II. SISTEMUL OCUPAȚIONAL TRADIȚIONAL ÎN ZONELE ETNOGRAFICE ALE JUDEȚULUI ALBA [305671]

II. [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat]-a [anonimizat].

Locuința – [anonimizat], hrana – [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], toate acestea și multe altele constituie necesități primordiale de-a lungul vieții oamenilor.

[anonimizat]-a dezvoltat un mijloc esențial de apărare împotriva diverșilor factori externi: frig, căldură, boli, intemperii etc. Totodată, nevoile primordiale ale omului au fost dintotdeauna condiționate de mediul în care acesta trăia și de posibilitățile pe care le avea în împrejurimile contextului vieții sale. [anonimizat], toate au fost dintotdeauna și continuă să fie influențate substanțial de mediul înconjurător.

[anonimizat], vânătoarea, pescuitul și îndeletnicirile casnice (dintre care amintim preluarea și prepararea hranei și a [anonimizat], a [anonimizat]), în zonele etnografice pe care le studiem: [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], la trei categorii majore: [anonimizat].

Modul de realizare a [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], de resursele naturale existente în zona geografică. Concomitent cu dezvoltarea societății românești și a apariției diverșilor factori de influență externă a [anonimizat] o [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat] a [anonimizat], realizând mai degrabă o schiță a aspectelor generale ale existenței și ocupațiilor oamenilor din această categorie socială.

II.1 [anonimizat], [anonimizat]. Calendarul agrar în satul tradițional condiționa aceste ocupații și le împărțea în mod natural în categorii și etape. De exemplu, pe scurt, cultivarea pământului se făcea în trei etape, respectiv cultura de toamnă, de primăvară și de vară.

Anul agrar începea toamna, după ce de pe ogoare se adunau recoltele, pentru a fi pregătite de arat și semănat. Acest mod de cultivare a pământului, în trei etape, a fost respectat în întreg ținutul Târnavelor, Secașelor, Valea Mureșului și a Sebeșului, dar și în munții Apuseni, deopotrivă de către români și populațiile conlocuitoare, maghiari și germani.

Totodată, pentru oamenii satelor, primordială a fost și creșterea animalelor și păstoritul. Spre deosebire de alte zone ale țării în care păstoritul este o ocupație extrem de populară, oamenii de aici nu au practicat păstoritul transhumant cunoscut în Mărginimea Sibiului, Țara Bârsei sau în Ținutul Secuiesc. Acest lucru s-ar putea explica, de exemplu, și prin prisma reliefului prielnic practicării mai multor îndeletniciri agricole, care a adus locuitorilor zonei o contribuție esențială în dezvoltarea agriculturii sedentare. În creșterea oilor, de pildă, putem aminti de existența staulului, a strungii și a stânei situate nu foarte departe de sat, în vecinătatea acestuia.

De asemenea, cu timpul, prin defrișările forestiere tot mai ample, suprafața arabilă, viticolă și de pășunat s-a mărit considerabil, astfel încât, în timp, la acestea s-au adăugat și suprafețe pomicole și pentru fânațe.

Astfel, agricultura de șes și de deal, specifică Târnavelor, Secașelor și Văii Mureșului, de pildă, a constituit ocupația tradițională de bază a oamenilor acestor locuri. Vom schița în continuare câteva aspecte generale ale celor două ocupații de bază ale țăranului din aceste zone, concentrându-ne în special pe legătura acestora cu obiectul studiului nostru, ansamblul componentei vestimentare a existenței oamenilor acestor locuri.

II.1.1 Creșterea animalelor

Așa cum se știe din cele mai vechi izvoare ale istoriei, în spațiul carpato-danubiano-pontic creșterea animalelor este atestată, ca ocupație a băștinașilor încă din Neolitic. În primul rând, se consemnează utilizarea calului, ca animal de tracțiune, atât în scopuri economice cât și în activități de război. Cu timpul, însă, în consemnările care s-au concentrat pe aceste tărâmuri apar, pe lângă cal, ovinele și bovinele, la început în context comercial, al vânzării produselor de origine animală către greci și latini, iar ulterior concretizându-se într-una dintre ocupațiile care urmau să caracterizeze în mod definitoriu populația acestor meleaguri, timp de secole bune: păstoritul. Prezența acestor animale și ocupația creșterii lor este documentată substanțial și în folclorul românesc, în creațiile populare culese de-a lungul anilor din toate zonele țării, în cântece, poezii, doine, balade, urări, povești, povestiri, basme și inclusiv colinde.

Păstoritul, ca activitate caracteristică și ocupație primordială a țăranului român, a preocupat numeroși etnografi și a constituit obiectul de studiu a unei întregi serii de lucrări, din care una considerabilă ar fi cea a autorului Romulus Vuia, intitulată Tipuri de păstorit la români (1980), citată de Narcisa Alexandra Știucă în Lecturi etnologice asupra ocupațiilor tradiționale (Editura Universității din București, 2012).

Fără a intra în detalii tehnice ale păstoritului și vieții la stână, care nu ar servi în mod substanțial obiectului studiului de față, vom menționa doar că, la modul general, păstoritul a fost împărțit de către etnografi în trei categorii: păstorit agricol local, păstorit pendulatoriu și păstorit transhumant. Potrivit Narcisei Alexandra Știucă, primele două categorii de păstorit caracterizează forma sedentară, în conexiune strânsă cu agricultura și de sistemul de proprietate asupra pământului, în timp ce cea de-a treia categorie de păstorit se referă la o etapă târzie, evoluată, practicat într-un număr relativ redus de zone și așezări ale plaiurilor românești, în funcție de relief.

Așa cum am precizat și mai sus, în una dintre zonele vizate de studiul nostru, Valea Târnavelor, această ocupație s-a caracterizat mai degrabă printr-un sedentarism și o statornicie întâlnite în anumite zone „caracterizate printr-o evidentă unitate a vieții materiale și spirituale tradiționale”. Astfel, păstoritul local avea ca specificitate alcătuirea unei turme obștești pe care o supravegheau cu rândul proprietarii și efectuau, tot prin rotație, operațiunile de preparare a lactatelor, care urmau să fie repartizate în funcție de numărul animalelor deținut de fiecare proprietar.

De asemenea, un alt aspect semnificativ în ceea ce privește păstoritul ca ocupație primordială a țăranului român este existența unei întregi serii de sărbători cu caracter ritual și ceremonial care s-au împământenit, relativ la acesta. De la „Măsurișul oilor”, la „Ruptul sterpelor”, „Sâmbra oilor”, „Năproorul” sau unele mai puțin cunoscute la nivel de țară, dar foarte populare în județul Alba, cum ar fi „Coborâtul oilor” sau „Răvășitul oilor”, în special pe Valea Sebeșului. Cea mai mare parte a acestor sărbători sunt extrem de apropiate de latura mitică a culturii și civilizației românești, documentate din cele mai vechi timpuri (încă de la Geneză), cu evidente conotații pozitive ale creșterii animalelor și în special a ovinelor și bovinelor, în spiritul divinității. Păstoritul a dobândit, astfel, încă de la început, o simbolistică creștină a culturii populare, legată strâns de bine-cunoscutul sacrificiu divin al Mielului lui Dumnezeu, începând chiar cu nașterea sa într-o iesle, ocrotit de boi și continuând cu pildele și învățăturile biblice, din nou, aflate în permanentă legătură cu imaginea Mielului Divin. De acolo și până în mitologia românească, care o are într-un plan principal pe Baba Dochia, cu mulțimea sa nenumărată de oi pe care le păștea singură și cu celebrele sale cojoace pe care și le leapădă în lupta cu nora ei, odată cu venirea primăverii, și nu în ultimul rând cu lâna albă reprezentând vara, în opoziție cu lâna neagră care simbolizează iarna, în toate acestea și multe alte mituri și povești ale meleagurilor noastre, oile și implicit păstoritul ca ocupație străveche a băștinașilor continuă să își afirme importanța de-a lungul existenței și evoluției țăranului român.

În prezent, în ciuda restrângerii acestei ocupații și a celor care o practică după vechile rânduieli, unele dintre aceste sărbători își păstrează în continuare fastul și caracterul spectacular, cu hrănirea, mulsul sau chiar tunsul ritual al oilor. Referitor la această ultimă activitate, tunsul oilor, etapă premergătoare preparării lânii ca materie primă pentru obiectele de vestimentație ale țăranilor din zonele etnografice studiate, vom face o analiză detaliată a întregului proces într-un capitol următor al acestei lucrări, în care vom trata modul de prelevare și de preparare a materiilor prime în industria casnică a țăranilor.

Comparativ cu Valea Sebeșului, unde ocupația principală era păstoritul și creșterea vitelor, în Țara Moților, de pildă, situația diferă. Cadrul geografic din această zonă muntoasă a determinat ca ocupație principală prelucrarea lemnului, iar în plan secundar creșterea animalelor. Agricultura a fost puțin rentabilă sau chiar inexistentă. Mediul geografic, cu pășuni puține, a determinat și tipul de păstorit, rezumându-se doar la tipul celui local, caracterizat fiind prin numărul redus al oilor, lipsa tovărășiilor (fiecare familie se îngrijea de propriile animale, puține ca număr), existând decât mici deplasări sezoniere condiționate de necesitățile agricole (în cazul de față pentru furajele animalelor). Persoanele intervievate în cercetarea efectuată pe raza comunei Gârda de Sus și prin împrejurimi, au menționat că majoritatea familiilor aveau între cinci și zece oi, două vite și un cal. Cei mai bogați aveau unu număr mai mare de animale și dețineau un statut mai ridicat în comunitate, erau mai avuți. Bărbații se ocupau cu prelucrarea lemnului, practicând văsăritul prin țară pentru a vinde obiectele din lemn. În schimb, bărbații cumpărau de acolo cereale, dar și îmbrăcăminte pentru cei ai casei. Pe Valea Sebeșului, în schimb, vorbim despre un păstorit de pendulară periodică, inclusiv și astăzi: Primăvara până la Sfântul Gheorghe cel vechi, cam pe l mai, turmele pasc pe proprietățile private din zona satelor. Urcă apoi în zona fânațelor la „colibi” până la Sânziene, când trec în zona alpină. După Sfânta Mărie Mică (8 septembrie) coboară din nou în zona fânațelor, până la Vinerea Mare (14 octombrie) sau chiar până la Sfântul Dumitru (26 octombrie) când coboară din nou în sat. De pe la Sfântul Nicolae turmele pleacă la iernat în satele de pe Valea Mureșului, până înspre Zam, trecând adesea până în Banat sau spre Teiuș, Târnăveni, unde stau până la „fătatul oilor”, când sunt aduse acasă pentru a fi hrănite cu fân, otavă sau „frunzare” de stejar, mesteacăn sau alun, făcute din toamnă. Acest calendar pastoral este unul orientativ, în funcție de condițiile meteorologice, temperatură sau căderea zăpezii. Pentru văratul oilor la munte, fiecare sat de pe Valea Sebeșului își are stânile proprii, pe care le păstrează prin tradiție.

II.1.2 Cultivarea pământului

Pe lângă caracteristica pastorală a societății țărănești românești, o altă dominantă specifică oamenilor de pe aceste meleaguri a fost dintotdeauna cultivarea pământului. Astfel, în continuarea informațiilor prezentate în subcapitolul de mai sus, vom continua aici cu o scurtă analiză a acestei îndeletniciri de bază a țăranilor, concentrându-ne atenția în special pe componenta cultivării materiilor prime pentru cele trebuincioase în gospodărie, mai ales pentru obiectele de vestimentație.

Județul Alba, ca întreg ținutul românesc, a fost veacuri de-a rândul, aproape în întregime, împădurit. „Agricultura noastră a fost legată de codru cel puțin tot atât de puternic cât și păstoritul” . Solurile aluvionare din lunca și terasele Mureșului și ale afluenților săi: Valea Secașului, Valea Sebeșului și valea Pianului, precum și unele pante din zona de dealuri cu teren fertilizat de fostele păduri, au favorizat din cele mai vechi timpuri practicarea agriculturii, a viticulturii și pomiculturii. Aici se cultivă grâu, porumb, orz, ovăz, lucernă etc. În schimb, în satele de deal și de munte suprafețele destinate agriculturii sunt mult mai restrânse. În satele Purcăreți, Loman, Șugag s-a încercat aclimatizarea unor plante și în zona fânațelor, respectiv cartoful, fasolea, ceapa, dar și secara și ovăzul. Bătrânii din aceste sate își amintesc că la început predominau mai mult fânațele, decât agricultura. Ca peste tot, în trecut, și în județul Alba, agricultura s-a practicat cu mijloace rudimentare, respectiv cu ajutorul plugului de lemn, cu cuțit și cu corman de fier, săpăliga, numită pe Valea Sebeșului, „coaștă”, utilizată și în zilele noastre la „ruperea” țelinei.

