Justificarea modelului ales [306007]

[anonimizat]-[anonimizat], [anonimizat], fiecare element specific acestei perioade. Conceptul de baza al lucrării de licență este inspirat din următorul citat: ”Arta nu e ceea ce vezi,e ceea ce îi faci pe alții să vadă”, de Edgar Degas.

[anonimizat],deoarece are o [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat] 5 rochii, [anonimizat], reflectând eleganța acestei perioade.

[anonimizat], cromatica, [anonimizat] . [anonimizat], cu conținut autentic perioadei Rococo. Principalul factor în alegerea formei produsului este o silueta. [anonimizat] a modei, am ales silueta. [anonimizat], care oferă o [anonimizat], proiectarea, cromatica, materialul și elementele decorative. Din diversitatea de vestimentație pentru femei a fost selectată rochia clasică cu pense. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].[anonimizat], fiind accesibilă oricărui eveniment.

Această colecție este o [anonimizat], materialului, [anonimizat], această colecție formată din 5 rochii, se încadrează femeilor cu vârsta cuprinsă între 20 și 40 de ani.

CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND STILUL ROCOCO

1.1. Istoric

Rococo apare în jurul anului 1700, la curtea regală franceză. [anonimizat]: scoică, folosită pentru ornamentarea clădirilor. Unii istorici sunt de părere că stilul Rococo este o continuare a stilului Baroc. [anonimizat] s-a extins și în alte țări de cultură europeană.

[anonimizat] 1715 [anonimizat], apare și o [anonimizat] o societate dedicată confortului.Astfel, [anonimizat] 1715 pentru viața de oraș. Hotelurile pariziene vor deveni curând începutul stilului Rococo.

1.2. Însușiri

Este perioada a [anonimizat], muzicieni, [anonimizat] a [anonimizat]. [anonimizat], care se substituie stilului baroc.

[anonimizat], castele, locuințe, biserici, [anonimizat], în maniera noului stil, chiar și în situația clădirilor vechi. Ambientul atrage acum atenția arhitecților, camerele în stil Rococo fiind create după un sens predominant al luminii, care pune accent pe uși, ferestre și uși-ferestre, culorile pastelate ale pereților și de multitudinea oglinzilor. Pictura se supune acestei clarități, idilele pastorale în peisaj idilic devenind scene cât mai des întâlnite în decorul de interior.

Tacâmuri cu elemente decorative realizate din metal

1.3. Arhitecți din perioada Rococo

Gilles Marie Oppenord

Balthasar Neumann

Jacques Ange Gabriel

Robert de Cotte

Arhitectura Rococo este determinată de gravuri și lini, care sunt în concordanță cu plasticitatea barocă. Construcțiile sunt largi și luminoase în interior, foarte aerisite. Atât în interior, cât și în exterior, sunt predominante influențele și elementele decorative ce aparțin de stilul baroc. Exemple deosebite în arhitectura Rococo sunt locurile sacre ale acelor vremuri: bisericile și catedralele. Culorile pastelate și elementele decorative aurite sunt însușite arhitecturii, sculpturii și picturii Rococo.

Locuință interioară amenajată în stil Rococo

CAPITOLUL 2
CARACTERISTICILE PERIOADEI ROCOCO

2.1. Caracteristici generale

Curbe ondulate;

Ornamente sub formă florală;

Ornamente sub formă de scoică;

Motive decorative împrumutate din natură;

Motive decorative exotice împrumutate din estul îndepărtat, în special China;

Tratarea migăloasă a imaginilor;

Efecte decorative aurite;

Scene galante și pastorale;

Asimetrie;

Fluiditate decorativă;

Arhitectura Rococo în interior și exterior.

În interior, arhitectura Rococo evidențiază elementele decorative structurale, scheme decorative continue, eliminând coloanele puternice. În același timp, tavanele rămân neschimbate. Apar ferestrele pentru a lăsa să pătrundă lumina, dar și pentru un efect impresionant, noaptea. Pereții sunt, în general, netezi în locul celor sculptați în stil baroc. De cele mai multe ori colțuriile camerelor erau sub formă de dreptunghi, fiind rotunjite pentru a oferi o atmosferă relaxată. Ferestrele, tablourile, oglinzile și ușile trebuiau să accentueze verticalitatea.

O caracteristică specifică este etajera șemineului, concepută din marmură sculptată, care avea deasupra o oglindă cu ramă. Draperiile și tapițeriile folosite atunci erau din materiale fine, motive decorative diversificate, în special motive florale. Pentru podele, se folosea lemnul așezat, de regulă, să formeze modele geometrice, aidoma parchetului de astăzi. Se foloseau covoare Aubusson și Savonnerie. Pe atunci au fost create piese speciale de mobilier, cum a fost șezlongul sau măsuța de scris.

Mobilier și tapițerie cu tematică Rococo

În ultima parte a secolului, stilul Rococo a fost influențat de arta și arhitectura neoclasică. Ca și motivele decorative ornamentale, mobilierul avea forme simple, cu linii și unghiuri drepte. Încăperile devin mai mici, mai puțin formale și mult mai specializate: dormitorul, sufrageria, biblioteca, biroul, efectuau atribuți anumite, fiind sistematizate ca atare. Lambriurile nu mai sunt împodobite cu sculpturi, iar picturile murale simbolizează, de regulă, compoziții cu elemente clasice, care au înlocuit succesiv scenele și elemente decorative din natură. Ușile, ferestrele și șemineele primesc un design clasic, dreptunghiular. Tavanele sunt simple, lipsesc elementele decorative. În unele situații putem spune, pentru o influență distinctă, se pictau cu norișori sau cer albastru.

Detaliu de șemineu

În exterior, se mențin aceleași tonuri. Fațadele reflectă elemente decorative din natură și mitologie. Clădirile sunt evidențiate de grădini îmbogățite de fântâni și sculpturi. În Germania și Austria, și mai ales în Bavaria, stilul Rococo a evoluat independent de influența franceză într-un stil aparte. De pildă biserica lui Die Wies de lângă Munchen, ale cărei elemente decorative, erau diferite față de elementele decorative ale altor biserici situate la vest de Rin. Acest stil aparte, plin de originalitate și fascinant a fost însușit la fel de repede în Germania și Italia.

2.2. Pictori din perioada Rococo

Antoaine Watteau (1684-1721) este pictorul serbărilor și al saloanelor din această perioadă. Picturile sale manifestă în egală măsură caracterul efemer al lucrurilor. Printre cele mai renumite picturi se numără Îmbarcarea pentru Cythera, o dovadă de măiestrie și subtilitate: compoziția este alcătuită din figuri misterioase, ambianța este diafană.

Francois Boucher (1703-1770) și Jean Honore Fragonard (1732-1806) aparțin și ei reprezentărilor galante sau libertine, fără al ajunge pe Antoaine Watteau. Elementele decorative aurite și haine lucrate în detaliu, bogate în decorare, reflectă imaginea burgheziei îndrăgostite de o artă aidoma lui Fragonard,Leaganul.

2.3. Stilul Rococo în Germania

Influența franceză se întâlnește și în Germania, atât în limba societații, dar și în artă și arhitectură. Parisul devine model. Astfel, germanii, mai ales cei de la curțile princiare, își comandă mobilier decorat cu elemente din bronz, fondând în același timp și ateliere la curțile proprii, chiar sub conducerea maeștrilor francezi.

Primul arhitect în Germania, a fost Joseph Effner în 1724, care era influențat de școala franceză a lui Boulle și Cressent. El afirmă noi accente care se disting ușor. Effner lucrează și grandioase console în stil Rococo. Prin numeroasele sale gravuri, referitoare la mobilier, la comode sau la lambrisarea pereților, Cuvillius va avea o mișcare simbolică esențială și viabilă în elaborarea mobilierului Rococo german.

Influența italiană a unor modele sugerate de Camillo-Guarino Guarini, mai cu seamă în Germania sudică și Austria, pentru a remarca mai aprofundat stilul Rococo italian. Maria Tereza l-a adus la Viena pe Niccolo Paccassi pentru reamenajarea palatului Schonbrunn.

Pentru prima dată în istoria designului german, Anglia va desemna un mod de inspirație pentru mobilierul în stil Rococo, piese Chipendalle vor mobila castelele germane. Acesta este începutul schimbului de modele englezești spre continent, pus în evidență mai cu seamă în perioada clasicismului.

