Delimitare perimetru [305747]
Introducere
Delimitare perimetru
Făurești este o [anonimizat], România.
Comuna Făurești este situată în partea de sud a [anonimizat], la intersecția meridianului 24 grade si 43 minute longitudine estică cu paralela de 44 grade si 30 minute latitudine nordică. Distanțele până la principalele centre urbane:
50 km distanță de municipiul Drăgășani;
10 km distanță de orașul Bălcești;
45 km distanță de municipiul Craiova;
45 km distanță de orașul Balș;
100 km distanță de municipiul Râmnicu Vâlcea.
Fig. 1 Hartă localizare Făurești (Sursa: www.infotour.ro)
Căi de acces
Accesul rutier se face pe DJ 643 și 644A.
Demografie
Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Făurești se ridică la 1.559 [anonimizat] 2002, când se înregistraseră 1.634 de locuitori.
Majoritatea locuitorilor sunt români (97,56%). Pentru 2,44% [anonimizat]. [anonimizat] (97,37%). Pentru 2,57% [anonimizat].
Hidrografie
Râul Olt străbate județul pe o distanță de 135 km, primind apele a numeroși afluenți din care cel mai important este Lotrul. [anonimizat] a Oltului, cuprinde aproape toată suprafața județului. Această rețea hidrografică este întregită de numeroase lacuri: Gâlcescu, [anonimizat] (lacuri glaciare), Vidra, Brădet, Cornet, Călimănești, Dăești, [anonimizat], Govora, Slăvitești, Ionești Zăvideni Drăgășani (lacuri artificiale pe Lotru și Olt pentru hidrocentrale) și lacurile sărate de la Ocnele Mari.
Agricultura
Agricultura este în plin regres, o mare parte a terenurilor agricole fiind necultivate sau cultivate cu metode învechite.
Din totalul suprafeței comunei 450 ha sunt cultivate cu cereale. Pentru rentabilizarea activității în cultivarea terenurilor sunt necesare investiții în dotarea cu mașini și utilaje agricole performante (se mai utilizează încă utilaje agricole tractate de animale).
Suprafața cultivată cu legume este de 28 ha, fiind oportune investițiile în amenajarea unor sere și solaria. Salcâmii, teii, [anonimizat]. Există în comună 160 [anonimizat], prelucrare și valorificare a produselor apicole.
Suprafața disponibilă pentru amenajarea unor livezi de pomi fructiferi este de 37 ha, alte 67 [anonimizat], întreținere, recoltare, prelucrare și valorificare a fructelor.
Industrie
Pe teritoriul comunei în anii 70, 80 s-au forat un număr mare de sonde pentru extracția petrolului si a [anonimizat].
Geomorfologie. [anonimizat].
Câmpia Română este o [anonimizat], [anonimizat] a ei (cca 80%) situându-se pe teritoriul României. [anonimizat] o numesc „Câmpia Valahă” (după Valahia). Câmpia are extensii în Serbia și Bulgaria, unde este numită Câmpia Dunării.
Este mărginită la sud și est de Dunăre, iar la nord de Podișul Getic, Subcarpații și Podișul Moldovei. Între aceste limite, Câmpia Română apare ca o depresiune, în sens geologic, puternic sedimentată.
Partea cea mai joasă (10-20 m altitudine) se află pe lunca Siretului Inferior, unde, pe un teritoriu de lentă scufundare, s-a format o mare zonă de confluențe, spre care se recurbează râurile în forma unui evantai. Altitudinea maximă este de 300 m, la Pitești.
Relieful Câmpiei Române se caracterizează prin văi largi și interfluvii netede, numite popular câmpuri, cu mici depresiuni formate prin tasare și sufoziune (crovuri).
Prezența nisipurilor determină apariția unui relief de dune, ca în sudul Olteniei, în estul Câmpiei Române (de-a lungul Ialomiței, Călmățuiului) și Câmpia Tecuciului (la Hanu Conachi).
În sectorul românesc, această câmpie este subdivizată în 6 sectoare, cărora li se adaugă Lunca Dunării. Fiecare sector este la rândul său alcătuit din mai multe „câmpuri” sau „câmpii”.
Câmpia Olteniei (denumită după provincia istorică Oltenia în sudul căreia se află) este alcătuită din următoarele câmpii:
Câmpia Blahniței
Câmpia Băileștilor
Câmpia Romanaților
Sectorul Olt-Argeș, delimitat de râul Olt în vest și de Argeș în est, cuprinde:
Câmpia Piteștilor
Câmpia Boianului
Câmpia Găvanu Burdea
Câmpia Burnazului
Câmpia Bucureștilor:
Câmpia Târgoviștei
Câmpia Ploieștilor
Câmpia Mizil
Câmpia Titu
Câmpia Gherghiței
Câmpia Vlăsiei
Câmpia Câlnăului
Câmpia Bărăganului (amplasată la sud de râul Călmățui):
Bărăganul Călmățuiului
Bărăganul Ialomiței
Câmpia Mostiștei
Câmpia Hagienilor
Sectorul de Est (amplasat la nord de râul Călmățui):
Câmpia Râmnicului
Câmpia Buzăului
Câmpia Brăilei
Câmpia Siretului Inferior
Câmpia Tecuciului
Câmpia Covurlui
Lunca Dunării:
Lunca propriu-zisă
Insulele mlăștinoase:
Insula Mare a Brăilei sau Balta Brăilei
Balta Ialomiței
Fig. 2 Subdiviziunile Câmpiei Române (Sursa: http://www.geocities.com/dmarioara/index.htm)
Structura Făurești Nord se găsește în Câmpia Caracalului (Romanaților), care este o subunitate a Câmpiei Române și este delimitată de cele trei culoare: ale Oltului, Jiului și respectiv, în partea de sud, culoarul Dunării. Câmpia Romanaților încadrată de către geografi în Câmpia Olteniei (P.Coteț 1957, Vintilă Mihăilescu 1966, Grigore Posea 1987) este o subdiviziune bine individualizată a Câmpiei Olteniei, câmpie care la rândul ei formează o subunitate a Câmpiei Dunării de Jos.
Câmpia Romanați reprezintă porțiunea cea mai înaltă și mai bine conturată din trei parți de brâul apelor curgătoare. Ea se prezintă ca o adevarată peninsulă strâns legată de Podișul Getic în partea de nord. Câmpia Romanațiului este închinsă de trepta joasă de origine fluviatilă formată din lunci și terase bine dezvoltate.
Această treaptă joasă în formă de U se compune din 3 câmpii secundare: Câmpia inferioară a Jiului în vest, Câmpia inferioară a Oltului în est și Câmpia Dunarii între Bechet și Turnu Măgurele în sud.
Ca fenomene geomorfologice în cuprinsul luncii sunt: confluențe paralele, mutări de cursuri, terase locale, despletiri de brațe, meandre divagante, albii părăsite și meandre compuse.
Hidrologie
Oltul este unul din cele mai importante râuri din România. Izvorăște din Carpații Orientali, mai precis din Munții Giurgeu, de acolo de unde aceștia intră în contact cu Munții Hășmaș prin Trecătoarea Oltului. Curge prin județele Harghita, Covasna,Brașov, Sibiu, Vâlcea, Olt și Teleorman.
Principalele orașe prin care trece sunt: Miercurea Ciuc, Sfântu Gheorghe, Făgăraș, Râmnicu Vâlcea și Slatina. Oltul se varsă în Dunăre lângă Turnu Măgurele, la Islaz.
Parcurge un traseu complex: Depresiunea Ciucului, Depresiunea Brașovului, Depresiunea Făgărașului, Defileul Turnu Roșu-Cozia, Subcarpații și Podișul Getic, Câmpia Română. Pe Olt există aproape 30 de lacuri de acumulare.
Râul Olteț este un curs de apă, afluent de dreapta al râului Olt. Are o lungime de 111 km pe raza judetului Vâlcea. Principalele județe traversate sunt: Gorj, Vâlcea și Olt.
Râul Topolog este un afluent al Oltului. Se formează pe versantul sudic al Munților Făgăraș, la confluența a două brațe Izvorul Scării și Izvorul Negoiului. Principalele județe traversate sunt Argeș și Vâlcea.
Lotru este un curs de apă, afluent al râului Olt. Acesta izvorăște din Munții Parângului la o altitudine de 1830 metri și are o lungime de 76,6 km. Izvorul râului este considerat pârâul Câlcescu care traversează o zonă glaciară. Lotrul este considerat limită geografică între Munții Lotrului (la nord de valea râului) și Munții Căpățânii (la sud de valea râului).
Râul Olănești este un curs de apă, afluent al râului Olt. Are o lungime de 41 km.
Râul Tărâia este un afluent al râului Olteț, afluent al Oltului din Romania. Principalele județe traversate sunt Gorj și Vâlcea. Are o lungime de 79 de km.
Râul Bistrița (numit și Bistrița Vâlceană) este un râu din județul Vâlcea, fiind un afluent al Oltului. El izvorăște din Munții Căpățânii și se varsă în râul Olt la Băbeni, având o lungime totală de 42 km. Pe cursul său se află mănăstirea Bistrița.
Râul Luncavăț este un curs de apă, afluent al râului Olt. Râul se formează la confluența brațelor Valea Curpenei și Balota. Are o lungime de 60 de km.
Hidrogeologie
În exteriorul arcului carpatic, în partea sudică a României, în urma convergenței factorilor de natură geomorfologică, climatologică, hidrologică, geologică și structural-tectonică sunt îndeplinite condițiile de formare a unor structuri acvifere care au, de regulă, extindere regională.
Cea mai mare parte din structurile acvifere din partea sudică a României sunt, de regulă, sub presiune sau cu suprafață liberă, localizate sub sau deasupra bazei locale de eroziune, constituindu-se în hidrostructuri cu extindere regională denumite bazine acvifere sub presiune sau bazine arteziene.
Cercetările geologice și hidrogeologice realizate în partea vestică a Bazinului Dacic au pus în evidență, la nivelul Pliocenului, sisteme acvifere bine individualizate cu potențiale de debitare foarte mari. Pe baza criteriilor corelării stratelor de cărbuni plioceni, a reperelor geologice și geofizice, hidraulic, hidrochimic etc. (Palcu, 2002) s-au separat principalele sisteme acvifere din Pliocenul Olteniei. Acestea includ două sisteme acvifere la nivelul nisipurilor daciene și două sisteme acvifere în cuprinsul Romanianului. Partea superioară a Romanianului, împreună cu depozitele permeabile ale Cuaternarului, formează structuri acvifere distincte.
Sistemul acvifer generat în nisipurile de vârstă Dacian inferior are extinderea cea mai mare din toată suita poros-permeabilă de vârstă pliocenă din Oltenia. Acesta este de tip multistrat și înglobează o serie de acvifere în care corpurile poros-permeabile au grosimi semnificative.
Sistemul acvifer din nisipurile getiene are suprafață liberă spre limitele sale din nord, vest și sud și, odată cu afundarea depozitelor poroase, acesta devine captiv, în timp ce în luncile Jiului, Raznicului, Amaradiei, Motrului, Gilortului și în special Oltului acesta are curgere arteziană cu debite de 20 l/s.
