Familia și împlinirea poruncii iubirii [305645]
[anonimizat]. CONF. UNIV. DR. BOLDIȘOR ADRIAN
Candidat: [anonimizat] – GAVRILĂ) CORNELIA – [anonimizat] 2019 – 2021
[anonimizat], PR. CONF. UNIV. DR. [anonimizat], [anonimizat]/[anonimizat] I, [anonimizat] – MIHAELA , [anonimizat], [anonimizat].
[anonimizat],
Pr. Conf. Univ. Dr. Boldișor Adrian
DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE
Subsemnatul(a) BUȘIU – [anonimizat], DOLJ, declar pe propria răspundere că lucrarea cu titlul ROLUL FAMILIEI ÎN MARILE RELIGII ALE LUMII având coordonator științific PR. CONF. UNIV. DR. BOLDIȘOR ADRIAN a fost elaborată personal pe baza studierii bibliografiei de specialitate, a experienței personale și îmi aparține în întregime. [anonimizat], [anonimizat] a fi citate și fără a [anonimizat] o reprezintă alte lucrări ale candidat: [anonimizat].
Data, Semnătura candidat: [anonimizat],
[anonimizat]. De-a lungul timpului s-au dat multe definiții familiei și importanța acesteia pentru societate a fost recunoscută de toți oamenii mari ai lumii: filozofi, sociologi, pedagogi, Sfinți Părinți ai Bisericii etc. Acest lucru consider că reiese și din faptul că în anul 1993, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a declarat ziua de 15 MAI ca fiind Ziua Internațională a Familiei, iar anul 1994 a [anonimizat] 1995, Ziua Familiei să fie sărbătorită în multe țări cu scopul de a arăta importanța familiei.
Marile religii ale lumii ( care se deosebesc între ele prin denumirea pe care i-o [anonimizat], doctrină, cult) [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat].
Lucrarea cu tema „Rolul familiei în marile religii ale lumii” este structurată în șase capitole. [anonimizat], cuprinde trei subcapitole și fiecare începe cu o prezentare generală a religiei: islam, iudaism și creștinism și continuă cu aspecte legate de familie în fiecare dintre religiile enumerate: în islam se pune accent pe grija părinților față de copii și pe respectul copiilor față de părinți; [anonimizat], creșterea și educarea copiilor în familia israelită; în creștinism se studiază familia după învățătura Mântuitorului, a Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți.
[anonimizat]piilor, are patru subcapitole. Primul subcapitol prezintă actualele problemele cu care se confruntă familia în zilele noastre, cum ar fi violența domestică, infidelitatea, divorțul, avortul, sărăcia, migrația etc și atitudinea Bisericii față de aceste răni ale familiei. Următorul subcapitol tratează familia ca „biserica de acasă” ce are menirea de a cultiva, păstra și transmite mai departe valorile spirituale, morale și religioase. Ultimele două subcapitole vorbesc despre rolul major pe care îl are familia în educația copiilor și în reușita lor școlară, precum și despre cooperarea dintre familie, școală și biserică.
Capitolul al treilea, Aspecte metodice și didactice de predare – învățare a disciplinei Religie, tratează aspecte de metodică cu referire la programa școlară, competențe și conținuturi; principii didactice, metode de predare-învațare, tipuri de lecții folosite la disciplina Religie.
Următoarele trei capitole se referă la partea de cercetare desfășurată la Școala Gimnazială Negoi unde imi desfășor activitatea didactică de zece ani ca profesor de Religie în învățământul primar și gimnazial și cuprind: proiectarea și desfășurarea cercetării, prezentarea rezultatelor pe etape, compararea și interpretarea rezultatelor obținute.
Disciplina Religie-cultul ortodox este prevazută în planul-cadru de învățământ în aria curriculară „Om și societate” și i se alocă 1 oră/săptămână în trunchiul comun pentru toate nivelurile de învățământ.
Scopul studierii Religiei este acela de a forma personalități în concordanță cu valorile creștine, prin integrarea cunoștințelor religioase în structurarea de atitudini moral-creștine și prin aplicarea învățăturii de credință în viața proprie și a comunității.
În ceea ce privește tema familiei, în programele pentru studierea disciplinei Religie-cultul ortodox, în învățământul primar și gimnazial pot fi identificate următoarele conținuturi:
Sunt copilul lui Dumnezeu și al părinților mei (raportarea copiilor la Dumnezeu; raportarea copiilor la proprii părinți; ascultarea față de Dumnezeu și față de părinți) – clasa pregătitoare.
Familia mea (ce este o familie; relațiile dintre membrii familiei; activități religioase în familie) – clasa pregătitoare .
Familia și împlinirea poruncii iubirii – clasa a IV-a.
Prima familie: Adam și Eva – clasa a V-a.
Cercetarea se desfășoară pe conținuturile religioase enumerate mai sus și pleacă de la ipoteza generală „Cu cât se va încerca promovarea de valori religios-morale, cu ajutorul metodelor activ-participative, în cadrul orelor de religie și al activităților extracurriculare, prin exemple de viață familială, oferite de Sfânta Scriptură și de Sfinții Părinți ai Bisericii, dar și în cadrul educației corespunzătoare oferite de familia creștină, cu atât rezultatele copiilor și tinerilor vor fi mai valoroase, iar relațiile interpersonale ale elevilor la școală și în familie se îmbunătățesc din punct de vedere religios-moral”.
De-a lungul cercetării se va pune accent pe utilizarea metodelor activ – participative în activitățile de predare – învățare, pe implicarea familiei în viața școlară a copilului, pe colaborarea școlii (profesorul de Religie) cu Biserica (preotul paroh) și pe desfășurarea activităților extracurriculare atât în școală, cât și în Biserică.
Motivația alegerii temei
Tema familiei reprezintă aspectul sub care ne putem uni cu cele mai multe dintre religii, căsătoria și familia fiind importante pretutindeni în lume, motiv pentru care am acordat o deosebită atenție acestei cercetări și am studiat cele trei mari religii ale lumii: islamul, iudaismul și creștinismul, dedicându-le un capitol aparte.
Consider că familia creștină este un templu sfânt, deși, din cauza crizei morale și spirituale de azi, unii consideră modelul familiei tradiționale ca fiind învechit. Divorțul, migrația, abandonul copiilor, sărăcia, abandonul școlar sunt răni ale familiei creștine și ale societății în care trăim, însă o colaborare strânsă între Stat și Biserică, în domeniul legislației familiei, educației copiilor sau asistenței sociale a familiei și un parteneriat între școală, familie și biserică, va aduce cu siguranță multe beneficii în viața fiecărui membru al familiei, în mod special, al copiilor și al tinerilor, de aceea un capitol este dedicat familiei creștine și rolului ce îi revine în creșterea și educarea copiilor.
Răsfoind actualele programe școlare, am observat că, la disciplina Religie-cultul ortodox, în învățământul primar, gimnazial și liceal se studiază puține conținuturi ce fac referire la familie. Fiind vorba despre o temă amplă și importantă, consider că în predarea – învățarea frumoaselor lecții despre familia creștină, folosirea metodelor activ – participative îi va determina pe elevi să își însușească mai repede, mai ușor și într-un mod mai plăcut aceste conținuturi, de aceea un capitol este dedicat aspectelor metodice și didactice de predare – învățare folosite în studiul conținuturilor pe tema familiei creștine.
În predarea – învățarea acestor conținuturi voi pune accent pe faptul că familia creștină are temelia în Hristos și în Biserică, pe primele valori morale și spirituale care se învață în familie, pe relația dintre părinți și copii într-o familie, pe viața armonioasă între frați, pe întrajutorarea și respectul în familie, pe sărbătorile religioase petrecute în familie – prilej de bucurie și iubire.
Așa cum reiese din cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, susținut la deschiderea întrunirii Comitetului Reprezentanților Bisericilor Ortodoxe pe lângă Uniunea Europeană (București, 16 mai 2014), pentru tradiția creștină și pentru toate religiile monoteiste, familia este o realitate sacră, o împlinire a ființei umane în starea de comuniune de iubire generoasă, având vocația sfântă de a fi conlucrare vie a omului cu Dumnezeu-Creatorul vieții naturale terestre, pentru a dobândi viața eternă, cerească, în iubirea eternă a lui Dumnezeu.
CAPITOLUL 1. MARILE RELIGII ALE LUMII
Islamul – prezentare generală
Termenul de islam (în limba arabă, verbul aslama înseamnă „a se supune”, „a se dărui”) desemnează o religie de tip monoteist ce are la bază credința în Allah și se fundamentează pe Coran (cartea sacră a islamului), având ca profet pe Muhammad (Mahomed) care în lumea arabă, este considerat Trimisul lui Dumnezeu (Allah), căruia divinitatea i-a revelat cartea sacră, Coranul.
Islamul este una dintre cele trei mari religii monoteiste ale omenirii și beneficiază de peste un miliard de adepți, dând naștere unei civilizații prestigioase a cărei influență se exercită asupra omului până în zilele noastre. Islamul proclamă o credință religioasă și prescrie ritualuri precise, dar stabilește și o anumită rânduială a societății, ocupându-se de viața de familie, de legislația civilă și penală, de afaceri, de reguli de etichetă, de alimentație, de îmbrăcăminte, până și de igiena personală. Islamul este „adeziunea la pacea lui Dumnezeu” propovăduită de toți trimișii lui Dumnezeu dintotdeauna, sinonimă într-un fel cu religia revelată sau cu religia monoteistă, aceea a lui Noe, a lui Avraam, a lui Moise și în sfârșit a lui Mahomed.
Islamul este ultima dintre religiile monoteiste, este mesajul lui Dumnezeu revelat profetului Mahomed prin mijlocirea arhanghelului Gavriil. Această religie s-a născut la Mecca în Arabia, la începutul secolului al VII-lea d. Ch. Islamul recunoaște religiile monoteiste apărute înaintea lui, dar în același timp se declară ca și ele izvorât din credința lui Avraam și se socotește continuarea iudaismului și a creștinismului pe care le confirmă și le completează.
Cartea Sfântă a Islamului este Coranul, care reprezintă pentru musulmani, „cuvântul lui Allah”, transmis de îngerul Gabriel profetului Muhammad și este expresia pură a monoteismului arab. În forma actuală, Coranul se prezintă ca o lucrare mai puțin voluminoasă decât Vechiul Testament și se compune din 114 capitole numite sure, împărțite și acestea în 6.219 versete. Forma sa literară este în general aceea a prozei ritmate. Dintre diferitele sure ale Coranului, cele mai des recitate sunt prima, care este foarte scurtă și are în islam valoarea pe care o are Tatăl nostru în creștinism, fiind recitată în toate împrejurările vieții, și a 92-a care este un fel de Crez musulman foarte scurt și concis. Importanța Coranului este foarte mare, elevii din școlile elementare ale țărilor mahomedane învață să recite Coranul, unii dintre ei îl pot recita în întregime pe dinafară. Recitarea Coranului are și o valoare liturgică, se recită sau se plătește să se recite din Coran pentru rudele decedate sau pentru sfinți, recitarea făcându-se după anumite reguli, pe un ton intermediar între recitarea propriu-zisă și cântare.
Cel care cunoaște Coranul deduce din el șase credințe, care constituie baza islamului. Fiecare om, pentru a fi musulman, trebuie să creadă în deplină libertate și fără vreo constrângere în aceste șase adevăruri, denumite cele șase credințe care au la bază adevărul originar și etern: Dumnezeu, îngerii, cărțile sfinte, profeții, ultima zi (eshatologia).
Legea în islam, Sharî’a, conține opreliști proprii celor două tipuri de drept: dreptul lui Dumnezeu, ’ibadat, adorațiunile și dreptul omului, mu’amalat, intertratările. Primul drept este cultul, desemnat de obicei drept cei cinci stâlpi ai islamului, iar cel de-al doilea drept privește organizarea societății.
Dreptul lui Dumnezeu este cultul adresat lui Dumnezeu și constă în cei cinci stâlpi ai islamului, cărora li se mai spune al’ibadat, adorațiunile, și anume: mărturia de credință (sahada), rugăciunea (salat), milostenia (zakat), postul lunii Ramadanului (sawm) și pelerinajul la Mecca (hajj). La acestea unii teologi mai adaugă și războiul sfânt (jihad).
Mărturisirea („sahada”) constă în a afirma: „Nu este Dumnezeu afară de Allah și Mahomed este profetul Său”. Se rostește la intrarea în islam și în alte împrejurări, dar mai ales când se apropie moartea. Ea este interpretată, uneori, drept singura condiție necesară aderării la comunitatea musulmană. Formula este pronunțată în timpul rugăciunii, precum și în momentele esențiale ale vieții (de către cel implicat sau de către alții): este rostită la urechea noului născut, în cadrul marilor ceremonii, la urechea muribundului. Formula „la illah illa Alah” este o formulă cheie pentru musulmani. Se spune ca însuși Mahomed ar fi numit-o „cheia raiului”. E scrisă pe steagul unor țări islamice, pe monede, e folosită ca strigăt de luptă, formulă de jurământ, poate fi scrisă pe ușa caselor, este considerată și o formulă magică (pazește de deochi, de Satana, de spirite ratacitoare etc.).
Rugăciunea se împlinește de cinci ori pe zi, cu fața spre Mecca, și constă din formule anumite, citate din Coran, și din înclinări ale corpului. Aceste rugăciuni trebuie să fie scurte, să dureze în medie 2 minute și să fie spuse pe de rost. Rugăciunea individuală o poate face musulmanul în orice timp, în orice loc, în orice limbă și fără îngrădire rituală, fiind o invocare spontană a lui Allah. Rugaciunea rituală trebuie făcută de 5 ori pe zi: dimineața înainte de răsăritul soarelui, la amiază, după amiază, seara după apusul soarelui, după căderea întunericului, de fiecare dată cu fața spre Mecca. Numai bolnavii sunt scutiți de împlinirea acestei obligații și, în cazuri excepționale, călătorii sau cei care muncesc în condiții care nu le permit îndeplinirea ritualului. Aceste rugăciuni trebuie savârșite de credincios îmbrăcat cuviincios, întors cu fața spre Mecca și, pentru ca rugăciunea să fie valabilă, trebuie să fie în starea de puritate rituală („tahara”). Rugăciunile vor fi precedate de abluțiune „wudu”, adică spălarea feței, mâinilor până la cot, a picioarelor, inclusiv glezna. În caz de necesitate, spălarea cu apă poate fi înlocuită prin frecarea cu nisip. În caz de impuritate majoră precum și înaintea rugăciunii de vineri de la prânz este obligatorie îmbăierea completă. Rugăciunea de vineri este obligatorie pentru toți bărbații adulți. Femeile nu participă. Ea se săvârșește la moschee, la ora prânzului, în prezența a cel puțin 40 de credincioși (în cazuri excepționale chiar și câteva persoane), sub îndrumarea unui imam. Vinerea nu este zi de odihnă, această obligație fiind necunoscută în islam.
Milostenia („zakat” sau „taxa săracilor”) este reglementată de Mahomed și succesorii săi sub forma unui impozit legal perceput asupra produselor agricole, vitelor, aurului, argintului și mărfurilor în fiecare an, din averea musulmanului. Potrivit Coranului, nu trebuie cheltuită decât în scopuri bine definite în acest sens. Legislația canonică o tratează ca pe o taxă religioasă obligatorie, fiind privită ca o formă de purificare a averii. În afară de această milostenie oficială, mai există un fel de milostenie neoficială, obligatorie totuși, care se plătește în natură sau în bani și se practică mai ales la sfârșitul postului, precum și o milostenie benevolă, care este un bir din a patruzecea parte a veniturilor, majoritatea preferând să dea banii direct cerșetorilor de pe străzi.
Postul („saum”) este obligatoriu de la vârsta de 14 ani. Postul Ramadan este obligatoriu pentru musulmanii de ambele sexe. Ramadanul ține o lună, zilnic, de la răsăritul soarelui până la apus, cu abstinență totală de la mâncare și băutură. Postul trebuie să îl țină musulmanul pentru a intra în rai. Este diferit de postul creștin prin aceea că durează o lună de zile și se ține de la răsăritul până la apusul soarelui. În tot acest timp, musulmanului nu trebuie să îi intre nimic în stomac, solidarizându-se astfel cu săracii lumii. De asemenea, credinciosul nu trebuie să comită niciun act imoral în timpul postului. În caz contrar, postul este fără rost. Acest post diurn începe îndată ce se luminează de ziuă, „când e destulă lumină pentru a deosebi un fir alb de unul negru”, și durează până după apusul soarelui, timp de o lună, în amintirea primelor revelații ale Profetului. Postul constă în abținerea totală de la mâncare, băutură, parfumuri, tutun și relații conjugale. „Beți și mâncați până deosebiți firul alb al zorilor, alegându-se de cel negru. Apoi urmați iar postul până noaptea și nu vă mai atingeți de femeie, stați retrași în moschee”. Retragerea în moschee e recomandată în special în ultimele zile ale postului, pentru evitarea tentațiilor, care devin mai acute spre sfârșitul perioadei de reținere.Este recomandată supravegherea întregului comportament, sunt interzise bârfa, calomnia și, în general, e bine să se vorbească cât mai puțin. Toate aceste interdicții sunt anulate pe timpul nopții. Sunt scutiți de post bătrânii, femeile însărcinate și care alăptează, călătorii și soldații în timp de război. Obligația reintră în vigoare când motivul dispensei încetează. Perioada dispensei trebuie compensată printr-un număr egal de zile de post sau să se plătească în schimb o sumă de bani: două luni de post ulterior, precum și o taxă care să ajungă pentru a hrăni șaizeci de săraci.
Pelerinajul la Kaaba în luna Zul-Higjgja trebuie să-l împlinească fiecare credincios cel puțin o dată în viața sa. Musulmanii sunt obligați să facă pelerinajul la Mecca cel puțin o dată în viață și să îndeplinească toate prescripțiile rituale legate de aceasta. Femeile nu pot merge la Mecca decât însoțite de soțul lor sau de o rudă apropiată. Cei bolnavi pot trimite pe altcineva în locul lor, cu condiția să-i plătească toate cheltuielile. Cei care nu pot face acest lucru din motive serioase trebuie să facă în schimb un act de milostenie sau să postească. Ceremoniile îmbină două tipuri de rituri: cele numite „omra”, care se desfășoară în jurul Kaabei și în imediata vecinătate a acesteia, și pelerinajul propriu-zis cu opriri la sanctuarele din suburbiile Arafa, Muzdalifa și Mina. Acesta se încheie cu sacrificiul de la Mina. Kaaba, incinta sacră, se zice că ar fi fost construită de Abraham cu ajutorul fiului său, Ismail. Kaaba este de fapt un mare „cub” de piatră având lungimea de 12 m, lățimea de 10 m și înălțimea de 6 m, puțin înclinat, în care se află încrustată Piatra Neagră, o bucată de granit aflată la 1,50 m înălțime. Este acoperită de o husă din bumbac și mătase verde, având pe ea o panglică lată, neagră, pe care sunt brodate versete din Coran. Kaaba este înconjurată de un fel de trotuar în formă elipsoidală, important pentru ritual, căci pe el pelerinii fac înconjurul Kaabei de 7 ori, atingând cu mâna Piatra Neagră.
Se pare ca există o a șasea cerință, „jihadul”, care literal înseamnă „exercitarea forței pentru Dumnezeu”. Jihadul poate fi realizat de către musulman prin scrierea unei cărți despre islam, prin mărturisirea credinței față de alții sau, în mod fizic, prin lupta pentru cauza islamului. Singura siguranță pe care o are musulmanul cu privire la soarta veșnică a sufletului este ,,moartea prin jihad”. Numai astfel i se garantează că va primi cheile raiului.
Familia în Islam
Structura fermă a vieții de familie islamice are la temelie patru stâlpi care se bazează pe normele Coranului și pe tradițiile existente în viața Profetului Mohammed, transmise de la o generație la alta:
viața de familie drept leagăn al societății umane, care oferă o casă sigură, sănătoasă și încurajatoare pentru părinți și copii;
viața de familie drept păzitor al dorințelor erotice intrinsece ale bărbaților și femeilor, ceea ce conduce acest impuls puternic prin canale sănătoase;
viața de familie drept loc de producere al virtuților umane, așa cum sunt dragostea, bunătatea sau mila.
viața de familie drept cel mai sigur refugiu împotriva problemelor interioare și exterioare.
Pentru succesul familiei și liniștea casei, Islamul asigură fiecăruia dintre soți anumite drepturi și îndatoriri.
Femeia drept-credincioasă este stâlpul și temelia familiei musulmane. Ea este văzută ca fiind cea mai mare bucurie din viața unui bărbat, cea mai mare binecuvântare pe care Allah o poate dărui unui bărbat, căci alături de ea el își poate găsi alinarea și liniștea, după lupta istovitoare de câștigare a existenței.
Islamul a cinstit femeia acordându-i dreptul de a-și alege soțul. Părinții ei nu au nici un drept să o oblige să se căsătorească cu un bărbat pe care ea nu îl place. Femeia musulmană care înțelege învățăturile religiei ei are standarde înțelepte și corecte când vine vorba de alegerea soțului. Ea nu se preocupă numai de o înfățișare plăcută, de un statut ales, de un trai îmbelșugat sau de oricare alte lucruri care le atrag de obicei pe femei. Ea ține seama de nivelul lui de dăruire religioasă, de atitudinea și de comportamentul lui, deoarece acestea reprezintă stâlpii unei căsnicii fericite și cele mai bune calități ale soțului.
Soția este ascultătoare și respectuoasă față de soțul ei, ea se dedică îngrijirii casei și a familiei, căci cunoaște cuvintele Profetului adresate unei femei: „«Ai soț?» Ea a zis: «Da.» El a întrebat-o: «Și cum te înțelegi cu el?» Ea a zis: «Mi-am îndeplinit mereu îndatoririle, cât mi-a stat în puteri.» El a zis: «Ia aminte cum te porți cu el, pentru că el este Paradisul tău și Iadul tău.»”. Așadar, soția trebuie să își îndeplinească bucuroasă îndatoririle casnice și să își îngrijească soțul, pentru că nu duce pe umeri o povară istovitoare, ci face ordine în gospodăria ei care, după cum știe, va aduce răsplată de la Allah.
Femeia musulmană înțelege responsabilitatea pe care islamul a așezat-o pe umerii ei: îngrijirea gospodăriei soțului și a copiilor, făcând-o „păstoriță” peste gospodăria soțului și peste copii. Ei i s-a adus aminte de această responsabilitate ca o recunoaștere a rolului ei, în relatarea în care Profetul l-a făcut pe fiecare individ din societatea islamică responsabil pentru cei care se află în grija lui, astfel încât nimeni, bărbat sau femeie, nu poate evita responsabilitatea: „Fiecare dintre voi este un păstor și fiecare va fi responsabil pentru turma sa. Conducătorul este un păstor și va fi responsabil pentru turma sa; un bărbat este păstor pentru familia sa și va fi responsabil pentru turma sa; o femeie este păstoriță pentru casa soțului ei și este responsabilă pentru turma ei; slujitorul este păstor pentru bunăstarea stăpânului său și este responsabil pentru asta. Fiecare dintre voi este un păstor și este responsabil pentru turma sa”.
De asemenea, femeia musulmană nu uită că supunerea față de soțul ei este unul dintre lucrurile care o pot conduce spre Paradis, așa cum a zis Profetul: „Dacă o femeie împlinește cele cinci rugăciuni zilnice, postește luna Ramadan, se supune soțului ei și își păzește castitatea, atunci i se va spune: «Intră în Paradis prin oricare poartă dorești»”.
Unul din cele mai mari drepturi în Islam se referă la intimitate: femeia are dreptul să își petreacă noaptea alături de soțul ei și să se simtă împlinită în relațiile intime pe care le are cu acesta, la fel și bărbatul are dreptul de a se simți total împlinit în relația pe care o are cu soția. Din acest motiv, mai multe hadis-uri o îndeamnă pe femeie să răspundă nevoilor soțului ei atât cât poate, indiferent cât de ocupată este sau indiferent de obstacolele care se pot ivi, atâta vreme cât nu există un motiv urgent pentru a face în alt fel. De asemena, Islamul interzice bărbaților să se angajeze în acte de adorare sau de devoțiune, așa cum sunt Rugăciunile și Postul, într-un mod care i-ar putea afecta satisfacerea nevoilor psihice, fizice și sociale ale soțiilor.
Așadar, soția musulmană este „supusă, blândă și iubitoare față de soțul ei, fiind întotdeauna nerăbdătoare să îi facă pe plac; nu dezvăluie tainele lui și nici nu îi dejoacă planurile; este alături de el în vremuri de restriște, oferindu-și sprijinul și sfatul ei înțelept; împarte cu el bucuriile și necazurile; se face plăcută prin modul în care arată, prin care se poartă și îi umple astfel viața de bucurie și fericire; îl încurajează în mai multe feluri să fie supus față de Allah și îl motivează, alăturându-i-se în numeroase activități; respectă mama și familia soțului; nu se uită după alți bărbați; nu participă la discuții necugetate și fără rost; este dornică să asigure soțului și copiilor o atmosferă de liniște și stabilitate; are un caracter puternic, fără a fi nepoliticoasă sau agresivă, și este blândă, fără a fi slabă de caracter; ea câștigă respectul celor cu care vorbește; este îngăduitoare și iertătoare, trece cu vederea greșelile și nu poartă niciodată ranchiună cuiva”.
Pe lângă toate datoriile casnice, una dintre trăsăturile cele mai de seamă ale femeii musulmane este credința: îl slăvește pe Allah și se supune poruncilor Lui; se roagă cu regularitate de cinci ori pe zi; ține postul în luna Ramadan; citește Coranul; merge în pelerinaj (hajj) în Casa Sfântă a lui Allah; participă la sărbătorile ‘Aid (sărbătoarea de încheiere a postului din luna Ramadan și sărbătoarea jertfei); plătește dania „zakat” din averea ei; poartă hijab-ul așa cum se cuvine.
La rândul său, soțul este dator să asigure mijloace de existență onorabile și suficiente pentru gospodăria sa, în conformitate cu statutul său. El trebuie să își protejeze și să își apere soția și copiii de orice fel de rău sau act imoral care ar putea să aibă loc. Soțul trebuie să se consulte cu soția în problemele majore ale vieții, ale copiilor. Acesta are obligația să fie bun, blând, iubitor și să aibă grijă de soția sa, să se poarte cu ea cu onestitate, decență, răbdare, luând în considerare natura sa umană. Este ilegal ca soțul să își maltrateze soția în orice mod: abuz, hărțuire, insulte, privarea de avere, interzicerea de a ieși din casă atunci când este permis, însă Legea Islamică îi permite soțului să impună și anumite restricții femeii în cazul în care aceasta are un comportament imoral și rușinos, dezonorându-l pe el și pe familia lui.
În islam, bărbatul ideal înseamnă: personalitate puternică și plăcută, atitudine nobilă, îngăduință și iertare a greșelilor minore, puternică aderare la legile lui Allah și fermitate de a le aplica fiecărui membru al familiei lui, o cârmuire desăvârșită în îndrumarea familiei lui spre adevăr, generozitate, dar cu măsură, o înțelegere totală a responsabilităților pe care le are pentru această lume și pentru ceea ce va să vină, o idee clară despre ceea ce înseamnă un cămin musulman ideal. Așadar, „bărbatul musulman are pentru părinții săi un mare respect, se poartă frumos cu ei, simte o infinită compasiune față de ei, o amabilitate totală și o adâncă recunoștință.
Pentru soția sa, el este un exemplu în ceea ce privește purtarea blândă și bună, are un comportament inteligent, înțelege pe deplin natura și psihologia femeii și își îndeplinește așa cum trebuie responsabilitățile și îndatoririle pe care le are. De asemenea, pentru copiii săi, el este un părinte care își înțelege marea responsabilitate pe care o are față de ei, înconjurându-i cu toată dragostea și afecțiunea și acordând în același timp atenție tuturor lucrurilor care le-ar putea influența dezvoltarea lor islamică”.
Legea Islamică tolerează poligamia, dar cu restricții, limitând numărul soțiilor pe care le poate avea un bărbat la patru, căsătoriile fiind efectuate în mod legal, cu contract de căsătorie propriu-zis, martori etc. și numai cu condiția ca bărbatul să își trateze cu dreptate, sinceritate și egalitate fiecare soție, atât în ceea ce privește hrana, hainele, casa, timpul, dar și relațiile intime. Bărbatul suportă toate sarcinile și responsabilitățile financiare pentru soțiile și copiii lui din căsătoriile sale, toți copiii sunt legitimi și trebuie să fie crescuți și educați sub responsabilitatea ambilor părinți.
O condiție principală pentru căsătorie este acordul total al femeii. Dacă o femeie este forțată să accepte o căsătorie nedorită, ea are dreptul de a prezenta cazul său în fața unui judecător musulman pentru a solicita anularea căsătoriei. O altă condiție este ca ea să nu se căsătorească fără a avea un tutore (tatăl, sau dacă el nu este în viață – bunicul, fratele) pentru a proteja drepturile ei. În cazul în care ea fuge și se căsătorește fără consimțământul familiei, această căsătorie este considerată ilegală.
În momentul în care se căsătorește, soția are dreptul la zestre (Mahr) din partea soțului, de care beneficiază pe întreaga perioadă a căsătoriei și poate să facă tot ceea ce dorește cu aceasta. Chiar dacă mai târziu intervine divorțul, soțul nu are dreptul să ia nimic înapoi din zestrea pe care a oferit-o soției.
Divorțul este îngăduit doar de două ori, după care trebuie sau ținerea soției în bună înțelegere, sau slobozirea ei cu bunătate. Procedura de divorț în Islam este de asemenea natură încât încurajează reconcilierea acolo unde este posibil. După divorț, femeia ar trebui să aștepte trei cicluri menstruale, timp în care soțul ei rămâne responsabil pentru bunăstarea și întreținerea ei. El nu are voie să o alunge din casă în această perioadă, însă ea poate pleca, dacă dorește. Scopul principal al acestei perioade de așteptare este acela de a se observa dacă soția divorțată este sau nu însărcinată. Al doilea scop este acela de a calma relația, perioadă în care rudele și alți membri ai familiei sau ai comunității pot încerca să-i reconcilieze pe parteneri. Dacă s-au împăcat, cei doi își pot relua relațiile de căsătorie în orice moment din perioada de așteptare, iar divorțul este revocat automat. Dacă apar probleme în continuare și divorțul este pronunțat a doua oară, este urmată aceeași procedură. Numai dacă se ajunge la cel de al treilea divorț, atunci acesta este irevocabil. Această procedură este cea folosită în mod normal în cazul în care soțul este cel care cere divorțul sau dacă divorțul este stabilit de comun acord.
În cazul în care soția vrea să divorțeze împotriva voinței soțului, ea poate cere divorțul în instanța de judecată. Jurisprudența Islamică permite soției să anuleze certificatul de căsătorie, la cererea ei, în cazul în care soțul o abuzează fizic sau verbal. De asemenea, ea are dreptul de a anula căsătoria pentru următoarele motive: dacă soțul este impotent și nu își îndeplinește datoriile matrimoniale; dacă soțul refuză să aibă relații intime cu ea, pentru oricare motiv și nu îi îndeplinește nevoile legale; dacă este afectat de o boală gravă după căsătorie, orice tip de boală venerică sau a aparatului de reproducere, ce poate face rău soției. Această formă de divorț este numită anulare sau Khul’a, caz în care ea plătește despăgubiri prin returnarea zestrei sau altceva ce se află în proprietatea ei.
De asemenea, regulile Islamice interzic unei femei, tânără sau în vârstă, singură sau căsătorită, să călătorească fără a fi în compania unui însoțitor mahram, acel bărbat cu care o femeie nu se poate căsători datorită gradului de rudenie (frate, tată, unchi, nepot, fiu după ce a ajuns la pubertate). Unii oameni ar putea spune că acest regulament restrânge libertatea femeii și dreptul ei de mișcare, dar scopul acestei reguli nu este în niciun caz o restricție umilitoare sau o insultă a abilităților ei, ci este o onoare că ea este protejată de rău și molestare.
Grija părinților față de copii
Legile și învățăturile Islamice stabilesc ca părinții să-și crească copiii în cel mai bun mod și să le ofere o educație solidă, utilă și sănătoasă. Buna educație a copiilor depinde de o mamă atentă și inteligentă, care înțelege responsabilitatea pe care o are față de copiii ei, și astfel ea va face o treabă bună și își va crește bine copiii, pentru ca ei să fie de folos părinților, dar și societății. Dacă se neglijează educația și buna creștere a copiilor, ei vor deveni o povară pentru părinți, pentru familie, comunitate și omenire.
Mama musulmană înțelege că are o mare responsabilitate față de copiii ei și încearcă din răsputeri să le insufle acestora cele mai bune calități, ca de pildă: iubirea pentru ceilalți, păstrarea legăturilor de rudenie, ajutorarea celor nevoiași, respectarea bătrânilor, duioșia pentru cei mici, satisfacții prin împlinirea faptelor bune, ținerea promisiunilor, judecata corectă și toate celelalte trăsături bune și demne de laudă. Ea știe cum să ajungă la inima copiilor ei și cum să le insufle aceste calități demne de laudă, folosind cele mai bune și mai eficiente metode, ca de exemplu: își arată iubirea și afecțiunea pe care le-o poartă fără să facă discriminare între fete și băieți, îi încurajează, îi sfătuiește, este atentă la orice lucru care i-ar putea influența negativ, le corectează greșelile cu blândețe, le insuflă copiilor un caracter bun și un comportament ales.
Nimic nu arată mai mult însemnătatea responsabilității pe care părinții o au față de copii și îndatorirea lor de a le asigura o educație islamică potrivită decât părerea învățaților că fiecare familie trebuie să acorde atenție vorbelor Profetului: „Învățați-vă copiii să se roage atunci când au șapte ani și obligați-i, dacă nu fac asta, atunci când au zece ani”. Părinții care cunosc acest hadis, însă nu își învață copiii să se roage atunci când ating vârsta de șapte ani sau nu ezită chiar să-i lovească dacă nu fac acest lucru atunci când ajung la zece ani sunt considerați păcătoși pentru că nu își îndeplinesc îndatoririle pe care le au și vor răspunde înaintea lui Allah pentru eșecul lor.
Profetul s-a referit de asemenea la această responsabilitate în următorul hadis: „Luați aminte! Fiecare dintre voi este un păstor și fiecare este tras la răspundere cu privire la turma sa…Bărbatul este un ocrotitor al membrilor familiei lui și va fi întrebat de ei (despre modul în care a avut grijă de bunăstarea lor fizică și morală). Femeia este ocrotitoarea gospodăriei bărbatului ei și a copiilor lui și va fi întrebată despre acestea (despre cum a îngrijit gospodăria și a crescut copiii)…Luați aminte! Fiecare dintre voi este un ocrotitor și fiecare dintre voi va fi întrebat de responsabilitatea lui”.
Tatăl înțelept înțelege psihologia copiilor săi și știe cum să le insufle înțelepciune și purtări alese, folosind în acest sens cele mai bune metode, ca de exemplu: constituie pentru ei un bun exemplu, se coboară la nivelul lor, se poartă frumos cu ei, îi încurajează, îi sfãtuiește, le corectează greșelile, este iubitor și blând cu ei, fără a fi însă prea îngăduitor și este exigent, fără a fi prea aspru. Astfel copiii vor crește într-o atmosferă plină de grijă, compasiune și afecțiune, care nu poate să dea naștere decât unor copii grijulii, iubitori, loiali și drepți, cu o personalitate puternică, copii ce sunt dispuși să dăruiască și sã își ducă pe umeri responsabilitățile.
Tatăl musulman (sau tutorele) are obligația să își întrebe fata atunci când este vorba de căsătorie, deoarece opinia ei este foarte importantă pentru a exista un mariaj valid, iar acordul ei este considerat a fi oferit prin tăcerea ei, care presupune acceptarea. Ea este liberă de orice fel de constrângere și poate accepta sau refuza propunerea tatălui.
Respectul copiilor față de părinți
Islamul a așezat purtarea bună și respectul pentru părinți cu doar o treaptă mai jos de credința în Allah și de adevărata slăvire care i se cuvine Lui. Multe versete din Coran descriu că mulțumirea părinților pentru ceea ce au făcut ei pentru copilul lor se situează imediat după mulțumirea lui Allah și afirmă că purtarea bună și respectul față de părinți este cea mai bună faptă, după credința în Allah.