Se constituie, astfel, piese de o măiestrie și o sofisticare sculpturală atât de extraordinară, încât este anulată uneori chiar și funcționalitatea lor. În situația unor comode ce mobilează reședințe princiare.

Comoda, preluată de germani de la francezi, păstrând numele original, kommode, sau consola (konsolitsch) este decorată cu de îndrăzneală, într-o bogăție de elemente decorative bronzuri aurite, care se derulează într-o libertate nelimitată de interpretări: ghirlande, păsări cu aripile desfăcute sau putti cu chipurile amuzate. La acestea se adaugă rocaille-uri, care evoluează, în ebenistica germană, spre forme și motive decorative dantelate.

Mobilier cu elemente decorative florale

2.4. Stilul Rococo în Italia

Italia, ca și Franța, se acceptă saloanele mici, deosebite numai prin culoarea decorului, cu mobilier distins. Categoric, apartamentele destinate vieții publice, saloanele de bal, de exemplu, păstrează decorul arhaic al mobilierului, fiind menit mai repede pentru a emoționa asistența, decât pentru a fi utilizat.

Tradiția mobilierului pictat, unele dintre decorații reflectând expresiv stilul artiștilor plastici contemporani, de pildă Guardi și Tiepolo. Lui Guardi și Tiepolo le sunt atribuite chiar și unele desene de piese de mobilier, cu atât mai mult cu cât la "Victoria and Albert Museum" din Londra sînt conservate schițe de comode și console purtând semnatura lui Tiepolo. Pictând frescele unor reședinte venețiene, cei doi au conceput, mobilier într-un stil care să convină decorului parietal.

Preluând din arta franceză comoda, Veneția dezvoltă un tip mai deosebit, cu linii complexe în toate planurile, conturul profilat retragându-se treptat către partea inferioară, în timp ce partea superioară rămâne evidențiată.

Suprafața ei este fie pictată, pe un strat de vernis, cu scene galante și personaje frivole, cu păsări, flori sau grădini, fie acoperită cu lacuri chinezești, într-o tentă de ambianță, peste care se suprapun motive orientale sau florale. Nu își fac lipsită prezența nici delicatele festoane sculptate în volute și foliaje lejere, asimetrice.

Se recurge la sistemul lacca contrafatta, sau laque pauvre, obținut prin colarea gravurilor decupate, imprimate în atelierele tipografice. Acest mod popular, folosit la decorarea comodelor sau a birourilor destinate unor locuințe citadine mai modeste, ori a vilelor de la țară, s-a dovedit atractiv și plin de farmec.

Andrea Brustoloni, care-și păstrează o influență profundă asupra Rococo-ului venețian, îngerași ce se amestecă cu rocaille-uri, palmete și volute, într-o încrengatură excentrică. Chiar și într-o interpretare mai puțin în detaliu, consola își va păstra funcția decorativă, de suport de bibelouri sau sfeșnice.

Ea va contribui, în egală măsură, și la aranjamentul trumeau-ului, având deasupra o oglindă mare, elegantă, încadrată de sculpturi și motive decorative abundente, lăcuite sau aurite. Aceste oglinzi, care vor relansa arta maeștrilor venețieni, sticlari sau sculptori, vor avea locul și deasupra șemineelor.

Mobilierul Rococo

Barocul a rămas popular în multe țări până spre 1730, când preferințele și implicit moda s-au înlocuit, mai întâi în Paris și apoi în restul țărilor occidentale. Noul stil, era numit Rococo, punând accent pe scala obiectelor și o legătură mai strânsă între persoana și mobila pe care o folosește. Ornamentele arhitecturale erau mai puțin relevante, iar piesele care decorau interioarele pariziene erau construite și alese pentru a fi în concordanță cu simțirile uman, mai degrabă decât cu încăperile. Mobilierul este realizat din lemn masiv (măr, nuc, stejar, polisandru) dominând liniile și formele curbe.

Mobilier și ceas cu pendulă

2.5. Stilul Rococo în Franța

Producătorii francezi au realizat cele mai elegante și cele mai spectaculoase serbări fastuoase, căutate nu doar în țară, ci și în străinătate. Versiunea franceză stilului include modele deosebite, realizate cu o varietate de materiale, pentru crearea cărora era nevoie de multă îndemânare și multă pasiune din partea meșteșugarilor.

Principala caracteristică erau liniile și formele complexe care păreau a se curba în toate direcțiile. Modelele de decorații erau încadrate în straturi de furnir, care, la rândul lor erau încadrate de bronz poleit, accentuând picioarele mobilierului, marginile și partea din față a sertarelor.

2.6. Stilul Rococo în Anglia

În Anglia, stilul Rococo nu a avut același succes ca în alte țări, fiind mai puțin folosit, nu la fel de libertin. Se foloseau foarte puțin încrustațiile pentru că meștesugarii preferau să folosească pentru ornamentare furniruri din mahon și nuc, care erau definite astfel încât granularea materialului să fie evidențiată.

Picioarele mobilierului a fost sculpat în forme curbate, terminate prin forme aproape sferice, sau mai bine zis sub detaliu de chochilie.

Designerii englezi și persoanele inspirate de aceștia mai tâziu au folosit un element original: picioarele mobilierului a fost sculpat în formă curbă, terminându-se prin forme aproape sferice, idee furată de la artizanii chinezi. Prin urmare designurile franceze spectaculoase din 1750 au fost adoptate și modificate de Chippendale în modele și detali bogat sculptate, renunțând la înscrustații. Detaliul principal evidențiat de Chippendale și de numeroși artizani englezi era aerul de capriciu și fandoseală care îl avea stilul.

Modelul în vestimentație

Dacă stilul Rococo armonizează, arhitectura cu natura, făcând-o mai intimistă, nu același lucru se întâmplă cu vestimentația. La începutul secolului al XVIII-lea, în Europa, arta rămâne în ocupația aristocrației feudale iar vârsta favorită a eleganților zilei, era foarte tânără, aproape de adolescență. Detaliu de preț a acelor vremuri era grația pusă în valoare prin dans.

Idealul în frumusețe era departe de femeia-manechin al zilelor noastre. Femeia se încadra în statura de minionă ca o păpușă, cu cap rotund și expresie inocentă, cu umeri sterși, membre cilindrice. Aidoma idealului feminin, bărbatul trebuia să aibă aspectul fragil, iar trăsăturile puțin feminizate. Trebuia să aibă o efeminare vizibilă.

Vestimentație de bal cu volane

Predomina iluzia tinereții eternă, ce presupunea luarea unor măsuri de camuflare a urmărilor efemere ale timpului. Astfel, apariția părului grizonat era prevenit de pudrarea părului sau perucii, expresiile de oboseală ale feței erau ascunse de machiaj, ridurile gâtului erau ascunse de panglici sau dantele, trupul era menținut de corset și fusta pe cercuri din sârme.

Pentru prima data, apar culorile pastelate în vestimentație, în tapițerie și în tapet, odată cu toate acestea, apar bibelourile, care încep să fie expuse în vitrinele din interioare. Vasele de Murano sunt împodobite din abundență, ca și veșmintele, cu funde, frunze, scoici și alte motive decorative geometrizate, doar că din sticlă. În ele se regăsește ritmul capricios, fără o normă exactă al decorărilor de interior, neobișnuit de libere și de arbitrare. Natura sălbatică dar intimistă și caldă, liniștitoare, se revarsă, nu numai în curți și parcuri, dar și în interioare.

Accesorii pentru ținuta vestimentară feminină și masculină, obiecte decorative

CAPITOLUL III
INFLUENȚELE STILULUI ROCOCO ÎN VESTIMENTAȚIE

3.1. Definiția vestimentației

„Totalitate de piese vestimentare care acoperă corpul omului”;

„Moda este trecătoare, stilul este etern”, de Yves Saint Laurent;

„Hainele sunt artificii semiotice, cu alte cuvinte, mecanisme de comunicare”, de Umberto Eco;

„Hainele au creat mai multe iluzii decât religiile”, de Emil Cioran;

„Limbajul este haina gândirii”, de Samuel Butler;

„Moda trece, hainele rămân”, de Jaume Perich în Nacional II (1972);

Hainele: „Pseudonimele nudului”, de Tudor Mușatescu din Dicționarul umoristic al limbii române;

„De aș avea hainele împodobite ale cerului

Cusute cu rază de soare și de argint,

Albastrele, ștersele și negrele haine

Ale nopții, ale luminii și ale penumbrii,

Aș întinde hainele sub picioarele tale;

Dar eu, săracul de mine, n-am decât vise;

Mi-am întins visele sub picioarele tale”.