În profunzime, către flexura Platformei Moesice, ca de altfel și în partea centrală a avanfosei, presiunile pe impermeabilul din acoperișul său sunt mai mari de 15 atmosfere, iar în apropiere de Drăgășani acestea ating maximumul de peste 40 atmosfere (Palcu et al. 1990).
Pe ansamblul sistemului acvifer, apa subterană din nisipurile dacian inferioare este de tipul bicarbonatată, alcalino-terros. În detaliu, cationii care au importanță la conferirea caracterului alcalino-terros sunt reprezentați în principal de calciu (între 50 și 80 % din totalul cationilor) și într-o măsură mai redusă de magneziu (30-40%) și sodiu.
În Oltenia, depozitele romaniene au grosimi apreciabile nu numai în avanfosa Carpaților Meridionali dar și în Platforma Moesică. Dacă în partea inferioară nisipurile romaniene pot fi bine individualizate stratigrafic, în partea superioară acestea, împreună cu depunerile pleistocene inferioare, formează suita „Stratelor de Cândești“.
Stratele de Cândești sunt reprezentate prin depozite foarte permeabile de natură granulară care permit acumulări masive de ape subterane, acestea fiind localizate, în general, pe flancul extern al Subcarpaților. Resursele acvifere din depozitele grosiere ale Stratelor de Cândești reprezintă un acvifer regional, care începe undeva, la nord de orașul Adjud, și se continuă fără întrerupere până în partea de sud-vest a României (în Subcarpații Munteniei și Olteniei).
Fig. 3 Acviferul din nisipurile daciene inferioare – Direcția curgerii apei subterane și distribuția conținutului în oxigen dizolvat (*vectorii reprezintă vitezele de curgere în regim natural)
Istoricul cercetărilor în regiune
Până în jurul anului 1950 teritoriul dintre Dunăre și Subcarpați constituia o veritabilă „terra incognita", datorită învelișului aproape continuu de depozite cuaternare care
acoperă formațiunile mai vechi și a insuficienței informațiilor de la adâncime oferite de foarte puținele prospecțiuni geofizice și foraje efectuate până atunci.
Anii 1950-1951 au constituit un moment important în istorial cercetării Platformei Moesice, acesta fiind determinat de două evenimente remarcabile : organizarea corespunzătoare a activității de prospecțiune și explorare a teritoriului românesc (1950) și descoperirea primului zăcământ de petrol, în sectorul bulgar al platformei, la Tulenovo (1951). Momentul 1950-1951
delimitează, deci, două etape principale în cercetarea Platformei Moesice, una anterioară și alta posterioară datei amintite.
Prima etapă se caracterizează prin puține lucrări și studii. Dintre acestea trebuie menționate forajele de la Mărculești și Filaret, primul efectuat în anul 1896, până la adâncimea de 785 m (oprit în Cretacic), cel de-al doilea, terminat 11 ani mai târziu. Deși mai adânc, forajul de la Filaret s-a oprit în Sarmațian, la 1 003m. Rezultatele acestor sonde, ca și geologia Câmpiei Române au fost publicate de către Murgoci în anul 1907. Tot în această etapă a apărut și lucrarea lui Ionescu-Argetoaia (1918) referitoare la Pliocenul din Oltenia.
Informații despre depozitele cuaternare și pliocene ale Platformei Moesice se întâlnesc și în tezele de doctorat în geografie, elaborate de De Martonne (1902) și Yâlsan (1915). Relațiile tectonice dintre subcarpați și câmpie sunt abordate de Gavăt (1939), care consideră că între aceste două unități se realizează o trecere gradată, de la regimul cutat al stratelor la cel cvasiorizontal.
Către sfârșitul primei etape se remarcă un interes sporit din partea Institutului Geologic și al societăților petroliere ,,Astra Română”, „Româno-Americană", „Steaua Română" și altele, față de marginea nordică a platformei, interes exprimat prin efectuarea unor prospecțiuni gravimetrice, magnetometrice, electrometrice și chiar seismice. În concepția societăților respective nu se urmărea, de fapt, verificarea potențialului petrolifer al platformei, ci extinderea spre sud a zonei cutelor diapire.
A doua etapă, de departe cea mai importantă, ar putea fi denumită ,,etapa cercetărilor organizate pentru hidrocarburi". Aceasta începe prin elaborarea de către Preda, Patriiț, Molnar (în Paraschiv, 1974) a unor hărți litofaciale și structurale privind formațiunile și regiunile de interes petrolifer, hărți care acoperă și Platforma Moesică. În cadrul aceluiași program se înscriu sinteza și interpretarea datelor geofizice, în cea mai mare parte gravimetrice și magnetometrice, efectuate de Gavăt și Stănciulescu.
Încurajat de descoperirea zăcământului de petrol de la Tulenovo (Bulgaria), Grigoraș elaborează, în anul 1955 (în Paraschiv, 1974), primul proiect de explorare a Platformei Moesice, pe baza studiilor și a sintezelor anterioare. De fapt, acest proiect marchează începutul vastului program de cercetare a platformei. Ideea principală care se desprindea din proiectul respectiv, sugerată de câteva profile seismice regionale, era aceea că depozitele sedimentare ale Platformei Moesice trebuie să fie mult mai groase și mai variate din punct de vedere litologic, decât s-a crezut până la efectuarea prospecțiunilor geofizice. Într-adevăr, primele dintre sondele propuse de Grigoraș au confirmat nu numai premisele geologice de plecare, dar au pus în evidență și întâiul zăcămînt de petrol, la Ciurești (prin forajul 105, dublura sondei 2) în anul1956.
Rezultatul de la Ciurești a avut darul să stimuleze și să intensifice într-atât de mult activitatea de prospecțiune și exploatare încât este foarte greu, aproape imposibil, ca lucrările efectuate ulterior să se mai poată urmări strict cronologic. Pentru a avea totuși o imagine asupra eforturilor depuse în continuare și a principalelor rezultate obținute, se va încerca o succintă prezentare pe domenii de activitate : cartare geologică, prospecțiuni geofizice, prospecțiuni geochimice, prospecțiuni cu foraje de mică adâncime, foraj de medie și mare adâncime, studii și sinteze.
Cartări geologice
Cartări geologice la scara 1:20 000 și 1:100 000 s-au executat în tot sectorul dobrogean al platformei și, sporadic, în Câmpia Română.
Prospecțiuni geofizice
Prospecțiunile geofizice s-au efectuat prin metode gravimetrice, magnetometrice, electrometrice și seismice. Cu excepția măsurătorilor electrometrice care s-au realizat pe suprafețe restrânse, celelalte categorii de lucrări au acoperit întreaga platform.
Prospecțiuni gravimetrice
Prospecțiunile gravimetrice, începute de societățile „Astra Română", „Româno-Americană" și ,,Steaua Română", au fost continuate de către Comitetul de Stat al Geologiei și apoi de întreprinderea de specialitate, I.P.G.G.H., aparținînd industriei extractive de petrol. Într-o primă etapă, măsurătorile au avut caracter regional, pentru ca ulterior să li se imprime un caracter de semidetaliu. Lucrările au început prin utilizarea balanței de torsiune, după care s-au folosit gravimetre de tip Tyssen și Carter (Stoenescu, Airinei, 1968).
Sinteza și interpretarea rezultatelor obținute într-o primă fază au fost făcute de Gavăt și Stănciulescu, iar mai târziu de către colectivele de specialitate din industria de petrol și de la Institutul de Geologie și Geofizică. Rezultatele exprimate prin hărți Bouguer pun în evidență două zone cu regimuri gravimetrice diferite : o zonă nordică și alta sudică.
În zona nordică distribuția izogalelor este mai liniștită, cu valori ce descresc. Pe acest fond de scădere generală a câmpului spre nord nu se remarcă anomalii importante. Zona sudică se caracterizează printr-un regim gravimetric puternic perturbant, prin anomalii de mare intensitate.
Magnetometria
Primele măsurători magnetometrice datează din anul 1772 (Stoenescu, Airinei, 1968) fiind legate de nevoia diverselor unități armate de a cunoaște valoarea elementelor câmpului magnetic terestru. Cercetările cu aplicație la industria extractivă au fost începute mai târziu, de vechile societăți petroliere, apoi continuate de Comitetul Geologic și de Ministerul Petrolului. De Harta anomaliei magnetice, care sintetizează rezultatele obținute, se caracterizează printr-un contur foarte neregulat al izodinamelor ce descriu un câmp puternic perturbat de prezența a numeroase anomalii locale, cu amplitudini și orientări diferite.
Acestea pot fi grupate în două zone, separate de izodinama zero, care urmărește linia Bilciurești-Pasărea-Călăreți.
În zona estică, curbele izodiname au valori ridicate, conturând un câmp de anomalii a căror intensitate depășește 300 y. Zona vestică se remarcă prin valori coborâte ale izodinamelor. Unele perturbații mai importante apar în regiunea delimitată de văile Jiului și Dâmboviței.
Prospecțiuni electrice
Prin prospecțiuni electrice s-a cercetat numai o parte din suprafața Platformei Moesice. În cercetările efectuate s-a utilizat, în special, metoda sondajelor electrice verticale.
Prospecțiuni geochimice
Se cuvine să fie menționat, de asemenea, importantul volum de prospecțiuni geochimice efectuat, în special, pe zonele caracterizate prin grosimi reduse ale depozitelor sedimentare. Deși majoritatea anomaliilor geochimice corespund unor discontinuități seismice provocate de falii, indicațiile acestei metode nu pot fi considerate concludente, dat fiind faptul că în urma verificării prin foraje s-a constatat că ele nu se suprapun unor zăcăminte de hidrocarburi valorificabile, decât în mică măsură și numai atunci când sunt susținute de date seismice certe.
Prospecțiuni seismice
Prospecțiunea seismică a constituit metoda de bază în investigarea geofizică a formațiunilor de interes pentru hidrocarburi. Astfel de prospecțiuni au fost efectuate pe toată suprafața platformei, la grad de semidetaliu și de detaliu.
Între 1951 și 1961 s-a lucrat cu stații oscilografice. În perioada 1961-1973 s-au utilizat stații analogice, iar din 1973 s-a introdus tehnica numerică (digitală). În multe cazuri profilele seismice s-au repetat cu tehnici de investigare și de prelucrare din ce în ce mai noi, obținându-se, adesea, informații suplimentare și îmbunătățite.
Forajul de mica adâncime
Un alt mijloc de cercetare al formațiunilor geologice de interes l-a constituit forajul structural de mică adâncime (corre dril = Craelius). Acesta a fost utilizat eu precădere pe zonele ridicate, caracterizate prin grosimi reduse ale depozitelor neogene. Începute pe anomalia de la Balș, forajele de mică adâncime s-au extins în toată Oltenia, apoi în zona de la sud de București (Bălăria, Rușii lui Asan, Videle, Blejești, Ghimpați), în sectorul Moara Vlăsiei-Urziceni, zona Lehliu-Slobozia, promontoriul Bordei Verde, zona de la vest și sud-vest de Brăila și Insula Mare a Brăilei.
Forajul structural de mică adâncime a permis determinarea vârstei unor formațiuni, deci a contribuit la precizări de ordin stratigrafic, la stabilirea unor detalii structurale și la descoperirea câtorva zăcăminte de petrol, cum sunt cele de la Bălăria, Cățelu, Stăncuța, Bertești și altele.