Din cele mai vechi timpuri, încă din antichitatea europeană consemnată de vechii greci, „lumea” era împărțită în două, din punct de vedere al hranei: lumea „mâncătorilor de pâine” și lumea „mâncătorilor de carne”, mai precis în spațiul mediteranean oamenii își formaseră mai degrabă un regim alimentar vegetarian, bazat în special pe grâu și pâine, și spațiul împădurit care venea imediat mai la nord, până în munții Carpați și civilizațiile celto-germane, al căror regim alimentar era caracterizat de un consum masiv de carne de vânat sau de animale crescute în semisălbăticie, ceea ce îi transforma pe acești oameni, războinici, exploratori și dominatori ai pădurilor, în niște „sălbatici” și „barbari”, din punctul de vedere al vechilor greci, care afirmau că orice ființă umană trebuie să fie caracterizată de cumpătare și echilibru. De aici, pâinea s-a impus ca un element gastronomic emblematic pentru civilizație, iar cu timpul a ajuns să aibă o legătură directă cu creștinismul european, alături de vin și untdelemn.

Totuși, interesant de remarcat este faptul că, în timpul „civilizației pâinii” care prin secolul X ajunsese să definească păturile populare ale societății, „pâine” devenise un termen generic prin care oamenii se refereau la absolut toate roadele pământului, întrucât aceștia îl considerau un sinonim al cuvântului „hrană”, potrivit lui Massimo Montanari, citat de Narcisa Alexandra Știucă.

Apropiindu-se de această perioadă, viața oamenilor a cunoscut schimbări radicale odată cu creșterea demografică, care a avut ca o consecință directă defrișările din ce în ce mai ample și, desigur, mai ales cu apariția plugului. Astfel, chiar și românii din zonele etnografice cercetate au putut să practice agricultura de câmp, de șes, de deal și în terase, cultivând din ce în ce mai multe cereale pentru a-și face „pâinea”, încadrându-se și ei în ceea ce urma să devină în viitor „România, grânarul Europei”.

Conform cercetărilor etnografice, pe meleagurile despre care discutăm, folosirea plugului cu corman fix a fost cel care a generat o stabilitate a culturii de cereale, deoarece nu implica „strămutările pe care le impunea sistemul de agricultură prin defrișare”, specific zonelor montane, împădurite.

Relieful favorizant al Târnavelor și Secașelor a permis dezvoltarea culturilor de cereale, dar și cel al „culturii speciale durabile”, vița de vie și pomicultura. În zona Sebeșului, cultura viței de vie se practica de multă vreme, observându-se o intensificare la sfârșitul secolului al XIX-lea. Acest fapt, în timp, a asigurat populației existente pe aceste meleaguri un caracter sedentar, care le-a rămas caracteristic de-a lungul secolelor, consemnat fiind inclusiv în izvoarele istoriei. Dacă în vechime practicau o viață predominant pastorală, locuitorii se axau, din secolul XVI, pe această paletă de preocupări agricole. Pomicultura reprezintă o altă preocupare agricolă în întreg județul Alba, atât în gospodăriile individuale, cât și sub formă de livezi: meri, peri, pruni, cireși, vișini, nuci, piersici. Amintim aici faptul că în comuna Loman, de pe Valea Sebeșului, a fost inițiat în 1900 un curs de pomicultură pe lângă școala primară, unde elevii efectuau în grădina școlii toate lucrările impuse de această disciplină, obținând soiuri superioare de mere, cireșe, nuci etc.

Pe lângă cultura de cereale, care avea ca obiectiv hrănirea populației și a animalelor, cultivarea pământului avea de asemenea ca scop procurarea de materii prime pentru obiectele necesare vieții oamenilor, dintre care printre cele mai importante de menționat ar fi hainele. Astfel, în zonă au existat, ca îndeletniciri preparatorii pentru industria casnică, cultivarea cânepii, a bumbacului și a inului, asigurate în primul rând de agricultură. Întrucât cultivarea și prepararea acestora pentru transformarea lor în textile constituia un proces complex, vom face o analiză detaliată a lor într-un capitol următor al prezentului studiu.

Ca o scurtă concluzie după o analiză a ocupațiilor de bază ale țăranului român din zonele cercetate, putem spune că existența acestor îndeletniciri tradiționale a lăsat o amprentă puternică asupra vieții comunitare a locuitorilor de pe aceste meleaguri, în cultura și arta populară și inclusiv în folclorul literar-muzical și coregrafic. Așa cum am menționat și mai sus, într-un stil de viață mai degrabă sedentar, se poate observa o bogăție de tradiții păstrate inclusiv și astăzi în mentalul colectivității, o serie de elemente care denotă modul în care s-au dezvoltat armonios aceste comunități și cum anume și-au trăit viața locuitorii satelor din acest ținut. Calendarul activităților agrar-pastorale, obiceiurile și sărbătorile tradiționale de peste an (Anul Nou, „Împreunatul oilor”, „Sfârșitul secerișului”, culesul viilor și al bucatelor de pe câmp și toate celelalte), dar și obiceiurile legate de riturile vieții (naștere, căsătorie, moarte) erau momente esențiale în jurul cărora viața din satul tradițional de pe Târnave curgea armonios.

II. 2 Ocupații secundare ale locuitorilor

Relieful și clima din zona deluroasă, specifică zonei Apusenilor, subzona etnografică a Zlatnei, a determinat ca ocupație principală a localnicilor păstoritul, iar în plan secundar agricultura, mai redusă ca varietate a produselor cultivate decât în zonele de șes. Activitățile agricole se concentrau mai degrabă pe strânsul fânului, se cultiva porumb puțin, doar în părțile de jos. În vremurile de demult, pe dealuri se cultiva grâu de primăvară.

Din câte povestesc localnicele, în trecut, dealurile care înconjoară satul erau pline de grâu. Pentru a-l culege, în Feneș nu se făcea clacă, spre deosebire de alte sate, unde acest obicei era nelipsit la fiecare treabă gospodărească. Grâul se treiera cu îmblăcii, mai precis cu două bâte, una mai scurtă și una mai lungă, numite ciomege, cu o gaură în care introduceau o sfoară și legau bâta mică de bâta mare. Când era vreme bună și grâul era uscat îl puneau în șură pe lepedee și băteau snopii cu bâtele, „unul într-o partea a șurii, altul în alta, îl clevuiau de sărea pleava și rămânea grâul”. Pentru a cerne grâul, sătenii apelau la serviciile unei persoane. Era cineva în sat care avea ciur și dacă mai rămânea tăciune era dus acolo și cernut.

Pe raza satului Feneș, de pildă, unde majoritatea locuitorilor erau bogați, din mărturiile persoanelor intervievate am aflat că o mare parte dintre familii aveau câte 300-400 de oi, câte 4-6 boi, câte 4-5 vaci. Cei care erau mai sărăcuți aveau câte 7-10 oi. Pe vremuri, în sat familiile erau numeroase, pe o singură uliță scurtă trăiau 32 de copii. În schimb, pe Valea Sebeșului situația este mult diferită. În trecut, mărginenii Sebeșului aveau turme de oi mult mai numeroase care adesea erau amestecate cu capre. Aveau herghelii de cai și cirezi de vaci numeroase. În 1950, de pildă, Lomanul avea înregistrate la sfat 7000 de oi, 400 de vaci, 270 de cai și 150 de măgari. Există date concludente care ne indică că oierii mărgineni din părțile Sebeșului au practicat transhumanța până la primul război mondial, când a încetat cu totul. În arhiva Visteriei, aflăm că în primăvara lui 1836, au trecut prin plaiul Novaci și curmătura Oltețului, printre altele, șase turme din Sebeș, și câte una sau două din Lancrăm, Loman, Răchita și Pianu. În 31 august 1837 a trecut Mănăilă Mărian din Săsciori cu turma compusă din 1590 oi și capre, 6 cai, 9 măgari și 10 ciobani. În 9 septembrie 1837, din Loman au trecut într-o singură zi 5 turme: 5 oieri, 5200 de oi, 170 de cai, 5 măgari, 70 mânzați și 26 de ciobani. Nu era înregistrat numărul câinilor care păzeau turmele. Trecutul pastoral al oierilor de pe Valea Sebeșului indică faptul că unii dintre aceștia au ajuns cu turmele lor până în Dobrogea, unde se știa la vremea respectivă că nu aveau nimic de plată pentru păscutul animalelor. În unele sate de pe Valea Sebeșului, inclusiv în Sebeș, există familii care poartă numele de Turcu, transmis din generație în generație, de pe vremea când oierii din Sebeș făceau transhumanță în Dobrogea, numită de ei, „Turchia” .

Pescuitul, vânătoarea sau albinăritul au fost în zonele cercetate preocupări secundare ale gospodarilor. Dacă despre ocupațiile principale ale țăranului de pe Târnave, Secașe, Valea Sebeșului, Țara Moților analizate mai sus, putem spune fără sfială că sunt asociate în mod primordial cu principiul masculin, cu bărbatul ca element mobil, dinamic al universului domestic familial, ocupațiile secundare ale vieții țăranilor, care se referă în general la activitățile gospodărești-, le revin, în majoritatea lor, femeilor. Povestitorul Ion Creangă a întărit acest lucru în scrierile sale: „Nu e mândru bărbatul care nu poate găsi el pânea pentru toți ai lui. Odată această mândrie o aveau toți. Nu trimitea femeia lui la muncă, nici cel de pe urma țăran de pe brazdă. Și de aceea aveau alesele cusături țărănești, pentru că brazda o ducea numai brațul cel tare al bărbatului și nu se istoviau pe brazdă alesele și gingașele mâni ale femeii.”

Astfel, printre acestea amintim, în linii generale, preluarea ingredientelor primare pentru prepararea hranei pentru familie și animalele din gospodărie, preluarea plantelor de leac și pentru alte întrebuințări, confecționarea obiectelor de uz gospodăresc, în care erau incluse obiectele vestimentare pentru întreaga familie și în general tot ce ținea de îngrijirea, igienizarea și purificarea gospodăriei, inclusiv ritualuri despre care se credea că au puterea de a influența sporului casei. Având în vedere obiectul prezentului studiu, ne vom concentra în continuare pe complexul proces al producerii hainelor, ca ocupație secundară a țăranului român, dar ca una dintre ocupațiile principale ale femeilor din familiile oamenilor care au trăit de-a lungul secolelor în aceste ținuturi transilvănene. Practic, femeii i-au fost destinate de la început îndeletnicirile legate de furcă și fus, această imagine a femeii-meșteșugar al țesutului având o prezență impunătoare în mitologie, din cele mai vechi timpuri.

II.2.1 Torsul și țesutul, ca ocupații exclusiv feminine. Simbolistică, mitologie și asocieri mistico-creștine

Țesutul a fost considerat dintotdeauna una dintre marile taine ale lumii stăpânită de femeie, torcătoarele și țesătoarele fiind asociate tradițional cu niște zeițe ale destinului (moirele vechilor greci – Atropos, Cloto și Lachesis). De asemenea, din punct de vedere simbolic, există o legătură extraordinar de puternică între firul pânzei țesute și însuși firul vieții omenești. Potrivit Dicționarului de simboluri, „meșteșugul țesutului este o muncă de creație, o procreare. Când țesătura este terminată, țesătoarea taie firul care o leagă de meseria ei și, făcând aceasta, pronunță formula de binecuvântare pe care o spune moașa tăind cordonul ombilical al nou-născutului. Totul se petrece ca și cum țesutul ar traduce într-un limbaj simplu o anatomie tainică a omului. […] Țesut, fir, război de țesut, instrument servind la tors sau la țesut (fus, furcă de tors) sunt toate, în același timp, simboluri ale destinului. Ele au rolul de a desemna tot ceea ce conduce sau intervine în destinul nostru: luna țese destinele; păianjenul țesându-și pânza este imaginea forțelor care țes destinele noastre. […] Să țeși nu înseamnă doar să prefigurezi (pe plan antropologic) și să reunești realități diferite (pe plan cosmologic), ci de asemenea să creezi, să determini ieșirea din propria substanță, tot la fel cum procedează păianjenul care își făurește pânza el însuși”.