„Calcă ușor, căci pășești peste visele mele” de William Butler Yeats.

Vestimentație de bal

Vestimentația: este o formă subtilă de comunicare nonverbală, a cărei descifrare nu este accesibilă tuturor. În forma sa cea mai simplă, transpare din modul de îmbrăcăminte a ficăruia în anumite ocazii, atunci când comunicăm într-o anumită conjunctură. Astfel, o anumită vestimentație este caracteristică întâlnirilor profesionale și o alta celor din viața de zi cu zi. Dacă sunt inversate dimensiunile (sau dacă sunt nediferențiate), putem sesiza ușor esențialitatea pe care o acordă persoana în cauză a celor două ipostaze de viață. La nivel mai profund putem spune că, vestimentația poate sugera starea de spirit și personalitatea fiecăruia.

Federigo Andreotti – Oră de muzică

Tema aleasă este perioada: Rococo – sau așa-numită epocă fastuoasă, galantă, luxuriantă, s-a caracterizat prin lipsa integrală a moderației. Pe deplin totul a fost exagerat în această epocă, de exemplu: realism, absolutism, cultul aristocrației. Arhitecții decorau clădirile cu abundență, cultura erotică era favorizată iar moda, la fel, exagerată.

Crinolina ajunge la o dimensiune în lățime încât face imposibil mersul. Coafurile acestei vremi sunt foarte înalte și foarte ornamentate. Nu există limită în folosirea machiajului sau a pudrei. În Prusia avea la acea vreme în jur de 9 milioane de locuitori, care consumau anual peste 50 de milioane de kilograme de pudră, majoritatea pentru pudrarea perucilor. Machiajul era atât de exagerat încât, la baluri, femeile semănau semănau între ele.

În această epocă continuă să fie îndrăgită în Europa arta și coloritul Orientului Îndepărtat. Până acum preferințele fuseseră oarecum cuminți, calme precum simplicitatea chinezească, Rococo va adopta tot ce e mai bizar.

Pentru prima dată în istoria modei europene  sunt acceptate motivele decorative asimetrice. Rococo a evitat liniile și unghiurile drepte. Ghirlandele florale sunt din nou la modă, sunt chiar folosite mai mult ca niciodată. Rochiile și părul sunt împodobite în această perioadă cu flori naturale, dar și artificiale. În 1718, la Opera din Paris, a apărut pentru prima dată rochia în formă de cupolă, având dimensiuni mai mari în lățime decât rochiile gen con purtate pe vremea lui Philippe de Orleans (1674 – 1723). Modelul acesta interesant și unic de rochie a fost adoptat aproape, imediat după ce a apărut și a fost purtat pentru aproape 70 de ani. În timpul lui Louis XV (1710 – 1774) baza unei asemenea rochii era formată din 5 cercuri puse în ordine descrescătoare și erau prinse cu bumbac sau mătase.

Conceptul acestei rochii pornise de la dorința de amplificare a contrastului dintre partea inferioară și talie. Fusta de deasupra era de regulă prevăzută cu o crăpătură pentru a se vedea materialul somptuos de dedesubt. Materialele textile cele mai favorite erau mătasea sau brocartul. La mijlocul secolului al XVIII-lea fusta e decorată în exces cu flori artificiale, panglici și mătase, încercând să imite decorațiile parietale ale saloanelor.

Influența vestimentației Rococo

În picioare, ciorapii erau colorați, brodați cu aur și argint, cu danteluțe, jartiere cu panglicuțe, pietre sau ascunzând un medalion cu portret. Pantofii, “Louis quinze”, foarte decoltați, ascuțiți, uneori în formă de papuc, din stofă sau mătase, brodați cu pietre, aveau toc înalt, cu contururi curbe și coafurile pudrate alcătuiesc imaginea femeii Rococo. Peruca albă e, în general, în concordanță cu părul încărunțit și cu ridurile feței. Doar cu câțiva ani înainte o asemenea prezentare ar fi constituit o serioasă abatere de la regulile modei – părul grizonat trebuia vopsit.

Coafuri și accesori de păr din perioada Rococo

Rochie și coafură în stil Rococo

Haina bărbătească devine sinonimul masculin al crinolinei. Chiar dacă mânecile și buzunarele sunt de dimensiuni mai mici, haina bărbătească este decorată și brodată excesiv. Pantalonii sunt mai strâmți decât până acum, ajungând până sub genunchi, ciorapii sunt în culori mai șterse iar tocurile pantofilor mai joase.  Și coafurile bărbătești sunt supuse unor schimbări majore în comparație cu perioada barocă. Părul e pieptănat pe spate și prins cu o panglică din mătase.  Acest stil de coafare a părului fusese impus de Frederick William I al Prusiei (1688 – 1740) soldaților săi. Stilul acesta a fost preluat de către ofițeri apoi de către burghezime iar mai târziu de celelalte țări europene. Părul mai era purtat și creț.

Vestimentație bărbătească în stil Rococo

Moda stilului Rococo se extinde astfel în toată Europa. Moda franceză este atât de impunătoare încât peste tot, la orice eveniment, indiferent de țară toată lumea arăta la fel din cauza vestimentației,de exemplu, la toate balurile sau manifestările europene, la Veneția, Roma, Viena sau Berlin, toată lumea e îmbrăcată la fel.

Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea aristocrația pierde lupta cu burghezia pentru putere politică, în același timp moda și stilul burghez începe să aibă o amprentă puternică asupra modei aristocrate.După moartea lui Ludovic al XV-lea, stilul cu bucle și cîrlionți, a fost urmat de o foarte simplă coafură care se curba după forma capului. Părul era pieptănat dinspre frunte spre spate fiind prins într-un coc. Detaliul era pus în spatele capului. Cocul era încadrat de panglici sau de o șuviță. Perlele sau bijuteriile nu mai puteau fi văzute în coafurile femeilor ca și detalii.

La curte, ideea de intimitate și simplitate și-a găsit expresia în îndrăgitele jocuri pastorale, în care damele și cavalerii de la curte se îmbrăcau în ciobani și ciobănițe. Preferința pentru rustic poate fi văzută și în coafurile simple care au apărut, modelate după aranjamentele șuvițelor fetelor și tinerilor de la țară. Crinolina și-a cîștigat popularitatea în același timp. Coșurile de pui ce erau purtate în 1720, puteau avea o dimensiune de peste doi metri.

3.2. Coafurile în stilul Rococo

Coafura simplă purtată în Anglia poate se datorează regelui George I, care a ajuns pe tron în 1714. Când Ludovic al XV-lea a ajuns pe tron în Franța, în 1723, eticheta și hainele aveau o anume rigiditate, dar coafurile erau încă simple. Prin 1730, părul femeilor a devenit mai scurt, fiind aranjat în numeroase bucle mici. Acest aranjament cu cap de bucle era numit, frivol.

Alunițele din mătase neagră, lipite pe obraz pentru a masca imperfecțiunile, au ajuns să alcătuiască, după locul unde erau plasate, un adevărat limbaj, știut doar de îndrăgostiți.

Coafuri din perioada Rococo detaliu

Pentru ocazii ceremoniale și serbări festive, femeile de la curte își accentuau coafura cu cîteva fire de păr, purtate în spatele capului pe gât. Un detaliu alb acoperea uneori capul, cu panglici de dantelă căzînd pe spate. Ace de păr folosite pentru finisarea coafurii, având ca detaliu fluturi artificiali sau pietre geme,fiind la rândul lor un detaliu, se asezonau cu ținuta vestimentară, care era întotdeauna decorată excesiv cu dantele și volănașe. Din panglici colorate erau făcute mici conuri și moriști în păr: părul ce cădea pierdut pe frunte necesita să fie buclat cu grijă în fiecare dimineață. Restul părului rămas era buclat folosindu-se hârtii de buclat.

