Argument………………………………………………….1 Capitolul 1-. Pictori de referință-Studiu de caz 1.1…. [305326]

CUPRINS

Argument………………………………………………….1

Capitolul 1-. [anonimizat]

1.1. Gromaire……………………………………………………….

1.2.Nicolae Grigorescu……………………………………..

1.3 .Aurel Popp…………………………………………….

1.4 Curentul unde te incadrezi plus artisti

1.5 Războiul de-a lungul istoriei………………………….

Capitolul 2-Similitudini cu creații artistice

Capitolul 3 -Structura și analiza lucrării

3.1 Structura compozițională…………………………..

3.2. Metode și mijloace de realizare tehnică…………..

3.3. Mesaj simbolic……………………………………….

3.4 Analiza de conținut și formă………………………

3.5 Particularități cromatice…………..

Concluzie

Bibliografie

Argument

“De ce am ales această temă?” Este o întrebare asupra căreia meditează majoritatea studenților ce optează pentru realizarea lucrării de licență. Această lucrare reprezintă toate cunoștințele adunate pe parcursul anilor de studii și concretizată într.o operă reprezentativă fiecăruia. [anonimizat], [anonimizat], propriile capacități de creație artistică și să aprofundez drumul artei.

[anonimizat], [anonimizat],[anonimizat],[anonimizat],realizarea tehnică si despre apmrenta lăsată în urma războiului.

Capitolul 1-. [anonimizat]

1.1 [anonimizat] a picatat scene de război. Pictor francez, a pictat multe lucrări pe teme sociale și este deseori asociat cu Realismul Social .

[anonimizat] a [anonimizat]-sur-Sambre , Franța. A [anonimizat]-a [anonimizat] 1909, o cale de carieră judiciară pe care a abandonat-o repede. A frecventat studiouri la

Fig 1.1 Autoportretul artistului

Montparnasse și a urmat cursuri la Académie de La Palette . În 1912, el și-a [anonimizat] a început războiul și a petrecut următorii șase ani în armată și a fost rănit în 1916 în bătălia de la Somme.[anonimizat]-[anonimizat], într-o [anonimizat], lumina și conținutul său pe pânzele sale. Gromaire și-a [anonimizat]; era mai mult decât un loc de pictura.

O [anonimizat]. Girardin, și-a stabilit cariera ca artist când a cumpărat întreaga activitate a lui Gromaire. Când a murit Dr. Girardin în 1953, Muzeul de Artă Modernă din Paris a primit 78 [anonimizat] o colecție de acuarele.În 1933, o retrospectivă la Kunsthalle de Baie a stabilit importanța corpului său de lucrări. În 1937, lucrările sale au fost expuse prin ordine ale statului la Expoziția Internațională de la Paris.Gromaire a învățat de asemenea; printre elevii săi a fost pictorul și sculptorul Jeanne Patterson Miles.

Din 1939-1944, el a locuit la Aubusson și a participat la reînnoirea mișcării de tapiserie cu Jean Lurcat. El a fost numit profesor la École nationale supérieure des arts decoratifs din 1950 pana in 1962.

Gromaire sa mutat în Statele Unite și a devenit membru al juriului pentru Premiul Carnegie , care a urmat lui Jacques Villon în acel an (1950). Un premiu Carnegie (nu primul) a fost acordat însuși lui Gromaire în 1952.

În 1954, a fost comandant al Légion d'honneur și în 1958, Grand Prix National des Arts . A murit la Paris.

1.2 Nicolae Grigorescu

Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838,[1][2] Pitaru, România – d. 21 iulie 1907,[1][2] Câmpina, România) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian. Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești.

La vârsta de doar zece ani, Nicolae Grigorescu a intrat ca ucenic de iconar în atelierul lui Anton Chladek pentru o perioadă de doi ani. Nicolae s-a inspirat din miniaturile executate de către maestrul său și a păstrat maniera plină de farmec, ușoară și delicată, cu acel colorit proaspăt și suav care poate fi regăsită în icoanele sale din primii ani ca și în cele realizate imediat după terminarea uceniciei de atelier. Aceeași manieră poate să fie văzută și în lucrările de factură târzie în care artistul a ajuns la perfecțiuni ale genului. El a folosit în toate acestea stilul retoric și primitiv al primilor pictori de șevalet, încadrându-se în acest fel în stilul picturii neoclasice care era promovat de noile școli de pictură bisericească care apăruseră în Țara Românească.

Realizările din domeniul picturii religioase sunt: icoanele și prăznicarele de la biserica din Băicoi, icoanele de la Mănăstirea Căldărușani, icoana Sfântului Spiridon de la biserica Alexa din București, picturile murale de la Mănăstirea Zamfira, picturile de la Mănăstirea Agapia și de la biserica din Puchenii Mari. Grigorescu a căutat să găsească o formulă adecvată de aplicare a clasicismului în iconografia tradițională, urmând drumul înaintașilor săi în această direcție. Practic, până la vârsta de douăzeci de ani, el l-a depășit pe Anton Chladek, Gheorghe Tattarescu sau Constantin Lecca, cei care au fost promotorii înnoirii clasiciste din primele decenii ale secolului al XIX-lea în România. Cele mai reprezentative lucrări care au rămas din prima perioadă de creație a artistului sunt icoana de la biserica Alexa, icoana realizată pentru catapeteasma de la Căldărușani intitulată Isus și femeia Samarineană, cele opt icoane împărătești de la Zamfira, Epitaful și praporul de la Zamfira și picturile murale de la Agapia.

Ca urmare a activității sale de la Agapia, Nicolae Grigorescu a fost remarcat de către politicianul Mihail Kogălniceanu. Astfel, a beneficiat de o bursă de studii pentru cinci ani de zile la Paris începând din toamna anului 1861. După analizele controversate ale biografilor săi, s-a înscris la École nationale supérieure des beaux-arts. Într-o epocă de plină efervenscență în căutarea unor noi căi de primenire a expresiei, artistul s-a alăturat pictorilor de la Barbizon și a urmat calea realismului și mai apoi a impresionismului. Urmându-și vocația de peisagist, el a fost mai atras decât de orice altceva, de Barbizon, satul care era în acele timpuri celebru prin arta înnoitoare a lui Jean-François Millet, Gustave Courbet și a lui Théodore Rousseau, promotori ai realismului care s-au stabilit chiar aici. Emblematici pentru această perioadă efervescentă a Barbizonului au mai fost și pictorii precursori ai impresionismului Jean-Baptiste Camille Corot și Charles-François Daubigny ca și mulți alții care au făcut celebră Școala de la Barbizon.

A participat la Războiul de Independență (1877-1878) împreună cu Sava Henția, Carol Popp de Szathmári și G.D. Mirea. A însoțit armata română în calitate de „pictor de front”, realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, care au stat la baza unor mari compoziții.

Din 1879 până în 1890, a lucrat îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, a deschis mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904. Din anul 1890, s-a stabilit la Câmpina și s-a dedicat cu preponderență subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, a pictat portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899, a devenit membru de onoare al Academiei Române.

Grigorescu pe frontul de luptă

În fiecare an, pe 9 mai, se marchează în România trei evenimente importante, petrecute în ani diferiți: Ziua Independenței – 1877, Ziua victoriei împotriva fascismului – 1945 și Ziua Europei Unite – 1950. În aceste momente de evocare, cine și-l imaginează pe pictorul Nicolae Grigorescu (1838-1907) însoțind trupele române în frontul de luptă, în Războiul de Independență (1877-1878), într-o căruță cu coviltir?! „Nicolae Grigorescu se afla la Paris când a izbucnit Războiul de Independență, iar când l-a chemat doctorul Davila, care vorbise în prealabil cu princepele Carol, a acceptat să însoțească trupele române, fiind unul dintre pictorii acestui război, laolaltă cu Carol Popp de Szathmary, Sava Henția și George Demetrescu Mirea”, spune istoricul de artă dr. Doina Păuleanu, director al Muzeului de Artă Constanța.