În acest sens, uneltele întrebuințate la țesut și la tors erau considerate a avea și ele conotații mistice, drept care constituiau un foarte popular dar de logodnă. De exemplu, fusul și mai ales furca de tors erau considerate obiecte prețioase în zestrea miresei și deveneau centrul unor ritualuri și ceremonii cu adevărat spectaculoase. Mai mult, această activitate și mai ales prestatoarele ei, femeile, se aflau sub protecția unor divinități specifice. De exemplu, o imagine binecunoscută reprezentând o astfel de ipostază este cea a Maicii Domnului drept protectoare a femeilor țesătoare: „în timpul țesutului, Maica Domnului șede în genunchi lângă război, de aceea femeia trebuie să se grăbească”, scrie Artur Gorovei despre asocierea dintre meșteșugul țesutului cu divinitatea.

La polul opus, laborioasa îndeletnicire a țesutului și, implicit, cea a torsului, poate dobândi, în același timp, și conotații malefice, de domeniul blestemelor, care atrag după sine o serie de consecințe nefaste. Unul dintre personajele care reprezintă acest aspect al țesutului poate fi „nevăstuica”, întruchipare metamorfozată a femeii leneșe care a încercat, prin vrăji, să facă furca să toarcă singură, desigur pedepsită pentru tentativa sa de a înșela rânduiala lucrurilor. Pedeapsa vine din partea unui personaj considerat a fi patroana îndeletnicirilor feminine, în persoana Sfintei Vineri. Simbolistica acestei povești gravitează în jurul ideii de „folosire nejudicioasă a unui dar magic”. Practic, pedeapsa transformării femeii în nevăstuică vine în urma nesocotirii unui dar divin și a respingerii condiției femeii înseși, din trândăvie, din incapacitate de a-și accepta natura feminină și din imposibilitatea de a se integra în normele umanității și culturii propriului univers, după cum mai scrie Mihai Coman.

II.2.2 Rânduială și obiceiuri în îndeletnicirile exclusiv feminine

Un lucru important care trebuie menționat în legătură cu aceste îndeletniciri feminine este că, la fel ca toate îndeletnicirile țăranului din vechime, întregul meșteșug al producerii de haine avea o rânduială bine pusă la punct, lucrurile erau făcute întotdeauna cu un rost, iar întregul proces era extrem de bine organizat din punct de vedere temporal, pe parcursul întregului an.

Astfel, există un calendar al producției vestimentare casnice, care se ghidează, în principal, după repere de ordin religios-spiritual, activitatea fiind planificată în funcție de sărbătorile creștinești. De exemplu, Câșlegile Crăciunului (adică perioada dintre Crăciun și Postul Mare, excluzând alte sărbători, în care nu se lucra), este o perioadă rezervată de femei exclusiv pentru tors și țesut, apoi pe perioada Păresimilor (a celor 40 de zile ale Postului Mare) timpul era folosit pentru cusutul iilor pe care fetele și femeile urmau să le poarte de sărbători, iar Joia Mare din Săptămâna Patimilor era termenul limită pentru finalizarea operațiunii țesutului cânepii și a inului. De asemenea, ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie) era termenul până la care lâna trebuia să fie spălată, iar până de ziua Sfântului Ilie (20 iulie) femeile trebuia să încheie operațiunea de albire a pânzei.

Întregul proces al lucrului textilelor s-a concretizat într-o serie de obiceiuri ale fetelor și nevestelor care se ocupau cu acest meșteșug. În zonele etnografice ale județului Alba, din cele mai vechi timpuri, acestea obișnuiau să se reunească în șezători, pe parcursul iernilor, pentru a efectua împreună diferite operațiuni.

La nivel fizic, în realitatea practică a țăranilor români și implicit a celor care trăiau în zonele cercetate, realizarea elementelor vestimentare a fost dintotdeauna condiționată, în principal, de natura factorilor climaterici, dar și de resursele naturale existente în zona geografică menționată. Concomitent cu dezvoltarea societății românești și a apariției diverșilor factori de influență externă a comunităților autarhice, putem vorbi de o evoluție a îmbrăcămintei țărănești și implicit a modului de realizare a acesteia. Aici se adaugă, pe lângă piesele de bază, și o serie de elemente decorative, cum ar fi podoabele, care aveau atât un rol estetic, cât și unul social: diferențiau membrii societății țărănești de-a lungul istoriei și care diversificau tehnicile de lucru ale celor care aveau ca ocupație producția vestimentară casnică. Aceste diferențe între membrii societății se reflectau în vestimentația lor, ilustrând cu claritate și în amănunt „ocupația, sexul, vârsta, starea civilă, categoria socială, apartenența la popor și zona etnografică”.

II.2.3. Materii prime în industria casnică textilă

II.2.3.1 Valea Târnavelor, Țara Secașelor și Valea Mureșului

Complexul proces de confecționare al articolelor vestimentare ale țăranilor care locuiau pe Valea Târnavelor, Țara Secașelor și Valea Mureșului începea încă de la cultivarea, prelevarea și prepararea materiei prime de bază pentru țesături și nu numai. Materiile prime constau, în general, în fibre de origine vegetală, fibre de origine animală, dar și blănuri sau piei. Toate acestea își aveau originea în gospodărie și erau rezultatul muncii de luni de zile a țăranilor. Piesele vestimentare erau confecționate în cea mai mare parte din cânepă și in, din lână, ulterior fiind introdus și bumbacul, pentru realizarea de pânze mai fine, pentru haine de sărbătoare. În timp ce cânepa și inul se cultivau în gospodărie, iar lâna era procurată în general de la oile proprietate a familiei, bumbacul provenea la început în cea mai mare parte din import, urmând ulterior să fie cultivat și în țara noastră.

Așa cum am menționat într-un capitol anterior, alături de munca câmpului, creșterea animalelor a constituit una din ocupațiile de bază. Pentru industria casnică, femeile din această zonă foloseau lâna, cânepa, inul și bumbacul. Pentru obținerea lânii, în aproape fiecare gospodărie se creșteau oi. Un întreg proces se desfășura pentru prelucrarea lânii, din stadiul de blană până la cel de fire, numai bune pentru a putea fi întrebuințate la țesutul în război.

Tunsul oilor reprezenta prima operațiune dintr-o întreagă suită, care se va încheia cu țesutul firelor în război și, implicit, cu transformarea acestora în piese de îmbrăcăminte, în felurite și minunate alesături. De regulă, tunsul oilor se făcea de obicei în preajma înțărcatului, pentru ca mieii să nu-și mai poată recunoaște mamele. Exista o rânduială în acest prim pas, iar cu ajutorul unor foarfeci mai mari, ciobanii sau proprietarii oilor tundeau lâna de pe cap, pântece, picioare și până la coadă. Lâna tunsă era spălată în mai multe rânduri în apă foarte caldă, până căpăta un aspect mai deschis, fiind bine curățată de grăsimea specifică. Femeile, din ținutul la care ne referim în acest studiu, au avut un mare ajutor în râurile prezente din zonă, Târnava Mare, Târnava Mică și Mureșul, ape care trec agale prin sau pe lângă satele lor, fiindcă în apa acestora au putut să spele lâna, să topească cânepa, să spele îmbrăcămintea și celelalte țesături din gospodăriile lor. Pentru oamenii locului, apa aceasta a fost și continuă să fie viață pentru comunitatea întreagă. Spălatul lânii era o operațiune ulterioară tunsului. Femeile duceau lâna în coșărci și o spălau în apele line a râurilor, după care fie o întindeau la marginea apei pentru a se usca, astfel încât se întorceau cu lâna uscată, fie o duceau acasă și o întindeau pe garduri, pe prispă sau în alte locuri unde să se usuce. Indiferent de anotimp, lâna era apoi scărmănată, o operațiune prin care se eliminau corpurile străine și se descâlceau firele răsucite ale lânii. Tot acum se diferenția calitativ lâna în funcție de lungimea firelor, în vederea pregătirii ei pentru țesătura propusă, printr-o altă operațiune, numită pieptănătura lânii. Calitatea inferioară a lânii obținute era utilizată pentru diferite categorii de uz gospodăresc, în special pentru haine groase din pănură.

Din lâna astfel preparată, un mănunchi, numit caier, se punea pe furcă pentru a fi tors manual. Furca era din lemn de brad, frumos sculptat, pe care, inițial, se făcea steagul de nuntă de către nănaș. Conform tradiției locale de pe Târnave, după nuntă, nașa punea caierul pe suportul de la steag și îl oferea finei. Astfel, se crea o legătură pentru toată viața între momentul spiritual al nunții și îndatoririle pe care femeia le avea în înfrumusețarea gospodăriei ei. Fina mai primea de la nașă și fusul, care era cumpărat din târg de la Blaj. Până a se mărita, fetele aveau furcă și fus, fiindcă ele când treceau în altă etapă, a propriei familii, trebuiau să știe să toarcă, să țese și să coase. Practic, o fată era pregătită de măritiș când știa să facă toate aceste treburi gospodărești.

Lâna se torcea pe fus, o unealtă de tors care servea la răsucirea firului și pe care se înfășura firul pe măsură ce era tors, având forma unui bețișor lung și subțire, îngroșat la mijloc, cu capătul de sus ascuțit și cel de jos rotunjit și înțepenit într-o rotiță. Fusele erau simple, lucrate din lemn, ornamentate adeseori cu cerculețe atât la partea superioară, cât și la cea inferioară.

Cu toate că, așa cum am menționat într-un capitol anterior, industria textilă casnică se cunoaște că aparținea femeilor, în vechime, era foarte cunoscută o operație numită tocălia, care a precedat torsului. Cu alte cuvinte, tocălia este unealta cu care omul a tors înainte de a cunoaște și a folosi fusul. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că această unealtă a fost întrebuințată de bărbați și nu de femei. Bărbații îngrijeau cirezile de cai, turmele de capre și oi, descoperind că părul mai aspru din coada calului sau părul de capră sunt foarte potrivite pentru a-și face ață pentru opinci, desagi sau pentru a închinga caii.

Una dintre cele mai vechi materii prime de pe Valea Târnavelor, a Secașelor și Valea Mureșului, utilizate pentru confecționarea pieselor de îmbrăcăminte și a altor țesături folosite la împodobitul casei, era cânepa. Această plantă era binecunoscută și dispunea de o mulțime de întrebuințări rituale. În vechime, se practica ceea ce se cunoaște drept „chinurile cânepei”, o practică orală de exorcizare a strigoilor și a altor reprezentări malefice, iar semințele de cânepă erau folosite ca „dar oblativ în contextul sărbătorilor de trecere dintr-un an în altul”, dar și la trecerea din această lume în lumea de dincolo: „peste acest fuior are să treacă sufletul celui ce l-a dat, precum și al celorlalți răposați din casă, peste Iad, până la Rai” sau „din acest fuior Maica Domnului face un năvod pe care îl sloboade în Iad și, prinzând sufletele ce se află într-însul, le scoate afară și le bagă în Rai”. Cânepa se recolta de două ori pe an: vara și toamna. De la cea din urmă se lua sămânța pentru anul următor. Vechimea prelucrării acestei plante este cunoscută încă din antichitate, dovadă stând înscrisul de pe Columna lui Traian sau monumentul de la Adamclisi. De asemenea, din operele lui Herodot aflăm că în secolul V î.e.n. pe teritoriul tracilor se cultiva și cânepa: „tracii își fac din cânepă haine care seamănă foarte mult cu cele din in…”. Pentru a obține o cultură de cânepă de calitate, țăranii de pe Valea Târnavelor alegeau un loc bun de pământ, pe care îl arau și îl gunoiau cu băligar de grajd. Semănatul cânepii se făcea în trecut după procedeul tradițional, adică cu mâna, prin împrăștiere, aruncându-se semințele de cânepă foarte des, încât cânepa să crească deasă, deci cu tulpinile subțiri. Când tulpinile cânepii se îngălbeneau, țăranii smulgeau firele cu mâna și le legau în mănunchiuri numite „mănuși”, pe care le puneau ulterior la soare să se usuce. Când erau uscate, cânepa era dusă la topit la Târnavă sau Mureș, iar procesul topitului dura aproximativ o săptămână. Cât timp stătea cânepa în apă, aceasta era acoperită cu paie, brazde de pământ și nisip. După ce considerau că a trecut termenul de topire, gospodarii scoteau o mănușă, iar dacă se frângea ușor, era semn că se poate scoate cânepa din apă. Era spălată și întinsă la soare pentru a se usca și abia apoi se trecea la prelucrarea cu adevărat a cânepii.