Nuanțele de alb și roșu erau folosite în machiaj pentru față contrastau între ele; venele erau adesea subliniate cu albastru, pentru a fi accentuate, făcând ca pielea să arate mai delicată. Singurelele femei care se aranjau într-un mod mai natural erau servitoarele. În anul 1730 în Paris, Lady Montague vorbea despre imaginea fețelor colorate ale femeilor de la curtea Franței al căror păr era buclat și pudrat imagine ce semăna cu un nor. Se folosea pudră albă care reda o distinsă grație delicată coafurilor Rococo, ușor buclate, ștergând trecerea dintre vârste. Atenția a fost, îndreptată mai ales asupra coafurilor exagerat de înalte și a celor redate din a doua jumătate a secolului.

Pe la 1737, coafurile simple au lăsat locul unora mai exagerate. Părul era pieptănat sobru spre spate peste creștetul capului formând câteva volume care încadrau fața într-un stil regulat și îngust. Un volum asimetric, ornat excesiv cu diamante sau pene, era de regulă purtat peste frunte. Un accesoriu fixat pe gât, îngust din catifea cu bijuterii sublinia o linie accentuată între cap și trup. Multitudinea de bucle efectua adesea coafura feminină să arate ca perucile bărbaților, mai ales când nu existau bucle care să cadă pe spate. Pe la mijlocul secolului femeile aveau obiceiul să-și strîngă părul într-o șuviță groasă la spate, pe care o purtau prinsă în ace de păr.

Pe vremea Războiului de Șapte Ani (1756-1763) coafurile erau mult influențate de Madame Pompadour, favorita lui Ludovic al XV-lea, și, încă o dată,coafurile au devenit mai pierdute și mai simple. Părul era dus din față pe spate și frecvent aranjat cu ornamente fragile din flori artificiale de dimensiuni reduse. Coafezul ei, Dagé, avea un salariu anual de un sfert de milion de franci francezi unicitatea coafurilor sale.

Când Louis al XVI-lea a fost încoronat (1774) coafurile feminine aveau dimensiuni exagerate. Se zice că buzele erau situate la distanță egală de păr și de picioare. Femeile purtau pe atunci coșuri cu fructe pe cap, scene pastorale și chiar corăbii întregi.

Coafuri în stil Rococo

Așa cum Barocul fusese un avantaj, pentru peruchieri, Rococo a fost o mină de aur pentru frizeri. Aceștia realizau o coafură extravagantă timp de câteva ore în șir. Femeile foarte bogate nu-și permiteau serviciile acestora mai mult decât odată pe săptămână. Înaintea unui bal Leonard, frizerul casei Bourbonilor, lucra zile întregi fără pauză până leșina de epuizare.

Clienții săi, aceștia nu puteau dormi două zile înaintea unui bal pentru a nu distruge coafurile. În 1775 ziarul german "Haude-Spenersche Zeitung" se vorbea de "Grădina Angliei". Femeile nu mai poartă doar o grădină în cap ci poartă chiar poduri, mori de vânt, mici cutii muzicale sau chiar canari.

În Scoția, la Edinburgh s-au realizat în această perioadă a acestei epoci scaune de mărimi enorme pentru folosirea de purtătoarele unor asemenea coafuri.

E clar mai mult de atât nu s-a putut și în 1779 moda a început să se schimbe. Se elaborează un nou tip de coafură, mult mai joasă, care se poartă numai la teatru. Țesăturile cele mai utilizate pentru vestimentația feminină și pentru vestimentația bărbaților erau: satinul, tafta, brocarturile și dantelele în nuanțe pastelate. Vestimentația feminină era alcătuită dintr-un corsaj cu mâneci strâmte, decorate cu detali din dantelă și șnururi. Fusta de formă conică, era unul din elementele de bază ale acestei epoci, era numită crinolină, la început de formă rotundă, apoi ovală și fixată pe cercuri din os sau din metal. Corsajul foarte strâns era în contrast cu volumul fustei. În timpul acestei epoci, lenjeria de corp a devenit foarte importantă, așa cum erau și accesoriile și coafurile inclusiv evantaiul, mănușile și manșonul. Vestimentația pentru bărbați era decorată excesiv, încât căpătase un aspect efeminat. Era decorată cu o multitudine de volane, panglici și dantele. Talia și mânecile erau scurte. Pantalonii ajungeau până la genunchi și erau asortați cu șosete albe. Spre sfârșitul perioadei, vestimentația pentru bărbați a devenit mai simplă, renunțându-se la dantele și volane. Sacoul cu părțile laterale întărite a evoluat spre sacoul de seară, care a devenit mai târziu un element de bază al garderobei pentru bărbați.

Stilul rococo era diferit de baroc la nivel de detalii și suprafață. Manșetele largi de dantelă întărită au fost înlocuite cu volane fine, din dantelă lucrată de manual.  Materialele erau mai rafinate, influențate adesea de exotism. Accesoriile erau esențiale evantaie, buzunare bogat decorate și eșarfe. Ornamentele compuse din funde, pene și flori artificiale sunt și ele caracteristice stilului rococo.

Rochie de bal în stil Rococo

Corset cu broderie Rococo

Corsetele există din secolul al 16-lea și au fost concepute de regulă din piele, fier, pânză întărită cu os de balenă, acoperit cu mătase fină, motive decorative florale, broderie uneori realizată manual, dantelă sau panglică, având forma conică, fixat pe talie, având scopul de a ridica bustul.

Rochie cu elemente florale decorative

Vestimentația caracteristică pentru bărbați era compusă din, pantalonii bufanți, purtați cu șosete albe. Țesăturile erau în culori vibrante și  realizate din broderii. Până la sfărșitul perioadei bărbații au renunțat la dantelă și volane, astfel vestimentația a devenit mai simplă. Unul din elementele de bază pentru ei a devenit sacoul de seară.

Ținute vestimentare pentru bărbați

Am ales Perioada Rococo deoarece această perioadă exprimă dorința de a plăcea, devine lait-motivul acestei perioade, de aceea, hainele sunt concepute special ca să sublinieze fiecare detaliu, fiecare motiv decorativ, fiecare element specific acestei perioade. Conceptul de baza al lucrării de licență este inspirat din următorul citat: ”Arta nu e ceea ce vezi,e ceea ce îi faci pe alții să vadă”, de Edgar Degas.

Inițial am pornit de la ideea de corset, am folosit imitație de piele,deoarece are o consistență dură, ce duce cu gândul la corset, dar am simplificat forma corsetului, am geometrizat corsetul în detali geometrice.

Această colecție are la bază tiparul clasic, fiind formată din 5 rochii, materialul folosit este din catifea în nuanță de violet deschis complementară cu imitația de piele aurie cu tentă sidefată, reflectând eleganța acestei perioade.

3.3. Corsetul

Corsetul constituie o centură elastică lată și întărită, care susține talia, bustul și șoldurile în tiparele unei forme ideale, dorința care a creat suferința multor generații de femei. Corsetul a apărut încă din antichitate, în Grecia.

În Insula Creta, a fost descoperit un corset datând din jurul anului 2100 î.Chr. Cu deschizătură în față pâna la talie, lăsând sânii liberi, dar acoperând talia cu zale din cupru. Femeile din Grecia,după cum spun uni istorici purtau un corsaj format dintr-o bucată de pânză pe care o fixau peste piept, vestimentație acceptată și de matroanele romane, iar mai târziu și de femeile din Galia, după ce aceasta a fost cucerită de către romanii conduși de Cezar.

În secolul al XII-lea, femeile purtau un fel de corset din pânză groasă cu dimensiuni reduse în lățime, care strângea doar talia, iar în secolul al XIV-lea centura era atât de lată, încât susținea și sânii.

Corsetul nu era purtat de multe femei, fiind chiar interzis în unele părți. Un edict din Strasbourg, datat din 1370, pretindea ca “nicio femeie să nu-și susțină pieptul nici prin croiul cămășii, nici prin șireturile rochiei”.

În Franța, în timpul regelui Carol al VII-lea (1422-1461), corsetul se purta foarte strâns pe corp, cu riscul de a deforma formele și structura osoasă a corpului uman. Amroise Pare (1516-1590), chirurg francez, unul dintre reformatorii medicinei Renașterii, a fost primul care a constatat consecințele cauzate de această modă, care puteau duce de fapt până la atrofierea plămânilor. În secolul al XV-lea, femeile germane căsătorite au renunțat la corset, după cum specifica un istoric al timpului respectiv.