La acea dată, Grigorescu, care studiase la Barbizon, de unde deprinsese tainele picturii plein-air, era un artist consacrat, dovedindu-și deja talentul ca peisagist, portretist, dar și ca autor al unor scene inspirate de viața rurală. În 1870, participase pentru prima dată la o expoziție colectivă cu 26 de lucrări, obținând Medalia de Aur, iar în anul 1873, la „Expoziția amicilor Belle-Arte” din România, cunoscuse deja triumful, cu peste 100 de lucrări expuse.

PE FRONT, ÎN CĂRUȚA CU COVILTIR „Grigorescu avea o fire delicată, suporta greu frigul, dar decide să însoțească armatele române, într-o căruță cu coviltir, realizând foarte multe schițe. Era un desenator desăvârșit. Făcea parte din familia marilor desenatori pe care i-a dat omenirea”, precizează istoricul de artă dr. Doina Păuleanu.

ATACUL DE LA SMÂRDAN –“Fire sensibilă, marele pictor evită scenele pline de cruzime și se axează pe scene de bivuac sau surprinde soldații în marș. Toate aceste schițe le-a folosit, mai târziu, pentru a realiza o lucrare de mari dimensiuni, „Atacul de la Smârdan”, pe care o va definitiva în anul 1885 și care se axează pe soldatul român care aleargă cu baioneta în mână.”

Fig

O schiță care a stat la baza monumentalei lucrări – ce în prezent se află la Muzeul Național de Istorie a României din București – există în patrimoniul Muzeului de Artă Constanța. Ea se numește „Atacul de la Smârdan” și reprezintă o schiță în ulei, realizată chiar pe front. În ea se observă, în prim-plan, soldatul român care aleargă cu baioneta în mână, iar într-un colț se află un portret de femeie.

CEREMONIE MILITARĂ ȘI RELIGIOASĂ Acțiunile dedicate triplei semnificații a datei de 9 mai continuă și în această sâmbătă. Astfel, cu ocazia sărbătoririi Zilei Independenței de Stat a României, a Zilei Victoriei Coaliției Națiunilor Unite în cel de-al II-lea Război Mondial și a Zilei Uniunii Europene, Instituția Prefectului – Județul Constanța organizează sâmbătă, de la ora 10.00, o ceremonie militară și religioasă la Monumentul Independenței de Stat a României, de la Casa de Cultură Constanța.

„ZIUA EUROPEI, CONSTANȚA ORAȘUL MEU” Tot în această sâmbătă, elevii Liceului tehnologic „Nicolae Dumitrescu” din Cumpăna, susținuți de către Primăria și Consiliul Local Cumpăna, vor marca Ziua Europei prin participarea la evenimentul „Ziua Europei, Constanța orașul meu”. Astfel, o delegație formată din 16 elevi din ciclul primar și gimnazial, însoțiți de patru cadre didactice ale liceului, prof. Irina Pavel – director, prof. Anca Tănase, înv. Doina Custură și înv. Gabriela Luzinschi, participă la acțiunea organizată de Direcția de Sport a județului Constanța și Asociația TEAM, în parteneriat cu școli și licee din județ. De la ora 10.00, elevii vor lua parte la „Carnavalul stradal” și vor defila purtând culorile și însemnele Germaniei, unul din cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, țară pe care o vor reprezenta la acest eveniment. Marșul se va desfășura pe traseul Sala Sporturilor – Instituția Prefectului județului Constanța, după care elevii și profesorii liceului din Cumpăna își vor aștepta vizitatorii la standul pregătit în fața Prefecturii Constanța cu materiale specifice: steaguri, pliante și alte simboluri. De asemenea, elevii claselor a V-a și a VIII-a, coordonați de prof. Georgeta Tănase, vor pătrunde în universul istoric marcând, prin diferite activități extracurriculare desfășurate în cadrul liceului, semnificațiile zilei de 9 mai, în special Ziua Europei.

Tripla semnificație a datei de 9 mai a fost celebrată vineri, conform tradiției, și la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, printr-o tradițională lecție deschisă. În cadrul manifestării, au susținut comunicări elevi de la școlile constănțene, alături de muzeograful dr. Lavinia Gheorghe și prof. univ. dr. Gheorghe Dumitrașcu. Partea „științifică” a fost completată de un program artistic susținut de elevi de la Școala Gimnazială nr. 1 Pantelimon și școlile generale nr. 1 Valu lui Traian, nr. 22 „I.C. Brătianu” și Școala nr. 18 „Jean Bart”.

Aurel Popp

Aurel Popp (n. 30 august 1879, Căuaș, Satu Mare – d. 8 august 1960, Satu Mare) a fost un pictor, sculptor și grafician român. A aparținut celei de a doua generații a Școlii de pictură din Baia Mare.

1879 La 30 august, în comuna Căuaș (în Comitatul Sălaj, actualmente în jud. Satu Mare) se naște Aurel Popp, într-o veche familie de preoți români uniți (greco-catolici).

1882 Rămâne orfan de tată (preotul greco-catolic Samuil Popp) și duce o copilărie plină de griji împreună cu frații săi (Ioan, Mihai și Octavian), de la această dată cei patru băieți fiind crescuți în exclusivitate de mamă (Maria Popp, n. Șoproni).

1886-1892 Urmează școala primară în Căuaș, apoi în comuna Craidorolț, apoi în orașul Carei.

1892-1899 Urmează liceul în orașul Carei, unde se împrietenește cu poetul Ady Endre. Din această perioadă datează primele încercări artistice.

1889 Se înscrie la Școala superioară de desen și caligrafie din Budapesta, ducând în continuare o viață plină de lipsuri.

1903 În anul IV, este trimis în Italia cu o bursă de studiu. Vizitează Roma, Siena, Perugia, Assisi și Orvieto. După obținerea diplomei de profesor de desen se întoarce la Satu Mare unde își petrece vacanța desenând și pictând. La sfârșitul acestui an este încorporat.

1904 Îndeplinește stagiul militar la Viena; vizitează muzeele și frecventează cursurile Academiei de Belle Arte. După demobilizare ocupă o catedră la Huedin, ca profesor suplinitor.

1905-1906 Activează, pe rând, ca desenator tehnic, profesor suplinitor la un liceu particular, iar în cele din urmă profesor de desen la Liceul Regal Maghiar din Satu Mare (actualul Liceu Mihai Eminescu), unde a activat până la începutul Primului Război Mondial (1914).

1907 Se căsătorește cu Irina Madzsar, cu care va avea trei băieți (Aurel, Augustin și Sabin). Participă la Salonul din Budapesta, la care participă apoi în fiecare an. Debutul său este remarcat elogios de presă.

1908 Publică broșura Despre situația artistică și de artizanat a orașului nostru (Satu Mare, n.a.).

1908-1909 Organizează la Satu Mare un curs de artă plastică pentru copiii talentați.