Astfel, după ce era uscată bine, cânepa se frângea cu frângătoarea, fiind pregătită pentru următoarea etapă, melițatul. Mănușa melițată era trasă prin piepteni, iar fuiorul obținut era periat. În urma procedeului de prelucrare, se obțineau mai multe calități de cânepă, dintre care le amintim pe următoarele: fuiorul, întrebuințat pentru țesutul pânzei (urzeala și băteala), urzeala de rădăcină (de la jumătatea mănunchiului de cânepă către rădăcină), întrebuințată pentru urzitul fețelor de masă și de pernă, urzeala de vârf (de la jumătatea mănunchiului către vârf), folosită pentru țesutul sacilor, saltelelor, covoarelor sau preșurilor. După trecerea cânepii prin toate fazele de prelucrare, din fuior se pregătea urzeala. Din mai multe fuioare, femeile făceau caierele pe care le torceau. Un caier de cânepă putea să fie format și din 15 fuioare, iar firul de cânepă tors era tors pe fus. Torsul, în general, dura mult, de regulă aproape toată iarna, fiindcă femeile aveau o cantitate mare de tors, iar procedeul era tare anevoios. În vederea urzitului, firele de cânepă se pun mai întâi la copt, un procedeu care constă în fierberea legăturilor. Astfel, se pun într-un ciubăr, peste care se pune un cenușar cu cenușă, după care se toarnă apa fierbinte. Procedeul se repetă timp de două zile, iar a treia zi legăturile sunt scoase din ciubăr și bătute cu maiul într-o apă curgătoare, după care sunt luate și puse la uscat. Firele se adună pe ghem sau pe mosoare, urmând apoi urzitul. În timpul țesutului cu urzeală de cânepă, pentru ca firele să fie mai moi, se ungeau cu un amestec din apă și tărâțe sau cir de la mămăligă, cunoscut sub numele de „mânzală”.

Pentru ornamentarea țesăturilor, lâna și cânepa se puteau și vopsi. La începutul anilor 1900 și chiar și înainte, femeile făceau mai puțin uz de coloranți chimici, obținând diferite culori și nuanțe din mediul înconjurător. Erau folosite, în special, frunzele plantelor, dar și scoarța copacilor: coaja de nuc (cafeniu), frunzele verzi de nuc (kaki), frunzele de ceapă roșie (lila) și albă (cafeniu deschis sau portocaliu), sfecla roșie (lila), grâul verde (verde deschis), dar și din cenușă (gri sau înnegritul). Acestea erau fierte în prealabil, iar în compoziția obținută se introduceau jureghele de lână, cânepă sau bumbac, lăsându-se să fiarbă atâta timp până când se obținea culoarea sau nuanța dorită. Alte culori și nuanțe utilizate erau: galben ca paiul, galben închis, mieru (albastru), lila, bordo, negru, verde ca straiu (ca pânza de broască), verde bătrân, cafeniu, roza închis, roza deschis, roșu, gri, etc.

Gama cromatică s-a schimbat într-o mare măsură prin apariția coloranților chimici, în perioada de după primul război mondial. De pildă, culoarea neagră era obținută din galus care se găsea de cumpărat. Vechile rețete de obținere a culorilor și nuanțelor după metode naturale au dispărut treptat, fiind uitate sau înlocuite cu acești coloranți chimici ușor de achiziționat din comerț. Femeile din zona Târnavelor au început să cumpere diferite fire colorate, pentru țesăturile casnice. Astfel, cel mai des, cumpărau bercuța (fir de lână subțire și colorată), arniciul pentru cusutul iilor, bumbacul colorat pentru alesăturile de pe chindeie, fețe de masă și de pernă, cearșafurile de acoperit patul etc.

După ce jureghele de lână era spălat, vopsit și uscat, acesta era pus pe vârtelniță, pentru a fi dăpănat ghem. Vârtelnița era formată din capră (un trunchi de arbore adaptat cu un alt lemn ajutător), în care se punea cuiul din lemn într-o gaură scobită în trunchiul caprei. În cui se puneau vârtelnițele care erau de două feluri: mari sau mici în funcție de mărimea sculelor. De asemenea, în vârtelnițe erau scobite găuri mici în care se puneau alte cuie din lemn, așezate în găurile potrivite în funcție de mărimea sculului. În Maramureș, de pildă, aceste cuie purtau numele de ciori. Prin aceeași procedură, pe vârtelniță se puteau dăpăna ghem și sculele de bumbac, direct pe o altă unealtă, numită letcă, pentru a se face mosoarele. Letca este formată din doi suporți de lemn, fixați paralel, prevăzuți cu tălpi și uniți printr-un ax rotativ, asemănător cu cel al sucalei. Local se numește fus, pe acesta făcându-se mosoarele, direct de pe vârtelniță. Acest procedeu este foarte important, fiindcă bumbacul nedăpănat pe mosor nu poate fi urzit. În continuare, de pe mosoare, bumbacul este pus pe alergătoare. Unealta aceasta este un suport din lemn ușor, cu tălpi, prevăzut cu găuri pe părțile laterale și care se unesc între ele prin verjele, niște sârme mai groase, poziționate orizontal. Pe aceste vergele se învârtesc mosoarele dăpănate de pe letcă. Alergătoarea este simplă ca tehnică, fiind un instrument primitiv, folosit din timpuri îndepărtate în țările din sud-estul Europei.

Pentru țesutul pânzei pentru ie sau chimeșa bărbătească se întrebuințau firele de bumbac. Originar din Africa, bumbacul s-a răspândit prin secolul al XV-lea în India, fiind apoi adus de către arabi în Europa, în Spania. Cultura bumbacului s-a extins mult mai târziu, undeva după 1920, în țările Europei, ale Americii de Nord și de Sud. În România, cultivarea bumbacului a început să se practice foarte târziu și pe scară restrânsă în Muntenia, Dobrogea și Oltenia, iar în Transilvania mult mai puțin. Drept urmare, importul bumbacului acoperea în cea mai mare măsură cantitățile necesare pieței interne. De aceea, femeile cumpărau bumbacul de la Blaj din magazinele specializate. Acesta se găsea în comerț sub formă de sculuri. În mod obișnuit, pentru pregătitul pânzei, femeile urzeau bumbac și se bătea tot bumbac, dar se mai amestecau firele de bumbac și cu cânepă sau se folosea doar bumbac.

Înainte de a se începe țesutul pânzei, femeile aplicau câteva operații și procedee arhaice premergătoare, foarte importante, și anume: urzitul, învălitul și năvăditul. Aceste procedee complexe vor fi detaliate în continuare, pe rând, în contextul instalării și utilizării războiului de țesut, ca principal mecanism-instalație tehnică de confecționare a veșmintelor în casă.

II.2.3.2 Munții Apuseni: Țara Moților și zona Zlatnei

În Țara Moților, tunsul oilor are loc primăvara, între Sfântul Gheorghe și Sfântul Petru, în preajma înțărcatului mieilor, deoarece prin tundere mieii își recunosc cu greu mamele. Din acest considerent, oile sterpe se tund mult mai devreme, fiindcă prisosul de lână al oilor devine insuportabil pe timpul căldurilor din această perioadă.

Mai întâi oile sunt tunse la cap, coadă și pântece, lâna de aici având o calitate mai moale, măruntă și fină, calitativ superioară celeilalte, și este utilizată de gospodine îndeosebi în industria casnică. Numită local „suvintrei”, lâna aceasta se tunde mai repede chiar și cu trei săptămâni mai devreme, deoarece lâna aceasta se agăța în ciulini și se putea pierde. Procesul de tundere al oilor era asigurat de femei, în special, cu ajutorul unor foarfece speciale, mari și ascuțite. De multe ori erau ajutate și de bărbați. Lâna tunsă este spălată pentru început cu atenție în apă curată pentru a se elimina murdăria. În localitățile prin care curgea un râu sau o vale cu un debit mai mare, aceasta lâna se spăla în apa curgătoare.

Unde valea sau râul era mai departe, se încălzea apa într-o căldare, iar când este fierbinte se toarnă peste lână, așezată în prealabil într-un ciubăr. Aici se spală până se duce grăsimea din ea, urmând a fi clătită cu apă curată și întinsă apoi la soare pentru a se usca. Este lăsată la soare o zi sau două cu scopul de a se usca bine, urmând să fie scărmănată. Apa în care a fost opărită lâna, numită „leșie” nu se aruncă de obicei, ci era folosită în trecut la spălatul cioarecilor sau al altor haine din pănură. Nu toată lâna era spălată, ci doar cea care urma să fie utilizată în industria casnică, restul de lână se vindea pe bani sau era dată la schimb pentru produse agricole sau ca plată la diferite munci ale câmpului.

Prin scărmănat, femeile desprindeau firele unele de altele și eliminau resturile care nu au putut fi spălate, în special insecte sau ciulini. Pentru ca aceste fire să fie desprinse cu ușurință, femeile se așezau la soare, căldura ajutând la desfacerea cu ușurință a acestora. Pentru uzul gospodăresc se scărmăna o cantitate redusă de lână, urmând apoi ca aceasta să fie pieptănată în vederea procesului tehnic care urma, cel al scoaterii părului de lână, necesar în industria casnică. Concomitent cu această operație, gospodinele alegeau categoriile de lână, în funcție de calitatea ei. Astfel lâna de pe picioare și coadă fiind mai aspră și roșietică, era utilizată pentru a se pune de țol, iar cea de pe spate, care era mai urâtă și noduroasă, era folosită pentru țoluri și obiele.

Pieptănatul lânii se face cu doi piepteni cu dinți de fier. Prin pieptănat se aleg firele lungi și mai tari de lână, numite local „păr de lână”. Pieptănatul propriu-zis presupune umplerea cu lână a dinților unui piepten, din el urmând a se trage cu cel de al doilea piepten. Firele se împart astfel în ambii piepteni, fiind, astfel, pieptănați reciproc.

De multe ori, se utilizau încă doi piepteni, cu scopul de a se pieptăna mult mai minuțios, obținându-se fire lungi, lucioase și netede. Firele atârnau ca o barbă groasă, urmând a se răsuci și se trăgeau ușor. Părul de lână iasă în șuvițe lungi, neîntrerupte, iar lungimea lor putând să ajungă chiar la un metru. În piepten rămâne doar un smoc de lână, numită local „canuri”, formată din fire scurte care se rup cu ușurință când se trag prin piepten, fiind toarse pentru băteala folosită la țol, obiele și pănură. Șuvițele de păr scoase, sunt adunate de femei, puse grămadă una peste alta, până când s-a scos toată cantitatea necesară. Părul de lână scos ia forma unui caier, urmând apoi să fie tors. Părul de lână este folosit pentru urzeală la pănură, zadii, țoluri, straițe, dar și pentru ițe și cusutul cioarecilor din pănură.

Una dintre cele mai vechi materii prime, utilizate pentru confecționarea pieselor de îmbrăcăminte și a altor țesături, folosite la împodobitul casei, era cânepa și inul. Pe porțiuni mai mici, moții semănau și cultură de in cam în aceeași perioadă calendaristică cu cânepa. Pentru a obține o cultură de cânepă sau de in de calitate, moții alegeau un loc bun de pământ, pe care-l arau și-l gunoiau cu băligar de grajd. Semănatul cânepii și al inului se făcea în trecut după procedeul tradițional, adică cu mâna prin împrăștiere, aruncându-se semințele foarte des, încât planta să crească deasă, deci cu tulpinile subțiri. Inul se plivea.

De regulă, semănatul cânepii se făcea până la Armindeni (1 mai). Dacă se depășea această dată, cânepa creștea prea târziu și risca să fie mâncată de păsări. După ce creștea, cânepa se separa de la sine în două categorii, cea mai înaltă numită „cânepă de vară”, având firul mai lung, și era culeasă cam pe vremea Sâmpetrului Vechi (jumătatea lunii iulie), iar cealaltă categorie, numită „cânepă de toamnă”, culeasă de regulă în postul Sfintei Mării. Sămânța acesteia, coaptă foarte bine, era folosită pentru semănatul de anul viitor. Când tulpinile cânepii sau ale inului se îngălbeneau, țăranii smulgeau firele cu mâna și le legau în mănunchiuri numite „mănuși”, fiind puse mai apoi la soare să se usuce. O „mănușă” de cânepă avea atâtea fire cât se putea cuprinde de două ori cu mâna, iar firele se așezau unele lângă altele cu rădăcinile la același nivel. „Mănușile” se legau cu câteva fire de cânepă, de regulă firele cele mai slabe, mai mici erau folosite. Culesul cânepii necesita multă atenție, fiindcă se puteau rupe firele când erau mulse. De aceea, firul nu era apucat de vârf, ci de lângă pământ și smuls drept” .