În secolul al XVI-lea, Renașterea a adus o dată cu eliberarea constrângerilor religioase și modă sofisticată. Inspirat din armura medievală inițial, corsetul avea rolul de protejare a torsului și de aplatizarea sânilor.

Stilul Tudorilor a fost influențat de moda de la Curtea regală a Spaniei și avea elemente decorative asemănătoare cu aceasta. La curtea Franței, Germaniei și Italiei, se prefera a corsetul mai rigid decât la spanioli. La sfârșitul acestei perioade istorice, Elisabeta I era pe tronul Angliei. Ea a dat numele acestei mode, numindu-se, “Stilul Elisabetan”, inspirat din stilul Tudorilor. Era mai puțin riguros și punea accent pe talie.

În epoca victoriană, nu puteai ieșii în public fără a nu avea corset. Cu cât aveai talia mai subțire, cu atât erai considerată mai aristocratică și mai stilată. Corsetul pentru femeile din epoca victoriană era o necesitate. Inclusiv servitoarele purtau corsete, însă nu erau la fel de strânse pe talie fiindcă aveau nevoie de libertate de mișcare.

În era victoriană nu exista abatere de la regulile modei. Femeile își înghesuiau oasele unele într-altele în moduri extreme care uneori duceau la deces și frecvent, la leșinuri. În această epocă, o piesă de mobilier existentă în orice salon respectabil era canapeaua, pe care doamnele se duceau să cadă când nu mai puteau respira în corsete.

În secolul al XVII-lea, moda europeană s-a împărțit în două părți. În țările sub influență habsburgică erau purtate corsetele foarte strânse, însă se foloseau materiale vaporoase, fiind evidențiat decolteul. În regatele sub influență spaniolă, moda era foarte rigidă. Rochiile erau încheiate până sus, la baza gâtului. Mătasea era în vogă, iar corsetele erau purtate pe deasupra rochiei, pentru a evidenția talia. La sfârșitul perioadei baroce, croitoria era o meserie în vogă, iar corsetele erau acum accesibile și clasei mijlocii.

Rochii din perioada Rococo

Secolul al XVIII-lea renumit pentru extravaganța balurilor și a stilului specific perioadei Rococo. Acum corsetul era folosit pentru a reda siluetei feminine aspectul de clepsidră, punând toate trăsăturile torsului feminin în evidență. Corsetele realizate în acestă perioadă erau foarte sofisticate și erau considerate capodopere ale croitoriei. În această perioadă, corsetele erau decorate excesiv cu funde și detalii prețioase.

Monarhia absolutistă în Franța s-a sfârșit odată cu ghilotinarea familiei regale. Astfel s-a sfârșit și perioada Mariei Antoaneta. Josephine, soția lui Napoleon I, a ajuns cea care impunea moda și stilul în Franța. Erau purtate corsetele sub sâni aidoma unui sutien foarte inconfortabil.

După înfrângerea lui Napoleon la Waterloo, aristocrația a ajuns din nou la conducerea Franței. Corsetele clasice erau din nou în vogă în modă, iar burghezia deținea în continuare haine în stilul Victorian (numit după Regina Victoria a Angliei), adică fuste largi și topuri ce își aveau închizătura la baza gâtului. Însă pentru vestimentația de bal, regulile nu mai erau atât de stricte, iar corsetele în vogă erau aidoma cu cele din perioada Rococo, însă cu un număr redus de panglici și detalii. Această modă romantică a existat și în partea de Nord a Americii, înainte de Războiul Civil. Filmul “Pe aripile vântului” exprimă fidel expansivitatea reîntoarcerii stilului Rococo.

În America, “Al doilea Roccoco” a existat mai mult decât în Europa. În 1850, o dată cu industrializarea, corsetele erau mai simple și la îndemâna oricui. Ele erau întrebuințate mai mult pentru a forma o imagine respectabilă unei femei cu șase copii. Corsetul era un detaliu foarte important în vestimentația unei femei. Corsetele ce subțiau talia erau întrebuințate numai balurilor și înaltei societăți, care acum cuprinde și cetățenii bogați.

Rochii cu cromatică și volane ce aparțin perioadei Rococo în concordanță cu coafuri și accesorii de păr

Noul secol a adus o nouă perioadă de grandoare corsetelor. Acum erau încorsetate mai mult coapsele și fundul. Acest gen de corset punea în avantaj femeile cu volume, care doreau să poarte rochii foarte mulate. Această modă a existat până în 1920, însă o dată cu venirea războaielor, populația nu mai are atâta preocupare pentru modă.

În 1930 s-au conceput sutienele sub forma actuală, mult mai avantajoase decât corsetul, ce avea rolul de susținere a bustului.

În 1950 a revenit moda taliei înguste, însă corsetul era purtat mai des ca vestimentație de spectacol. Însă revenirea corsetului s-a întâmplat în 1980, când în producera de lenjerie intimă a avut loc o schimbare a modelelor.

În prezent corsetul este o piesă din lenjeria intimă, sau partea superioară a unei ținute de gală ori a rochiei de mireasă. Odată cu trecerea timpului, această piesă vestimentară a evidențiat silueta feminină într-o multitudine de stiluri, iar în prezent, corsetul poate fi considerat simbolul stilului feminin.

CAPITOLUL IV
ISTORIA ROCHIEI ȘI A MATERIALULUI TEXTIL

4.1. Scurt istoric al rochiei

Rochia a fost din antichitate o piesă element în garderoba oricărei femei, s-a perfecționat în timp, ce materialele textile și gusturile s-au schimbat.În Egiptul antic rochiile erau concepute de regulă din bumbac sau in și se fixau peste umeri cu niște curele. Cu timpul ele au devenit tot mai interesante, fiind colorate, într-o varietate de culori. La fel și femeile Egiptului antic dețineau bijuterii și utilizau machiaje exagerate, precum și coafuri sau peruci sofisticate.

În Grecia antică, în ciuda climatului favorabil, femeile își acopereau aproape întregul corp. Rochiile femeilor ce aveau poziție inferioară, erau din lână pe când rochiile scumpe, utilizate de soțiile sau fiicele aristocraților, erau din bumbac sau mătase.

Forma rochiilor antice grecești era rectangulară, decupate cu găuri pentru cap și brațe, iar în jurul taliei erau fixate cu un brâu sau cordon. Adesea femeile purtau și o tunică lungă numită chiton. Moda feminină romană era asemeni celei grecești, rochia romană numită stola având dimensiuni mari în lungime și diferite culori.

Evul mediu timpuriu a simbolizat un pas înapoi în ceea ce privește rafinamentul și calitatea rochiilor, materialele textile fiind mai groase, de obicei lână sau cânepă, cu excepția imperiului bizantin unde eleganța și distincția vestimentară se mențin și chiar prosperă, însă începând cu sec. XIV nobilimea recuperează repede diversitatea și extravaganța vestimentației feminine. Tot acum apare și noțiunea de corset.

Sfârșitul secolului XIX este dezvoltarea epocii de aur a rochiei. Grație modificărilor sociale și economice majoritatea femeilor au acces la rochii din ce în ce mai elegante, se produce o adevarată isterie a modei, aproape fiecare deceniu aduce o transformare în conceptul de rochii. Tot acum se generalizează și rochiile pentru evenimente unice: rochii de seară, rochii pentru bal, rochii pentru domnișoarele de onoare, rochii de gală.

În 1940 moda rochiilor scurte, moda a celor mai multe adepte în deceniile următoare. Tot sec. XIX accentuează un alt detali în vestimentația feminină, pălăria. Pălăriile își vor pierde din popularitate după prima jumătate a secolului următor, adică după anii 1950.

Până în zilele noastre curentele și tendințele centrale în materie de rochii elegante, au fost epuizate, de accea își face simțită prezența revenirea unor modele și motive decorative întâlnite în secolele trecute, stiluri preluate din îmbrăcămintea populară sau etnică.

4.2. Material de studiu: catifeaua

Având o istorie care se întinde pe mii de ani, străbate timpul și intervine în vestimentație datorită rafinamentului, indiferent de perioadă, catifeaua rămâne la fel de elegantă și în vogă, chiar și până în zilele noastre. Nu s-a aflat încă cine a fabricat primul metru din acest material unic.

Cuvântul catifea derivă, din limba turca „kadife” și neogreaca „katifes”. Cercetătorii pe care i-a captivat proveniența catifelei, susțin că acest material textil își are proveniența în vechea Persie, mai exact, în localitatea Kathifet.