1911-1913 Primește din partea Ministerului Cultelor o bursă de studii la Paris, unde se înscrie la Academia Julian pentru a studia pictura. În paralel, urmează cursurile de sculptură ale lui Paul Landovski, sculptor francez de origine poloneză, autor al lucrării monumentale „Cristo Redentor” (Cristos Mântuitorul) din Rio de Janeiro. Câștigă în câteva rânduri premiul I pentru pictură și desen. Pentru a se putea susține financiar, prestează la Paris diverse munci brute, inclusiv la docurile de pe malurile Senei. Călătorește la Meissen (unde studiază ceramica), la Londra și Berlin. Obține prelungirea bursei și, după o scurtă vizită în țară, se reîntoarce la Paris. Face călătorii de studii la Madrid, Bruxelles, Düsseldorf, Köln, München, Amsterdam și Londra.

1913 Revine în țară și organizează o expoziție personală la Satu Mare cu lucrările realizate în străinătate.

1914 Pe 28 iulie izbucnește Primul Război Mondial, iar la 1 august este convocat sub arme în armata austro-ungară. Întrerupe lucrul la pânza „În grădină”, inscripționată ulterior: „…Interrompu le 1-er Aôut 1914, au son des cloches de midi, lorsque j'ai reçu ma convocation pour la guerre mondiale…” (…Întrerupt la 1 august 1914, la bătaia de amiază a clopotelor, când am primit convocarea pentru războiul mondial…) (1920).

1918 Se află pe fronturile din Italia și Rusia. Experiența de participant activ pe front este determinantă în evoluția ulterioară a viziunii sale artistice cu implicare socială (materializată mai târziu prin realizarea unei serii de lucrări, unele de mari dimensiuni, cu tematică antimilitaristă). În perioada anilor de front execută un număr impresionant de desene și schițe, de la portrete ale unor camarazi de arme, la scene din tranșee.

1919 Asemeni altor intelectuali cu vederi stângiste din epocă, se alătură mișcării revoluționare și este anchetat. Este ales președinte al sindicatului pe țară al profesorilor de desen.

1921 Din inițiativa lui Emil Isac, Ioan Thorma și Aurel Popp se organizează la Cluj ampla expoziție de artă plastică Collegium Artificum Transilvanicorum, cu participarea a peste 80 de artiști. Aurel Popp expune 32 de lucrări. Se împrietenește cu poetul Emil Isac. Încearcă, fără rezultat, să înființeze la Satu Mare o școală de artă pentru copiii săraci talentați. Pentru a-și câștiga existența începe să se ocupe cu olăritul. Face cunoștință cu poetul Octavian Goga.

1922 Este vizitat la Satu Mare de Nicolae Tonitza. Relația lor se transformă într-o strânsă prietenie, documentată de o corespondență întinsă pe mai mulți ani. Apare în revista Artele frumoase articolul lui Tonitza despre Aurel Popp. Din cauza criticilor publice aduse statului, acesta din urmă anulează singura comandă acordată artistului, lucrarea Moartea lui Decebal (obținută inițial prin intervenția lui Octavian Goga). Tot în această perioadă are loc contactul cu Colonia de pictură de la Baia Mare (fondată de pictorul Simon Hollósy în 1896). Se separă după un timp de acest grup (pictura sa contravenind stilului propriu-zis de la Baia Mare) și se retrage cu atelierul la Baia Sprie, o mică localitate lângă Baia Mare. În jurul său se grupează numeroși alți pictori cu vederi avant-gardiste proveniți din cadrul aceleiași colonii.

1923-1927 Conduce, la Satu Mare, atelierul de porțelanuri și olărie DAC, întreprindere care ulterior va falimenta (se păstrează însă o serie întreagă de prototipuri). În această perioadă realizează lucrările sale de mari dimensiuni cu tematică socială și antimilitaristă.

1924 Se înscrie în Sindicatul Artelor Frumoase.

1926 Participă la Salonul oficial din București.

1927 Expune din nou la Salonul oficial. Lucrează la schițele Monumentului Unirii și la proiectul unor picturi murale pentru Camera de Comerț din Timișoara (lucrări nefinalizate, rămase în stadiul de proiect).

1932 Din acest an și până în 1943 merge în fiecare vară la Baia Sprie unde pictează peisaje.

1933-1934 Este numit profesor la Școala de Arte Frumoase din Timișoara. Execută bustul lui Vincențiu Babeș și al lui I. G. Duca, dezvelite în anul 1934 în Timișoara. Își construiește atelierul de pictură din Satu Mare.

1935 Realizează Monumentul eroilor de la Lipova, dezvelit în anul următor.

1936 Împreună cu Ioan Thorma, organizează Congresul artiștilor plastici din Transilvania și Banat. Participă cu două machete și mai multe proiecte la un concurs pentru monumentul memorandistului Vasile Lucaciu.

1938 Proiectează Mausoleul Dr. Lükö Béla

1940 În perioada ocupației hortyiste a Ardealului de Nord a fost expus atacurilor presei fasciste, din cauza atitudinii sale moderate, împotriva războiului.

1946 Lucrează la un ciclu de compoziții inspirate din viața muncitorilor forestieri din Țara Oașului.

1948 Proiectează un monument dedicat lui Nicolae Bălcescu.

1949 Participă la expoziția regională din Cluj și la expoziția artiștilor din Satu Mare.

1950 Începe un ciclu de studii pentru compoziții dedicate unor personaje istorice din Ardeal: Gheorghe Doja, Horea, Cloșca și Crișan, Avram Iancu.

1954 Lucrează la restaurarea casei natale a poetului Ady Endre și execută mai multe schițe pentru monumentul poetului. Participă la expoziția Pentru pace, organizată de Muzeul de Artă Cluj.

1955 Participă la expoziția regională de artă plastică din Baia Mare și la expoziția internațională de la Varșovia.

1956 Face o călătorie de studiu și documentare la Cluj și Aiud în vederea realizării unei compoziții dedicate lui Horea. Participă la expoziția artiștilor plastici din Satu Mare.

1958 I se conferă titlul de Artist emerit. Nu se duce să-și ridice personal titlul.

1959 (1960?) Întreprinde o nouă călătorie de documentare la Cluj, Turda, Alba Iulia, Târgu Mureș, în care este însoțit de singura lui nepoată, Irina.

1960 Încetează din viață la 8 august, cu puțin înainte de a împlini 81 de ani.

Recunoaștere postumă

Expoziții retrospective

În anul 1966 Muzeul regional Maramureș din Baia Mare organizează o expoziție retrospectivă Aurel Popp.

În anul 1968 Muzeul de Artă din Cluj organizează o amplă expoziție retrospectivă Aurel Popp.

Secția permanentă Aurel Popp din cadrul Muzeului de Artă Satu Mare

În anul 1969 a fost deschisă în cadrul Muzeului de Artă Satu Mare secția cu expoziția permanentă dedicată pictorului Aurel Popp.

Strada Aurel Popp

În anii '70, în urma nenumăratelor memorii adresate conducerii administrației locale, fiul artistului (Dr. Aurel Popp) reușește să obțină schimbarea denumirii străzii pe care a locuit și a creat pictorul (până la moartea sa, în 1960), din strada Turbinei în strada Aurel Popp.

Atelierul memorial Aurel Popp

Atelierul a fost construit de artist, după proiectul propriu, între anii 1933-1935. A lucrat aici până în anul morții, 1960. După această dată clădirea a trecut în proprietatea statului și a fost folosită succesiv ca locuință, depozit, etc., intrând în cele din urmă în paragină și într-o stare avansată de degradare, ajungând la un pas de demolare. A fost in cele din urma preluată de Muzeul Județean Satu Mare, iar între anii 1998-2000 a fost restaurată și inaugurată ca atelier memorial, fiind inclusă în circuitul muzeistic. Sunt expuse aici lucrări de pictură, grafică, sculptură, fotografii, documente, obiecte personale ale artistului și câteva piese de mobilier, inclusiv unul din șevalete. Ocazional, spațiul este folosit și pentru diverse comunicări pe teme artistice si expoziții de artă plastică.

