sau ușor violet. Aceste caractere nu separă în mod clar G. circinata de alte ciuperci cu forma anamorfă a grupului Fusarium subglutinans. Peritecia ușor de produs în cultură este de culoare violet închis la negru, ovoidă până la piriformă, de 332-396-453 µm înălțime și 288-337-358 µm lățime (Britz et al., 2002). Ascele cilindrice au 88-100 × 7,5-8,5 µm, sunt lansate de scurgeri; cei 8 ascospori au 1-septată, sunt elipsoizi până la fuziformi. Această descriere este apropiată de cea a multor specii înrudite. Identificarea se bazează pe prezența simptomelor caracteristice ( aspect de culoarea ambrei îmbibată cu rășină de țesut sub coaja) urmată de izolarea și cultivarea ciupercii. O ciupercă izolată din material de obicei simptomatic de pin infectat ce corespunde descrierii de mai sus ar trebui să fie G. circinata. Confirmarea finală poate fi obținută prin re-inoculare la pin (Gordon et al., 1998a).

Măsuri de combatere

În sud-estul SUA, problema G. circinata este abordată prin combatere a bolii, pe cât posibil, în pepiniere de semințe, folosind materialului săditor mai puțin sensibil și prevenirea răspândirii inocului din zonele infestate prin precauții sanitare (Dwinell et al. , 1985). Metodele chimice și metodele de control biologice sunt ineficiente sau neeconomice și nu au în prezent nici un rol special(cu excepția tratamentul semințelor, eventual cu fungicide sistemice). Pepinierele și fermele de pomi de Crăciun ar trebui să fie amplasate cu grijă. Trebuie utilizate semințe curate, preferabil locale. Ar trebui evitate rănirile și supradozarea îngrășămintelor cu azot. În general, o bună igienă ar trebui să fie menținută, iar măsurile de precauție trebuie luate la circulația materialului posibil infestat cu Gibberella circinata. În plantații, materialul infectat (bușteni, lemn de foc), nu ar trebui să fie mutat(aschiile sau cojile pot fi utilizate la foc) pentru a reduce riscul ca agentul patogen să se răspândească prin insecte. Utilizarea insecticidelor pentru a limita răspândirea produsă de insecte nu este adecvată pentru mediu. Studii la scară largă. (Hodge & Dvorak, 2000) au arătat diferențe considerabile între specii la sensibilitate. P. radiata a fost foarte sensibil, în timp ce pinii din subsecțiunea Oocarpa au fost extrem de rezistenți. În cadrul P. radiata, variația susceptibilității a fost observată la populațiile din California la copacii plantați și regenerați natural (Storer et al, 1999, 2002.), În cazul arborilor infectați izolați într-o zonă altfel indemnă, ar putea fi mai adecvat să se elimine copacul. In general, în zonele afectate, este preferabil să se folosească alte surse decât Pinus, copaci, sau specii mai puțin predispuse infecțiilor. De exemplu, în California, mai multe specii de pin exotice, care sunt potrivite pentru un climat mediteranean sunt mai puțin sensibile decât speciile native (Gordon et al., 1998a, b).

Riscul fitosanitar

G. circinata a demonstrat capacitatea de a se răspândi în zone noi (California, Mexic, Africa de Sud, Chile). Ar putea fi ușor răspândită în continuare prin mișcarea internațională de semințe infectate de Pinus. Zonele în care s-a răspândit au climate de tip mediteranean, astfel încât, în cadrul regiunii EPPO, zona mediteraneană este în mod clar zonă de risc. Boala probabil prezintă cel mai mare pericol al pepinierelor silvice. Deteriorarea plantațiilor sau a pădurii virgine pare mult mai probabil să apară într-un climat mai cald și mai umed decât există oriunde în regiune OEMPP.

2.4 Mycosphaerella dearnessii M.E. Barr.

Denumire științifică

Mycosphaerella dearnessii M.E. Barr.

Sinonime:

Scirrhia acicola (Dearness) Siggers

Systremma acicola (Dearness) F.A. Wolf & Barbour

Lecanosticta pini H. Sydow

Septoria acicola (Thümen) Saccardo

Denumiri populare internaționale:

Engleză: Brown spot needle blight

Încadrarea sistematică

Clasa: Dothideomycetes

Ordin: Capnodiales

Familie: Mycosphaerellaceae

Gen: Mycosphaerella

Specia: Mycosphaerella dearnessii

Plante gazdă

Potențial toate speciile de Pinus sunt gazde. De cea mai mare importanță în regiunea OEMPP sunt: P. contorta, P. Halepensis, P. muricata, P. palustris, P. pinaster, P. pinea, P. radiata, P. strobus, P. sylvestris, P. taeda. Anumite specii, cum ar fi P. banksiana, s-au dovedit a fi extrem de rezistente (Skilling & Nicholls, 1974

Simptomatologie

Pe Pinus sylvestris în SUA, simptomele apar inițial în august-septembrie, pe acele mai vechi, sub formă de pete galbene, îmbibate cu rășină, de aproximativ 3 mm în diametru, care devin ulterior maro închis în centru, cu o margine galben-portocalie proeminentă. Aceste leziuni pot fuziona și acele infectate de obicei mor, în cele din urmă întreag acul devine maro și se usucă prematur în toamnă târziu, spre începutul iernii. În plantațiile infectate ușor, doar acele vechi de 2-3 ani sunt bune , dar cele infectare sever, pot de asemenea, cădea. Pe parcursul mai multor ani, acest lucru poate duce la moartea ramurei. Aceste simptome pot fi confundate cu cele ale altor agenți patogeni a acelor, inclusiv M. pini și mai multe specii de Lophodermium și Ploioderma sp. Confirmarea finală se poate face numai în cazul în care apar conidiile mature.

Biologia agentului patogen

În nordul SUA, precipitațiile și temperatura sunt factorii critici de dispersie a sporilor de infecție, care apar în iunie-septembrie (Skilling si Nicholls, 1974). Sporii sunt eliberați numai pe vreme ploioasă și nu la temperaturi scăzute (aproape de 2° C). Perioada de infecție majoră este de la sfârșitul lunii iunie până la începutul lunii iulie și depinde de umiditatea de pe suprafața acului care este necesară pentru germinarea sporului. Conidiile produc apresorii și penetrarea miceliului are loc prin intermediul stomatelor. Perioada de incubație este variabilă în funcție de tipul de gazdă și de vârstă: 1-2 luni, pe ace tinere, de 4-7 luni pe frunze vechi. Acervulii maturi de Mycosphaerella dearnessii și Mycosphaerella pini apar la sfârșitul lunii august și deși conidiile sunt eliberate în luna septembrie, infecția este restricționată, probabil datorită creșterii rezistenței acului. Ciclul patogenului reapare în vara următoare, când organele de iernare au temperatura și precipitațiile necesare pentru creștere. Cu toate acestea, în zonele mai calde, în cirrii conidiali rămași pe ac pentru mai multe luni și este semnificativ faptul că aceste conidii sunt mult mai robuste (mari, cu pereți groși, puternic pigmentați și ornamentați) decât cele găsite la mare altitudine (Evans, 1984). Nu se știe sigur dacă această modificare este determinată de mediu sau genetic. Acervulii și ascostroma se dezvoltă, de asemenea și maturează pe acele căzute și constituie o sursă importantă de supraviețuire intersezonal.

Morfologia agentului patogen

Acervulii au culoare măslinie închis-verde, sunt subepidermici la început, devenind mai tâziu erumpenți și stromatic, eliptici până la alungiți, dispuși paralel cu axa lungă a acului, 100-600 (-750) x 80- 120 µm, cu o deschidere de fantă longitudinală. Cele excesiv de dezvoltate stromatic în acervuli loculate sunt adesea interpretată ca picnidii. Conidii extrem de variabile în formă, subhialine la maro-închis, echinulate , verucose sau tuberculate, cu pereți groși, la curbe, cu una la cinci septe, fusiforme până la cilindrice, (10-) 12-45 (-55) x 2 4,5 µm, au baza și vârful trunchiate și rotunjite. Conidia e subhialină spre pal-verde, în formă de tijă, 2-4 x 0,8-1,3 µm. Ascostromele sunt împrăștiate, liniar, subepidermice, devenind puternic erumpente, negre, invariabil multiloculate (2 până la 18 loculi), 400-850 (-1200) x 120-250 µm. Ascosporul este hialin, neted, uniseptat, de obicei patru-gutulat, alungit până la cuneat, 7,5-14 x 2-3,5 µm, fără a fi rotunjit la un capăt, conic și fusiform la altul.

Măsuri de combatere

Prevenția culturală este posibilă prin arderea controlată de gunoi infectat pe teren. Aplicarea de fungicide – clorotalonil și zeamă bordoleză în pepiniere și plantațiile tinere, în momentul critic – atunci când acele emergente sunt aproximativ la jumătate din lungimea totală a acestora, au fost recomandate (Skilling si Nicholls, 1974). Atunci când nivelurile de inoculum sunt ridicate, o a doua pulverizare la 3-4 săptămâni mai târziu o recomandă și Kais (1975). El a raportat că un program de patru la șapte tratamente pe o perioadă de 6 luni în timpul perioadei de vegetație în SUA (mai-octombrie ) este necesar pentru controlul pe termen scurt în pepiniere. Rezultate bune s-au obținut cu benomil și maneb; Kais colab. (1986) a folosit un tratament la rădăcină cu benomil 5% înainte de plantare.

Riscul fitosanitar

M. dearnessii este listată ca un patogen de carantină A2 de EPPO (OEPP / EPPO, 1979), și IAPSC o consideră, de asemenea, de importanță pentru carantină. Distribuția acesteia foarte limitată în regiune (numai Iugoslavia) și adaptabilitate din America de Nord, sugerează că prezintă un risc considerabil pentru alte țări din regiune.

2.5 Ophiostoma wageneri Goheen & Cobb Harrington

Denumire științifică

Ophiostoma wageneri Goheen & Cobb Harrington

Sinonime:

Ceratocystis wageneri Goheen & Cobb

Verticicladiella wageneri Kendrick var. ponderosa Harrington & Cobb

Denumiri populare internaționale:

Engleză: Black stain root disease

Încadrarea sistematică

Clasa: Sordaryomycetes

Ordin: Ophiostromales

Familie: Ophiostromataceae

Gen: Ophiostoma

Specia: Ophiostoma wageneri

Plante gazdă

Principalele gazde pentru O. wageneri (L. wageneri var. ponderosum) sunt coniferele Pinus contorta, P. jeffreyi și P. ponderosa. Potrivit Harrington & Cobb (1987), P. monophylla și P.eduli sunt gazdele principale pentru O. wageneri var. wageneri și Pseudotsuga menziesii este gazda principală pentru L. wageneri var. pseudotsugae. În regiunea europeană și mediteraneană, Pinus contorta și P. sylvestris sunt cultivate pe scară largă și ar prezenta un imens rezervor de plante gazdă pentru ciupercă (Webber & Hansen, 1990).

