Eseu: Eroii de lângă noi [305842]

Eseu: „Eroii de lângă noi”

„Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovați; și vinovați suntem cu toții: unii, pentru că am tăcut; alții, pentru că am greșit; [anonimizat] .” (Ion Antonescu)

Pământul, istoria și limba sunt cei trei piloni pe care se ține neamul. Pământul nostru străvechi are o [anonimizat]. Ele sunt o [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat], care și-a lăsat de-a lungul veacurilor amprenta semnificativă în cartea civilizațiilor umane.

[anonimizat], [anonimizat] o părticică componentă a [anonimizat], transmisă din generație în generație. [anonimizat]-am născut noi gălbinenii. [anonimizat], având la bază un sigur argument reieșit din poziția geografică pe care o deține și anume „cuțitari”.
[anonimizat] .Avem un sat cu ochii umezi de istorie care a [anonimizat], deportări, [anonimizat] a reușit să se salveze. Dar care este originea lui vă întrebați? [anonimizat]. [anonimizat] e solul din care se hrănesc rădăcinile noastre. Ce reprezintă omul fără rădăcini? [anonimizat]. Oamenii seamănă până și la chip cu locurile în care le este dat să le convețuiască.
[anonimizat]. Prin fapte se nasc eroi. [anonimizat] o [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat].
Ceea ce m-a [anonimizat], sus, în ceruri sub oblăduirea lui Dumnezeu. [anonimizat], [anonimizat]. Mai meditează oare un copil la aceste relatări? [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat]. Astăzi, [anonimizat], nevoi că merită să-i cunoaștem, să-i apreciem și

să-i descoperim, deoarece doar ei mai sunt cei care pot să ne mărturisească despre viața care au avut-o [anonimizat].
Ce este viața? Ce sunt deportările? Cine sunt actorii deportărilor? Pe cine pierdem după deportări sau pe cine lăsăm să ne aștepte acasă? Și tot așa multe sunt cele care se pot pune alături de întrebările de siguranță și certitudine. [anonimizat],[anonimizat]. Căci toate aceste există și definesc așa cum este Viața sau Moartea. Între Viață și Moarte nu încape nici o altă stare în care să se poată identifica menirea omului. Și tocmai de aceea nu-mi place deportarea, pentru că față de pace, lasă în urma ei victime. Oricum ar fi, Pacea lasă drum deschis vieților, Deportările trimit, pe mai mulți sau mai puțini, în afara vieții, în Moarte.
E de datoria noastră să studiem și să cunoaștem această pagină neagră a istoriei. Scopul acestui eseu este de a dezvălui crimele efectuate de regimul sovietic în Basarabia și în satul meu natal. Această tragedie a neamului au cunoscut-o și persoane din localitatea Gura Galbenei, care au fost strămutate în Kazahstan: Boris Corlăteanu, Mitrofan Jubea, Elisei Samoilă, Alexandru Samoilă, Eudochia Samoilă(Strogoteanu), Irina Samoilă, Leonte Samoilă, Doni Maria(bunica,mama mamei), Doni Ion, Doni Zinovia, Doni Timofei (frații și sora bunicii), Nadejda Samoilă, Sava Samoilă, Pușnei Elena, Procopia Torgai și mulți alții.