Forajul de medie și de mare adâncime
Forajul de medie și de mare adâncime, început în anul 1955 prin cele 18 sonde prevăzute în proiectul elaborat de Grigoraș, a dus la punerea în evidență, succesivă, a zăcămintelor de la Ciurești, Iancu Jianu, Sâmnic-Ghercești, Cartojani, Videle etc. Descoperirea, an de an, a unor zăcăminte noi de petrol și gaze a determinat intensificarea forajului de cercetare și de exploatare, astfel că în decursul ultimilor 24 de ani s-au săpat peste 7 000 de sonde, cea mai adâncă (922 Ghergheasa) atingând 6 204 m. Ca urmare, formațiunile geologice de perspectivă situate până la 3 000-3 500 m au fost cercetate în detaliu, urmând ca activitatea viitoare să se concentreze, în special, asupra exploatării capcanelor subtile și a depozitelorbmai adânci de 3 500 m.
Cercetări biostratigrafice
În domeniul biostratigrafiei, lucrările publicate încep cu nota întocmită de Paucă și Patrulius (1960) referitoare la studiul paleontologic al depozitelor albiene de la Giurgiu și continuă, în anii imediat următori, cu articolele elaborate de Venkatachala și Beju (1961, 1962) care descriu asociații palino-protistologice devoniene și carbonifere la Călărași. Tot în anul 1961, Beju semnalează prezența Carboniferului și la Răcari și Călăreți .
În 1962, Beju și Dăneț întocmesc un studiu al chitinozoarelor din vorlandul Carpaților. Un an mai târziu, împreună cu Neagu (1963), iar după aceea singur, Patrulius (1964) aduce argumente paleontologice care atestă existența Carboniferului la Cetate și în alte puncte ale platformei. Balteș și Beju (1963) subliniază rolul criteriului microfloristic în orizontarea depozitelor sedimentare din fundamentul Câmpiei Române. Dăneț și Muțiu (în Paraschiv, 1974) completează studiul biostratigrafic al Carboniferului și al formațiunilor postpaleozoice. Cercetările respective continuă și în anul 1964. Muțiu (1963) aduce contribuții la studiul macropaleontologic al Neocomianului.
În 1964 este de consemnat, mai întâi, lucrarea publicată de Costea și Comșa referitoare la microfauna Cretacicului inferior și la limita Jurasic-Cretacic. Studiul forajului de la Mangalia, realizat în mai multe etape de Răileanu și colab. (1964, 1968, 1967), și a celui de la Călărași (Răileanu și colab., 1967) pune bazele cunoașterii macropaleontologice a Devonianului moesic. În 1966, Balteș stabilește complexele microfloristice ale Cretacicului, iar Muțiu completează studiul macropaleontologic al Neocomianului.
Un an mai târziu, același autor studiază fauna tortoniana din platform. Balaș publică date despre microplanctonul albian, Beju aduce noi contribuții la studiul sporilor, acritarchelor și chitinozoarelor Devonianului inferior, Năstăseanu întocmește lista ostracodelor paleozoice din Platforma Moesică, Filimon elaborează un studiu microfaunistic al Triasicului din fundamentul Câmpiei Române, iar Costea și colab. completează inventarul microfaunistic al Cretacicului superior.
În anul 1968, Murgeanu și Spasov aduc primele argumente macrofaunistice (graptoliți)
în favoarea admiterii Ordovicianului în platformă.
Anul 1969 marchează noi progrese în studiul biostratigrafic al depozitelor traversate de sonde, prin lucrarea lui Balteș referitoare lavdiscontinuitățile microflorei cretacice, articolul lui Muțiu despre amorțiții cretacici, studiul foraminiferelorvpaleozoice din vorlandul Carpaților etc. În 1969 și 1970, Patrulius și Iordan semnalează prezența unor resturi de pești placodermi și ostracodermi în Devonianul mediu de la Smirna. Muțiu (în Paraschiv, 1974) completează studiul macropaleontologic al depozitelor din vorlandul Carpaților Orientali, iar împreună cu Bădăluță (1970) publică un articol referitor la amoniții din Jurasicul superior.
Cercetările asupra graptoliților din Platforma Moesică sunt continuate și în 1971 (Iordan, Rickards, 1971). Tot în același an, Beju aduce noi contribuții la studiul palino-protistologic al precretacicului. Costea (1971) abordează studiul microfaunistic al Albianului, după ce, în anul 1936, împreună cu colaboratorii, întocmise o lucrare similară despre Apțian.
În sfârșit, Spasov (1971) elaborează un studiu paleontologic al Devonianului din Platforma Moesică, utilizând, în special, date de pe teritoriul Bulgariei, dar făcând referiri și asupra sectorului de la nord de Dunăre.
În anul 1972 se publică rezumatul tezei de doctorat susținută de Beju, prin care se precizează asociațiile palino-protistologice pentru aproape toate etajele paleozoice, începând cu Ordovicianul și terminînd cu Westfalianul inferior. Spasov (1972), studiind Carboniferul traversat de sonde în nord-estul Bulgariei, comentează și unele rezultate obținute în România. Muțiu (1972) publică o lucrare privind macrofauna Albianului.
În 1973, Paraschiv și Beju realizează o sinteză a Cambro-Ordovicianului din Platforma Moesică, bazați, în special, pe criteriul palino-protistologic. Doi ani mai târziu, Rickards și Iordan (1975) completează studiul graptoliților din estul Câmpiei Române. Paraschiv și Muțiu (1974) aduc noi argumente paleontologice în favoarea existenței Silurianului și Devonianului la Făurești (nord de Balș) și Costea (1974) actualizează inventarul microfaunistic al Cretacicului inferior. În anul 1975 se publică lucrarea întocmită de Kriz și Iordan despre bivalvele paleozoice din platformă, apare studiul microfacial al Jurasicului superior și al Cretacicului inferior și se conturează o nouă direcție de utilizare a cercetărilor biostratigrafice, respectiv aceea
care privește geneza, migrația și acumularea hidrocarburilor.
Seria articolelor de acest gen, aparținând lui Balteș (1975), va continua și în următorii doi ani. Tot acum se elaborează o sinteză microbiostratigrafică a depozitelor sedimentare din vorlandul Carpaților (Comșa și colab., 1975). Două articole publicate în anul 1976 (Paraschiv, Muțiu; Paraschiv, Năstăseanu) menționează elemente paleontologice noi privitoare la existența depozitelor silurian-devoniene și carbonifere în partea de vest a Platformei Moesice. În același an se publică, de asemenea, lucrarea referitoare la limita Jurasic-Cretacic, în România (Patrulius și colab., 1976).
Inventarul studiilor biostratigrafice cuprinde și alte numeroase lucrări, tot atât de importante ca și cele menționate mai înainte și care, împreună, au permis stabilirea de biocenoze, mergându-se până la zone și subzone, pentru aproape tot imensul interval stratigrafic ce caracterizează Platforma Moesică, iar pe baza lor a fost posibilă precizarea operativă a vârstei depozitelor traversate de foraje.
Cercetări sedimentologice, mineralogice și geochimice
Cercetările sedimentologice, mineralogice și geochimice au acoperit întreaga succesiune sedimentară și au oferit posibilitatea stabilirii proprietăților petrofizice ale rocilor, studiul microfaciesurilor formațiunilor geologice de interes, diagnosticarea rocilor posibile generatoare de hidrocarburi și completarea criteriilor de determinare a vârstei depozitelor traversate de sonde.
Rezultatele acestor cercetări au fost utilizate, de asemenea, la elaborarea studiilor paleoecologice. Cele mai multe dintre concluziile studiilor sedimentologice, mineralogice și geochimice au fost integrate în temele cu caracter de sinteză și au rămas sub formă de manuscris. Din rândul acestora fac parte lucrările elaborate de Anton (1963, 1964, 1966 etc.), Dăneț, singur, ori împreună cu colaboratorii (1963, 1966, 1969 etc.), Marinescu și colab. (1964), Pârvu (1961).
Geologia structurală
Preocupările în domeniul Geologiei structurale s-au concretizat fie în studii speciale, fie sub forma unor capitole ori considerații integrate în lucrările de sinteză. Dintre studiile de Geologie structurală sau conținând importante considerații de acest ordin trebuie menționat, în primul rând, cel elaborat de Stille(1953), cu care ocazie savantul german emite ideea existenței unui străvechi continent „Fenosarmația", cu mai multe prelungiri. Una dintre aceste prelungiri, „Pintenul valah", reprezintă continuarea spre vest a Platformei Est-Europene, ce ocupă spațiul dintre Carpați și Balcani.
Cinci ani mai târziu, în sinteza sa asupra Carpaților Orientali, Băncilă (1958) abordează câteva aspecte tectonice care privesc și vorlandul acestui sistem muntos. În 1961, Atanasiu atrage atenția asupra unor linii de seismicitate în Platforma Moesică, evidențiate cu ocazia cutremurului din anul 1940. Dumitrescu și colab. (1962), în memoriul la harta tectonică a României, fac o serie de considerații asupra teritoriului moesic pe care-1 consideră o platformă epihercinică.
Cu ocazia congresului carpato-balcanic de la Belgrad (1967), Băncilă abordează problema relațiilor dintre Carpații Meridionali și vorlandul lor, subiect discutat și de Motaș (1967) în articolul său, în care se precizează traseul faliei Bibești-Tinosu. Cu aceeași ocazie, Barbu și Vasilescu(1967) prezintă concepțiile proprii asupra fundamentului premezozoic al Platformei Moesice. Un an mai târziu se publică articolul referitor la problemele structurale fundamentale ale Carpaților românești și ale vorlandului lor (Dumitrescu, Săndulescu, 1968), în care se atribuie, din nou, termenul de „platform epihercinică" regiunii în discuție.
Fundamentului platformei din zona Balș-Optași îi este consacrat un articol elaborat de Barbu și Dăneț (1970) în care se examinează pentru prima dată formațiunile magmatogene mai vechi decât Permianul.
În sfârșit, se cuvin subliniate capitolele redactate de Săndulescu (1974) și Boncev (1974) în lucrarea de sinteză privind tectonica sistemului carpato-balcanic, coordonată de prof. Mahel. Din capitolul semnat de Săndulescu reiese că încheierea consolidării fundamentului Platformei Moesice a avut loc în timpul orogenezei baikaliene.
Geologia zăcămintelor de hidrocarburi
Numeroase publicații au fost dedicate zăcămintelor de hidrocarburi din Platforma Moesică. Primul dintre aceste studii, referitor la ansamblul teritorial al României, aparține lui Grigoraș (1961). La data elaborării lui, activitatea de prospecțiune și explorare din platformă se găsea încă, în faza inițială, de aceea ponderea vorlandului Carpaților în lucrarea respectivă este foarte redusă.
În 1963, cu ocazia Congresului Mondial al Petrolului de la Frankfurt, Pătruț și colab. prezintă un articol despre potențialul petrolifer al depozitelor mezozoice din România, care se referă, în exclusivitate, la spațiul dintre Dunăre și Subcarpați. În același an, Grigoraș și Petrișor (1963) încearcă să stabilească legile de răspândire a zăcămintelor de petrol și gaze din România. În 1975 apare monografia elaborată de Paraschiv, intitulată “Geologia zăcămintelor de hidrocarburi din România”. În această carte, un spațiu apreciabil este rezervat și Platformei Moesice, în cadrul căreia se descriu zăcămintele reprezentative, pe formațiuni. În afara lucrărilor cu caracter de sinteză menționate, se cunosc numeroase alte articole elaborate de Ursu și Langa (1969), de Paraschiv și colaboratorii, întocmite în scopul prezentării unor ,,modele" de zăcăminte
sau tipuri de capcane, atât de variate pe cuprinsul teritoriului moesic.