Simptomatologie

Boala se caracterizează prin benzi tangențiale sau pete arcuite în scoarță. Acestea sunt de multe ori cel mai mari la colet și formează o zonă conică în sus pe tijă și în jos, în rădăcini. Aceasta pată se datorează prezenței miceliului întunecat în traheide și unei decolorări a pereților tracheidelor. La alte tipuri de conifere pata diferă prin aceea că implică o creștere radială a ciupercii prin razele medulare și producerea unui model de pată, care este în secțiune transversal, în formă de pană. Acele de pe copacii afectați sunt de multe ori mai mici decât în mod normal. Ele pot fi la rândul lor, galbene sau maro sau cad prematur. Rășina exudată poate apărea în zona inferioară. Boala apare în mod normal în vetre sau centre de copaci morți și / sau bolnavi. În mod normal, dăunătorii ce rod scoarta sunt asociați cu acești copaci, deoarece, ca urmare a infecției cu ciuperca, rezistența copacilor scade. Copaci tinerii, răsadurile sau puieți pot fi uciși în câteva luni și chiar copacii mai mari în termen de 2 ani de la infectare se pot usca (Cobb, 1988). La arborii tineri și la material săditor boala poate deveni sistemică (Cobb, 1988).

Biologia agentului patogen

O. wageneri este un agent patogen unic care provoacă o boală unică. Una dintre caracteristicile surprinzătoare ale agentului patogen este că miceliu său poate trece dintr-o rădăcină infectată prin sol la o rădăcină sănătoasă adiacentă aflată la câțiva centimetri. Miceliul intră în mod normal în rădăcina sănătoasă prin răni sau deschideri naturale, deoarece ciuperca nu are enzimele celulolitice. Ophiostoma wageneri permite să se degradeze pereții celulelor și pătrunde în lemn(Hansen et al., 1988). În cele mai multe cazuri, rădăcinile secundare sunt colonizate mai întâi. De acolo ciuperca colonizează traheidele xilemului și crește axial și vertical până la colet și în continuare până în trunchi. Patogenul este cel mai frecvent în xilemul exterior, dar poate să includă și niște inele de creștere interioare adiacente (Cobb, 1988). În cadrul xilemului, creșterea miceliului este foarte rapidă. Miceliul poate crește până la 6 mm pe zi sau până la 2 m pe an în xilemul gazdă (Hessburg & Hansen, 1986) și poate ajunge la înălțimi de până la 15 m. Acest lucru depinde de factorii de mediu – temperaturile mai mari favorizează colonizarea, dar nu infecția. Acestă colonizare a traheidelor gazdei seamănă cu comportamentul "vasculare vei" fungi. Dăunătorii de scoarță și gărgărițele, care sunt considerate a fi principalele insect-vectori ai ciupercii achiziționează conidia de O. wageneri atunci când își construiesc galeriile sau trec prin țesutul infectat. Conidiile ciupercii apar în picăturile lipicioase (Cobb, 1988), care aderă la insecte. Hylastes Macer, H. Nigrinus sunt considerate a fi vectori importanți ai ciupercii (Cobb, 1988). Perioada de supravietuire a O. wageneri în copacii morți sau bușteni este incertă. În timp ce un raport a declarat că, după câteva luni din țesutul mort ciuperca nu mai putea fi izolată, există și alte rapoarte că timp de 4 ani butucii produc conidii ce pot infesta (Cobb, 1988). Descoperirea periteciei în arborii de P. ponderosa (Goheen & Cobb, 1978) a condus la descrierea lui Ceratocystis wageneri ca formă teleomorfă al ciupercii cunoscută anterior ca Leptographium wageneri. Periteciile au fost găsite în 5 copaci, la o locație din California (SUA). Acestea nu sunt cunoscute ca având un rol important în ciclul bolii.

Morfologia agentului patogen

În cultură (Goheen & Cobb, 1978), hifele sunt în primul rând hialine, apoi maronii-verzui, ramificate, cu pereți groși, septate, 3-12 µm în diametru. Culoarea conidioforilor este brun închisă, cu pereți groși, 8-12 septate, 540-914 µm lungime și 10-12 µm în diametru; capetele ramificate de până la 60 µm, formează prin ramificare în mod repetat, metule, maro la bază ce devin hialine la sfârsit, cu conidii hialine, obovate, 6,5-7,0 x 1,8-2,0 µm.

Măsuri de combatere

În prezent, nu există metode de control disponibile pe bază de produse chimice sau biologice. Cu toate acestea, anumite practici culturale pot limita răspândirea agentului patogen. O. wageneri cauzează cele mai mari pagube în zonele care sunt perturbate de cauze umane, cum ar fi marginea drumurilor, plantarea de Pinus, și zonele unde se lucrează cu utilaje grele. De aceea, pentru a controla boala ar fi preferabil să se utilizeze echipamente mai ușoare, pentru a evita compactarea excesivă asolului (Hansen și colab., 1988). Tăierea și îndepărtarea arborilor bolnavi poate ajuta pentru a limita răspândirea ciupercii.

Riscul fitosanitar

O. wageneri este pe EPPO A1 de carantină dăunătoare. Un studiu efectuat de Webber & Hansen (1990) a examinat posibilitățile de stabilire a L. wageneri în Europa, și în special Marea Britanie, și a concluzionat că plantele gazdă, precum și de condițiile climatice ar permite ciupercii să se stabilească. Pe lângă condițiile de gazdă și climatice, ciuperca ar putea fi vehiculată de Hylastes European spp. și răspândită în continuare. S-ar putea provoca daune economice și ecologice considerabile în Europa, dacă patogenul ar fi introdus.

2.5 Phellinus weirii (vezi Abies sp.)

2.6 Phytophthora cinnamomi (vezi Abies sp.)

2.7 Bursaphelenchus xylophilus (vezi Abies sp.)

2.8 Choristoneura fumiferana (vezi Abies sp.)

2.9 Dendroctonus brevicomis (vezi Abies sp.)

2.10 Dendrolimus sibiricus (vezi Abies sp.)

2.11 Gnathotrichus sulcatus (vezi Abies sp.)

2. 12 Ips subelongatus (vezi Abies sp.)

2.13 Leptoglossus occidentalis (vezi Abies sp.)

2.14 Malacosoma disstria (vezi Abies sp.)

2.15 Monochamus sutor (vezi Abies sp.)

2.16 Pissodes strobi Peck

Denumire științifică

Pissodes strobi Peck

Sinonime:

Pissodes sitchensis Hopkins

Pissodes engelmanni Hopkins

Denumiri populare internaționale:

Engleză: White pine weevil, Sitka spruce weevil

Spaniolă: Gorgojo del pino de Weymouth

Franceză: Charançon du pin blanc, charançon de l'épinette de sitka

Încadrarea sistematică

Clasa: Insecta

Ordin: Coleoptera

Familie: Curculionidae

Gen: Pissodes

Specia: Pissodes strobi

Plante gazdă

P. strobi se limitează la conifere. Atacă în principal Picea sitchensis de-a lungul coastei Pacificului din America de Nord și de Est, Pinus strobus în estul Canadei și nord-estul SUA. Alte gazde importante sunt Picea engelmannii, P. glauca și P. picea, o specie europeană pe scară largă plantată în Canada (Hamei și colab, 1994)

Biologia dăunătorului

Adulții, care pot trăi până la 4 ani, iernând în gunoi de conifere sau în părțile superioare ale arborilor. Părăsesc locurile de hibernare în martie sau la sfârșitul lunii aprilie și se târăsc sau zboară spre mugurele terminal al arborelui gazdă (cele mai lungi zboruri înregistrate sunt 74 km pentru masculi și 85 km pentru femele). Ei se hrănesc cu coaja interioară și cambium, crează cavități de până la 2,5 mm în diametru. Activitatea de alimentare este influențată de stimulente (Alfaro & Borden, 1985). Activitatea maximă a populațiilor de primăvară are loc în zilele clare, calde, atunci când temperaturile sunt 26-31°C (Dixon & Houseweart, 1983). Nu există nici o activitate de peste 35°C sau sub 8°C. Cu toate acestea, dăunătorii pot supraviețui la temperaturi peste noapte de -20°C, în P. sitchensis (Hulme et al., 1986). Depunerea pontei are loc în cavitățile mascate la temperaturi de 25-29°C și umiditate relativă de 20-55%. Adulții apar la sfârșitul lunii iulie până la sfârșitul lunii septembrie, în funcție de condițiile de mediu. Masculi, dar nu femele, devin maturi sexual înainte de hibernare, deși acesta din urmă pot fi înseminate în acest moment (Phillips & Lanier, 1983).

Morfologia dăunătorului

Ouăle sunt ovoidale, de 0,7-0,9 x 0,4-0,6 mm și aproape incolore. Larva deplin dezvoltată, atinge 12 mm și are un cap maro deschis și corp alb. Pupa este complet albă în primă formă, dar mandibulele, ochii, protoracele și picioarele devin maro înainte de apariția adultului. Adultul are dimensiuni 5-8 x 2-3 mm, femela de obicei are 1 mm mai mult decât masculul. Adulții când apar au culoare maro întunecat la aproape negru, după iernat. Protoracele, elitrele și picioarele au smocuri de solzi de culoare albă și roșu-brun grupate pentru a forma mai multe pete mici pe protorace .

Măsuri de combatere

Combaterea P. strobi poate fi realizată prin practici silvice. Combaterea chimică a fost realizată folosind diverse insecticide. Implanturile stem conțin insecticide sistemice oxidemeton-metil sau acefat au fost folosite cu succes pe P. sitchensis în British Columbia (Fraser & Heppner, 1993). Capcanele momeală au fost folosite pentru a monitoriza populațiile într-o plantație de P. sylvestris în Wisconsin (Rieske & Raffa, 1993). Interesul în combaterea biologică al acestui dăunător a crescut considerabil (Hulme, 1990).

Riscul fitosanitar

P. strobi este un dăunător de carantină A1 EPPO (OEPP / EPPO, 1980), dar nici o altă organizație regională de protecție a plantelor nu l-a citat ca un dăunător de carantină. Ca un parazit serios al speciilor Picea sitchensis și P. abies, două specii de lemn foarte importante din Europa cu un potențial evident de a se extinde, în condițiile din nordul Europei, care se aseamănă cu cele din Canada, P. strobi clar prezintă un serios risc pentru regiune EPPO.

2.17 Sirex ermak (vezi Abies sp.)

2.18 Tetropium gracilicorne (vezi Abies sp.)

Anexa nr. 1

Bibliografie

Abad P., Tares S., Brugier N., Guiran G., 1991 – Characterization of the relationships in the pinewood nematode species complex (PWNSC) (Bursaphelenchus spp.) using a heterologous unc- 22 DNA probe from Caenorhabditis elegans. Parasitology 102, 303-308.

Ades PK, Simpson JA, 1991 – Variation in susceptibility to Dothistroma needle blight among provenances of Pinus radiata var. radiata. Silvae Genetica, 40(1):6-13

Ahonsi M. O., Banko T. J., Doane S. R., Demuren A. O., Copes W. E., Hong C., 2010 – Effects of hydrostatic pressure, agitation and CO2 stress on Phytophthora nicotianae zoospore survival, Pest Management Science, vol. 66, nr. 7, pg. 696-704, Virginia.

Alfaro R.I., Borden J.H., 1985 – Factors determining the feeding of the white pine weevil (Coleoptera: Curculionidae) on its coastal British Columbia host, sitka spruce. Proceedings of the Entomological Society of Ontario 116 (supplement), 63-66.

Alfaro R.I., Ying C.C., 1990 – Levels of Sitka spruce weevil, Pissodes strobi (Peck), damage among sitka spruce provenances and families near Sayward, British Columbia. Canadian Entomologist 122, 607-615. Alfaro R.I., Borden J.H., Fraser R.G., Yanchuk, A., 1995 – The white pine weevil in British Columbia: basis for an integrated pest management system. Forestry Chronicle 71, 66-73 CIE (1975) Distribution Maps of Pests, Series A No. 345. CAB International, Wallingford, UK.