Strogoteanu Eudochia Alexei(Elisei) născută la 16 martie 1938,fostă deportată, de profesie secretar-mașinist ne-a relatat momente dureroase din copilăria pe care și-a petrecut-o pe pământ străin . Cu greu și-a putut împărtăși tainele pe care le ascunde acest suflet , de frică că timpurile se vor întoarce și vor fi nevoiți să plece din nou în calvarul pe care au avut a-l îndura cu anii.
”Tatăl meu, Alexei Samoilă, în anul 1940, îndeplinea funcțiile de primar în sat, căci fostul primar se refugiase ,în același an, peste Prut, în România. Iar tata, până atunci, a fost ajutorul lui. A fost arestat în satul Abaclia, unde se afla cu oamenii din sat la „corvoadă”(așa erau numite, pe atunci , lucrările publice.Primarilor li se punea sarcina de a trimite câțiva oameni din sat, cu câteva căruțe, pentru un timp oarecare, la îndeplinirea lucrărilor, efectuate pentru construcția drumurilor, a podurilor, pentru lucrările de transport etc.) După ce a fost arestat, a fost dus la Novosibirsk și de atunci nu l-am mai văzut. Iar în 1941, înainte ca Armata Română să treacă Prutul, mama cu cinci copii a fost deportată în Kazahstan.” ne-a mărturisit Eudochia Strogoteanu.
Trebuie de menționat că la 13 iunie 1941, după prînz, soția lui Elisei Samoilă, Nadejda, își spăla părul cînd la poarta gospodăriei lor a observat calul și carul lui Elisei, cu care a fost mobilizat la muncă. Tulburată, a înțeles că soțul ei fusese arestat de noua putere sovietică. La ordinul persoanelor ce reprezentau puterea sovietică în sat, familia lui Elisei Samoilă, formată din cinci copii minori: Irina, Sava, Alexandru, Eudochia și Leonte, împreună cu mama Nadejda, au fost urcați în carul familiei pentru a fi transportați la gara din Bahmutea . În acel timp, Sava, cel mai mare dintre băieți, se juca prin ogradă. Auzind ordinul de îmbarcare în car, de frică, s-a ascuns sub sâiac, de unde a fost scos forțat de către călăi. Doamna Nadejda a reușit să ia un sac cu făină și cufărul cu zestre, în care avea mai multe prosoape frumos brodate. Cu propriul car și cal, au fost duși în gara din satul Bahmutea ( în prezent Mihailovca ), și de unde au fost urcați în vagoane pentru vite și transportați în Kazahstan. Carul, calul și întreaga gospodărie a lui Elisei a fost naționalizate de către puterea sovietică, find astfel deposedat de toate bunurile materiale și trimis la muncă silnică peste hotarele țării. În condiții inumane și antisanitare, timp de 22 de zile, familia lui Elisei a parcurs o lungă și grea distanță spre aulul Șinghildi din RSS Kazahă.