Ascultarea în fața părinților trebuie pusă mai presus de toate celelalte persoane, chiar și de soție, arătând prin acest lucru că doar părinții trebuie să aibă întâietate în ascultare, înaintea oricui altcuiva. Dar dacă părinții sunt politeiști și îi cer fiului sau fiicei lor să se alăture lor în necredință, atunci copilul nu trebuie să le dea ascultare. Nu există supunere față de o făptură dacă nu există supunere față de Allah; nici o altă legătură nu o poate îndepărta pe cea a religiei și a credinței în Allah. Cu toate acestea, și în această situație copilul are obligația să se poarte frumos cu părinții lui, să îi respecte și să îi îngrijească.
Coranul poruncește o purtare bună față de părinți, în special atunci când ajung la bătrânețe, devin neputincioși și au cea mai mare nevoie de o vorbă blândă și de o îngrijire corespunzătoare. Dar și după moartea părinților, copiii își exprimă iubirea și respectul rugându-se pentru ei, oferind milostenie în numele lor și plătind orice datorie pe care ei o pot avea față de Allah sau față de ceilalți oameni.
Atunci când Profetul a fost întrebat: „«Care faptă este mai plăcută de Allah?» El a zis: «Rugăciunea împlinită la timp.» «Și apoi?» El a zis: «Blândețea și respectul față de părinți.» «Și apoi?» El a zis: «Lupta sfântă (jihad) pentru Allah»”. Așadar, Profetul a plasat blândețea și respectul față de părinți între două dintre cele mai mari fapte în islam: rugăciunea împlinită la timp și lupta sfântă (jihad) pentru Allah. Rugăciunea este stâlpul sau baza credinței, iar jihad-ul este apogeul islamului.
Islamul i-a îndemnat pe musulmani să își respecte părinții și să fie buni cu ei. Unele scrieri se referă separat la mamă, apoi la tată, însă, luate la un loc, scrierile îndeamnă la un echilibru în ceea ce privește atenția copiilor față de ambii părinți, pentru ca respectul față de un părinte să nu fie în detrimentul celuilalt părinte. Alte scrieri confirmă că mama trebuie să aibă întâietate față de tată, că necesită cea mai mare ascultare, bunăvoință și purtare de grijă pe toată perioada vieții. Ea are o importanță de trei ori mai mare decât a tatălui, datorită numeroaselor stagii de suferință prin care ea trece de-a lungul vieții copilului său: sarcina, alăptarea la sân și durerile pe care le îndură între aceste două etape.
Purtarea bună și plină de respect față de părinți reprezintă un comportament fundamental al musulmanilor, bărbați și femei. Această atitudine nobilă nu trebuie să fie întreruptă și trebuie să continue, indiferent de cât de complicată este viața, indiferent de cât de scump este traiul și indiferent de câte greutăți și responsabilități are o persoană.
Islamul învață că a căuta mulțumirea părinților, a fi buni, utili, grijulii cu ei, a le arăta respect și a-i îngriji de-a lungul vieții este o cale importantă pentru ispășirea păcatelor și pentru a scăpa de povara lor.
Neascultarea părinților, nerespectarea și neîndeplinirea drepturilor lor este unul din cele mai mari păcate, iar pedeapsa lui Allah nu este numai în Viața de Apoi, ci și în această viață „Pentru două (tipuri de păcate mari) Allah va trimite (pedeapsa) în această lume: comportamentul violent și neascultarea părinților de către copii”.
Iudaismul – prezentare generală
Iudaismul este, alături de islam și creștinism, a treia religie monoteistă a lumii. Emanație a poporului evreu, considerându-se drept singura religie eternă și universal-valabilă, având o puternică tentă naționalist-exclusivistă, iudaismul a parcurs cel puțin patru mari etape în căutarea propriei identătăți: etapa arhaică (biblică), etapa talmudică, etapa rabinică și etapa modernă (reformatoare). Universul religios iudaic este conturat de două mari surse, cele literare și cele arheologice ce se completează reciproc. Scrierea sacră a evreilor, este Torah, fiind alcătuită din 3 secțiuni fundamentale: Pentateuhul, Prorocii, celelalte scrieri (Psalmii, Iov, Cântarea Cântărilor, Eccleziastul, Cronici 1 și 2, Daniel etc). Conform tradiției evreiești, Moise însuși a primit întreaga Torah pe muntele Sinai.
În evoluția milenară a iudaismului s-au cristalizat principalele repere teologice:
Principala caracteristică este monoteismul, evreii adorând un Dumnezeu unic și abstract. El este desemnat cu termenul de Iahve, Elohim, Adonai și este veșnic, omniprezent, înțelept, creatorul lumii văzute și nevăzute, milostiv, plin de dreptate.
Dumnezeu intervine în istorie, iar raporturile dintre El și om sunt reglementate pe baza unei alianțe cu poporul ales începută încă de pe vremea lui Avraam.
Condamnarea politeismului este categorică și se regăsește clar în poruncile Decalogului „Să nu ai alți Dumnezei afară de Mine”.
Legătura cu divinitatea se stabilește prin îngeri și profeți, iar semnul legăturii, pentru fiecare evreu este tăierea împrejur a bărbaților.
Ideea mesianică: toți profeții au prezis venirea Unsului lui Dumnezeu, pentru a elibera poporul ales din robia tuturor păcatelor.
În ceea ce privește lăcașurile de cult, pentru fiecare comunitate ebraică exista o casă de rugăciuni, de învățământ și de reuniune ce se numește sinagogă. După ieșirea din robia egipteană, evreii aveau Cortul mărturiei ca loc de păstrare a Chivotului Legii, în care se păstrau Tablele Legii primite de Moise de la Dumnezeu. După așezarea în Țara Făgăduinței (Canaan), evreii au ridicat în vremea regilor la Ierusalim Templul cu cele două încăperi: Sfânta și Sfânta Sfintelor în care se păstrau obiectele sacre.
În anul evreiesc există două începuturi de an: unul este Anul Nou de toamnă (luna Tichri), care a devenit cel mai important fiind considerat momentul care evocă facerea lumii, iar celălalt, din primăvară, sărbătoarea de Pessah, care evocă nașterea lui Israel. În Torah sunt menționate cinci mari sărbători: două ceremonii austere și trei sărbători vesele, numite „de pelerinaj”. Sărbătorile principale sunt: Rosh ha Shana sărbătoarea Anului Nou marchează începutul ceremoniilor lunii Tichri, evocă facerea lumii și mai este denumită Ziua Judecății; Yom Kippur sărbătoarea curățeniei este ziua cea mai sfântă dintre toate; Succoth sărbătoarea corturilor; Pessah (Paștele) este sărbătoarea eliberării poporului ales și se aniversează ieșirea din Egipt, țara robiei; Shavuoth (Rusaliile sau Cincizecimea) este sărbătoarea secerișului și a primirii Legilor de către Moise.
Familia în iudaism
Potrivit Vechiului Testament, logodna reprezenta prima etapă din cadrul încheierii unei căsătorii și presupunea o relație la fel de puternică ca și căsătoria propriu-zisă, statutul tinerei logodite fiind practic același cu cel al unei femei măritate.
Tatăl, ca șef al familiei, se ocupa de planurile de căsătorie în numele fiului său, iar în absența tatălui, mama își alegea nora. Un rol important în cadrul acestor negocieri referitoare la încheierea unei legături conjugale îl ocupa și fratele cel mare al tinerei fete, ca moștenitor direct al autorității familiale. Încuviințarea părintească și a fratelui viitoarei mirese constituia prima etapă în realizarea uniunii conjugale. Logodna era apoi definitivată prin achitarea prețului de răscumpărare numit „mohar” către tatăl fetei sau către tutorele acesteia. De la încheierea logodnei și până la căsătoria propriu-zisă trecea o anumită perioadă de timp, în acest interval tânăra logodită fiind tratată ca o femeie căsătorită, bucurându-se de toate drepturile statuare ale unei relații conjugale care devenea deplină după ziua nunții.
La poporul evreu, nunta avea un anumit fast care s-a transmis până în vremea Mântuitorului, așa cum se vede la nunta din Cana Galileii sau din pilda celor zece fecioare.
Cu ocazia nunții, mireasa se împodobea cu haine de sărbătoare, cu broderii, cu bijuterii, cu un brâu special, iar pe cap purta vălul de nuntă, de aceea se numea și „cea încununată”(Kalla). Apoi, mireasa împreună cu prietenele sale îl aștepta pe mire, care venea la locuința logodnicei sale împreună cu grupul său de însoțitori. Momentul esențial din casa miresei este predarea acesteia soțului, cu binecuvântările părinților, moment emoționant mai ales pentru că aceștia din urmă rămâneau fără un ajutor important social și economic.
Cele două grupuri plecau într-o procesiune însoțită de cântece, muzică și dans către casa mirelui, unde avea loc ospățul de nuntă, transferul miresei către casa mirelui fiind considerat de cei mai mulți cercetători momentul central al ceremoniei nunții. Apoi era pregătit un cort sau o cameră specială unde mirele și mireasa erau conduși de către părinți, iar acolo mirele „cunoștea”, după cum se exprimă Sfânta Scriptură, pe partenera sa. Din acest moment al împreunării fizice, soțul dobândea asupra femeii sale o posesiune deplină, relația dintre cele două persoane inițiată prin logodnă fiind astfel împlinită. Acesta reprezenta momentul de vârf al ceremoniei nupțiale, deoarece uniunea dintre cei doi devenea totală. O ultimă etapă a ceremonialului de nuntă poate fi considerată dovedirea formală a virginității miresei (Deut. 22, 13-21).
Prin urmare, căsătoria la poporul biblic scoate în evidență câteva momente esențiale, reflectate și în ceremonialul ei: procesul de cumpărare, transferul către casa soțului și relația fizică, acte în urma cărora posesia bărbatului asupra tinerei fete devenea deplină.
În ceea ce privește condițiile și impedimentele la căsătorie, conform Legii mozaice, căsătoria era o instituție ce se fundamenta pe voia divină și se afla în strânsă legătură cu religia israelită, de aceea prima condiție pe care trebuia să o îndeplininească tânărul sau tânăra era aceea de a-și alege partenerul de viață de aceeași credință. Căsătoriile israeliților cu femei străine de neamul și credința lor nu se puteau încheia decât cu condiția ca acelea să treacă la credința israelită și să respecte Legea mozaică.
O altă condiție care se cerea era aceea ca între soți să nu existe legături de rudenie rezultate din consângenitate sau încuscrire. Legea interzicea contractarea de căsătorii între rude, de exemplu, căsătoria unui bărbat cu soția tatălui, cu sora sa, cu soacra, cu nora, cu nepoata sau cu fiica soției sale născută dintr-o altă căsătorie, aceste căsătorii fiind considerate mare urâciune înaintea lui Dumnezeu și se pedepseau cu moartea, pentru a fi stârpit răul din mijlocul poporului.
Pe temeiul poruncii divine dată celor dintâi oameni „Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul”( Facerea 1, 28), la israeliți era considerat ca blestemat de Dumnezeu cel care a murit fără să împlineacă această poruncă, de aceea, a fost instituită căsătoria de levirat. Trebuie menționat faptul că acest tip de căsătorie s-a practicat cu mult înainte de Moise, iar el n-a desființat-o , însă a prevăzut posibilitatea celui în cauză să o refuze.
Legea leviratului prevedea ca, în cazul în care un bărbat evreu murea fără să lase urmași, fratele acestuia care trăia în casă cu el era dator să se căsătorească cu cumnata sa, soția celui decedat, iar cel dintâi născut de parte bărbătească se socotea drept fiul celui decedat, moștenind numele și drepturile lui.
Dreptul de a divorța aparținea, potrivit Legii, numai bărbaților. Se poate înțelege că femeii nu îi era permisă ruperea legăturii conjugale din cauza faptului că soția, prin achitarea de către soț a prețului de cumpărare față de părinții ei, reprezenta proprietatea bărbatului. Motivul pentru care un bărbat putea rupe stabilitatea relației conjugale era găsirea la soția sa a ceva neplăcut „De va lua cineva femeia și se va face bărbat ei, dar ea nu va afla bună-voință în ochii lui, pentru că va găsi el ceva neplăcut la ea…”(Deuteronom 24, 1).
Rolul bărbatului în cadrul familiei
Rolul și poziția pe care o deținea în vechime un bărbat, în calitate de cap al unei familii sunt strâns legate de raportul acestuia cu Dumnezeu.
În perioada patriarhilor, bărbatul era considerat drept reprezentantul, mijlocitorul și preotul familiei înaintea lui Dumnezeu, tatăl deținând o supremație sacerdotală pe care nimeni din cadrul familiei nu o putea contesta. În vechime, tatăl nu era numai omul puternic și înțelept care îi ocrotea pe ceilalți și care avea puterea de a se face ascultat; el era preotul, moștenitorul, continuatorul strămoșilor. După unii cercetători, „întreaga religie rezidă în el”, „familia și cultul continuă prin el, reprezentând, prin sine însuși, întregul șir al descendenților”.
În antichitate, legislația care îi conferea tatălui o autoritate nelimitată în cadrul propriei familii ca pater familias avea fundament spiritual (acest titlu acordându-se și unui bărbat care nu avea copii).
În ceea ce privește puterea tatălui, aceasta se exercita asupra tuturor membrilor familiei sale. Soția, în raport cu soțul său, era considerată drept proprietate, supusă lui întru totul. Tatălui îi revenea puterea absolută și drepturile depline atât asupra soției, cât și asupra copiilor săi, în calitatea sa de tată având dreptul de a-și căsători fiii. În cazul în care fiica își pierdea virginitatea sau era acuzată de soțul ei că acesta nu ar fi găsit la ea semne ale fecioriei, acuzații care ulterior se dovedeau nefondate, atunci tatăl avea dreptul la despăgubiri. Bărbatul avea dreptul la despăgubiri și dacă cineva îi lovea soția însărcinată, provocându-i avort.
Pe lângă toate aceste drepturi mai existau și o serie întreagă de obligații. Soțul era dator să mențină armonia vieții familiale, el avea datoria de a manifesta respect și fidelitate față de soție (Pilde 5, 18-19). Tatăl trebuia să dea dovadă de compasiune față de proprii copii, urmând exemplul milostivirii divine: „În ce chip miluiește tatăl pe fii, așa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El”(Ps. 102, 13).
Chipul moral al femeii (în scrierile lui Solomon)
Din mulțimea scrierilor care cuprind referințe asupra femeii în Vechiul Testament le-am ales pe cele care aparțin lui Solomon, spre a vedea în ce fel se desprinde din ele chipul moral al femeii ca soție, mamă, gospodină.
Chipul moral al femeii, privită prin prisma atitudinii și comportării ei în viața conjugală și familială, așa cum reiese din scrierile lui Solomon, ar fi de femeie bună și femeie rea, peste tot fiind vorba de femeia-soție.
Prima calitate a femeii bune este virtutea, iar la temelia virtuții trebuie să stea frica de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii (Prov. XXXI, 10,30; I,7). Astfel de femeie câștigă încrederea soțului și de-a lungul vieții sale îi face doar bine bărbatului ei și nu uneltește niciodată răul împotriva lui. (Prov. XXXI, 10-12)
O altă calitate a femeii este hărnicia, ea lucrează cu mâinile sale îmbrăcăminte pentru membrii familiei și podoabe pentru împodobirea casei, dar și articole pentru a le vinde negustorilor, obținând un câștig bănesc pentru familie. În realizarea acestei munci, femeia este ajutată și de slujnice, cărora le repartizează sarcini și le supraveghează, dovedind astfel și calități deosebite în organizarea muncii.
Pe lângă faptul că femeia este o soție și o gospodină vrednică, ea se dovedește a fi și o mamă bună și iubitoare pentru copiii săi, aceștia trebuind să asculte și povețele mamei, alături de cele ale tatălui (Prov. V, 8). Menirea esențială a femeii israelite era aceea de a deveni mamă și de a avea copii cât mai mulți, pe care să îi crească în frica de Dumnezeu și respectarea tradițiilor strămoșești.
Alte două virtuți ale femeii sunt înțelepciunea și milostenia. Ea nu vorbește fără rost, ci dă tuturor sfaturi înțelepte și îndemnuri pline de dragoste (Prov. XXXI, 26) și nici unul dintre cei săraci și necajiți nu pleacă de la casa ei neajutat.
Femeia este și prevăzătoare, aduce cinste soțului ei, întărește prestigiul în familie și în gospodărie, este vrednică de laudă iar pentru toate aceste virtuți arătate mai sus este binecuvântată de Dumnezeu, ca să se bucure de rodul mâinilor sale, iar la porțile cetății este dată ca pildă pentru vrednicia ei. (Prov. XXXI, 31)
Din cărțile lui Solomon se poate desprinde si chipul femeii imorale, gâlcevitoare și desfrînate. Comparând femeia bună cu cea rea, Solomon afirmă că cea dintîi zidește casa, iar cealaltă o dărâmă cu mâna ei, și că femeia bună și virtuoasă este o cunună pe capul bărbatului ei, în timp ce femeia rea este o groapă fără fund și un car ce roade în oasele bărbatului.
1.2.1.3. Nașterea, creșterea și educarea copiilor în familia israelită
Cel dintâi și cel mai important scop al familiei în concepția vechiului Israel era nașterea de copii. Potrivit textelor din Vechiul Testament, copiii erau considerați un dar prețios de la Dumnezeu, o dovadă evidentă a iubirii lui Dumnezeu. O familie numeroasă se considera că are binecuvântarea divină. Un semn deosebit al binecuvântării divine asupra unei familii era nașterea unui cât mai mare număr de copii de parte bărbătească. Pe de altă parte, sterilitatea, adică nenașterea de copii, crea o stare neplăcută, trăită atât la nivel ființial, dar mai ales în plan social. Sterilitatea femeii era considerată drept blestem, adică o părăsire a omului de către Dumnezeu.
În ce privește creșterea și educația copiilor, Sfânta Scriptură a Vechiului Testament cuprinde numeroase pasaje privind modul, dar mai ales scopul educației tinerei generații. Vechiul Testament este o carte prin excelență educativă și evident că una dintre preocupările majore ale israeliților era aceea de a-i învăța pe copii mai întâi Legea lui Dumnezeu.
Conform mărturiilor vechitestamentare, primul și cel mai eficient factor educațional în cadrul istoriei lui Israel a fost familia – casa părintească, tatăl și mama fiind cei dintâi dascăli ai copiilor: „Ascultă fiul meu învățătura tatălui tău și nu lepăda îndrumările mamei tale” (Prov.1:8), „Păzește fiul meu învățătura tatălui tău și nu lepăda îndrumările mamei tale” (Prov.6:20), „Ascultă pe tatăl tău care te-a născut și nu nesocoti pe mama ta când a îmbătrânit”(Prov. 23:22).
În general, până la vârsta de cinci ani, mama se ocupa de creșterea și educarea copiilor, iar de la vârsta de cinci ani, educarea copiilor intra de obicei în atribuțiile tatălui, dar ambii părinți căutau să dea copiilor lor o profundă educație religios-morală, cu scopul de a face din ei niște convinși împlinitori ai poruncilor dumnezeiești descoperite lui Moise pe muntele Sinai.
Scopul major al educației la vechii evrei era, pe de o parte, învățarea Legii divine, iar pe de altă parte, supunerea față de această Lege, în sensul aplicării ei în viața de zi cu zi.
Una dintre datoriile tatălui față de fiii săi era aceea de a le reaminti momente din „istoria salvării poporului Israel” și legile pe care Jahwe, unicul Dumnezeu, le-a dat în mod pedagogic acestuia.
Tatăl avea obligația de a-i învăța pe copiii săi Legea, mai întâi prin exemplul personal și după aceea, prin învățătură. Copilul era deprins de mic cu lecturarea Torei și chiar cu memorarea unor paragrafe mai importante, astfel încât la vârsta de 12 ani aceștia erau deja formați. În duhul poruncilor divine, metoda cel mai des utilizată pentru învățare era repetarea orală sau cea scrisă, Psalmii reprezentau un bun material didactic și formativ, în timp ce cartea Pildelor era considerată un manual de instrucție necesar unei vieți bune și conforme cu înțelepciunea divină.
Educația nu se limita doar la însușirea regulilor de bună conviețuire social-morală, preocuparea majoră a părintelui fiind și aceea de a-l deprinde pe tânăr cu munca la câmp sau cu îngrijirea turmelor. Capitolele 10-15 din cartea Proverbe pun accent pe „rolul muncii în familie” și pe „datoria copiilor de a-și ajuta părinții”. Profesia părinților se transmitea de obicei copiilor și se păstra în familie timp de mai multe generații. Locuind cu tatăl său, fiul urmărea și își ajuta tatăl la muncă și învăța profesia lui.
Nici educația fetelor nu era neglijată, deși cărțile sfinte vorbesc mai puțin despre aceasta. Dacă de pregătirea fiilor se ocupau tații, de educația fetelor se ocupau mamele, însă responsabilitatea păstrării unei conduite ireproșabile a tinerei fete cădea și în seama tatălui care era dator să prevină orice act de desfrânare al acesteia: ,,Să nu necinstești pe fiica ta, îngăduindu-i să facă desfrânare, ca să nu se desfrâneze pământul și ca să nu se umple pământul de stricăciune” (Leviticul 19,29).
Fetele erau educate în familie, astfel încât să dobândească personalitatea unei soții sau a unei mame virtuoase. Ele erau pregătite pentru a putea mai târziu să îngrijească gospodăria unei case și pentru a-și procura cele necesare viitoarei sale familii: țesutul, torsul, prelucrarea inului, tratarea unor boli, folosirea unor instrumente muzicale. O îndeletnicire deosebită era și aceea de a ști să-și pregătească locuința pentru marile sărbători religioase de peste an.
Copilul, fie el băiat sau fată, trebuia să învețe o meserie, încât să fie capabil la maturitate să poată susțină, la rândul lui, financiar, o familie. El era dator să ofere deplin respect părinților săi, să se îngrijească de ei la vremea bătrâneților lor și, mai presus de orice, să le facă cinste în comunitate, să fie dovada vie a respectării Legii lui Dumnezeu. Porunca din Decalog referitoare la cinstirea părinților, în Ieșire 20:12, este prima din șirul celor referitoare la raportul dintre om și semeni și urmează imediat celei respectării sabatului: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, că așa se vor prelungi zilele tale în țara pe care Domnul Dumnezeul tău o dă ție”. Includerea ei în rândul celor zece porunci, dar mai ales poziționarea ei mediană, după obligațiile pe care omul trebuie să le împlinească față de Creator, întărește valoarea respectului față de părinți și încredințează pe cel ce o împlinește de dobândirea unei vieți îndelungate.
Foarte mișcătoare sunt sfaturile bătrânului Tobit date fiului său când îi zice: „Fiule, să n-o părăsești pe mama ta, cinstește-o în toate zilele vieții tale, fă ce-i place ei și să nu-i pricinuiești amărăciune. Adu-ți aminte, fiule, că ea a înfruntat multe primejdii pentru tine, când te-a purtat în pântece. Și când ea va muri, s-o îngropi lângă mine în același mormânt”. (cap.4, 3 4)
Textul cel mai plin de „sfaturi privind grija și prețuirea părinților de către copii” este întâlnit la Sir. 3:1-16. Același autor revine, în 7:27-28, asupra ideii că fiul este dator să se îngrijească de viața celor ce i-au dat viață. Respectul și ascultarea părinților erau considerate dovada deținerii înțelepciunii, precum vedem în textul Prov. 15:20 „Fiul înțelept bucură pe tatăl său, iar fiul nebun nu bagă în seamă pe mama sa”. Din punct de vedere religios, acestea erau considerate o adevărată binecuvântare sau, dimpotrivă, lipsa lor un blestem, așa cum ne arată Prov. 30:11: „Este un neam de oameni care blestemă pe tatăl său și nu binecuvântează pe mama sa”. Culmea neascultării era blestemarea părinților, care, în sens metaforic, însemna pentru copil „stingerea sfeșnicului în mijlocul întunericului”, Prov. 20:20 „Cel căruia blestemă pe tatăl său și pe mama sa i se va stinge lumina lămpii în întuneric”.
Creștinismul – prezentare generală
Creștinismul este religia universală, revelată, întemeiată pe credința în Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul întrupat pentru mântuirea lumii din robia păcatului originar al cuplului primordial. Evoluția religiei a fost deosebită, din forma sa inițială de mlădiță iudeo-creștină, a ajuns religie de sine stătătoare, constituind comunitatea creștină, astazi având peste 1 miliard de credincioși. Izvoarele principale ale religiei creștine sunt: Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament (Biblia), Sfânta Tradiție și Tradiția Bisericii.
Biblia reprezintă „istoria mântuirii”, ce se situează între „Facerea lumii” și „Evanghelia cea veșnică” (Apocalipsa). Sfânta Scriptură este „Scara” cu care creștinii urcă spre cer și „hrana sufletului”, impresionând prin adevăr, unitate și frumusețe.
Noul Testament cuprinde 27 de scrieri: cele 4 Sfinte Evanghelii ale lui Matei, Marcu, Luca și Ioan; Faptele Apostolilor; Epistolele Apostolilor; Apocalipsa.
Doctrina creștină are la bază Sfânta Treime: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Duhul Sfânt, cele trei persoane fiind o singură ființă divină prin iubire.
Esența creștinismului se fundamentează pe dogma hristologică, creștinismul fiind religia lui Hristos, element pe care se fundamentează întreaga existență a Bisericii. Iisus Hristos S-a născut la Betleem, în Iudeea și își petrece copilăria și tinerețea la Nazaret. La vârsta de treizeci de ani primește a fi botezat în râul Iordan de către vărul său Ioan, fiul lui Zaharia și al Elisabetei, care boteza oamenii în apă, în semn de purificare și predica mulțimilor pocăința. În timpul botezului, Duhul lui Dumnezeu se pogoară sub forma unui porumbel asupra lui Hristos și din cer se aude un glas: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care bine am voit”. După această scenă care dezvăluie identitatea Sa, Iisus se retrage în pustiu timp de 40 de zile unde înfruntă cele trei ispite ale lui Satan. Atunci începe manifestarea lui în public, cu propovăduirea pe drumurile Galileii, chemarea primilor ucenici și înfăptuirea minunilor: preschimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii, înmulțirea pâinilor și a peștilor, potolirea furtunii și mersul pe apă, vindecarea bolnavilor și învierile din morți.
Creștinii recunosc trei taine fundamentale: Treimea, Întruparea, Mântuirea. Creștinii cred într-un singur Dumnezeu, viu și adevărat, care, în unitatea naturii divine, este constituit din trei persoane, adică trei subiecte de existență care nu se deosebesc decât prin relațiile lor, în comuniunea unei iubiri esențiale. Inseparabil de misterul Treimii, misterul Întrupării exprimă realitatea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut Om. Credința în Iisus Hristos, adevărat Dumnezeu și adevărat Om, este caracteristică creștinismului. Misterul Întrupării este de asemenea inseparabil de cel al Mântuirii, adică al Răscumpărării: Hristos răscumpără omul de toate formele de sclavie și îl eliberează împăcându-l cu Dumnezeu; Fiul lui Dumnezeu se face Om pentru a mântui oamenii. Prin jertfa Mântuitorului, a lui Dumnezeu devenit Om, se realizează mântuirea, creștinismul fiind cu adevărat religia mântuirii, prin iubire, pace și dreptate „cuvintele de lumină ale Mântuitorului”.
Lăcașul de cult al creștinilor este biserica sau „casa Domnului”, compartimentarea ei fiind una clasică: pronaos, naos, altar. Preoția este îndeplinită de slujitorii bisericii, ierarhizați în episcopi, preoți, diaconi. Rugăciunea se face în „duh și adevăr”, „Tatăl nostru” fiind rugăciunea de referință a tuturor rugăciunilor creștine (rugăciunea domnească pe care Iisus Hristos a dat-o lumii drept testament prin ucenicii Săi). Pâinea și vinul, în amintirea episodului petrecut la Cina cea de Taină, are o valoare deosebită în creștinism, semnificând Trupul și Sângele Domnului, care S-a jertfit pe Golgota, pentru păcatele oamenilor.
Sărbătorile creștine au ca puncte de referință marile momente relatate în Evanghelii din viața Mântuitorului, a Sfintei Treimi, a Maicii Domnului, a Sfinților.
Familia în creștinism
Familia după învățătura Mântuitorului Iisus Hristos
În Sfintele Evanghelii ale Noului Testament nu se găsește un loc expres din care să se vadă limpede că Mântuitorului a instituit Taina Nunții, dar El a sfințit căsătoria prin participarea la nunta din Cana Galileii. „Și a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii; și mama lui Iisus era acolo. Și a fost chemat și Iisus la nuntă, precum și ucenicii Săi…”( Ioan 2, 1-2). Episodul cu nunta din Cana Galileii este interpretat de Biserica noastră ca fiind împrejurarea în care Domnul Iisus Hristos binecuvintează familia prin prezența Sa și prin săvârșirea minunii transformării apei în vin.
Prin venirea Sa, „Hristos întărește din nou legătura căsătoriei dintre bărbat și femeie și o înalță din ordinea naturii în ordinea harului, învăluind-o prin participarea Sa la nunta din Cana, în ambianța harică ce iradia din Persoana Sa. Săvârșind aici cea dintâi minune prin puterea Sa mai presus de fire, și dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El prin Harul Său, El vrea să arate prin aceasta că începe înălțarea vieții omenești în ordinea harului de la întărirea și înălțarea căsătoriei”.
Pericopa care relatează episodul Nunții din Cana Galileii se citește ca Evanghelie la slujba Sfintei Taine a Cununiei și exprimă cel mai direct atitudinea Mântuitorului față de nuntă. În cadrul slujbei, în rugăciunile care se citesc se fac dese referiri la Nunta din Cana Galileii pentru a arăta semnificațiile pe care le dă Biserica prezenței Mântuitorului la nunta din Cana și că acest eveniment este receptat ca unul întemeietor al Tainei însoțirii bărbatului cu femeia prin Taina Cununiei în Biserică, ca de exemplu: „Pentru ca să fie binecuvântată nunta aceasta, ca și aceea din Cana Galileii…”, „Care, pentru negrăitul Tău dar și multa bunătate, ai venit în Cana Galileii și nunta care era acolo ai binecuvântat-o ca să arăți că din voia Ta se face însoțirea cea după Lege și nașterea de prunci dintr-însa”, „Doamne, Dumnezeul nostru, Care prin purtarea Ta de grijă cea de mântuire, ai binevoit în Cana Galileii a arăta nunta cinstită prin venirea Ta, Însuți și acum pe robii Tăi aceștia, pe care ai binevoit a-i însoți unul cu altul, păzește-i în pace și bunăînțelegere…”, „Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai venit în Cana Galileii și nunta de acolo ai binecuvântat-o, binecuvântează și pe robii Tăi aceștia, care cu purtarea Ta de grijă s-au însoțit prin unirea nunții”, „Cel ce cu venirea Sa în Cana Galileii a arătat nunta cinstită, Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru …”.
Cea mai consistentă referire a Mântuitorului Hristos la tema însoțirii bărbatului cu femeia este consemnată de Sfântul Evanghelist Matei în capitolul 19 al Evangheliei sale și constă în răspunsul Domnului la întrebarea iscoditoare adresată Acestuia de către farisei: „Se cuvine, oare, omului să-și lase femeia sa, pentru orice pricină?”(Matei 19, 3). Chiar dacă întrebarea fariseilor a fost pusă cu scopul de a-L ispiti, aceasta a fost benefică pentru clarificarea poziției Mântuitorului față de căsătorie pentru că de răspunsul Său depindea în mare parte fericirea unei căsnicii, a unei familii și în cele din urmă a întregului popor.La această întrebare, Mântuitorul avea două răspunsuri posibile: primul răspuns, că bărbatul își poate lăsa soția „pentru orice pricină”, dar atunci ar fi fost acuzat că disprețuiește căsătoria; al doilea răspuns, că bărbatul nu își poate lăsa soția, după bunul plac, dar răspunsul său l-ar fi lezat pe Irod Antipa, care era căsătorit cu cumnata sa, Irodiada, soția fratelui său și care fusese mustrat și de Sfântul Ioan Botezătorul. Mântuitorul a ales al doilea răspuns făcând referire și la actul creării omului, citând două texte din Cartea Facerii: „N-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat și femeie?”(Facerea 1, 27), adăugând apoi: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup”(Facerea 2, 24). Prin aceasta Mântuitorul afirmă categoric unitatea și indisolubilitatea căsătoriei ca pe un dat al creației, bărbatul și femeia, uniți prin căsătorie, formând un singur trup, o singură entitate care nu poate fi ruptă pentru orice motiv. De aceea, prin cuvintele „Ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6), El se pronunță împotriva desfacerii căsătoriei.
Nemulțumiți de răspunsul primit și pentru a contrazice pe Mântuitorul, fariseii au făcut trimitere la Legea lui Moise care îngăduia bărbatului să lase femeia, dându-i carte de despărțire: „Pentru ce, dar, Moise a poruncit sa-i dea carte de despărțire și să o lase?”(Matei 19, 7). Replica Domnului Hristos a fost directă și tăioasă, făcând, din nou, referire la actul creației: „Pentru învârtoșarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsați pe femeile voastre, dar din început n-a fost așa”(Matei 19, 8). Ei primiseră această permisiune de desfacere a căsătoriei pentru a se evita fărădelegi mai mari, cum ar fi fost maltratarea sau uciderea soției. În același context, Mântuitorul îngăduie un singur motiv pentru despărțirea soților, și anume, acela al desfrânării unuia dintre cei doi: „Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, și se va însura cu alta, săvârșește adulter; și cine s-a însurat cu cea lăsată săvârșește adulter” (Matei 19, 9). Prin urmare, după spusele Mântuitorului, nu există motiv pentru desfacerea unei familii, afară de desfrâu, deoarece desfrânarea este în stare să desfacă această legătură puternică, ea sfâșie legătura sufletească dintre soț și soție, iar divorțul uneori nu face decât să oficializeze o situație deja creată.
Mântuitorul și întreaga Sfântă Scriptură consideră desfrâul ca unul din cele mai grave păcate, combătându-l cu toată asprimea, dar constatăm că El a acordat iertare femeii prinsă în adulter, gestul Său echivalând cu o recomandare ca, și într-o astfel de situație, să nu se treacă cu ușurință la divorț, ci să se caute îndreptarea celui căzut prin hotărârea de a nu mai repeta păcatul. Spunând femeii: „Nici Eu nu te osândesc; mergi, de-acum să nu mai păcătuiești” (Ioan 8, 11), Domnul îi cere să se întoarcă la familia ei și să intre într-o viață normală, pentru a evita alte prilejuri de a păcătui, prilejuri care s-ar înmulți prin desfacerea căsătoriei.
Familia după învățătura Sfinților Apostoli
Urmând exemplul Mântuitorului, Sfinții Apostoli acordă familiei creștine o importanță deosebită. În special, Sfântul Apostol Pavel acordă căsătoriei o mare preocupare, considerând-o „dar al lui Dumnezeu” (I Corinteni 7, 7) și dezvoltând învățătura Mântuitorului despre căsătorie cu roada ei firească, familia, pune în evidență toate elementele acesteia: instituirea (originea), legitimitatea, morala, caracteristici, scop, raporturile dintre soți, raporturile dintre părinți și copii.
Apostolul neamurilor își fundamentează învățătura pe cea a Sfintei Scripturi a Vechiului Testament și cea a Evangheliei, recunoscând întemeierea divină a căsătoriei și a familiei. Referindu-se la întemeierea familiei, Sfântul Pavel reia textul din Facerea 2, 24: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Efeseni 5, 31), deci, și în concepția paulină, căsătoria este voită și orânduită de Dumnezeu în forma sa monogamică. Așadar, Legea Noului Testament prevede ca bărbatul să aibă o singură femeie, pe care s-o stimeze și s-o iubească la fel ca pe sine însuși. După cuvântul Apostolului, nici tatăl, nici mama nu au întâietate față de soție.
Pentru Sfântul Apostol Pavel căsătoria este o instituție de origine divină, căci „precum femeia este din bărbat, așa și bărbatul prin femeie și toate sunt de la Dumnezeu”(I Corinteni 11, 12), ceea ce înseamnă că bărbatul și femeia „au aceeași identitate unică, comună, care vine de sus: chipul lui Dumnezeu”.
Sfaturile date de Sfântul Apostol Pavel cu privire la căsătoria mixtă, dintre un creștin și un necreștin, rămân mărturie peste veacuri a toleranței religioase a creștinilor „bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă, iar femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios”(I Corinteni 7, 14).
Raporturile și îndatoririle reciproce ale membrilor familiei
Epistola către Efeseni, deși este o epistolă în care Apostolul Neamurilor întărește învățătura despre Biserică, totuși în ea găsim poziția Apostolului cu privire la bazele familiei creștine și reprezintă cel mai însemnat loc dintre toate în care se vorbește despre îndatoririle reciproce ale soților, părinților și copiilor (Efeseni 5, 22 – 6, 9).