Allen R.N.,Pegg K.G., Forsberg L.I., Firth D.J., 1980 – Fungicidal control in pineapple and avocado of diseases caused by Phytophthora cinnamomi. Australian Journal of Experimental Agriculture and Animal Husbandry 20, 119-124.

Anderson RL ,1986 – New method for assessing contamination of slash and loblolly pine seeds by Fusarium moniliforme var. subglutinans. Plant Disease 70, 452–453.

Anderson, G.W.; French, D.W., 1965- Differentiation of Cronartium quercuum and C. coleosporioides on the basis of aeciospore germ tubes. Phytopathology 55, 171-173.

Aoshima K., 1953 – Wood-rotting Poria from Japan. II. Bulletin of the Government Forest Experiment Station, Meguro No. 59. xico. Sandhill Cranes Press, Gainesville, USA.

Arthaud J, 1972 – Scirrhia pini (Ascomycetes, Dothideaceae) present in the southwest [of France]. Bulletin de la Societe Linneenne de Bordeaux, 2:123-124.

Balachowsky A.S., 1966 – Entomologie appliquée àl'agriculture Tome II, Vol. I, pp. 563-578. Mason et Cie, Paris, France.

Barnes I, Kirisits T, Akulov A, Chhetri DB, Wingfield BD, Bulgakov TS, Wingfield MJ, 2008 – New host and country records of the Dothistroma needle blight pathogens from Europe and Asia. Forest Pathology, 38(3):178-195. http://www.blackwell-synergy.com/loi/efp

Barnes I, Kirisits T, Wingfield MJ, Wingfield BD, 2011 – Needle blight of pine caused by two species of Dothistroma in Hungary. Forest Pathology, 41(5):361-369. http://onlinelibrary.wiley.com/journal/10.1111/(ISSN)1439-0329.

Barnes I, Walla JA, Bergdahl A, Wingfield MJ, 2014 – Four new host and three new state records of Dothistroma needle blight caused by Dothistroma pini in the United States. Plant Disease, 98(10):1443. http://apsjournals.apsnet.org/loi/pdis

Barr ME, 1996 – Planistromellaceae, a new family in the Dothideales. Mycotaxon, 60:433-442; 29 ref.

Basset C, 1969 – Larix decidua a new host for Dothistroma pini. Plant Disease Reporter, 53:706.

Baujard P., Boulbria A., Ham R., Laumond C., Scotto La Massese C., 1979 – Premières données sur la nématofaune associée aux dépérissements du pin maritime dans l'Ouest de la France. Annales des Sciences Forestières 36, 331-339.

Baum D., Pinkas Y., 1988 – Phytophthora root rot six years after its first appearance in Israel. Hassadeh 69, 274-277.

Beardsley JW, 1995 – Notes on two Rhizoecus species new to the Hawaiian Islands, with a revised key to Hawaiian hypogaeic mealybugs (Homoptera: Pseudococcidae: Rhizoecinae). Bishop Museum Occasional Papers 42, 28–29.

Becktell M. C., Smart C. D., Haney C. H., Fry W. E., 2006 – Host—Pathogen Interactions Between Phytophthora infestans and the Solanaceous Hosts Calibrachoa × hybridus, Petunia × hybrida, and Nicotiana benthamiana, Plant Disease vol. 90, nr. 1, pg. 24-32, New York.

Bejer B., 1984 – Dendroctonus micans in Denmark. In: Proceedings of the EEC Seminar on the Biological Control of Bark Beetles (Dendroctonus micans), Brussels, pp. 3-19.

Bejer-Petersen B., 1967 – Dendroctonus micans Kug. in Denmark. The situation 25 years after a "catastrophe." Zeitschrift für Pflanzenkrankheiten und Pflanzenschutz 83, 16-21.

Bellows T.S., Perring T.M., Gill R.J., Headrick D.H, 1994 – Description of a species of Bemisia (Homoptera: Aleyrodidae), Annals of the Entomological Society of America 87, 195-206.

Bennett C.W., 1935 – Studies on properties of the curly-top virus. Journal of Agricultural Research 50, 211-241.

Bennett C.W., 1971 – The curly top disease of sugarbeet and other plants. Monograph, American Phytopathological Society No. 7, 81 pp.

Bennett C.W., Tanrisever A., 1957 – Sugarbeet curly top disease in Turkey. Plant Disease Reporter 41, 721-725.

Benz G.,1984) -Dendroctonus micans in Turkey: the situation today. In: Proceedings of the EEC Seminar on the Biological Control of Bark Beetles (Dendroctonus micans), Brussels, pp. 43-47.

Bestango G., 1955 – Biological observations and experience of control of Cacoecia pronubana in 1954, Rivista della Ortoflorofrutticoltura Italiana 39, 439-454.

Bevan D., 1987 – Forest insects. A guide to insects feeding on trees in Britain. Forestry Commission, Handbook No. 1. HMSO, London, UK.

Bevan D., King C.J., 1983 – Dendroctonus micans Kug., a new pest of spruce in U.K. Commonwealth Forest Review 62, 41-51.

Blanchette, R.A.; Stewart, W.K.; Mohn, C.A., 1989 – Screening jack pine seedlings for resistance to Cronartium quercuum f.sp. banksianae and Endocronartium harknessii. Canadian Journal of Forest Research 19, 1642-1644.

Blenis, P.V., 1989 – Survival of Endocronartium harknessii teliospores in a simulated airborne state. Canadian Journal of Botany 67, 928-932.

Boyce, J.S. ,1961 – Forest pathology (3rd edition), pp. 201-217. McGraw-Hill Book Co., New York, USA. Chang, K.F.;

Bradshaw RE, Ganley RJ, Jones WT, Dyer PS, 2000- High levels of dothistromin toxin produced by the forest pathogen Dothistroma pini. Mycological Research, 104(3):325-332; 29 ref.

Braun A.J., Keplinger J.A., 1973 – Seed transmission of tomato ringspot virus in raspberry. Plant Disease Reporter 57, 431-432.

Braun A.J., Keplinger J.A., 1973 – Seed transmission of tomato ringspot virus in raspberry, Plant Disease Reporter 57, 431-432.

Bright D.E., 1976 – The insects and arachnids of Canada, Part 2. The bark beetles of Canada and Alaska. Canada Department of Agriculture Publication No. 1576. Information Canada, Ottawa, Ontario, Canada

Bright, D.E.,1976- The insects and arachnids of Canada, Part 2. The bark beetles of Canada and Alaska. Canada Department of Agriculture Publication No. 1576. Information Canada, Ottawa, Ontario, Canada.

Brown D.J.F., 1989 – Virus transmitted by nematodes. Bulletin OEPP/EPPO Bulletin 19, 453-461.

Brown D.J.F., 1989- Virus transmitted by nematodes, Bulletin OEPP/EPPO Bulletin 19, 453-461.

Brown J.K., Frohlich D.R., Rosell R.C, 1995- The sweetpotato or silverleaf whiteflies, Biotypes of Bemisia tabaci or a species complex. Annual Review of Entomology 40, 511-534.

Buckland D.C., Molnar A.C., Wallis G.W., 1954 – Yellow laminated root rot of Douglas-fir. Canadian Journal of Botany 32, 69-81.

Butin H, 1985- Development of the teleomorph and anamorph of Scirrhia pini Funk & Parker on needles of Pinus nigra Arnold. Sydowia, 38:20-27

Butin H, Richter J, 1983- Dothistroma needle blight: a new pine disease in the German Federal Republic. Nachrichtenblatt des Deutschen Pflanzenschutzdienstes, 35(9):129-131

Byler, J.W.; Platt, W.D. ,1972- Cone infection by Peridermium harknessii. Canadian Journal of Botany 50, 1429-1430.

Byrne F. J., Bedford I. D., Devonshire A. L., Markham P. G, 1995- Esterase variation and squash silverleaf induction in "B" biotype Bemisia tabaci (Homoptera; Aleyrodidae), Bulletin of Entomological Research 85, 175-179.

CABI/EPPO, 1998- Distribution maps of quarantine pests for Europe (edited by Smith, I. M. and Charles, L. M. F.). Wallingford, UK: CAB International, xviii + 768 pp.

CABI/EPPO, 2010- Mycosphaerella pini. [Distribution map]. Distribution Maps of Plant Diseases, No.April. Wallingford, UK: CABI, Map 419 (Edition 5).

Carson SD, Dick AMP, West GG, 1991- Benefits of the Dothistroma-Resistant breed of radiata pine. In: Allen JC, Whyte AGD, eds. New Directions in Forestry: Costs and Benefits of Change. Australia and New Zealand Institutes of Forestry Conference, Christchurch, New Zealand: 251-262.

Chang, K.F.; Blenis, P.V. ,1989 – Survival of Endocronartium harknessii teliospores in a simulated airborne state. Canadian Journal of Botany 67, 928-932.

Chararas C., 1960 – Variations de la pression osmotique de Picea excelsa à la suite des attaques de Dendroctonus micans Kug. (Coleoptera, Scolytidae). Comptes Rendus Hebdomadaires des Séances de l'Académie des Sciences 251,

Childs T.W., 1970 – Laminated root rot of Douglas-fir in western Oregon and Washington. Research Paper, Forest Service, US Department of Agriculture PNW-102, 25 pp.

Childs T.W., Nelson E.E., 1971 – Laminated root rot of Douglas-fir. Forest Pest Leaflet, Forest Service, US Department of Agriculture No. 48, 7 pp.

Clark G.C., Dickson C.G.C., 1971- Life histories of the South African lycaenid butterflies, pp. 60- 61. Purnell, Cape Town, South Africa.

Cobb FW, Miller DR, 1968- Hosts and geographic distribution of Scirrhia pini – the cause of red band needle blight in California. Journal of Forestry, 66:930-933.

Cobb FW, Uhrenholst B, Krohn RF, 1969- Epidemiology of Dothistroma pini needle blight on Pinus radiata. Phytopathology, 59:1021-1022.

Cobb, F.W. ,1988- Leptographium wageneri, cause of black stain root disease; a review of its discovery, occurrence and biology with emphasis on pinyon and ponderosa pine. In: Leptographium root disease in conifers (Ed. by Harrington, T.C.; Cobb, F.W.), pp. 41-62. American Phytopathological Society, St Paul, Minnesota, USA.

Coffey M.D., 1987 – Phytophthora root rot of avocado: an integrated approach to control in California. Plant Disease 71, 1046-1052.

Coffey M.D., 1992 – Phytophthora root rot of avocado. In: Plant diseases of international importance. Volume III. Diseases of fruit crops (Ed. by Kumar, J.; Chaube, H.S.; Singh, U.S.; Mukhopadhyay, A.N)., pp. 423-444.

Coit J.E., 1928 – Pests and diseases of the avocado. California Avocado Society Yearbook, pp. 18-21.

Converse R.H., Stace-Smith R., 1971 – Rate of spread and effect of tomato ringspot virus on red raspberry in the field. Phytopathology 61, 1104-1106.

COPR, 1983 – Pest control in tropical tomatoes, 130 pp. Centre for Overseas Research, London, UK.

Correll JC, Gordon TR, McCain AH, Fox JW, Koehler CS, Wood DL & Schultz ME 1991 – Pitch canker disease in California: pathogenicity, distribution, and canker development on Monterey pine (Pinus radiata). Plant Disease 75, 676–682.