Cânepa de vară era adusă după cules acasă, iar pentru a se usca la soare, era rezemată timp de câteva zile pe lângă gard sau pe lângă pereții casei. După ce se usca, gospodinele băteau vârful cânepii cu maiul pentru a se curăța de floare și de frunzele din vârf.

Cânepa de toamnă se usca, de regulă, pe locul unde a fost culeasă, „mănușile” fiind așezate câte trei în formă de piramidă, cu rădăcinile în jos, pe care se așezau până la o sută de „mănuși”, formând astfel o claie. Claia era lăsată la uscat două-trei zile, urmând apoi să se scoată sămânța tot pe loc. Fiecare „mănușă” era bătută cu maiul pe un „lepedeu”, ca să pice sămânța pe el. Procedeul se repeta mai multe zile până când pica toată sămânța de pe firele de cânepă. Sămânța adunată se cernea și era păstrată la loc ferit de ploaie încă câteva zile, până se usca foarte bine, urmând a fi utilizată la semănatul de anul viitor.

Când cânepa era uscată, gospodinele aduceau „mănușile” de cânepă la „topchile”, niște ochiuri de apă stătătoare, făcute în marginea unei văi din apropierea gospodăriei. La Gârda de Sus femeile își făceau întotdeauna topile individuale și, arareori, se asociau câte două, din cauza distanțelor mari dintre gospodării și a cantității de cânepă sau in avută de fiecare. Gospodinele așezau în aceste ochiuri de apă cânepa și o acopereau cu pietre. Cânepa era lăsată aici cam opt zile. Cu toate acestea, femeile aveau grijă să verifice mereu pentru a vedea dacă cânepa era topită. Procesul de topire înseamnă putrezirea părții lemnoase și desprinderea fibrelor textile. Topitul cânepii reprezenta pentru gospodine o atenție aparte, fiindcă, dacă cânepa stătea prea mult în „topilă”, putrezea fuiorul. După ce femeile constatau că era topită, cânepa se spăla în vale, fiind curățată de nămol și de partea putredă de deasupra, astfel încât rămâneau doar fibrele tari. Apoi era așezată pe lângă garduri sau pe lângă pereții caselor, iar în două zile, dacă vremea era bună, femeile se pregăteau de următorul proces, al melițatului. Moațele își așezau cânepa în apa Arieșului, existând de multe ori situația când, în urma ploilor, debitul de apă ducea cânepa la vale.

Melițatul și pieptănatul presupunea sfărâmarea părții lemnoase uscate, numite local „pozdării”, din care rămân fibrele textile curate. Operația în sine este extrem de anevoioasă din cauza „pozdăriilor” sfărâmate și a prafului produs, de aceea o femeie nu putea melița mai mult de 40 de „mănuși” pe zi. O dată melițată, cânepa se numește fuior. Obiectul folosit pentru acest proces tehnic este melița, realizată din lemn și formată din limbă și picioare înfipte în pământ. Pentru a fi melițată, „mănușa” de cânepă se prindea de la capăt și se bătea cu limba meliței. Operația se repeta de mai multe ori până „pozdăriile” cădeau de pe fire. Întocmai ca și cânepa, inul era trecut prin aceleași operații de către femei.

După ce a fost melițată, fuiorul de cânepă se trăgea prin „chiaptăn”, folosit, de asemenea, și la pieptănatul lânii. La pieptănatul cânepii mai era folosită și „hăcela” o perie cu dinți mici și deși. Astfel la prima operație femeile trăgeau fuiorul prin piepteni, iar la a doua operație îl periau cu „hăcela”. Firele scoase cu pieptenul dau urzeala, iar ceea ce rămânea pe pieptene erau „câlții”. Din urzeală gospodinele mai scoteau și băteala. Atât urzeala, cât și câlții se adunau și se făceau caieri, urmând apoi să se toarcă. În general, în urma acestor operații rezultă trei calități: fuiorul, (după ce a fost periat cu „hăcela”), urzeala (așa cum iese din piepteni) și câlții (ce rămânea în piepteni). Toate aceste calități aveau o utilitate precisă. Astfel, din fuiorul tors subțire se făcea pânza pentru cămeși, din urzeală se făceau pantalonii, iar câlții erau bătuți în urzeală dând o pânză dură și rezistentă, folosită la țesutul lepedeelor și al sacilor. Moațele melițau mai multe categorii de fire, pe care le foloseau pentru urzitul diverselor obiecte de care aveau nevoie în gospodărie. După aceste operații, pentru a obține o calitate mai bună de fuior de cânepă sau in, femeile o hăcelau.

Operațiile referitoare la torsul, rășchiatul și depănatul lânii și a cânepii se făceau, de obicei, atât vara, cât și iarna, furca de tors aflându-se la îndemâna fiecărei femei. Cu toate acestea, femeile torceau cel mai mult din Postul Crăciunului până în Postul Mare, când se începea țesutul. Astfel, moațele erau văzute torcând mereu, fie în șezători, fie în propriile gospodării. Dacă familia era numeroasă, gospodina apela la sprijinul altor femei, adunându-se în clăci sau în șezători. Furcile de tors ale femeilor erau făcute de către bărbați, ornamentate cu modele sculptate. Furca se ținea sub brațul stâng sau cu genunchii. Pentru a putea fi toarsă, lâna și cânepa pieptănată, se aduna în caier. Așezat pe furcă, din caier femeia trăgea ușor firul mai gros sau mai subțire și îl înfășura pe fus. Pentru zadii și straițe firul de lână trebuia să fie subțire, iar pentru pănură, folosită la cioareci, firul trebuia să fie puțin mai gros. O femeie torcea într-o iarnă cam 60 de fuioare de cânepă sau lână.

După ce cânepa și lâna erau toarse, firele de pe fuse urmau să fie rășchiate și făcute scule pentru a putea fi vopsite, în cazul lânii, sau fierte, în cazul cânepii. Dacă lâna nu se vopsea, aceasta se depăna direct de pe fus în gheme. Rășchiatul era o operație care se făcea cu ajutorul rășchitorului, un obiect din lemn de alun care avea lungimea egală cu un cot, cca. 62 cm. Rășchitorul se ține în mâna dreaptă de către femeie, iar cu stânga aceasta duce firul de la un capăt la altul al rășchitorului pentru a se forma sculul.

Depănatul presupune punerea jirebilor sau a sculelor pe vârtelniță. Depănatul pe vârtelniță era folosit strict pentru a se face ghemele, necesare operație premergătoare țesutului, și anume urzitul. Tot de pe gheme se făceau țevile cu sucala.

Sucala este un instrument folosit la bobinarea firelor pe țevi. Este formată dintr-o lădiță pe care este așezat un ax rotativ prevăzut cu o volantă din lemn. La capătul axului era un cui lung pe care se introducea țevile de la suveică. Acest ax era rotit de gospodină cu podul palmei cu o viteză cât mai mare pentru a înfășura cât mai repedele firul pe țeavă. Aceste țevi se introduc în suveică în procesul țesutului.

Firele de cânepă trebuie să fie fierte înainte să fie folosite pentru urzeală sau băteală. Această operație îngălbenește firele și în același timp le și înmoaie, putând fi folosite ușor la țesut. Pentru ca firele de cânepă să se îngălbenească, erau mai întâi tăvălite bine în cenușă, apoi erau așezate într-un ciubăr în fundul căruia se puneau paie. Apoi erau așezate firele, peste care se puneau, din nou, paie. Peste acestea se turna apă fierbinte, însă nu clocotită, că altfel exista riscul să se ardă firele, nemaiputând fi întrebuințate. Ciubărul era prevăzut cu o gaură prin care se scurgea această apă, fiind reîncălzită și turnată din nou în ciubăr. Operația, de regulă, dura o zi sau două, până când femeia constata că firele de cânepă sunt îngălbenite suficient. După această operație, firele de cânepă erau bătute cu maiul într-o vale și se puneau pe garduri ca să înghețe. Dacă nu înghețau, firele nu se înmuiau. Gospodinele lăsau la îngheț tortul de cânepă cam două săptămâni. În lumea satului tradițional fiertul firelor de cânepă era considerat ca fiind operația cea mai grea și complicată, pentru că o mică greșeală distrugea întreaga muncă de până atunci.

Vopsitul sau coloratul lânii se făcea numai în casă după anumite tehnici străvechi. De regulă, culorile se procurau din materii vegetale, considerate ca fiind mai durabile. Cu timpul însă aceste procedee străvechi au fost abandonate și, implicit, s-au pierdut. Gama variată de culori, vii și tari era oferită de târgurile din orașe. Având în vedere că moții văsăreau, plecați fiind foarte des prin țară, moațele au intrat în posesia vopselelor chimice destul de timpuriu, astfel încât în cercetarea noastră nu am putut identifica o rețetă tradițională clară pentru obținerea unei culori din materii vegetale. Totuși, ca o reminiscență a unei industrii casnice de vopsit, persoanele intervievate își aminteau vag de coaja de mesteacăn pentru obținerea unei culori mai închise, nespecificându-se care anume. Procesul vopsitului în casă presupunea introducerea lânii în apa fierbinte, în care era introdusă vopseau înainte. Lâna se lăsa în apă până la răcirea acesteia. Pentru zadii, culoarea roșie era obținută în gospodărie din „colb” roșu fiert cu oțet și sare, iar culoare vânătă, numită „mnierie”, adică un albastru închis spre violet, se obținea din piatra vânătă cumpărată.

Cu timpul această îndeletnicire casnică pierde din importanță pentru că în târgurile de la Câmpeni și în alte târguri, au apărut vopsitori ambulanți care adunau lâna pentru vopsit fiind transportată la fabricile de vopsit din Rimetea, Turda sau Aiud, fiind restituită după o săptămână. În acest fel, femeile își ușurau munca și intrau în posesia lânii gata vopsite în culori mai tari, cu toate că nimeni nu mai remarca superioritatea și durabilitatea celei vopsite în trecut, cu sprijinul materiilor vegetale.

În zona etnografică a Zlatnei, tunsul oilor are loc primăvara, între Sfântul Gheorghe și Sfântul Petru, în preajma înțărcatului mieilor, deoarece prin tundere mieii își recunosc cu greu mamele. Din acest motiv, localnicii povestesc că oile sterpe se tundeau mai repede, cam prin luna mai, după Sf. Gheorghe, deoarece prisosul de lână al oilor devine insuportabil pe timpul căldurilor din această perioadă. Celelalte oi, cele care aveau miei, se „suvintriau”, adică se tăia numai lâna de pe burtă, ca să se poată mulge. Tunsul oilor mergea până către Rusalii, nu mai târziu de Sânziene. Oile se tundeau când începea să le crească paiul, adică atunci când le creștea lâna cea nouă. Atunci trimitea ciobanul vorbă proprietarilor să vină să își tundă oile „că atunci se desprinde și își pierd lâna pe câmp”. Alesul mieilor avea loc cam în jur de 1 mai, când se scoteau oile la Feneșasa, pe deal. Fiecare bărbat mergea și își tundea oile pe câmp, unde erau deja ieșite. Fiecare se înțelegea cu ciobanul, iar tunsul oilor se făcea pe rând. Cine avea oi mai multe mergea prima dată. Se adunau toți proprietarii de oi și făceau înțelegerea. Erau câte 5-6 turme și stabileau când se aleg mieii și când se tund oile. Oaia se tundea de la cap, apoi coada, picioarele și apoi de la burtă către spinare. Lâna era tunsă, adusă acasă și pe urmă se spăla. De spălatul lânii se ocupau femeile. Mai demult se spăla lâna în „ursuc” – direct în apă fierbinte, și se lăsa la înmuiat până se răcea apa. Apa aceea era „murdară și urâtă”, dar tot în acea apă din lână, după care le băteau cu „maiul” se spălau straițele, cioarecii, toate articolele în râu și se clăteau în vale. Mai încoace, în ultimele decenii, femeile au înlocuit ursucul cu soda. „Știți cum sunt femeile, vor să o spele mai bine, să fie mai albă”. Lâna se punea în ciubăr, se punea apă fierbinte peste ea, se acoperea cu o altă haină și rămânea așa până se răcea apa, „ca să poți să bagi mâinile în ciubăr”. Aici se spăla până se ducea grăsimea din ea. Apoi se ducea la vale. Se rupea lâna, se desfăcea, ca să poată fi spălată. Când se spăla lâna, de acest procedeu se ocupau două femei: una care o bătea cu maiul și o clătea și alta care ținea de ea să nu meargă pe vale și o prindea și o băga în tolteu. Apoi se punea la uscat pe gard de dile. Acolo se lăsa până se usca. Dacă era vreme bună, se usca în două zile. Părul de lână se scotea cu chiaptănul. Din el se puneau oprege, cătrințe, țesături mai fine, pantaloni de vară pentru bărbați. După ce se usca lâna se scotea firul de păr și se scărmăna cu pieptăn. Chiaptănul de lână era mai des și cel pentru cânepă era mai rar. Urma scărmănatul, adică desprinderea firelor de lână unele de altele și eliminarea resturilor care nu au putut fi spălate, în special insecte sau ciulini. Apoi, se alegeau diverse categorii de lână, în funcție de calitatea acesteia.