Punând familia în paralelă cu unirea dintre Hristos și Biserică, Sfântul Apostol Pavel conchide că în raporturile lor, bărbatul și femeia trebuie să imite pe Hristos și mireasa Sa tainică, Biserica.
Sfinții Apostoli așează ca principiu de bază al unirii dintre soți iubirea, care stă la temelia unirii dintre Hristos și Biserică. Bărbatul este dator să-și iubească femeia după modelul iubirii lui Hristos față de Biserica Sa: „Bărbați, iubiți-vă femeile voastre cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea ca s-o sfințească” (Efeseni 5, 25-26), iar femeia, la rândul ei, are datoria iubirii și supunerii față de soț, după același raport de analogie dintre Hristos și Biserică: „Femei, supuneți-vă bărbaților voștri ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum și Hristos este cap Bisericii, care e trupul Lui, iar El, Mântuitorul ei. Și precum Biserica se supune lui Hristos, așa și femeile să se supună bărbaților lor în toate” (Efeseni 5, 22-24). În concepția paulină, soții se află într-un raport de egalitate, care a fost restaurat de Hristos, după cuvintele: „…nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28), dar capul familiei rămâne bărbatul, față de care femeia trebuie să manifeste supunere.
În consens cu Sfântul Apostol Pavel, vede familia și Sfântul Apostol Petru, subliniind astfel relația dintre bărbat și femeie: „voi, femeilor, supuneți-vă bărbaților voștri…voi, bărbaților, trăiți înțelepțește cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe și faceți-le parte de cinste, ca unora care, împreună cu voi, sunt moștenitoare ale harului vieții” (I Petru 3, 17). Vorbind de supunere, Sfinții Apostoli nu văd în aceasta o subordonare necondiționată a femeii față de bărbatul său, asemenea unei sclave, ci o recunoaștere reciprocă a rolului fiecăruia în viața conjugală, potrivit cu chemarea și darurile primite de la Dumnezeu (I Corinteni 7, 17). Împlinirea rostului fiecăruia asigură liniștea și echilibrul vieții de familie (I Petru 3, 4) în timp ce, o purtare despotică din partea bărbatului, anulează principiul iubirii și umbrește relația firească dintre soți.
Nu există o regulă mai înaltă pentru viața de familie ca aceea a dragostei. Sfântul Apostol Pavel consideră iubirea dintre soți ca o datorie reciprocă „bărbații sunt datori să-și iubească femeile, ca pe însăși trupurile lor” (Efeseni 5, 28) și „bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea și femeia bărbatului” (I Corinteni 7, 3). În iubirea dintre cei doi soți se cuprind toate datoriile și obligațiile care decurg din actul unirii lor prin taina cununiei. Pe iubire se sprijină toate virtuțile familiei creștine: prietenia, devotamentul, ajutorarea morală și materială.
De asemenea, Sfântul Apostol Pavel clarifică datoriile pe care le au soții între ei prin cuvintele: „Bărbatul să dea femeii ceea ce îi datorează, asemenea și femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul, asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (I Corinteni 7, 3-4). De aceea, Apostolul neamurilor zice: „Să nu vă lipsiți unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu postul și cu rugăciunea, și iarăși să fiți împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre” (I Corinteni 7, 5). Niciun soț nu are voie să se sustragă, fără voia celuilalt, de la implinirea datoriilor conjugale, deoarece în afară de întrajutorarea reciprocă, în concepția paulină, legitimitatea căsătoriei rezultă și din faptul că ea e considerată o stavilă puternică în calea păcatului desfrâului: „Dar din cauza desfrânării, fiecare bărbat să-și aibă femeia sa și fiecare femeie să-și aibă bărbatul său” (I Corinteni 7, 2).
După Sfântul Apostol Pavel scopurile căsătoriei sunt nașterea de prunci, iubirea și întrajutorarea soților precum și potolirea poftelor trupești: „Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă” (I Corinteni 7, 9). Cu toate că nașterea de fii nu rămâne singurul scop al căsătoriei, Sfinții Apostoli văd totuși în prunci un obiectiv al familiei. În familia creștină, copiii „sporesc în mod esențial comuniunea dintre soți, prin responsabilitatea comună, în care ei se unesc, deci adâncesc esența căsătoriei, care fără copii se sărăcește de substanța spirituală interioară”. În această privință, ilustrative sunt cele scrise de Apostolul Pavel în Epistola I Timotei: „Ea se va mântui prin naștere de copii, dacă cu simplitate rămâne în credință, în iubire și în sfințenie” (I Timotei 2, 15). Dar asta nu însemnă că cei care, din diferite pricini omenești, nu pot aduce pe lume copii vor avea porțile închise spre viața veșnică, întru lumina lui Hristos, deoarece Sfântul Apostol Pavel spune clar că „prin nașterea de fii” se obține mântuirea în măsura în care femeia rămâne „în credință, în iubire și sfințenie”. Se înțelege că nașterea de prunci, fără a fi însoțită de celelalte mijloace menționate, nu duce familia creștină la câștigarea mântuirii. Nașterea de prunci este o „harismă”, care nu este absolut necesară pentru mântuire, iar în familia unde lipsește această „harismă”, cuplul o poate înlocui prin alte „harisme” pe care le vor primi de la Dumnezeu, ca răspuns la credința lor adevărată.
În învățăturile sale, Sfântul Apostol Pavel face referire la datoriile părinților față de copii și ale copiilor față de părinți. În Epistola către Coloseni, el zice: „Copiilor, întru toate ascultați-i pe părinții voștri, căci aceasta este bineplăcut Domnului” (Coloseni 3, 20), iar părinților le face recomandarea de a-i iubi pe copiii lor: „Părinților, nu-i întărâtați pe copiii voștri, ca să nu se deznădajduiască”(Coloseni 3, 21). Deci, părinții sunt datori să organizeze și să dirijeze creșterea copiilor într-un mediu adecvat, creștinesc, prin iubire, care este temelia întregii educații, nu prin impunerea forței. Părinții au obligația părintească să protejeze și să se îngrijească și de viața fizică, de nevoile materiale ale copiilor după cum reiese din cuvintele: „Fiindcă nu copiii sunt datori să agonisească pentru părinți, ci părinții pentru copii” (I Corinteni 12, 14). Mai mult, Sfântul Apostol Pavel consideră că neîndeplinirea acestei obligații duce la lepădarea de credință: „Dacă însă cineva nu poartă de grijă alor săi, și mai ales de cei din casa lui, acela s-a lepădat de credință și e mai rău decât un necredincios” (I Timotei 5, 8).
Pe lângă ajutorul material pe care sunt datori să-l dea copiilor lor, părinților le revine și datoria de a-i crește „în învățătura și cercetarea Domnului” (Efeseni 6, 4). Părinții trebuie să mustre pe copiii neascultători, să se roage pentru binele și sănătatea lor cum a făcut Iair, mai marele sinagogii sau femeia canaaneancă.
Pentru străduințele părinților în plămădirea și formarea tinerelor vlăstare, copiii au datoria de a recompensa totul prin cinstire și ascultare față de părinții lor. Adresându-se de această dată copiilor, Apostolul Pavel amintește în Epistola către Efeseni a cincea poruncă din Decalog, nu înainte însă de a le cere copiilor să asculte de părinții lor: „Copii, ascultați întru Domnul de părinții voștri, căci așa este drept. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Efeseni 6, 1-2). Pentru a avea copiii un model de urmat, Pavel îl dă ca exemplu de ascultare pe Fiul lui Dumnzeu, Iisus Hristos, care a ascultat de Tatăl Ceresc: „S-a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la moarte, și încă moarte pe cruce!” (Filipeni 2, 8) și a fost supus Maicii Sale și dreptului Iosif și Care a avut grijă de Mama Sa chiar când se afla în cele mai groaznice chinuri. Afară de cinstire și ascultare, copiii trebuie să dea părinților lor și ajutor la vreme de nevoie: „Dacă vreo văduvă are copii sau nepoți, aceștia să se învețe să cinstească mai întâi casa lor și să dea răsplătire părinților…” (I Timotei 5, 4).
Familia după învățătura Sfinților Părinți
Sfinții Părinți au fost fideli învățăturilor evanghelice, recomandând căsătoria și apărând familia în fața unor mișcări eretice cu caracter antifamilial. Aceștia au învățat despre unitatea și indisolubilitatea căsătoriei. Precum Hristos nu își părăsește Biserica, ci o iubește și se jertfește pentru ea, tot așa nici bărbaților nu le este îngăduit să își părăsească femeile lor și invers. Dumnezeu a rânduit căsătoria pentru înfrânare și naștere de copii și nu îngăduie desfacerea ei, căci precum zice Clement Alexandrinul, făcând referire la textul paulin „Biserica nu se mai căsătorește cu altul, pentru că are Mirele ei”, Hristos-Domnul.
Indisolubilitatea și unitatea căsătoriei este fundamentată de Sfinții Părinți pe iubirea desăvârșită dintre soți. Ei se iubesc pentru că se completează, se dăruiesc unul altuia permanent, bărbatul găsind în soția sa „o taină indefinită”. Sfinții Părinți aseamănă iubirea dintre cei doi soți cu iubirea intertrinitară, care asigură o unitate indisolubilă. Căsătoria și familia, în viziunea patristică, trebuie să fie „un drum spre spiritualitatea celor doi soți”. Consolidarea unirii dintre cei doi se înfăptuiește atât prin iubire sinceră, cât și prin respect și cinstire reciprocă. Sfântul Ioan Gură de Aur, elogiind căsătoria, insistă asupra înțelegerii dintre cei doi soți „Când este între ei pace și legătura dragostei”, „toate le merg din plin”, căci înțelegerea îi face „mai tari ca diamantul” și îi înalță „la cea mai înaltă strălucire” prin bunăvoința lui Dumnezeu.
Chiar dacă Sfânta Scriptură îngăduie desfacerea căsătoriei pentru adulter, nu desființează indisolubilitatea ei, căci nu permite nici bărbatului, nici femeii recăsătorirea, aceasta fiind considerată adulter. Nici Sfinții Părinți nu admit a doua căsătorie, iar Atenagora Atenianul socotea a doua căsătorie „ adulter”. Scripturistic doar moartea poate să desfacă legătura tainică a cununiei, dar și în acest caz, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă văduvele să rămână necăsătorite (I Corinteni 7, 40), recăsătorirea văduvelor fiind considerată lipsă de evlavie și de înfrânare. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că femeia care nu se mulțumește cu o singură căsătorie și se recăsătorește „arată dragostea față de cele lumești, o foarte mare înclinare către lucrurile pământești”.
Sfinții Părinți au recomandat fecioria ca fiind o cale mai bună spre mântuire, însă fără a minimaliza frumusețea și sfințenia căsătoriei și a familiei. De exemplu, Sfântul Ciprian al Cartaginei, deși elogia fecioria, ținea să precizeze că porunca pentru căsătorie a fost anterioară fecioriei și că fecioria este doar un îndemn.
Sfinții Părinți învață că Dumnezeu a binecuvântat pe primii oameni pentru o unire sfântă, ferindu-i de singurătate și hărăzindu-le continuarea creației prin nașterea de copii. Ei elogiază căsătoria și familia, subliniind scopurile ei și punând pe primul plan nașterea de prunci. Clement Alexandrinul insistă asupra faptului că scopul căsătoriei este nașterea de copii și consideră lașitate și slăbiciune să nu te căsătorești și să nu ai copii, deoarece grija de copii și de soție sunt slujiri de mare preț înaintea Domnului.
Sfinții Părinți sunt absolut împotriva încercărilor de a opri procrearea, învățând că nașterea de copii nu este de la om , ci de la Dumnezeu. Deci dacă procrearea nu este un act uman, ci după voia și lucrarea lui Dumnezeu, a te împotrivi nașterii de copii înseamnă a te împotrivi Creatorului, care a hotărât și a binecuvântat aceasta. În acest sens, Clement Alexandrinul înfierează în termeni duri încercările „de a ucide cu mijloace rele fătul omenesc, făcut să se nască prin dumnezeiască purtare de grijă”. După Fericitul Augustin evitarea zămislirii de prunci este caracterizată drept „crimă mai mârșavă într-o soție decât într-o curtezană, căci cinstea conjugală e făcută din castitatea care procreează”, iar pentru Tertulian împiedicarea unei nașteri este „omucidere, căci se distruge rodul în formare a împreunării firești dintre bărbat și femeie”.
În gândirea patristică, pe lângă nașterea de copii, căsătoria are și scopul de înfrânare a poftelor trupești. Sfântul Ioan Gură de Aur arată două motive pentru care a fost instituită căsătoria: „…pentru a face pe om să se mulțumească cu o singură femeie și pentru a face copii”, dând întâietate primului motiv, deoarece nu antrenează în mod absolut procrearea, folosind ca exemplu multe familii care nu pot avea copii.
Clement Alexandrinul consacră căsătoriei pagini bogate și deosebit de prețioase, mai ales în două dintre operele sale, Pedagogul și Stromatele. El apără și afirmă cu tărie, împotriva gnosticilor și docheților, „căsătoria după lege” ca fiind după voia lui Dumnezeu „Odată ce legea este sfântă, este sfântă și căsătoria”. Și Clement Alexandrinul consideră că scopul celor ce se căsătoresc este „nașterea de copii, iar ținta lor să aibă copii buni”, dar și întrajutorarea reciprocă a soților și potolirea concupiscenței. În cuvintele Mântuitorului: „Că unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” Matei (18, 20), autorul Stromatelor vede printre altele, asigurarea prezenței Mântuitorului în mijlocul familiei creștine „Dar care sunt cei doi sau trei adunați în numele lui Hristos și în mijlocul cărora este Domnul? Oare nu vorbește Domnul prin cei trei de bărbat, femeie și copil, pentru că prin Dumnezeu este unită femeia cu bărbatul?”
După cum Biserica nu se căsătorește de mai multe ori, ea având Mirele ei, pe Hristos, tot așa și femeia trebuie să se căsătorească, potrivit legii dumnezeiești, o singură dată. Căsătoria a doua, pentru cei cărora le trăiește soțul sau soția dintâi, este socotită desfrâu „pentru că se împotrivește mulțumirii cu cele ce ai”, zice Clement Alexandrinul. El acceptă și a doua căsătorie pentru cei văduvi, pe baza învățăturii Sfântului Pavel, spunând că aceasta nu este oprită de lege, „dar nu mai îndeplinește desăvârșirea aceea înaltă a viețuirii după Evanghelie”.
Metodiu de Olimp, deși propovăduiește superioritatea fecioriei, consideră căsătoria vrednică de elogii, ca una care aduce naștere de copii și astfel prelungește viața, asigurând totodată, pentru Biserică „martiri și adversari ai celui rău”. De aceea ea „nu trebuie să ne dezguste”, dimpotrivă, ea trebuie considerată o împreună lucrare a omului cu Dumnezeu.
În Omiliile sale la Facere, Origen vorbește despre constituția omului creat ca bărbat și femeie, interpretând alegoric, cuvintele Scripturii. El vede în bărbat spiritul, iar în femeie sufletul familiei. Cei doi trebuie să conlucreze în vederea propășirii binelui și a realizării binecuvântării primite de la Creator.
În viziunea Sfântului Ciprian al Cartaginei, familia creștină trebuie să fie curată, neprihănită, să cunoască o singură casă, să fie castă, cu pudoare respectând jurământul unui singur pat și să aibă copii numeroși.
Tertulian are poziții diferite față de căsătorie și familie; în prima parte a vieții, când era ortodox, scrie pagini de o rară frumusețe în legătură cu acestea, pe când în a doua parte, sub influența montanistă, devine extrem de rigorist, iar principiile lui nu mai corespund învățăturii Părinților ortodocși. În perioada ortodoxă, în Apologeticul său, el susține și elogiază căsătoria între creștini, săvârșită de Biserică, întărită de jertfă, asistată de îngeri ca martori, consimțită de Tatăl. În perioada sa montanistă, Tertulian susține, în materie de căsătorie, o atitudine de mijloc între repudierea tainei de către gnostici și poziția prea îngăduitoare a ortodocșilor. În ceea ce privește a doua căsătorie, el nu o recomandă, motivând că nici trupul, nici lumea și nici dorința de a avea copii nu trebuie să îl determine pe creștin la a o îmbrățișa. După el, a doua căsătorie este un obstacol pentru sfințenie, dar totuși o acceptă admițând ca în cazul în care soțul moare, soția să se poată recăsători, însă numai cu un creștin, deoarece căsătoriile mixte implică multe complicații mai ales în materie de credință. În a doua parte a vieții sale, Tertulian reia problema căsătoriei a doua și se pronunță total împotriva ei, considerându-o un desfrâu legitim și contrară voinței lui Dumnezeu, spunând: „Admitem o singură căsătorie, așa cum recunoaștem un singur Dumnezeu". Tertulian folosește cuvinte aspre la adresa femeilor creștine care folosesc podoabe, îmbrăcăminte luxoasă, parfumuri, machiaj, vopsirea sau tunderea părului, purtarea de cocuri, prin toate acestea încercând corectarea operei lui Dumnezeu. În testamentul pe care i l-a lăsat soției, el omagiază fericirea de care aceasta i-a făcut parte, chiar dacă se presupune că nu au avut copii. Testamentul său se încheie cu un fel de poem asupra splendorii cuplului creștin: „Acolo unde există un singur trup, există un singur duh: soții se roagă împreună, se închină împreună, postesc împreună. Ei se învață reciproc, se îndeamnă reciproc, se sprijină reciproc…Ei nu-și ascund nimic unul altuia, nu se evită unul pe altul”.
Dintre toți Sfinții Părinți, Sfântul Ioan Gură de Aur prezintă familia și o elogiază, cum nimeni nu a reușit mai bine, cuvintele sale fiind antologice când vorbește despre familia creștină ca despre o realitate fundamentală a vieții sociale a neamului omenesc. Valoarea concepției hrisostomice, în privința căsătoriei și a familiei, constă în valorificarea și dezvoltarea elementelor gândirii pauline, referitoare la originea și scopul familiei, la raporturile dintre soți și raporturile dintre părinți și copii. Dintre problemele pe care le ridică familia creștină, Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra condițiilor necesare încheierii și întemeierii căsătoriei, asupra indisolubilității Cununiei, asupra desăvârșirii în cadrul familiei, asupra nașterii și creșterii copiilor în familie, accentuând educația creștină a copiilor.
CAPITOLUL 2. FAMILIA CREȘTINĂ ȘI ROLUL EI ÎN EDUCAȚIA COPIILOR
Actualele probleme ale familiei și atitudinea Bisericii
Rănile familiei contemporane și problemele cu care aceasta se confruntă și la care ne vom referi în continuare sunt: violența domestică, infidelitatea (adulterul), divorțul, avortul, abandonul de copii, inclusiv migrația părinților la muncă în străinătate, precum și drogurile, homosexualitatea. Față de toate aceste probleme, Biserica este chemată mai mult ca oricând a-și face simțită prezența prin cuvânt și printr-o poziție adecvată chemării sale sfinte.
Familia contemporană este lovită de numeroase încercări și ispite, de probleme și lipsă de comunicare sau o defectuoasă relaționare între parteneri și s-ar soluționa mult mai ușor dacă ei ar avea dorința de dialog și împărtășire reciprocă a frământărilor personale, a nemulțumirilor și durerilor trăite, nu sub forma reproșurilor și frustrărilor, ci în speranța aflării unei soluții comune.
Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă neînțelegerile dintre soți cu situația unei corăbii aflate în furtună, în care, în loc ca membrii echipajului, conduși de căpitan, să caute salvarea generală, din cauza certurilor ajung la naufragiu sau scufundare. „Atunci când bărbatul se ceartă cu femeia, familia lor este în aceeași situație cu un vapor aflat în mijlocul furtunii, când căpitanul se ceartă cu timonierul”. Căsnicia supraviețuiește și capătă putere din și prin iertare, după cum spune Sfântul Grigorie cel Mare: „Trebuie să îndemnăm soții, ca tot ceea ce nu le place unul la altul să suporte cu răbdare, și prin încurajare reciprocă, să-și fie unul altuia de ajutor spre mântuire”.
Necinstirea soțului sau soției de către unul din cei doi se manifestă în diferite feluri: neglijarea tovarășului de viață, ceartă, jigniri, bătăi sau, mai grav, adulter. În aceste vremuri agitate în care trăim, mass-media prezintă numeroase cazuri de violență domestică, agresiuni multe și grave la adresa partenerilor de familie și a copiilor.
Violența domestică este o formă a iraționalității persoanei care o cultivă, o tristă cădere și un episod grotesc, demonic, ce o coboară la nivelul animalelor iraționale, care trăiesc numai în baza instinctelor, o „îndrăcire de voie”. Calea rezolvării tuturor acestor divergențe de opinii și a disfuncționalităților din cadrul familiei creștine o constituie apropierea soților unul de celălalt prin dialog și comunicare eficientă; dorința de a depăși, de dragul relației lor, a amintirilor comune și a copiilor care îi leagă, momentele mai frământate; căutarea unor modalități de schimbare reciprocă a comportamentului, în vederea descoperirii lucrurilor care îi unesc și dau stabilitate și longevitate căsniciei lor, și nicidecum a lucrurilor care îi despart și îi învrajbesc.
Dacă în aceste momente grele din familie, cei doi soți își vor pleca genunchii înaintea lui Dumnezeu, cerându-I prin rugăciune stăruitoare și curată, mila și ajutorul, Părintele Ceresc nu va întârzia să le ofere sprijin și dumnezeiască binecuvântare, spre a depăși toate piedicile și ispitele ce lovesc temelia relației și a familiei lor.
O condiție indispensabilă pentru bunul mers al unei familii creștine este ca soții să aibă un duhovnic comun, fiindcă acesta este ca un dulgher care vrea să potrivească două scânduri: după ce retează ieșiturile, dă scândurile la rindea, le aliniază și apoi le unește. Pentru ca cele două lemne să se potrivească ideal, trebuie rindeluite cu aceeași rindea, la fel și soții trebuie să aibă același duhovnic, pentru că nu există competiție fără arbitru. Când soțul și soția își spun necazurile și neînțelegerile tot oamenilor, atunci se clevetesc unul pe altul, iar când le spun preotului duhovnic le spovedesc și duhovnicul le jertfește la Sfânta Liturghie. Așadar, o deasă spovedanie menține piatra de temelie a căsătoriei: iubirea.
O altă suferință grea o constituie trădarea unității conjugale, prin infidelitate sau adulter. Trădarea partenerului prin relații cu o altă persoană, constituie o încălcare a însușirilor căsătoriei: unitatea și indisolubilitatea, un păcat grav la adresa familiei, dar în același timp „adulterul înseamnă jignire adusă lui Dumnezeu”. Nu este nenorocire mai mare pentru familie decât păcatul infidelității unuia dintre soți, o lovitură cumplită asemănată cu o „spărtură în fundul corăbiei, care amenință cu pieirea tot vasul”.
Ca mijloc de luptă împotriva acestui păcat și pentru vindecare, Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă „să le socotești de piatră pe celelalte femei, de vreme ce știi că după căsătorie, dacă privești o altă femeie cu ochi desfrânați, ești osândit de păcatul adulterului”.
Împotriva tuturor acestor primejdii, credința creștină recomandă descoperirea frumoaselor și înaltelor semnificații ale căsniciei creștine; fidelitatea și credincioșia față de partener; încercarea depășirii celor mai dificile momente din viața de cuplu, prin comunicare și dialog sincer; responsabilizarea în legătură cu datoriile față de cealaltă persoană și a copiilor cu care familia a fost binecuvântată. La toate acestea, soții sunt datori să adauge rugăciunea sinceră și curată, adresată Bunului și Milostivului Dumnezeu, pentru a-i feri de orice poticnire și cădere în drumul lor comun.
Una dintre cele mai grave lovituri la adresa stabilității și longevității familiei o constituie divorțul, ca rupere a legăturii create, civil și religios, între cei doi soți. Familia întemeiată prin binecuvântarea lui Dumnezeu, primită prin Sfânta Taină a Cununiei, este unică și indisolubilă. Prin Sfânta Taină a Cununiei, cei doi soți nu își unesc destinele doar pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, nici măcar pentru o viață, ci pentru veșnicie și în aceeași formulă se vor înfățișa și înaintea Dreptului Judecător, pentru a da seamă cum a folosit fiecare talantul pe care l-a primit în persoana partenerului sau a partenerei. Despărțirea tinerilor la foarte scurt timp după căsătorie, în ciuda faptului că și-au făcut angajamente în fața Sfântului Altar, cu mâna pe Sfânta Cruce și pe Sfânta Evanghelie, în ciuda faptului că tânăra familie a dat deja naștere la copii, în ciuda faptului că fiecare dintre tinerii care divorțează va purta cu el stigmatul divorțului și va fi suspectat de incapacitate de a purta sarcinile familiei, arată că, divorțul a intrat în firescul vieții noastre, temeinicia și statornicia familiei tradiționale pierzând teren în fața „virtuților modernității”.
Din perspectiva creștină, divorțul este socotit o călcare a legământului familial, un păcat și o rană gravă la adresa familiei, efectele lui fiind extrem de puternice pentru toți membrii ei. Biserica Ortodoxă acceptă pronunțarea divorțului doar într-o singură circumstanță: infidelitatea sau adulterul dovedit, dar chiar și în asemenea cazuri recomandă mai întâi epuizarea tuturor formelor și încercărilor de conciliere și întoarcere în sânul casei și al familiei a persoanei care a greșit, reintegrarea ei în mediul familial, prin pocăință, iertare și îndreptare. De aceea, Biserica, în mod deosebit prin persoana duhovnicului și în scaunul Sfintei Spovedanii, recomandă soților aflați în ispite și conflicte să redescopere motivele care i-au unit și i-au tinut apropiați, să caute să descopere căile cele mai potrivite de împăcare și iertare, de schimbare în bine a fiecăruia dintre ei, spre redescoperirea armoniei conjugale, dar mai ales pentru supraviețuirea relației create și în folosul întregii familii, îndeosebi a copiilor, pentru că cei mai loviți sufletește în urma acestei dezbinări sunt copiii, care bat drumurile în căutarea unui adăpost sigur între locuințele celor doi părinți separați.
Lipsiți de afecțiunea ambilor părinți, copiii rămân, de nenumărate ori, traumatizați pentru întreaga lor viață, cu o infirmitate afectivă și o vulnerabilitate psihică sporită. Ei sunt vulnerabili la sentimente de nesiguranță și pierdere a respectului de sine, iar relațiile cu prietenii și colegii se răcesc aproape instantaneu fiindcă se simt stigmatizați, marginalizați, abandonați. S-a constatat că în majoritatea cazurilor copiii proveniți din familii dezorganizate sunt instabili emoțional, manifestă „fobii școlare”, absenteism, tendință de abandon, lipsa motivației pentru învățare ceea ce duce la eșec școlar. Unii adolescenți cad pradă depresiei și disperării și își caută un refugiu în alcool, tutun sau droguri și în cel mai rău caz ajung la sinucidere. Intervenția promptă a preotului care poate să îi consilieze pe tinerii abandonați temporar de către părinți sau care deja au rămas fără un părinte ca urmare a divorțului nu este doar binevenită ci absolut necesară. El are datoria să Îl prezinte tuturor, și în special celor necăjiți, pe Dumnezeu ca pe un „Părinte al orfanilor, Apărător al văduvelor, El, Dumnezeu care locuiește în locașul lui cel sfânt”.
O altă rană gravă a familiei și a ființei umane este avortul. Copiii sunt darul vieții, darul lui Dumnezeu și nu proprietatea mamei, a părinților sau a societății în care trăim.
Conform învățăturii Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, Biserica este împotriva practicării avortului sub toate formele sale, clasificându-l în rândul păcatelor strigătoare la cer, drept crimă împotriva vieții. Sfinții Părinți – Grigorie Teologul, Maxim Mărturisitorul, Atanasie Sinaitul – condamnă avortul, declarându-l drept ucidere, crimă. În canonul 2 al Sfântului Vasile se precizează că cea care leapădă fătul cu voie este supusă judecății pentru ucidere. Sfântul Ioan Postitorul, prin canonul 36 prevede ca „femeii care nu se îngrijește de fătul său și din cauza neglijenței dânsei avortează” să se dea pedeapsa pentru uciderea premeditată. Fericitul Augustin se exprima împotriva oricărui mijloc de a curma viața și considera avortul drept un asasinat, la fel și contracepția care omoară copilul înainte de a lua viață. Cât privește practica unor metode de evitare a sarcinii, Sfântul Chiril al Alexandriei spune despre actul lui Onan (Facere 38, 9): „acest act lezează legea împreunării”.
Biserica nu acceptă planning-ul familial și metodele sau mijloacele contraceptive, care sunt practici îndreptate împotriva vieții. Folosirea produselor farmaceutice sau a tehnicilor chirurgicale sunt practici interzise de canoane. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 2, arată că „pe cele care dau doctorii lepădătoare de făt (provocatoare de avort) și pe cele care primesc otrăvuri pirzătoare (omorâtoare) de prunci, le supunem pedepsei ucigașului”.
Arhim. Epifanie Teodoropulos spunea că din punct de vedere al moralei creștine, nici un caz, afară de unul singur, nu îngăduie avorturile. Și dădea ca exemplu pe cea care a fost victima unui viol și a rămas însărcinată, dacă crede în Hristos, nu va ucide embrionul, ci îl va ține pentru dragostea lui Dumnezeu. De asemenea, el spunea că femeia care a aflat că este însărcinată și fătul este posibil să aibă defecte, nu are dreptul să îl avorteze căci atunci de ce nu ar ucide și copiii care au dobândit mai târziu defecte din pricina bolilor sau accidentelor. Iar acel caz singular despre care vorbește Arhim. Epifanie Teodoropulos, în care jertfirea embrionului se poate tolera ca un rău necesar, cum ar fi uciderea în legitimă apărare, este atunci când sarcina sau nașterea are ca rezultat inevitabil, după datele medicinii omenești moartea mamei și ar trebui acordată prioritate vieții femeii, nu fiindcă viața ei ar fi mai valoroasă, ci datorită responsabilităților mamei față de ceilalți copii sau familie. Dar în fiecare dintre cele trei situații se solicită luarea unei decizii finale numai după sfătuirea cu membrii familiei , cu medicul și mai ales cu duhovnicul. Avortul nu poate fi niciodată justificat, moral, nici de starea economică a familiei, de neînțelegerile dintre parteneri, de afectarea carierei viitoarei mame sau a aspectului fizic.
O altă problemă a familiei și a societății, strâns legată de avort, este abandonul copiilor, aceștia nu ajung să fie avortați dar nici nu sunt doriți, având de suferit chiar din primele zile ale vieții din cauza neglijenței, indiferenței, refuzului și chiar a urii părinților, mai precis a mamei care îi abandonează în spital. În cele mai multe dintre cazuri, este vorba de copii născuți în urma unor legături în afara familiei, dar nu puține sunt cazurile de copii abandonați de familie și lăsați în grija statului. Printre motive se numără sărăcia care presupune lipsa celor necesare unui trai decent, lipsa unei locuințe etc., precum și problemele de sănătate, cum ar fi handicap, retard, malformații etc.
Biserica Ortodoxă nu a rămas indiferentă la o astfel de problemă, iar în continuare vor fi prezentate câteva cazuri în care preoții s-au ocupat și se ocupă de „copii ai nimănui”:părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului care are grijă de 328 de copii; părintele Mihai Negrea (care din păcate a decedat) de la Mănăstirea din Podul Coșnei a dat o șansă copiilor abandonați de familie și creștea 117 copii orfani și săraci; părintele Mihail Jar, din Cernăuți, care crește peste 400 de copii abandonați, dintre care mulți suferă de boli grave (SIDA, malformații congenitale, etc.); părintele Dan Damaschin, de la capela Maternității „Cuza Vodă” din Iași are în grijă 4.000 de copii; părintele arhimandrit Vasile Crișan, duhovnicul mănăstirii Dumbrava, care a devenit casă a 130 de copii fără părinți, și exemplele pot continua.
Și migrația părinților la muncă în străinătate a devenit o problemă pentru familie și societate, „copiii singuri acasă” devenind un nou fenomen social pentru România.
Dintre studiile cu privire la copiii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate amintim câteva dintre acestea:
1. „Singur Acasă”- studiu realizat în cadrul proiectului „Home Alone” proiect administrat de Asociația Alternative Sociale în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean Iași, Inspectoratul de Poliție Județean Iasi și Serviciul de Protecție a Victimelor și Reintegrare Socială Iași. Studiul a fost realizat de S.C. Introspekt SRL, coordonator cercetare Dr. Gabriela Irimiescu.
2. „Efectele migrației – copiii rămași acasă”, studiu realizat în cadrul unui program de cercetare mai amplu „Migrație și Dezvoltare”, program inițiat, finanțat și implementat de către Fundația Soros România
3. „Problemele copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate”- studiu realizat în cadrul Universității Dunărea de Jos din Galați, coordonatorul studiului As. Drd. Viorel Rotilă.
Exodul unui părinte ori al ambilor părinți spre țări mai dezvoltate economic își lasă iremediabil amprenta asupra personalității copiilor și aduce efecte negative asupra performanțelor școlare ale copiilor rămași acasă. O mare parte dintre copiii și tinerii care locuiesc separat de părinți, din cauză că aceștia au plecat la muncă peste hotare, trăiesc emoții neplăcute de dor, tristețe, nesiguranță. Copiii simt lipsa sprijinului emoțional pe care îl ofereau părinții și au un sentiment de singurătate.
Unii dintre copii rămân în îngrijirea bunicilor sau a rudelor, iar alții se descurcă de sine stătător. Relațiile copiilor cu persoanele care îi supraveghează nu sunt întotdeauna suficient de apropiate, din cauza vârstei înaintate sau a stilului de comunicare pe care îl au acești adulți.
Lăsați în grija bunicilor sau a rudelor mai apropiate, copiii pot deveni extrem de vulnerabili la multele provocări ale societății. Printre greutățile cu care se confruntă mulți dintre copiii ai căror părinți au migrat sunt:
rezultate școlare mai mici decât până la plecarea părinților
scăderea motivației de învățare
absenteismul și abandonul școlar
implicarea redusă în activitățile școlare și comunitare
multiplicarea rolurilor din gospodărie
limitarea timpului pentru pregătirea temelor, activități de timp liber, odihnă, comunicare cu semenii
administrarea nechibzuită a resurselor financiare
comportamente deviante
creșterea frecvenței unor comportamente de risc pentru sănătate: fumat, consum de alcool, regim alimentar dezechilibrat, relații sexuale precoce / neprotejate.
Biserica nu rămâne indiferentă nici la situația copiilor rămași singuri acasă. În cadrul conferinței cu tema „Pastorația copiilor și a tinerilor. Familia creștină astăzi” a fost abordată și problema copiilor ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate și a căror situație este uneori deosebit de gravă, iar concluzia a fost că aici se impune o grijă pastorală aparte, preoții trebuind să încerce ca, prin vizite și sprijin în toate problemele, să prevină eventualele crize prin care acești copii ar putea trece.
Efortul Bisericii de a apăra familia
Biserica este chemată să facă apel la solidaritatea în familie pentru că aceasta trece printr-o criză acută, amplificată de creșterea numărului avorturilor și planificarea familială, violența domestică, abandonul copiilor și abandonul părinților, creșterea numărului divorțurilor. Pe lângă acestea, țara noastră se confruntă cu situații specifice, cum ar fi: un număr mare de părinți plecați la muncă în străinătate determină pe minorii lăsați acasă să se considere abandonați, pe lângă suferința sufletească și dorul pe care și-l poartă unii altora, se ajunge ușor la abandonul școlar, cu toate implicațiile secundare: alcoolism, infracționalitate juvenilă și chiar sinucidere.
În fața acestor provocări, Biserica este chemată să ofere ajutor spiritual (rugăciuni pentru unitatea familiei, îmblânzirea celor violenți, redarea liniștii sufletești celor deznădăjduiți) și material familiilor aflate în impas.
Solidaritatea Bisericii cu familiile sărace se realizează și prin implicarea la nivel de parohie, de protopopiat și eparhie prin propriile programe de asistență socială: cantine pentru săraci, cabinete medicale cu consultații gratuite, meditații pentru copiii fără posibilități, programe de educație religioasă în biserici după modelul „Hristos împărtășit copiilor”, case sociale de protecție pentru familii destrămate, azile pentru bătrâni, grădinițe pentru copiii săraci din parohie ș.a.