Cost H.S., Ullman D.E., Johnson M.W., Tabashnik B.E., 1993- Squash silverleaf symptoms induced by immature, but not adult, Bemisia tabaci, Phytopathology, 83, 763-766.

Crous PW, Wingfield MJ, Swart WJ, 1990- Shoot and needle diseases of Pinus spp. in South Africa. South African Forestry Journal, 154:60-66

Crumb S.E., 1956- The larvae of the Phalaenidae, US Department of Agriculture, Technical Bulletin No. 1135, 349 pp., 7 plates.

Cunningham, J.E.; Pickard, M.A.,1985- Maltol, a metabolite of Scytalidium uredinicola which inhibits spore germination of Endocronartium harknessii, the western gall rust. Canadian Journal of Microbiology 31, 1051-1055.

Daubeny H.A., Freeman J.A., Stace-Smith R., 1975 – Effects of tomato ringspot virus on drupelet set of red raspberry cultivars. Canadian Journal of Plant Sciences 55, 755-759.

Davidson, A.G.; Prentice, R.M.,1967- Important forest insects and diseases of mutual concern to Canada, the United States and Mexico. Department of Forest and Rural Development, Canada Publication No. 1180.

Davidson, A.G.; Prentice, R.M. ,1967- Important forest insects and diseases of mutual concern to Canada, the United States and Mexico. Department of Forest and Rural Development, Canada Publication No. 1180.

Davis E.W., Landis B.J., 1947- Overwintering of potato flea beetles in the Yakima Valley, Journal of Economic Entomology 40, 821-824.

De Guiran G., Boulbria A., 1986 – Le nématode des pins. Caractéristiques de la souche francçaise et risque d'introduction et d'extension de Bursaphelenchus xylophilus en Europe. Bulletin OEPP/EPPO Bulletin 16, 445-452.

Della Giustina W., Martinez M., Bertaux F., 1989 – Bemisia tabaci: le nouvel ennemi des cultures sous serres en Europe. Phytoma No. 406, 48-52.

Demski J.W., Kuhn C.W., 1989 – Tobacco ringspot virus, In: Compendium of soybean diseases (3rd edition), pp. 57-59. American Phytopathological Society, St. Paul, USA.

Dick M, Vanner AL, 1986 – Nursery diseases. Forest Pathology in New Zealand, No.16.

Dimond J.B., Bradbury R.L., 1992 – New approaches to chemical control of white pine weevil damage. Bulletin Maine Agricultural Experiment Station No. 837.

Dixon W.N., Houseweart M.W., 1983 – Spring temporal and spatial activity patterns of adult white pine weevils in Maine. Environmental Entomology 12, 43-49.

Dominik J., 1981 – Summer control of xylophagous insect pests in Scots pine stands. Sylwan 125, 111-117.

Doroguin G, 1911.- Une maladie crytogamique du pin. Bulletin de la Societe Mycologique de France, 27:105-106.

Drenkhan R, Adamson K, Jürimaa K, Hanso M, 2014 – Dothistroma septosporum on firs (Abies spp.) in the northern Baltics. Forest Pathology, 44(3):250-254.

Dubin HJ, Walper S, 1967.- Dothistroma pini on Pseudotsuga menziesii. Plant Disease Reporter, 51:454.

Duffus J.E., Skoyen I.O., 1977 – Relationship of age of plants and resistance to a severe isolate of the beet curly top virus. Phytopathology 67, 151-154.

Duncan B., 1987 – An illustrated guide to the identification and distribution of the species of Dendroctonus Erichson (Coleoptera: Scolytidae) in British Columbia. Journal of the Entomological Society of British Columbia 84, 101-112.

Dwinell D & Phelps WR 1977 – Pitch canker of slash pine in Florida. Journal of Forestry 75, 488–489.

Dwinell LD, Barrows-Braddus JB & Kuhlman EG ,1985 – Pitch canker: a disease complex of southern pines. Plant Disease 69, 270–276.

Dwinell LD, Kuhlman EG & Blakeslee GM (1981) Pitch canker of southern pines. In: Fusarium: Diseases, Biology, and Taxonomy (Eds Nelson PE, Toussoun TA & Cook RJ), p. 457. Pennsylvania State University Press, University Park (US).

Edwards DW, Walker J, 1978 – Dothistroma needle blight in Australia. Australian Forest Research, 8(2):125-137

Eldridge RH, Simpson JA, 1987- Development of contingency plans for use against exotic pests and diseases of trees and timber. 3. Histories of control measures against some introduced pests and diseases of forests and forest products in Australia. Australian Forestry, 50(1):24-36

Eldridge RH, Turner J, Lambert MJ, 1981 – Dothistroma needle blight in New South Wales Pinus radiata plantation in relation to soil types. Australian Forestry, 44(1):42-45.

Elliot GS, Mason RW, Ferry DG, Edwards IR, Griffith JA, 1989 – Dothistromin risk assessment for forestry workers. Workshop on forest health in the South Pacific, Rotorua. Special issue, 19:2-3.

EPPO, 2014 – PQR database. Paris, France: European and Mediterranean Plant Protection Organization. http://www.eppo.int/DATABASES/pqr/pqr.htm

Esau K., 1935 – Ontogeny of the phloem in sugar beets affected by the curly top disease. American Journal of Botany 22, 149-163.

European and Mediterranean Plant Protection Organization, 2008.- Mycosphaerella dearnessii and Mycosphaerella pini. Bulletin OEPP/EPPO Bulletin, 38(3):349-362. http://www.blackwell-synergy.com/loi/epp

Evans H.F., McNamara D.G., Braasch H., Chadoeuf J., Magnusson C., 1996 – Pest Risk Analysis (PRA) for the territories of the European Union (as PRA area) on Bursaphelenchus xylophilus and its vectors in the genus Monochamus. Bulletin OEPP/EPPO Bulletin 26 (in press).

Evans HC, 1984 – The genus Mycosphaerella and its anamorphs Cercoseptoria, Dothistroma and Lecanosticta on pines. Mycological Paper, No.153:102 pp.

Evans HC, Oleas AR, 1983- Pathology of Pinus radiata in Ecuador with special reference to Dothistroma. Tropical Pest Management, 29(4):316-320

Filip G.M., Schmitt C.L., 1979 – Susceptibility of native conifers to laminated root rot east of the Cascade Range in Oregon and Washington. Forest Science 25, 261-265.

Fisher R.C., 1924 – The life-history and habits of Tortrix pronubana Hb. with special reference to the larval and pupal stages, Annals of Applied Biology 11, 395-447.

Fitt G.P., 1989 – The ecology of Heliothis species in relation to agro-ecosystems, Annual Review of Entomology 34, 17-52.

Fleming R.A., Van Frankenhuyzen K., 1992 – Forecasting the efficacy of operational Bacillus thuringiensis Berliner applications against spruce budworm, Choristoneura fumiferana Clemens (Lepidoptera: Tortricidae), using dose ingestion data: initial models. Canadian Entomologist 124, 1101-1113.

Foerster L.A., Dionizio A.L.M, 1989 – Temperature requirements for the development of Spodoptera eridania (Cramer, 1782) (Lepidoptera: Noctuidae) on Mimosa scabrella Bentham (Leguminosae), Anais da Sociedade Entomologica do Brasil 18, 145-154.

Foerster L.A., Dionizio A.L.M., 1989 – Temperature requirements for the development of Spodoptera eridania (Cramer, 1782) (Lepidoptera: Noctuidae) on Mimosa scabrella Bentham (Leguminosae). Anais da Sociedade Entomologica do Brasil 18, 145-154.

Fonseca N, Laflamme G, 1997- Mycosphaerella pini (=Scirrhia pini), the perfect state of Dothistroma septospora: first observation in Portugal. Foliage, shoot and stem diseases. Proceedings of the IUFRO WP, 69-74.

Fonseca-Neves N, Azevedo N de, 1990 – Contribution to the knowledge on and control of diseases on Pinus pinea. Boletin de Sanidad Vegetal, Plagas, 16(2):447-453

Franich RA, Gadgil PD, Shain L, 1983 – Fungistatic effects of Pinus radiata needle epicuticular fatty and resin acids on Dothistroma pini. Physiological Plant Pathology, 23(2):183-195

Franich RA, Gaskin RE, Wells LG, Zabkiewicz JA, 1982 – Effect of Pinus radiata needle monoterpenes on spore germination and mycelial growth of Dothistroma pini in vitro in relation to mature tree resistance. Physiological Plant Pathology, 21(1):55-63

Fraser R.G., Heppner D.G., 1993 – Control of white pine weevil, Pissodes strobi, on Sitka spruce using implants containing systemic insecticide. Forestry Chronicle 69, 600-603.

Freeman J.A., Stace-Smith R., 1975 – Effects of tomato ringspot virus on drupelet set of red raspberry cultivars, Canadian Journal of Plant Sciences 55, 755-759.

Fulton H.G., Banham F.L., 1962 – The tuber flea beetle in British Columbia, Canada Department of Agriculture Publication No. 938.

Funk A, 1979- Sexuality in Scirrhia pini. Bi-monthly Research Notes, 35(3):14

Funk A, Parker AK, 1966 – Scirrhia pini n. sp., the perfect state of Dothistroma pini Hulbary. Canadian Journal of Botany, 44:1171-1176.

Furniss R.L., Carolin V.M., 1977 – Western forest insects (Scolytidae, Platypodidae). Miscellaneous Publications, United States Department of Agriculture, Forest Service No. 1339, pp. 1-654.

Furniss R.L., Carolin V.M.,1977 – Western forest insects, pp. 168-173.

Furniss, R.L.; Carolin, V.M.,1977 – Western forest insects (Scolytidae, Platypodidae). Miscellaneous Publications, United States Department of Agriculture, Forest Service No. 1339, pp. 1-654.

Gadgil PD, 1967- Infection of Pinus radiata needles by Dothistroma pini. New Zealand Journal of Botany, 5:498-503.

Gadgil PD, 1970 – Survival of spores of Dothistroma pini. Report of Forest Research Institute, Rotorua, New Zealand, No. 48.

Gadgil PD, 1977 – Duration of leaf wetness periods and infection of Pinus radiata by Dothistroma pini. New Zealand Journal of Forestry Science, 7(1):83-90

Gadgil PD, Holden G, 1976 – Effect of light intensity on infection of Pinus radiata by Dothistroma pini. New Zealand Journal of Forestry Science, 6(1):67-71

Ganley RJ, Bradshaw RE, 2001- Rapid identification of polymorphic microsatellite loci in a forest pathogen, Dothistroma pini, using anchored PCR. Mycological Research, 105(9):1075-1078; 13 ref.

Garrido N, Becerra J, Marticorena C, Oehrens E, Silva M, Horak E, 1982 – Antibiotic properties of ectomycorrhizae and saprophytic fungi growing on Pinus radiata D. Don I. Mycopathologia, 77(2):93-98

Gentner L.G., 1944 – The black flea beetles of the genus Epitrix identified as cucumeris, Proceedings of the Entomological Society of Washington 46, 137-149.

Gibson IAS, 1972 – Dothistroma blight of Pinus radiata. Annual Review of Phytopathology, 10:51-72.

Gibson IAS, 1974 – Impact and control of Dothistroma blight of pines. European Journal of Forest Pathology, 4:89-100.

Gibson IAS, Christensen PS, Munga FM, 1964 – First observations in Kenya on a foliage disease of Pines caused by Dothistroma pini Hulbary. Commonwealth Forestry Review, 43:31-48.