4.2.1. Apartenența și drumul spre Europa

În istoria Evului Mediu se vorbește despre Drumul Mătăsii și se zice că în acele locuri și în acea vreme ar fi fost fabricată și catifeaua, dar de fapt din mătase. Aceea, era foarte apreciată și valoroasă în schimburile comerciale. Scopul negustorilor o constituiau aristocrații. Cel renumit producător de catifea era orașul Cairo, în Europa s-a extins în jurul anului 1200, prin Italia (Genova, Florența și Veneția), unde este centrul comercial al Europei. Aici negustorii Orientului Mijlociu aduceau mărfuri specifice zonei. Secole la rând, din aceste orașe italiene s-a distribuit pe continentul european catifea. În limba italiană, cuvântul catifea este denumit „velutto”, însemând „lână”, făcândui pe cercetători să susțină că producția italiană a acestei țesături textile a început în Sicilia, prin conceperea unei imitații din lână, în dezavantajul catifelei, din mătase.

4.2.2. Țesătura textilă specifică reginelor

Ajunsă în întreaga Europă, catifeaua a devenit într-o scurtă perioadă de timp o imagine a vieții de lux. Atât împărații cât și regii, dar desigur, și majoritatea aristocraților, plăteau sume exorbitante pentru a deține acest material valoros. Bancherii, comercianții și vânzătorii din acea vreme s-au îmbogățit de pe urmă negoțului cu acest material unic. Considerat un material de lux, catifeaua stârnit un adevărat fenomen economic. Nu era folosită numai pentru îmbrăcăminte, era folosită și în alte domenii, tapet, tapițerii, obiecte decorative, perdele sau pentru decorarea interioarelor unor mijloace de transport, catifeaua a adus celor ce se ocupau de producție, mari profituri.

A fost utilizată și ca suport pentru pictură, în mod special catifeaua neagră. Specialiștii susțin că pictarea catifelei era o tehnică veche, având originea din Kasmir. Metoda picturii pe catifea a fost adus în Europa de Marco Polo, una din lucrări găsindu-se la Muzeul Vaticanului. Secretul de realizare al catifelei a fost ascuns până în momentul în care Napoleon a desființat breslele.

4.2.3. Catifeaua sintetică

Nu orice catifea este valoroasă. Din Evul Mediu și până în Renaștere, catifeaua a fost fabricată în special din mătase, însă, pentru a mai reduce din costuri, meșterii au început să adauge, prima dată cânepă apoi bumbac, pentru că, în anii revoluției industriale, mai exact după Al Doilea Război Mondial, catifeaua să fie obținută și din fibre sintetice, astfel prețul materialului a scăzut extrem de mult. În orice formă s-ar găsi, mătase, bumbac, lână sau poliester, catifeaua își menține nota de eleganță și noblețe.

În prezent, catifeaua este găsită într-o multitudine de culori, de la negru la bej și se confecționează din materiale mai convenabile ca altădată: din mătase, lână, poliester sau bumbac. În orice variantă, materialul textil își păstrează stilul unic. Formează o ținută clasică fascinantă, se integrează în ținute nonconformiste, atrage atenția. Catifeaua este un material expresiv și sofisticat, poate fi asortat greu, dar exprimă clasă și stil în absolut orice outift. Este foarte utilizată de marile case de modă pentru diverse modele.

Momentan se confecționează gulere, rochii, fuste, sacouri și orice tip de îmbrăcăminte de catifea. Marii producători de haine combină catifeaua cu mătasea și lâna. În prezent prețul catifelei a scăzut, fiind accesibil la majoritătea populației. Acum acest material se poate concepe din fibre de lână, bumbac, ajungându-se până la fibre sintetice.

Catifeaua se folosește în diferite domenii și la decorarea interioarelor locuințelor, dar și a interioarelor unor mijloace de transport cum ar fi mașinile.

CAPITOLUL V
ROCHIA CLASICĂ CU ELEMENTE DECORATIVE ROCOCO

5.1. Rochia în stil clasic cu pense – realizare

5.1.1. Realizarea schițelor – Pornind de la perioada Rococo, am schițat sumar, schițele de idei pretext, după care am schițat ideile de colecție și în cele din urmă am realizat schițe compuse din 5 rochii colecție cu elemente decorative specifice perioadei Rococo, pentru elementele decorative, inițial am pornit de la ideea de corset, în trecut corsetele erau realizate din piele, am simplificat forma corsetului, am geometrizat corsetul, în elemente geometrice, folosind imitație de piele deoarece are o consistență dură și duce cu gândul la corsetele autentice. Ceea ce conteză în final este produsul finit, nu schița în sine. Schița mă ajută să îmi dau seama de ceea ce îmi doresc, creativitate, să adaug elemente în plus, să îmbin culori.

5.1.2. Alegerea materialelor și a culorii – Pentru alegerea materialelor, am ținut cont de culorile stilului Rococo, am optat pentru confecționarea rochiilor, pentru catifea de culoare violet, iar pentru realizarea elementelor decorative geometrizate și stilizate, am optat pentru imitație de piele aurie și puțin sidefată, pentru a fi în concordanță cu nuanțele de auriu specifice perioadei Rococo și pentru a fi în contrast cu nuanța de violet, a rochiilor din colecție.

Materialul textil este elementul (suportul) cu ajutorul căruia am creat și realizat noile modele, selectarea acestuia și evoluția formei sau stilului, noilor produse alcătuiesc o grupă de noțiuni care trebuie considerate, întotdeauna, împreună.Materialul textil și culoarea acestuia sunt în concordanță cu periada aleasă. Materialul textil, caracteristicile sau proprietățile acestuia, determină o serie de restricții imediate în design, cea mai evidentă dintre acestea fiind corelația care trebuie să existe între material și tema aleasă, cum ar fi: materialul folosit se încadrează în toate cerințele pentru tema aleasă, material de catifea, cu proprietăți estetice deosebite, care respectă forma, volumul și elementele decorative perioadei alese.

Un alt factor limită în alegerea materialului (în designul vestimentar) îl constituie proprietățile de suprafață, aspectul său sau, interesul pentru suprafața materialului. În limbajul plastic este termenul de textură, care reprezintă calitatea sau valoarea structurală a unui material, vizibilă la suprafață, palpabilă, care, prin prelucrare, este păstrată ca atare sau este accentuată, pentru a reda expresivitatea. La fel de importantă este însă și structura materialului, contextura acestuia, fiind de catifea. Pentru realizarea vestimentației, de o deosebită importanță sunt deci structura sau contextura materialului, desenul și proprietățile de suprafață. Acești factori (elemente) pot fi analizați separat numai sub aspect teoretic, pentru o mai bună înțelegere și pentru o clarificare mai facilă a unor aspecte sau probleme, deoarece, în practică, trebuie luat în considerare, întotdeauna, împreună. Relația dintre structura materialului și proprietățile de suprafață este, de obicei, factorul cel mai important în determinarea adecvanței materialului la diferitele sale destinații. Alegerea materialelor în scopul creării și realizării noilor produse de îmbrăcăminte se bazează atât pe criterii științifice cât și pe criterii estetice, deosebit de importante fiind, în acest sens, proprietățile ce asigură confortul la purtare, valoarea de prezentare și, mult mai rar, durabilitatea. Materialul textil folosit pentru această colecție, este material cu „caracter de modă“, a căror utilizare este determinată de valoarea de prezentare.