Sinteze
O ultimă categorie de lucrări reprezintă sinteze asupra Platformei Moesice în ansamblul ei sau asupra unor zone și formațiuni geologice. Un prim studiu de acest fel a fost elaborat de Murgeanu și Patrulius (1960) cu care ocazie, abordând problema formațiunilor mezozoice din Carpați și din vorlandul lor, include domeniul moesic în rândul platformelor subsi-dente.
Prima sinteză a cunoștințelor despre Platforma Moesică, în ansamblul ei, a fost publicată în 1961 (Pătruț și colab.). În același timp, la întreprinderea de laboratoare geologice se elabora un studiu asupra teritoriului moesic, coordonat inițial de C. Stănculescu și, apoi, de către Grigoraș. Concluziile sintezei respective, comunicate la Congresul Carpato-Balcanic de la
București, au văzut lumina tiparului în 1963. Tot în 1963 a apărut, la Cracovia, un rezumat al lucrării întocmite de Murgeanu și Patrulius despre Paleozoicul Platformei Moesice. Lucrarea respectivă s-a publicat ,,în extenso”, în 1973. Preda (1964), reluând subiectul prezentat la Congresul Carpato-Balcanic de la București, referitor la contextul structural al vorlandului orogenului carpatic, readuce în dicuție concepțiile sale tectonice cu caracter regional.
Tot atunci, Răileanu și colab. (1964) prezintă o sinteză despre Carboniferul din Carpați și din vorlandul lor. Notând publicarea Geologiei României elaborate de Oncescu (1965), care cuprinde referințe și asupra formațiunilor geologice de adâncime din Câmpia Română, se cuvine menționată o altă sinteză a platformei, prezentată la Congresul Carpato-Balcanic de la
Sofia (Popescu și colab., 1965). Un an mai târziu, în cadrul întreprinderii de laboratoare geologice s-a încheiat studiul complex al Platformei Moesice. În anul următor se publică Geologia istorică (Saulea, 1967), studiul de ansamblu asupra Devonianului din România (Patrulius și colab., 1967) cu ocazia simpozionului de la Calgary și ultimul articol de sinteză asupra Platformei Moesice (Popescu și colab., 1967).
Barbu și colab. (1968) realizează un studiu complex despre vorlandul Carpaților Orientali și unul despre Triasicul Platformei Moesice (Barbu, Dăneț, 1969), ambele lucrări păstrându-se în manuscris. La Congresul Internațional de Geologie de la Montreal, Paraschiv (1972) susține un raport asupra Paleozoicului din România, în lumina datelor de foraj.
În 1973, Barbu prezintă teza sa de doctorat despre Paleozoicul din estul platformei, ținându-se seama, în special, de datele geofizice. Altă lucrare de sinteză a fost elaborată de Paraschiv (1974), în care se prezintă stratigrafia Devonianului și a Carboniferului la vest de râul Argeș.
În sfârșit, se impune menționată apariția “Geologiei României” (Mutihac, Ionesi, 1975) care consacră „Platformei Valahe" un capitol special.
Lista studiilor și a rapoartelor menționate reprezintă numai o infimă parte a lucrărilor elaborate în decursul a circa 24 de ani de activitate de către geologii, geofizicienii, inginerii de foraj și de extracție din industria extractivă și din învățământ.
Cadrul geologic regional
Stratigrafia regiunii
Platforma Moesică se întinde între Orogenul Carpatic – în vest, aliniamentul reprezentat de Orogenul Carpatic – Orogenul Nord Dobrogean – în nord și Orogenul Balcanic – în sud. Spre est se continuă în șelful Mării Negre.
Fig. 4 Unitățile morfostructurale ale teritoriului României (prelucrat după Ionesi, 1994)
Din aceasta se individualizează pe teritoriul României trei compartimente (valah, sud-dobrogean și central-dobrogean), care au rang de subunități tectonice delimitate de accidente tectonice transcrustale majore, spre deosebire de situația din Platforma Scitică unde separarea sectoarelor Bârlad și Deltei Dunării ține de rațiuni geografice. Aceste compartimente tectonice au fost tratate de-a lungul timpului diferit, fie ca platforme de sine stătătoare (Ionesi, 1994), fie ca niște compartimente tectonice ale Platformei Moesice (Săndulescu, 1984).
Platforma Moesică este delimitată astfel: în nord – Falia Pericarpatică (= Falia Bibești-Tinosu) o separă de Orogenul Carpatic; structura se afundă spre nord sub Orogenul Carpatic. În acest sector Falia Pericarpatică este mascată la suprafață de depozitele neogen-cuaternare. În nord-est – Falia Peceneaga-Camena, care se prelungește din Dobrogea; în est – taluzul continental al Bazinului Euxinic; în sud – Dunărea și frontieră (limită formală).
În ceea ce privește separarea compartimentelor Platformei Moesice se impun câteva precizări. Fundamentul blocului moesic este eterogen, compartimentele Valah, Sud-Dobrogean și Central-Dobrogean, delimitate de falii crustale majore (faliile Intramoesică și Capidava-Ovidiu), corespunzând unor faciesuri litologice distincte. De asemenea, dacă se analizează aranjamentul litofacial și tectonic al cuverturii sedimentare se constată caracterul eterogen al acesteia, dar se observă și că liniile majore litofaciale și tectonice se suprapun numai parțial compartimentelor delimitate tectonic și litologic în soclu. În aceste condiții trebuie avut în vedere că limitele celor trei compartimente sunt diferite pentru fundament și cuvertura sedimentară.
Orogenul care alcătuiește soclul Platformei Moesice a luat naștere în ciclurile orogenetice assyntic-cadomiene, care s-au desfășurat în partea terminală a Proterozoicului – Cambrian, moment după care structura orogenetică intră în procesul de cratonizare (alipirea la nuclul continental și trecerea la un regim geotectonic de stabilitate relativă. Geomorfologic se instalează procesul de peneplenizare).
În fundamentul moesic s-au separat trei compartimente tectonice, cu caracteristici litologice și structurale distincte. Limitele compartimentelor sunt: Compartimentul Valah – falia pericarpatică, Dunăre și falia intramoesică; Compartimentul Sud-Dobrogean – falia pericarpatică, falia intramoesică, falia Capidava-Ovidiu și frontiera; Compartimentul Central-Dobrogean – falia pericarpatică, falia Capidava-Ovidiu și falia Peceneaga-Camena.
Fig. 5 Tipurile de soclu din Platforma Moesică (după Săndulescu, 1984; Visarion et al., 1988, Ionesi, 1994)
I – soclu Central-Dobrogean; II – soclu Sud-Dobrogean; III – soclu Central-Dobrogean
Ca urmare a mișcărilor oscilatorii, pe aria Compartimentului Valah s-au desfășurat patru megacicluri de sedimentare marină, în intervalul Cambrian – Pleistocen: Cambrian – Westphalian (Carbonifer superior), Permian – Triasic, Jurasic inferior – Cretacic, Eocen – Oligocen și Badenian superior – Pleistocen. Depozitele formate în aceast interval însumează o grosime de cca. 23000 m.
Megaciclul Cambrian – Carbonifer superior (Westphalian)
Sedimentarea în acest interval a fost în prima parte de tip detritic (clastic = epiclastic) (gresii cuarțoase în care se intercalează argile și siltite), peste care se acumulează o formațiune pelitică (argile cu intercalații de silturi, parțial bituminoase și tufuri bazice). În Devonianul superior și Carboniferul inferior și superior se instalează o sedimentare clastică cu episoade lagunare: gresii cuarțoase, conglomerate, calcare, gipsuri și anhidrite și intercalații de cărbuni. Grosimea acestora ajunge la cca. 6500 m.
Fig. 6 Coloana litologică a ciclului Paleozoic (din Ionesi, 1994)
Megaciclul Permian – Triasic inferior
Noul ciclu de sedimentare se diferențiază de precedentul prin natura depozitelor acumulate (siltite și argile roșii, asociate cu dolomite, calcare, gipsuri și lentile de sare) și procesele magmatice care se manifestă în acest interval. Procesele magmatice sunt de natură efuzivă, rezultând roci acide și bazice și piroclastite (bazalte, andezite, roci piroclastice). Depozitele ating grosimi de până la 5000 m.
Fig. 7 Coloana litologică a ciclului Permian – Triasic (din Ionesi, 1994)
Megaciclul Jurasic inferior (Toarcian) – Cretacic
S-au depus roci epiclastice (detritice), roci carbonatice care predomină și subordonat evaporite (gipsuri, anhidrite), care însumează peste 3400 m. Transgresiunea mării s-a produs de la vest spre est în Jurasic, astfel încât depozitele cele mai vechi ale ciclului apar în vestul platformei și din ce în ce mai noi spre est . În Jurasic sedimentarea evoluează de la un facies uniform, în partea inferioară, la un facies diferențiat in partea superioară. Astfel se acumulează:
în partea inferioară, pe tot cuprinsul platformei, un facies uniform cu gresii, argile și marne negre bituminoase (roci petroligene) și calcare;
în partea superioară se diferențiază două zone de sedimentare:
– în zonele centrale, suprapus peste ridicarea Balș – Optași, s-au acumulat calcare și marne cu amoniți, care indică o sedimentare pelagică de adâncime;
– în zonele periferice, spre vest și sud se instalează o sedimentare de tip neritic (adâncimi sub 50 m), cu calcare oolitice,calcare recifale, calcare agale, iar la partea superioară se trece la un facies lagunar, cu gipsuri și anhidrite.
Megaciclul Badenian superior – Pleistocen
Miocenul
În acest ultim ciclu, apele au pătruns în Sectorul Valah din nord, din bazinul de molasă și au înaintat spre sud, insinuându-se pe paleovăile care brăzdau uscatul.
Badenianul superior – apare discontinuu și are o litologie variată. Este reprezentat de conglomerate, argile, marne, calcare și local anhidrite.
Sarmațianul – este reprezentat prin toate subetajele (Buglovian, Volhinian, Basarabian, Chersonian), fiind alcătuit litologic din argile, silturi și nisipuri, cu intercalați de gresii, calcare și calcare oolitice. La contactul cu orogenul s-au acumulat depozite fluviodeltatice, pe seama materialului terigen carpatic, iar în zonele ridicate s-au depus bioherme cu Serpula (viermi marini).
Meoțian – Ponțian – se depun depozite pelito-siltice și arenitice, al căror raport variază pe cuprinsul platformei (argile, siltite, marne, nisipuri, cu intercalații de gresii)
Pliocenul
Dacianul – în partea inferioară s-au acumulat îndeosebi depozite arenitice (nisipuri, gresii, microconglomerate), iar la partea superioară pelite (marne, argile și siltite) cu intercalații de lignit de 0,1-3 m.