”Eu aveam pe atunci patru ani. Acolo mi-am petrecut copilăria, acolo am simțit ce-i ”vai și amar de viață!” Am tras foamete, frig, boli și înjosire. Localnicii adesea ne numeau ”vraghi naroda “(dușmani ai poporului); așa li s-a insuflat.
Ni s-a oferit o casă fără geamuri, acoperită cu stuf și fără condiții de trai. În această casă am locuit împreună cu câteva familii deportate din RSS Moldovenească . Sacul de făină pe care îl avea mama luat din gospodărie, ne-a fost salvatorul vieții. Din făină și ierburi ea ne pregătea cu iscusință culinară terciuri, pentru a ne salva de pierire
După cîteva zile, mamele cu mulți copii am fost transferați în sovhozul „Ovțevod”, unde ni s-a oferit o altă casă, care nu avea nici uși și nici ferestre. În condiții mizere, frig și discomfort locuiam mai multe familii alcătuite din mame și copii, deoarece tații au fost deportați în direcții necunoscute, fiind despărțiți pentru totdeauna. După cîteva zile,nouă, copiilor ni s-a adus puțin lapte, aceasta fiind pentru noi o sărbătoare.” ne mai spune doamna Eudochia.
Sărăcăcioase și nici prea gustoase, puținele dintre produse disponibile care erau incluse, doar ca să facă aparențele unei mese și să țină cumva oamenii în viață, să nu moară de foame. Mulți dintre aceștia însă nu le aveau nici pe acestea pe masa lor și ajungeau până să moară de foame sau să-și iasă din minți mâncându-și și semenii. Pe unii foamea i-a dezumanizat, i-a făcut să-și piardă însușirile morale, așa încât se pârau la solsovet, pentru a nu avea celălalt o bucată de pâine mai mult, furau din casele apropiaților, se trădau, se omorau și chiar se mâncau între ei.
”Mamele lucrau în colhoz alături de cîțiva bărbați deportați din RSS Moldovenească. În fiecare noapte, la ora două, mama Nadejda era trezită din somn de către un militar și chemată la un post de miliție unde era interogată, adresându-i-se următoarele întrebări: Cine sunteți? Cine a fost soțul? Ce funcție a deținut? Ce avere ați deținut? etc. După zece ani de muncă silnică în sovhozul ,,Ovțevod”, am fost transferați în sovhozul ,,Caraculi”. Mama lucra în câmp din noapte pînă-n noapte, fără zile de odihnă , iar primăvara muncea și la o măcelărie în condiții de mizerie și de înaltă umeditate , încălțată în cizme de cauciuc unde tăia miei . Pentru serviciul îndeplinit, ea primea producție în loc de bani
Noi mergeam la păscut oile, iar cînd flămînzeam și nu aveam cu noi alimente, cerșeam zăr de la cazaci. În multe cazur ,noi cei deportați ne alimentam cu carnea oilor moarte ce erau aruncate într-o fântână. Pe furiș, scoteam din fântână cu o cange aceste animale, preparându-ne de-ale gurii, astfel punându-ne viața în pericol. În aceste condiții inumane mortalitatea era foarte înaltă în rândul deportaților, astfel și fratele meu Leontii, în vîrstă de 1 an, a decedat. Cînd nu mai aveam produse, mama parcurgea 30 km la pas pentru a vinde cazacilor prosoapele luate din Moldova. Din aceste prosoape cazacii își făceau tichii ( Obiect de îmbrăcăminte din stofă sau din pânză, de forma unei calote sferice, care acoperă numai creștetul capului ). În aceste condiții grele de viață, cufărul cu prosoape și alte obiecte ne-a salvat viața în îndepărtatul Kazahstan. În satul în care locuiam nu erau fântâni și de aceea mergeam după apă , cu burduful în spate , la râul Sârdaria, ce se afla la o mare distanță. Mergeam la păscut oile cazacilor, muncind din greu. Pentru a ne aproviziona cu apă și a adăpa oile, parcurgeam distanțe mari, deplasându-ne pe jos. Cînd se termina apa din burduf,noi, copiii mulgeam oile și îl umpleam cu lapte.
Nici nu vreau să îmi aduc aminte de coșmarul prin care am trecut, mi se strânge ghem totul în mine și-mi trece frigul prin spate. Și pentru ce? Care a fost vina noastră? Cui și ce rău am făcut, de am ajuns prin părțile celea? Am avut soartă de pribeag fără vină…” relatează doamna Eudochia.