Material textil de catifea

Culoarea este senzația optică datorată luminii reflectate de suprafața corpurilor, fiind caracterizată prin tentă, luminozitate și saturație; ea este o realitate subiectivă generată de interacțiunea a trei factori: ochiul, lumina și suprafața corpului, în lipsa unuia dintre aceștia senzația neproducându-se. Culoarea, cea mai complexă, probabil, dintre toate elementele plastice și, în același timp, cea mai stimulativă, variază enorm în cele trei dimensiuni ale sale. Frumusețea produselor este realizată, fără îndoială și prin culoare. Pentru alegerea, „ordonarea“ și combinarea culorilor, în crearea ținutei vestimentare, acestei colecții, ansamblu vestimentar, este necesar să fie cunoscute o serie de aspecte legate de însușirile culorilor, a relațiilor dintre ele și a efectelor pe care le produc. În crearea acestui ansamblu vestimentar am ales culorile cele mai potrivite, care să fie în corelațe cu forma și specificul funcțional, cu tema și perioada aleasă. Expresivitatea culorii este determinată de intensitatea și luminozitatea acesteia, de perioada în care se încadrează. Pentru a produce un anumit efect emoțional și pentru a realiza armonia cromatică, trebuie cunoscute, aspectele legate de efectele contrastelor de culoare. Deci, alegerea și combinarea culorilor în vestimentație se face în funcție de particularitățile de conformație, pentru a se putea asigura o prezență elegantă și atractivă. Cu ajutorul culorilor pot fi aduse chiar anumite „corecturi“ siluetei umane, pot fi create anumite iluzii optice, modalități prin care culorile concentrează atenția asupra unor zone ale corpului și care minimizează unele „probleme“. Un produs de îmbrăcăminte într-o singură culoare (sau tonuri ale acelei culori) creează iluzia de „înălțime“, mai ales când lungimea acestuia este mare. Culorile luminoase pun în evidență fața; de obicei, ochii descoperă sau „caută“ culorile luminoase. Culorile sidefate concentrează, de asemenea, atenția asupra anumitor zone ale corpului; ele pot fi utilizate pentru a crea senzația de „mai lung“, „mai înalt“, sau pentru a accentua elementele decorative folosite în colecție. Culorile luminoase plasate pe un fundal plan, neutru, accentuează forma.

5.1.3. Construcția tiparelor – Am început cu determinarea dimensiunilor de bază ale conformației produsului, trasarea liniilor de bază la tipar și în final trasarea liniilor de contur, apoi am continuat cu tiparul clasic, pe care l-am construit pentru rochiile în stil clasic,având linie simplă și nu cuprinde rezerve de cusături sau tivuri. Apoi am continuat cu tiparul de bază, obținut după tiparul clasic, la care se aplică rezerve de cusături și tivuri. Și în final am realizat tiparul gradat obținut din tiparul de bază, aplicând cote gradate specifice fiecărui detaliu proiectat.

DIMENSIUNI PRINCIPALE

IC = 1.54

PB = 90

DIMENSIUNI DE BAZĂ

D.B în lungime – lungimea produsului = 90

– lungimea pensei = 26

D.B în lățime – Lsp -lățimea spatelui = 106

5.1.4. Croitul – Am realizat croitul rochiilor transferând și conturând cu creta, tiparele de hârtie pe materialul din care am realizat produsul finit. Această etapă, croirea rochiilor am realizat-o în maniera clasică.

5.1.5. Confecționarea vestimentației – Este partea documentației tehnice care cuprinde totalitatea operațiilor de transformare a produselor în produse finite. Procesul tehnologic este alcătuit din:

operații executate în ordine cronologică;

faze;

mânuiri;

mișcări.

Operația – este partea în care am executat procesul tehnologic prin care produsul se transformă calitativ și cantitativ.

Mânuirea – este partea în care am alcătuit dintr-un grup de mișcări produsul.

Mișcarea – este procesul de muncă care, este partea componentă a mânuirii și ea nu se mai poate divide.

În cadrul procesului tehnologic se întâlnesc operațiile:

pregătirea a lucrărilor;

operații de ansamblare;

operatii de tratare umidotermică (călcare, descălcarea, presarea și subțierea, modelarea, aburirea ).

Întăriturile folosite ajută la – măresc rezistența la purtare a produsului și la șifonarea unor detalii.

păstrează forma dimensiunilor în funcție de poziția corpului;

afișează o ținută mai bună anumitor detalii.

Procesul de confecționare a vestimentației

Elementele decorative. Arta decorării produselor de îmbrăcăminte constă în utilizarea unor detalii sau elemente accesorii, funcționale sau ornamentale, în scopul înfrumusețării, creșterii atractivității, punerii în valoare. Elementele sau părțile accesorii ale unui produs de îmbrăcăminte sunt cele care nu alcătuiesc structura sa de bază, cum ar fi, de exemplu, în ansamblul vestimentar, elementele decorative, în concordanță cu perioada aleasă, iar detaliile sunt elemente adăugate produsului de îmbrăcăminte. Pentru decorarea acestor produse de îmbrăcăminte, am avut în vedere o serie de aspecte, similare celor ce intervin în selectarea materialelor textile, cum ar fi:

elementele decorative trebuie să accentueze produsul de îmbrăcăminte sau să-l facă neașteptat, neobișnuit, să determine creșterea volumului potențial al vânzărilor;

modificarea costurilor, datorate utilizării unor astfel de elemente, să se încadreze în anumite limite, pentru a nu conduce la o creștere exagerată a prețului produsului de îmbrăcăminte;

realizarea elementelor decorative să nu conducă la o întârziere a producției; culorile și dimensiunile elementelor decorative să completeze întregul și să sublinieze, sau să evidențieze proporțiile îmbrăcămintei;

elementele decorative să fie compatibile cu instrucțiunile de întreținere ale materialului pe care îl ornamentează.

În activitatea de decorare sau de ornamentare a suprafețelor produselor apar o serie de probleme, care trebuie luate în seamă pentru realizarea unui decor sau a unei ornamentări, cum ar fi:

ornamentul nu trebuie să fie sau să apară ca ceva de prisos pe o suprafață sau pe un obiect, ci trebuie să facă parte integrantă din unitatea produsului;

decorul (ornamentul) trebuie să se subordoneze suprafeței sau produsului, scoțând totodată în evidență funcția, frumusețea și distincția acestuia;

elementele decorative nu trebuie mărite, ci trebuie păstrate anumite proporții, ce pot fi subordonate unor norme care se deduc din experiența și relația omului cu obiectele și chiar cu lumea înconjurătoare;

în conformația decorativă nu există părți izolate, ele trebuie compuse, gândite și supuse unei interdependențe, spre a forma un tot unitar;

realizarea unei armonii perfecte între suprafețe, volume și culoare înseamnă o echilibrare a întregului ansamblu decorativ și a tuturor părților ce trebuie decorate.

Decorarea sau ornamentarea unui produs de îmbrăcăminte poate fi realizată cu ajutorul elementelor decorative geometrizate în cazul de față.

În categoria elementelor decorative includem utilizarea cusăturilor cu rol ornamental sau a asamblărilor cu rol decorativ.

Elementele decorative de suprafață sunt cel mai bine reprezentate de diferite elemente decorative.

Amplasarea elementelor decorative:

a. Scopul unei decorații este să atragă privirea, de aceea ea trebuie amplasată pe acea zonă a corpului ce se dorește a fi scoasă în evidență. Partea din față a rochiilor, zona bustului, zona care sugerează ideea de corset, sunt centre de interes „sigure“ și atractive. Uneori se dorește evitarea plasării unui accent decorativ în zonele de la care atenția trebuie distrasă.

b. Decorațiile trebuie plasate în zone în care sunt ferite de solicitări puternice: frecare, întindere, comprimare. De exemplu, se va evita utilizarea elementelor decorative tridimensionale în zona spatelui sau a regiunii fesiere, deoarece nu vor fi practice și confortabile.

c. Decorațiile mari sau grele, chiar dacă sunt potrivite cu dimensiunile corpului uman și ale produsului de îmbrăcăminte, trebuie fixate pe vestimentație.

Ața de cusut folosită – are rol:

de a îmbina detaliile;

se folosește la prelucrarea îmbrăcămintei;

la fixarea elementelor decorative geometrizate;

la prindera fermoarului.

Aspectele cusăturilor folosite: Linia dreaptă – accentuează forma corpului, ascunde volumele, fiind folosită la cusături, pense, linii de terminație, elemente decorative.

Linia ușor curbată – evidențiază formele corpului, având formă fluidă, fiind folosită la cusături, linii de terminație, linii constructive sau decorative.

Linia puternic curbată – accentuează volumele corpului, având formă puternică, fiind folosită la cusături, linii și terminație.

Linia îndoită – combină efectele liniilor drepte și curbe, având forma accentuată, dar și simplă, depinde de situație, fiind folosită la aplicatii și linii constructiv – decorative.

Linia zigzag – accentuează unghiurile, maschează formele rotunjite, având forma ascuțită, fiind folosită la cusături, linii de terminație, elemente decorative.

Linia triploc – fixează tivul, având forma înnodată, fiind folosită pentru fixarea tivului.