După ce era spălată, scărmănată și pieptănată, lâna se vopsea natural, cu coajă de nucă (verde și uscată) și frunze de nuc pentru a obține nuanțe de maroniu, coji de ceapă pentru nuanțe de portocaliu, coaja de arin pentru un maro închis spre negru. Mai încoace, unele femei puneau și galus, pentru a obține un negru sclipitor, sau analină, nume dat de localnici sulfatului de fier, care se găsea la uzină, în apropiere, și dădea o culoare galbenă-roșcată. Operațiunea vopsirii lânii era la fel de laborioasă și de pretențioasă ca și celelalte operațiuni. Se fierbeau florile sau cojile sau materia primă pentru vopsire, după aceea se strecura apa. Uneori, frunzele și cojile erau introduse într-o plasă sau un pansament. Dacă rămâneau cojile și se prindeau de material în acea zonă se păta materialul. După ce se fierbeau cojile, se strecura apa și se punea oțet și sare, iar în ea se punea materialul. Lâna se vopsea separat, pe nuanțe. Până fierbeau cojile, femeile puneau un fir de lână să vadă cum se face și dacă le plăcea introduceau întregul material, dacă nu, mai adăugau apă să fie mai deschis sau coajă să fie mai închis. Pentru a intensifica culoarea, puneau oțet de mere făcut în casă. Se punea și piatră acră, pentru nuanțe de alb.

În zona Feneșului, se cultiva și cânepa. Oamenii își semănau cânepă pe aproximativ un sfert din pământ. Era cânepă de vară și de toamnă. De la cea din urmă se lua sămânța pentru anul viitor. Spre deosebire de alte sate din zona munților Apuseni, în Feneș nu am găsit mărturii care să ateste și existența inului, ca materie primă în industria casnică textilă. Potrivit femeilor intervievate, inul fie nu a fost cultivat aici niciodată, fie a existat în trecutul foarte îndepărtat.

Când tulpinile cânepii se îngălbeneau, țăranii smulgeau firele cu mâna și le legau în mănunchiuri, după care le puneau la soare la uscat. Firele se așezau unele lângă altele, cu rădăcinile la același nivel. Culesul cânepii necesita multă atenție, fiindcă se puteau rupe firele când erau smulse. De aceea, firul nu era apucat de vârf, ci de lângă rădăcină, și smuls drept. Cânepa de vară era adusă după cules acasă, iar pentru a se usca la soare era rezemată timp de câteva zile pe lângă gard sau pe lângă pereții casei. După ce se usca, femeile băteau vârful cânepii cu maiul pentru a se curăța de floare și de frunzele din vârf. Cânepa de toamnă se usca, de regulă, în locul în care a fost culeasă. Firele erau așezate în formă de piramidă, cu rădăcinile în jos, formând o mică claie. Cânepa era lăsată la uscat două-trei zile, urmând apoi să se scoată sămânța tot în acel loc. Firele erau bătute cu maiul pe un lepedeu, ca să pice sămânța pe el. Procedeul se repeta mai multe zile la rând, până când pica toată sămânța de pe firele de cânepă. Sămânța adunată se cernea și era păstrată la loc ferit de ploaie încă câteva zile, până se usca foarte bine, urmând a fi utilizată la semănatul din anul următor. Când cânepa era uscată, femeile o topeau la topile, în vale. Topilele erau niște ochiuri de apă stătătoare, făcute în marginea unei văi din apropierea gospodăriei. La Feneș, femeile își făceau de obicei topile individuale. Cânepa se introducea în aceste topile și se acoperea cu pietre. Aici, rămânea aproximativ o săptămână. Totuși, femeile verificau cu atenție dacă, între timp, cânepa era topită. Procesul de topire consta în putrezirea părții lemnoase și desprinderea fibrelor textile. Topitul firelor solicita din partea gospodinelor o atenție aparte, fiindcă dacă cânepa stătea prea mult în topilă, putrezea fuiorul. După ce femeile constatau că era topită, cânepa se spăla în vale, fiind curățată de nămol și de partea putrezită de deasupra, astfel încât rămâneau doar fibrele tari. Apoi era așezată tot pe gardul de dile, ca lâna. Dacă vremea era bună, în două zile femeile se pregăteau de următoarea procedură, melițatul. De strânsul cânepii se ocupau doar femeile, la fel ca de tors. Cânepa spălată, scoasă din topilă se numea mănușă – o unitate de măsură în care se lua cânepă „cam cât o cuprindeai cu o mână ca să se poată pune la melițat. Această încăpere era un fel de depozit temporar pentru bucate, materii prime, grâu snopi etc.

Melițatul cânepii înseamnă sfărâmarea părții lemnoase uscate, numite local pozdării, după care rămân firele fibrele textile curate. La melițat rămâneau pozdările, și cei care îi adunau din grădină de pe jos și cei care cădeau de la mănușa de cânepă, erau văloji. Peria de scos câlții din cânepă se numea chiaptăn: După ce se introducea în pieptăn, se folosea hechela – un al doilea pieptăn cu coadă în care dădeau firele din primul pieptăn și se peria. De la melițat rămânea fuiorul, care se mai ținea la soare încă o zi. Din fuior se scoteau fire pentru urzitură și se făcea îmbrăcăminte. De sub meliță și de la pieptăn, de la urzitul fuiorului, se adunau câlți și văloji, din care se făceau lepedee și saci.

Torsul, rășchiatul și depănatul cânepii și al lânii se făceau atât vara, cât și iarna, de către femei. Perioada cea mai plină din acest punct de vedere era din Postul Crăciunului până în Postul Paștilor, când începea țesutul. După torsul cânepii urmau procedurile de albire și depănare.

Furca de tors era un instrument care nu îi lipsea niciunei femei. Aceasta era realizată de către bărbați, din lemn, ornamentate cu modele crestate. Furca avea desenate și sculptate pe ea cercuri, flori, evidențiate cu cărbune. Furca și fusul erau făcute de meșterii din sat. Lingurarii le aduceau și oamenii le cumpărau. La nunți, nașii cinsteau cu batic și material de o cămașă. Mama miresei cinstea mirele cu o cămașă. Mama mirelui cinstea mireasa cu ciștineu (batic). Furca se ținea sub brațul stâng sau cu genunchii. Pentru a putea fi toarse, lâna și cânepa pieptănate se adunau în caier, așezat pe furcă. Din caier, femeia trăgea ușor firul, mai gros sau mai subțire, și îl înfășura pe fus.

Pentru oprege și straițe, firul trebuia să fie subțire, iar pentru pănura folosită la cioareci, firul trebuia să fie puțin mai gros. Într-o iarnă, o femeie torcea aproximativ 60 de fuioare de cânepă sau lână. Erau două modalități de a toarce pe fus – în jos sau îndărăpt. Dintre cele două, torsul în jos era mai popular pentru că era mai ușor și firul ieșea mai fin, mai subțire, în timp ce celălalt tip de tors, cel îndărăpt, era făcut doar de cele mai îndemânatice. Pentru femeile din Feneș, torsul și, în general, lucrul manual, erau o activitate permanentă. Femeile nu pierdeau niciun pic din timpul pe care îl puteau folosi pentru lucrul de mână. În drum spre alte munci sau în timp ce aveau treabă prin sat, femeile luau cu ele furca, sau ciorapi și mergeau lucrând. Practic, era rușine pentru o femeie să umble fără să lucreze și risca să fie denigrată. După ce cânepa și lâna erau toarse, firele de pe fuse urmau să fie rășchiate și făcute sculuri pentru a putea fi vopsite, în cazul lânii, sau fierte, în cazul cânepii. Dacă lâna nu se vopsea, aceasta se depăna direct de pe fus în gheme.

Înainte de a fi folosite pentru urzeală sau băteală, firele de cânepă trebuiau să fie fierte. Prin această operațiune firele se îngălbeneau și, în același timp, se înmuiau, putând fi folosite ușor la țesut. Operațiunea fiertului cânepii era considerată ca fiind cea mai grea și mai complicată, pentru că o mică greșeală putea distruge întreaga muncă de până atunci. Vopsitul cânepii se făcea în casă, după anumite tehnici străvechi, în general cu materii prime naturale. De regulă, culorile se procurau din plante, considerate ca fiind mai durabile. Cu timpul, însă, aceste proceduri au fost înlocuite cu altele mai noi, au fost abandonate treptat și, într-un final, s-au pierdut. Varietatea de culori era obținută din substanțe achiziționate în târgurile din orașe, vopsele chimice. Vopsirea propriu-zisă a cânepii se desfășura astfel: se fierbeau florile sau cojile sau materia primă, după care, dacă acestea erau puse direct în apă, se strecura apa. Uneori, frunzele sau cojile se puneau într-o plasă sau un pansament. Femeile trebuia să fie foarte atente la această procedură, pentru că dacă rămâneau coji sau frunze lipite de material, acea zonă a acestuia rămânea pătată. După ce se fierbeau cojile, se strecura apa și se punea oțet de mere, făcut în casă, și sare. Apoi, în apa aceea se punea materialul. Materialele se vopseau separat, în funcție de nuanțe.

II.2.4 Meșteșuguri și instalații tehnice populare întrebuințate în confecționarea veșmintelor

Din cele mai vechi timpuri, pentru prelucrarea casnică a materiilor prime pentru realizarea țesăturilor, fie ele din in, cânepă, lână sau bumbac, au fost folosite diverse unelte confecționate, la rândul lor, în gospodărie. Cea mai mare parte a acestor unelte este formată din piese de lemn, excepție făcând eventual pieptenii de fier pentru lână și puține alte instrumente.

Uneltele folosite în prelucrarea materiilor prime în industria casnică textilă pentru realizarea țesăturilor din in, cânepă sau lână, potrivit lui Nicolae Dunăre, sunt: frângătoarea, melița, pieptenii, mașina de piepteni, pieptenele cu dinți deși, pieptenele cu dinți rari, furca de tors, fusele, rășchitorul, vârtelnița, sucala, urzoiul, roata de tors, maiul pentru spălatul și înălbitul pânzei, ciubere pentru fiertul firelor de cânepă, ciubere pentru transportul pânzei la râu sau la fântână pentru spălat.

Alte unelte confecționate și întâlnite aproape în fiecare gospodărie din sat erau râșchitorul, vârtelnița, letca, alergătoarea și războiul de țesut. Folosirea pe scară largă a uneltelor din lemn, subliniază, în mod evident, caracterul înapoiat al vechii industrii casnice. Râșchitorul este folosit ca unitate de măsură, astfel că după numărul de fire dăpănate pe râșchitor se știa câți coți de pânză vor ieși. Acesta era confecționat dintr-un lemn mai ușor, lung de doi coți, unit la capete cu alte două bucăți de lemn, poziționate perpendicular, cu rolul de suport pentru firele de pe fus. Din firele înșirate pe rășchitor, în cazul lânii, femeile făceau sculele, numite pe Târnave și Secașe, jureghe. Depănatul însemna punerea jirebiilor sau a sculurilor pe vârtelniță. Vârtelnița era folosită strict pentru a face ghemele necesare operațiunii premergătoare țesutului, și anume urzitul. Înainte de aceste operații, pe Secașe, Valea Mureșului și Târnave, după ce erau luate de pe râșchitor, jureghele erau spălate într-un ciubăr cu apă caldă. După ce erau uscate, aceste sculuri de lână puteau fi vopsite dacă era nevoie. De exemplu, în ceea ce privește cânepa, de pe un rășchitor de 10 păpuși de fuior se obțin 7 coți de urzeală, dacă se pune în spată de 10. Spata este o piesă la războiul de țesut formată dintr-un sistem de lamele paralele fixate la ambele capete, formând un fel de pieptene cu două rădăcini printre dinții căruia trec firele de urzeală. Tot de pe gheme se făceau și țevile cu socala. Socala (Munții Apuseni) sau sucala (Târnave, Secașe, Valea Mureșului, Valea Sebeșului) este un instrument folosit la bobinarea firelor pe țevi, numite local sfărcele. Este formată dintr-o lădiță pe care este așezat un ax rotativ prevăzut cu o volantă din lemn. Axul era prevăzut, la capăt, cu un fir lung, pe care se introduceau țevile de la suveică. Acest ax era rotit de către femei cu podul palmei cu viteză mare, pentru a înfășura cât mai repede firul pe țeavă. Aceste țevi se introduceau în suveică, în procesul țesutului.