Familia „biserica de acasă”
Din punct de vedere al credinței creștine, scopurile căsniciei sunt: nașterea de prunci, izbăvirea de patima desfrânării, ajutorul reciproc și dobândirea sfințeniei. Familia creștină este considerată a fi chemată să devină un colțișor de rai, încă din lumea aceasta, o antecameră a Împărăției cerurilor, o pregustare a fericirii viitoare și veșnice.
Atât în Biserică, dar și în familie, omul este chemat să-L cunoască și să-L mărturisească pe Hristos. Familia este icoană a Bisericii, dar și icoană a iubirii lui Hristos față de umanitate, după cum reiese din afirmația Sfântului Apostol Pavel (Efeseni 5, 21-23). La baza unirii dintre Hristos și Biserică, dar și a celei dintre soț și soție este iubirea, iubirea după modelul lui Hristos. Familia nu este doar un simbol și o imagine vie a Bisericii, ci și o continuatoare a misiunii acesteia.
Familia creștină constituie „Biserica de acasă”, „Biserica în miniatură”, loc al împlinirii trupești și sufletești, școală a virtuților creștine, laborator al mântuirii și desăvârșirii, un altar de jertfă. Dumnezeu cunoaște faptul că viața omului prin această lume este anevoiasă, la fel și mântuirea este o lucrare pândită de mari primejdii trupești și sufletești, de aceea îi dă omului ajutor potrivit pentru el, în persoana celuilalt, a soțului sau a soției.
În lumina spiritualității ortodoxe, soții își sunt unul altuia dar și binecuvântare. Astfel, pentru un soț dreptmăritor, soția sa reprezintă cea mai frumoasă binecuvântare pe care Dumnezeu-Iubire i-o poate oferi bărbatului, pentru ca aceasta să îi împodobească viața și sufletul cu trăsăturile legate de „eternul” ei feminin: căldura sufletească, bunătatea, delicatețea, sensibilitatea, fiind sprijin și ajutor pe valurile atât de învolburate ale vieții prezente, către țărmul mântuirii.
În mod similar, pentru o soție și o mamă creștină, soțul ei reprezintă cel mai înalt dar, oferit de către Creator, pentru a o susține și a o întări în opera de mântuire, îmbogățindu-i viața cu trăsăturile lui: putere, hotărâre, fermitate, energie.
În această relație de iubire și dăruire, fiecare dintre ei oferă celuilalt ceea ce are specific, mai frumos și mai înalt, dăruiește fără să sărăcească, ci îmbogățindu-și infinit viața și îmbogățindu-l sufletește și pe celălalt.
Soții creștini trebuie să își dea reciproc concursul ca prin faptele lor bune, să facă din casa lor o „mică Biserică” sau „Biserica de acasă”, arenă de luptă împotriva păcatelor și-a patimilor, loc al împlinirii și realizării mutuale, trupești și sufletești, laborator al mântuirii și desăvârșirii, un adevărat altar de jertfă, susținându-se unul pe celălalt în opera de dobândire a mântuirii personale și a copiilor cu care Dumnezeu le-a binecuvântat căminul și contribuind, totodată, prin exemplul lor bun și ziditor, la îmbunătățirea vieții a cât mai mulți dintre semeni și la mântuirea acestora.
Bărbatul și femeia sunt unul pentru celălalt nu doar împreuna-viețuitori, ci și sprijinitori în eforturile lor pe calea spre mântuire. Ei sunt modele duhovnicești pentru copiii pe care-i nasc și pe care-i cresc în dragoste de Dumnezeu și de semeni.
În cadrul acestei înalte concepții despre familie, darul de a dobândi copii este „cea mai mare mângâiere pentru pierderea nemuririi” și reprezintă o imagine a învierii neamului omenesc, căzut în păcat.
Copiii sunt raza de lumină și izvorul de bucurie din sufletul părinților, toiag bătrâneților și neputințelor celor care i-au născut și i-au crescut, multe dintre acestea datorate grijii și ostenelii depuse pentru nașterea, creșterea și educarea lor.
Prin naștere, familia devine o „Biserica mică” pentru că așa cum Biserica se dezvoltă continuu și se întărește prin aducerea la sânul ei a noi oameni, care prin Taina Sfântului Botez devin fii ai ei, tot astfel copiii întăresc familia și amplifică iubirea dintre soți. Prin nașterea de copii, părinții devin colaboratori și împreună-lucrători cu Dumnezeu. Copiii reprezintă un dar dumnezeiesc, o binecuvântare pentru părinți, căci, odată cu venirea lor pe lume, casa și familia trebuie să devină un loc al bucuriei și speranței.
Adevăratele bucurii ale părinților sunt împlinirile sau realizările, reușitele și succesele copiilor lor, după cum și cele mai grele necazuri nu sunt cele personale, ci înfrângerile, necazurile și nereușitele copiilor.
Copiii reprezintă cea mai mare investiție a vieții părinților, o investiție pentru veșnicie, educația copiilor constituind cea mai mare artă care are ca scop dobândirea bunurilor viitoare și veșnice. De aceea, soții creștini trebuie să ia aminte la darul nașterii de copii, pe care Dumnezeu îi trimite în familie, ca pe adevărate binecuvântări. Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că educația copiilor constituie o cale a iertării păcatelor și a mântuirii părinților.
Grija părinților și în mod deosebit a mamei nu trebuie să se rezume doar la a-l naște, a veghea asupra sănătății sale, a-i oferi adăpost, a-l hrăni și îmbrăca, ci înseamnă a-l crește și educa, a-i oferi o cultură și o educație frumoasă pentru viață și mântuire, a-l forma în spiritul frumosului moral, artistic și duhovnicesc, în dragoste de Dumnezeu și de semeni, de neam și de familie, de istorie și de exemplele sublime pe care acestea ni le oferă.
Model pentru toți creștinii este familia sfântă a Dreptului Iosif și a Sfintei Fecioare Maria în care a crescut Domnul Iisus Hristos. În atotînțelepciunea Sa, Dumnezeu a ales pentru Întruparea Fiului Său sânul mamei ca altar și familia ca loc de creștere în har și înțelepciune.
Familia creștină este inclusă în misiunea Bisericii, este o prelungire a Bisericii în lume și o aducere a lumii în Biserică.
Istoria Bisericii ne oferă numeroase exemple de misiune creștină a familiei: Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Grigorie Teologul fiind sfinți părinți care își datorează nu numai formarea lor intelectuală, cât mai ales creșterea lor duhovnicească mamelor lor, familia fiind mediul cel mai propice transmiterii învățăturii Mântuitorului Hristos prin viu grai. Toți părinții sunt datori să-și îmbisericească copiii, să-i împrietenească cu Duhul lui Dumnezeu și să-i crească sub aripile Bisericii, așa cum a fost îmbisericită și crescută Maica Domnului de Sfinții Părinți Ioachim și Ana.
Sfânta Scriptură arată clar apropierea dintre familie și Biserică, în ea Hristos vorbind despre Sine Însuși ca despre un Mire, iar Biserica fiind prezentată drept Mireasa Lui. Sfânta Tradiție, prin glasul Sfinților Părinți și al scriitorilor bisericești, întărește această apropiere, așa cum o arată Clement Alexandrinul când descrie familia ca pe o „casă a Domnului” și „biserică a lui Dumnezeu”, ori Sfântul Ioan Gură de Aur, când numește familia „biserică mică”, iar căsătoria, „icoana tainică a Bisericii”.
Fiecare dintre membrii unei „Biserici mici” are anumite îndatoriri și o serie de drepturi, mai întâi față de ceilalți membrii ai familiei, apoi în raport cu membrii Bisericii mari. Astfel, în cadrul familiei vorbim, în primul rând, de îndatoririle reciproce ale soților, apoi de îndatoririlor părinților față de copii și, în același timp, de îndatoririle copiilor față de părinți, de asemenea, putem vorbi și de îndatoririle față de frați și, în general, față de celelalte rude.
2.3. Rolul familiei în educația copiilor
Familia este formată din soț, soție și copii, care sunt un dar și o binecuvântare divină asupra părinților, pentru că aceștia îi apropie pe soți unul de altul și pe amândoi îi apropie de Dumnezeu.
Odată cu aducerea pe lume a copiilor, familia devine o „biserică mică”, așa cum a numit-o Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că așa cum Biserica mare se dezvoltă continuu și se întărește prin aducerea la sânul ei a noi oameni, care prin Botez, devin fiii ei, tot așa copiii întăresc viața de familie și amplifică iubirea între soți.
Familia creștină trebuie să devină o adevărată școală duhovnicească, în vederea creșterii și educării copiilor, pentru a face din ei adevărate profiluri spirituale ale Bisericii, pătrunse de credință puternică și dragoste fierbinte față de Dumnezeu și față de oameni. „Dacă mama este inima familiei, tata este creierul ei. Dacă mama este reprezentanta iubirii nemărginite și a tuturor simțămintelor curate și superioare, tata reprezintă și întruchipează în familie autoritatea și disciplina, elemente tot atât de necesare educării ca și iubirea. Deci tata împreună cu mama alcătuiesc o singură unitate, o singură forță educativă în cadrul familiei”.
Sfântul Părinte Porfirie spunea că „educația copilului trebuie să înceapă de la zămislirea lui în pântece, să continue pe toată perioada sarcinii și să sporească încontinuu, din ziua nașterii până la maturitatea deplină a copilului”. Recomandarea Sfântului Părinte, ca educația copiilor să se realizeze de la o vârstă fragedă are ca motiv faptul că, atunci când copilul este mic, sufletul său este ca „aluatul”, iar acesta „cu cât e mai moale, cu atât se modelează mai ușor”, așa și copilul, cu cât este mai mic, cu atât e mai ușor modelabil și educabil.
Orice familie binecuvântată de Dumnezeu cu copii presupune o serie de îndatoriri între părinți și copii, atât de natură spirituală, cât și de natură materială.
Din punct de vedere spiritual, primul lucru pe care părinții îl datorează copiilor este iubirea, pentru că pruncii sunt rodul dragostei lor, dar și al dragostei divine. Fără iubirea maternă și paternă, în ciuda unei foarte bune îngrijiri trupești, copilul riscă să rămână sărac sufletește, așa cum se întâmplă, de pildă, în multe orfelinate.
În familia creștină, copiii trebuie să fie pătrunși de sentimente religioase calde și puternice, de aceea, o altă îndatorire de ordin spiritual a părinților reise din cuvintele Sfântului Apostol Pavel care îi sfătuiește pe părinți să-și crească copiii „în învățătura și înțelepciunea Domnului”. (Efeseni 6,4)
Dintre toate metodele, principiile și strategiile de educație ce trebuie folosite în vederea obținerii unor roade binecuvântate, spre bucuria părinților, împlinirea copiilor și mântuirea casei lor, Sfântul Porfirie așează în centru rugăciunea părinților, în mod special a mamelor, pe care le îndeamnă să îi aline pe copii cu „mângâierea rugăciunii”,unul din scopurile educației creștine fiind acela de a face din fiecare copil și tânăr, un om al rugăciunii.
Părinții reprezintă pentru copiii lor, primele și principalele modele de viață, de aceea pentru copii, credința părinților este o lecție vie, iar exemplul părinților este factorul decisiv în educarea copiilor, călăuzirea lor prin viață fiind un factor important. Astfel, părinții își vor face rugăciunile împreună cu copiii, vor merge împreună la Biserică, îi vor învăța să se închine, să îngenuncheze, să cânte cântări religioase și colinde, să ducă daruri la Sfântul Altar, să aprindă lumânări, să se spovedească și să se împărtășească. Copiii trebuie educați în cultul virtuților creștine, Sfântul Părinte Porfirie insistând asupra eforturilor părinților de a sădi în sufletul copiilor modestia sau smerenia, care este „medicamentul și marele secret pentru creșterea copiilor”.
Concret, iubirea părintească se arată prin:
îngrijirea trupească, care începe din momentul zămislirii, de aici îndatorirea, în special a mamei, de a nu-și primejdui în niciun fel sarcina. De îngrijirea trupească ține îndatorirea de a le oferi copiilor hrana, îmbrăcămintea și adăpostul adecvate, „pentru că nu copiii sunt datori să agonisească pentru părinți, ci părinții pentru copii” (II Corinteni 12, 14), neîndeplinirea acestei datorii, echivalând, în concepția Sfântului Apostol Pavel, cu apostazia: „Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi și mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios” (I Timotei 5, 8);
educarea și îngrijirea sufletească, care într-o familie creștină înseamnă creșterea „întru învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6,4);
îndreptarea și pedepsirea, atunci când este necesară (Pilde 3,12), fără a denatura sensul mustrării prin ajungere la cruzimi sau tratamente inacceptabile (Pilde 19,18);
binecuvântarea copiilor și rugăciunile pentru ei, pentru binele lor, pentru sănătate, pentru ferirea lor de ispite (Matei 9, 18; Marcu 5, 23; Luca 8, 41-42).
Așadar, „creșterea trupească trebuie dublată de creșterea spirituală”, iar în acest sens un rol hotărâtor îl are, pe lângă modelul oferit în familie, creșterea în Biserică, prin rugăciunea și binecuvântarea ei, mai cu seamă prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos.
Din păcate, există și cazuri de neglijența sau nepăsare, totală sau parțială, din partea părinților față de nevoile fundamentale ale copilului: adăpost adecvat, hrană corespunzătoare, îmbrăcăminte, asistență medicală în caz de boală, școlarizarea într-o formă de învățământ, colaborarea cu școala, asigurarea unui regim de viață sănătos etc. Cauzele sunt multiple: sărăcia, lipsa de educație a părinților, destrămarea familială prin abandon sau plecarea pentru o perioadă nedetrminată la muncă în străinătate, existența unui număr prea mare de copii sub același acoperis, preocuparea pentru carieră, boli mentale, lăsarea copiilor exclusiv în seama bunicilor, anturaj inadecvat ce poate duce la consumul de droguri și alcool. Mass-media prezintă tot mai multe cazuri de copii lipsiți de dragostea, grija și supravegherea părintească, care se refugiază în acte antisociale, abandonând școala și integrându-se în cercuri și anturaje vicioase și păgubitoare pentru viața lor, în consum de alcool și droguri, în tabagism, erotism și sexualitate, în agresivitate și violență.
Părinții Bisericii arată lămurit că<< „Nepăsarea față de copii este cel mai mare dintre toate păcatele pentru că duce la culmea impietății….n-avem nicio scuză dacă astfel copiii nostri ajung niște stricați” (Sfântul Ioan Gură de Aur), de asemenea, că „tată adevărat nu este cel ce a dat naștere copiilor, ci cel ce i-a crescut și i-a învațat bine” (Sfântul Tihon de Zadonsk) și că „Părinții sunt în principal responsabili pentru educația copiilor lor și nu pot arunca vina pentru proasta lor educație pe altcineva decât pe ei înșiși” (Sfântul Mucenic Vladimir) >>.
Bunele raporturi în familie sunt condiționate și de îndeplinirea datoriilor copiilor față de părinții lor. Sfântul Apostol Pavel amintește porunca a cincea din Decalog, ca primă îndatorire a copiilor față de părinți (Efeseni 6, 2-3) și în strânsă legătură cu prima, o altă îndatorire, ascultarea și supunerea firească a copiilor față de părinții lor „căci aceasta este cu dreptate” (Efeseni 6, 1) și lucru „bine-plăcut Domnului” (Coloseni 3, 20).
Cinstirea părinților de către copii este un răspuns la iubirea și atenția specială de care s-au bucurat copiii din partea părinților: au primit viață din trupul lor, educație, hrană, îmbrăcăminte și adăpost, de aceea copiilor le revine sarcina de a avea grijă de părinți când aceștia ajung la bătrânețe sau sunt copleșiți de necazuri și dureri.Mântuitorul ne oferă cel mai elocvent exemplu când, pironit pe cruce, a încredințat-o pe Maica Sa ucenicului Ioan, care „din ceasul acela a luat-o la sine” (Ioan 19, 27). A cinsti pe părinți înseamnă:
a-i iubi, a le dori și face tot binele;
a asculta de ei;
să nu-i supărăm cu ceva și să ne purtăm față de ei cu toată cuviința, vorbind despre ei și cu ei cu mult respect;
să-i ajutăm la nevoie, mângâindu-i în necazuri și înseninându-le viața;
să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor când sunt în viață, iar după moarte, pentru odihna sufletelor lor.
La rândul lor, bunicii au un rol important în viața de familie, învățătura lor dată nepoților reprezintă un câștig sau o îmbogățire spirituală, din acest punct de vedere, contribuția lor pe plan educațional fiind majoră, mai ales în ceea ce privește păstrarea și cultivarea valorilor spirituale, morale și religioase ale familiei creștine, deoarece bătrânii sunt, în general, mai liniștiți, mai înțelepți în cele ale vieții, și de cele mai multe ori, mai credincioși și mai apropiați de Dumnezeu decât tinerii și cei aflați în puterea vieții.
O condiție indispensabilă a educației este modelul după care părinții își educă proprii copii. Învățătura creștină poate să arate în mod concret modelul de urmat: Mântuitorul Iisus Hristos și învățăturile Sale. Plecând de la Hristos, educația creștină are de acționat asupra celor două componente ale ființei omului: sufletul și trupul. Puterea educației creștine, în ceea ce are ea de realizat, își are sursa în comuniunea omului cu Hristos, iar această comuniune se realizează prin credința în Dumnezeu, prin iubirea față de Dumnezeu, față de Biserică, față de tot ceea ce aparține lui Dumnezeu și lui Hristos, față de oameni, de creație și de lumea întreagă.Așadar, idealul educației creștine, pe care părinții sunt datori să o ofere copiilor lor este viețuirea după voia lui Dumnezeu și în comuniune cu Hristos și Biserica Sa.
Concluzia este că responsabilitatea cea mai mare a familiei o constituie creșterea și educarea copiilor, deoarece Dumnezeu va cere socoteală pentru viețile copiilor încredințați spre educare, iar rezultatele unei educații bune vor aduce o împlinire și o bucurie care nu se poate compara cu nici o altă reușită. Greutățile vieții, dar și bucuriile și realizările unei familii creștine sunt de cele mai multe ori trecătoare, însă atunci când se vorbește despre copii, poporul român spune foarte frumos „copiii sunt lumina ochilor mei și nici un sacrificiu nu este prea mare”.
Cooperarea dintre familie – școală – biserică
O condiție importantă a creșterii eficienței activității educative desfășurate cu elevii o constituie asigurarea unei depline unități de acțiune a tuturor factorilor educativi: școală, familie, comunitate. Școala și familia sunt două instituții care au nevoie una de alta. Cercetările arată că „în programele în care părinții sunt implicați, elevii au performanțe mai mari la școală decât aceleași programe, dar în care părinții nu sunt implicați”(Henderson și Nancy, 1995). Gradul de implicare al părinților în viața școlară a copiilor lor influențează și rezultatele acestora, în sens pozitiv: cu cât părinții colaborează mai bine cu școala, cu atât notele copiilor sunt mai mari. De asemenea, cercetările confirmă că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinții sunt parteneri în educația copiilor lor, rezultatele determină performanța elevilor, o mai bună frecventare a școlii, reducerea ratei de abandon școlar și scăderea fenomenului delincvenței. Educația nu este un proces de care este reponsabilă în mod exclusiv școala, dar nici părinții: este un proces al cărui succes depinde de colaborarea dintre cele două părți implicate. Pentru ca actul educațional să fie unul de calitate, este necesară cooperarea dintre familie și școală, parteneriatul școală – familie fiind primul pas spre reușita școlară a elevilor.
Un rol enorm în educarea și formarea tinerei generații îi revine și Sfintei Biserici prin reprezentanții ei, slujitori ai sfintelor altare, Biserica fiind considerată parteneră a Școlii în actul paideic. Există multe exemple de bună practică a colaborării dintre Biserică și Școală: sunt multe parohii în care preoții au avut inițiativa de a veni în sprijinul copiilor proveniți din medii defavorizate prin organizarea unor ore de meditații la română și matematică. Tot în cadrul parteneriatelor Biserică-Școală-Comunitate locală, lucrarea educativ-creștină se concretizează și prin organizarea unor concursuri de creație sau interpretare de poezie religioasă, cercuri de pictură pe sticlă, icoane etc., coruri de muzică religioasă. Este foarte important de amintit faptul că sub patronajul Bisericii au fost înființate centre de ocrotire a mamei și a copilului, a celor abandonați sau a celor aflați în prag de delincvență juvenilă. De asemenea, se derulează Proiectul „Alege școala”, primul proiect cu fonduri europene al Patriarhiei Române, în parteneriat cu organizația creștină World Vision România, ce se încadrează în linia de finanțare a proiectelor strategice nr. 61, „A doua șansă în educație”, axa prioritară 2, domeniul major de intervenție 2.2., „Prevenirea și corectarea părăsirii timpurii a școlii”. Prin acest tip de proiecte se continuă educația religioasă din școli sau din familie, Biserica intervenind astfel în situația copiilor aflați sub risc de abandon școlar, pentru a-i integra comunității care se întemeiază pe cultura iubirii și a comuniunii în Hristos. De asemenea, Biserica a extins rețeaua școlară prin înființarea de grădinițe și școli primare, exemplu fiind Grădinița „Buna Vestire” și Școala cu clasele I-IV „Varlaam Mitropolitul”, ambele aflate sub patronajul spiritual al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.
Familia, Biserica și Școala, ca factori educaționali decisivi, au responsabilitatea de a spori cooperarea în vederea educării și formării copiilor și a tinerilor pentru o viață armonioasă în familie și în societate, dar și pentru a deveni cetățeni ai patriei cerești, adică ai Împărăției cerurilor. Credința în Dumnezeu este cea mai mare zestre spirituală pe care Familia, Biserica, Școala și Comunitatea o pot transmite copiilor, pentru că ea îi ajută pe tineri să facă deosebire între valori eterne și valori efemere și le formează personalitatea, învățându-i să cultive bunătatea și omenia, iubirea de Dumnezeu și de semeni, recunoștința față de generațiile trecute și responsabilitatea față de prezent și de viitor.
În fața crizei economice actuale cu efecte negative pentru Familie și Școală, Biserica îi cheamă pe părinți, învățători și profesori la o conlucrare permanentă, în spiritul comuniunii fraterne și al solidarității practice, ca educația copiilor să devină o preocupare comună majoră. Prin parteneriatele dintre parohie și școală, parohiile sunt chemate să ajute cât mai mult copiii săraci să învețe carte, pentru viață, unind credința cu știința și cuvântul înțelept cu fapta cea bună. De aceea, Biserica Ortodoxă Română, prin proiectele sale „Hristos împărtășit copiilor“ și „Alege școala!“, dorește să refacă legătura copiilor cu parohia, cu o comunitate vie, mărturisitoare și rugătoare, care prețuiește Familia și Școala. Prin aceste proiecte, Biserica se străduiește să-i integreze pe copii în comunități care se întemeiază pe cultura iubirii fraterne și a solidarității practice. În mod special, Biserica este preocupată de prevenirea abandonului școlar în familiile sărace sau în familiile în care părinții sunt plecați la muncă în străinătate, iar pentru diminuarea acestuia se impune, mai mult ca oricând, colaborarea strânsă dintre familie, școală și biserică.
CAPITOLUL 3. ASPECTE METODICE ȘI DIDACTICE DE PREDARE – ÎNVĂȚARE A DISCIPLINEI RELIGIE
3.1. Programa școlară. Competențe. Conținuturi
Programa disciplinei Religie-Cultul Ortodox este elaborată potrivit unui nou model de proiectare curriculară, centrat pe competențe. Construcția programei este realizată astfel încât să contribuie la dezvoltarea profilului de formare al elevului din ciclul primar sau gimnazial. Din perspectiva disciplinei de studiu, orientarea demersului didactic pornind de la competențe permite accentuarea scopului pentru care se învață și a dimensiunii acționale în formarea personalității elevului.
Disciplina Religie-Cultul Ortodox este prevăzută în planul cadru de învățământ în aria curriculară „Om și societate” și i se alocă 1 oră/săptămână în trunchiul comun pentru toate nivelurile de învățământ.
Scopul studierii Religiei este acela de a forma personalități în concordanță cu valorile creștine, prin integrarea cunoștințelor religioase în structurarea de atitudini moral creștine și prin aplicarea învățăturii de credință în viața proprie și a comunității.
Structura programei școlare pentru învățământul primar și gimnazial include următoarele elemente:
competențe generale,
competențe specifice și exemple de activități de învățare,
conținuturi,
sugestii metodologice.
Competențele sunt ansambluri structurate de cunoștințe, abilități și atitudini dezvoltate prin învățare, care permit rezolvarea unor probleme specifice unui domeniu sau a unor probleme generale, în contexte diverse.
Competențele generale vizează achizițiile elevului dobândite la ora de Religie pe parcursul întregului învățământ primar sau gimnazial. Acestea contribuie în mod direct la realizarea profilului de formare al elevului din ciclul primar sau gimnazial, reflectă în mod adecvat specificul domeniului educației religioase și reprezintă o etapă formativă superioară în raport cu competențele dezvoltate pe parcursul învățământului primar.
Competențele specifice sunt derivate din competențele generale și se formează pe durata unui an școlar. Acestea sunt adaptate la nivelul de dezvoltare al elevilor, au rol în orientarea evaluării performanței acestora și oferă cadrul pentru proiectarea demersului didactic.
Mai jos sunt enumerate competențele generale și competențele specifice pentru ciclul primar, clsasele a III-si a IV-a:
Aplicarea unor norme de comportament specific moralei religioase, în diferite contexte de viață
1.1. Analizarea unor opinii cu semnificație religioasă, exprimate în raport cu anumite situații de viață
1.2. Identificarea principalelor îndatoriri ale unui creștin în relație cu semenii, pe baza valorificării unor experiențe din viața cotidiană
1.3. Formularea unor reguli de comportament moral-creștin, pentru diferite contexte de viață familiare
Colaborarea cu copiii și cu adulții din mediul familiar, în acord cu valorile religioase
Exersarea unor roluri în cadrul grupurilor de apartenență
2.2. Descrierea unor tipuri de relații și atitudini sociale, din perspectiva moralei religioase, pornind de la situații concrete
Explorarea activă a unor elemente din viața de zi cu zi, din perspectiva propriei credințe
3.1. Analizarea semnificației unor evenimente religioase din viața comunitățiie
3.2. Prezentarea importanței unor sărbători și evenimente cu semnificații religioase, din viața familiei și a comunității
Conținuturile învățării se constituie din inventarul achizițiilor necesare elevului pentru dobândirea competențelor specifice.
În învățământul primar, conținuturile sunt grupate pe următoarele domenii:
Iubirea lui Dumnezeu și răspunsul omului
Dumnezeu se face cunoscut omului
Viața creștinului împreună cu semenii
Mari sărbători creștine
De asemenea, la nivelul fiecărei clase, programele prezintă o ofertă curriculară dezvoltată în jurul unor teme majore:
Dumnezeu este cu noi prin descoperire și iubire (clasa pregătitoare)
Omul este cu Dumnezeu prin credință și rugăciune (clasa I)
Dumnezeu este Iubire (clasa a II-a)
Dumnezeu este Viața (clasa a III-a)
Dumnezeu este Calea (clasa a IV-a)
Aceste teme susțin formarea competențelor specifice, precum și construirea situațiilor de învățare într-un mod flexibil și creativ, în raport cu particularitățile de vârstă și individuale ale elevilor Astfel, conținuturile învățării se subordonează atât domeniilor, cât și temelor majore.
În ceea ce privește tema familiei creștine, în programele pentru studierea disciplinei Religie-cultul ortodox, în învățământul primar și gimnazial pot fi identificate următoarele conținuturi:
Clasa pregătitoare
Sunt copilul lui Dumnezeu și al părinților mei (raportarea copiilor la Dumnezeu; raportarea copiilor la proprii părinți; ascultarea față de Dumnezeu și față de părinți)
Familia mea (ce este o familie; relațiile dintre membrii familiei; activități religioase în familie)
Clasa a IV-a
Familia și împlinirea poruncii iubirii
Clasa a V-a
Prima familie: Adam și Eva
Și în alte conținuturi care nu tratează în mod direct tema familiei creștine, se fac referiri cu privire la familia ca „biserica de acasă”; exprimarea recunoștinței față de părinți; rugăciunea în familie, pentru părinți și ceilalți membri ai familiei.
3.2. Principii didactice și catehetice aplicate studierii conținuturilor pe tema familiei creștine
Procesul de învățământ este un ansamblu de acțiuni exercitate în mod conștient și sistematic de către educatori asupra elevilor, într-un cadru instituțional organizat, în vederea formării personalității acestora în conformitate cu obiectivele educației. Este o activitate umană care urmărește un scop precis, un sistem complex rezultat din interdependența dintre predare și învățare.
Realizarea educației religioase presupune respectarea principiilor educației și folosirea metodologiei didactice corespunzătoare.
Principiile didactice sunt normele generale pe care se întemeiază procesul de învățământ, asigurând condițiile necesare îndeplinirii scopurilor și obiectivelor pe care le urmărește în desfășurarea sa. În proiectarea, desfășurarea, evaluarea și ameliorarea sau reglarea unei lecții, aceste principii se întrepătrund, între ele existând o strânsă interdependență.
Pentru ca învățământul să se desfășoare în condiții optime, trebuie să se țină seama de principiile care se potrivesc cu legile de dezvoltare a rațiunii, voinței și sentimentului elevilor și cu structura conținutului învățării.
Principiile generale didactice aplicate învățământului religios sunt: principiul psihologic, principiul intuiției, principiul interesului, principiul activității, principiul practicității, principiul temeinicității și durabilității, principiul educabilității.
După profesorul Sebastian Șebu, principiile didactice și catehetice aplicate studiului religiei sunt: principiul intuiției, principiul accesibilității, principiul învățării active și conștiente, principiul sistematizării și continuității cunoștințelor, principiul îmbinării teoriei cu practica, principiul însușirii temeinice a cunoștințelor, principiul asigurării conexiunii inverse, principiul motivației.
Pe lângă aceste principii didactice generale, învățământul religios-moral mai dispune de încă două principii, care trebuie respectate cu cea mai mare acuratețe, acestea fiind principiul eclesiocentric și principiul hristocentric.
Principiul eclesiocentric pretinde profesorului ca învățăturile pe care le predă în timpul orelor de Religie să corespundă regulii credinței Bisericii Ortodoxe legate de viața acesteia. Acesta este principiul în virtutea căruia toate cunoștințele însușite în timpul orelor de Religie trebuie:
Să fie ale Bisericii, legate de spiritul Bisericii noastre Ortodoxe, de viața din trecut și de astăzi a Bisericii;
Să trezească în sufletele elevilor sentimente de evlavie, smerenie, de respect și de iubire pentru Biserica Trupul lui Hristos;
Să adâncească în conștiința lor convingerea și încrederea în adevărul creștin, în Biserica lui Hristos, deoarece doar în ea ne mântuim și în ea putem nădăjdui la fericirea veșnică în comuniune cu Dumnezeu;
Să fie înțelese numai cu, prin și în Biserică, pentru desăvârșirea creștină a elevului, deoarece Biserica este casa lui Dumnezeu, Trupul tainic al Mântuitorului Iisus Hristos.
Principiul eclesiocentric ne arată învățământul religios așa cum l-a format Biserica creștină în vederea luminării minții și mântuirii sufletului. Acest principiu eclesiocentric cere ca învățăturile transmise de profesorul de religie să fie conforme cu învățătura Bisericii noastre strămoșești și în legătură cu viața Bisericii. Biserica poartă pecetea infailibilității deoarece conducătorul ei nevăzut este Iisus Hristos: „L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea celui care plinește toate întru toți” (Efeseni1, 22-23).
Mântuirea nu se obține decât dacă suntem și rămânem membri activi în Biserică. Pentru aceasta profesorul trebuie să prezinte învățăturile astfel încât să dezvolte la elevi sentimente de dragoste, respect și admirație față de ea, să le insufle convingerea că doar această instituție întemeiată de Hristos îi poate ajuta să dobândească mântuirea.
Principiul hristocentric privește personalitatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acest principiu impune ca întregul învățământ religios moral să aibă în centru personalitatea Mântuitorului Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu-Om și ca întruparea desăvârșirii, icoană a chemării noastre la desăvârșire.
Principiul hristocentric subliniază faptul că Mântuitorul este inima întregului învățământ al Bisericii, deoarece El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul. Profesorul este slujitorul lui Hristos la catedră, în fața elevilor săi, transmițând învățătura lui Hristos elevilor de toate vârstele.
Mântuitorul Hristos, prin Evanghelia Sa, prin Biserica Sa, dă sufletului omenesc forță morală, echilibru, sens, înțeles, scop, ideal estetic, conținut etic, valoare adevărată și frumusețe nepieritoare;
Mântuitorul Hristos ne oferă imaginea „omului nou”, născut din „apă și din Duh”, devenind o ființă nouă prin har și adevăr, printr-o conștiință și o concepție autentică despre lume și viață;
Mântuitorul Hristos formează și ne dăruiește omul smerit, care înlătură egoismul;
Mântuitorul Hristos formează și ne dăruiește omul drept, prin aceasta răspândind ideile care înnoiesc și îmbunătățesc mereu viața;
Mântuitorul Hristos formează pe omul iubitor de semeni (frați), egali în fața lui Dumnezeu și a legilor, prin aceasta îndulcind inegalitățile și suferințele dintre oameni;
Mântuitorul Hristos, prin Jertfa Sa pe Cruce, adusă de bunăvoie și din iubire pentru oameni, a luat asupra Sa patimile și moartea, pentru a ne scoate pe noi oamenii din robia păcatului și a morții. El a împăcat pe om cu Dumnezeu, restaurându-ne în demnitatea de fii ai lui Dumnezeu. Elevii trebuie să-i urmeze lui Hristos pentru a ajunge la desăvârșire.
Principiul hristocentric cere ca educația religioasă să se orienteze în jurul Persoanei Domnului nostru Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat, prezența Lui în lume fiind de „la început” (Ioan 1, 1) și „toate prin El s-au făcut” (Ioan 1, 3). Profesorul va arăta din Vechiul Testament diferite simboluri ce au preînchipuit Întruparea, Viața, Jertfa pe Cruce, Învierea, arătările de după Înviere, Înălțarea la cer, trimiterea Duhului Sfânt în lume și prezența Lui reală în Sfânta Euharistie. Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit pentru a ridica firea umană cea căzută prin păcat și pentru a Se face nouă model și pildă de urmat.
Predarea conținuturilor cu privire la tema familiei creștine ( întemeiere, datoriile membrilor, Sfânta Taină a Nunții etc ) se bazează pe utilizarea celor două principii, hristocentric și eclesiocentric, familia creștină întemeindu-se de Hristos în Biserică.
3.3. Metode de predare – învățare folosite în studiul conținuturilor pe tema familiei creștine
Metodele de învățământ se pot clasifica după mai multe criterii (istoric, al sarcinii didactice, al organizării învățarii, demersul logic specific, izvorul principal al învățării). În lucrarea profesorului Sebastian Șebu sunt prezentate metodele după două criterii, demersul logic specific care duce la învățare și izvorul principal al învățării:
După demersul logic specific care duce la învățare, există următoarele metode:
Metoda inductivă
Metoda deductivă
Metoda analitică
Metoda sintetică
Metoda genetică
După izvorul principal al învățării, metodele folosite în predarea-învățarea Religiei sunt:
Metode de comunicare și asimilare a cunoștințelor:
Metode de comunicare orală
1.1.1. Metode expozitive
1.1.1.1. Povestirea
1.1.1.2. Descrierea
1.1.1.3. Explicația
1.1.1.4. Argumentarea
1.1.1.5. Prelegerea
1.1.1.6. Expunerea cu oponent
1.1.2. Metode interogative
1.1.2.1.Conversația
1.1.2.2. Problematizarea
Metode de comunicare scrisă
Lectura
Lectura și interpretarea textului biblic
Referatul
Eseul
Metode de cunoaștere a realității religioase:
Observarea directă a realității religioase
Studiul și interpretarea simbolurilor
Analiza documentelor
Studiul de caz
Exemplul
Rugăciunea
Meditația religioasă
Deprinderile morale
Cultul divin
Metode fundamentate pe acțiune:
Jocul didactic
Dramatizarea
Exercițiul moral
Metoda îndrumării teoretice și practice
La sfârșitul secolului trecut, o dată cu fundamentarea teoretică a metodologiei bazate pe gândirea critică și creativă, J.L.Meredith și K.S.Steele au confirmat un model de organizare a activităților pentru o situație de învățare sau pentru o întreagă lecție în perspectiva dezvoltării gândirii critice și a integrării creative a informațiilor și conceptelor: modelul „Evocare-Realizarea sensului-Reflecție”.