Romanianul – în Sectorul Valah revin Romanianului o formațiune predominant pelitică, inferioară și alta arenito-ruditică, superioară. Formațiunea inferioară (= Formațiunea de Izvoarele) – este alcătuită din argile și siltite cu intercalații de nisipuri distribuite neuniform. Aceste depozite cuprind și intercalații subțiri de lignit (0,1-0,8 m), între Neajlov și Ialomița. Formațiunea superioară (= Formațiunea de Cândești) – aflorează în partea de vest a platformei, în rest fiind acoperită de depozite mai noi. Litologic este alcătuită din pietrișuri, nisipuri grosiere, asociate cu nisipuri fine, siltite și argile. Reprezintă acumulări fluviolacustre, materialul detritic provenind din orogen și redistribuit într-un bazin lacustru puțin adânc. Grosimea formațiunii variază de la câțiva metri în vest, până la 1000 m în nord-est, în zona de subsidență de la Focșani. Din acestea s-a identificat la partea superioară o faună cu moluște și mamifere (Anancus arvernensis, Archidiskodon meridionalis, etc.).
Fig. 8 Coloana litologică a ciclului Jurasic – Cretacic (din Ionesi, 1994)
Cuaternarul
Se consideră că sursele de aprovizionare cu material sedimentar, cel puțin în Pleistocenul inferior (în Formațiunea de Frătești), sunt atât de natură carpatică cât și de natură balcanică. Pleistocenul – în cadrul coloanei litologice pleistocene nota dominantă este dată de predominanța depozitelor arenito-ruditice, în partea inferioară și mediană și ale celor siltoarenitice în partea superioară. Caracteristicele litologice au permis separarea mai multor formațiuni.
În Pleistocenul inferior se continuă sedimentarea arenito-ruditică din Romanian, separându-se două formațiuni: în partea inferioară formațiunea de Frătești și la partea superioară formațiunea de Uzunu. Formațiunea de Frătești – are o litologie asemănătoare cu cea de Cândești, cu depozite arenito-ruditice (nisipuri și pietrișuri), în care s-au identificat resturi de mamifere. Unii autori consideră justificat ca aceste depozite să fie atașate Formațiunii de Cândești. În atare situație Formațiunea de Cândești se extinde pe intervalul Romanian superior – Pleistocen inferior. Formațiunea de Uzunu – aflorează în sud-vestul platformei, fiind reprezentată de nisipuri cu intercalații de siltite și argile, cu o faună de moluște. După unii autori reprezintă partea terminală a Formațiunii de Cândești. După sedimentarea acestei formațiuni partea situată la vest de Argeș devine uscat, acumulându-se depozitele loesoide.
În Pleistocenul mediu se continuă sedimentarea lacustră în partea centrală și estică a platformei. Se acumulează depozitele formațiunii de Coconi, care reprezintă un „complex marnos”, alcătuit marne, argile și mai rar nisipuri și pietrișuri.
În Pleistocenul superior se produce încetarea subsidenței. Sedimentarea lacustră se restrânge în partea centrală a platformei, unde se acumulează nisipuri fine, rar grosiere, cu intercalații de pietrișuri, cu grosimi de până la 25 m, denumite nisipuri de Mostiștea. Acestea marchează încetarea subsidenței și trecerea la regim continental pe întreaga arie a Platformei Valahe.
Fig. 9 Fragment din Harta Geologică a României (1:200.000) – Foaia Slatina
(după redactor coordonator Gr. Răileanu, Institutul Geologic)
Fig. 10 Coloană stratigrafică
(după redactor coordonator Gr. Răileanu, Institutul Geologic)
Fig. 11 Coloană stratigrafică
(după redactor coordonator Gr. Răileanu, Institutul Geologic)
Tectonica regiunii
Regional, Platforma Moesică este mărginită la nord de Depresiunea Getică, în est și sud de Orogenul Carpatic și Balcanic, în nord-est de Dobrogea de Nord prin falia Peceneaga-Camena, iar în est de Marea Neagra.
Este o platformă cu fundament Precambrian și cuvertura sedimentară de varstă Cambrian-Neogen grupată în patru cicluri majore de sedimentare.
Trecerea de la etapa de arie labilă geosinclinală la cea de arie stabilă de tip platformă, s-a produs în mișcările assyntice târzii-caledonice inferioare, din intervalul Proterozoic superior – Paleozoic inferior. Se consideră de către unii cercetători că în secorul nord-estic, faliile Capidava – Ovidiu și Peceneaga – Camena, s-au rigidizat mai târziu, în orogeneza hercinică.
Evoluția structurală a Sectorului Valah s-a desfășurat în trei etape:
Etapa Paleozoic – Triasic – sedimentarea a fost controlată de subsidența diferențiată, determinată de sistemul de fracturi care delimitează zone de ridicare și zone depresionare, cu condiții particulare de sedimentare: –
zonele de ridicare – cele mai importante ridicări sunt Strehaia – Vidin, Nord Craiova – Balș – Optași – Periș, Slatina, Videle, Bordei Verde – Însurăței;
zonele subsidente (depresionare) – complementar cu zonele ridicate s-au format depresiunile Băilești, Roșiori – Alexandria, Călărași – Urziceni și Ghergheasa – Movila Miresii. Adâncimea fundamentului și deci și grosimea cuverturii depășește în unele cazuri 10000 m (afundarea Ghergheasa – Movila Miresii).
Etapa Jurasic inferior – Cretacic – începând cu Jurasicul morfologia bazinului se schimbă, formându-se două zone de sedimentare diferite:
o zonă de adâncime, cu sedimentare pelagică marno-calcaroasă, suprapusă în partea central-vestică, peste ridicarea Balș-Optași;
o zonă de adâncime mică, cu sedimentare neritică (calcare, calcare recifale, calcare algale, calcare cretoase, etc.), dispusă periferic zonei pelagice.
Etapa Neozoică – în această ultimă etapă de evoluție se produce înălțarea zonei sudice și o puternică subsidență în zona nordică, spre orogen. Acest fapt determină acumularea sedimentelor cu grosimi foarte mari în fața orogenului. Subsidența este demonstrată de adâncimile la care apar diferite unități litologice. Astfel Badenianul este aproape de suprafață la Dunăre, iar la nord, în fața Orogenului se găsește la 6000 m.
În ce privește tectonica disjunctivă (rupturală), soclul și cuvertura sunt afectate de două sisteme de falii:
un sistem de ordinul I, este compus din falii subcrustale, transcurente (cu deplasare în plan orizontal), cu sărituri de peste 1000 m. Printre acestea se numără faliile Peceneaga – Camena, Capidava – Ovidiu – Ianca, Călărași – Fierbinți, (intramoesică). Acest sistem de falii este antrenat în subducțiile vrâncene, reprezentând zone de localizare ale focarelor;
un sistem de ordinul II, care afectează și depozitele de cuvertură, în cele mai multe cazuri afectează depozitele preneozoice. Au orientare diferită (est-vest, nord-sud) și sărituri de 100-1000 m.
Platforma Valahă vine în contact cu molasa Carpaților Meridionali și Carpaților Orientali prin Falia Pericarpatică (= falia Bibești-Tinosu), care este mascată la suprafață de depozite mai noi. A fost interceptată cu foraje (de ex. cel executat la Mitrofani). Cele mai noi depozite de platformă prinse sub planul de falie sunt de vârstă Volhinian inferior, iar cele mai vechi care acoperă planul de falie sunt de vârstă Volhinian superior – Basarabian. În consecință vârsta șariajului este volhiniană, corespunzând cu tectogeneza moldavică.
Fig. 12 Șariajul Orogenului Carpaților Meridionali peste compartimentul Valah ( după Motaș și Tomescu, 1983; Ionesi, 1994)
Falia de încălecare pericarpatică (Linia Pericarpatică), activă în Sarmațian, marchează spre nord separarea Depresiunii Getice de Platforma Moesică, platformă care se dezvoltă subjacent pe o distanță de aproximativ 50 km. Spre sud, Platforma Moesică este delimitată de frontul de încălecare balcanic, activ în Eocen.
Falia Intramoesică separă Platforma Moesică în compartimentul nord-estic (Sectorul Dobrogean), cu fundament caracterizat prin prezența șisturilor verzi și cuvertură sedimentară cu multe discontinuități, și compartimentul sud-vestic (Sectorul Valah) cu fundament amfibolitic, cu intruziuni granitice și cuvertură sedimentară de grosime mare. Falia Intramoesică este o falie transcrustală cu direcția nord vest-sud est.
Sistemele de fracturare din platformă prezintă o orientare principală nord vest-sud est în Sectorul Valah și est-vest în Sectorul Dobrogean.
La vest de Falia Intramoesică, este întâlnit un soclu vechi, arhaic (Proterozoic inferior), care în partea nordică a fost remobilizat în orogeneza hercinică, având în vedere vârsta intruziunilor magmatice și slabul metamorfism al cuverturii sedimentare paleozoice. Constituirea ca regiune rigidă s-a produs după orogeneza cadomiană, însă suprafața Platformei Moesice avea un relief destul de accidentat.
Astfel, sedimentarea s-a produs în condiții diferite, funcție de distribuția sectoarelor afundate sau ridicate de mișcările oscilatorii sau de basculare ale platformei.
În primul ciclu de sedimentare, depozitele paleozoice s-au depus în condițiile în care partea nordica era mult ridicată în raport cu partea sudică. În ultimele două cicluri de sedimentare (Jurasic-Cretacic și Neozoic), poziția se inversează prin coborârea treptată a platformei spre avanfosa carpatică de la nord, iar sedimentarea are o dispoziție monoclinală.
Falii importante pentru partea vestică a Sectorului Valah al Platformei Moesice sunt:
Falia Oltului, cu o săritură de 600-800 m, limitează la vest Depresiunea Roșiori-Alexandria și a introdus mișcări pe orizontală predominant dextre;
Falia Jiului, cu mișcări senestre și o coborâre a compartimentului vestic;
Sistemul de falii orientate est-vest, în Sectorul Valah, după care platforma coboară în trepte spre avanfosa carpatică;
Falia Pericarpatică, care are caracterul cel puțin al unei falii inverse, după care are loc încălecarea Avanfosei Interne a Carpaților peste depozitele monoclinale ale platformei.
În partea vestică a Sectorului Valah, existența Faliei Jiului a determinat subsidențe ce s-au manifestat până la nivelul Cuaternarului și poate explica convergența rețelei hidrografice din perimetrul localitații Filiași. Același rol l-a jucat și Falia Oltului și poate explica orientarea nord-sud a rețelei hidrografice din această parte.
Fracturile principale (est-vest) sunt însoțite de sisteme mai mult sau mai puțin dezvoltate de fracturi secundare, cu amploare și extindere variabile.
Afundarea în trepte, spre Avanfosa Carpatică și sub aceasta, a platformei, se face după un sistem de fracturi care se curbează treptat, paralel cu direcția catenei carpatice. Acest grup de fracturi este generat și în parte reactivat în Neogen, în același timp cu subsidența avanfosei.
Structurile sunt orientate est-vest în Sectorul Valah al platformei. Acest stil tectonic poate fi explicat prin mișcarea diferențiată a compartimentelor: dextră, până la finele Mezozoicului și senestră în Neogen.
Deși Platforma Moesică poate fi considerată o unitate relativ stabilă tectonic, în evoluția ei se înregistrează discordanțe regionale, discontinuitați intraformaționale, schimbări laterale de facies, datorită distribuției zonelor caracterizate prin subsidență accentuată, care a generat depresiuni, alături de zone caracterizate prin uplift local, basculări sau rotiri de blocuri faliate.