Gilmour JW, 1981 – The effect of season on infection of Pinus radiata by Dothistroma pini. European Journal of Forest Pathology, 11(5/6):265-269.

Gilmour JW, Crockett F, 1972 – Dothistroma pini project: monitoring of infection patterns in the field. Report of Forest Research Institute, Rotorua, New Zealand, No. 53.

Glavas M, Diminic D, Hrasovec B, Margaletic J, 1997 – Pests and diseases in Croatian forest nurseries recorded in 1996. Znanje za gozd. Zbornik ob 50. obletnici obstoja in delovanja Gozdarskega instituta Slovenije: Volume 1., 245-252; 12 ref.

Godwin P.A., Reeks W.A., 1967 – White-pine weevil. In: Important forest insects and diseases of mutual concern to Canada, the USA and Mexico (Ed. by Davidson, A.G.; Prentice, R.M.), pp. 148-151. Department of Forestry and Rural Development, Canada, Publication No. 1180.

Goheen, D.J., Cobb, F.W. , 1978 – Occurrence of Verticicladiella wageneri and its perfect state, Ceratocystis wageneri sp. nov., in insect galleries. Phytopathology 68, 1192-1195.

Goldfarb B., Nelson E.E., Hansen E.M., 1989 – Trichoderma species from Douglas-fir stumps and roots infested with Phellinus weirii in the western Cascade Mountains of Oregon. Mycologia 81, 134-138.

Gonsalves D., 1988 – Tomato ringspot virus decline; tobacco ringspot virus decline, In: Compendium of grape diseases, pp. 49-51. American Phytopathological Society, St. Paul, USA.

Gooding G.V., 1991 – Diseases caused by viruses, In: Compendium of tobacco diseases, pp. 41-46. American Phytopathological Society, St. Paul, USA.

Goodwin SB, Dunkle LD, Zismann VL, 2001 – Phylogenetic analysis of Cercospora and Mycosphaerella based on the internal transcribed spacer region of ribosomal DNA. Phytopathology, 91(7):648-658; 36 ref.

Granet A.M., Perrot J.P., 1977 – Dendroctonus micans Kug. dans le sud-est du Massif Central. Aire d'extension et premier essai d'interprétation des dommages. Memoire de 3e année, Ecole Nationale des Ingénieures des Travaux des Eaux et Forêts.

Grégoire, J.C. ,1988 – The greater European spruce beetle. In: Dynamics of forest insect populations (Ed. by Berryman, A.), pp. 455-478.

Granovsky A.A., Peterson A.G., 1954 – The evaluation of potato leaf injury caused by leafhoppers, flea beetles, and early blight, Journal of Economic Entomology 47, 894-902.

Grégoire J.C., Braekman J.C., Tondeur A., 1982 – Chemical communication between the larvae of Dendroctonus micans Kug. (Coleoptera: Scolytidae). In: Colloques de l'INRA, 7. Les médiateurs chimiques, pp. 253-257.

Grégoire J.C., Merlin J., 1984 – Dendroctonus micans: the evolution of a brood system. In: Proceedings of the EEC Seminar on the Biological Control of Bark Beetles (Dendroctonus micans), Brussels, pp. 80-86.

Grégoire J.C., Merlin J., Pasteels J.M., Jaffuels R., Vouland G., Schvester D., 1985 – Biocontrol of Dendroctonus micans by Rhizophagus grandis in the Massif Central (France): a first appraisal of the mass-rearing and release methods. Zeitschrift für Angewandte Entomologie 99, 182-190.

Gross H.L., 1985 – Impact of pests on the white pine resource of Ontario. Proceedings of the Entomological Society of Ontario 116, 33-37.

Hamel M., Bauce E., Lavallee R., 1994 – Feeding and oviposition interspecific preferences of adult white pine weevil (Coleoptera: Curculionidae) in Quebec. Environmental Entomology 23, 923- 929.

Hansen, E.M., 1979a – Survival of Phellinus weirii in Douglas-fir stumps after logging. Canadian Journal of Forest Research 9, 484-488.

Hansen E.M., 1979b – Sexual and vegetative incompatibility reactions in Phellinus weirii. Canadian Journal of Botany 57, 1573-1578.

Hansen, E.M. ,1985 – Forest pathogens of N.W. North America and their potential for damage in Britain. Forestry Commission Forest Record No. 129. HMSO, London, UK.

Hao W., Ahonsi M. O., Vinatzer B. A., Hong C., 2012 – Inactivation of Phytophthora and bacterial species in water by a potential energy-saving heat treatment, European Journal Plant Pathology, nr. 134, pg. 357-365, Virginia.

Hard J.S.,1974 – Budworm in coastal Alaska. Journal of Forestry 72, 26-31.

Hardwick D.F., 1968 – A brief review of the principles of light trap design with a description of an efficient trap for collecting noctuid moths, Journal of the Lepidopterists' Society 22, 65-75.

Hardwick D.F., 1970 – A generic revision of the North American Heliothidinae (Lepidoptera: Noctuidae). Memoirs of the Entomological Society of Canada 73, 1-59.

Hardwick, D.F., 1965 – The corn earworm complex, Memoirs of the Entomological Society of Canada 40, 1-247.

Harmey J. H., Harmey M. A., 1993 – Detection and identification of Bursaphelenchus species with DNA fingerprinting and polymerase chain reaction. Journal of Nematology 25, 406-415.

Harris H.M., Tate H.D., 1933 – A leafminer attacking the cultivated onion, Journal of Economic Entomology 26, 515-516.

Harris JM, McConchie DL, 1978- Wood properties of Pinus radiata infected with Dothistroma pini. New Zealand Journal of Forestry Science, 8(3):410-416

Hata TY, Hara AH & Hu BKS, 1996 – Use of a systemic insecticide granule against root mealybugs, Hawaii, 1995. In: Arthropod Management Tests Vol. 21, p. 382.

Hata TY, Hara AH & Hu BKS, 1996 – Use of a systemic insecticide granule against root mealybugs, Hawaii, 1995. In: Arthropod Management Tests Vol. 21, p. 382. Entomological Society of America, Lanham (US).

Hepting G.H., 1971 – Diseases of forest and shade trees of the United States. Agriculture Handbook, Forest Service, US Department of Agriculture No. 386, pp. 20-24, 131-133, 480-495.

Hill R.E., Tate A.D., 1942- Life history and habits of potato flea beetle in Western Nebraska, Journal of Economic Entomology 35, 879-884.

Hirst P, Richardson TE, Carson SD, Bradshaw RE, 1999 – Dothistroma pini genetic diversity is low in New Zealand. New Zealand Journal of Forestry Science, 29(3):459-472; 20 ref.

Honda Y., Kameya-Iwaki M., Hanada K., Tochihara H., Tokashiki I., 1989 – Occurrence of tomato spotted wilt virus in watermelon in Japan, Technical Bulletin – ASPAC, Food and Fertilizer Technology Center No. 114, 14-19.

Hu J., Li Y., 2014 – Inheritance of mefenoxam resistance in Phytophthora nicotianae populations from a plant nursery, European Journal Plant Pathology, nr. 139, pg. 554-555, China.

Hulbary RL, 1941 – A needle blight of Austrian pines. Natural History Survey Bulletin, 21:231-236.

Hulme M.A., 1990 – Field assessment of predation by Lonchaea corticis (Diptera: Lonchaeidae) on Pissodes strobi in Picea sitchensis. Environmental Entomology 19, 54-58.

Hulme M.A., Dawson A.F., 1992 – Serbian spruce is as vulnerable as Sitka spruce to damage by the Sitka spruce weevil. Western Journal of Applied Forestry 7, 5-9.

Hulme M.A., Dawson A.F., Harris J.W.E., 1986 – Exploiting cold-hardiness to separate Pissodes strobi from associated insects in leaders of Picea sitchensis. Canadian Entomologist 118, 1115- 1122.

Hunt RS, 1995 – Common pine needle casts and blights in the Pacific Region. Forest Pest Leaflet – Pacific Forestry Centre, Canadian Forest Service, No. 43:7 pp.; 19 ref.

Ikeda T., 1984 – Integrated pest management of Japanese pine wilt disease. European Journal of Forest Pathology 14, 398-414.

Inserra S., Calabretta C., Garzia G.T., 1987- Attack by Cacoecimorpha pronubana (Hbn.) on protected crops of gerbera and rose and possibilities of chemical and biological control. Difesa delle Piante 10, 97-100.

IPPC, 2008 – Scirrhia pini on Pinus sp. in public green, first detection in the Netherlands. IPPC Official Pest Report, No. NL-11/1. Rome, Italy: FAO. https://www.ippc.int/IPP/En/default.jsp

IPPC, 2008 – Situation of Scirrhia pini in Belgium. IPPC Official Pest Report, No. BE-1/1. Rome, Italy: FAO. https://www.ippc.int/IPP/En/default.jsp.

IPPC, 2009 – First finding of the Scirrhia pini Funk & A. Parker in 2009. IPPC Official Pest Report,LVA-02/1.Rome,Italy:FAO. https://www.ippc.int/index.php?id=1110520&no_cache=1&type=pestreport&L=0

Ito K, Zinno Y, Suto Y, 1975 – Dothistroma needle blight of pines in Japan. Bulletin of the Government Forest Experiment Station, Tokyo, No.272:123-140

Ivory MH, 1967 – A new variety of Dothistroma pini in Kenya. Transactions of the British Mycological Society, 50:289-297.

Ivory MH, 1972 – Infection of Pinus radiata foliage by Scirrhia pini. Transactions of the British Mycological Society, 59(3):365-375

Ivory MH, 1972 – Resistance to Dothistroma needle blight induced in Pinus radiata by maturity and shade. Transactions of the British Mycological Society, 59(2):205-212

Ivory MH, 1990 – Needle diseases of pines in Nepal. Banko Janakari, 2(3):209-212

Ivory MH, 1994 – Records of foliage pathogens of Pinus species in tropical countries. Plant Pathology, 43(3):511-518

James, R.L., Goheen, D.J. ,1981 – Conifer mortality associated with root disease and insects in Colorado. Plant Disease 65, 506-507.

Jankovsky L, 1998- Diseases of quarantine significance for tree species and plant protection in the Czech Republic. Lesnicka^acute~ Pra^acute~ce, 77(10):371-373.

Jansen MGM 1994 – Coccinea: scale insects. Annual Report 1994, Diagnostic Centre, pp. 44–45.

Jansen MGM, 1994 – Coccinea: scale insects, Annual Report 1994, Diagnostic Centre, pp. 44–45. Plant Protection Service, Wageningen (NL).

Jansen MGM, 2001- Instar identification and some notes about the life cycle of Rhizoecus hibisci, Bolletino di Zoologia Agraria e di Bachicoltura, Serie II 33, 53–56.

Jones WT, Harvey D, Jones SD, Fielder S, Debnam P, Reynolds PHS, 1993 – Competitive ELISA employing monoclonal antibodies specific for dothistromin. Food & Agricultural Immunology, 5:187-197.

Jurc D, 2007 – Pines – Pinus spp. Diseases of needles. Lophodermium seditiosum, Mycosphaerella pini, Mycosphaerella dearnessii, Cyclaneusma minus. (Bori – Pinus spp. Bolezni iglic. Lophodermium seditiosum, Mycosphaerella pini, Mycosphaerella dearnessii, Cyclaneusma minus.) Gozdarski Vestnik, 65(7/8):321-336. http://www.dendro.bf.uni-lj.si/gozdv.html.