Evocarea constă în demersuri de actualizare analitică și de sistematizare a experiențelor și cunoștințelor anterioare pe care le au elevii în legătură cu tema care va fi abordată în lecție, prin: amintirea cunoștințelor anterioare, analizarea și sistematizarea activă a cunoștințelor anterioare, stabilirea interesului și scopului pentru explorarea subiectului.
Realizarea sensului constă din confruntarea elevilor cu noile informații în vederea înțelegerii și construirii sensului acestora. Învățarea noilor cunoștințe se realizează prin diferite activități individuale sau de grup, care implică realizarea unor sarcini didactice complexe, ce conduc la învățare și la comunicarea primelor rezultate ale învățarii: confruntarea cu noile informații sau experiențe, implicarea cognitivă și menținerea interesului, înțelegerea informațiilor, monitorizarea propriei înțelegeri.
Reflecția critică asupra cunoștințelor își propune consolidarea cunoștințelor elevilor, reconsiderarea a ceea ce aceștia știau sau credeau că știau despre un anumit subiect și restructurarea acestora în scheme care includ informațiile noi: reformularea cunoștințelor, verificarea cunoștințelor.
Metode active utilizate în studiul Religiei, conform modelului ERR ( Evocare – Realizarea sensului – Refecție)
Metode active utilizate în evocarea cunoștințelor anterioare: brainstorming, Scrierea liberă, Gândiți/Lucrați în perechi/Comunicați, Masa rotundă simultană, Stabilirea succesiunii evenimentelor, Ciorchinele, Termenii-cheie inițiali.
Metode active utilizate în realizarea sensului: SINELG, Unul stă, trei circulă, Cubul, Metoda photolangage, Controversa academică, Studiul de caz, Phillips 6-6 , Metoda 6-3-5 , Cadranele, Analiza SWOT, Organizatorul grafic.
Metode active utilizate in reflecție: Linia vieții, Cvintetul, Întrebările, Turul galeriei, Același nume-altă persoană/semnificație, Jocul de rol.
În predarea – învățarea conținuturilor pe tema familiei creștine am folosit următoarele metode: expunerea, conversația euristică, lectura și interpretarea textului biblic, studiul de caz, exemplul, rugăciunea, jocul didactic, dramatizarea, cvintetul, ciorchinele, explozia stelară, cubul.
Expunerea
Expunerea reprezintă metoda didactică cu ajutorul căreia profesorul prezintă elevilor anumite informații sub formă monologală, pe cale orală, ținând cont de prevederile programei și urmărind un plan construit în prealabil.
Această metodă se poate situa în rândul metodelor de predare, dacă ținem cont de funcțiile didactice, iar dacă ținem cont de mijloacele folosite, se poate situa în rândul metodelor verbale. Metoda expunerii îl plasează pe elev în rolul de receptor, fiind așadar și o metodă expozitivă.
Acest tip de metodă este foarte bun, când se operează cu un volum mare de informații care trebuie prezentate elevului. Expunerea reprezintă varianta ideală utilizată la lecțiile cu conținut dogmatic, fiind concretizată în mai multe variante, în funcție de particularitățile de vârstă ale elevilor: povestirea, explicația, prelegerea școlară, expunerea universitară, expunerea cu oponent etc. Pentru ca această metodă să fie eficientă, este necesar ca elevul să dea dovada unor capacități de operare cu noțiuni logice mai complicate care implică: inducție, deducție, comparație, sinteză, analogie și analiză. Cu alte cuvinte, accentul în acest tip de metodă va sta preponderent pe receptare, interpretarea informațiilor îndeplinind un rol secundar.
Există alți autori care vin cu unele propuneri de inovarea expunerii, în vederea translării ei mai aproape de grupe metodelor active, prin adoptarea a două noi variante de expunere: expunerea cu oponent și prelegerea – dezbatere. Cea dintâi se prezintă ca o variantă dramatizată a expunerii, implicând prezentarea unui actor în plus. Cea de-a doua variantă este în fapt o combinație a expunerii cu dezbaterea.
Dacă ne propunem ca să prezentăm imaginea familiei creștine și a tainei Nunții în fața elevilor, folosim această metodă atunci când vom prezenta fundamentele biblice și patristice, dar și corelarea lor cu istoria Bisericii. Datele biblice și patristice, dar și argumentele istorice și învățătura dogmatică și rânduiala liturgică legate de taina Nunții se pretează la acest fel de discurs didactic.
Conversația euristică
Conversația euristică se deosebește față de metoda expunerii, deoarece această metodă, deși îl prezintă pe profesor ca moderator, își propune să conducă elevul, cu ajutorul întrebărilor îndreptate corect, spre răspunsurile de care el are nevoie, folosind raționamentul socratic. Din acest motiv, această metodă mai poartă numele și de metoda socratică.
Conversația euristică este metoda bazată pe dialog și pe învățarea conștientă, și se folosește atunci când noile cunoștințe pot fi desprinse împreună cu elevii din cunoștințele anterioare, din analiza unor fapte, unor evenimente sau în urma cercetării unui material intuitiv.
Profesorul construiește un context dinamic în care elevul poate problematiza tema propusă, și poate să-și cultive curiozitatea academică. Această metodă de conversație vizează o inteligență productivă, spirit liber și spontaneitate în investigarea diverselor fațete ale temei istorico-religioase propusă. Se poate împleti cu empatia sau cu contextualizarea conducând pe mai multe direcții, în funcție de tipul de inteligență pe care elevul o posedă. Trebuie să avem în vedere faptul că această tehnică este predispusă la „un învățământ expozitiv camuflat” prin care profesorul să se așeze în scaunul confortabil al emițătorului de valori și al evaluatorului drastic. Scopul acestei metode este centrat exclusiv pe elev, pe particularitățile sale și este menit să spargă clișee și viziuni clasice, printr-un sentiment smerit de cunoaștere parțială a adevărului, un continuu urcuș. Propoziția interogativă se situează la granița dintre cunoaștere și necunoaștere și, de aceea, funcționează activ în orice situație de învățare.
Utilizarea metodei conversației euristice depinde de un lucru esențial, și anume de experiența de cunoaștere pe care o posedă elevul până atunci. Această experiență îi dă posibilitatea elevului să răspundă corect la întrebările adresate.
Deoarece au constat că întrebarea, dacă este poziționată în direcția cuvenită devine una dintre cele mai sincere manifestări ale omului, există numeroși Sfinți Părinți ai Bisericii care folosesc acest tip de prezentare în cărțile lor. Erotetica (arta punerii întrebărilor) poate ajuta la fixarea și consolidarea noțiunilor acumulate sau la problematizarea și contextualizarea cadrului istoric-religios. Profesorul poate folosi următoarele feluri de întrebări:
a)întrebări reproductive („Cine a instituit Taina Nunții?”, „Unde a fost instituită?”, „Când s-a instituit Taina Nunții?”)
b) întrebări de tip productiv („De ce a fost necesară instituirea Tainei Nunții?”)
Lectura și interpretarea textului biblic
Sfânta Scriptură, cuvântul lui Dumnezeu revelat oamenilor, este colecția cărților sfinte ale Vechiului și Noului Testament, scrise sub inspirația Duhului Sfânt de către autori aleși de Dumnezeu.
Citirea Sfintei Scripturi este foarte veche și a fost întotdeauna urmată de explicarea textului biblic, care se face pe baza regulilor fixate de Ermeneutica biblică și cu ajutorul Exegezei biblice. Necesitatea interpretării Sfintei Scripturi este dată de importanța obiectului ei, Revelația divină, și este arătată de Sfântul Apostol Petru care ne atenționează că epistolele Sfântului Apostol Pavel conțin „unele lucruri cu anevoie de înțeles, pe care cei neștiutori și neîntăriți le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru 3, 16).
Profesorul citește din Evanghelia după Ioan nunta din Cana: „Și a treia zi s-a facut nuntă în Cana Galileii și era și mama lui Iisus acolo. Și a fost chemat și Iisus și ucenicii Săi la nuntă. Și sfârșindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: Nu mai au vin. A zis ei Iisus: Ce ne privește pe mine și pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu. Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceți orice vă va spune. Și erau acolo șase vase de piatră, puse pentru curățirea iudeilor, care luau câte două sau trei vedre. Zis-a lor Iisus: Umpleți vasele cu apă. Și le-au umplut până sus. Și le-a zis: Scoateți acum și aduceți nunului. Iar ei i-au dus. Și când nunul a gustat apa care se făcuse vin și nu știa de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa știau, a chemat nunul pe mire, Și i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun și, când se amețesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ținut vinul cel bun până acum. Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii și Și-a arătat slava Sa; și ucenicii Săi au crezut în El” (Ioan 2, 1-11).
Profesorul explică elevilor importanța pe care o dă Mântuitorul familiei, prin prezența Sa la această nuntă.
Studiul de caz
Metoda studiului de caz constă în confruntarea elevului cu o situație reală de viață, prin a cărei observare, înțelegere, analiză, interpretare urmează să realizeze un progres în cunoaștere.
Avantajele utilizării acestei metode constau în faptul că îi solicită pe elevi în adunarea informațiilor, analiza, elaborarea și argumentarea unei decizii, evaluarea alternativelor și desprinderea unor concluzii. În plus, având un caracter activ și păstrând semnificația unor metode euristice, dezbaterea influențează relațiile elevi-elevi și profesor-elevi.
Prof. dr. Constantin Cucoș remarcă în utilizarea studiului de caz mai multe etape: sesizarea sau descoperirea cazului, examinarea acestuia din mai multe perspective, selectarea celor mai potrivite metode pentru analiză, prelucrarea cazului respectiv din punct de vedere pedagogic și stabilirea unor concluzii.
În lecțiile pe tema familiei creștine, studiul de caz se poate aplica prin analizarea unor situații în care se prezintă o încălcare a poruncii cu privire la cinstirea părinților, lipsa dragostei de Dumnezeu și de semeni într-o familie și urmările ei etc. În cadrul lecției Familia și împlinirea poruncii iubirii se pot folosi ca studiu de caz pildele religioase: Bunicul și nepoțelul, Fratele neînsemnat, Copilul bine crescut etc.
Exemplul
Domnul nostru Iisus Hristos este modelul prin excelență: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Prin lucrarea Sa mântuitoare, El S-a făcut pe Sine pildă vie, căci „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același” (Evrei 13, 8).
Sfântul Apostol Pavel ne arată care este modelul creștin: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare-aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credință” (Evrei 13, 7).
Sfânta Scriptură ne îndeamnă, așadar, să luăm ca exemplu pentru o viață creștină autentică pe cei care înaintea noastră au învățat cuvântul lui Dumnezeu și au avut o credință puternică până la sfârșitul vieții.
Comportamentul exemplelor are efect sugestiv asupra elevilor care încearcă să le urmeze și îi îndeamnă pe aceștia la fapte sau acțiuni morale. Elevii caută să își găsească în anturajul lor anumite modele după care să își conducă viața morală.
În predarea conținuturilor pe tema familiei creștine se vor da ca exemple familia Sfinților Părinți Ioachim și Ana, familia Sf. Proroc Zaharia și Dreapta Elisabeta, familia Sfinților Adrian și Natalia.
Rugăciunea
Rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu, este înălțarea sufletului către Dumnezeu spre a-L lăuda, a-I cere ajutorul și a-I mulțumi pentru tot binele pe care ni-l dă necontenit. Dacă ești teolog (dacă te ocupi cu contemplarea lui Dumnezeu), roagă-te cu adevărat; și dacă te rogi cu adevărat, ești teolog (Evagrie Ponticul). Rugăciunea nu este o simplă metodă de învățământ, ci este marele dar dat nouă de Dumnezeu ca să putem sta în legătură cu El.
Domnul Iisus Hristos S-a rugat de nenumărate ori, atât pentru Sine, cât și pentru noi. El Însuși ne-a învățat și pe noi rugăciunea pe care să o rostim (Matei 6, 9-13), cum să ne rugăm (Matei 6, 5-8), ne-a dat exemplu de rugăciuni stăruitoare (Matei 7, 7), de rugăciuni de pocăință (rugăciunea vameșului din pilda vameșului și a fariseului Luca 18, 13), dar și rugăciuni care s-au transformat în păcat (rugăciunea fariseului din pilda vameșului și a fariseului). Cuviosul Siluan Athonitul ne îndeamnă: „Roagă-te simplu, ca un copil și Domnul va asculta rugăciunea ta. Domnul nostru este un Părinte a cărui milă întrece tot ceea ce ne-am putea închipui sau gândi, și sigur Duhul Sfânt ne descoperă iubirea Lui nemărginită”.
În predarea conținuturilor pe tema familiei se va pune foarte mare accent pe rugăciune, ca datorie a fiecărui membru de familie să se roage pentru celălalt. Se citește rugăciunea părinților pentru copii, rugăciunea copiilor pentru părinți, rugăciunea pentru frați și surori.
Cultul divin
Cultul divin ortodox se compune din: cele șapte Laude bisericești, rânduielile celor Șapte Sfinte Taine și ale Ierurgiilor, având în centru Sfânta Liturghie. În cadrul cultului, lectura biblică și cântarea religioasă au un rol deosebit de important.
Cântările religioase sunt însăși credința cântată și reprezintă o teologie practică. Scopul cântării este să dea textului o eficacitate mai mare, pentru ca, prin ea, credincioșii să fie mai ușor îndemnați spre pietate și mai bine dispuși a primi roadele harului prin Sfintele Taine.
Criteriile în selecționarea cântărilor religioase care vor fi învățate de elevi, sunt vârsta copiilor, întinderea vocilor, tematica programei școlare. După alegerea cântării religioase urmează învățarea acesteia după auz, iar în clasele mari cu ajutorul notelor muzicale. Învățarea după auz este un permanent dialog între profesor și elevi.
În predarea conținuturilor pe tema familiei creștine am audiat pricesnele: „Datoria mamei” și „Trăia odata într-o căsuță” și elevii au identificat învățătura morală desprinsă din aceste cântări.
Jocul didactic
Este metoda bazată pe acțiune, prin care profesorul folosește în scop didactic disponibilitatea elevilor pentru joc. Jocul didactic are importante contribuții instructiv-educative și îi dezvoltă copilului capacitatea de a se adapta la situațiile noi care apar și de a acționa independent pe parcursul jocului.
Pot fi propuse diferite tipuri de jocuri didactice:
Jocul de decizie: elevii sunt puși în situația de a lua decizii sau de a da pe loc un răspuns concret la întrebările și situațiile pe care le ridică profesorul sau colegii;
Jocul de arbitraj: un elev este desemnat de către profesor să soluționeze anumite probleme conflictuale, reale sau imaginare;
Jocul de competiție: se urmărește stimularea obținerii unor performanțe. Se pot organiza două echipe sau se pot antrena individual toți elevii, în funcție de natura jocului respectiv.
Exemple de jocuri folosite la clasa pregătiroare la lecția „Familia mea”:
Jocul „Vă prezint familia mea”
Jocul se poate derula utilizând diferite metode:
a) confecționarea de către elevi, cu ajutorul profesorului, a unor păpuși (din plastilină, din hârtie etc.) pentru fiecare membru al familiei;
b) analiza unor fotografii cu familiile lor, pe care copiii le aduc de acasă;
c) realizarea de către copii a unui desen pe tema Familia mea;
d) realizarea de către elevi a unui arbore genealogic după modelul prezentat pe fișă. Elevii vor face prezentarea fiecărui membru într-un mod creativ și original. Aceasta va conține obligatoriu numele și o propoziție frumoasă despre fiecare.
De asemenea, elevii vor spune cu care dintre membrii familiei seamănă cel mai mult. Se pot face fotografii ale produselor copiilor și se poate organiza o expoziție cu tema Eu și familia mea.
Jocul „Ce fac eu în familia mea”
Profesorul prezintă elevilor un set de jetoane / cartonașe, pe care sunt desenate diferite obiecte: o stropitoare, un burete de vase, o mătură, un umeraș, un coș de gunoi, un joc, o minge, o păpușă, un set de creioane colorate, o pereche de ochelari, un termometru, o telecomandă etc.
Fiecare copil își alege un jeton / cartonaș și prezintă modul în care obiectul reprezentat pe acesta poate fi folosit pentru a face o faptă bună în cadrul familiei.
Profesorul le prezintă elevilor diferența dintre a face o faptă bună și a-ți îndeplini diferite responsabilități în cadrul familiei
Dramatizarea
Dramatizarea este metoda bazată pe acțiune simulată prin care profesorul sau elevii exagerează anumite situații sau fapte prin dialog, mimică, gesturi, cu scopul de a sublinia idei și sentimente și de a adânci înțelegerea semnificației unor situații.
Dramatizarea se bazează, în principal, pe utilizarea adecvată a mijloacelor și procedeelor artei dramatice. Drama este o creație artistică prin care sunt exprimate evenimente și realități existențiale tensionate. Prezentarea faptelor într-un cadru dramatic adaugă predării o forță de sugestie extrem de convingătoare. Astfel, elevii trăiesc cu mai multă intensitate, reținând mai bine ceea ce profesorul dorește să-i învețe.
Dramatizarea în cadrul orelor de Religie înseamnă în primul rând deprinderea elevilor cu cântarea religioasă (fie din Sfânta Liturghie, fie din alte cântări religioase). Colindele sunt foarte importante deoarece aduc de fiecare dată un nimb de poezie, bucurie și mister, vorbind despre Nașterea miraculoasă a Mântuitorului sau despre alte evenimente din viața și activitatea Domnului nostru Iisus Hristos.
În al doilea rând sunt piesele religioase care pot fi pregătite în preajma marilor sărbători creștine, dar și cu alte ocazii. Elevii sunt puși să reprezinte personaje și să interpreteze rolurile prefigurate de acestea.
Analizând învățătura Bisericii despre căsătorie și familie putem extrage anumite episoade care pot fi montate în scenă, ca de exemplu o scenetă despre Nașterea Domnului, având impact moral și afectiv asupra actorilor și publicului implicat. Elevii pot interpreta jocuri de rol pentru a arăta relațiile care există într-o familie, datoriile dintre părinți și copii și dintre copii și părinți, pornind de la învățătura creștină.
Metoda cvintetului
Metoda cvintetului pune accent pe capacitatea elevului de a sintetiza și de a rezuma informațiile, de a surprinde complexitatea unor idei, sentimente și convingeri în câteva cuvinte.
Cvintetul este o poezie care impune sintetizarea informațiilor/conținuturilor dintr-un text în exprimări clare, care descriu sau prezintă reflecții asupra temei date sau subiectului dat. Este o poezie de 5 versuri a cărei construcție are la bază anumite reguli pe care elevii trebuie să le respecte, iar timpul de întocmire este de 5-7 minute. Activitatea pornește de la un cuvânt-cheie din lecția zilei respective sau din lecția anterioară, iar elevii, în timpul dat, trebuie să dovedească receptivitatea la cele discutate în clasă, bazându-se pe capacitățile lor de creație.
Regulile de întocmire a unui cvintet:
– „primul vers este format din cuvântul tematic ( un substantiv);
– al doilea vers este format din două cuvinte (adjective care să arate însușirile cuvântului tematic);
– al treilea vers este format din trei cuvinte (verbe la gerunziu care să exprime acțiuni ale cuvântului tematic);
– al patrulea vers este format din patru cuvinte ce formează o propoziție prin care se afirmă ceva esențial despre cuvântul tematic;
– al cincilea vers este format dintr-un singur cuvânt, care sintetizează tema/ideea”.
În cadrul lecției, Familia și împlinirea poruncii iubirii, pot fi alcătuite cvintete pentru cuvintele cheie : mama, copiii, părinții.
1.Mama
2.Harnică, iubitoare
3.Ajutând, îngrijind, iubind
4.Mă ajută la greu.
5.Blândețe.
1.Copiii
2.Cuminți, încântători
3.Cinstind, ascultând, ajutând
4.Nu uită de părinți
5.Recunoscători.
1.Părinții
2.Truditori, îndurători
3.Protejând, mângâind, îndrumând
4.Strâng toți copiii acasă
5.Responsabili.
Metoda ciorchinelui
Metoda ciorchinelui îi ajută pe elevi să conștientizeze cu ușurință relațiile dintre informațiile învățate. Această metodă este o formă de brainstorming organizată grafic, având rolul de a stimula gândirea elevului înainte de a începe studierea unui nou subiect, dar și de a rezuma ceea ce a învățat.
Este o modalitate de învățare ce poate servi drept instrument eficient în dezvoltarea unor deprinderi, între care esențială este cea de asociere a informațiilor pe „idei ancoră”. Este, însă, înainte de toate, o strategie de găsire a căii de acces la propriile cunoștințe, opinii sau convingeri legate de o anumită temă. De asemenea, prin modul în care se desfășoară, poate servi la informarea elevului despre anumite cunoștințe sau conexiunui pe care acesta nu era conștient că le are în minte.
Pentru realizarea ciorchinelui didactic trebuie urmate următoarele etape:
Se scrie un cuvânt nucleu în mijlocul unei pagini sau al unei table.
Se găsesc cuvinte sau expresii legate de tema aleasă
Pe măsură ce se scriu aceste cuvinte se trasează linii între ideile care se aseamănă
Se scriu atâtea idei câte le vin în minte până le expiră timpul.
Explozia stelară (Starbursting)
Starbursting este o metodă nouă de dezvoltare a creativității, similar brainstormingului. Ea poate fi aplicată oricărei vârste, contribuind la descoperirea noilor cunoștințe prin intermediul întrebărilor. Această metodă începe din centrul conceptului și se împrăștie în afară, cu întrebări, asemeni exploziei stelare. Fiind organizată în grup, starbursting ajută la participarea întregului colectiv și stimulează crearea de întrebări la întrebări.
Trebuie parcurse următoarele etape:
Se scrie ideea sau problema pe o foaie de hârtie în centrul unei steluțe cu 5 colțuri ( Familia și împlinirea poruncii iubirii);
În vârful fiecărui colț al steluței se scriu întrebări care au legătură cu ea, de tipul:
Ce? (definiție);
Cine? (o formează);
Unde? (se întemeiază);
De ce? (se formează);
Când? (știm că membrii familiei își îndeplinesc datoriile unii față de alții);
Se împarte clasa în grupe;
Se lucrează la nivelul grupelor pentru elaborarea unei liste cu întrebări multe și diverse;
Se comunică întregii clase rezultatele muncii de grup.
Metoda cubului
Se realizează un cub pe fețele căruia sunt scrise diferite sarcini de lucru: descrie, compară, asociază, analizează, aplică, argumentează. Se poate aplica pe niveluri diferite, cu o altă exprimare a sarcinilor de lucru.
Elevii, împărțiți în grupuri, primesc câte o sarcină înscrisă pe cub, pe care o tratează în grupul respectiv. La final se realizează sistematizarea cunoștințelor asimilate.
Această metodă pune accentul pe concentrarea atenției, pe formare de competențe, atitudini și deprinderi, stimulează atenția și gândirea, oferind posibilitatea elevilor să-și dezvolte competențele necesare unei abordări complexe și integratoare. Am folosit această metodă pentru a dezvolta la elevi competențele necesare unei abordări complexe și integratoare în ceea ce privește familia creștină și rolul ei în societatea actuală.
Indicațiile extinse pentru cele șase fețe ale cubului:
Descrieți: (Învățătura Bisericii despre familie);
Comparați: (Comparație cu viața în afara familiei);
Asociați: (Modul în care trebuie să se comporte membrii unei familii, unii cu ceilalți);
Analizați: (Analizarea unor situații în care în vecinătate s-ar stabili o familie de altă credință și cu alte obiceiuri diferite de ale noastre; cum s-ar comporta și cum ar aplica noțiunile învățate?)
Aplicați: (Dați exemple de acțiuni concrete prin care copiii își arată iubirea față de părinți);
Argumentați: (Rolul pe care îl are familia în educația copiilor și formarea caracterului religios-moral).
3.4. Tipuri de lecție folosite în studiul conținuturilor pe tema familiei creștine
Lecția de religie e principala formă de organizare și desfășurare a activității didactice și de educație religios-morală. Ea vizează realizarea unor obiective instructiv-educative, are un conținut bine definit, o anumită structură și un timp determinat de desfășurare, presupune utilizarea unor strategii didactice, a unor sisteme metodologice (metode și procedee didactice) și resurse materiale (instrumente de lucru: Sfânta Scriptură, manuale, cărți cu conținut religios și mijloace de învățământ: icoane, vase liturgice, aparatură audio-video ș.a.).
Lecția este activitatea comună a învățătorului/profesorului cu elevii unei clase, în vederea realizării unor obiective instructiv-educative determinate, în cadrul căreia învățătorul/profesorul asigură predarea unui conținut, organizează și dirijează activitatea de învățare a elevilor.
În activitatea de predare-învățare a conținuturilor pe tema familiei creștine, în cadrul orelor de religie pot fi utilizate următoarele tipuri de lecții:
a) lecția mixtă sau combinată;
b) lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe;
c) lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor (de consolidare);
d) lecția de verificare și evaluare a cunoștințelor.
a) Lecția mixtă urmărește realizarea aproximativ în aceeași măsură a mai multor sarcini didactice (comunicare, sistematizare, fixare, verificare). Etapele unei lecții mixte sunt:
1. momentul organizatoric;
2. verificarea cunoștințelor dobândite anterior;
3. pregătirea pentru lecția nouă;
4. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse;
5. comunicarea noilor cunoștințe;
6. fixarea noilor cunoștințe;
7. aprecierea, asocierea, generalizarea;
8. evaluarea;
9. activitatea suplimentară;
10. încheierea.
Această lecție am folosit-o la „ Familia și împlinirea poruncii iubirii”.
b) Lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe se folosește cu precădere atunci când profesorul are de transmis un volum mai mare de cunoștințe și de o complexitate mai ridicată. Etapele lecției sunt:
1. momentul organizatoric;
2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse;
3. transmiterea noilor cunoștințe;
4. fixarea noilor cunoștințe;
5. aprecierea, asocierea, generalizarea;
6. activitatea suplimentară;
7. încheierea.
Acest tip de lecție l-am folosit la „ Prima familie: Adam și Eva”.
c) Lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor. Lecția de recapitulare se realizează la sfârșitul unui capitol, a unui semestru sau unui an școlar. Principalul obiectiv al acestei lecții este fixarea și consolidarea cunoștințelor prin stabilirea unor corelații între cunoștințele unui capitol sau ale mai multor capitole. Etapele lecției de recapitulare sunt:
1. momentul organizatoric;
2. anunțarea titlurilor lecțiilor ce urmează a fi recapitulate și prezentarea obiectivelor propuse;
3. recapitularea, sistematizarea și sinteza cunoștințelor;
4. aprecierea, asocierea, generalizarea;
5. concluziile;
6. activitatea suplimentară;
7. încheierea.
Acest tip de lecție l-am folosit la „Sunt copilul lui Dumnezeu și al părinților mei (raportarea copiilor la Dumnezeu; raportarea copiilor la proprii părinți; ascultarea față de Dumnezeu și față de părinți) ”, „ Familia mea (ce este o familie; relațiile dintre membrii familiei; activități religioase în familie) ”.
d) Lecția de verificare și evaluare a cunoștințelor. Scopul fundamental al lecției este controlul și evaluarea randamentului școlar, respectiv a cantității și calității însușite, a dezvoltării psihice, a formării priceperilor și deprinderilor. Verificarea se realizează prin chestionare orală, prin teme scrise, prin lecții destinate analizei lucrărilor scrise, prin lecții de verificare și apreciere, prin lucrări practice etc. Etapele lecției sunt:
1. momentul organizatoric;
2. prezentarea obiectivelor de evaluare;
3. verificarea cunoștințelor elevilor;
4. aprecierea rezultatelor, concluzii;
5. activitatea suplimentară;
6. încheierea.
Acest tip de lecție l-am folosit la „ Familia și împlinirea poruncii iubirii”.
CAPITOLUL 4. PROIECTAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII
Dintre toate formele și modalitățile de perfecționare a pregătirii cadrelor didactice, aceea care le solicită în mai mare măsură preocuparea, priceperea și aptitudinile de cercetător este elaborarea lucrărilor pentru obținerea gradului didactic I.
Substanța unei asemenea lucrări este rezultatul prelucrat și interpretat al unei cercetări concrete desfășurate într-o perioadă de timp bine determinată.
Literatura problemei abordează cercetarea pedagogică drept „un sistem de acțiuni, un proces, o atitudine, o strategie, un obiectiv de rezolvat, un nivel de formare atins, un mijloc de perfecționare”.
Cercetarea pedagogică are un caracter prospectiv, surprinde fenomenul educațional în complexitatea sa și, pornind de la o ipoteză, o problemă de clarificat sau de rezolvat, caută răspuns la principalele întrebări ale educației: „ce?”, „de ce?”, „cum?”, „cât?”, „cine?”, „în ce condiții?”.
În raport cu nevoia de perfecționare a cunoașterii, înțelegerii, ameliorării fenomenelor educației, cercetarea pedagogică poate îndeplini mai multe roluri:
„rolul constatativ, descriptiv, a diferitelor aspecte ale educației, de sesizare a cauzelor și efectelor lor, de prelucrare cantitativă și calitativă a datelor, de formulare teoretică a relațiilor stabile, de generalizări, de finalizare în contribuții teoretice și practice;
permite emiterea de ipoteze ameliorative pentru procesul educațional, de transformări calitative superioare inovației;
în sens predictiv, propune modele și soluții de perspectivă în condiții de optimizare pentru care se înaintează un proiect, o direcție de studiu și experimentare”.
Cercetarea în educație are un câmp nesfârșit de acțiuni și orientări. G. De Landshree o socotea „o adevărată industrie, cea mai mare și mai răspândită dintre toate”.
Ipoteza cercetării
Datorită importanței ei, tema „Rolul familiei în marile religii ale lumii” ar presupune o macro-cercetare pedagogică de proporții, dar prezenta lucrare își propune doar o micro-cercetare realizată la nivel de unitate de învățământ, însă cu respectarea clară a condițiilor specifice: ipoteze clar formulate, obiective bine delimitate, metodologie riguros conturată, resurse temporale suficiente, eșantioane de subiecți și eșantioane de conținut anterior stabilite, înregistrare riguroasă a datelor/ informațiilor, prelucrare precisă a rezultatelor, aplicare, generalizare și formulare de concluzii în vederea expunerii constatărilor sau a oferirii de soluții ameliorative pentru procesul instructiv-educativ.
Elaborarea ipotezei/ ipotezelor privind tema cercetată, impune câteva precizări cu caracter general și anume: ipoteza reprezintă o anticipare de rezolvare științifică a problemei supuse cercetării, de aceea trebuie să fie corect formulată, să se bazeze pe date reale și să dirijeze întregul proces de cercetare.
Așadar, ipoteza asigură echilibrul dintre finalitatea acțiunii practice, demersul cercetării și randamentul obținut. Din acest motiv, nu se poate face abstracție asupra faptului că pe parcursul desfășurării activității educative, practice pot interveni și factori aleatori care țin de resursele materiale și temporale, mijloacele de învățământ, subiecții din eșantioane, strategiile didactice, instrumentele de evaluare, ș.a., ceea ce presupune și existența unui anumit risc de infirmare a ipotezei/ ipotezelor.
În cadrul acestei cercetări voi ține cont de unicitatea fiecărui elev, de trăsăturile de personalitate individuale, dar și de caracteristicile colectivelor de elevi ce constituie subiecții prezentei investigații. Astfel în formularea ipotezei și obiectivelor cercetării am ținut seama de specificul colectivului de elevi (eșantionului), a nivelului de dezvoltare individuală dar și de educația religioasă pe care au primit-o în familie.
Deoarece în formularea ipotezei unei cercetări se pornește de la datele pe care realitatea educațională le oferă, precum și de la teoretizările efectuate la un moment dat, în cadrul prezentului studiu doresc să demonstrez (confirm sau infirm) importanța familiei creștine și rolul ei în educația copiilor.
Pentru a demonstra importanța rolului familiei creștine în educația copiilor, în strânsă legătură cu fundamentarea teoretică și științifică a temei alese, mi-am propus să verific următoarea ipoteză generală:
„Cu cât se va încerca promovarea de valori religios-morale, cu ajutorul metodelor activ-participative, în cadrul orelor de religie și al activităților extracurriculare, prin exemple de viață familială, oferite de Sfânta Scriptură și Părinții Bisericii, dar și în cadrul educației corespunzătoare oferite de familia creștină, cu atât rezultatele copiilor și tinerilor vor fi mai valoroase, iar relațiile interpersonale ale elevilor la școală și în familie se îmbunătățesc din punct de vedere religios-moral”.
De aici derivă următoarele ipoteze particulare:
Aprofundarea cunoștințelor referitoare la Legea Vechiului Testament, la prescripțiile Noului Testament și la rolul familiei desprins din acestea ajută elevii să aibă o perspectivă mult mai bună de a le pune în practică.
Participarea activă la educația religioasă crește nivelul de adaptare a elevului la grup (clasă), prin dezvoltarea sentimentului iubirii față de aproapele (respectul față de părinți), se produce coeziunea grupului și favorizarea educației relațiilor interpersonale (respectiv a relațiilor intrafamiliale).
Activitățile moral – religioase de grup produc ameliorări ale rezultatelor elevilor atât în plan cognitiv, cât și atitudinal-comportamental.
Rezultatele bune obținute în procesul instructiv-educativ favorizează modelarea comportamentului elevilor în concordanță cu principiile moralei creștin-ortodoxe.
Educația religioasă creștină este o acțiune complexă care urmărește informarea și formarea elevilor în vederea conducerii lor spre idealul vieții: desăvârșirea.
După stabilirea ipotezei principale și a ipotezelor secundare ca punct de plecare în demersul aplicativ, va urma testarea/ verificarea relației de implicare existente în acestea prin organizarea activității practice conform implicațiilor din ipoteze. Iar pe parcursul acestei verificări și mai ales la finalul ei se va putea constata confirmarea sau infirmarea ipotezelor propuse inițial cu statut provizoriu.
De remarcat, faptul că infirmarea ipotezei presupune eșecul în activitatea educațională. De aceea desfășurarea practică a cercetării pedagogice impune permanenta analiză a concordanței dintre ipoteză și rezultatele parțiale obținute în vederea coordonării lor relative.
4.2. Scopul cercetării
Realizarea unei cercetări pedagogice impune necesitatea precizării scopului său, deoarece raportarea la acestea oferă o imagine de ansamblu asupra activității practice, adică asupra a ceea ce urmează să se facă, permite o monitorizare permanentă a rezultatelor, adică a ceea ce se obține și chiar oferă posibilitatea anticipării de către profesor a unor comportamente ale elevului, observabile și măsurabile într-un timp scurt. Așadar, cunoașterea scopului pentru care se realizează cercetarea pedagogică respectivă, își pune amprenta asupra stabilirii variantelor de acțiune și influențează alegerea alternativelor de lucru, cu tot ceea ce implică acestea, de la strategiile didactice până la metodologiile de evaluare.
Scopul prezentei cercetări pedagogice poate fi corelat cu însăși motivația predării disciplinei Religie – cultul Ortodox în unitățile de învățământ din întreaga țară, motivație desprinsă din contribuția acestei discipline la achiziția unor competențe cheie din următoarele domenii:
„competențe sociale și civice;
sensibilizare și exprimare culturală;
a învăța să înveți”.
Având permanent în vedere îmbunătățirea procesului instructiv-educativ dar mai mult dezvoltarea unei personalități religios-morale la elevi, am pornit de la convingerea că prin exemple, lectură, voință, perseverență, descoperire, elevii pot înțelege că Religia nu este o simplă asimilare intelectuală de cunoștințe, ca niște idei filozofice abstracte, ci reprezintă însușirea lor vie în reflecția și experiența noastră duhovnicească, precum și în comportamentul de zi cu zi.
Scopul prezentei cercetări vizează: descoperirea unor modalități de dinamizare a procesului de învățare la ora de Religie, punând la dispoziția elevilor resursele materiale și procedurale de care au nevoie, optimizarea actului de predare-învățare din perspectiva exigențelor unui învățământ formativ, prin mijloacele moderne de predare-învățare, formarea, cultivarea, consolidarea unor trăiri interioare ale vieții religioase și nu în ultimul rând exteriorizarea acestora.
Lucrarea de față nu urmărește doar acumularea de cunoștințe, ci dorește să formeze deprinderi morale la elevi, să arate necesitatea susținerii și promovării valorilor morale, a învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos pentru buna înțelegere în familie și în lume. Ne propunem și ca prin metodele moderne de predare-învățare să stimulăm interesul elevilor pentru lectura și înțelegerea Sfintei Scripturi.
De-a lungul cercetării se va pune accent pe faptul că familia creștină are temelia în Hristos și în Biserică, pe primele valori morale și spirituale care se învață în familie, relația dintre părinți și copii într-o familie, viața armonioasă între frați, întrajutorarea și respectul în familie, sărbătorile religioase petrecute în familie – prilej de bucurie și iubire.