Două procese au concurat la realizarea structurii actuale a cuverturii de platformă:
Subsidența și eroziunea diferențială
Fracturarea și deformarea (de tip germanic, de platformă).
Zonele de subsidență marcată în timpul Paleozoicului au format 2 depresiuni principale: depresiunea Călărași, orientată în linii mari NV-SE, și depresiunea Alexandria, care pe teritoriul de la nord de Dunăre apare ca un hemisinclinal, dar care se închide corespunzător la sud de Dunăre, pe teritoriul Bulgariei.
Ridicarea olteană (Craiova-Balș-Optași) a funcționat încă din această perioadă. La nord de ea, depozitele paleozoice se îngroașă din nou, ajungând să formeze în Permian-Carbonifer un fel de avanfosă hercinică presupusă (Visarion et al., 1981) a se întinde în lungul marginii externe a domeniului danubian și luând eventual contact cu acestea prin intermediul unei falii inverse.
Avanfosa hercinică se poate urmări până în aria subșariată a Platformei Moesice din zona de curbură, în subasmentul pânzelor flișului. Caracterul de avanfosă a acestei depresiuni este considerat în raport cu elementele hercinice cunoscute actualmente în cuprinsul unităților carpatice.
Zonele de subsidență mai accentuată și/sau de adâncime mai mare a mediului de sedimentare sunt diferite pentru depozitele mezozoice, atât în raport cu cele paleozoice, cât și între diferitele episoade ale acestora. Pentru Triasicul mediu și superior, ridicarea olteană joacă un rol însemnat, ariile de subsidență plasându-se la sud și având direcții aproximativ paralele cu ea. În Jurasic și Cretacicul inferior (Prealbian), ariile depresionare au o dezvoltare și o orientare relativ transversală pe ridicarea olteană, fragmentând substanțial pe acesta din urmă. Se constată chiar o rotire a direcției axei depresiunilor, de la NV-SE în Jurasicul mediu, la NE-SV în Tithonic și Cretacicul inferior.
Depresiunea în timpul Tithonicului și Cretacicului inferior, care se suprapune cel mai fidel depresiunii de soclu denumită Depresiunea Valahă (Dumitrescu et al., 1962), ar putea fi considerată extinderea cea mai sudică a zonei depresionare mezozoice, urmarită de la nord de Carpați, pe sub pânzele flișului din Carpații Orientali și subasmentul Depresiunii Focșani (avanfosa externă). În sectorul valah al Platformei Moesice, zona depresionară ar fi decalată dextru de Falia Intramoesică, ce a avut această mișcare de translație orizontală în decursul intervalului tectogenetic mezocretacic, dirijând procesele de subîmpingere diferențiata a vorlndului.
Fig. 13 Principalele zone depresionare din Platforma Moesică:
I – paleozoice (A – Alexandria, C – Călărași, M – Mangalia, AF – avanfosă hercinică);
II – jurasice (după Paraschiv, 1983);
III – tithonic – eocretacice (după Vinogradov et al., 1987);
1 – formațiuni din cuvertura de platformă; 2 – formațiuni molasice
Sedimentarea Neogenului Platformei Moesice este guvernată în primul rând de subsidența accentuată din avanfosa externă (suprapusă vorlandului). Cu excepția unei depresiuni morfologice de eroziune din lungul Jiului, umplută cu depozite neogene (relief negativ îngropat), forma subsidenței neogene a platformei situată la sud de avanfosă este cu precădere tabulară.
Fracturarea Platformei Moesice este relativ complexă și însumează mai multe momente de structogeneză casantă, care diferențiază și delimitează perioadele în care zonele de sedimentare și-au schimbat substanțial dispunerea areală și direcțiile preferențiale.
Dintre fracturile mai importante ale Platformei Moesice sunt de evidențiat urmatoarele:
Falia Intramoesică, transcrustală, care se extinde pe o distanță foarte mare, de pe platforma continentală a Mării Negre în sud-est, până sub pânza getică în nord-est, are caracterele faliilor compozite, cu compartimentul sudic mai coborât și suferind succesiv translații mai întâi dextre și apoi senestre
Falia Peceneaga-Camena, marcând marginea nord-estică a Platformei Moesice, dovedită a fi și ea o falie transcrustală cu o săritură verticală de cel puțin 10 km, cu compartimentul nordic coborât și care a suferit translații orizontale mai ales dextre
Falia Capidava-Ovidiu, recunoscută cel puțin până la nivelul discontinuității Conrad, cu compartimentul sudic coborât și cu unele translații orizontale probabil dextre
Falia Trotușului, care delimitează în colțul de nord-est extinderea Platformei Moesiceși o separă de cea corespunzătoare catenei sau aulacogenului dano-polono-predobrogean, fiind sub acest aspect comună mai multor elemente ale vorlandului
Grupul de falii asociat ridicării oltene (Craiova-Balș-Optași), care are actualmente morfologia unui horst ce coboară în trepte succesive atât spre nord, cât și spre sud
Falia Jiului, cu compartimentul estic coborât și probabil cu translații senestre
Falia Motrului, care reprezintă continuarea nordică a faliei Timocului, are de asemenea caracterul faliilor compozite, cu compartimentul estic ridicat și cu o importantă translație orizontală dextră.
Fig. 14 Principalele sisteme de fracturare ale Platformei Moesice (după Visarion, Săndulescu)
Cadru geologic de detaliu
Stratigrafia perimetrului
Structura Făurești Nord este situate în județul Vâlcea, la circa 40 de km est de orațul Drăgășani.
Din punct de vedere geologic, structura aparține zonei nord-vest a Platformei Moesice, în prelungirea nordică a structurii Făurești Sud.
Zăcămintele de hidrocarburi sunt cantonate în depozitele jurasice (Dogger).
Depozitele aparținând Doggerului sunt depuse discordant peste depozitele paleozoice și corespund fazei de exondare de la sfârșitul Triasicului, Platforma Moesică având un caracter mai stabil, mișcările de basculare fiind elemental caracteristic.
În cadrul depozitelor aparținând Doggerului, s-au individualizat 2 serii sedimentare distincte, caracterizate prin faciesuri diferite, una inferioară, dezvoltată predominant într-un facies grezos și alta superioară, dezvoltată într-un facies pelitic.
Seria sedimentară din baza Doggerului s-a constituit în rezervor pentru hidrocarburile aferente structurii Făurești Nord. Informațiile obținute din carotele mecanice, diagrafii geofizice și rezultatele probelor de producție, au condus la subîmpărțirea seriei grezoase a Doggerului în 2 complexe: I și II, ce diferă și prin proprietățile fizice ale rocii magazin.
Din punct de vedere litologic, aceste complexe sunt alcătuite din gresii silicioase, compacte, cu bobul de la fin la mijlociu, cu treceri în microconglomerate în baza complexului Dogger II.
Separația dintre cele 2 complexe grezoase este realizată de o intercalație argilo-grezoasă, dură, dezvoltată în baza complexului Dogger II, a cărei grosime variază între 6-15 m. Cele 2 complexe au grosimi de circa 25 m, cu tendința de îngroșare dinspre ax spre flanc.
Deasupra seriei grezoase a Doggerului este întâlnită seria marno-argiloasă.
Au fost întâlnite de asemenea, formațiuni aparținând Jurasicului superior, Cretacicului și Neogenului.
Conform datelor din sondele săpate până în prezent pe structură corelate cu datele seismicii 3D, coloana litostratigrafică din arealul structurii Făurești Nord, include formațiuni sedimentare aparținând Triasicului, Jurasicului, Cretacicului, Miocenului și Ploicenului, care acoperă fundamentul platformei.
Fundamentul este reprezentat de o stivă de micașisturi cristaline milonizate cu granate și biotit.
Triasicul a fost interceptat pe o grosime de 440 de metri și este este alcătuit din gresii silicioase roșiatice în bază și argile roșii la partea superioară.
Jurasicul interceptat pe o grosime de 760 de metri este reprezentat prin seriile Dogger și Malm.
Doggerul are o grosime totală de circa 400 de metri și este alcătuit predominant din marno-ardile în partea superioarăși mediană a formațiunii. Partea inferioară a acestei formațiuni este alcătuită din 2 complexe (Dogger II – inferior, Dogger I – superior), cu grosimi de circa 80 de metri fiecare, conținând gresii predominant silicioase, cenușii și brune, cu bobul fin, potrivit cimentate, separate între ele cu o intercalație marnoasă compactă, cu grosimi metrice care le separă hidrodinamic.
Malmul este constituit din calcare marnoase.
Cretacicul a fost traversat pe 500 de metri și este reprezentat prin cele 3 orizonturi:
Cretacicul inferior este reprezentat prin Valanginian, Hauterivian și Barremian, este alcătuit din calcare cenușii-gălbui, dure, cu spărtură așchioasă, cu noduli de calcar brun, cu suturi umplute cu material marnos cenușiu închis sau argilos negricios, cu fisuri și diaclaze umplute cu calcit, iar pe alocuri, cu fețe și intercalații milimetrice și centimetrice de marmă negricioasă.
Cretacicul mediu este reprezentat prin Albian, alcătuit din marne și marno-calcare.
Cretacicul superior este dat de Senonian alcătuit din calcare recifale albicioase, dure, cu spărtură așchioasă, cu suturi umplute cu material marnos.
Miocenul este reprezentat prin:
Sarmatianul găsit dezvoltat pe 800 de metri, la partea inferioară, pe o grosime de circa 100 de metri, este constituit din sedimente rezultate din erodarea Senonianului, iar în partea superioară din sedimente predominant marnoase cu intercalații de strate grezos-nisipoase.
Meotianul dispus transgresiv și discordant peste Sarmatian, a fost găsit dezvoltat pe circa 1000 de metri și este alcătuit din depozite nisipoase în bază și nisipuri cu intercalații marnoase la partea superioară.
Pontianul găsit dezvoltat pe 200 de metri, este alcătuit din depozite marnos-argiloase în bază, având la partea superioară un pachet grezos-nisipos.
Pliocenul este reprezentat de Dacian și Levantin cu grosime de 580 de metri, care sunt constituite din pietrișuri și nisipuri cu intercalații argiloase.
Tectonica perimetrului
Din punct de vedere tectonic, structura Făurești Nord se înscrie în trăsăturile de ansamblu ale Platformei Moesice, prezentând un aspect de tip ruptural. Sedimentele Platformei Moesice, depuse peste depozitele Paleozoicului, cu afundare spre nord, sunt afectate de linii de falie orientate est-vest.
Formațiunile sedimentare depuse au fost afectate de mișcările de basculare, discontinuitățile fiind datorate perioadelor de exondare ce au dus la erodarea lor sau nedepunderea unor termeni.
Aspectul structural al zăcământelor este de boltă anticlinală, afectate de un sistem de falii longitudinale și transversale, cu înclinări ale stratelor pe flancuri de cca 10 grade.
Fundamentul regiunii este eterogen ca vârstă și alcătuire petrografică.
Cuvertura sedimentară prezintă două subetaje: unul inferior, în care se încadrează formațiunile paleozoice, altul superior ce se referă la Mezozoic și Cenozoic.