Atelierul memorial se află în Satu Mare, pe strada Aurel Popp la numărul 13.

Liceul de Artă Aurel Popp

În anul 1999, Liceul de Artă din Satu Mare primește denumirea de Liceul de Artă Aurel Popp.

Anul cultural Aurel Popp

În anul 2009, a fost dezvelit în Satu Mare bustul lui Aurel Popp, cu ocazia împlinirii a 130 de ani de la nașterea artistului, în cadrul Anului Cultural Aurel Popp. Bustul de bronz este amplasat in Piața Romană din Satu Mare, în apropierea atelierului memorial. În același an au fost organizate o serie întreagă de evenimente dedicate vieții si creației lui Aurel Popp.

Prima expoziție retrospectivă Aurel Popp in București

La aproape jumătate de secol de la moartea artistului, pe data de 31 martie 2010 a fost vernisată prima expoziție retrospectivă Aurel Popp in București, la Galeria Dialog, în ciclul Restituiri și Mari repere ale artei românești.

Reverența pe care o face au­torul, acestui album, „Între două culturi” este scriitorul, jurnalistul, iubitorului de artă Dumitru Păcuraru, în fața creației artistului Aurel Popp și este cu atât mai meritorie cu cât pune în adevărata va­loare, pictura de o inconfundabilă originalitate a acestuia. Lucrarea de față se constituie într-o veritabilă monografie în care documentele menționate, scrisorile citate, studiile menționate, atestă probitatea profesională a celui care și-a asumat acest dificil efort documentar însoțit de numeroase fotografii documentare ce relevă cu adevărat, în cele 472 de pagini, adevărul despre o perioadă însemnată de timp (cele Două Războaie Mondiale), tarele și dramele suferinței umane ce au constituit sorgintea multor teme din creația artistului. Este o pictură dedicată dramei existenței umane, iar complexitatea compozițiilor îl situează pe autor, în sfera preocupărilor temelor majore ale artei. Format profesional și cunoscând îndeaproape cele „două culturi”, pictorul nu se consideră ca aparținând în exclusivitate unei culturi anume. Autorul albumului, menționează urmă­toarele: „cultura română nu l-a integrat întrutotul, iar cultura maghiară în ciuda serviciilor imense, cum ar fi înființarea Muzeului Ady Endre, nu i-a răspuns pe măsura efortului său. Îi scria unui prieten – Pe tine te lovește doar un neam, pe mine mă lovesc ambele neamuri.” (din scrisoarea către un prieten)

Este evidențiată dorința pictorului de a deveni un model „pentru tinerii care i-au stat în preajmă și să impună un statut de artist care trăiește într-un mediu provincial”, pentru că, pictorul Aurel Popp constată că „lumea se miră nu pentru ce am făcut eu, ci pentru că am reușit să fac asta într-un oraș ca Satu-Mare”. Nimic mai adevărat pentru că, pentru noi învățăceii Liceului de Arte Plastice eram însuflețiți de frenezia și bucuria de a desena după personajele viguroase, după dinamismul și expresivitatea mișcării acestora din com­pozițiile pictorului de a exersa expresivitatea, vigoarea tranșantă a tușelor de culoare. Desenele în cărbune sau în la­viuri, premergătoare compo­zițiilor, constituiau pentru noi repere, la temele de grafică și ilustrație de carte. În anii ’70 lucram după monografie apărută în 1968, semnată de Raoul Șorban și Benner Zoltan în condiții grafice de excepție, atunci, și devenise o carte pe care o împrumutam cu ziua între noi, colegii de liceu pentru a ne bucura cât mai mult de savoarea și vigoarea, pen­sulația cu care pictorul zugrăvea por­trete, figuri umane, compoziții, peisaje.

Aflat în fața acestui album iau la cunoștință acum, din scrisorile și documentele, prezente în paginile lui, că pictorul nu a fost de acord cu conținutul și modul de prezentare a creației sale, mărturisite într-o scrisoare adresată lui Benner Zoltan.

Sunt binevenite scrisorile pictorului, către elevi de-ai săi cum este cazul cuvintelor adresate pictorului Alexan­dru Mohi din care desprindem rigoarea observațiilor sale și îndemnul de a fi convingător în exercițiul picturii: „Poți picta cum vrei, dar numai așa cum nu

s-a mai pictat! Nu tot linge suprafața! Cu cât e mai zdrențăroasă cu atât e mai interesantă. Cine nu știe să deseneze, să nu deseneze! Ori știm să pictăm dintr-una, ori niciodată. Contururile pot fi groase cât un deget, dacă așa trebuie să fie. Dacă pictezi o luptă pe ocean… bagă-ți picioarele într-un ciubăr ca să simți puterea apei.”

Prezența pictorului Aurel Popp în Colonia de Pictură de la Baia Sprie „l-a integrat fără voia lui în această mișcare artistică de care pictorul s-a ținut deo­parte (Colonia de la Baia Mare) despre care menționa că aceasta accepta cu o prea mare deschidere deopotrivă, pictori mari și minori, tineri și bătrâni, ro­mâni, maghiari, germani, slavi.” În dorința de exacerbare a în­semnătății acestui feno­men artistic, s-a vehi­culat și se vehiculează un număr impresionant de artiști care ar fi aparținut Cen­tru­lui Artistic Baia Mare! Am fost și eu martorul unei si­tuații când în fața unei comisii de exa­mi­nare la doctorat, întrebat despre argumentul convingător, ce l-ar determina să abordeze o temă… acesta a răs­puns că… în 1896 po­pulația Băii Mari era de 10.000 de locuitori dintre care 4000 erau pictori…! Se pare că fenomenul este simptomatic pentru că și astăzi se diseminează (fără argumente documentare) astfel de aserțiuni, iar autorul albumului de față, relevă convingător că: „umbla vorba că era suficient să treci prin gara din Baia Mare pentru a fi considerat pictor băimărean.”

Întrebarea Domnului Dumitru Păcu­raru, deschide noi spații de reflecție, de reveniri și de posibilități de înțelegere și receptare a mesajului artistic cuprins în această carte: „Dar aparține Aurel Popp cu adevărat artei românești de primă mărime sau este doar un provincial pe cât de talentat pe atât de încăpățânat, prizonier între două culturi? Revendicat și ignorat deopotrivă de cultura română și ma­ghiară, Aurel Popp a rămas suspendat între ele, fără putința de a fi înțeles și total asumat nici de una nici de alta.”

Cu siguranță voi reveni asupra unor tematici și particularități stilistice ale creației pictorului Aurel Popp relevate și puse în valoare de aceas­tă monografie.

Aurel Popp este fără îndoială cel mai mare pictor pe care l-a dat Satu Mare. Opera sa este coloana vertebrală a Muzeului de Artă din Satu Mare. Fără tablourile sale nu se poate vorbi despre arta plastică sătmăreană. Cu atât mai mult este greu de înțeles de ce s-a desființat expoziția permanentă din incinta muzeului.

Arta lui Aurel Popp s-a născut din suferință, din sacrificii personale greu de imaginat. Personalitate complexă, se pare că marele artist era și un personaj dificil. Avea propriile idei despre istorie, politică, viață culturală, nu întotdeauna pe placul contemporanilor. A avut și nenorocul să trăiască într-o perioadă istorică frământată.