Familia este cea care pune bazele educației copilului, este cea care îl ajută să-și formeze un caracter. Părinții sunt cei care le conduc copiilor primii ani din viață, asigurându-le cele necesare traiului și îi învață ce înseamnă iubirea, prietenia, dreptatea, buna-înțelegere, adevărul, ca principii de viață. „Copiii vor face în viață cele văzute la părinți (…) Iar dacă va fi cineva respectuos și supus față de părinți, va fi blând și îngăduitor și față de oameni” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Principalul scop al lucrării este acela de a arăta că familia nu este doar un simbol și o imagine vie a Bisericii, ci și o continuatoare a misiunii acesteia. Este chemată, prin participarea la viața și misiunea Bisericii, să contribuie la răspândirea și întărirea Împărăției lui Dumnezeu în istorie și în lume. Prin vocația misionară a familiei creștine înțelegem chemarea familiei în a-L mărturisi pe Hristos, Întemeietorul și Conducătorul ei.
Așadar, mi-am propus ca în anii școlari 2018-2019 și 2019-2020, să desfășor un experiment pedagogic în care să urmăresc îmbunătățirea relațiilor interpersonale dintre elevi, să extind și să aprofundez educația religioasă dobândită în familie de la părinți și bunici, prin valorificarea exemplelor de educație familială oferite de Sfânta Scriptură, nu numai la ora de religie, ci și în cadrul unor activități extra-curriculare adecvate.
Voi încerca să le prezint elevilor importanța, frumusețea, valoarea familiei în religia creștin-ortodoxă, precum și rolul acesteia în societatea actuală. Acesta este obiectivul fundamental al lucrării de față: să contureze o imagine a importanței familiei în societatea actuală, deoarece a trăi în iubire, imitând pe Dumnezeu, înseamnă a avea Raiul pe pământ.
4.3. Obiectivele cercetării
Precizarea scopului cercetării pedagogice evidențiază și anumite intenții sau aspirații pe termen mediu, cu un grad mediu de generalitate, materializate în acțiuni determinate, anticipând etape și operații și echilibrând aspectele formativ-informativ-educativ ale activității practice. Este vorba despre obiectivele cercetării pedagogice, acestea indicând intenții care anticipează anumite modificări la nivelul personalității, dar și rezultate concrete, urmare a aplicării activităților integrate în cercetare.
Definirea obiectivelor cercetării pedagogice este foarte importantă pentru că ele vor fi relaționate cu toate celelalte elemente incluse în procesul investigației: prelucrarea conținuturilor, alegerea metodelor, mijloacelor didactice și a formelor de organizare a activităților, stabilirea variantelor optime de proiectare a activităților, alegerea metodologiilor de evaluare și chiar prelucrarea rezultatelor evaluării.
Pentru ca ipoteza/ ipotezele să poată fi verificată/ verificate la final mi-am propus următoarele obiective:
sondarea nivelului de cunoștințe deținute de elev despre Sfânta Taină a Nunții și despre viața familiei creștine;
chestionarea părinților cu privire la interesul pentru educația copilului;
promovarea parteneriatului școală – familie prin implicarea părinților în activitățile organizate de școală;
stimularea interesului elevului pentru disciplina Religie prin folosirea metodelor activ- participative în cadrul lecțiilor și prin organizare de activități extracurriculare.
evaluarea finală a cunoștințelor elevului legate de Sfânta Taină a Nunții și viața familiei creștine, încheiată prin contabilizarea rezultatelor.
4.4. Eșantionul de subiecți și eșantionul de conținut
Eșantionul reprezintă o parte dintr-un întreg pe care se pot realiza cercetări, experimente și sondaje statistice, deoarece imită în mare măsură, la scară mică, caracteristicile întregului. De aceea, din punct de vedere gnoseologic, el este considerat ca fiind reprezentativ statistic, iar în urma efectuării cercetării pedagogice, din analiza rezultatelor se poate desprinde ceea ce este general și aplicabil pentru întreaga populație supusă investigației.
Eșantionarea populației școlare este o condiție de bază pentru a lucra eficient și ordonat în cadrul cercetării pedagogice. În plus, ea prezintă și numeroase avantaje: permite economia de muncă și efort și reducerea timpului afectat cercetării propriu-zise, dar și asigură un nivel înalt de exactitate, întrucât restrângerea numărului de cazuri investigate oferă posibilitatea unei cercetări mai amănunțite. Aceasta deoarece „prin reducerea extensivității cercetării pedagogice, nu facem altceva decât să extindem intensivitatea acesteia”, lucru firesc, având în vedere că nu urmărim numai rezultatele cantitative, ci și pe cele calitative.
Toate cercetările psiho-pedagogice presupun utilizarea a două tipuri de eșantioane: eșantionul de subiecți și eșantionul de conținuturi de învățare.
În cazul prezentei cercetări psiho-pedagogice, pentru urmărirea obiectivelor și verificării ipotezelor, eșantionul de subiecți a fost reprezentat de clasele a IV-a de la școlile unde predau disciplina Religie: Școala Gimnazială Negoi, Școala Gimnazială Nr.1 Mârșani și Școala Gimnazială „Nicolae Gh. Popescu” Întorsura.
Cercetarea a urmărit rezultatele obținute de elevii din trei clase de a IV-a, de la scoli diferite, o clasă experimentală (Școala Gimnazială Nr.1 Mârșani) și două clase de control (Școala Gimnazială Negoi și Școala Gimnazială „Nicolae Gh. Popescu” Întorsura), folosind metode și procedee diferite de însușire, predare și consolidare a cunoștințelor teoretice și practice din cadrul procesului instructiv-educativ.
Eșantionul experimental (E.E.), format din 15 elevi ai clasei a IV-a, Șc. Gimn. Mârșani, denumită în continuare clasa a IV-a A;
Eșantionul de control (E.C.), format din 16 elevi ai clasei a IV-a, Șc. Gimn.Negoi, denumită în continuare clasa a IV-a B și 11 elevi ai clasei a IV-a, Șc. Gimn. Întorsura, denumită în continuare clasa a IV-a C .
Pe parcursul cercetării metodice vom urmări evoluția variabilei independente sau numită sugestiv, a intervenției care se aplică grupului pilot, sau eșantionului experimental și respectiv a variabilei dependente ce se implementează doar la grupul martor sau eșantionul de control. Astfel, la eșantionul experimental se urmărește variația variabilei dependente în funcție de variabila independentă introdusă, iar la clasa de control variația variabilei dependente în condițiile în care variabila independentă nu intervine.
Variabila independentă surprinde deci schimbările, modificările, factorul de progres pe care coordonatorul didactic le introduce în demersul didactic pentru a analiza rezultatele produse, iar variabila dependentă este strâns legată de variabila independentă și urmărește previziunea asupra evoluției firești a demersului didactic, datele palpabile și sigure susținute de o metodă didactică tradițională. Stabilirea variabilelor independente, precum și acelor independente este strâns legată de natura conținuturilor ce urmează a fi însușite de către elevi.
Astfel, pentru clasa experimentală procesul didactic s-a desfășurat prin introducerea metodelor activ – participative de predare-învățare-evaluare și prin implicarea părinților într-o activitate împreună cu elevii, iar pentru clasele de control s-au folosit metodele tradiționale de predare-învățare-evaluare.
Variabila independentă
Variabila independentă utilizată în cadrul experimentului este implicarea elevilor din clasa experimentală într-o activitate extracurriculară la care au fost invitați și părinții acestora în cadrul căreia s-au dezbătut subiecte pe tema familiei creștine. Această implicare a elevilor se va realiza mai ales prin utilizarea în cadrul procesului instructiv-educativ a metodelor moderne de predare-învățare-evaluare, printr-o permanentă activizare a colectivului de elevi, prin utilizarea unor miljoace moderne.
Variabila dependentă
Preconizăm că efectele și rezultatele introducerii variabilei independente vor fi sesizate la nivelul achizițiilor școlare ale elevilor (se va asigura progresul școlar) și în ceea ce privește comportamentul elevilor (se vor introduce schimbări comportamentale dezirabile). Variabilele dependente urmărite vizează achizițiile elevilor și comportamentul acestora.
În ceea ce privește eșantionul de conținut, acesta este:
„Familia și împlinirea poruncii iubirii”, studiat în semestrul al doilea al anului școlar 2019-2020.
Acestuia i s-au adăugat activitățile extracurriculare desfășurate pe parcursul celor doi ani școlari, cu ocazia marilor sărbători creștine și în cadrul Programului Școala altfel „Să știi mai multe, să fii mai bun!”, activități care însumate au urmărit atingerea obiectivelor cercetării și, implicit, verificarea ipotezei.
4.5. Locul și durata cercetării
Cercetarea s-a desfășurat în perioada 2018-2020, pe parcursul a doi ani școlari, urmărindu-se valorificarea caracterului formativ al conținuturilor prin cunoașterea principalelor învățături cuprinse în unitatea de învățare:
Iubirea creștină, sprijin pentru conviețuirea împreună cu ceilalți:
„Familia și împlinirea poruncii iubirii”.
Cercetarea pedagogică propriu-zisă a temei a avut ca loc de desfășurare: Școala Gimnazială Negoi, Școala Gimnazială Nr.1 Mârșani și Școala Gimnazială „Nicolae Gh. Popescu” Întorsura.
Un principiu, după care m-am ghidat în investigația mea, a fost acela „de a nu produce perturbări în procesul instructiv-educativ” în unitatea școlară în care am desfășurat procesul de cercetare pedagogică.
Cercetarea a urmărit rezultatele obținute de elevi, pe parcursul celor doi ani școlari, folosind metode și procedee diferite de însușire, predare sau consolidare a cunoștințelor teoretice și practice din cadrul procesului instructiv-educativ.
4.6. Etapele cercetării
Tema supusă cercetării s-a conturat pe parcursul experienței didactice acumulate în învățământ pentru a stimula interesul elevilor pentru cercetare, competiție, pentru fixarea unor noțiuni de dogmatică și de morală și a acelor conținuturi de învățare din care să rețină adevăruri de credință și să deprindă învățături moral-religioase. În acest fel am dezvoltat problematica supusă cercetării și am conturat ipotezele de lucru referitoare la acest subiect.
Cercetarea pedagogică s-a desfășurat în trei etape:
1) Etapa constatativă: desfășurată la începutul semestrului I al anului școlar 2019-2020 când prin intermediul testelor de evaluare și a chestionarelor, am urmărit stabilirea stadiului în care se găsesc elevii la începutul experimentului în ceea ce privește problema supusă cercetării;
data: începutul semestrului I, anul școlar 2019-2020;
predarea aspectelor esențiale ale învățăturii ortodoxe despre familie și împlinirea poruncii iubirii și Sfânta Taină a Nunții;
metode didactice utilizate în această etapă: tradiționale (expunerea, explicația, conversația euristică etc.);
pentru confirmarea și susținerea ipotezei principale și a celor secundare de lucru în cadrul experimentului didactic, s-a aplicat celor trei grupuri, un chestionar. Acest instrument didactic își propune să sondeze nivelul de bază al cunoștințelor elevilor referitoare la Taina Nunții și la viața și rolul familiei creștine;
concretizare și evaluare: informațiile furnizate elevilor în cadrul lecțiilor de predare-învățare au fost evaluate la sfârșitul etapei inițiale printr-un test inițial. Pe baza rezultatelor obținute la testul inițial s-a putut evalua cantitativ dacă elevii au dobândit competențele propuse de această analiză, conforme cu competențele propuse în programa școlară în vigoare.
2) Etapa formativă: desfășurată la începutul semestrului al II-lea al anului școlar 2019-2020 când am ales și am desfășurat activități curriculare, conforme programei școlare în vigoare, și extracurriculare pretabile problematicii propuse, urmărindu-se în tot acest timp realizarea obiectivelor cercetării pedagogice;
data: începutul semestrului al II- lea, anul școlar 2019-2020;
este etapa în care se accentuează factorul de progres care prezintă nivelul elevilor consemnat la rezultatele obținute la testul inițial propunându-și îmbunătățirea lui, iar la final să fie măsurat cu ajutorul instrumentelor docimologice;
pentru concretizarea obiectivelor propuse și pentru atingerea competențelor specifice, metodele tradiționale vor fi înlocuite cu metodele activ – participative care se aplică în contextul unor lecții de aprofundare și formative;
în vederea integrării metodelor activ – participative se încearcă o folosire constantă a instrumentelor de evaluare, ca procedee indispensabile în formarea elevilor.
Principalele metode activ – participative folosite în parcursul didactic din etapa formativ-ameliorativă sunt: Metoda cvintetului, Metoda cubului, Studiul de caz, Metoda ciorchinelui, Metoda turul galeriei.
Pe parcursul etapei formativ – ameliorative s-a urmărit o integrare a paradigmei docimologice într-un ritm constant, pentru a se depăși clișeul evaluării clasice și a se demara un proces didactic dinamic formativ – ameliorativ, de tip continuu. Fișele de lucru, testele curente vor fi prezentate la capitolul anexe al lucrării.
3) Etapa finală: desfășurată la sfârșitul semestrului al II-lea al anului școlar 2019-2020 când elevii au fost supuși unor probe de evaluare structurate pe obiectivele urmărite de-a lungul demersului aplicativ, pentru a se putea constata gradul de realizare al acestora, astfel încât prin raportare la acest grad de realizare să poată fi analizată premisa verificării și confirmării ipotezei prezentei cercetări pedagogice.
data: sfârșitul semestrului al II-lea, anul școlar 2019-2020;
evaluarea nivelului la care au ajuns elevii la sfârșitul acestui experiment didactic;
testarea docimologică nu este un scop în sine, ci își propune să facă parte din procesul activ de predare – aprofundare și evaluare;
evaluarea sondează capacitatea elevilor de a-și forma deprinderi, de a implementa noțiunile venite pe filieră mentală, în conștiința spirituală, sufletească;
testarea își dorește să realizeze conexiunea dintre modelul teologic, social, cultural și moral pe care îl reprezintă familia creștină și modalitatea prin care elevii îl pot urma în viața personală.
Procesul final de evaluare s-a concretizat prin aplicarea unui test sumativ, conform cu programa analitică și având ca scop evidențierea competențelor însușite de elevi, la un standard și nivel superior celor enunțate de testarea inițială. Testul s-a adresat atât grupului pilot, cât și celui martor, iar coroborarea rezultatelor inițiale cu cele finale, s-a realizat prin grafice și diagrame sugestive.
Evaluarea finală, care se desfășoară în acest segment temporal comportă mai multe forme și prototipuri, iar la finele ei se va aplica un chestionar final atât grupului pilot cât și grupului martor, putându-se astfel realiza o comparație între procentele inițiale și cele finale. Pe baza rezultatelor oferite de aceste instrumente docimologice se poate trasa conturul unor concluzii cantitative referitoare la afirmarea/ infirmarea ipotezelor de lucru propuse.
4.7. Metodologia cercetării
În cercetarea psiho-pedagogică metodologia reprezintă ansamblul de metode și tehnici utilizate pentru precizarea sau verificarea teoretică și practică a unei ipoteze, colectarea și prelucrarea datelor obținute, construirea și validarea modelului teoretic și practic de îmbunătățire a procesului instructiv-educativ, conturarea demersului teorie-practică, monitorizarea continuă a problematicii educației și facilitarea generalizării și comunicării rezultatelor pozitive obținute.
În acest sens metodologia cercetărilor psiho-pedagogice implică existența a trei dimensiuni de bază:
a) dimensiunea teoretică care vizează direcționarea și justificarea cercetării;
b) dimensiunea tehnico-metodică care vizează selectarea și aplicarea sistemului de metode;
c) dimensiunea empirică care vizează cuprinderea realității sau a experienței de cercetare.
Pentru a surprinde cât mai multe aspecte ale fenomenelor cercetate în lucrarea cu tema „Rolul familiei în marile religii ale lumii“, am recurs la o gamă variată de metode, tehnici, procedee, pe care le voi ilustra cu exemple concrete din activitatea desfășurată cu elevii la clasă și în afara clasei. Pornind de la obiectivele urmărite în cercetare, aceste metode sunt ordonate după cum urmează:
„Metode pentru identificarea temei, fundamentarea cadrului teoretic și formularea ipotezei și a obiectivelor;
Metode pentru acumularea empirică și științifică a datelor în diferite momente/ faze ale cercetării;
Metode pentru introducerea sau aplicarea măsurilor de ameliorare, de intervenție educativă și de verificare a ipotezei;
Metode pentru interpretarea parțială sau finală a rezultatelor;
Metode pentru valorificarea rezultatelor cercetării”.
În ceea ce privesc metodele pentru identificarea temei, fundamentarea cadrului teoretic și formularea ipotezei și a obiectivelor, am folosit ca metode de cercetare psihopedagogică tehnicile de documentare și studiul independent. În acest sens m-am documentat, folosind Sfânta Scriptură și literatura de specialitate (Dogmatică, Morală etc.), combinând metodele pedagogice cu cele religioase. În acest sens am studiat atât literatura teologică cât și pe cea psihopedagogică și metodică de la disciplina Religie.
Acest lucru m-a ajutat să-mi formulez o viziune de ansamblu asupra învățăturii ortodoxe despre familie în general și despre familia creștină în special.
Ulterior, în baza acestor etape incipiente am început demersul pentru procesul de acumulare empirică și științifică a datelor necesare cercetării efective.
2. Metodele folosite pentru acumularea empirică și științifică a datelor în diferite momente ale cercetării au fost: observația, analiza produselor activității elevilor, analiza documentelor școlare și tehnicile sociometrice precum: ancheta, convorbirea, chestionarul, testul sociometric, metoda-panel, studiul de caz.
În general cea mai la îndemână metodă pentru cercetarea psihopedagogică, mi s-a părut a fi observația, pe care am folosit-o în cea mai mare parte a cercetării.
Ea constă în „înregistrarea datelor și constatărilor așa cum se prezintă și se folosește în toate etapele cercetării, însoțind pe toate celelalte metode și oferind date suplimentare în legătură cu diverse aspecte ale fenomenelor investigate”.
Cu ajutorul ei se consemnează comportamente și răspunsuri, concomitent cu desfășurarea acțiunilor sau faptelor educaționale. De aceea, utilizarea ei impune urmărirea sistematică a faptelor educaționale, în condiții obișnuite, iar înregistrarea datelor și constatărilor nu se face ulterior, pentru a preveni selecția subiectivă a acestora.
Pentru eficiența acestei metode am alcătuit un plan de observație conform ipotezei și obiectivelor cu precizarea celor ce vor fi urmărite, a cadrului în care se desfășoară și a instrumentelor necesare pentru înregistrarea datelor. Modalitatea de consemnare a variat de la cea descriptivă la cea cu calificative, încercându-se surprinderea tuturor detaliilor semnificative.
Observația a fost folosită în momente diferite, la început și la sfârșit de semestru, dar și cu ocazia desfășurării unor activități extracurriculare precum: activități dedicate marilor sărbători creștine, scenete, concursuri, cercuri metodice, etc. În plus, observația spontană a fost combinată cu cea intenționată pentru consemnarea unor comportamente, răspunsuri și efecte la acțiuni, fapte și intervenții provocate ale elevilor incluși în eșantionul de subiecți al cercetării.
Prin intermediul acestei metode s-a accentuat caracterul formativ al cercetării care îl dublează pe cel informativ, întrucât au fost colectate date privind și unele particularități ale proceselor psihice și intelectuale implicate în activitățile instructiv-educative desfășurate, precum: spiritul de observație, stadiul de dezvoltare a operațiilor gândirii, volumul memoriei, stabilitatea și distributivitatea atenției, volumul și expresivitatea limbajului, stilul de muncă intelectuală, trăsăturile vizibile ale temperamentului și caracterului, existența/ inexistența motivației temeinice pentru învățătură, capacitatea de a depune efort intelectual, ș.a.
De aceea, observația spontană, nesistematică, subiectivă care a fost punctul de plecare în formularea ipotezei a fost combinată cu observația științifică, sistematică, adecvată explorării fenomenelor educaționale propriu-zise.
Întrucât obiectivele prezentei cercetări psiho-pedagogice au vizat și analiza formării atitudinilor și comportamentului moral-religios, am considerat oportună și folosirea metodei analizei produselor activității elevilor, cu scopul de a descoperi unele trăsături ale personalității acestora prin obiectivarea lor în rezultatele și produsele muncii individuale. În acest sens, a fost studiat orice produs al activității independente a elevilor, în clasă sau acasă, ca și consecință a sarcinilor date de către cadrul didactic: răspunsuri orale sau scrise, compuneri, exerciții, rebusuri, desene, caietele de notițe, lucrări aplicative, expoziții, creații variate, etc.
Din analiza acestora s-au desprins numeroase constatări privind tema supusă cercetării, ca: nivelul elevilor în raport cu obiectivele cercetării, volumul cunoștințelor lor la disciplina religie, nivelul îndrumării teoretice și practice, dificultățile intervenite pe parcursul procesului de predare-învățare-evaluare, posibilitățile de ameliorare individualizată sau în grup și efectele măsurilor aplicate. În concluzie, folosirea acestei metode a urmărit obiective aflate în interdependență cu succesul cercetării respective, adică cu confirmarea ipotezei precum: nivelul și modalitatea realizării sarcinilor didactice (educative), afirmarea aspectelor legate de dimensiunea formativă (capacități, deprinderi, competențe), nivelul de înțelegere și creativitate, efectele măsurilor corective și de dezvoltare, greșelile tipice și cauzele lor, etc.
O altă metodă folosită în demersul meu de cercetare a fost: Studiul/ analiza documentelor școlare. Ea se utilizează de obicei în raport cu ipoteza cercetării pentru a analiza comparativ rezultatele, evoluția elevilor, modul de acțiune al factorilor școlari implicați și experiențele derulate. În acest scop, literatura de specialitate indică faptul că pot fi combinate mai multe documente școlare pentru o temă: cataloage, foi matricole, statistici pe probleme, arhiva școlară, dosarele comisiilor și catedrelor metodice, analize și proiecte ale conducerii, documentații ale cabinetelor școlare, ș.a.
În cazul de față am folosit această metodă atunci când am consultat cataloagele, fișele psiho-pedagogice ale elevilor și dosarele lor personale pentru a extrage informații referitoare la nivelul lor de pregătire la disciplinele: Religie, Educație social, Cultură civică, dar și pentru a-mi contura o imagine de ansamblu asupra comportamentului lor, ținând cont de notele de la purtare dar și de așteptările și opțiunile vizând viitorul lor școlar și profesional, de la orele de Consiliere și orientare.
Tehnicile sociometrice sunt definite ca „un ansamblu de instrumente și procedee destinate să înregistreze și să măsoare configurația și intensitatea relațiilor inter-personale din interiorul colectivului”.
Utilizarea acestora a vizat cunoașterea climatului psiho-social constituit din inter-relaționările individuale care se stabilesc între membrii unui grup (clasă sau școală). În general, mesajele cu caracter educativ transmise și receptate prin intermediul procesului instructiv-educativ, fiind influențate de climatul psiho-social gravitează în jurul a doi poli care le valorizează mai mult sau mai puțin. Prin cunoașterea climatului psiho-social se oferă modalități de intervenție pentru amplificarea valențelor sale formative și, implicit, pentru o mai bună receptare a mesajului educativ.
Dintre tehnicile sociometrice am folosit în demersul meu de cercetare științifică următoarele: ancheta, convorbirea, chestionarul și testul sociometric.
Prima metodă folosită din cadrul tehnicilor sociometrice a fost Ancheta. Aceasta constă „într-un dialog între cercetător și subiecții supuși investigației în vederea acumulării unor date în legătură cu anumite fenomene și manifestări”. Prin intermediul acesteia am putut afla ideile, opiniile, dorințele și așteptările elevilor cu privire la desfășurarea unor activități extrașcolare cu caracter religios.
Alături de această metodă am utilizat cu succes Convorbirea, pe care am folosit-o pentru cercetarea distribuțiilor opiniilor și pentru aprofundarea unor date colectate și sugerarea de noi ipoteze sau verificarea unor constatări.
Pentru asigurarea eficienței acestei metode am alcătuit anterior un plan structurat pe probleme-întrebări, care a reprezentat un ghid în desfășurarea discuțiilor și care pentru libertatea dialogului a fost reorganizat pe parcurs. A contat foarte mult asigurarea unui climat de încredere și alegerea momentului ideal desfășurării, pentru ca elevii să participe în mod deschis, iar pentru ca informațiile strânse să fie cât mai diverse și obiective, am apelat la ajutorul unui observator neutru care nota direct cele văzute și nevăzute. Răspunsurile și atitudinile elevilor au fost înregistrate ulterior de către profesor, ținându-se cont de problemele abordate și relevante pentru ipoteză.
Cu toate că este o metodă mai pretențioasă în ceea ce privește elaborarea, Chestionarul oferă o analiză amănunțită a opiniilor și atitudinilor, de aceea am optat pentru utilizarea lui, folosindu-l pentru stabilirea interesului și a motivației elevilor în legătură cu anumite aspecte ale temei.
Am folosit această metodă atât în cazul elevilor, cât și al profesorilor de la alte discipline, incluzând întrebări de tip închis (cu răspunsuri exacte), deschise (cu răspunsuri libere), cu răspunsuri la alegere (prin bifare sau încercuire a variantei alese dintre mai multe oferite), cu completare de idei dar și „chestionarul-panel”, pentru a vedea în timp evoluția opiniilor referitoare la aspectul împlinirii idealului educațional religios prin aportul activităților extracurriculare.
Din punct de vedere calitativ, întrebările construite pe anumite aspecte ale problemei au fost accesibile, ordonate progresiv, formulate clar, fără ambiguități și adaptate nivelului elevilor.
În construcția chestionarului s-au respectat cerințele privind ordonarea logică și progresivă a întrebărilor, de la cele simple la cele complexe, de la cele închise la cele deschise, de la cele particulare la cele generale, cu alternarea întrebărilor care solicită diferit formularea răspunsurilor, dar și cele privind echilibrarea întrebărilor introductive, cu cele de trecere, cu cele de control și cu cele de aprofundare a unor aspecte ale temei prin explicarea, identificarea și dezvoltarea datelor.
De asemenea a fost respectată cerința ca profesorul să dea dovadă de o atitudine neutră în aplicare și să nu ofere puncte de sprijin în formularea răspunsurilor, ci doar să aplice chestionarul înregistrând diferite aspecte ale comportamentului elevilor prin combinare cu observația.
În acest mod au fost completate datele privind evoluția opiniilor și atitudinilor factorilor umani implicați și sesizate eventualele dificultăți, care pot contura noi ipoteze.
În afară de chestionarul panel, am utilizat și metoda pur panel Metoda-panel care este utilă în „culegerea de date caracteristice acelorași persoane în diferite perioade”. Modul său de desfășurare determină o cercetare de tip longitudinal care vine în completarea datelor obținute prin celelalte metode. Pentru a folosi această metodă am apelat la același eșantion de subiecți, supus investigației de două ori pe an. Datele obținute au oferit posibilitatea realizării unei realizarea educației moral-religioase.
Din cele expuse se observă că atât chestionarul, cât și metoda-panel au fost utilizate pentru grupuri mai mari de copii, în timp ce pentru grupurile mai mici am folosit interviul de grup atât în preanchetă, cât și în cursul acesteia pentru lămurirea unor aspecte ale temei alese pentru studiu și a definitivării instrumentelor de cercetare, cât și pentru completarea celorlalte metode.
În cadrul acestei metode au fost purtate discuții pe teme esențiale pentru cercetarea aceasta, dar și pentru formarea religios-morală ca:
Prima familie: Adam și Eva
Nunta din Cana Galileii
Familia și împlinirea prouncii iubirii
Datorii și responsabilități într-o familie creștină
Discuțiile au fost purtate cu „grupuri de 5-6 elevi, în mod dirijat și nu mai mult de 1-2 ore”, într-o manieră bine gândită.
Informațiile obținute prin interviul de grup au întregit și integrat alte informații obținute pe diferite căi, conturând astfel un ansamblu unitar. Ele au fost deosebit de relevante pentru verificarea ipotezei și formularea concluziilor cercetării, întrucât metoda a fost folosită și pentru realizarea unei diferențieri în răspunsurile subiecților după intensitatea cu care și-au exprimat opinia în legătură cu fenomenele supuse cercetării. Pentru aceasta au fost folosite câteva tipuri de scale valorice în vederea catalogării și clasificării răspunsurilor, scale ce au fost folosite și în cazul aprecierii conduitei și caracterului religios. Aceasta era astfel:
a) acord total b) excelent c) permanent
acord bun frecvent
indiferență mediu uneori
nehotărâre suficient rar
dezacord slab niciodată
dezacord total foarte slab
Deoarece au fost supuse cercetării probleme ce vizau latura formativ-educativă a personalității, am utilizat și studiul de caz.
Acesta este definit ca „metodă clinică, de diagnoză, de evaluare inițială sau ca situații de excepție, care solicită măsuri diferențiale sau ilustrează anumite exemplificări acționale”.
Studiul de caz a fost utilizat, în special pentru discutarea unor situații particulare ale unor elevi cu rezultate slabe la învățătură, cu multe absențe, cu probleme de comportament și acte de violență, sau a atitudinii părinților față de școală și de problematica educației religioase. Informațiile furnizate de această metodă au permis o confruntare directă cu situația reală, fapt care a constituit premisa cunoașterii inductive și a reprezentat o „apropiere” sau raportare a modelului procesului educațional de „modelul vieții, al practicii având valoare euristică și aplicativă”.
Valorificarea acestei metode s-a impus în posibilitatea pe care a oferit-o, atât cadrului didactic cercetător, cât și elevilor-subiecți de a intra în contact direct cu alte opinii și de a oferi explicații care în final au condus la varianta optimă de acțiune necesară pentru atingerea obiectivelor cercetării.
Testul sociometric a fost o altă tehnică sociometrică folosită ca instrument de colectare a faptelor și de prelucrare și interpretare a informațiilor oferite de acestea. Prin intermediul său am cunoscut și analizat diferite aspecte ale procesului de interacțiune dintre elevii unui grup, din clasă sau din școală.
În elaborarea sa au fost incluse întrebări care le solicitau elevilor să-și exprime atitudinea critică față de o situație moral-religioasă, socială, concretă.
Datele obținute s-au înregistrat într-un tabel cu două intrări având trecuți pe orizontală și pe verticală elevii colectivului supus analizei. Au fost întocmite tabele separate pentru alegeri și respingeri, iar completarea acestora a permis întocmirea unei sociograme. Aceasta a oferit posibilitatea cunoașterii structurii social-religioase a personalității elevilor din cadrul experimentului.
3. Metode pentru introducerea sau aplicarea măsurilor de ameliorare, de intervenție educativă și de verificare a ipotezei au fost: experimentul pedagogic constatativ, ameliorativ, de verificare și de dezvoltare.
Experimentul pedagogic este o metodă complexă, cu acțiuni educative ameliorative de amploare, cu rol dominant în verificarea ipotezei și în construirea de noi ipoteze, particulare, pe parcurs. El se deosebește de experiența curentă, prin existența explicită a ipotezei, definirea variabilelor, a timpului de verificare, a planificării acțiunilor de intervenție, a modului de consemnare și interpretare a datelor specifice și are avantajul că se poate corela cu toate celelalte metode în organizare, desfășurare și finalizare.
Alegerea eșantionului asupra căruia s-au aplicat măsurile experimentale a fost problema centrală pentru verificarea adecvată a ipotezei și validarea rezultatelor obținute prin măsurile pedagogice introduse. De aceea s-au respectat cerințele impuse de literatura de specialitate în ce privește reprezentativitatea eșantionului: acesta a fost omogen din perspectiva temei și eterogen în compoziție, ca particularități individuale sau ca mediu de proveniență a subiecților.
În conceperea și realizarea experimentului am ținut cont de faptul că nu trebuie căutată cu orice preț confirmarea unor cunoștințe, că nu trebuie acordată o importanță egală tuturor faptelor și că nu trebuie exclus gradul de subiectivitate datorat cadrului didactic, subiecților cercetării și influențării efectelor de prezența observatorului.
Astfel, am inițiat pe parcursul celor doi ani și un experiment pedagogic ce a constat în desfășurarea complementară orelor de curs cu o serie de activități extracurriculare în afara clasei și a școlii. De asemenea, prin activitățile desfășurate am încercat să integrez educația religioasă între celelalte dimensiuni ale educației și folosind cunoștințele, capacitățile și competențele deținute de elevi, să o corelez cu celelalte discipline de studiu (Istorie, Limba și literatura română ș.a) pentru realizarea unor activități extracurriculare ca: programe artistice alcătuite din cântece religioase/colinde, poezii și scenete artistice cu caracter religios, expoziții și concursuri cu caracter religios desfășurate la nivel de unitate școlară sau în parteneriat cu alte unități școlare sau entități instituționale. În activitatea mea am avut și sprijinul colegilor de alte specialități.
Rezultatele experimentului au avut drept consecință confirmarea ipotezelor de lucru, particulare, și au conturat posibilitatea analizării comportamentului moral-religios prin prisma tuturor factorilor care contribuie la formarea personalității: educația, mediul familial și comunitatea locală.
Experimentul pedagogic inițiat s-a finalizat cu interpretarea rezultatelor la sfârșitul celor doi ani de investigație. Iar pentru acest lucru am folosit o altă serie de metode prezentate în cele ce urmează.
4. Metode pentru interpretarea parțială sau finală a rezultatelor: metodele de interpretare cantitativă sau de măsurare (metode, tehnici statistice) și metodele de interpretarea calitativă sau de apreciere a rezultatelor cercetării.
Metodele de interpretare cantitativă presupun „ordonarea și sistematizarea rezultatelor obținute, corelarea datelor obținute, exprimarea statistică a relațiilor dintre elementele variabile, studiul posibilității reformulării sau completării ipotezei și măsurilor experimentale, formularea de concluzii și luarea de decizii și formularea de predicții asupra evoluției”.
În folosirea lor se poate recurge la diverse scale: scala de măsurare, cu definirea indicatorilor de analiză și cuprinderea valorilor pe acești indicatori; scala nominală, clasificarea după un criteriu: da/ nu, școală urbană/ rurală; scala ordinală, cu exprimarea gradului de afirmare: deloc, puțin, mult, foarte mult sau uneori, adesea, frecvent, foarte frecvent; și scala de interval, încadrarea datelor în grupe de valori: calificative și note școlare.
De asemeni, în practica educațională este utilă raportarea la un barem, ca un sistem de valori etalon, standard, sau sistem de referință pentru eșantionul stabilit.
De aceea dintre tehnicile statistice le-am utilizat atât pe cele de înregistrare prin notarea răspunsurilor date, a notelor, calificativelor și mediilor de aceeași mărime, cât și pe cele de ordonare sau clasificare, care presupun așezarea rezultatelor într-o anumită ordine crescătoare/ descrescătoare în funcție de un criteriu anterior stabilit, de prezentare și de prelucrare statistico-matematică a rezultatelor cercetării. Tehnicile statistice au fost utilizate pentru:
a) întocmirea tabelului cu rezultatele obținute, realizată imediat după efectuarea observației și consemnarea datelor în fișele de observație, după administrarea probelor, înregistrarea performanțelor și efectuarea operației de măsurare. Au fost realizate în acest scop tabele analitice în care au fost consemnate rezultatele individuale ale subiecților cercetării, dar și tabele sintetice în care s-a efectuat o grupare a datelor măsurate fără nominalizarea subiecților, iar aceste grupări de date au avut la bază doi indicatori: amplitudinea și frecvența măsurărilor efectuate.
b) reprezentarea datelor din tabelele sintetice în mod grafic în sistemul celor două axe cu ajutorul histogramei și a poligonului de frecvență. Aceste reprezentări grafice au prezentat o imagine de ansamblu a rezultatelor cercetării și au permis posibilitatea emiterii unei interpretări la finalul demersului aplicativ, utilă pentru ameliorarea și dezvoltarea activităților viitoare.
5. Metode pentru valorificarea rezultatelor cercetării: tehnicile specifice de redactare, de comunicare și de generalizare a ceea ce s-a obținut prin investigație.