Furniturile de încheiat

a) Feroarele – au rol de închidere și rol estetic și se realizează în diferite forme, de lungime, culori și mărime a dintilor.

b) Rolul funcțional – de a ne proteja împotriva factorilor externi de mediu.

c) Rolul estetic – de a reda un aspect diferit persoanei care poartă îmbrăcămintea. Acest rol se realizează prin linia de croire, care se va realiza atât să fie acoperite eventualele defecte ale corpului, și să scoată în evidență părțile frumoase. Natura materialului cât și culoarea vor fi alese în concordanță cu aspectul și caracterul persoanei.

d) Rolul social – determină purtătorul să se simtă încadrat în societate și în mediul în care poartă îmbrăcămintea.

5.2. Colecția

Este un sistem de obiecte similare care, în designul vestimentar, poartă denumirea de modele, iar caracterul de interacțiune a acestor obiecte prezintă un interes științific, istoric sau artistic deosebit. Moda, în dinamica sa, în evoluție și transformare, conduce la schimbări corespunzătoare în vestimentație, în acest context, prezentarea noilor colecții trebuie să fie unitară și să reflecte, totodată, atât stilul perioadei alese, cât și stilul modei zilei de astăzi, cât și dezvoltarea socială, progresul tehnic, tendințele care se prefigurează. Toate aceste aspecte reflectă necesitatea elaborării colecțiilor ca un sistem artistic al unui tot unitar, care este vestimentația. O deosebită importanță în conceperea și realizarea colecției de modele cu tema Rococo, exprimă deviza colecției, este centrul micului său univers și determină mijloacele concordanței, unitatea formelor, principiile comune ale construcției, tipurile de materiale și proprietățile acestora,printre care și gama cromatică. Cerințele colecției cu tema Rococo, în stil modern, sunt determinate și de însemnătatea ei ca sistem artistic și constau în: documentarea temei în imagini, inovația, originalitatea, claritatea stilistică și legătura compozițională în elaborarea modelelor și evitarea uniformității. Integrarea modelelor în acest sistem artistic se poate obține prin caracteristicile materialelor, dezvoltarea formelor, construcția, asamblarea, finisarea acestora. Formele variate din cadrul colecției trebuie să întregească realizarea stilistică și unitatea acesteia. Senzațiile și emoțiile declanșate de contemplarea modelelor și imaginile transmise de acestea sunt determinate de caracterul compozițional al formelor, de conturul acestora sau, cu alte cuvinte, de liniile constructive și decorative, de materiale și culori, de alcătuirea elementelor decorative și concretizarea lor. Mijloacele de bază ce asigură unitatea colecției sunt, de obicei, cele create de raporturile, proporțiile și gruparea elementelor ce alcătuiesc configurația vestimentației. Conexiunea formelor, în cadrul colecției, se realizează tot pe baza elementelor acestora, a aspectelor, caracteristicilor sau proprietăților lor, a utilizării diferitelor raporturi dintre ele contrastul principiilor specifice designului. Atunci când colecția se structurează în jurul motivului, legăturile se formează, în general, în baza repetării unei anumite configurații a costumelor sau a materialelor utilizate în realizarea lor. Aceste legături se pot baza, de asemenea, pe revenirea periodică a anumitor caracteristici sau particularități ale configurației formelor.

Crearea unei colecții de modele, indiferent de tipul produsului de îmbrăcăminte, se realizează, de obicei, în trei mari etape:

Prima piesă din colecție

A doua piesă din colecție

A treia piesă din colecție

A patra piesă din colecție

A cincea piesă din colecție

Prima etapă – presupune formarea unui cadru conceptual privind colecția propusă, în funcție de destinația și problemele ridicate de aceasta. Principalele caracteristici ce reunesc modelele într-o colecție sunt, de obicei, aceleași: unitatea și armonia, proporția dintre diferitele elemente constructive și gama cromatică.

A doua etapă – constă în prelucrarea și dezvoltarea temei colecției care, la nivel tematic, se axează, pe stilul Rococo, având un anumit sortiment de îmbrăcăminte, în cadrul căruia se poate varia contextura materialului, rezolvarea compozițională și gama cromatică.

A treia etapă – se concretizează în crearea colecției de modele, adică în structurarea sa compozițională, care depinde de tipul și destinația acesteia, de modul de exprimare a ideii de bază.

Orice colecție trebuie să fie caracterizată de armonia și unitatea tuturor elementelor sale componente, care pot determina reacții pozitive acesteia. Cheia unei colecții este și prezența unui centru compozițional, condiție obligatorie pentru ca o colecție să fie unică și atractivă.

Concluzii

În concluzie am ales să reprezint perioada Rococo, deoarece este perioada în care vestimentația evidențiază, nobilimea și viața de curte, din acea vreme, reflectă, bogăția, fastul, rangul, modul vestimentației din acea vreme exprimă perioada din care face parte. Perioada Rococo, este o perioadă expresivă, prin fiecare detaliu, cromatică, vestimentație, elemente arhitecturale, mobilier, picturi, sculpturi, elemente decorative, folosite atât în vestimentație, cât și în arhitectură, prin modă, aceasta fiind exprimată în diferite moduri și obiceiuri, deoarece moda nu ține doar de vestimentație, moda este motivul pentru care un lucru își găsește definiția, de exemplu: în această perioadă se purtau ciorapii colorați, brodați cu aur și argint, cu danteluțe, jartiere cu panglicuțe, pietre, având atașat un medalion cu portret. Pantofii, “Louis quinze”, foarte decoltați, ascuțiți, uneori în formă de papuc, din stofă sau mătase, brodați cu pietre, aveau toc înalt, cu contururi curbe și coafurile pudrate definesc imaginea femeilor din acea vreme. Peruca albă, care apare după moda când părul grizonat trebuia vopsit. Și alunițele din mătase neagră, se purtau în acea vreme, lipite pe obraz pentru a masca imperfecțiunile, ajungând să alcătuiască, după locul unde erau plasate, un adevărat limbaj, știut doar de îndrăgostiți, iar în încăperi se foloseau covoare Aubusson și Savonnerie, tot atunci au fost create piese speciale de mobilier, cum a fost șezlongul sau măsuța de scris. O altă caracteristică specifică din acea vreme este etajera șemineului, concepută din marmură sculptată, care avea deasupra o oglindă cu ramă. Draperiile și tapițeriile folosite atunci erau din materiale fine, motive decorative diversificate, în special motive florale. Pentru podele, se folosea lemnul așezat, de regulă, să formeze modele geometrice, aidoma parchetului de astăzi. Fiecare element sau lucru care ține de acea epocă, este constituit de modă, ficare lucru din acea vreme, treptat a revenit, revine, sau o să revină la modă, această perioadă face parte din trecut, din trecutul nostru, chiar dacă nu am existat în el, dar el există în fiecare dintre noi.

Bibliografie

Adriana Botez – Crainic, „Istoria Artelor Plastice”, Volumul 3, Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 2000;

Adriana Nanu, „Artă stil, costum”, Editura Noi Media Print, 2008;

Auguste Racinet, „The complete costume history”, Publicat de Taschen, 2003;

„Arhitectura o istorie vizuală”, Editura Litera, 2009;

„Arta barocă – Enciclopedia vizuală a artei”, Editura Noi Media Print, 2009;

Cecilia Caragea, „Istoria Vestimentației Europene”, Editura Teora, 1999;

DK „Fashion the ultimate book of costume and style”, 2012;

„Fashion accesories – Modeaccesories – Accesori moda – Accesories de mode – Accesories de moda”, 2006;

Germain Bazin, „Clasic baroc și rococo”, Editura Meridiane, 1970;

Mihaela Timofte Cocis, „Croitorie Practică”, Editura Ceres, 1987;

„Mobilier le monde fascinant des antiquaires”, Editura Celiv, Franța, 2000;

Petrache Dragu, „Modă și tipare”, Editura Tehnică, București, 1981;

Sassone, Adriana Boidi, „Furniture from Rococo to Art Deco”, Evergeen, 1988;

Jean – Pierre Cuzin, Dimitri Salmon, „Fragonard: Regards croises”, Ediția Menges, Franța, 2007;

J. Philippe Minguet, „Estetica rococoului”, Editura Meridiane, 1973, Colecția: Biblioteca de artă.