Kajita H., 1986 – Predation by Amblyseius spp. (Acarina: Phytoseiidae) and Orius sp. (Hemiptera: Anthocoridae) on Thrips palmi Karny (Thysanoptera: Thripidae), Applied Entomology and Zoology 21, 482-484.

Karadzic D, 1987 – Effectiveness of some fungicides in the control of Dothistroma pini Hulbary in Pinus nigra plantations. Zastita Bilja, 38(1):15-31

Karadzic D, 1987 – Effects of some ecological factors on the germination of spores and growth of mycelium of Scirrhia pini. Glasnik S^hacek~umarskog Fakulteta, Univerzitet u Beogradu, No. 69:93-118; 25 ref.

Karadzic D, 1989 – Scirrhia pini Funk et Parker. Life cycle of the fungus in plantations of Pinus nigra Arn. in Serbia. European Journal of Forest Pathology, 19(4):231-236

Karadzic DM, 1994 – Picea omorika <dash> a new host of Dothistroma septospora. European Journal of Forest Pathology, 24(5):300-303

Kawai A., 1990a – Life cycle and population dynamics of Thrips palmi, Japan Agricultural Research Quarterly 23, 282-288.

Kawai A., 1990b- Control of Thrips palmi in Japan, Japan Agricultural Research Quarterly 24, 43- 48.

Kawai A., 1995 – Control of Thrips palmi by Orius spp. on greenhouse eggplant, Applied Entomology and Zoology 30, 1-7.

Kenis M., Mills N.J., 1994 – Parasitoids of European species of the genus Pissodes (Col: Curculionidae) and their potential for the biological control of Pissodes strobi (Peck) in Canada. Biological Control 4, 14-21.

Keplinger J.A., Braun A.J., Providenti R., 1968 – Crumbly berry of red raspberry caused by tomato ringspot virus. Plant Disease Reporter 52, 386-390.

Keplinger J.A., Braun A.J., Providenti R., 1968 – Crumbly berry of red raspberry caused by tomato ringspot virus, Plant Disease Reporter 52, 386-390.

Kershaw DJ, Gadgil PD, Ray JW, Pas JBvd, Blair RG, 1988 – Assessment and control of Dothistroma needle blight. FRI Bulletin, Forest Research Institute, New Zealand.

Kheyri M., Alimoradi I., 1969 – The leafhoppers of sugarbeet in Iran and their role in curly-top virus disease. Sugarbeet Seed Institute Karaj, Entomological Research Division, Tehran, Iran.

King A.B.S., Saunders J.L., 1984 – The invertebrate pests of annual food crops in Central America, pp. 116.

King A.B.S., Saunders J.L., 1984 – The invertebrate pests of annual food crops in Central America, pp. 116. Overseas Development Administration, London, UK.

King F.G., Coleman R.J., 1989 – Potential for biological control of Heliothis species, Annual Review of Entomology 34, 53-75.

King PD, Meekings JS & Mercer, 1981a – Effects of whitefringed weevil (Graphognathus leucoloma) and black beetle (Heteronychus arator) populations on pasture species. New Zealand Journal of Agricultural Research, 25, 405-414.

King PD, Mercer CF & Meekings JS, 1981b – Ecology of black beetle, Heteronychus arator (Coleoptera, Scarabaeidae) – population modelling, New Zealand Journal of Agricultural Research, 24,99-105.

King PD, Mercer CF & Meekings JS, 1981c – Ecology of black beetle, Heteronychus arator (Coleoptera, Scarabaeidae) – influence of temperature on feeding, growth, and survival of the larvae, New Zealand Journal of Zoology, 8, 113-117.

King PD, Mercer CF & Meekings JS, 1981d- Ecology of black beetle, Heteronychus arator (Coleoptera, Scarabaeidae) – population sampling, New Zealand Journal of Agricultural Research, 24, 79-86.

King PD, Mercer CF & Meekings JS, 1981e – Ecology of black beetle, Heteronychus arator (Coleoptera, Scarabaeidae) – population studies, New Zealand Journal of Agricultural Research, 24, 87-97.

Kinn D.N., 1986 – Survival of Bursaphelenchus xylophilus in wood chips. Bulletin OEPP/EPPO Bulletin 16, 461-464.

Knodel-Montz J.J., Poe S.L., 1982 – Ovipositor morphology of three economically important Liriomyza species (Diptera: Agromyzidae). Proceedings of the Third Annual Industry Conference on Leaf Miners, San Diego, USA, pp. 186-195.

Kobayashi F., Yamane A., Ikeda T., 1984 – The Japanese pine sawyer beetle as the vector of pine wilt disease. Annual Review of Entomology 29, 115-135.

Koltay A, 2001- Incidence of Dothistroma septospora (Dorog.) Morlet in the Austrian pine (Pinus nigra Arn.) stands in Hungary and results of chemical control trials. No^umlaut~ve^acute~nyve^acute~delem, 37(5):231-235; 11 ref.

Kondo E., Foudin A., Linit M., Smith M., Bolla R., Winter R., Dropkin V. 1982 – Pine wilt disease nematological, entomological and biochemical investigations. Department of Entomology and Nematology, Saga University, Japan.

Korenchenko, E.A. ,1980 – New species of nematodes from the family Aphelenchoididae, parasites of stem pests of the dahurian larch. Zoologicheskii Zhurnal 12, 1768-1780.

Kowalski T, Jankowiak R, 1998 – First record of Dothistroma septospora (Dorog.) Morelet in Poland: a contribution to the symptomatology and epidemiology. Phytopathologia Polonica, No. 16:15-29; 25 ref.

Kring J.B., 1958 – Feeding behaviour and DDT resistance of Epitrix cucumeris, Journal of Economic Entomology 53, 823-828.

Lacasa A., Contreras J., Torres J., González A., Martínez MC., García F., Hernández A.,1970 – Use of netting to control Frankliniella occidentalis and TSWV in capsicums in plastic tunnels, Boletin de Sanidad Vegetal Plagas 20, 561-580 (in Spanish).

Lambert MJ, 1986 – Sulphur and nitrogen nutrition and their interactive effects on Dothistroma infection in Pinus radiata. Canadian Journal of Forest Research, 16(5):1055-1062

Lamberti F., Bleve-Zacheo T., 1979 – Studies on Xiphinema americanum sensu lato with descriptions of fifteen new species. Nematologia Mediterranea 7, 51-106.

Lamberti F., Bleve-Zacheo T., 1979 – Studies on Xiphinema americanum sensu lato with descriptions of fifteen new species. Nematologia Mediterranea 7, 51-106.

Lamour K., 2013 – Phytophthora: a global perspective, Editura CABI, Cambridge.

Landmann G, 2000- Forest health in France: assessment for 1998 and new facts. Revue Forestiere Francaise, 52:9-22.

Lang KJ, 1987. – Dothistroma pini on young Norway spruce (Picea abies). European Journal of Forest Pathology, 17(4-5):316-317

Lang KJ, Karadzic D, 1987 – Is Dothistroma pini a danger to Pinus sylvestris? Forstwissenschaftliches Centralblatt, 106(1):45-50.

Lanier G.N., Hendrichs J.P., Flores J.E., 1988 – Biosystematics of the Dendroctonus frontalis complex. Annals of the Entomological Society of America 81, 403-418.

Layland J.K., Upton M., Brown H.H., 1994 – Monitoring and identification of Thrips palmi. Journal of the Australian Entomological Society 33, 169-173.

Leibee G.L., 1982 – Development of Liriomyza trifolii on celery, In: Proceedings of IFAS-Industry Conference on Biology and Control of Liriomyza leafminers, Lake Buéna Vista, Florida (Ed. by Schuster, D.J.), pp. 35-41.

Lejeune R.R., Carolin V.M., 1957 – In: Important forest insects and diseases of mutual concern to Canada, the United States and Mexico (Ed. by Davidson, A.G.; Prentice, R.M.) pp. 66-69.

Levy R., Habeck D.H., 1976 – Description of the larvae of Spodoptera sunia and S. latifascia with a key to the mature Spodoptera larvae of the eastern United States (Lepidoptera: Noctuidae), Annals of the Entomological Society of America 69, 585-588

Lewellen R.T., 1989 – Registration of cytoplasmatic male-sterile sugarbeet germplasm C600CMS. Crop Science 29, 246.

Li G.W., Shao G.Y,; Huo Y.L., Xu F.Y., 1983 – Discovery of and preliminary investigations on pine wood nematodes in China. Forest Science and Technology No. 7, pp. 25-28.

Li PF, Zhang XM, Hui EX, Liu ZF, Ge YX, Wang J, Wang DJ, Wu CY, 1998 – Spatial distribution of needle blight disease of Pinus sylvestris var. mongolica. Journal of Forestry Research, 9:264-268.

Linit M.J., 1987 – The insect component of pine wilt disease in the United States. In: Pathogenicity of the pine wood nematode (Ed. by Wingfield, M.J.), pp. 66-73

Lundquist JE, Roux C, 1984 – Dothistroma needle blight of Pinus patula, P. radiata, and P. canariensis in South Africa. Plant Disease, 68(10):918

MacDonald J.D., Duniway J.M., 1978 – Influence of the matric and osmotic components of water potential on zoospore discharge in Phytophthora. Phytopathology 68, 751-757.

Macek J, 1975 – Scirrhia pini, the pathogen of a new disease of Pine in Slovenia. Gozdarski Vestnik, 33:9-11.

Magnusson C., 1986 – Potential for establishment of Bursaphelenchus xylophilus and the pine wilt disease under Nordic conditions. Bulletin OEPP/EPPO Bulletin 16, 465-471.

Malek R.B., Appleby J.E., 1984 – Epidemiology of pine wilt in Illinois. Plant Disease 68, 180-186.

Mamiya Y., 1983 – Pathology of pine wilt disease caused by Bursaphelenchus xylophilus. Annual Review of Phytopathology 21, 201-220.

Mamiya Y., Enda N., 1979 – Bursaphelenchus mucronatus n. sp. (Nematoda: Aphelenchoididae) from pine wood and its biology and pathogenicity to pine trees. Nematologica 25, 353-361.

Mamiya Y., Kiyohara T., 1972 – Description of Bursaphelenchus lignicolus n. sp. (Nematoda: Aphelenchoididae) from pine wood and histopathology of nematode-infested trees. Nematologica 18, 120-124.

Marchoux G., 1990 – La transmission de virus par Frankliniella occidentalis et autres thrips, Phytoma no. 422, pp. 40-45.

Markovskaja S, Treigiene A, 2009 – New data on invasive pathogenic fungus Dothistroma septosporum in Lithuania. Botanica Lithuanica, 15(1):41-45.

Marks GC, Smith IW, 1987 – Effect of canopy closure and pruning on Dothistroma septospora needle blight of Pinus radiata D. Don. Australian Forest Research, 17(2):145-150

Marks GC, Smith IW, Cook IO, 1989 – Spread of Dothistroma septospora in plantations of Pinus radiata in Victoria between 1979 and 1988. Australian Forestry, 52(1):10-19

Martin M.W., Thomas P.E., 1986 – Increased value of resistance to infection if used in integrated pest management control of tomato curly top. Phytopathology 76, 540-542.

Maschning E, Pehl L, 1994 – Threat to native Pinus mugo by Dothistroma. AFZ, Allgemeine Forst Zeitschrift, 49(5):249-252

Mathers, W.G. ,1931 – The biology of Canadian bark beetles. The seasonal history of Dryocoetes confusus. Canadian Entomologist 63, 247-248.