Literatura de specialitate evidențiază că această „etapă a cercetării este uneori neglijată, întrucât redactarea rezultatelor se supune unor reguli specifice”, precum: delimitarea materialului de prezentat din cel întreg, acumulat în dosarul cercetării prin studiul critic al fișelor documentare, a materialului concret și a tuturor datelor acumulate și întocmirea planului de prezentare, cu menționarea distinctă a părților: problema cercetată (importanța, actualitatea teoretică și practică, motivația opțiunii pentru temă), aspectele teoretice de bază (sinteza ideilor din bibliografia parcursă, stadiul rezolvării temei, ordonarea ideilor, poziția personală față de acestea, aspecte nerezolvate), precizarea ipotezei și a obiectivelor cercetării, a metodologiei utilizate, apoi prezentarea, analiza și interpretarea rezultatelor obținute (argumentare pe obiective, interpretare cantitativă și calitativă), formularea concluziilor și propunerilor (cu sublinierea contribuției personale), prezentarea bibliografiei, a notelor bibliografice și a anexelor ilustrative.
În final prin revizuirea și examinarea critică a materialului ordonat faptic în jurul obiectivelor, prin sistematizarea și compararea rezultatelor cercetării susținute timp de doi ani s-a ajuns la constatarea viabilității ipotezei care a constituit punctul de plecare al demersului aplicativ.
CAPITOLUL 5. PREZENTAREA REZULTATELOR PE ETAPE ALE CERCETĂRII
5.1. Rezultatele din etapa constatativă
Înainte de desfășurarea activităților didactice cu caracter experimental pe care le-am selectat și inclus în cercetarea efectivă a temei în vederea constatării viabilității ipotezei care a fundamentat demersul practic, am aplicat un test de evaluare inițială care viza verificarea cunoștințelor religioase pe care elevii celor trei clase de a IV-a le aveau despre întemeierea familiei creștine, despre datoriile părinților față de copii, dar și ale copiilor față de părinți. Scopul acestei evaluări este acela de a stabili nivelul de pregătire atât al clasei experimentale, cât și al claselor de control.
TEST DE EVALUARE INIȚIALĂ
Tema: Familia și împlinirea poruncii iubirii
Total: 100 de puncte. Se acordă 10 puncte din oficiu.
Timp de efectuare: 45 de minute.
Completează spațiile punctate: (45 puncte)
O familie se întemeiază prin Sfânta Taină a ………………………….. .
Membrii unei familii sunt ……………………, ………………………. și …………………….. .
Cea mai mare bogăție a părinților sunt …………………………. .
A cincea poruncă din Decalog este: „…………………….. pe tatăl tău și pe mama ta”.
Prima familie întemeiată de Dumnezeu în Rai este a lui ………………. și ……………..
Mirii primesc binecuvântarea lui Dumnezeu în …………………………… .
Enumeră trei datorii ale părinților față de copii și trei datorii ale copiilor față de părinți. (30 puncte)
…………………………………………. …………………………………………..
………………………………………… …………………………………………..
………………………………………… …………………………………………..
Plecând de la următoarea strofă, scrie-i mamei tale un mesaj în care să îi mulțumești pentru grija pe care ți-o poartă. (15 puncte)
„Câți mai avem părinți în viață,
Să-i prețuim cum se cuvine,
Le datorăm iubirea, cinstea,
Grija de azi și cea de mâine”.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
BAREM DE CORECTARE ȘI NOTARE
Subiectul I (45 de puncte)
Pentru fiecare răspuns corect se acordă 0,50 puncte (9 x 0,50p. = 45 puncte);
nunții, mama, tata, copilul, copiii, cinstește, Adam, Eva, Biserică
Pentru răspuns incorect sau lipsa răspunsului se acordă 0 puncte.
Subiectul II (30 de puncte)
Pentru fiecare răspuns corect se acordă 0,50 puncte (6 x 0,50p. = 30 puncte);
Iubească, îngrijească, educe
Iubească, respecte, ajute
Pentru răspuns incorect sau lipsa răspunsului se acordă 0 puncte.
Subiectul III (15 de puncte)
Pentru răspuns formulat corect se acordă 15 puncte
Pentru răspuns incorect sau lipsa răspunsului se acordă 0 puncte.
Total: 100 de puncte
Se acordă 10 puncte din oficiu.
Timp de rezolvare a testului de evaluare finală 45 de minute.
În urma testului am constatat că majoritatea elevilor dețin cunoștințele elementare despre cum și unde se întemeiază o familie creștină, care sunt membrii unei familii și ce datorii au unii față de alții, care este porunca ce face referire la cinstirea părinților.
Rezultatele evaluării inițiale
După aplicarea testului, elevii clasei experimentale au primit un chestionar prin care am dorit să aflu dacă vor să desfășurăm o oră de religie împreună cu părinții.
CHESTIONAR PENTRU ELEVI
V-ați dori să facem o activitate împreună cu părinții la ora de Religie?
DA
NU
Care dintre părinți v-ar plăcea să fie prezent la activitate?
TATA
MAMA
Ați mai făcut vreodată o astfel de activitate?
DA
NU
Ce v-ar plăcea să facem la această activitate?
……………………………….
………………………………
………………………………
Răspunsurile lor au fost îmbucurătoare, din cei 14 elevi chestionați, toți și-au dorit o astfel de activitate, nemaifăcând niciodată, 13 elevi dorind să fie prezentă mama, iar un elev dorind să fie prezent tatăl, deorece mama este plecată de acasă. Printre activitățile propuse de ei în cadrul acestei ore se numără: să deseneze și să cânte împreună cu părinții, să le povestească părinții despre copilăria lor, să se joace împreună cu părinții și să verifice cât de bine îi cunosc părinții (culoarea, mâncarea, disciplina preferată; anotimpul, animalul preferat etc).
Tot în această etapă, din discuțiile purtate cu elevii am constatat următoarele aspecte din viața lor religioasă:
Elevii nu merg în mod regulat la biserică duminica și aceasta în cele mai multe cazuri din cauza lipsei unui exemplu familial și a încurajării din partea părinților.
Foarte puțini elevi au vizitat o mănăstire, fie împreună cu familia când au plecat în concediu, fie cu școala prin intermediul excursiilor care se organizează destul de rar.
Majoritatea se spovedesc și se împărtășesc o dată pe an, de Sfintele Paști, când merg la biserică împreună cu întreaga familie.
Mulți elevi nu dețin Biblia în casă și nu au citit niciodată din aceasta.
Un rol important în învățarea primei rugăciuni l-a avut bunica, în cele mai multe cazuri.
Plecând de la aceste date, mi-am organizat activitatea pe parcursul întregului an școlar 2019-2020, atât cu scopul însușirii de către elevi a învățăturilor de credință ortodoxă despre familie și formarea comportamentului religios-moral față de părinții lor, cât și de implicare a părinților în activități extracurriculare.
În vederea realizării acestui scop am optat pentru folosirea metodelor activ-participative, pentru alternarea formelor de organizare a colectivului de elevi (frontal, pe grupe) și pentru promovarea activităților extracurriculare, fiind implicați și părinții.
5.2. Etapa experimental – ameliorativă
Etapa experimentală, adică etapa cu caracter formativ s-a desfășurat în semestrul al II-lea, al anului școlar 2019-2020.
Odată cu începerea experimentului atenția s-a îndreptat în direcția obiectivelor pe care le-am fixat și pe care le-am menționat mai sus, în capitolul anterior.
În această etapă a avut loc aplicarea la clasa experimentală a unor activități curriculare și extracurriculare pretabile problematicii propuse, urmărindu-se prin intermediul lor realizarea obiectivelor cercetării și verificarea ipotezei științifice și a ipotezelor de lucru, particulare.
După testarea inițială și înregistrarea rezultatelor obținute, am procedat la introducerea factorului propus (strategii moderne de predare-învățare-evaluare la clasa experimentală). În desfășurarea activităților am utilizat fișe de lucru, jocuri didactice și numeroase metode și procedee pentru a-i determina pe elevi să-și dezvolte deprinderile de muncă independentă și în echipă.
La clasele de control am utilizat metodele tradiționale și am aplicat aceleași fișe de lucru.
Evaluarea formativă a fost utilizată pentru a urmări rezultatele obținute de fiecare elev, pentru a vedea progresul sau regresul fiecăruia, pentru a putea lua măsurile corecte de recuperare și pentru a constata dacă metodele activ – participative favorizează actul didactic.
În continuare vor fi descrise activitățile didactice și extradidactice desfășurate la clasa a IV-a A de la Școala Gimnazială Nr. 1 Mârșani (clasa experimentală).
Exemple de activități didactice formative derulate
Principalele metode activ – participative folosite în parcursul didactic din etapa formativ-ameliorativă au fost: Metoda cvintetului, Metoda cubului, Studiul de caz, Metoda ciorchinelui, Turul galeriei.
Cvintetul este un procedeu nou didactic folosit ca metodă instructiv-evaluativă în cadrul lecției Familia și împlinirea poruncii iubirii.
– se folosește cu precădere cu grupul pilot întrucât participă la alcătuirea variabilei independente și în analiza experimentului didactic.
Metoda prevede construirea unei poezii cu rimă albă sau lăsată la aptitudinea elevului care să conțină cinci versuri. Metoda construirii versurilor constă în a completa din imaginea familiei creștine următoarele cerințe:
pe primul vers : cuvântul/sintagma cheie a conținutului (uzual se folosește un substantiv, ex: Familia creștină)
două cuvinte care surprind o descriere a sintagmei inițiale – adjective (ex: soț și soție)
trei cuvinte care descriu acțiuni legate de cuvântul cheie – verbe de obicei la gerunziu sau la alt mod (ex. trăind, iubind, rugându-se)
patru cuvinte care marchează sentimentele și atitudinile elevului față de sintagma cheie ( ex: Este darul lui Dumnezeu)
un cuvânt care sintetizează esența subiectului (ex: reper)
Alte exemple de cuvinte cheie folosite de elevi pentru alcătuirea cvintetelor: mama, copiii, părinții.
1.Mama
2.Harnică, iubitoare
3.Ajutând, îngrijind, iubind
4.Mă ajută la greu.
5.Blândețe.
1.Copiii
2.Cuminți, încântători
3.Cinstind, ascultând, ajutând
4.Nu uită de părinți
5.Recunoscători.
1.Părinții
2.Truditori, îndurători
3.Protejând, mângâind, îndrumând
4.Strâng toți copiii acasă
5.Responsabili.
Cubul este o metodă nouă didactică care s-a aplicat în cadrul lecției Familia și împlinirea poruncii iubirii.
metoda cubului este parte integrantă a variabilei independente administrate grupului pilot (experimental).
Descrieți: (Învățătura Bisericii despre familie);
Comparați: (Comparație cu viața în afara familiei);
Asociați: (Modul în care trebuie să se comporte membrii unei familii unii cu ceilalți);
Analizați: (Analizarea unor situații în care în vecinătate s-ar stabili o familie de altă credință și cu alte obiceiuri diferite de ale noastre; cum s-ar comporta și cum ar aplica noțiunile învățate?)
Aplicați: (Dați exemple de acțiuni concrete prin care copiii își arată iubirea față de părinți);
Argumentați: (Rolul pe care îl are familia în educația copiilor și formarea caracterului religios-moral).
Studiul de caz poate fi utilizat în cadrul orelor de religie pe tema familiei în următoarele situații:
În analiza unor cazuri de deviații comportamentale cunoscute de către elevi;
În identificarea datoriilor membrilor unei familii, pe baza analizei relației dintre aceștia;
În dezvoltarea atenției și înțelegerii față de problemele unor familii din comunitate;
În evidențierea datoriilor față de Dumnezeu și de semeni, de școală, de familie, de biserică și de societate;
În formarea deprinderii de a practica virtuțile.
În cadrul lecției Familia și împlinirea poruncii iubirii am folosit următorul studiu de caz:
„Într-o zi, doi vecini, Ioan și Teodor, stăteau de vorbă. Teodor era foarte trist. Toată ziua se străduia să muncească pentru el și familia lui, dar tot degeaba abia își duceau traiul de pe o zi pe alta, copiii începuseră să nu îl mai asculte, se certase și cu soția. Seara venea prea obosit acasă ca să mai aibă timp pentru el și familia lui sau pentru a spune o rugăciune. Ba, de o vreme, începuse să lucreze și în sfânta zi a Domnului, duminica.
Când Ioan a auzit povestea vecinului său și-a dat seama că Teodor se îngrijea mai mult de cele necesare traiului, decât de sufletul lui. Ioan i-a spus că fiecare om a primit de la Dumnezeu mai multe daruri dragostea, răbdarea, blândețea, credința.
Dragostea trebuie să se arate, în primul rând, față de membrii familiei. De aceea, timpul petrecut împreună cu cei dragi trebuie să fie cât mai îndelungat. Răbdarea și blândețea sunt daruri foarte importante pentru a asigura tăirea în armonie a oamenilor. Atunci când acestea dispar, apar certurile. Pentru a-și întări credința, creștinul trebuie să se roage, să participe la slujbe, să citească din Sfânta Scriptură, să facă fapte bune.
Teodor a înțeles că, din dorința de a oferi cât mai mult familiei, în plan material, a uitat de Dumnezeu. El a hotărât să se străduiască mai mult pentru a folosi mai bine darurile primite de la Dumnezeu.”
Ciorchinele este o metodă activă pe care am folosit-o în recapitularea cunoștințelor.
Metoda ciorchinelui constă în scrierea unui cuvânt cheie în centrul tablei sau a foii de hârtie și găsirea de către elevi a altor cuvinte (sintagme) corelate cu cuvântul cheie în funcție de tema tratată, nivelul clasei, timpul disponibil. Rezultatul poate fi o analiză a cuvântului central, caracterizat de cele găsite, sau o sinteză care va duce la un alt cuvânt cheie necesar în lecție. Forma de organizare a acestei activități se poate desfășura frontal, pe grupe sau individual, elevii pot să-și exprime părerea, să facă legături între concepte. Se trag linii între toate cuvintele care par a fi conectate. Activitatea se oprește când se termină ideile sau a expirat timpul. În cadrul lecției Familia și împlinirea poruncii iubirii, cuvântul cheie este Familia creștină.
Turul galeriei este o metodă de învățare prin colaborare. În cadrul lecției Familia creștină și împlinirea poruncii iubirii, am folosit această metodă astfel:
Elevii au fost împărțiți în grupuri de câte trei și au avut de realizat pe coli de flip-chart un ciorchine al cărui cuvânt cheie a fost familia creștină. La final au fost expuse în fața clasei lucrările realizate și prezentate de fiecare raportor al grupelor. Fiecare grup s-a deplasat, făcând un tur al galeriei de lucrări, oprindu-se în fața fiecărui ciorchine pentru a discuta și a înțelege mai bine modul în care a fost realizat, pentru a-și nota observațiile și sugestiile la acestea.
Exemple de activități extradidactice cu caracter formativ – educativ derulate
În formarea deprinderilor religios-morale este necesară trecerea la partea practică ce adaugă laturii intelectuale, harul lui Dumnezeu. Acest lucru s-a realizat prin includerea elevilor în diverse activități extracurriculare, dar și participarea la Sfintele Slujbe ale Bisericii cu ocazia unor sărbători religioase cum ar fi: Sf. Nicolae, Sf. Parascheva, Sf. Constantin și Elena etc, cu scopul conștientizării importanței prezenței Bisericii în viața oamenilor, a descoperirii imaginilor zugrăvite în interiorul Bisericii în care se regăsesc viața și învățăturile Mântuitorului și sfinții care au pus în practică învățăturile Domnului.
Aceste activități au urmărit dezvoltarea creativității elevilor și realizarea obiectivelor cercetării în special în legătură cu cei din grupul inclus în experiment, însă unele dintre ele s-au derulat la nivelul întregii școli, oferind posibilitatea de participare unui număr mare de elevi, ceea ce a reprezentat un câștig pentru ora de religie în general.
Activitățile extracurriculare din perioada 2018-2020 s-au desfășurat cu ocazia unor serbări școlare în perioada marilor sărbători creștine Nașterea Domnului, Învierea Domnului și Înălțarea Domnului la cer, precum și în săptămâna Școala altfel „Să știi mai multe, să fii mai bun!”.
Desfășurarea serbărilor dedicate marilor sărbători creștine s-au bucurat de o apreciere deosebită, întrucât au avut în prim-plan colinde, poezii, scenete sugestive, extrem de bine alese, al căror conținut a fost raportat la particularitățile de vârstă și psihologice ale elevilor și la dezvoltarea lor cognitiv-intelectuală.
Programul „Școala altfel: Să știi mai multe, să fii mai bun!” dedicat exclusiv activităților extracurriculare are ca scop implicarea tuturor preșcolarilor, elevilor și a cadrelor didactice în activități care să răspundă intereselor și preocupărilor diverse ale copiilor din viața cotidiană, să pună în valoare talentele și capacitățile acestora în diferite domenii, să stimuleze participarea lor la acțiuni variate, în contexte non-formale, să îmbunătățească competențele lor sociale și să le dezvolte stima de sine, iar pentru cadrele didactice a reprezentat o adevărată provocare profesională, acestora revenindu-le sarcina didactică de a se prezenta în fața elevilor cu activități noi atractive, dar și educative într-un nou cadru școlar.
În acest program am inclus la propunerea părinților și a elevilor o serie de activități sugestive pentru domeniul religios ca: „Obiceiuri și tradiții de Sfintele Paști!”, „Decorăm masa de Paști!”, „Încondeiem ouă!”, „Lumina sfântă a Învierii Domnului”, dar și activitatea „Sfânta Taină a Spovedaniei” unde au participat elevii claselor I-VIII, fiind apreciată și așteptată de ei, în fiecare an.
Evaluarea acestor activități extracurriculare s-a concretizat în analiza produselor activității elevilor: fișe individuale, desene / lucrări plastice, felicitări pentru Sfintele Paști, ouă încondeiate oferind posibilitatea realizării unor expoziții în care respectivele produse ale activității au fost prezentate primind aprecieri din partea tuturor cadrelor didactice și a colegilor.
Datele/ informațiile colectate prin observarea sistematică a comportamentului elevilor pe parcursul tuturor activităților extracurriculare, indiferent de natura lor, au concurat la formarea și confirmarea opiniei potrivit căreia tot ceea ce este specific domeniului religios are puternice valențe formative, pozitive în direcția conturării și dezvoltării personalității moral-religioase a elevilor.
Acestea au fost completate de o activitate realizată numai la clasa experimentală, la care au participat și părinții elevilor, activitate ce a urmărit, așa cum am mai spus atingerea obiectivelor cercetării și verificarea ipotezei.
Având în vedere că la inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat ca anul 2020 să fie declarat Anul omagial al pastorației părinților și copiilor și Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români, am hotărât împreună cu elevii clasei a IV-a A de la Școala Gimnazială Mârșani să desfășurăm o activitate la care să participe și părinții acestora (mămicile).
Prin implicarea părinților în această activitate se descoperă noi modalități de educare a copiilor bazate pe colaborare și comunicare. Cei doi factori au un scop comun și anume educarea și formarea copilului pentru viață.
Activitatea s-a numit „Copii și părinți la ora de Religie” și a avut ca scop: creșterea implicării părinților în activitățile școlii, iar ca obiective:
Identificarea sfaturilor și învățăturilor primite de la părinți
Îmbunătățirea relațiilor dintre părinți și copii
Optimizarea relației părinte-elev-profesor
Încurajarea părinților să își asume un rol activ în învățarea copiilor
Promovarea parteneriatului școală-familie-biserică
În prima parte a activității, elevii și părinții au fost împărțiți în grupe de câte 3-4. Am audiat împreună cântarea religioasă „Trăia odată într-o căsuță”, apoi atât grupele părinților, cât și grupele elevilor au identificat sfaturile ce reies din cântare, precum și consecințele neascultării. Am analizat răspunsurile date de grupele elevilor și de grupele părinților și am extras învățătura morală.
În a doua parte a activității, părinții au primit fișa „Cât de bine îmi cunosc copilul?” și au răspuns la întrebări de genul „Culoarea preferată a copilului meu este…”, „Materia preferată a copilului meu este…”, „Când va crește mare copilul meu își dorește să devină…” etc. În același timp și elevii au răspuns la aceste întrebări referitoare la ei. La final am analizat răspunsurile fiecărui părinte-copil.
Apoi, în timp ce mamele audiau cântarea religioasă „Datoria mamei”, elevii scriau pe un bilețel trei calități ale mamei „Mama mea este…” urmând să le citească în fața clasei. Am discutat cu mămicile despre rolul pe care îl au în educația copiilor și despre mesajul transmis de cântarea audiată. La final, mămicile au primit felicitări și flori din partea copiilor și am împărtășit impresii despre activitate, în timp ce am servit suc și prăjituri. Toți am ajuns la concluzia că ne-am simțit foarte bine, că am avut multe de învățat și că ne dorim să mai desfășurăm astfel de activități împreună.
Evaluarea activității s-a realizat prin fotografii și sondaje de opinie în rândul elevilor și părinților.
Între manifestările culturale și educaționale programate cu prilejul Anului omagial al pastorației părinților și copiilor și Anului comemorativ al filantropilor ortodocși români, 2020, Sectorul teologic-educațional al Patriarhiei Române a organizat Concursul Național Catehetic „Iubirea lui Hristos în familia mea”.
Concursul Național Catehetic „Iubirea lui Hristos în familia mea” a fost organizat cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (Temei nr. 10.832/2019), de către Sectorul teologic-educațional al Patriarhiei Române, în parteneriat cu Ministerul Educației și Cercetării, în perioada 15 noiembrie 2019 – 21 mai 2020.
Concursul s-a adresat copiilor, preoților, profesorilor de religie/de altă disciplină implicați în Programul Național Catehetic „Hristos împărtășit copiilor” și altor educatori creștini.
Scopul concursului:
Concursul a contribuit la dezvoltarea creativității prin libertatea oferită participanților în inițierea unor idei de proiect precum și a sentimentelor de atașament față de familie și valorile ei. Prin raportarea la tematica anului omagial, copiii au fost îndemnați să se apropie mai mult de părinții lor, iar preoții și profesorii implicați au fost încurajați să acorde prioritate familiei în orizontul activității pastorale și didactice.
Obiectivele concursului:
încurajarea și susținerea familiilor care duc o viață creștină autentică și prezentarea lor ca modele;
exemplul familiei preotului în pastorația comunității, ca model asumat de viață creștină;
afirmarea și promovarea sfințeniei căsătoriei, a solidarității în familie și între familii, demnitatea maternității, a paternității, a filiației și a fraternității, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu, ce trebuie cultivate;
susținerea și apărarea familiei creștine în societatea contemporană în fața provocărilor actuale și a „modelelor” străine de valorile creștine;
educația copiilor: responsabilitate a familiei, a Bisericii și a Școlii.
La concurs puteau participa elevi din învățământul preuniversitar (7-18 ani, indiferent de număr), care făceau parte din grupa de cateheză, sub coordonarea unui preot și unui profesor de religie/altă disciplină. Grupul de cateheză format la nivelul parohiei a avut de realizat împreună un miniproiect cu caracter filantropic – cultural, realizat și implementat în întregime de către copii, adresat cu preponderență familiei.
Parohiile Sfântul Nicolae și Intrarea în Biserică a Maicii Domnului din comuna Mârșani, ce se află sub păstorirea preoților Cîrstea Sorin, Enache Alexandru și Constantin Dan, în parteneriat cu Școala Gimnazială Nr.1 Mârșani, au participat la acest concurs.
Obiectivele activitații desfășurate de elevi au fost:
Manifestarea iubirii față de Dumnezeu prin ajutorarea aproapelui
Cinstirea părinților și a bunicilor
Implicarea în activități filantropice la nivelul comunității
Elevii au confecționat la școală mărțișoare și felicitări pentru doamnele din parohii. De asemenea, s-au strâns pachete cu alimente neperisabile din partea elevilor, cadrelor didactice, părinților și enoriașilor din parohii.
Pe 1 și 8 martie, elevii și părinții au participat la Sfânta Liturghie. La finalul slujbei, elevii au oferit mărțișoarele și felicitările confecționate de ei doamnelor prezente la slujbă, apoi au oferit pachetele cu produse neperisabile familiilor cu resurse financiare reduse identificate de preoții parohi.
Elevii s-au implicat cu drag în aceste activități și au fost apreciați de membrii comunității. Familiile care au beneficiat de produsele donate au fost bucuroase de inițiativa noastră. Doamnele din parohie au fost fericite că au primit câte un mărțișor din suflet de copil. În anexe sunt expuse fotografii realizate în timpul desfășurării activității „Un mărțișor din suflet de copil”.
Tot în „Anul omagial al pastorației părinților și copiilor”, în perioada martie-aprilie 2020, din cauza răspândirii coronavirusului și a suspendării cursurilor, Fundația Cuvântul care Zidește a organizat un concurs online, cu tema „FAMILIA”, având două secțiuni: 1. pictură și desen cu tema – „Familia” și 2. Concurs de eseuri (format Word sau PDF) cu tema – „Eu și familia mea”. Elevii școlilor gimnaziale Negoi, Mârșani și Întorsura au răspuns afirmativ la rugămintea mea de a participa și ei cu desene la acest concurs și expoziția lor se poate vedea în anexe. Rezultatele au fost afișate pe site-ul Fundației Cuvântul care Zidește.
Printre câștigători se numără și elevii mei, de la școlile gimnaziale Negoi, Mârșani și Întorsura:
Chelu Alexandru, cls. I, Școala Gimnazială Negoi, Premiul I
Zavelea Raul, cls. I, Școala Gimnazială Negoi, Premiul II
Mărinică Rebeca, cls. a II-a, Școala Gimnazială Mârșani, Premiul II
Buță Miruna, cls. a II-a, Școala Gimnazială Mârșani, Mențiune
Iacob Alexandra, cls. a III-a, Școala Gimnazială Mârșani, Premiul III
Neamțu Andra, cls. a III-a, Școala Gimnazoală Mârșani, Mențiune
Călugăru Elena, cls. a IV-a, Școala Gimnazială Mârșani, Premiul II
Burada Andreea, cls. a IV-, Școala Gimnazială Mârșani, Mențiune
Papa Alexia, cls. a IV-, Școala Gimnazială Mârșani, Mențiune
Dinuți Liviu, cls. a V-a, Școala Gimnazială Întorsura, Mențiune
Drăcea Cristina, cls. a VI-a, Școala Gimnazială Întorsura, Mențiune
5.3. Rezultatele din etapa finală
La sfârșitul anului școlar 2019 – 2020 am aplicat testul de evaluare finală online din cauza suspendării cursurilor în vederea prevenirii răspândirii coronavirusului. În acestă perioadă am ținut în permanență legătura cu elevii și cu părinții pe grupurile de Messenger și de WhatsApp. Elevii clasei experimentale și ai claselor de control au primit testul pe grupurile de lucru, l-au rezolvat și au trimis poze cu răspunsurile. Am realizat estimarea de ansamblu a notelor obținute, pentru a face o comparație între clasa experiment și clasele de control. Am folosit această formă de evaluare pentru a observa nivelul de pregătire al elevilor la finalul cercetării realizate și pentru a vedea dacă elevii au progresat.
TEST DE EVALUARE FINALĂ
Tema: Familia și împlinirea poruncii iubirii
Total: 100 de puncte. Se acordă 10 puncte din oficiu.
Timp de efectuare: 45 de minute.
Completează spațiile punctate cu cuvintele din paranteză: (40 puncte)
Domnul Iisus Hristos a binecuvântat familia la …………………….. din Cana Galileii. Acolo, El a făcut prima Sa ……………………………… : a transformat apa în ………., pentru nuntași, la rugămintea …………………… Sale și din ……………………… pentru miri. Prin prezența Sa la nuntă, ……………………………….. a ridicat căsătoria la rang de ……………………… .
(vin, nunta, dragoste, Mântuitorul, Taină, minune, mamei)
Familia creștină este o mică ………………………………., în care părinții și copiii trăiesc în …………………………………….. și se ………………………….. unul pentru celălalt. În familie este firesc ca fiecare membru să își asume………………………………… . Părinții au datoria de a-i ajuta pe copii să îl cunoască pe ………………………., să devină ………………………. ai Bisericii, să fie milostivi. Copiii au datoria de a ……………………de părinți, de a-i …………………. și de a-i ………………….. .
(asculta, membri, cinsti, înțelegere, responsabilități, Biserică, roagă, Hristos, iubi)
Încercuiește enunțurile care exprimă cele mai bune mijloace folosite de părinți pentru a-și educa creștinește copiii: (20 puncte)
Îi învață cuvântul lui Dumnezeu
Le cer consecvent, cu asprime, să își îndeplinească datoriile
Le oferă un model de adevărată viață creștină
Se implică foarte puțin în formarea duhovnicească a copiilor
Nu îi îndeamnă să meargă la biserică.
Subliniază răspunsurile corecte: (30 puncte)
Îmi îndeplinesc datoriile față de părinți atunci când:
îi ascult, fac numai ce vreau eu, îi respect, vorbesc urât cu ei, nu îi ajut la treabă, le ofer ajutor
BAREM DE CORECTARE ȘI NOTARE
Subiectul I (40 de puncte)
Pentru fiecare răspuns corect se acordă 0,25 puncte (16 x 0,25p. = 40 puncte);
Nunta, minune, vin, mamei, dragoste, Mântuitorul, Taină
Biserică, înțelegere, roagă, responsabilități, Hristos, membri, asculta, iubi, cinsti
Pentru răspuns incorect sau lipsa răspunsului se acordă 0 puncte.
Subiectul II (20 de puncte)
Pentru fiecare răspuns corect se acordă 10 puncte (2 x 10p. = 20 puncte);
Îi învață cuvântul lui Dumnezeu
Le oferă un model de adevărată viață creștină
Pentru răspuns incorect sau lipsa răspunsului se acordă 0 puncte.
Subiectul III (30 de puncte)
Pentru fiecare răspuns corect se acordă 10 puncte (3 x 10p. = 30 puncte);
îi ascult, îi respect, le ofer ajutor
Pentru răspuns incorect sau lipsa răspunsului se acordă 0 puncte.
Total: 100 de puncte
Se acordă 10 puncte din oficiu.
Timp de rezolvare a testului de evaluare finală 45 de minute.
Rezultatele evaluării finale
În acest moment se pot compara rezultatele obținute de elevii claselor de control și ai clasei experiment. S-a constatat că, spre deosebire de clasele de control la care am folosit metode tradiționale de predare-învățare, la clasa experiment, unde s-au utilizat metodele moderne, calificativele sunt mult mai bune.
CAPITOLUL 6. COMPARAREA ȘI INTERPRETAREA STATISTICĂ A DATELOR OBȚINUTE
Comparând rezultatele, se poate observa o îmbunătățire semnificativă a rezultatelor de la evaluarea finală comparativ cu cea inițială, prin scăderea numărului de calificative de SUFICIENT și creșterea numărului de calificative de FOARTE BINE.
Procentajul calificativelor de FOARTE BINE indică faptul că strategiile didactice interactive aplicate în lecțiile de învățare, de consolidare și evaluare au avut o mare eficiență. Făcând o paralelă între rezultatele obținute la testele de evaluare am observat că unii elevi au obținut progrese, ceea ce înseamnă că metodele și procedeele folosite pentru însușirea cunoștințelor referitoare la învățătura ortodoxă despre familie și împlinirea poruncii iubirii și Sfânta Taină a Nunții au fost eficiente.
Am remarcat bucuria, plăcerea de care au dat dovadă pe tot parcursul cercetării (clasa experiment), de parcă nu ar fi depus niciun efort pentru învățare și evaluare. Cea mai importantă este echipa și modul în care se prezintă aceasta, capacitatea de a se exprima și de a găsi cele mai bune soluții pentru problemele ridicate. Am urmărit în mod deosebit, prin modalități de instruire moderne (strategii interactive de grup), să contribui la dezvoltarea educației religios-morale și a conduitei morale a elevilor.
Eșantion experimental versus de control, în pretest
Eșantion experimental versus de control, în posttest
Prin compararea rezultatelor obținute la testul inițial si final, ori urmărind un anumit grup (pilot sau martor) se poate observa mai ușor cum variază calificativele elevilor în acest experiment didactic. Trebuie remarcat faptul că la toate trei clasele s-a putut observa o creștere semnificativă a calificativelor elevilor raportate la testul inițial și la cel final, astfel în etapa constatativă calificativul dominant al clasei experimentale a fost BINE iar în etapa finală FOARTE BINE, de asemenea, prima clasă de control a ajuns de la calificativul dominant al clasei SUFICIENT la BINE, iar a doua clasă de control a plecat de la calificativul BINE ajungând în etapa finală la FOARTE BINE ceea ce presupune un progres al tuturor claselor.
Eșantion experimental în pretest versus eșantion experimental în posttest
Eșantion control în pretest versus eșantion control în posttest
Eșantion control în pretest versus eșantion control în posttest
Creșterea este importantă întrucât gradul de dificultate a testului final este net mai mare decât cea a testului inițial, iar în ciuda acestui lucru, calificativele la testul final au fost mult mai mari. Diferența considerabilă de progres dintre cele trei grupuri angajate în experiment este o
consecință a aplicării factorului de progres, al eficienței variabilei independente (aplicată grupului pilot) comparativ cu variabila dependentă a grupurilor martor, semn că mijloacele și procedeele utilizate în predarea unor conținuturi istorico-religioase au fost fructuoase.
Rezultatele experimentului realizat relevă faptul că ipotezele de lucru s-au confirmat prin rezultate concrete, demonstrate matematic, prin progrese și performanțe reale.
Așadar se recomandă în continuare:
Utilizarea metodelor activ – participative în activitățile de predare – învățare
Implicarea familiei în viața școlară a copilului
Colaborarea școlii (prin intermediul profesorului de Religie) cu Biserica (prin intermediul preotului paroh)
Desfășurarea activităților extracurriculare atât în școală, cât și în Biserică
CONCLUZII
Marile religii ale lumii ( care se deosebesc între ele prin denumirea pe care i-o atribuie lui Dumnezeu, izvoare, doctrină, cult) vorbesc despre instituția familiei, fiecare în limbajul ei. Diferitele religii, confesiuni și credințe sunt unite în ceea ce privește familia, prioritățile legate de familie fiind mai presus de orice diferență politică, economică sau religioasă.
În marile religii ale lumii (islamul, iudaismul și creștinismul) studiate în cercetarea de față, familia este așezată la loc de cinste și rolul acesteia este de a aduce pe lume copii, de a-i crește și îngriji, de a le oferi o educație sănătoasă, iar copiii au datoria de a-i respecta și cinsti pe părinții lor. Dacă se neglijează educația și buna creștere a copiilor, ei vor deveni o povară pentru părinți, pentru familie, comunitate și omenire.
În islam, mama musulmană înțelege că are o mare responsabilitate față de copiii ei și încearcă din răsputeri să le insufle acestora cele mai bune calități, ca de pildă: iubirea pentru ceilalți, păstrarea legăturilor de rudenie, ajutorarea celor nevoiași, respectarea bătrânilor, duioșia pentru cei mici, satisfacții prin împlinirea faptelor bune, ținerea promisiunilor, judecata corectă și toate celelalte trăsături bune și demne de laudă. Ea știe cum să ajungă la inima copiilor ei și cum să le insufle aceste calități demne de laudă, folosind cele mai bune și mai eficiente metode, ca de exemplu: își arată iubirea și afecțiunea pe care le-o poartă fără să facă discriminare între fete și băieți, îi încurajează, îi sfătuiește, este atentă la orice lucru care i-ar putea influența negativ, le corectează greșelile cu blândețe, le insuflă copiilor un caracter bun și un comportament ales. La fel și tatăl musulman, înțelege psihologia copiilor săi și știe cum să le insufle înțelepciune și purtări alese, folosind în acest sens cele mai bune metode, ca de exemplu: constituie pentru ei un bun exemplu, se coboară la nivelul lor, se poartă frumos cu ei, îi încurajează, îi sfãtuiește, le corectează greșelile, este iubitor și blând cu ei, fără a fi însă prea îngăduitor și este exigent, fără a fi prea aspru. Astfel copiii vor crește într-o atmosferă plină de grijă, compasiune și afecțiune, care nu poate să dea naștere decât unor copii grijulii, iubitori, loiali și drepți, cu o personalitate puternică, copii ce sunt dispuși să dăruiască și să își ducă pe umeri responsabilitățile.
La evrei, în general, până la vârsta de cinci ani, mama se ocupa de creșterea și educarea copiilor, iar de la vârsta de cinci ani, educarea copiilor intra de obicei în atribuțiile tatălui, dar ambii părinți căutau să dea copiilor lor o profundă educație religios-morală, cu scopul de a face din ei niște convinși împlinitori ai poruncilor dumnezeiești descoperite lui Moise pe muntele Sinai. Tatăl avea obligația de a-i învăța pe copiii săi Legea, mai întâi prin exemplul personal și după aceea, prin învățătură. Educația nu se limita doar la însușirea regulilor de bună conviețuire social-morală, preocuparea majoră a părintelui fiind și aceea de a-l deprinde pe tânăr cu munca la câmp sau cu îngrijirea turmelor.