A participat la Primul Război Mondial, la Revoluția din Ungaria, la refacerea de după război a României Mari. A prins și Al Doilea Război Mondial, a fost martorul instalării comunismului. Viața i-a fost potrivnică în toate perioadele, sub unguri a fost acuzat că este un român naționalist, sub români a fost acuzat că s-a dat cu ungurii. A fost un om care a suferit îngrozitor, un artist care abia și-a dus zilele.

Cu toate acestea, s-a dovedit unul dintre cei mai mari susținători ai artei și culturii în județul Satu Mare. Recunoscut încă din timpul vieții ca un mare artist, prieten cu mari personalități, de la Octavian Goga la Ady Endre și Nicolae Tonitza, pictorul și sculptorul Aurel Popp a avut neșansa de a fi una dintre primele victime ale regimului comunist. Publicăm un material zguduitor despre chinurile la care a fost supus de comuniștii din Satu Mare.

În februarie 1945 pictorul Aurel Popp a luat parte la o adunare populară ținută în sala Cinematografului din Casa Meseriașilor (Cinematograful Popular). El a fost invitat de către Inspectoratul Școlar din Satu Mare în calitate de director la Liceul Industrial din Localitate.

Aici a avut loc un incident trist în urma căruia artistul sătmărean a fost ridicat de polițiști și întemnițat. Aurel Popp a fost ținut în Penitenciarul Satu Mare timp de 190 de zile, timp în care a făcut de două ori greva foamei ca să afle motivul arestării sale. A aflat pentru ce a fost arestat abia in iulie 1945, când a fost anchetat de șeful Siguranței de atunci, celebrul Weisz Vasile. În această perioadă a fost suspendat din postul deținut la Liceul Industrial.

Tratamentul din Penitenciar i-a ruinat sănătatea, de aceea la câteva luni după ce a fost eliberat din închisoare, artistul sătmărean a deschis proces împotriva celor care i-au pricinuit toate suferințele.

Aurel Popp a criticat noua conducere a județului instalată în decembrie 1944

Totul a început la cumpăna dintre anii 1944/1945 când la cererea lui Josif Nyisztor, Aurel Popp a scris câteva articole pentru ziarul „Hirado”. „Eram periclitați în cea mai mare măsură, toți care ne adunasem pentru a începe o nouă viață în locuințele noastre de tot ruinate și furate. Prin aceste articole am dorit noi tovarășii în vârstă mai înaintată să le atragem atenția celor de la conducere ce e în primul rând de făcut, când au ajuns la putere, ca ei să conducă viața populației orașului și a județului”, mărturisește artistul.

Însă redactorul ziarului „Hirado”, Andrei Tanody i-a cenzurat articolele. S-au simțit vizați de critica din articole conducătorii partidelor istorice din județ, Ștefan Anderco, prietenul său Vasile Molnar, avocatul Ioan Șuta, fostul președinte al Tribunalului dr. Alexandru Bene dar și conducătorii Partidului Comunist, Eduard Jellinek și Ludovic Matolcsy.

Ștefan Anderco – 1906-1989 – a fost ultimul lider al Partidului NaționalȚărănesc care a îndeplinit funcția de prefect al județului Satu Mare înainte de instaurarea regimului comunist. El a deținut această funcție din 15 decembrie 1944 până la 1 noiembrie 1945. (Claudiu Porumbăceanu, Bujor Dulgău – Oameni din Sătmar)

Așa cum afirmă Aurel Popp, toți cei menționați mai sus doreau să „ia în mână toate conducerile orașului”. (…) „Critica noastră îi împiedica peste măsură”.

Tot în ziarul „Hirado” a apărut un articol prin care conducătorii de atunci erau chemați să-i tragă la răspundere nu doar pe aceia care își exprimau clar părerile contrare, ci chiar și pe aceia despre care doar se presupune că nu sunt de acord cu ceea ce se întâmplă.

În urma acestui articol, Aurel Popp a redactat un pamflet pe care l-a adresat Uniunii Sindicatelor Muncitorești din Satu Mare, în care „le-am atras atenția muncitorilor la pericolul ce ne amenință prin intenția acelora care se gândeau că ei pot să se treacă peste toate drepturile cetățenilor, fără milă și fără să ia în considerație LegeaȚării! (…) La acest pamflet s-au ridicat împotriva mea toți aceia care se simțeau vătămați și amenințați în puterea lor. În această atmosferă s-au pus în legătură adversarii mei cu ceilalți, atinși prin pamfletul meu.”

La adunarea populară ținută la Cinematograful Popular în 7 februarie 1945 este arestat

La data de 7 februarie 1945 Aurel Popp a fost invitat în calitate de director al Liceului Industrial din Satu Mare împreună cu profesorii și elevii școlii la o ședință populară, ținută în sala Cinematografului din Casa Meseriașilor, în fosta clădire a Cinematografului Popular. În această ședință toți reprezentanții au fost invitați să-și exprime părerile despre cuvântarea rostită de oratorul Goldberger. Președintele ședinței Ludovic Vargha nu i-a permis lui Aurel Popp să ia și el cuvântul. Prezent la adunare, Vasile Molnar s-a ridicat strigând cu voce tare: „acest individ nemernic n-are drept la cuvânt, fiindcă e un hoț și un tâlhar fascist…!”

Jignit peste măsură, pictorul mărturisește: “După acest denunț obraznic, neîntemeiat și neașteptat la care am vrut să răspund tot mai bine am insistat să mă folosesc de dreptul să pot vorbi. La scurt timp s-a prezentat Eduard Jellinek, șeful Poliției, lângă mine cu vreo 6 – 8 polițiști ordonându-mi să părăsesc sala. Neavând niciun drept șeful să mă depărteze ba chiar el fiind chemat să mă apere față de calomnierea obraznică, la invitarea lui să părăsesc sala am stat în locul meu și m-am apărat de forța polițiștilor, pe care îi ațâța Jellinek, să mă scoată din sală cu putere. Atunci am auzit de lângă fereastră (…) strigătul dr. Tanody și al lui Ștefan Andercou: afară cu el… afară cu el.

M-am apărat cum am putut, polițiștii însă m-au scos cu putere pe vârful treptelor (…) unde apoi încuind ușa dinspre sală au început să mă lovească, să mă tragă și să mă apese cu forța de pe vârful treptelor, dând toți cu picioarele și cu brațele în mine, și mai ales Emerich Lusztigh lovindu-mă de mai multe ori în cap cu revolverul, cu voce tare m-a amenințat că mă împușcă dacă mă apăr. În sfârșit m-au dat jos cu picioarele de pe vârful treptelor înjurându-mă ca pe un asasin ordinar. Căzând la sfârșitul treptelor pe un platou din ciment am fost predat unuia dintre polițiști. (…)”

Pictorul a insistat să fie dus la Poliție, crezând cu naivitate că cei vinovați vor plăti pentru atacul brutal la care a fost supus. Așteptările sale au luat o cu totul altă întorsătură.