Matile-Ferrero D, 1976 – La faune terrestre de l’Ile de Sainte-Hélène. 7. Coccoidea. Annales (Serie 8) Sciences Zoologiques no. 215, pp. 292– 318.

Matthews M., 1991 – Classification of the Heliothinae. Bulletin of the Natural Resources Institute No. 44. Natural Resources Institute, Chatham, UK.

Matthiessen JN & Learmonth SE, 1995- Impact of the soil insects African black beetle, Heteronychus arator (Coleoptera: Scarabaeidae) and whitefringed weevil, Graphognathus leucoloma (Coleoptera: Curculionidae), on potatoes and effects of soil insecticide treatments in south-western Australia, Bulletin of Entomological Research, 85, 101-111.

Matthiessen JN & Learmonth SE, 1998 – Seasonally contrasting activity of African black beetle, Heteronychus arator (Coleoptera: Scarabaeidae): implications for populations, pest status and management, Bulletin of Entomological Research, 88, 443-450.

Matthiessen JN & Ridsdill-Smith TJ, 1991 – Populations of African black beetle, Heteronychus arator (Coleoptera, Scarabaeidae) in a Mediterranean climate region of Australia, Bulletin of Entomological Research, 81, 85-91.

Matthiessen JN, Learmonth SE, Sumner MW, Allsopp PG, Rogers DJ & Robertson LN, 1997 – Surface activity of African black beetle in spring favours a pre-oviposition adulticide approach to its management, In Soil invertebrates in 1997. Proceedings of the 3rd Brisbane Workshop on Soil Invertebrates, pp. 149-152. Brisbane (AU).

Miller C.A., McDougall G.A., 1966 – A survey technique for the black-headed budworm. Bimonthly Progress Report, Canadian Department of Forestry 22, 1

Miller J.M., Keen F.P., 1960 – Biology and control of the western pine beetle. A summary of the first fifty years of research. Miscellaneous Publications, United States Department of Agriculture No. 800, pp. 1-381.

Mircetich S.M., 1973 – Recent developments in the etiology and control of peach stem pitting. Virginia Fruit 61, 59-64.

Mircetich S.M., 1973 – Recent developments in the etiology and control of peach stem pitting, Virginia fruit no. 61.

Morelet M, 1968 – De Aliquibus in Mycologia Novitatibus (3 note). Bull. Soc. Sci. Nat. Archeol. Toulon. Var., 177:9.

Nelson E.E., 1989 – Lethal effects of chloropicrin and Vorlex on Phellinus weirii and nine Trichoderma species. European Journal of Forest Pathology 19, 358-362.

Neumann FG, Collett NG, Smith IW, 1993- The Sirex wasp and its biological control in plantations of radiata pine variably defoliated by Dothistroma septospora in north-eastern Victoria. Australian Forestry, 56(2):129-139

Neunzig H.H., 1963 – Wild host plants and parasites, Journal of Economic Entomology 52, 135-139.

New D, Griffith JA, 1989 – Forest health – an industry perspective of the risks to New Zealand's plantations. Special issue: Workshop on forest health in the South Pacific, Rotorua, 19:2-3.

Nickle W.R., Golden A.M., Mamiya Y., Wergin W.P., 1981 – On the taxonomy and morphology of the pine wood nematode, Bursaphelenchus xylophilus (Steiner & Buhrer 1934) Nickle 1971. Journal of Nematology 13, 385-392.

Oda K., 1967 – How to diagnose the susceptible pine trees which are attacked by pine beetles in the near future. Forest Protection News 16, 263-266.

Olson H. A., Jeffers S. N., Ivors K. L., Steddom K. C., Williams-Woodward J. L., Mmbaga M. T., Benson D. M., Hong C. X., 2013 – Diversity and Mefenoxam Sensitivity of Phytophthora spp. Associated with the Ornamental Horticulture Industry in the Southeastern United States, Plant Disease, vol 97, nr. 1, pg. 86-92, Virginia.

Pandolfo F.M., Zagami G., 1983- Carnation tortricids. Informatore Fitopatologico 33, 19-26.

Pas JB van der, 1981 – Reduced early growth rates of Pinus radiata caused by Dothistroma pini. New Zealand Journal of Forestry Science, 11(3):210-220.

Pas JB van der, Bulman L, Horgan GP, 1984 – Disease control by aerial spraying of Dothistroma pini in tended stands of Pinus radiata in New Zealand. New Zealand Journal of Forestry Science, 14(1):23-40

Pegg K.G., 1977 – Soil application of elemental sulphur as a control of Phytophthora cinnamomi root and heart rot of pineapple. Australian Journal of Experimental Agriculture and Husbandry 17, 859-865.

Pegler D.N., Gibson, I.A.S. 1972 – Inonotus weirii. CMI Descriptions of Pathogenic Fungi and Bacteria No. 323. CAB International, Wallingford, UK.

Pehl L, Butin H, 1992- Dothistroma septospora, a new fungus pest on Pinus mugo. AFZ, Allgemeine Forst Zeitschrift, 47(14):758-760; 15 ref.

Pehl L, Wulf A, 2001 – Mycosphaerella-needle fungi on pines – symptoms, biology and differential diagnosis. Nachrichtenblatt des Deutschen Pflanzenschutzdienstes, 53(9):217-222; 4 ref.

Pellizzari G, Pavan F, 1994 – Detection of Rhizoecus saintpauliae on bonsais imported from Japan. Bollettino di Zoologica Agraria e di Bachicoltura 26, 275–278 (in Italian).

Peterson A., 1951 – Larvae of insects. An introduction to Nearctic species. Part II. Coleoptera, Diptera, Neuroptera, Siphonaptera, Mecoptera, Trichoptera. Privately published, Columbus, Ohio, USA.

Peterson GW, 1973 – Infection of Austrian and ponderosa pines by Dothistroma pini in Eastern Nebraska. Phytopathology, 63(8):1060-1063

Peterson GW, 1981 – Control of Diplodia and Dothistroma blights of pines in the urban environment. Journal of Arboriculture, 7(1):1-5

Peterson GW, 1984 – Resistance to Dothistroma pini within geographic seed sources of Pinus ponderosa. Phytopathology, 74(8):956-960

Peterson GW, Graham DA, 1974 – Dothistroma needle blight of Pines. Forest Pest Leaflet, Forest Service, US Department of Agriculture, No. 143:5 pp.

Peterson GW, Harvey GM, 1976 – Dispersal of Scirrhia (Dothistroma) pini conidia and disease development in a shore pine plantation in Western Oregon. Plant Disease Reporter, 60(9):761-764.

Peterson GW, Walla JA, 1978 – Development of Dothistroma pini upon and within needles of Austrian and ponderosa pines in eastern Nebraska. Phytopathology, 68(10):1422-1430

Pfister SE, Halik S, Bergdahl DR, 2000 – Dothistroma needle blight, caused by Dothistroma septospora, of Pinus spp. in Vermont. Plant Disease, 84(6):706; 1 ref.

Philips DJ., Baker R., 1962 – Phytophthora crown rot of petunia, Plant Disease nr. 46, pg. 506-508, Colorado.

Piou D, Ioos R, 2014 – First report of Dothistroma pini, a recent agent of the dothistroma needle blight, on Pinus radiata in France. Plant Disease, 98(6):841-842. http://apsjournals.apsnet.org/loi/pdis

Prebble M.L., Carolin V.M., 1967 – Important forest insects and diseases of mutual concern to Canada, the United States and Mexico, pp. 75-80.

Prebble M.L., Graham K., 1945 – The current outbreak of defoliating insects in coast hemlock forests of British Columbia. Part I. Description of outbreak and damage. Part II. Factors of natural control. British Columbian Lumberman Nos 1369, 1370.

Punithalingam E, Gibson IAS, 1973- Scirrhia pini. CMI Descriptions of Pathogenic Fungi and Bacteria, No. 368. Wallingford, UK: CAB International.

Queloz V, Wey T, Holdenrieder O, 2014 – First record of Dothistroma pini on Pinus nigra in Switzerland. Plant Disease, 98(12):1744. http://apsjournals.apsnet.org/loi/pdis

Rack K, 1986 – On the seasonal release of Dothistroma pini conidia in Pinus radiata plantations in southern Chile. European Journal of Forest Pathology, 16(1):6-10

Raske A.G., 1973 – Relationship between felling date and larval density of Monochamus scutellatus. Bi-monthly Research Notes 29, 23-24.

Ray JW, Vanner AL, 1988 – Improvements in the technology of Dothistroma control. What's New in Forest Research, No. 169:4 pp.

Rieske L.K., Raffa K.F., 1993 – Use of ethanol- and turpentine-baited flight traps to monitor Pissodes weevils (Coleoptera: Curculionidae) in Christmas tree plantations. Great Lakes Entomologist 26, 155-160.

Roux C, 1984 – The morphology of Dothistroma septospora on Pinus canariensis from South Africa. South African Journal of Botany, 3(6):397-401

Rutherford T. A., Mamiya Y., Webster J. M., 1990 – Nematode-induced pine wilt disease: factors influencing its occurrence and distribution. Forest Science 36, 145-155.

Rydén K., 1972 – Pelargonium ringspot – a virus disease caused by tomato ringspot virus in Sweden. Phytopathologische Zeitschrift 73, 178-182.

Sakimura K., Nakahara L.M., Denmark W.A., 1986 – A thrips, Thrips palmi. Entomology Circular, Division of Plant Industry, Florida Department of Agriculture and Consumer Services No. 280.

Sarto i Monteys V., Maso A., 1991- Confirmation of Cacyreus marshalli as a new species for the fauna of Europe, Boletin de Sanidad Vegetal, Plagas 17, 173-183.

Sarto i Monteys V., Maso A., 1992 – Remarks on the biology of a lycaenid butterfly, pest of pelargoniums, new to Europe (Lycaenidae), VIII European Congress of Lepidopterology, Helsinki, 19-23 April 1992.

Scarborough B.A., Smith S.H., 1977 – Effects of tobacco and tomato ringspot viruses on the reproductive tissues of Pelargonium x hortorum. Phytopathology 67, 292-297.

Schmiege D.C., 1966 – The relation of weather to two population declines of the black-headed budworm, Acleris variana, in coastal Alaska. Canadian Entomologist 98, 1045-1050.

Seymour P.R., 1978 – Insects and other invertebrates intercepted in check inspections of imported plant material in England and Wales during 1976 and 1977. Report from MAFF Plant Pathology Laboratory 10, 1-54.

Seymour P.R., 1978 – Insects and other invertebrates intercepted in check inspections of imported plant material in England and Wales during 1976 and 1977, Report from MAFF Plant Pathology Laboratory 10, 1-54.

Shea S.R., Gillen K.J., Leppard W.I., 1980 – Seasonal variation in population levels of Phytophthora cinnamomi Rands in soil in diseased, freely-drained Eucalyptus marginata Sm. sites in the northern jarrah forests of south-western Australia. Protection Ecology 2, 135-156.

Shelbourne CJA, 1974 – Recent investigations of wood properties and growth performance in Pinus muricata. New Zealand Journal of Forestry, 19:13-45.

Silver G.T., 1960 – The relation of weather to population trends of black-headed budworm, Acleris variana. Canadian Entomologist 92, 401-410.

Silver G.T., 1963 – A further note on the relation of weather to population trends of the black-headed \budworm, Acleris variana. Canadian Entomologist 95, 58-61.

Sinclair J.B., Walker J.C., 1956 – A survey of ringspot on cucumber in Wisconsin, Plant Disease Reporter 40, 19-20.