Femeia este al cincilea anotimp în care natura se odihnește amintindu-și toate florile primăverii, toate privighetorile verii, toți strugurii toamnei și toate ninsorile iernii.
Despre puterea și capacitățile cu care sunt înzestrate unele femei precum, mătușa Eudochia Strogoteanu(Samoilă), pentru a putea mișca și coordona o lume ele au fost puse la diverse încercări, atât sufletești cât și trupești. Aceste femei care nu au știut unde le va duce calea vieții și ce vor fi cu ele peste ani, ce greutăți li s-au menit să îndure pentru nevinovăție sunt numite femei-eroi, femei cu caracter care nu le-au fost frică să iasă din infernul care l-au avut de înfruntat. Astăzi, aceste femei în loc să se bucure de căldura soarelui de pe pământul străbun, de pacea care se așterne peste sat și care în sfârșit a venit acasă, aceste femei dorm cu frica-n sân, de teamă să nu se reîntoarcă acea blestemată filă a istoriei care le-au marcat până în prezent viața.

Aceaste întâmplări din viața ei în loc să i se șteargă din minte îndată după săvârșirea lor, printr-un inexplicabil joc al funcției perceptive, i-au rămas fixate în memorie, uneori cu o lumină și o limpezime atât de neașteptată în privința detaliilor, încât au depășit adesea evenimentele capitale care i-au angajat soarta.
În pofida condițiilor grele de viață trei din cei patru copii rămași în viață: Sava, Alexandru și Eudochia mergeau la școala de cultură generală unde învățau în limba cazahă. Limba cazahă devenise pentru ei un important mijloc de comunicare și afirmare în societate.
Ei au fost rupți de la baștină, de la casa părintească, acest spațiu intim, strict individual, aidoma cetății, aidoma templului care se află în centrul lumii. Această idee este redată de către consăteanul nostru Dumitru Olărescu ( născut la 14 aprilie 1947 ), scenarist, doctor în studiul artelor în filmele ,,Duminica sufletului” și ,,Casa noastră”, maestru emerit în artă, este laureat al Premiului de Stat și al mai multor premii naționale și internaționale în domeniul cinematografiei. În prezent este cercetător – coordonator și șeful secției artă cinematografică și TV la Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Științe a Moldovei, precum și conferențiar la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice.
Cînd o parte din cei deportați în anul 1941 în Kazahstan și Siberia s-au reîntors în 1959 la vatră, n-au mai găsit nici urmă din casele lor, care fuseseră adevărate temple ale liniștii sufletești, dar fiind demolate sau date în folosință altor familii din sat astfel le-au rămas o adâncă rană.
Zi de zi ne întâlnim cu rudele acestor persoane. Privirea lor ne imploră

să-i mai întrebăm, să le mai luăm din durere despre cele întâmplate cu rudele represate, cât și despre viața lor de mai înainte atât de frumoasă, dar atât de obijduită. Oamenilor în etate le lipsește atât de mult comunicare cu alte persoane, deoarece frica, slăbiciunile cu care au trăit momente cumplite și dezastruoase, și-au pus amprenta în cartea vieții. Ei merită cel puțin o vorbă caldă să le zicem din vreme în vreme. Mă gândesc uneori, poate anume acești oameni care locuiesc an de an, zi de zi , oră de oră lângă noi, ascund și păstrează tradițiile străbunilor care au pus bazele eroismului în localitatea mea, în țara noastră .
Fiecare dintre noi poate deveni erou, doar prin acțiuni îndreptate spre prosperarea Patriei. În jurul nostru, sunt o mulțime de oameni pentru care putem fi o binecuvântare. Dacă ridicăm ochii spre cei din jur, vom vedea că unii suferă de diferite boli, alții nu au mâncare, alții sunt deprimați sau au alte nevoi. Problema noastră este că adesea avem reacții egoiste de genul: Am făcut destul pentru cei din jur, nici pe mine nu mă ajută nimeni, am eu destule probleme personale, nu vreau ca alții să profite de mine. Când unul din noi suferă,trebuie să contribuim cu toții să îl ajutăm. Lumea este imperfectă. Contează însă, nu cum o găsim, ci cum o lăsăm când plecăm. Contează faptele săvârșite de noi, deoarece ele voi rămâne istorie. Trebuie să încercăm să lăsăm în urma noastră lucrurile un pic mai bune decât le-am găsit!

Consider că familia Eudochiei /Elisei ( nepotul Alexei – cel care și până în prezent se zbate pentru aflare a mai multor detalii legate de străbunicul său, cel care a rămas o adevărată valoare, zbucium și strigăt în adîncul sufletului) Samoilă, deportați în 1941 merită să fie înscriși în lista eroilor din localitatea mea .
Trec anii și împreună cu ei ne trecem și noi ca păsările călătoare când își iau zborul spre asfințit. Eroii continuă să trăiască printre noi o viață modestă și decentă. Ei nu sunt în vizorul Guvernului, nimeni nu le poartă de grijă, dar singuri încearcă să-și poată potoli foamea și setea . E o datorie a noastră , a tinerii generații să plecăm capul în fața acestora și să le mulțumim pentru pace, pentru soare cald și o pâine rumenă la vatră, petrecîndu-ne o copilărie fericită alături de surori, frați, vecini, bunici și tot neamul nostru mare așa cum sunt și frunzele unui stejar – multe, verzi care se țin strâns legate una de alta ca să nu cadă una mai devreme decât cealaltă, deoarece dacă cade una, stejarul rămâne singur și pustiu asemi unui suflet bântuit de dor și jale.