II.2.4.1 Războiul de țesut

Țesăturile de casă sunt purtătoarele unei arte de o mare diversitate și bogăție ce compun un decor caracteristic încântător. Acestea oglindesc marea îndemânare a femeilor, fantezia și forța lor creatoare. Țesutul la război presupune lucratul unor țesături variate, atât subțiri, cât și groase, întâlnite în trecut în toate casele țărănești. Modalitatea cea mai răspândită în ceea ce privește țesutul satele românești, inclusiv în cele de la Valea Târnavelor, era țesutul în două ițe.

Unul dintre cele mai străvechi instrumente utilizate și nelipsite din gospodăria româncelor era războiul de țesut în variantă orizontală. O serie de descoperiri arheologice și documente referitoare la diferite epoci din istorie indică existența unui alt tip de război, cel vertical, care a existat multă vreme în toată Europa. Dovada cea mai veche referitoare la existența acestui tip de instrument de țesut este un vas egiptean din anul 3400 î.e.n., care este păstrat în zilele noastre la Londra. Conform documentelor, existența unui război de țesut în variantă orizontală, pe tărâmul românesc, este datat în secolul al XVII-lea, când Angelo Maria del Chiaro remarcă faptul că în țările române „era o adevărată fabrică de țesut în fiecare casă”, iar mai apoi, un secol mai târziu, din inițiativa domnitorilor români, se atestă existența unor ateliere de țesut, prin care se încuraja industria textilă.

Având în vedere că interioarele caselor românești erau mici, războiul de țesut era construit pe măsură. Astfel, la început, după cum nota B. P. Hașdeu, războiul de țesut era în bordei pe jumătate îngropat în pământ, pentru că datorită umidității se asigura firelor o elasticitate, evitându-se ruperea acestora. De regulă, femeile puneau războiul de țesut iarna, când nu mai aveau de muncă la câmp. Astfel, femeile țeseau pânză pentru îmbrăcămintea necesară zilelor de lucru, dar și de sărbătoare, țesături pentru împodobitul casei și uzul casei, pentru zestrea fetelor etc.

II.2.4.2 Instalarea războiului de țesut

Războiul de țesut se compune din două tălpi, din lemn de esență tare, prinse între ele prin două prinsori. La toate îmbinările sunt folosite cuie din lemn. Prinsoarea din partea din spatele războiului este prevăzută la mijloc cu un orificiu, în care prindea ieparul, o componentă a războiului, care susținea iepele (tălpi sau pedale). Ieparul poate avea mai multe iepe (2 sau 4), în funcție de numărul de ițe. Rolul iepelor este de a schimba concomitent ițele între ele, respectiv rostul, în timpul țesutului.

Tălpile războiului sunt unite la capete și sprijinite pe patru picioare. În prelungirea acestora, se fixau sulurile din față și dinapoi. Pe sulul din spate sau dinapoi (sulul de desvălit) era înfășurată urzeala, iar pe sulul din față se înfășura pânza țesută. Pentru ca urzeala să se întindă elastic și țesătura să capete un aspect uniform și regulat, s-au atașat sulurilor din față și din spate niște frâne, în cadrul unor orificii. Astfel, frâna din spate se numește slobozâtor, care eliberează din urzeala de pe sulul de dinapoi, iar, cel din față, numit opritor, menține pânza întinsă. În zona Zlatnei, frâna din față se mai numește popă și preoteasă.

La mijlocul tălpilor sunt prevăzute două brațe, în formă de L întors, numite local ciocuri, ce susțineau ițele și brâgla. Acestea erau fixate pe ciocuri prin cuie de lemn ce erau introduse în orificii, împiedicând, astfel, deplasarea lor. În brâglă, alcătuită din două lemne dăltuite, se montează spata, un element format din lamele paralele de lemn, prin care se trec firele de urzeală. Spata era achiziționată de la târgurile de munte și era confecționată de meșteri pricepuți. Spetele se caracterizează prin lungimea lor și distanța dintre lamelele de lemn, mai rare sau mai dese. Brâgla și spata au rolul de a îndesa pânza, iar ițele să înalțe și să coboare firele urzelii în timpul țesutului, rezultând așa numitul rost, prin care se introduc firele de ață, cu ajutorul

Suveica este din lemn și are forma unei luntrii, iar în interiorul acesteia se introduc țevile cu ață făcute pe sucală, țevi numite în Apuseni, sfârcei. Suveica se introduce de la stânga la dreapta, apoi țesătoarea trage spata, schimbă rostul firelor de urzeală, prin apăsarea iepelor și introduce suveica înapoi, de la dreapta spre stânga. Acest procedeu repetat reprezintă țesutul pânzei.

Până a ajunge în acest stadiu, însă, firele treceau prin alte etape premergătoare țesutului propriu-zis, începând cu urzitul, apoi învălitul războiului, după care urma neveditul, iar abia apoi, după ce toți acești pași erau parcurși cu mare grijă, putea începe adevărata operațiune a țesutului pânzelor.

II.2.4.3 Pregătirea firelor și începerea țesutului

II.2.4.3.1 Urzitul

Urzitul era prima operațiune în pregătirea firelor pentru începerea țesutului la război și presupunea întinderea firelor textile pentru a putea fi montate în războiul de țesut, printre care se trece firul de bătătură pentru a se obține țesătura propriu-zisă. Urzitul se putea face în gospodărie, de obicei afară, existând mai multe posibilități: pe gardul din curte, între două furci fixate la o anumită distanță, pe peretele casei sau între doi pomi din livadă.

Prin urzit, firele de pe mosoare, fixate pe alergătoare, sunt așezate pe o lungime stabilită, formându-se astfel un scul lung, numit local și rază, reprezentând de altfel lungimea țesăturii, iar numărul firelor va da lățimea viitoarei țesături. Acest număr de fire, care dă lățimea viitoarei țesături, este calculat cu grijă și depinde de spata prin care se pune urzeala.

De exemplu, dacă se dorește o pânză îngustă se pune, de obicei, spata de zece. Spetele se caracterizează prin lungimea lor și distanța dintre lamelele de lemn, mai rare sau mai dese. Într-o spată de zece intră zece păpuși. Aici, termenul de păpușă reprezintă 10 de numărători. O numărătoare reprezintă trei fire de urzeală. Astfel, într-o spată de zece intră trei sute de fire de urzeală.

Moațele aveau două posibilități de urzit: la perete, un sistem foarte răspândit în această regiune muntoasă, și cu urzoiul, un sistem mai nou întâlnit și la Gârda de Sus. Urzoiul reprezintă un schelet rotativ din lemn, fixat în jurul unui ax vertical. El putea fi mobil, folosit afară, cât și de interior, fixat în partea de sus, de o grindă. Urzoiul este un sistem mai avansat și mult mai comod, întrucât se învârte pe loc, iar femeia nu mai trebuie să se deplaseze de la un capăt la celălalt pentru a urzi. Indiferent de sistem, când urzeala crește, se începe număratul firelor, legându-se câte zece grupuri de către trei fire, numită „jirebie”. Această măsură a jirebiilor dă lățimea țesăturii, adică numărul firelor, tot așa cum măsura urzelii dă lungimea, iar numărul jirebiilor variază în funcție de țesătura dorită.

Pentru haine de pănură, gospodinele urzeau până la nouă jirebii. Pentru lepedeie foloseau până la zece jirebii, trebuind astfel trei foi pentru un lepedeu. După ce jirebiile au fost urzite, se leagă în câteva puncte pentru a se evita încurcarea rostului. După ce se ajunge la numărul de păpuși, adică de fire, se termină urzitul, finalizându-se astfel raza, aceasta urmând a fi strânsă de o femeie într-un mod aparte, prin împletitură simplă, pe sub mână, pentru a se evita încâlcirea firelor de bumbac. Această împletitură se numește local strânsul de pe rază și urmează a fi desfăcută în următoarea etapă, numită învălitul războiului.

II.2.4.3.2 Învălitul războiului

Următoarea etapă premergătoare țesutului este învălitul războiului sau așezatul razei pe sul, o operație pe care femeile o efectuau tot afară. Astfel, se montează provizoriu războiul. Pe sulul din spate al războiului, prevăzut cu două orificii, se legau două sfori ce trăgeau după ele, prin rotirea acelui sul, un fuscel mai gros, urmat de doi fuscei mai mici (care se mută tot timpul până la celălalt capăt al urzelii) și pe care era pusă urzeala încrucișată, numită local rost. Se folosea acea ață pe sulul din spate al războiului, pentru ca în momentul terminării țesutului (la sfârșitul țesutului de pânză) să nu rămână de la ițe până la sul multă urzeală neutilizabilă.

Pentru a urma un curs paralel pe sul, firele de urzeală erau trecute printr-o greblă specială, ce se folosea doar pentru acest moment.

Ca urzeala să fie înfășurată strâns pe sul, în cazul de față, la celălalt capăt al ei se lega printr-o bucată de pe sul, pentru a nu se întrepătrunde straturile de fire înfășurate, sub fiecare strat, se așezau mai multe vergele.

După terminarea înfășurării complete a urzelii urma demontarea războiului provizoriu și montarea definitivă a acestuia în încăperea în care femeia urma să țese pânza pentru diferitele piese vestimentare.

II.2.4.3.3 Neveditul

O operațiune foarte importantă, premergătoare țesutului pânzei, este neveditul (Apuseni) sau năvăditul (Târnave și Secașe) prin ițe și spată, care constă în prima etapă în repartizarea firelor de urzeală la două sau mai multe ițe, pentru a fi antrenate în mișcarea de ridicare și coborâre la război. Pentru ițe se folosea ață toarsă din păr sau bumbac răsucit, care prin deasa întrebuințare în timpul țesutului, se rodea destul de ușor și avea o durată de viață relativ scurtă.

Operațiunea în sine, numită datu' prin ițe, necesita prezența a două femei, una care să dea câte un fir de pe urzeală, iar alta așezată în cealaltă parte a ițelor, să petreacă firele de urzeală prin ițe trecându-le pe rând, ușor, în cealaltă parte.

După ce ieșeau din ițe, firele treceau apoi prin dinții spetei. Această a doua etapă este datu prin spată, o operație realizată tot de două femei, așezate față în față, deoparte și de alta a spetei. Una dintre ele ia fir cu fir, firele trecute deja prin ițe, le așează pe un obiect subțire (de obicei, un cuțit) introdus de cealaltă femeie prin dinții spetei, apoi acel obiect este tras înapoi. Această operațiune este repetată pentru fiecare fir din urzeală în parte, femeile trecându-l printre lamelele de lemn ale spatei războiului de țesut. Femeile au mare grijă ca să nu rămână vreun spațiu liber între dinții spetei sau să nu fie două fire introduse prin același spațiu. Dacă se întâmplă acest lucru pe toată pânza ce va fi cusută, de-a lungul ei, se va vedea un defect. Se înnoadă apoi firele în fața spetei, după care se fixează în război de sulul de dinainte. Acum se fixează și ițele de iepe, pentru a se putea schimba poziția lor pe du rata țesutului. Spata completată cu fire le de urzeală este introdusă acum în brâgle. Legatul urzelii la sulul dinainte după operație neveditului, marchează sfârșitul operațiilor premergătoare țesutului și începutul țesutului.

Pe pânza deja țesută, între spată și sulul de dinainte, pentru a se păstra întinsă pânza în lățime, se foloseau zimții. Acest obiect era confecționat din lemn sau metal, în formă de riglă, care-și putea schimba lungimea, fiind prevăzut la capete cu zimți, de unde vine și denumirea obiectului. Acești zimți, cum sunt numiți pe Târnave, intrau în cele două margini din lățimea pânzei, ținând-o întinsă. Deși e învecinată cu Târnavele, pe Secașe este atribuit zimților noțiunea de natră.

După ce aproape se termină firele de urzeală, iar fuscelul cel gros ajunge de pe sulul din spate la ițe, se consideră că pânza este terminată. Astfel se taie pe lângă pânză capetele de urzeală rămase, aceste resturi de ață numindu-se local uruioc.