Skelly JM, 1972 – Dothistroma pini found infecting Scotch pine, Pinus sylvestris, a first report. Phytopathology, 62:671-672

Skwiercz A.T., 1988 – Bursaphelenchus xylophilus (Steiner & Buhrer 1934) (=B. lignicolus Mamiya & Kiyohara 1972) (Nematoda: Aphelenchoididae) – parasite of pine]. Sylwan 132, 73-77.

Smith K.M., 1972 – A textbook of plant virus diseases (3rd edition), pp. 76-87. Longman, London, UK.

Smith K.M., 1972 – A textbook of plant virus diseases (edition 3), pp. 541-544.

Smith P.M., 1988 – Phytophthora cinnamomi. In: European handbook of plant diseases (Ed. by Smith, I.M.; Dunez, J.; Lelliott, R.A.; Phillips, D.H.; Archer, S.A.), pp. 213-215.

Smith P.M., Brooks A.V., Evans E.J., Halstead A.J., 1983 – Pests and diseases of hardy nursery stock, bedding plants and turf. In: Pest and disease handbook, 2nd edition (Ed. by Scopes, N.; Ledieu, M.), pp. 473-556.

Smith S.G., Sugden B.A., 1969 – Host trees and breeding sites of native North American Pissodes bark weevils, with a note on synonymy. Annals of the Entomological Society of America 62, 146- 148.

Smith S.M,; Wallace D.R., Howse G., Meating J., 1990 – Suppression of spruce budworm populations by Trichogramma minutum Riley, 1982-1986. Memoirs of the Entomological Society of Canada No. 153, 56-81.

Solheim H, Vuorinen M, 2011 – First report of Mycosphaerella pini causing red band needle blight on Scots pine in Norway. Plant Disease, 95(7):875. http://apsjournals.apsnet.org/loi/pdis

Stace-Smith R., 1971 – Rate of spread and effect of tomato ringspot virus on red raspberry in the field, Phytopathology 61, 1104-1106.

Stace-Smith R., 1985 – Tobacco ringspot virus, CMI/AAB Descriptions of Plant Viruses, No. 309, Association of Applied Biologists, Wellesbourne, UK.

Stace-Smith R., 1987- Tobacco ringspot virus in Rubus, Virus diseases of small fruits, Agriculture Handbook No. 631, pp. 227-228. USDA/ARS, Washington, USA.

Stace-Smith R., Hansen, A.J., 1974 – Occurrence of tobacco ringspot virus in sweet cherry, Canadian Journal of Botany 52, 1647-1651.

Stark R.W., Dahlsten D.L., 1970 – Studies on the population dynamics of the western pine beetle, Dendroctonus brevicomis. Agriculture Publications, Berkeley, California, USA.

Steiner G., Buhrer E.M., 1934 – Aphelenchoides xylophilus n. sp. A nematode associated with bluestain and other fungi in timber. Journal of Agricultural Research 48, 949-955.

Stirling A.M., Hayward A.C., Pegg K.G., 1992 – Evaluation of the biological control potential of bacteria isolated from a soil suppressive to Phytophthora cinnamomi. Australasian Plant Pathology 21, 133-142.

Toerien J.C., 1979 – Seasonal incidence of ring-neck on avocados and possible causes. South African Avocado Growers' Association Research Report 3, 49-51.

Strassen R., 1989 – What is Thrips palmi? a new quarantine pest in Europe, Gesunde Pflanzen 41, 63-67.

Sutton BC, 1980 – The Coelomycetes. Fungi imperfecti with pycnidia, acervuli and stromata. Wallingford, UK: CAB International.

Taylor JE, Schwandt JW, 1998 – Dothistroma needle blight of limber pine in Montana. Forest Health Protection Report – Northern Region, USDA Forest Service, No. 98-4:7 pp.; 13 ref.

Taylor JE, Walla JA, 1999 – First report of Dothistroma septospora on native limber and whitebark pine in Montana. Plant Disease, 83(6):590; 1 ref.

Teillon H.B., Hunt R., Roettgering B., Pierce J., 1973 – Western pine beetle and other bark beetles: lindane emulsion effective in California tests. Journal of Economic Entomology 66, 208-211.

Teliz D., Grogan R.G., Lownsberry G.F., 1966 – Transmission of tomato ringspot, peach yellow-bud mosaic, and grape yellow-bud mosaic, and grape yellow-vein viruses by Xiphinema americanum. Phytopathology 56, 658-663.

Thomas J.B., 1957 – The use of larval anatomy in the study of bark beetles (Coleoptera: Scolytidae). Canadian Entomologist, Supplement 5, 3-45.

Thomas J.B., 1965 – The immature stages of Scolytidae: the genus Dendroctonus. Canadian Entomologist 97, 374-400.

Thomas P.E., Mink G.I., 1979 – Beet curly top virus. CMI/AAB Descriptions of Plant Viruses No. 210. Association of Applied Biologists, Wellesbourne, UK.

Thyr DD, Shaw CG, 1964 – Identity of the fungus causing redband disease on pines. Mycologia, 56:103-109.

Todd E.L., Poole R.W., 1980 – Keys and illustrations for the armyworm moths of the noctuid genus Spodoptera Guenée from the Western Hemisphere, Annals of the Entomological Society of America 73, 722-738.

Todd E.L.; Poole R.W., 1980 – Keys and illustrations for the armyworm moths of the noctuid genus Spodoptera Guenée from the Western Hemisphere. Annals of the Entomological Society of America 73, 722-738.

Tomminen J., 1990 – Presence of B. mucronatus (Nematoda: Aphelenchoididae) fourth dispersal stages in selected conifer beetles in Finland. Silva Fennica 24, 273-278.

Tsao P.H., 1990 – Why many phytophthora root rots and crown rots of tree and horticultural crops remain undetected. Bulletin OEPP/EPPO Bulletin 20, 11-18.

Tsopelas P, Barnes I, Soulioti N, Wingfield MJ, 2013- Dothistroma septosporum identified in Greece on Pinus brutia and Pinus nigra plantations. Plant Disease, 97(9):1247-1248. http://apsjournals.apsnet.org/loi/pdis

Ulea E., 2003 – Fitopatologie, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași.

Uyemoto J.K., 1975 – A severe outbreak of virus-induced grapevine decline in cascade grapes in New York. Plant Disease Reporter 59, 98-101.

Vernon R.S., Mackenzie J.R., 1991a- Evaluation of foliar sprays against the tuber flea beetle Epitrix tuberis on potato, Canadian Entomologist 123, 321-331.

Vernon R.S., Mackenzie J.R., 1991b- Granular insecticides against overwintered tuber flea beetle, Epitrix tuberis on potato, Canadian Entomologist 123, 333-343.

Walla JA, Peterson GW, 1976- Dothistroma pini and Diplodia pinea not affected by surface wax of pine needles. Plant Disease Reporter, 60(12):1042-1046.

Wallis G.W., 1967 – Poria weirii Murr. In: Important forest insects and diseases of mutual concern to Canada, the United States and Mexico. (Ed. by Davison, A.G.; Prentice, R.M.), pp. 204-206.

Wallis G.W., 1976 – Phellinus (Poria) weirii root rot. Detection and management proposals in Douglas-fir stands. Technical Report, Forest Service, Canada No. 12, 16 pp.

Wallis G.W., Lee Y.J., 1984 – Detection of root diseasein coastal Douglas-fir stands using large scale 70-mm aerial photography. Canadian Journal of Forest Research 14, 523-527.

Wallis R.L., 1957- Seasonal abundance and host plants of the tuber flea beetle in the Rocky Mountain region, Journal of Economic Entomology 50, 435-437.

Wardlaw T, Phillips T, 1990 – Nursery diseases and their management at the Forestry Commission nursery, Perth. Tasforests, 2(1):21-26; 2 ref.

Waters W.E., Stark R.W., Wood D.L., 1985 – Integrated pest management in pine-bark beetle ecosystems. John Wiley & Sons, New York, USA. Wood, S.L. (1982) The bark and ambrosia beetles of North and Central America (Coleoptera: Scolytidae), a taxonomic monograph. Great Basin Naturalist Memoirs 6, 1-1359.

Webber, J.F.; Hansen, E.M. ,1990 – Susceptibility of European and N.W. American conifers to the North American vascular pathogen Leptographium wageneri. European Journal of Forest Pathology 20, 347-354.

Webster J.J., Anderson R.V., Baillie D.L., Beckenbach K., Curran J., Rutherford T.A., 1990 – DNA probes for differentiating isolates of the pine wood nematode species complex. Revue de Nématologie 13, 255-263.

Werner R.A., 1969 – Development of the black-headed budworm in the laboratory. Journal of Economic Entomology 62, 1050-1053.

Weste G., 1983 – Population dynamics and survival of Phytophthora. In: Phytophthora, its biology, taxonomy, ecology and pathology (Ed. by Erwin, D.C.; Bartnicki-Garcia, S.; Tsao, P.H.), pp. 237- 258. Weste G., Taylor P, 1971 – The invasion of native forest by Phytophthora cinnamomi 1. Brisbane Ranges, Victoria. Australian Journal of Botany 19, 281-294.

Weste G., Vithanage K., 1979 – Survival of chlamydospores of Phytophthora cinnamomi in several non-sterile, host-free forest soils and gravels at different soil water potentials. Australian Journal of Botany 27, 1-9.

Wheeler NC, Kriebel HB, Lee CH, Read RA, Wright JW, 1976 – 15-year performance of European Black Pine in provenance tests in north central United States. Silvae Genetica, 25:1-6.

Whiley A.W., Pegg K.G., Saranah J.B., Forsberg L.I., 1986 – The control of phytophthora root rot of avocado with fungicides and the effect of this disease on water relations, yield and ring neck. Australian Journal of Experimental Agriculture 26, 249-253.

Wilcox MD, 1982 – Genetic variation and inheritance of resistance to Dothistroma needle blight in Pinus radiata. New Zealand Journal of Forestry Science, 12(1):14-35

Williams DJ & Granara de Willink MC, 1992 – Mealybugs of Central and South America, CABI, Wallingford (GB).

Williams DJ, 1996 – Four related species of root mealybugs of the genus Rhizoecus from east and southeast Asia of importance at quarantine inspection (Hemiptera: Coccoidea: Pseudococcidae), Journal of Natural History 30, 1391–1403.

Wingfield M.J., 1983 – Transmission of pine wood nematode to cut timber and girdled trees. Plant Disease 67, 35-37.

Yang I.L., Deng T.C., Chen M.J., 1986 – Sap transmissible viruses associated with grapevine yellow mottle disease in Taiwan. Journal of Agricultural Research of China 35, 504-510.

Zentmyer G.A.,1988 – Origin and distribution of four species of Phytophthora. Transactions of the British Mycological Society 91, 367-378.

Zentmyer G.A., 1983 – The world of Phytophthora. In: Phytophthora, its biology, taxonomy, ecology and pathology Ed. by Erwin, D.C.; Bartnicki-Garcia, S.; Tsao, P.H.), pp. 1-8.

Zentmyer G.A., Mircetich S.M., 1966 – Saprophytism and persistence in soil by Phytophthora cinnamomi. Phytopathology 56, 710-712.

Zentmyer G.A.,1961 – Avocado diseases in the Americas. Ceiba 9, 61-79.

Zhang B.C., Huang Y.C., 1990 – A list of important plant diseases in China. Review of Plant Pathology 69, 97-118.

Arnett R.H., 1993 – American insects. A handbook of the insects of America North of Me