Formațiunile paleozoice poartă amprenta mișcărilor ondulatorii și, împreună cu fundamentul,
sunt implicate într-o serie de zone majore de ridicare și de afundare, care s-au individualizat, posibil, încă din timpul orogenezei baikaliene.
La baza Permo-triasicului, marginea nordică a Platformei Moesice se situează cu 2 800—
4 000 m mai sus decît partea ei sudică.
În evoluția Platformei Moesice, trei au fost momentele principale care au determinat trăsăturile majore ale structurii depozitelor sedimentare. Acestea corespund mișcărilor baikaliene, neovarisce-paleokimmerice și stirice.
Biocronostratigrafia faunei și florei jurasice
Analiza macrofaunei, microfaunei, nannoplanctonul și palinomorfele, precum și abundența , diversitatea speciilor din asociațiile faunistice/floristice, stabilirea momentelor de apariție și dispariție a acestora, au constituit premisele pentru încadrarea biocronostratigrafică a succesiunilor depozitelor jurasice.
Liasic superior
Domerian: foraminifere Nodosariacee (Dentalina), spori de Filicales (Deltoidospora);
Toarcian: spori de Lepidopsidae, Arthropside, Filicopside (Eurospongiidae, Osmundales, Filicales), polen de Pteridospermopside (Caytoniales), Coniferopsida (Euconiferales), amoniți (Haploceras elimatum).
Dogger
Aalenian: foraminifere (Ammodiscacea, Miliolacea, Nodosariacea, Robertinacea), bivalve (Nuculioda, Pterioida, Veneroida), dinoficeae, spori de Lepidopside, Eusporangiidae, Osmundales, Filicales, polen de Euconiferales, Angiospermatophyta;
Bajocian: foraminifere (Ammodiscacea, Lituolacea, Miliolacea, frecvent Nodosariacea, Spirillinacea, Cassidulinacea, frecvent Robertinacea), briozoare, frecvent gasteropode, bivalve (Nuculoida, Arcoida, Pterioida, Veneroida, Pholadamioida), amoniți (Ptycophylloceras flabelatum, Leioceras, Ludwigia sp., L. murchinsone, L. concave, Sonninia sowerby), frecvent belemnite, ostracode, crinoide, echinide, spori de Lepidopside, Eusporangiidae, Osmundales, Filicales, polen de Caytoniales, Cycadale, Bennetitales, Euconiferales, Angiospermatophyte;
Bathonian: foraminifere (Lituolacea, Miliolacea, Nodosariacea, Rotalliacea, Robertinacea), frecvent gasteropode, bivalve (Nuculoida, Arcoida, Pterioida, Veneroida), belemnite, ostracode, crinoide, spori de Eusporangiidae, Osmundales, polen de Cycadale, Bennetitales, Euconiferales, Angiospermatophyte;
Callovian: foraminifere (Lituolacea, Miliolacea, Nodosariacea, Spirillinacea), amoniți (Macrocephalus macrocephalus, Sigaloceras calloviense).
Malm
Oxfordian: foraminifere (Lituolacea, Miliolacea, Nodosariacea, Spirillinacea, Ammodiscacea), radiolari, frecvent spongieri, brachiopode, amoniți (Haploceras elimatum, Oppelidae), ostracode, dinoficee, alge (Protococcales, Nathricales), polen de Caytoniales, Bennetitales, Euconiferales;
Kimmeridgian: foraminifere (Lituolacea, Miliolacea, Nodosariacea, Spirillinacea, Ammodiscacea, Cassidulinacea), radiolari, spongieri, briozoare, opercula de amoniți (Aptychus, Lamellaptychus beyrichi, Punctaptychus punctatus), amoniți (Holcophylloceras, Taramelliceras, T. gibbosum, T. nereiforme), echinide, frecvent alge (Protococcales, Nathricales, Siphonocladales), polen de Euconiferales;
Tithonic: foraminifere (Lituolacea, Miliolacea, Nodosariacea, Spirillinacea, Ammodiscacea), frecvent tintinnide, radiolari, spongieri, briozoare, brachiopode, bivalve (Pterioida, Veneroida), opercula de amoniți (Lamellaptychus mortiletti), amoniți (Haploceras), ostracode, belemnite, crinoide, spori de Filicales.
Din ocurența florei și faunei se observă o diversitate mai mare în Aalenian – Bajocian (domenii continentale marine) și Kimmeridgian – Tithonic (domenii marine).
Geologia petrolului
Îndelungata și destul de complexa evoluție a Platformei Moesice a favorizat acumularea unei
importante secvențe de depozite, constituită dintr-o alternanță de tipuri litologice ale căror proprietăți le recomandă ca roci rezervoare, protectoare și, posibil, generatoare de hidrocarburi.
Aceste categorii de roci, împreună cu alți factori, fie au contribuit la formarea petrolului și a gazelor, fie exprimă condițiile în care a evoluat o regiune ori o formațiune geologică.
Roci rezervoare
Grupul carbonatic-evaporitic din Paleozoic, cu grosimi de peste 1 000 m, este cunoscut prin prezența calcarelor poroase și a dolomitelor. Dolomitele au, potrivit diagrafiei geofizice, porozități de 6,5-20%.
Silezianul conține intercalații de gresie, calcare poroase și dolomite.
Tortonianul și Sarmațianul, venind în contact direct, formează, de regulă, zăcăminte comune și se caracterizează prin rezervoare de tip granular (nisipuri, gresii, calcare grezoase). Local, mai ales în partea sudică și sud-estică a platformei, se întâlnesc și rezervoare fisurate (calcare, calcare grezoase, anhidrite).
În aceste condiții, valorile parametrilor fizici variază foarte mult, și anume între 4 și 30 % porozitate și de la 0 la 3 500 mD permeabilitate. Existența a numeroase zăcăminte de hidrocarburi în Sarmațianul platformei constituie cea mai puternică dovadă a
capacității de înmagazinare a fluidelor pe care acesta le are.
Meoțianul și Ponțianul se caracterizează prin prezența unor strate de gresii si nisipuri, separate de orizonturi pelitice impermeabile. Valorile porozității diferă de la structură la structură și de la orizont la orizont, mediile extreme fiind de 12 și 30%.
Nisipuri, gresii și microconglomerate sunt foarte frecvente, de asemenea, în Dacian și Levantin, dar acestea beneficiază numai local de condiții de protectie. Ca urmare,
ele sunt invadate, aproape în totalitate, de ape dulci.
Aruncând o privire de ansamblu asupra întregii succesiuni de depozite din cadrul Platformei Moesice, se constată că rocile rezervoare se întâlnesc în aproape toate secvențele terigene și carbonatice. Calitățile acestora (porozitate și permeabilitate, în strânsă legătură cu greutatea specifică) variază în funcție de :
adâncime, care determină, în bună măsură, gradul de compactare a rocilor;
compoziția chimică cu implicații importante în procesul de diageneză (cimentări, recristalizări), din acest punct de vedere rocile carbonatice apărând mai puțin favorabile decât rocile silicioase;
vârsta formațiunilor, ce se reflectă în greutatea specifică (deci în valoarea porozității) și în stadiul diagenezei (cimentări, colmataje) rocilor etc.
Roci generatoare
Se obișnuiește ca în lipsa unor analize petrografice, biostratigrafice și geochimice speciale, rolul de roci generatoare să se atribuie depozitelor în general pelitice și carbonatice, depuse, de regulă, în mediul subacvatic. Astfel de secvențe se întâlnesc foarte frecvent în coloana stratigrafică a Paleozoicului, Mezozoicului și Neogenului din platformă.
Grupul detritic inferior, pe lângă arenite, conține argilite, argile, marne și marnocalcare, de culoare predominant negricioasă, în care se constată prezența doritului, hidrotroilitului, piritei, mai rar a sideritului, asociate cu resturi de materie organică. Elementele menționate sugerează că sedimentarea a avut loc în condiții geochimice reducătoare de tip euxinic, propice acumulării rocilor posibil generatoare de hidrocarburi.
Analizele geochimice efectuate pe carotele extrase de la mai multe sonde au permis să se obțină următorii indici:
Acești indici geochimici, relativ favorabili, au fost numai în mică măsură confirmați de analizele palinologice care, urmărind gradul de metamorfism al substanței organice, au reușit să întrevadă potențial petroligen moderat sau slab numai pentru Silurian.
Tortonianul, Sarmațianul și Pliocenul din Platforma Moesică n-au făcut încă obiectul unui studiu geochimic de sinteză, dar astfel de lucrări se cunosc în cazul Pliocenului din avanfosa carpatică care s-a depus în același bazin de sedimentare și în condiții, parțial, asemănătoare cu cele din platformă.
Concluzia la care s-a ajuns (Anton, 1973) este că petrolul și gazele din Pliocen sunt
autohtone. Din elementele prezentate mai înainte se poate concluziona că indicii geochimici, petrografici și biostratigrafici caracteristici rocilor posibile generatoare de hidrocarburi se întâlnesc în depozitele pelitice ale Paleozoicului inferior (valori modeste, identificate local), în formațiunea carbonatică triasică, în formațiunea detritică jurasică, în Albian și, după toate probabilitățile, în Neogen.
Prezența rocilor mame în cadrul altor termeni stratigrafici nu este susținută de rezultatele analizelor efectuate, dar posibilitatea unor surse de hidrocarburi în Devonian și în Malm ar trebui exclusă, cel puțin până la completarea studiilor speciale. Condițiile de acumulare, conservare și de evoluție a materiei organice variază foarte mult în cadrul Platformei Moesice, încât generalizarea rezultatelor unor analize (mai ales negative) nu se recomandă.
Roci protectoare
Delimitarea mai multor cicluri litofaciale în intervalul Cambrian-Cuaternar presupune existent unei succesiuni repetate de roci poros-permeabile și roci compacte, ultimele îndeplinind rolul de ecrane protectoare. Începând cu primul grup litofacial, s-ar putea spune că arenitele cambro-ordoviciene sunt protejate fie de orizontul argilitic de la partea superioară a Ordovicianului, fie de către pelitele siluriene, care le pot acoperi discordant.
Gresiile silicioase și cuarțitele sunt acoperite de cuvertură, adesea compactă, formată de formațiunea dolomito-evaporitică a Devonianului. La rândul lor, nivelele poros-permeabile
reprezentate prin calcare și dolomite devoniene și dinanțiene au dezvoltări limitate, sub forma
unor lentile. În cazul în care întreaga cuvertură carbonatică este fisurată, facilitând circulația
fluidelor pe verticală, atunci rolul protector ar putea fi îndeplinit de formațiunea detritică sileziană, ori de alți termeni stratigrafici mai noi.
Intercalațiile de gresii și de calcare sileziene, conglomeratele, gresiile și nisipurile permiene, având orizontul grezos al Triasicului inferior și formațiunea carbonatică de
deasupra formează, de regulă, o unitate hidrodinamică comună, acoperită fie de formațiunea roșie superioară, fie de depozite terigene jurasice. Acestea din urmă protejează, în primul rând, rezervoarele toarcian-bajociene.
Calcarele Malmului sunt, cu puține excepții, în comunicație cu cele ale Cretacicului inferior. Toată această stivă de depozite carbonatice este protejată de marno-calcarele Cretacicului superior.
Senonianul, Tortonianul și Sarmațianul, formând adesea zăcăminte comune, au drept ecran impermeabil orizontul superior, pelitic, al Sarmațianului.