Copilul, fie el băiat sau fată, trebuia să învețe o meserie, încât să fie capabil la maturitate să poată susțină, la rândul lui, financiar, o familie. El era dator să ofere deplin respect părinților săi, să se îngrijească de ei la vremea bătrâneților lor și, mai presus de orice, să le facă cinste în comunitate, să fie dovada vie a respectării Legii lui Dumnezeu.
În creștinism, părinții reprezintă pentru copiii lor, primele și principalele modele de viață, de aceea pentru copii, credința părinților este o lecție vie, iar exemplul părinților este factorul decisiv în educarea copiilor, călăuzirea lor prin viață fiind un factor important. Grija părinților și în mod deosebit a mamei nu trebuie să se rezume doar la a-l naște, a veghea asupra sănătății sale, a-i oferi adăpost, a-l hrăni și îmbrăca, ci înseamnă a-l crește și educa, a-i oferi o cultură și o educație frumoasă pentru viață și mântuire, a-l forma în spiritul frumosului moral, artistic și duhovnicesc, în dragoste de Dumnezeu și de semeni, de neam și de familie, de istorie și de exemplele sublime pe care acestea ni le oferă.
Concluzia este că responsabilitatea cea mai mare a familiei o constituie creșterea și educarea copiilor, deoarece Dumnezeu va cere socoteală pentru viețile copiilor încredințați spre educare, iar rezultatele unei educații bune vor aduce o împlinire și o bucurie care nu se poate compara cu nici o altă reușită.
În programele pentru studierea disciplinei Religie-cultul ortodox, în învățământul primar pot fi identificate conținuturi din care elevii învață ce este o familie, care sunt relațiile dintre membrii familiei, ce activități religioase se pot face în familie, cum se poate împlini porunca iubirii în familie, raportarea copiilor la Dumnezeu și la proprii părinți, ascultarea față de Dumnezeu și față de părinți, exprimarea recunoștinței față de părinți, practicarea rugăciunii în familie, pentru părinți și frați. În predarea – învățarea acestor conținuturi am folosit metode, precum: expunerea, conversația euristică, lectura și interpretarea textului biblic, studiul de caz, exemplul, rugăciunea, jocul didactic, dramatizarea, cvintetul, ciorchinele, explozia stelară, cubul. Și pentru că în formarea deprinderilor religios-morale este necesară trecerea la partea practică ce adaugă laturii intelectuale, harul lui Dumnezeu, am realizat acest lucru prin includerea elevilor în diverse activități extracurriculare, dar și prin participarea la Sfintele Slujbe ale Bisericii cu ocazia unor sărbători religioase cum ar fi: Sf. Nicolae, Sf. Parascheva, Sf. Constantin și Elena etc, cu scopul conștientizării importanței prezenței Bisericii în viața oamenilor, a descoperirii imaginilor zugrăvite în interiorul Bisericii în care se regăsesc viața și învățăturile Mântuitorului și sfinții care au pus în practică învățăturile Domnului.
Având în vedere că anul 2020 a fost declarat Anul omagial al pastorației părinților și copiilor am desfășurat împreună cu elevii clasei a IV-a A de la Școala Gimnazială Mârșani și cu părinții acestora activitatea numită „Copii și părinți la ora de Religie” având ca scop: creșterea implicării părinților în activitățile școlii, iar ca obiective: identificarea sfaturilor și învățăturilor primite de la părinți, îmbunătățirea relațiilor dintre părinți și copii, optimizarea relației părinte-elev-profesor, încurajarea părinților să își asume un rol activ în învățarea copiilor, promovarea parteneriatului școală-familie-biserică.
La începutul cercetării am plecat de la ipoteza generală că „Cu cât se va încerca promovarea de valori religios-morale, cu ajutorul metodelor activ-participative, în cadrul orelor de religie și al activităților extracurriculare, prin exemple de viață familială, oferite de Sfânta Scriptură și Părinții Bisericii, dar și în cadrul educației corespunzătoare oferite de familia creștină, cu atât rezultatele copiilor și tinerilor vor fi mai valoroase, iar relațiile interpersonale ale elevilor la școală și în familie se îmbunătățesc din punct de vedere religios-moral”, iar la finalul cecetării am ajuns la concluzia că prin utilizarea metodelor activ – participative în activitățile de predare – învățare, prin implicarea familiei în viața școlară a copilului, prin colaborarea școlii (profesorul de Religie) cu Biserica (preotul paroh) și prin desfășurarea activităților extracurriculare atât în școală, cât și în Biserică, rezultatele experimentului realizat relevă faptul că ipoteza de lucru a fost confirmată.
BIBLIOGRAFIE
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, București, 2005.
Coranul, traducere din limba arabă: George Grigore, Ed. Herald, București, 2010.
Programa școlară pentru disciplina Religie – cultul ortodox, cls. a V-a – a VIII-a, Anexă la ordinul ministrului educației, cercetării și inovării, nr. 5097/ 09.09.2009, București, 2009.
Programa școlară pentru disciplina Religie – cultul ortodox, clasa pregătitoare, clasa I și clasa a II-a, Anexa nr. 2 la ordinul ministrului educației naționale nr. 3418 /19.03.2013, București, 2013.
Programa școlară pentru disciplina Religie – cultul ortodox, cls. a III-a și a IV-a, Anexa nr. 3 la ordinul ministrului educației naționale, nr. 5001/02.12.2014, București, 2014.
Programa școlară pentru disciplina Religie, cls.V-VIII, cultul ortodox, Anexa nr. 2 la ordinul ministrului educației naționale 3393/28.02.2017, București, 2017.
Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Cornițescu, Diac. Prof. Dr. Emilian, Arheologia biblică, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1994.
Achimescu, Pr. Lect. Dr. Nicolae, Familia creștină între tradiție și modernitate. Considerații teologico-sociologice în vol. Familia creștină azi, Ed. Trinitas, Iași, 1995.
Idem, Rostul familiei creștine în viața materială și spirituală a omului în societatea de azi, în vol. Bucuria nunții binecuvântate, cateheze pentru familia creștină, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2011.
Al-Hashimi, Muhammad Ali, Bărbatul musulman. Adevărata personalitate islamică după Coran și Sunna, Liga Islamică și Culturală din România.
Idem, Femeia musulmană. Adevărata personalitate islamică a femeii musulmane după Coran și Sunna, Liga Islamică și Culturală din România.
Anghelescu, Nadia, Introducere în Islam, Ed. Enciclopedică, București, 1993.
Ash-Sheha, Dr. Abdur-Rahman, Femeile în Islam și combaterea unor concepții generale greșite despre acestea.
Atenagora, Atenianul, Solie pentru creștini, XXXIII, trad. în limba română de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în colecția „P.S.B.” , vol. 2, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1980.
Aurel, Pr. Prof. Dr. Mihai, Impactul fenomenului migrației asupra familiei, în vol. Bucuria nunții binecuvântate, cateheze pentru familia creștină, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2011.
Băcilă, Nicolae, Istoria religiilor, Ed. Niculescu, București, 2005.
Bălan, Pr. Asist. Dr. Corneliu-Dragoș, Căsătoria creștină, taină a comuniunii, în rev. Simpozion Internațional „Sfintele Taine și familia creștină”, Ed. Vasiliana_’98, Sibiu-Iași, 2012.
Băran – Pescaru, Adina, Parteneriat în educație: familie – școală – comunitate, Ed. Aramis Print, București, 2004.
Bencheikh el Hocine, Soheib, Prezentarea islamului în vol. Marile religii, coord. Philippe Gaudin, traducerea de Sanda Aronescu, Ed. Orizonturi, București, 2005.
Bressolette, Claude, Prezentarea creștinismului, în vol. Marile religii, coord. Philippe Gaudin, traducerea de Sanda Aronescu, Ed. Orizonturi, București, 2005.
Bria, Pr. Prof. Ion, Credința pe care o mărturisim, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1987.
Cândea, Pr. Dr. Spiridon, Familia și viața modernă, în rev. „M.A.” anul XII, nr. 10-12, octombrie-decembrie 1967.
Cerghit, Ioan, Metode de învățământ, ediția a III-a, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1997.
Cerghit, Ioan, Vlăsceanu, Lazăr, Curs de pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998.
Chifăr, Pr. Lect. Dr. Nicolae, Taina Nunții după învățătura Sfinților Părinți, în vol. Familia creștină azi, Ed. Trinitas, Iași, 1995.
Clement, Alexandrinul, Stromata III, trad. în limba română de Pr. D. Fecioru în colecția „P.S.B.” , vol. V, București, 1982.
Coman, Pr. Prof. Dr. Constantin, Familia după învățătura Mântuitorului Iisus Hristos, în vol. Bucuria nunții binecuvântate, cateheze pentru familia creștină, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2011.
Cornițescu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Chipul mamei Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. „Studii Teologice”, București, 1979, nr. 9-10.
Coulanges, Fuste, Cetatea antică, vol. I, Ed. Meridiane, București, 1984.
Cucoș, Prof. Univ. Dr Constantin, Educația religioasă- Repere teoretice și metodice, Editura Polirom, Iași, 1999.
Idem, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, ediția a III-a Ed. Polirom, Iași, 2009.
Danciu, Ana, Metodica predării Religiei în învățământul preuniversitar, Ed. „Gheorghe Alexandru”, Craiova, 2005.
Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Familia creștină – Biserica de acasă, în vol. Familia creștină azi, Ed. Trinitas, Iași.
De Landshree, G., Istoria universală a pedagogiei experimentale, Editura Didactică și Pedagogică, 1995.
Dogaru, Pr. Prof. Gheorghe, Profesorul de religie și familia creștină, în vol. Bucuria nunții binecuvântate, cateheze pentru familia creștină, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2011.
Drăgan, Ioan, Nicola, Ioan, Cercetarea pedagogică, Editura Tipomur, București, 1993.
Dură, Pr. Leon, Familia în lumina Noului Testament (teză de doctorat în teologie) în rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, anul LV, nr. 1-2, ianuarie-iunie, 2003, București.
Filoramo, Giovanni (coord.), Istoria religiilor, vol. 2: Iudaismul și creștinismul, traducere de Cornelia Dumitru, Ed. Polirom, Iași, 2008.
Filoramo, Giovanni, Massenzio, Marcello, Raveri, Massimo, Scarpi, Paolo, Manual de istorie a religiilor, traducere din italiană de Mihai Elen, Ed. Humanitas, București, 2004.
Gavrilă, Pr. Dr. Vasile, Familia creștină – părinți și copii, în vol. Bucuria nunții binecuvântate, cateheze pentru familia creștină, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2011.
Gavriliuc, Cezar (coord.), Ghid pentru profesioniștii care lucrează cu copiii migranților, Chișinău, 2014.
Gavriluță, Nicu, Sociologia religiilor: credințe, ritualuri, ideologii, Ed. Polirom, Iași, 2013.
Gheorghe, Prof. Drd. Iuliana, Nicola, Florina, Rădoi, Aurelia, Didactica aplicată a disciplinei Religie, Ed. Arves, 2008.
Gheorghiu, Dr. Vasile, Sfânta Evanghelie după Matei cu comentarii, Cernăuți, 1925.
Gherasim, Pr. Lect. Alexandru Gabriel, Familia în biserică: îndatoriri și drepturi, în vol. Bucuria nunții binecuvântate, cateheze pentru familia creștină, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2011.
Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilia LIX, 3, trad. în limba română de Pr. D. Fecioru, în colecția „P.S.B.”, vol.22, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1989.
Idem, Problemele vieții, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Ed. Cartea Ortodoxă – Editura Egumenița, 2007.
Idem, Cuvinte de aur, vol. III, Nunta, familia și problemele lor, traducere de pr. Victor Manolache, Ed. Egumenița, Galați, 2012.
Ionașcu, Pr. Lect. Dr. Stelian, Solidaritatea în familie și între familii, în vol. Bucuria nunții binecuvântate, cateheze pentru familia creștină, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2011.
Joița, Elena, Curs de pedagogie școlară, Universitatea din Craiova, 2001.
Idem, Eficiența instruirii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998.
Idem, Pedagogie și elemente de psihologie școlară, Editura Arves, Craiova, 2003.
Kessler, Colette, Doctrine și practici, partea I – Iudaismul, în vol. Marile religii, coord. Philippe Gaudin, traducerea de Sanda Aronescu, Ed. Orizonturi, București, 2005.
Lemu, ʻAishah & Hiren, Fatimah, Femeia în Islam, trad. EIRC&Diana Asandei, Islam House.
Leonte, Irina, Familia creștină: părinți și copii, în vol. Familia creștină azi, Ed. Trinitas, Iași, 1995.
Maciuc, Irina, Formarea formatorilor, modele alternative și programe modulare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998.
Mantzaridis, Georgios, Morala creștină, Ed. Bizantină, București, 2006.
Mazilescu, Drd. Grigore, Învățătura despre familie în epistolele pauline, în rev. „Mitropolia Olteniei”, anul XXVI, nr. 3-4, martie-aprilie 1974.
Mihoc, Pr. Dr. Constantin, Taina Căsătoriei și familia creștină în învățăturile marilor Părinți ai Bisericii din secolul IV, Ed. Teofania, Sibiu, 2002.
Molitfelnic, EIBMBOR, București, 1998.
Munteanu, Miriam, Tudor, Elena, Impactul migrației părinților asupra copiilor rămași acasă, studiu al Asociației Salvați copiii, coord. Gabriela Alexandrescu, București, 2007.
Nicola, Ioan, Fărcaș, Domnica, Teoria educației și noțiuni de cercetare pedagogică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999.
Opriș, Dorin, Opriș, Monica, Metode active de predare-învățare, modele și aplicații la Religie, Ed. Sf. Mina, Iași, 2008.
Opriș, Monica, Opriș, Dorin, Horga, Irina, Religia la clasa pregătitoare și la clasa I, Ghid pentru profesori, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013.
Opriș, Monica, Opriș, Dorin, Opriș, Mușata, Cercetarea pedagogică în domeniul educației religioase, Editura „Sfântul Mina”, Iași 1996.
Paisie, Aghioritul, Cuviosul, Cum să întemeiem o familie ortodoxă, 250 de sfaturi înțelepte pentru soț și soție de la sfinți și mari duhovnici, trad. de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, București, 2011.
Pavel, Prof. Constantin, Probleme morale cu privire la căsătorie și familie, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, București, 1967, nr. 1-2.
Părintele Porfirie. Antologie de sfaturi și îndemnuri, trad. de drd. Sorina Munteanu, Ed. Bunavestire, Bacău.
Pintilie, Mariana, Metode moderne de învățare-evaluare, Editura Eurodidact, Cluj-Napoca, 2002.
Radu, Ion, Ionescu, Miron, Experiență didactică și creativitate, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.
Rayney, Anson, Family in the Bible, în Encyclopaedia Judaica, vol.6, Jerusalem 1972, col. 1168.
Reșceanu, Pr. Dr. Ion, Familia în Vechiul Testament, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2014.
Reșceanu, Pr. Lect. Dr. Ștefan, Atitudinea Bisericii față de avort, divorț, abandonul de copii, droguri și homosexualitate, în rev. „Analele Universității din Craiova”, seria Teologie, anul III, nr. 3/1998, Ed. Universitaria, Craiova.
Runcan, Pr. Prof. Dr. Nechita, Temeiuri biblice și patristice privind caracterul sacru și indisolubil al familiei, în rev. Simpozion Internațional „Sfintele Taine și familia creștină”, Ed. Vasiliana_’98, Sibiu-Iași, 2012.
Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Opriș, Prof. Monica, Opriș, Prof. Dorin, Metodica predării Religiei, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.
Semen, Pr. Conf. Dr. Petre, Familia și importanța ei în perioada Vechiului Testament, în vol. „Familia creștină azi”, Ed. Trinitas, Iași, 1995.
Idem, Contribuția Bisericii, a școlii și a familiei la formarea religios-morală a tinerei generații, în vol. Familia în societatea contemporană, coord. Pr. Prof. Dr. Viorel Sava, Ed. Doxologia Iași, 2011.
Idem, Arheologia biblică în actualitate, Ed. Trinitas, Iași, 2008.
Idem, Importanța familiei în Vechiul Testament, în vol. Bucuria nunții binecuvântate, cateheze pentru familia creștină, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2011.
Siluan, Ahtonitul, Sfântul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, introducere de Diacon Asistent Ioan I. Ică jr., traducere de Preot profesor Ioan Ică și Diacon Asistent Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sfânta Mănăstire Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994.
Stancu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Misiunea familiei creștine într-o societate marcată de secularism și indiferență, în vol. Bucuria nunții binecuvântate, cateheze pentru familia creștină, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2011.
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3, București, 1978.
Suciu, Pr. Ioan, Morala creștină, Blaj, 1939.
Tănăsache, Pr. Asist. Dr. Atanasie Costea, Iubirea, izvor al dăruirii și responsabilității în familie, în vol. Bucuria nunții binecuvântate, cateheze pentru familia creștină, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2011.
Tartler, Grete, Înțelepciunea arabă. De la preislam la hispano-arabi. Studii, prezentări, selecția și traducerea textelor, note și comentarii, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Polirom, Iași, 2014.
Teodoropulos, Arhim. Epifanie, Familiei Ortodoxe cu smerită dragoste, trad. de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, București, 2003.
Tertulian, Apologeticum, 46, 10-11, trad. în limba română de David Popescu, în colecția „P.S.B.”, vol. 3, Ed Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1981.
Teșu, Pr. Prof. Dr. Ioan C., Sensul familiei, în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, în vol. Familia creștină azi, Ed. Trinitas, Iași.
Idem, Familia creștină, școală a iubirii și a desăvârșirii, Ed. Doxologia, Iași, 2011.
Idem, Sfaturi și îndemnuri duhovnicești ale Sfântului Porfirie Kavsokalivitul pentru educația copiilor, în rev. „Teologie și viață” (online), nr.5-8 , mai-august 2016.
Tucă, Pr. Lect. Dr. Nicușor, Taina iubirii, cununia și familia creștină, în rev. Simpozion Internațional „Sfintele Taine și familia creștină”, Ed. Vasiliana_’98, Sibiu-Iași, 2012.
Varsanufie, Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, Vocația misionară a familiei creștine, în vol. Bucuria nunții binecuvântate, cateheze pentru familia creștină, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2011.
Vasilescu, Diac. Prof. Dr. Emilian, Istoria religiilor, Ediția a III-a, Ed. Didactică și Pedagogică, R. A., București, 1998.
Idem, Marile religii necreștine actuale, în rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXVI, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1974.
Vatamanu, Diac. Dr. Cătălin, Educația la poporul ales, Ed. Doxologia, Iași, 2011.
Idem, Valori educaționale biblice promovate în familie prin cateheză, în rev. „Teologie și Viață” (online), nr.5-8, mai-august 2011, Ed. Doxologia.
Verzan, Sabin, Familia în lumina învățăturii Noului Testament, în rev. „Mitropolia Olteniei”, anul VI, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1954.
Vizitiu, Pr. Dr. Mihai, Rolul și importanța familiei în educația copiilor, în vol. Bucuria nunții binecuvântate, cateheze pentru familia creștină, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2011.
Idem, Familia în învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, în vol. Familia creștină azi, Ed. Trinitas, Iași, 1995.
Vlădescu, Ionuț, Hristos în școală: elemente de pedagogie religioasă, Ed. Gruda-Art, Chișinău, 2006.
Vladimirov, Protoiereu Artemie, Cum să întemeiem o familie ortodoxă, 250 de sfaturi înțelepte pentru soț și soție de la sfinți și mari duhovnici, trad. de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, București, 2011.
Zăgrean, Ahid. Prof. Dr. I. Chipul moral al femeii în scrierile lui Solomon în contextul concepției iudaice despre femeie, în rev. „Mitropolia Ardealului”, anul XXVI, Nr. 4-6.
Ziglar, Zig, Secretul căsniciei fericite, trad. Irina-Margareta Nistor, Ed. Curtea Veche, București, 2001.
http://www.red.isjtr.ro/docu/PRIMAR/itd_pri/01-Enus-Nicoleta-RED-TR_Eficient_parteneriat_scoala_fam_0_4_PRI.pdf , 17.06.2020, h. 20.17.
http://ziarulfaclia.ro/solutii-pastorale-pentru-copiii-ai-caror-parinti-sint-plecati-in-strainatate/ , 29.03.2020, h. 23.43 .
https://www.justitiarul.ro/copiii-nimanui-crescuti-si-educati-in-parohiile-ortodoxe-si-manastiri/, 29.03.2020, h.15.47.
https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/stiri/cooperare-benefica-intre-familie-scoala-si-biserica-in-domeniul-educatiei-100378.html, 17.06.2020, h.20.30.
ANEXE
PROIECT DE LECȚIE
DATA:
PROFESOR: Bușiu – Gavrilă Cornelia – Mihaela
UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: Școala Gimnazială nr. 1 Mârșani
CLASA: a IV-a
ARIA CURRICULARĂ: Om și societate
DISCIPLINA: Religie ortodoxă
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Iubirea creștină, sprijin pentru conviețuirea cu ceilalți
CONȚINUTUL ÎNVĂȚĂRII: Familia și împlinirea poruncii iubirii (binecuvântarea familiei de către Domnul Iisus Hristos; iubirea dintre membrii familiei)
TIPUL LECȚIEI: mixtă
COMPETENȚE GENERALE: 1. Aplicarea unor norme de comportament specific moralei religioase, în diferite contexte de viață
COMPETENȚE SPECIFICE:
1.2. Sintetizarea principalelor îndatoriri ale unui creștin, pe baza valorificării unor situații din viața cotidiană, a exemplelor unor persoane din Biblie și a unor sfinți.
1.3. Analizarea modului în care sunt aplicate reguli de comportament moral-creștin, în diferite contexte de viață familiare
COMPETENȚE DERIVATE:
La sfârșitul lecției, elevii vor dovedi următoarele competențe:
C1 – definirea familiei din punct de vedere creștin;
C2 – prezentarea datoriilor membrilor familiei;
C3 – argumentarea importanței cinstirii părinților;
C4 – prezentarea unor modalități concrete prin care copiii își manifestă iubirea față de părinți;
C5 – identificarea în imagini și povestirile cu tâlc a mesajelor morale cu privire la datoriile copiilor față de părinți
STRATEGIA DIDACTICĂ:
Metode și procedee: conversația euristică, explicația, lectura, dezbaterea, problematizarea, studiul de caz, cântarea religioasă;
Mijloace de învățământ: Sfânta Scriptură, icoana Sfinților Părinți Ioachim și Ana, fișe de lucru, imagini cu momente din viața unei familii creștine, laptop, videoproiector.
Forme de organizare a activității: frontală, individuală, pe grupe.
EVALUARE: continuă
LOCUL DESFĂȘURĂRII: sala de clasă
RESURSE:
Oficiale:
Programa școlară pentru disciplina Religie, cultul ortodox, clasele a III-a și a IV-a, București, 2014;
Planificarea calendaristică orientativă;
Proiectarea unității de învățare.
Temporale: număr de lecții: 1
durata: 45 minute
Bibliografice:
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, București, 2005.
Achim Mihaela, Daiu Anișoara, Ioniță Dragoș, Moldoveanu Maria, Nicula Florentina, Religie-cultul ortodox: manual pentru clasa a IV-a, Editura Corint Educațional, București, 2016.
Opriș Dorin, Opriș Monica, Metode active de predare-învățare: modele și aplicații la Religie, Editura Sf. Mina, Iași, 2008.
Șebu Sebastian, Opriș Monica, Opriș Dorin, Metodica predării Religiei, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.
PROIECT DE LECȚIE
PROFESOR: Bușiu – Gavrilă Cornelia – Mihaela
INSTITUȚIA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: Școala Gimnazială nr. 1 Mârșani
DISCIPLINA: Religie ortodoxă
ARIA CURRICULARĂ: Om și societate
CLASA: PREGĂTITOARE
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Dumnezeu ne-a creat din iubire
SUBIECTUL LECȚIEI: Sunt copilul lui Dumnezeu și al părinților mei (raportarea copiilor la Dumnezeu și la proprii părinți, ascultarea față de Dumnezeu și față de părinți)
TIPUL LECȚIEI: transmitere și însușire de noi cunoștințe
SCOPUL LECȚIEI: Cunoașterea învățaturii creștine despre familie; promovarea atitudinilor de dragoste, respect și ajutor reciproc în relațiile familiale
DURATA: 45 minute
COMPETENȚE GENERALE: 1. Aplicarea unor norme de comportament specific moralei religioase, în diferite contexte de viață
COMPETENȚE SPECIFICE:
1.3. Aplicarea unor reguli de comportament moral-creștin, în contexte de viață familiare
COMPETENȚE DERIVATE:
La sfârșitul lecției, elevii vor dovedi următoarele competențe:
C1 – identificarea copilului ca dar al lui Dumnezeu;
C2 – argumentarea faptului că fiecare copil este chemat să-L cunoască pe Dumnezeu și să împlinească voia Lui;
C3 – enumerarea modalităților prin care copiii îi ascultă pe părinții lor;
C4 – prezentarea unor modalități concrete prin care copiii își manifestă iubirea față de părinți;
STRATEGIA DIDACTICĂ:
Metode și procedee: explicația, conversația, lectura, jocul didactic, învățarea prin descoperire;
Mijloace de învățământ: Sfânta Scriptură, fișa de lucru, planșe cu imagini;
Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală.
RESURSE:
Oficiale:
• Programa școlară pentru disciplina Religie, clasa pregătitoare;
• Planificarea calendaristică orientativă
Temporale: • număr de lecții: 1
•durata: 45
Bibliografice:
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, București, 2005.
Șebu, Pr. Prof. univ. dr. Sebastian;Opriș, Prof. Monica; Opriș, Prof. Dorin, Metodica predării Religiei, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.
Proiect de activitate extracurriculară
Titlul activității: Copii și părinți la ora de Religie
Durata: 2 ore
Aria curriculară: Om și societate
Disciplina: Religie ortodoxă
Locul desfășurării: Școala Gimnazială Nr. 1 Mârșani
Scopul activității: creșterea implicării părinților în activitățile școlii
Obiectivele activității:
Identificarea sfaturilor și învățăturilor primite de la părinți
Îmbunătățirea relațiilor dintre părinți și copii
Optimizarea relației părinte-elev-profesor
Încurajarea părinților să își asume un rol activ în învățarea copiilor
Promovarea parteneriatului școală-familie-biserică
Grup țintă: clasa a IV-a
Resurse umane: profesor de Religie, elevi, părinți
Resurse materiale: laptop, flipchart, carioci, felicitări, flori
Resurse procedurale: conversația, studiul de caz, jocul didactic, cântarea religioasă
Desfășurarea activității:
În prima parte a activității, și elevii și părinții au fost împărțiți în grupe de câte 3-4. Am audiat împreună cântarea religioasă „Trăia odată într-o căsuță”, apoi atât grupele părinților, cât și grupele elevilor au identificat sfaturile ce reies din cântare, precum și consecințele neascultării. Am analizat răspunsurile date de grupele elevilor și de grupele părinților și am extras învățătura morală.
În a doua parte a activității, părinții au primit fișa „Cât de bine îmi cunosc copilul?” și au răspuns la întrebări de genul „Culoarea preferată a copilului meu este…”, „Materia preferată a copilului meu este…”, „Când va crește mare copilul meu își dorește să devină…” etc. În același timp și elevii au răspuns la aceste întrebări referitoare la ei. La final am analizat răspunsurile fiecărui părinte-copil.
Apoi, în timp ce mamele audiau cântarea religioasă „Datoria mamei”, elevii scriau pe un bilețel trei calități ale mamei „Mama mea este…” urmând să le citească în fața clasei.
Am discutat cu mămicile despre rolul pe care îl au în educația copiilor și despre mesajul transmis de cântarea audiată.
La final, mămicile au primit felicitări și flori din partea copiilor și am împărtășit impresii despre activitate, în timp ce am servit suc și prăjituri.
Toți am ajuns la concluzia că ne-am simțit foarte bine, că am avut multe de învățat și că ne dorim să mai desfășurăm astfel de activități împreună.
Evaluarea activității:
Chestionare
Fotografii
Sondaje de opinie în rândul elevilor și părinților
CHESTIONAR PENTRU ELEVI
V-ați dori să facem o activitate împreună cu părinții la ora de Religie?
DA
NU
Care dintre părinți v-ar plăcea să fie prezent la activitate?
TATA
MAMA
Ați mai făcut vreodată o astfel de activitate?
DA
NU
Ce v-ar plăcea să facem la această activitate?
……………………………….
………………………………
………………………………
CHESTIONAR PENTRU PĂRINȚI
Stimate părinte, în calitate de profesor al copilului dumneavoastră, vă rog frumos să binevoiți a răspunde la următoarele întrebări. Răspunsurile dumneavoastră îmi vor fi de mare ajutor în cercetarea mea pentru lucrarea de grad, având ca temă „Rolul familiei în marile religii ale lumii”.
Încercuiți varianta care vi se potrivește:
Vârsta dumneavoastră este cuprinsă între:
20-30
30-40
40-50
peste 50
Ultimele studii absolvite sunt:
Școala primară
Școala gimnazială
Școala profesională
Liceu
Facultate
Ocupația dumneavoastră este ……………………………………….. .
Starea civilă
Căsătorit: cununie civilă cununie religioasă
Divorțat
Văduv
Necăsătorit
Câți copii aveți? ……………………….
Vă întrebați copilul despre ziua petrecută la școală:
Întotdeauna
Din când în când
Niciodată
Participați la ședințele cu părinții:
Tot timpul
Câteodată
Niciodată
Comunicarea dumneavoastră cu învățătorul este:
Foarte bună
Bună
Satisfăcătoare
Nesatisfăcătoare
Vă ajutați copilul la teme / lecții:
Tot timpul
Uneori
Deloc
Cât de mulțumit sunteți de rezultatele obținute de copiii dumneavoastră la învățătură:
Foarte mulțumit
Mulțumit
Nemulțumit
Credeți că dacă v-ați implica mai mult în activitatea școlară a copilului, situația la învățătură s-ar îmbunătăți:
Mult
Puțin
Deloc
Ați fost plecat până acum la muncă în străinătate:
O dată
De mai multe ori
Niciodată
În cazul în care ați fost plecat în străinătate, în grija cui ați lăsat copiii:
Soțul
Soția
Bunicii
Frații mai mari
Rudele
Alte persoane …………………..
Credeți că plecarea dumneavoastră a influențat în mod negativ situația școlară a copilului:
Da
Nu
Cum petreceți timpul liber cu copilul:
Citim o poveste
Ne uităm la televizor
Ne jucăm
Ne plimbăm
Alte situații: …………………….
Cât de des mergeți cu copilul la biserică:
În fiecare duminică
De mai multe ori pe an
O dată pe an, de Paști
Nu merg
V-ați observat copilul dacă se roagă seara la culcare:
Da, se roagă
Nu se roagă
Nu am observat
Credeți că ce învață copilul la ora de Religie îi va fi de folos în viața de zi cu zi:
Da
Nu
Nu știu
V-ați dori să participați alături de copil la o activitate în cadrul orei de Religie:
Da
Nu
Ați răspuns la chestionar în calitate de :
Mamă
Tată
Bunic
Vă mulțumesc din suflet pentru colaborare!
Cu respect,
Prof. Bușiu Gavrilă Cornelia Mihaela
TEST DE EVALUARE INIȚIALĂ
Tema: Familia și împlinirea poruncii iubirii
Total: 100 de puncte. Se acordă 10 puncte din oficiu.
Timp de efectuare: 45 de minute.
Completează spațiile punctate: (45 puncte)
O familie se întemeiază prin Sfânta Taină a ………………………….. .
Membrii unei familii sunt ……………………, ………………………. și …………………….. .
Cea mai mare bogăție a părinților sunt …………………………. .
A cincea poruncă din Decalog este: „…………………….. pe tatăl tău și pe mama ta”.
Prima familie întemeiată de Dumnezeu în Rai este a lui ………………. și ……………..
Mirii primesc binecuvântarea lui Dumnezeu în …………………………… .
Enumeră trei datorii ale părinților față de copii și trei datorii ale copiilor față de părinți. (30 puncte)
…………………………………………. …………………………………………..
………………………………………… …………………………………………..
………………………………………… …………………………………………..
Plecând de la următoarea strofă, scrie-i mamei tale un mesaj în care să îi mulțumești pentru grija pe care ți-o poartă. (15 puncte)
„Câți mai avem părinți în viață,
Să-i prețuim cum se cuvine,
Le datorăm iubirea, cinstea,
Grija de azi și cea de mâine”.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
BAREM DE CORECTARE ȘI NOTARE
Subiectul I (45 de puncte)
Pentru fiecare răspuns corect se acordă 0,50 puncte (9 x 0,50p. = 45 puncte);
nunții, mama, tata,copilul, copiii, cinstește, Adam, Eva, Biserică
Pentru răspuns incorect, sau lipsa răspunsului se acordă 0 puncte.
Subiectul II (30 de puncte)
Pentru fiecare răspuns corect se acordă 0,50 puncte (6 x 0,50p. = 30 puncte);
Iubească, îngrijească, educe
Iubească, respecte, ajute
Pentru răspuns incorect, sau lipsa răspunsului se acordă 0 puncte.
Subiectul III (15 de puncte)
Pentru răspuns formulat corect se acordă 15 puncte
Pentru răspuns incorect, sau lipsa răspunsului se acordă 0 puncte.
Total: 100 de puncte
Se acordă 10 puncte din oficiu.
Timp de rezolvare a testului de evaluare finală 45 de minute.
TEST DE EVALUARE FINALĂ
Tema: Familia și împlinirea poruncii iubirii
Total: 100 de puncte. Se acordă 10 puncte din oficiu.
Timp de efectuare: 45 de minute.
Completează spațiile punctate cu cuvintele din paranteză: (40 puncte)
Domnul Iisus Hristos a binecuvântat familia la …………………….. din Cana Galileii. Acolo, El a făcut prima Sa ……………………………… : a transformat apa în ………., pentru nuntași, la rugămintea …………………… Sale și din ……………………… pentru miri. Prin prezența Sa la nuntă, ……………………………….. a ridicat căsătoria la rang de ……………………… .
(vin, nunta, dragoste, Mântuitorul, Taină, minune, mamei)
Familia creștină este o mică ………………………………., în care părinții și copiii trăiesc în …………………………………….. și se ………………………….. unul pentru celălalt. În familie este firesc ca fiecare membru să își asume………………………………… . Părinții au datoria de a-i ajuta pe copii să îl cunoască pe ………………………., să devină ………………………. ai Bisericii, să fie milostivi. Copiii au datoria de a ……………………de părinți, de a-i …………………. și de a-i ………………….. .
(asculta, membri, cinsti, înțelegere, responsabilități, Biserică, roagă, Hristos, iubi)
Încercuiește enunțurile care exprimă cele mai bune mijloace folosite de părinți pentru a-și educa creștinește copiii: (20 puncte)
Îi învață cuvântul lui Dumnezeu
Le cer consecvent, cu asprime, să își îndeplinească datoriile
Le oferă un model de adevărată viață creștină
Se implică foarte puțin în formarea duhovnicească a copiilor
Nu îi îndeamnă să meargă la biserică.
Subliniază răspunsurile corecte: (30 puncte)
Îmi îndeplinesc datoriile față de părinți atunci când:
îi ascult, fac numai ce vreau eu, îi respect, vorbesc urât cu ei, nu îi ajut la treabă, le ofer ajutor
BAREM DE CORECTARE ȘI NOTARE
Subiectul I (40 de puncte)
Pentru fiecare răspuns corect se acordă 0,25 puncte (16 x 0,25p. = 40 puncte);
Nunta, minune, vin, mamei, dragoste, Mântuitorul, Taină
Biserică, înțelegere, roagă, responsabilități, Hristos, membri, asculta, iubi, cinsti
Pentru răspuns incorect, sau lipsa răspunsului se acordă 0 puncte.
Subiectul II (20 de puncte)
Pentru fiecare răspuns corect se acordă 10 puncte (2 x 10p. = 20 puncte);
Îi învață cuvântul lui Dumnezeu
Le oferă un model de adevărată viață creștină
Pentru răspuns incorect, sau lipsa răspunsului se acordă 0 puncte.
Subiectul III (30 de puncte)
Pentru fiecare răspuns corect se acordă 10 puncte (3 x 10p. = 30 puncte);
îi ascult, îi respect, le ofer ajutor
Pentru răspuns incorect, sau lipsa răspunsului se acordă 0 puncte.
Total: 100 de puncte
Se acordă 10 puncte din oficiu.
Timp de rezolvare a testului de evaluare finală 45 de minute.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Familia și împlinirea poruncii iubirii [305645] (ID: 305645)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.