“Sosind la Poliție în anticamera Siguranței am așteptat să fiu ascultat. În camera vecină, spre dreapta, erau câțiva, dar după voce nu-i cunoșteam. În anticameră tot mai mulți ne adunam. Toți intelectuali, profesori și toți am așteptat să fim ascultați. Ce a fost vina noastră nici unul nu știa dintre noi.” (…)

Audierea a fost foarte scurtă. Fiecare a trebuit doar să-și spună numele și vârsta. Toți au fost duși în închisoarea Poliției: „Canonic, profesor, învățător, funcționar, meseriaș, muncitor sau economist, toți la grămadă, toți neascultați, în luna februarie fără combustibil, fără mâncare zile întregi, fără îmbrăcăminte fără haine de pat tremurând de frig grozav și noaptea. În atmosfera aceasta a Iadului țuică totuși se putea cumpăra chiar de la polițiști, care stăteau împreună cu noi dar într-o cameră separată, bine încălzită.

Din arestul Poliției, în 10 februarie 1945 a fost dus la Penitenciarul Tribunalului

În perioada respectivă arestările erau tot mai numeroase. “Scăparea din această atmosferă numai atunci ne-a ajuns când toate camerele erau pline peste măsură cu fasciștii adunați cu cea mai mare violență. Așa am scăpat și eu din închisoarea Poliției cu data de 10 februarie 1945, adică după 4 zile de la arestare. Ascultat însă nici atunci n-am fost.”

În 10 februarie 1945 Aurel Popp a fost dus la Penitenciarul Tribunalului unde a stat până la 15 august 1945. Condițiile de aici au fost la fel de rele ca și în arestul Poliției.

“După vreo cinci șase zile din închisoare, când m-am trezit din buclucul în care am căzut fără să-mi știu da seama de motivele adevărate a întâmplărilor, mi-am înaintat cererea în scris către șeful Poliției și către șeful Siguranței să fiu ascultat iar să-mi comunice și motivele pentru care sunt deținut chiar eu care în ședința populară în calitate de victimă cu tot dreptul am așteptat să fiu apărat și nu atacat din partea Poliției”.

La cererile sale repetate a fost audiat la data de 21 februarie 1945, doar după ce a făcut greva foamei. Audierile n-au avut însă niciun rezultat. Astfel că după mai multe frământări sufletești artistul a ajuns la următoarea concluzie: “acești domni toți sunt într-o tovărășie, într-o mafie care e condusă de dușmanii și tâlharii familiei mele de Vasile Molnar și de complicele lui de Dr. Ștefan Andercou! Numai așa s-a putut întâmpla că la scrisorile mele adresate către Poliție, niciodată n-am primit răspuns.

Este suspendat din postul de profesor în martie 1945

Ba mai mult la data de 21 martie 1945 a primit în închisoare decizia din partea F.N.D. semnată de secretarul general Marcel Katz prin care i s-a adus la cunoștință suspendarea sa din postul de profesor de la Liceul Industrial din Satu Mare. Decizia a fost întărită și de adresa din 9 mai 1945 prin care Inspectoratul școlar în frunte cu Josef Ortai îl înștiințează că este supendat din post.

“Domnul Josef Ortai, fost inspector al învățământului maghiar în vremea regimului maghiar, când am cerut să fiu despăgubit respectiv pensionat după anii care i-am servit în învățământul maghiar, până la suspendarea mea din post în anul 1919, el a fost președintele acelei comisii care a fost numită de ministerul maghiar să judece asupra trecutului meu. Comisia, mai mult dr. Josef Ortai m-a refuzat de la toate drepturile. Da m-a refuzat deoarece toate le-am recunoscut din trecutul meu. Am recunoscut: sunt și am fost comunist revoluționar. (…) Atunci el încă era mare maghiar, iar când a fost armata germană aici, a fost mare german, iar azi e cel mai proaspăt și cel mai mare comunist, deoarece îi e greață și frică să se recunoască de șvab.

Ce caracter poate să aibă acest individ care după toate ce am făcut pentru el și pentru soția lui în vremea bombardării orașului Satu Mare, abia după plecarea din Odoreu unde l-am susținut și apărat de toate necazurile se pune în tovărășie cu tâlharii familiei mele și mă scoate din post!

Audiat de șeful Siguranței din Satu Mare

În 2 iulie 1945 Aurel Popp a fost invitat de noul șef al Siguranței din Satu Mare domnul Vasile Weisz pentru audierea particulară ce avea loc înainte de Comisia de triere: „Cu această ocazie l-am întrebat pe domnul Weisz, să-mi spună adevărat ce sunt păcatele mele, respectiv cu ce sunt vinovat? Ca răspuns la întrebarea mea am primit de la el denunțul în scris a lui Vasile Molnar, denunțul datat din ziua de 7 februarie 1945! Dl. Weiss a cerut răspund la acest denunț al lui Vasile Molnar. (…) Totodată i-am atras atenția dlui Vasile Weisz, la testamentul fratelui meu Octavian, din care pornesc toate motivele împotriva persoanei mele. I-am și predat un exemplar din testament, să-l păstreze ca document, la care mă voi referi când m-a asculta Comisia de triere. I-am explicat cazul familiei mele, și din nou i-am subliniat și lui că toate atacurile executate și denunțurile scrise și zise în contra persoanei mele, toate toate sunt în legătură cu acest Testament, prin care hoții au furat averea copiilor mei.”

Ședința Comisiei de triere s-a ținut la data de 18 iulie 1945, la sediul Poliției din Satu Mare. În această ședință însă Aurel Popp află cu stupoare că: “nici vorbă n-a fost despre domnul Vasile Molnar. Acuzatorul meu în această ședință a fost Josif Nyisztor, actualul primar al orașului Satu Mare. La denunțurile lui Josif Nyisztor am dat răspunsurile cuvenite. Denunțurile lui Nyisztor Josif se refereau la ținutul meu de comunist, și nimica n-a știut să-mi spună nici Comisia de triere, iar nici șeful Siguranței și nici șeful Poliției care erau de față, și i-am rugat pe toți din nou să mă elibereze (…)

Nu m-au ascultat, ci m-au ținut și pe mai departe în închisoare.”

Membrii familiei îi cer să renunțe la politică

Înainte să fie audiat de către Vasile Weisz l-a vizitat băiatul său Ionel, rugându-l să semneze o declarație prin care se nagaja că nu va mai face politică. “Dacă voi iscăli declarație, atunci voi fi eliberat! Înainte cu câteva luni sau săptămâni au propus-o și ceilalți membrii din familia mea, dar niciodată nu am acceptat. În acest caz ultim însă mi s-a adus la cunoștință și toate mizeriile în care a ajuns soția și copiii mei! să ușorez cel puțin soarta lor: am iscălit…

în speranța că nu peste multă vreme voi fi eliberat. N-am făcut însă nimica, nici prin iscălirea declarației ce am făcut numai după multe frământări sufletești… tâlharii familiei mele împreună cu complicele lor. M-au ținut și pe mai departe întemnițat. Declarația a pretins-o numai să mă dojenească sufletește…”

Aurel Popp a fost eliberat din închisoare în 15 august 1945. Abia apoi a aflat ce s-a petrecut în casa familiei sale. În repetate rânduri atelierul și locuința i-au fost percheziționate și i-au fost confiscate mai multe bunuri.

“Ce s-au înstrăinat în timpul acestor percheziții din casă și atelier, numai atunci voi ști când voi putea reconstrui inventarele despre toate obiectele, ce le aveam înainte de percheziții, adecă înainte de ce am fost deținut.”