Secvențele arenitice ale Meoțianului bazal, acolo unde apar, suportă complexul mediu pelitic.
Gresiile de la partea superioară a Meoțianului beneficiază de protecția Ponțianului marnos. Rezervoarele ponțiene alternează, ca și în cazul Meoțianului, cu pachete pelitice impermeabile.
Aspecte ecologice asupra perimetrului
Industria petrolului se numără, atât în ramura ei extractive, cât și în cea prelucrătoare, printer industriile cu o pondere apreciabilă în poluarea mediului. Această consecință negative a unei activități economice indispensabile are cause asemănătoare în toate regiunile petroliere, iar dimensiunile ei diferă de la o regiune la alta în funcție de tehnologiile utilizate și de respectarea reglementărilor de mediu în vigoare.
Cauzele poluării sunt diferite în diversele etape ale activității în domeniu.
În etapa de extractive a petrolului ele se referă, în primul rând, la uzura fizică și morală a instalațiilor și echipamentelor utilizate, la calitatea inadecvată a materialelor folosite pe parcursul proceselor tehnologice specific, la practicarea colectării și depozitării în system deschis, fără recuperarea fazei gazoase, la utilizarea nerațională a unor instalații, la insuficienta pregătire profesională a personalului care lucrează în schela de extracție etc.
În etapa rafinării petrolului, principalele cause care determină poluarea mediului sunt: procesarea țițeiului cu conținut mare de sulf și utilizarea combustibililor rezultați, care au la rândul lor un procent ridicat de sulf, ceea ce conduce la eliminarea în atmosferă a unor cantități mari de sulf și compiși ai acestuia (în principal dioxid de sulf); arderea incompletă a combustibililor în instalațiile învechite, cu uzură fizică și morală înaintată; deteriorarea prin coroziune a rezervelor de depozitare și a conductelor care transportă petrol și produse petroliere; spargerile provocate conductelor de transport în scopul sustragerii produselor petroliere; insuficienta epurare a apelor reziduale evacuate de rafinării, în care se găsesc cantități importante de fenoli, suspensii, reziduri de produse petroliere etc.
În etapa de distribuție caracteriztă prin faptul că se realizează, cu precădere, în apropierea și în interiorul regiunilor dens populate, cauzele poluării petroliere sunt: uzura fizică și morală a rezervoarelor de produse petroliere și echipamentelor folosite în manipularea acestora din urmă; spărturile și fisurile care apar la rezervoare, conducte etc., ca urmare a coroziunii avansate; neetanșeitățile prezente uneori la îmbinările conductelor și furtunelor, la armături, pompe etc.; erorile și neglijența manifestate în operațiunile de încărcare-descărcare, transvazare, livrare etc.; accidente tehnice; depozitarea inadecvată a deșeurilor; arderea incompletă a combustibililor în centralele termice mai mari sau mai mici din interiorul orașelor sau aglomerărilor industriale.
În etapa transportării petrolului și produselor petroliere, cauzele principale ale poluării mediului sunt mai puțin numeroase dar, în ultimul deceniu, una dintre ele a căpătat o importanță deosebită atat prin gravitatea episoadelor de poluare produse, cât și prin caracterul ei șocant. Este vorba de spargerea conductelor în vederea sustragerii benzinei, pe diferite tronsoane ale sistemului românesc de conducte petroliere care măsoară 1850 km. Astfel de evenimente au fost mai frecvente în apropierea municipiilor Buzău, Brăila, Constanța, Ploiești, Giurgiu, precum și în preajma capitalei. Alte cauze ale poluării în sectorul de transport sunt fisurile care apar din cauza coroziunii la conductele de transport cu stagii îndelungate de utilizare (unele chiar din 1920); neetanșeitățile vanelor de evacuare ale cisternelor de transport auto sau pe calea ferată etc.
Cauzele menționate mai sus provoacă poluarea în diferite grade a principalelor componente ale mediului ambiant – aerul, apa și solul – ceea ce se resfrânge negativ asupra vegetației, faunei și bineînțeles, asupra omului.
Aerul este poluat cu noxe comune, dar și cu poluanți specifici în fiecare dintre etapele prin care trece petrolul de la extracție până la consumator.
În etapa de extracție, aerul este poluat cu metan și hidrocarburi C2-C7, sursele de poluare fiind sondele de producție, parcurile de separatoare, rezervoarele de petrol brut, stațiile de tratare a țițeiului, stațiile de compresoare etc.
Fig. 15 Sondă OMV Petrom în România (Sursa: S.C. OMV Petrom S.A.)
Măsurătorile întreprinse asupra emisiilor de hidrocarburi sunt rare și neconcludente. Ele menționează totuși valori de 2-4 kg hidrocarburi C3+, 1-2- kg etan și 5-20 kg metan pierdute la vana de țiței net în parcurile de colectare și valori de 5 kg hidrocarburi C2+ și 2 kg CH4 la vana de țiței în stațiile de tratare.
Datele disponibile nu permit o evaluare exactă a pierderilor de hidrocarburi pe ansamblul instalațiilor din domeniul extracției, dar se apreciază că la nivelul întregii țări, acestea ar însuma 60 000 t/an hidrocarburi C2+ și 120 000 t/an metan.
În privința poluării aerului cu hidrogen sulfurat (H2S), cea mai puternică emisie se înregistrează în apropierea localității Turburea, ea cifrându-se la circa 10 000 mc gaze pe zi.
La rândul lor gazele emise în atmosferă în urma proceselor de combustie subterană sunt și mai puțin cunoscute sub raport cantitativ. Admițând însă că gazele emise sunt echivalente cu cele injectate, se poate estima că în zona Suplac ele se ridică la 2.9 mil. mc pe zi, având o compoziție medie de 82% N2, 13% CO2, 4% O2 + Ar, 0.3% C2 etc.
În etapa rafinării petrolului, aerul este poluat prin emisia de hidrocarburi volatile a rezervoarelor de depozitare-distribuție și a batalurilor de reziduuri petroliere. Cantități importante de oxizi de sulf și de azot elimină în atmosferă cazanele și cuptoarele industriei de rafinare a petrolului. La nivelul unui an, industria românească de prelucrare a petrolului emite în atmosferă circa 65 tone de dioxid de sulf, 9 tone de oxizi de azot, 12 tone de pulberi și 21 tone de plumb. Rezultatele măsurătorilor sistematice privind poluarea aerului evidențiază concentrații situate la limita celor maxim admisibile în normele europene pentru oxizii de azot, sub aceste limite pentru monoxidul de carbon și frecvent peste limitele respective pentru dioxidul de sulf și hidrogenul sulfurat.
În etapa de distribuție, aerul este poluat prin emisia de hidrocarburi volatile care are loc pe parcursul operațiunilor de încărcare-descărcare la rezervoare, la pompe, prin evaporarea reziduurilor petroliere ajunse accidental în solul din preajma instalațiilor menționate, ca și prin oxizii de azot proveniți din gazele de eșapament ale autovehiculelor și dioxidul de sulf emis de focarele centralelor termice. Aceste din urmă noxe constituie componentele active de bază ale ploilor acide.
În etapa de transport, aerul este impurificat, de asemenea, cu compuși organici volatili prin evaporarea din rezervoare și cisterne, în timpul operațiunilor de încărcare-descărcare, precum și din petrolul ajuns în sol prin spargerea accidentală sau deliberată a conductelor.
Apele din regiunile cu industrie de extracție și de prelucrare a petrolului sunt supuse poluării, sursele și tipurile de poluanți deosebindu-se întru-câtva, după cum se modifică specificul activităților.
În sectorul extractiv, sondele de extracție, sondele de injecție și conductele de petrol constituie surse de poluare, iar petrolul brut, poluantul cel mai important.
Dimensiunile poluării cu petrol apelor freatice sunt foarte puțin cunoscute, iar monitorizarea poluării râurilor nu este încă o activitate sistematică pentru toate arealele de extracție a petrolului.
Sectorul de rafinare poluează apele de suprafață și freatice, mai ales prin volumul mare de ape reziduale (4.2 mc apă/t țiței prelucrat) rezultat în urma procesului tehnologic depășit (acest volum este de 8 ori mai mare decât la rafinăriile cu tehnologie modernă), dar și din cauza ineficienței stațiilor de tratare a acestora. La poluarea apelor naturale contribuie desigur, și scurgerile de produse petroliere din rezervoare, conducte și bataluri.
Poluarea apei freatice este mai cunoscută în arealul Ploiești, cu o activitate intesă și îndelungată de prelucrare a petrolului. Se apreciază că aceasta afectează circa 8 000 ha, poluatorii, numeroși, incluzând și firme precum Petrobrazi și Petrotrans.
În sectorul de distribuție, poluarea apelor de suprafață și subterane cu produse petroliere se realizează prin spălarea de către apele meteorice a benzinei și uleiurilor scurse pe solul din preajma stațiilor de benzină, prin nerespectarea normelor de execuție și a zonelor de protecție sanitară din jurul acestora, prin degradarea rezervoarelor etc.
Nemiscibile cu apa, reziduurile petroliere formează la suprafața acesteia pelicule uleioase care inhibă schimburile cu aerul de deasupra și afectează negativ flora și fauna acvatice. La rândul lor substanțele petroliere aflate în suspensie în apele de suprafață (produse petroliere, detergenți) împiedică absorbția oxigenului, obturează conductele, colmatează filtrele și otrăvesc plantele și animalele. Infiltrându-se în stratul freatic, poluanții petrolieri degradează și apele subterane.
Conform evaluărilor întreprinse de specialiști în 1994, solurile poluate cu hidrocarburi și ape de zăcământ în regiunile cu industrie extractivă de pe teritoriul României reprezintă ân total 3 652 ha (neincluzând aici terenurile atribuite spre folosință schelelor petroliere). Dintre acestea, 2 006 ha (53.62%) sunt slab sau moderat poluate, ceea ce înseamnă că pot fi readuse la normal, cu costuri nu prea ridicate, într-un interval de 4-5 ani. În schimb, solurile puternic și foarte puternic poluate necesită, pentru o ameliorare eficientă, costuri ridicate și scoaterea din circuitul agricol pentru o perioadă de 10-15 ani.
Industria de prelucrare a petrolului contribuie la poluarea solului prin scurgerile din rezervoare și conducte, prin pierderile care au loc la operațiunile de încărcare-descărcare, prin infiltrările cauzate de depozitarea inadecvată a reziduurilor solide și semisolide provenite din desalinizarea țițeiului brut, rafinarea acidă și cu pământuri colorate, decarbonatarea apelor de răcire, separarea produselor petroliere, decantările și deznisipările care au loc în stațiile de epurare etc.
Exemplul clasic de poluare a solului prin astfel de procese îl constituie arealul Ploiești, cu cea mai puternică și mai veche industrie de prelucrare a petrolului din țară.
Pierderile pe care le înregistrează mediul, din cauza poluării cu petrol și produse petroliere sunt, ca și în cazul multor altor tipuri de poluare, greu de estimat. Că ele există și că se agravează an de an este însă evident. Tocmai de aceea au fost stabilite în cadrul Programului Național de Acțiune pentru Protecția Mediului strategii specifice de reducere a poluării în diferite sectoare ale domeniului petrolier.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Delimitare perimetru [305747] (ID: 305747)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.