Făcând parte din arborele genealogic, mătușa Eudochia a rămas singurul om de la care aș fi putut să culeg date și să scriu această lucrare. Viața e prea scurtă ca s-o trăiești în amănunte, în mărunțișuri, viața ca s-o trăiești toată, trebuie s-o cuprinzi în linii mari și detaliile să le concentrezi doar în direcția scopului propus. Viața e o mare aventură. Te aruncă din loc în loc a pe o frunză și rar de tot a găsit pe cineva care să-i spuie că este mulțumit de ea. De cele mai multe ori, pe dealurile Kazahstanului, ei o asemuiau cu iadul. Dar ce este iadul, dacă nu singurul loc din care Dumnezeu era plecat? Totuși, mătușa Eudochia, nu putea accepta ca având o zi în care Dumnezeu să nu fi fost cu dânsa și familia ei.
Toate amintirile și trăirile sale au pus stăpânire pe mine. Viața omului nu e afară, ci înlăuntru, în suflet. Îmi doream să-i acord mai multe întrebări decât am încercat, să-i pot cunoaște în totalitate toate tainele care au rămas ascunse și nedeslușite acolo în sufletul ei. A înaintat prin timp ca printr-un ogor desfundat, iar efortul de a desluși misterul și sensul vieții sale rămâne aproape zadarnic pentru mine. Fruntea brăzdată de apariția unor riduri, sunt dovada chinurilor și fricii care i-a fost menit să le îndure. Aceste riduri scot în evidență trăsăturile adevărate ale unei fețe obosite de plânset, de dor, de mâhnire. Fiecare rid își are o poveste aparte. Apariția lor desemnează încă o victorie cu viața petrecută prin Kazahstan. Mâinele sale osoase și fața trasă de necazuri încorporează în sine viața unei femei-bărbat, femeia care a putut să se apere de șarpii care se alintau prin iarbă la lumina soarelui, femeia care în loc să fie acasă să aibă grijă de gospodărie, a fost trimisă să stea și să pască oile pe dealurile Kazahstanului, să mănânce pe unde apucă și dacă mai are noroc ce să mănânce, să doarmă jos la podea și să tragă friguri. O teroare. Un dezastru. O catastrofă toate aceste evenimente care s-au întâmplăt în viața ei.

Am învățat și am înțeles că ea este un om înzestrat, capabil de multe, un om în stare să-și facă un nume. Dumnezeu a ajutat-o, deoarece în primul rând s-a ajutat singură. Dumnezeu i-a trimis mai întâi soluția și după aceea problemele. Sunt răni pe care timpul le-a cicatrizat, iar credința le-a uns cu alifie tămăduitoare.

Prin prisma ei am încercat să descopăr o întreagă comunitate de oameni care i-au fost sprijin în momentele grele atunci când a revenit la patria-mamă și dușmani care i-au trădat familia. Curajul, barbăția, puterea, credința,tăria de caracter sunt calitățile care pot întruchipa acest suflet bătut de nevoile vieții. Cred și sper din toată inima că mătușa Eudochia prin mărturiile oferite va ajuta la răscolirea și dezvăluirea trecutului. Aceste mărturii trebuie să fie păstrate în arhivele naționale, deoarece reprezintă surse de informare,viața noastră este umbră și vis,știm când începe, dar nu și când se oprește!
Vă îndemn pe toți să ne cunoaștem eroii, să ne cunoaștem istoria și să ne simțim pe acest pămînt acasă, fiindcă acest pământ strămoșesc este al nostru și ne-a fost lăsat drept moștenire ca să-l păzim, să-l îngrijim, să-l iubim, nu să-l părăsim sau să-l dăm pe mâini străine de neam și de țară .
Gândiți-vă la toate nenorocirile din lume pe care le-au avut de înfruntat bunicii noștri, mătușile, unchii, străbunicii și fiți fericiți că nu am trecut noi prin ele.

Anexe

(Lista persoanele deportate din satul Gura Galbenei ,raionul Cimișlia )

(în imagine , Eudochia Strogoteanu/Samoilă- fost deportat, și Gîscă Alina-elevă)

(Legitimația, posesor:Strogoteanu Eudochia)

(documente care prevăd închiderea lui Elisei Samoilă, tatăl Eudochiei)