În octombrie 1945 Aurel Popp deschide proces împotriva a zece persoane

Hotărât până la capăt să i se facă dreptate, în luna octombrie a anului 1945 Aurel Popp a înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare denunț penal împotriva următoarelor persoane:

“1. Dr. Andrei Tanody, avocat, pentru calomniere înaintea autorităților;

2. Vasile Molnar și 3. Dr. Ștefan Anderco avocat, ambii pentru denunțarea calomnioasă și furt, pentru ațâțarea autorităților din Liceul Industrial Satu Mare să fiu licențiat din post, pentru percheziție și pentru înstrăinarea obiectelor din proprietatea mea, prin încredințații lor:

4. Eduard Jellinek, tipografist, fost șef al Poliției Satu Mare domiciliat în Satu Mare str. Kolcsey în casa baronului Bloomberg;

5. Emerich Lusztigh, fost agent al Siguranței Satu Mare, în prezent secretar la Biroul regional al Partidului Comunist în Oradea;

6. Nicolae Sarkany, drogist, domiciliat în Satu Mare, cu drogheria în Satu mare, str. Malinovsky nr. 10;

7. Nil. Stanciu fost șef al Siguranței Satu Mare domiciliat în Satu Mare – toți pentru abuz de putere, pentru însușire pe nedrept a lucrurilor mele, pentru deținere în arest pe nedrept și pentru sechestrare de persoană.

8. Marcel Katz, fost secretar al F.N.D-lui din Satu Mare, în prezent secretar la Biroul regional al Partidului Comunist din Oradea:

9. Dr. Josif Ortai, fost inspector al învățământului maghiar din județul Satu Mare, domiciliat în Satu Mare, str. Episcopu nr. 2, Et. 2;

10. Dr. Edmund Szabo, referent la Inspectoratul Învățământului maghiar al județului Satu Mare, domiciliat în Satu Mare – toți pentru abuz de putere, pentru licențiere din serviciul meu avut la Liceul Industrial din Satu Mare.”

Vasile Molnar recunoaște că l-a acuzat pe Aurel Popp de fascism

La 2 noiembrie 1954, Vasile Molnar își întărește acuzațiile aduse artistului sătmărean printr-un nou denunț. „Subsemnatul Vasile Molnar, director al fabricii DAC s.a.r, născut în Satu Mare, la 7 II 1908, de religie greco-catolică, român, domiciliat în Satu Mare, str. Corvinilor nr. 20, căsătorit, având soția și fetițele mele deportate în Germania fiind citat pentru ziua de azi la Cabinetul dvs. în urma denunțului înaintat în contra mea de către individul Popp Aurel, fost profesor de desen, domiciliat în Satu Mare, str. Petru Maior 11/bis pentru denunțare calomnioasă, prin prezenta țin a vă face și în scris următoarea declarație în această cauză:

Este adevărat că l-am denunțat pe nemernicul Aurel Popp la Poliția din Satu Mare, cerând ca denunțul meu să fie transferat la Parchetul Tribunalului Satu Mare, ori la Tribunalul Poporului, după cum este cazul.

L-am denunțat pentru:

1. încercări repetate și continuative de șantaj

2. prigonire pe bază rasială și antisemită

3. acuzări false și mincinoase înaintea autorităților

4. propagandă rasială și antisemită

5. trădare de neam și a mișcărilor de stânga.

Și aceste ale mele acuzări le-am și dovedit cu prisosință, precum se vede din dosarul fascistului Aurel Popp, care se află la Poliția locală și din faptul că el a fost găsit vinovat din partea Comisiei de triaj și a fost pus sub supraveghere polițienească și domiciliu forțat.

Nu este deci adevărat că eu l-am denunțat calomnios deoarece tot ce am spus și scris despre el este purul adevăr. În ziua de 7 februarie 1945 într-o adunare populară organizată de Partidul Comunist, el a vrut să ridice cuvânt. Atunci eu l-am întrerupt și am afirmat despre el că este un nemernic, fără cinste, fără omenie, fără caracter și fără onoare. Am mai spus că este fascist. Adunarea compusă din circa 1600-1800 oameni, fiind pusă la vot de două ori, nu era pentru el, veridicitatea celor ce am afirmat despre dânsul fiind de obște cunoscută, răspunsul canaliei Aurel Popp nici n-a fost ascultat, ci a fost pur și simplu scos din sală, când a încercat să mai vocifereze în modul lui obișnuit.

Întrucât n-aș dori ca faptelor mele să fie aplicată vreo amnistie, repet aici din nou afirmațiile mele, pentru cari sunt dispus să răspund înaintea judecătoriei, deoarece corespund adevărului și faptelor.

În acest scop a se cere urgent de la Poliția Satu Mare dosarul lui Popp Aurel și a dispune ca denunțul meu în contra lui să fie susținut de către Parchetul Satu Mare și ca în sfârșit acest individ să fie judecat pentru faptele lui mârșave.”

Satu Mare, 2 noiembrie 1945

Semnat Molnar Vasile

Artistul cere despăgubiri morale și 500.000.000 lei despăgubiri materiale

Ajuns la vârsta de 67 de ani, după ce a suferit șase luni și jumătate în închisoare, Aurel Popp cere despăgubiri morale. Artistul mărturisește că a suferit mai ales sufletește, pentru situația jenantă în care a ajuns în ochii opiniei publice. Întreaga sa viață a fost apreciat ca omul care niciodată n-a fost amestecat în nicio afacere murdară sau păcătoasă așa cum a fost acuzat în adunarea populară de Molnar Vasile.

Experții pe care i-a luat drept martori: Emil Isac, inspectorul artelor Cluj, Eugen Szentimrei, inspectorul artelor,la secția maghiară Cluj; Dariu Pop, inspector școlar pensionar – Cluj; Carol Kos, arhitect, scriitor, profesor de academie Cluj; Ioan Crișan – artist și pictor Baia Mare; Alexandru Mohy, profesor în Dej, Liceul de Stat; Alexandru Sopos, artist pictor – Cluj, Liceul piariștilor; Dr. Ionel Popp – avocat, Cluj; Dr. Iuliu Hațieganu – medic, profesor universitar Cluj.

Aceștia au depus mărturie că “numai după un tratament medical general cu multe cheltuieli, numai după un an va fi poate în stare să-și poată continua lucrările adică să-și poată câștiga puterea rodnică în arta lui recunoscută de toată lumea expertă în artă.”

Suma cerută drept despăgubire a fost de cinci sute milioane de lei.

Aurel Popp a leșinat în casa prietenului său Dariu Popp

În 3 noiembrie 1945 Biroul Siguranței din Satu Mare îi trimite o citație prin care artistul a fost chemat pentru audieri la Tribunalul din Cluj.

Din cauza epuizării fizice și psihice, Aurel Popp a leșinat de mai multe ori în casa prietenului său Dariu Pop. Din declarația pe care o dă fostul inspector școlar, aflăm că Tribunalul Poporului a clasat dosarul lui Aurel Popp.

Declarație

“Subsemnatul Dariu Pop, inspector școlar regional pensionar, domiciliat în Cluj, str. Elisabeta Nr. 3 declar pe conștiința mea, putând întări și cu jurământ următoarele:

În ziua de 7 noiembrie a venit la mine profesorul pictor Aurel Pop, un vechi prieten din Satu Mare, fiind chemat pentru a fi interogat de acuzatorul public de pe lângă Tribunalul Poporului. L-am reținut la mine în găzduire.

În 9 noiembrie s-a prezentat la Tribunal, însă a fost amânat pentru ziua următoare. În ziua de 10 noiembrie a fost interogat după care dosarul lui a fost clasat urmând ca a doua zi să plece acasă la Satu Mare.