II.2.4.4 Înălbitul pânzei și măsuratul pânzei

Următoarea etapă a pânzei proaspăt țesute este înălbitul acesteia. Era nevoie de apă mai moale pentru această operație. În acest sens, după ce se lua pânza de la război, femeile mergeau cu ea pentru a o înălbi la Târnavă sau la un râu sau pârâu din apropiere. Tot acum, duceau cu ele un ciubăr mai mare, în care înmuiau această pânză, o găleată pentru a scoate apa din râu și un scăunel de lemn cu patru picioare pe care băteau pânza cu maiul, după ce o scoteau din apă. De trei ori pe zi timp de aproximativ o săptămână, această pânză era înmuiată în ciubăr, apoi bătută cu maiul și pusă la uscat.

Operația era atât de îndelungată, deoarece doar în acest mod se îndesa pânza și se înălbea. Când femeile constatau că pânza era suficient de deasă și înălbită, îndreptau pânza cu trăgătorul, un băț de lemn, crăpat pe din două și prins la un capăt, în care se introducea pânza îndesată și înălbită. Una dintre femei ținea pânza în mâini, iar cealaltă, stând în genunchi, o îndrepta prin mișcări de sus în jos cu trăgătorul, până pânza nu mai avea cute.

Următoarea etapă era măsuratul pânzei. Pe Târnave și Secașe, această operație se realiza cu o riglă de lemn, numită cot, împărțită în patru subunități. Ca în foarte multe regiuni ale țării, cotul măsura 60-62 de cm și reprezenta distanța aproximativă de la vârfurile degetelor mâinii femeii, până la cot. Pentru ia cu poale, femeile măsurau patru foi de pânză de trei coți lungime, numite stane, respectiv două foi în față și două în spate. Pentru părțile laterale ale iei cu poale, stânga și dreapta, femeile măsurau încă doi coți de pânză. Pentru mâneca iei era nevoie de un cot și un sfert de pânză. Pentru cămașa bărbatului, femeile măsurau patru foi de pânză, având o lungime de doi coți, iar pentru mânecă era nevoie de o foaie și jumătate de pânză de trei coți. Pentru pantaloni sau izmene era nevoie de patru foi de pânză, de doi coți, iar croiul acestora era realizat de un croitor. Astfel, așa cum s-a putut observa din cele detaliate în prezentul studiu, de la cultivarea plantelor care asigurau materia primă pentru țesături, respectiv de la creșterea animalelor care furnizau lâna, până la etapa obținerii pânzei propriu-zise din care erau croite și ulterior cusute hainele țăranilor de pe Valea Târnavelor, operațiunile industriei casnice textile erau complexe, variate și laborioase, concretizându-se, practic, într-una dintre cele mai sofisticate arte întreprinse de țăranul român.

În zona Zlatnei a munților Apuseni, o femeie țesea aproximativ 7 coți într-o zi. Ea știa exact de câți coți de material avea nevoie pentru realizarea fiecărei piese de vestimentație. Pânza se țesea în 2 ițe. În 4 ițe se făceau ștergare, țoluri. 14, 15 coți intrau într-un țol. Se făceau țoluri albe cu dungi negre, numite vâstre negre. Se duceau la vâltoare să se îngroașe. În trecut, țolurile se făceau doar albe cu dungi negre, însă în deceniile mai apropiate vremurilor noastre, au început să se combine culori: roșu, verde, dat șorțurilor din spate) și oprege (șorțuri din față). Tot din lână se făceau și căputuri (un fel de paltoane) și țundre – piese din pănură fără mâneci, asemănătoare cu o capă. Sulul de bumbac gata țesut se numea val de pânză. Cea cumpărată din magazin se numea jolj, iar bumbacul cumpărat din magazin se numea mătrincă. Din lână se făceau cătrințe. Pănura era numai din lână, iar din ea se făcea pănură de cioareci. În sat se ducea pănura la dube, unde se întărea. La vâltoare se duceau țoalele. În sat erau trei vâltori, care aparțineau unor proprietari. Pentru a ajunge la vâltoare, era nevoie de o programare. Proprietarii puteau fi găsiți în fiecare sâmbătă la târg, unde erau pentru programări, chiar și de către oameni de la Almaș sau de la Cib. La Feneș șe țesea numai pănură groasă, de cioareci și de căput. La obiele se mai urzea câteodată cânepă și se bătea lână. Pentru a-și înfrumuseța casele, femeile țeseau prosoape, ștergare alese, culme, care se punea pe peretele din spatele sobei, masă cu vâstre mărunte, peste fața de masă se puneau un fel de prosoape, ștergare de culme. La icoana Maicii Domnului se punea cel mai frumos ștergar țesut.

În industria casnică tradițională din Țara Moților se disting trei tipuri de țesături: țesături din lână, țesături din cânepă și țesături de in. În funcție de materiile prime deținute, gospodinele le puteau și amesteca. De pildă, cânepa și inul sau, mai târziu, bumbacul era folosit în țesutul pânzei amestecată cu lâna, cânepa ș inul. Moții cumpărau de prin țară bumbac și stofe.

Cea mai veche țesătură este cea din lână, numită local „pănură” și care nu lipsea din nicio casă, într-o ornamentică simplă sau bogată, în funcție de trebuință. Deși femeile țeseau zadii, șurțe, desagi, covoare, cantitatea cea mai mare era rezervată pănurii. O femeie ajungea să țese până la 60 de coți de pănură într-un an. Țesutul pănurii se făcea în patru ițe, iar firul de urzeală trebuia să fie răsucit mai tare, iar după finalizarea acesteia, gospodinele duceau pănura la „ștează” sau piuă pentru a se îndesa mult mai tare. „Șteaza” era o instalație care îndesa pănura și se găseau pe lângă ape curgătoare mai mici. Pănura se împătura și se așeza într-o troacă specială, în care se învârtea cantitatea de pănură pusă, fiind lovită în mod repetat de niște ciocane. Procesul durează până la 24 de ore, iar cei care o supravegheau puneau apă caldă, astfel încât atunci când pănura era groasă de trei palme era considerată suficient de îndesată. Din această pănură se făceau cioarecii, țundre și alte piese de îmbrăcăminte necesare. Din pănura mai subțire se făceau obiele pentru opinci, numite local „colțuni”, fiind nevoie pentru o pereche de aproximativ patru-cinci coți de material. Mai târziu, acești colțuni erau făcuți de femei cu acele de tricotat, asemănători cu ciorapii de lână, care se făceau lungi și strâmți pe picior și se trăgeau peste cioareci. După ce moții își achiziționau de pe târguri bocanci, acești ciorapi de lână se întorceau peste bocanci.

Pentru împodobirea interiorului casei, femeile țeseau și țoluri folosiți atât pentru acoperitul pe timpul nopții, cât și pentru amenajarea patului peste zi, realizați cu multă măiestrie. Aceste două tipuri nu diferă ca țesătură, ci numai prin faptul că cel de zi necesita o atenție deosebită în alegerea dungilor sure sau albe. Gospodina casei nu țesea în fiecare an țoluri, ci doar la trei-patru ani și atunci țesea atâtea exemplare cât considera că are nevoie pentru o perioadă mai lungă de timp. Țesutul țolurilor se făceau în patru ițe, iar pentru un țol se folosea 15 coți de lână. Pentru ornamentica lor se foloseau dungi sure în alternanță cu cele albe, în diferite modele. După țesut, țolurile erau duse la vâltoare unde se îngroșau. Vâltorile se aflau amplasate, de asemenea, lângă o apă curgătoare mai mică, cu cădere naturală sau artificială, prevăzută cu un bazin și scânduri dispuse circular. Țolurile sunt învârtite în acest bazin timp de două zile, de regulă toamna, până la venirea frigului. Culorile erau obținute din culori vegetale, iar mai târziu din vopsele cumpărate de pe târguri. Mai târziu, femeile au adoptat o nouă tehnică de țesut al țolurilor, realizând așa numitele „lepedeie” tot din lână, dar mai subțire, bogat ornamentate, folosind ca urzeală arnici, iar beteala din lână subțire. După modele importate din alte zone, combinau culorile galben, roșu, albastru și verde. Tot acum realizau și „măsărițe” și „merindare” cu care împodobeau interiorul casei. În ciuda acestor influențe, lâna pură era utilizată la țesutul „străiților”, „desagilor”, ”zadiilor”. Mai târziu, aceste obiecte utile în gospodărie aveau să fie făcute din pânză de cânepă sau in, iar șurțele să fie realizate din materiale de cumpărat.

Din cânepă sau in, femeile țeseau numai pânză de îmbrăcăminte, lepedeie pentru pat, saci, straițe și mai puțin tindeie, perini sau măsărițe. Pânza pentru aceste elemente se lucra în două ițe și avea dublă calitate: inferioară și superioară. Din pânză de calitate inferioară, dată de câlți, se făceau lepedeele de pus pe pat, în care se urzea cânepă sau in, iar băteala era din câlți. O astfel de pânză obținută mai era folosită și pentru fețe de masă, saci sau chiar pentru pantaloni sau poale. Dintr-o calitate superioară, în care se urzea fuior și se bătea bumbac, femeile făceau pânză pentru pantaloni, cămeși, poale, lepedeie, straițe și ștergare. Mai târziu, femeile țeseau pânză doar din bumbac, numit „jolj”, pe care îl foloseau doar pentru cămeși și poale. Din cânepă, moții mai făceau și funii sau ștreanguri, necesare în gospodării. De aceea, o mare parte din cantitatea de cânepă era destinată acestora. Atât funiile, cât și ștreangurile se împleteau de un bărbat priceput, iar gospodarii le cumpărau fie din sat sau de pe târguri.

În evoluția firească a omenirii, în dezvoltarea capacităților primordiale ale omului care a populat ținuturile românești și implicit cele de pe Valea Târnavelor de a-și crea condiții de viață din ce în ce mai eficiente și mai confortabile, întregul proces al producerii articolelor vestimentare s-a dezvoltat de la nivelul cel mai elementar, până la un nivel la care este considerat deja o artă consacrată a spiritualității poporului nostru. În sistemul ocupațional al țăranului român și al omului de pe Târnave, îndeletnicirile care s-au dovedit necesare realizării pieselor de îmbrăcăminte au ocupat, de-a lungul secolelor, un loc important, dată fiind complexitatea operațiunilor care trebuia întreprinse în acest proces. Astfel, din ocupațiile de bază ale omului acestor locuri, care au fost dintotdeauna creșterea animalelor și cultivarea pământului, s-au desprins câteva ramuri care aveau de-a face exclusiv cu domeniul producerii hainelor: cultivarea plantelor pentru materiile prime ale țesăturilor (cânepa, inul și, mai târziu, bumbacul), prelevarea și prelucrarea lânii folosite pentru vestimentație etc. Desigur, metodele de confecționare a elementelor vestimentare ar putea fi un exemplu ilustrativ al dezvoltării progresive a unui meșteșug în funcție de mediul în care acesta se desfășoară, meșteșugul în sine fiind influențat puternic, în primul rând, de către relief, respectiv factorii climaterici, dar și, în al doilea rând, de resursele naturale existente în zona geografică în cauză.

De-a lungul secolelor, pe măsură ce se materializa o dezvoltare a societății românești și o apariție a diverșilor factori de influență externă a comunităților autarhice, putem vorbi de o evoluție în toate domeniile vieții omenești, în special vizibilă în ceea ce privește îmbrăcămintea țărănească. Din punct de vedere tehnic, pentru a-și ușura viața și lucrul în toate domeniile vieții sale, omul și-a dezvoltat încetul cu încetul metode de a construi utilaje și unelte trebuincioase în realizarea obiectelor de care avea nevoie în gospodărie. În ceea ce privește realizarea pieselor vestimentare, una dintre cele mai spectaculoase instalații în acest sens este războiul de țesut, un mecanism care i-a impresionat chiar și pe înțelepții vechilor timpuri și care i-a determinat să îl includă în scrierile lor, devenite ulterior izvoare istorice, vechi de sute sau chiar mii de ani.

De la cultivatul materiei prime, până la obținerea firelor propriu-zise din care era țesută pânza, o mulțime de etape laborioase erau parcurse, iar de la obținerea firelor până la începerea țesutului, din nou, o serie de pași erau făcuți, abia după care se ajungea la producerea pânzei, din care erau realizate hainele. Întregul proces al producerii pieselor de vestimentație ale țăranilor din zonele etnografice ale județului Alba, respectiv al țăranilor români în general, a fost mereu însoțit de o mulțime de credințe, ritualuri, ceremonii, obiceiuri, povești și este bogat documentat în folclor și în mitologie ca una dintre cele mai importante componente ale culturii și civilizației românești din ultimele secole.