În noaptea aceleiași zile, pe la orele 3, adică în dimineața zilei de 11 noiembrie, am fost deșteptat de țipetele îngrozite ale Doamnei Maria Rădescu, soția Domnului consilier Mircea Rădescu de la Curtea de Apel din Cluj, care locuiește la mine, care a bătut la ușa dormitorului meu și mi-a strigat că Aurel Pop e căzut pe ciment la intrarea în baie. Am sărit întreaga casă din pat și ne-am dus la baie, unde am văzut că Aurel Pop era căzut pe spate peste pragul băii fără strop de viață cu gura căscată și aveam impresia că era mort. L-am luat pe sus și l-am dus în dormitorul nostru unde l-am culcat pe dormeză și am trimis în grabă după Dl. Dr. Victor Filip.

Aurel Pop și-a revenit în simțiri după o vreme și nu și-a putut da seama cum a ajuns în starea în care se afla. Notez că preseara zilei dânsul a venit acasă foarte surescitat și epuizat și s-a culcat foarte devreme.

Doctorul Filip i-a dat o injecție după ce l-a consultat și i-a prescris o liniște perfectă, neavând voie să se ridice din pat. A doua zi, în 12 Nov. Dl. Pop a mai leșinat de două ori. De atunci până astăzi, când scriu această declarație dânsul este în permanență la mine și sub îngrijirea Dr-lui Filip și starea lui nu este deloc satisfăcătoare, așa că am hotărât de comun acord ca bolnavul să fie transportat la Clinică spre a i se putea da o îngrijire rațională și tratament radical.

Aceasta-mi este declarația pe care am dat-o de bunăvoie și am semnat-o cu mâna mea proprie.

Astăzi, 13 Noiembrie 1945 în Cluj

Dariu Pop

Mai jos semnații întărim această declarație fiind și noi martorii celor relatate mai sus:

Cluj 13 Noiembrie 1945

Am văzut așadar că cele 6 luni și jumătate de închisoare, bătaia suferită de la polițiști și tratamentul din Penitenciar i-au ruinat sănătatea. Durerea cea mai mare a artistului a fost însă următoarea: “am pierdut un timp prețios din bătrânețele mele, astfel că am ajuns în situațiunea de a nu-mi putea câștiga existența prin muncă ca și până acum.”

Cu atât mai mult opera sa, donată Muzeului de Artă din Satu Mare trebuie promovată, făcută cunoscută publicului din întreaga țară. Picturile sale pot sta alături de marile creații ale artiștilor universali. Din păcate ele zac undeva într-un depozit, departe de ochii iubitorilor de artă.

Argument

Mai presus de cuvinte putem spune că prin artă învățăm să comunicăm printr-o manieră vizuală frumoasă și, concomitent, să ne exprimăm sentimentele mult mai ușor.

În profunzimea artei oameni o văd ca pe ceva frumos, ceva ce ar trebui să exprime bucurie, fericire, libertate. Însă arta nu manifestă întodeauna latura armonioasă a mediului înconjurător sau a lumii maginare, iar eu am ales să tratez un subiect care înfățișează și simbolizează drama războiului – drama societății umane.

Drama războiului – drama societății umane este tema aleasă și propusă ca subiect pentru lucrarea de licență. Această temă reprezintă pentru mine evadarea din lumea pe care încercăm să o trăim armonios, creând un univers nou si devotat în care imi pot exprima, pictând, toată furia, neânțelegerile mele sufletești și tot zbuciumul meu interior.

De-a lungul Istoriei umanitatea a purtat războaie din diverse motive: cotropire, dragoste, independență etc.Totuși ele au mobilizat și energii, ducând la progresul știintelor tehnice, medicale, sociale. Arta a reliefat întotdeauna prin pictură ori sculptură războiul ca pe o componentă a puterii până în secolul XX. Drama războiului și-a lăsat amprenta puternic și devastator, întregi popoare și pământuri au rămas în urma lor cu cicatrici și răni adânci.

Din cauza urmelor lăsate și a impactului devastator mulți pictori și artiști și-au lăsat amprenta prin diferite lucrări ce înfățișau drame, războaie, încăierări pe front , explozii, cicatrici, lucruri ce nimeni nu și-ar putea dori să le simtă sau să le vadă, unele fiind realizate chiar pe frontul de luptă. Este vorba de lucrări ce aduc cu ele bucăți din omenire, sângele a mai multor sodați, durerea, frica și imaginile halucinante pe care acei oameni le trăiau zilnic până la ultima suflare. Cel mai probabil artiștii doreau să ilustreze păstrând cu exactitate toate acțiunile terifiante. Cu toții au evocat în pictură fapte eroice petrecute în războaie, operele lor reprezentând eroismul dar și suferința participanților la luptă.

Capitolul II

I.Istructura și analiza lucrării

În încercarea mea de a reproduce dramele războiului prin pictură am realizat trei lucrări cât mai ideal reprezentate, acestea având la bază inspirație din al doilea război mondial.

Cele trei lucrări vor avea la bază lupta dintre oameni acestea fiind în mai multe ipostaze de infrângere,victorie,frică,fugă. În evidență vor fi in mod special emoțiile,momentul în sine și nu neaparat ce nații se ascund în spatele picturii întrucât doresc să redau drama societății umane ,care ne urmărește până in ziua de azi dar prin diferite forme, si nu doar o simplă luptă de cucerire.Este vital de știut că războiul a fost și este cel mai de temut fenomen omenesc posibil și de asemenea nu mereu războiul a fost corect sau necesar.Multe lupte marcate cu răni adânci au fost în zadar ele neaducând nimic benefic.

În prima dintre lucrări se află în prim plan un soldat simbolizând fuga din ghearele morții.Prin intermediul acestor elemente incerc să înfățișez moartea asociată întotdeauna războiului și numărul mare de victime al conflictelor militare. În mâini personajul ,plin de murdărie și cu un rucsac în spate,ține un m4a4 evocă astfel temeri, si suferintă toate acestea contrastând cu planul îndepărtat ce redă o scenă de luptă in plină desfășurare cu avioane militare,parașutiști,soldați fugind,nori de fum,vapoare militare, iar in plan principal rămășițe de lemne ,ghimpi de protecție care altădată serveau la încetinirea soldațiilor inamici.

În a doua lucrare spațiul este unul diferit înfățișând trei soldați care așteaptă, cu frică , un atac.Doi dintre ei sunt la pământ, ascunzându-se pentru câteva clipe de atacatori,pregătiți cu grenăzile Cel de-al treilea soldat este în picioare cu arma îndreptată și pregătită de o eventuală apărare a propriei vieți dar el are și rolul de a oferi informații vitale celorlalți doi soldați.Cadrul reprzintă clipele de groază prin care un soldat trece în timpul bătăliei,teama de moarte,fuga de moarte, apărarea propriei ființe.Cei trei soldați se află în spatele unui zid ,care nu cu mult timp în urmă era clădire,în rest sunt doar urme de fum,praf și pietre într-un spațiu la fel de pustiu ca sufletele lor.

În cea de a treia lucrare sunt reprezentați mai mulți soldați care se luptă pentru viață iar alții ca să rămână în viață.Lucrarea oglindează starea cea mai de temut a fiecărui soldat, cea de moarte.Cei puternici vor triumfa iar cei slabi se vor afunda într+un somn adânc și veșnic.Toată acțiunea se desfăsoară într-o încăpere în care unul dintre grupuri a fost surprins de inamic.Inamicii dau năvală peste ei, aceștia nepregătiți și neputincioși murind unul câte unul.Triumful celorlalți este unul sângeros,plin de putere și beția gândului de a ucide tot ce le stă în cale.

Toate cele trei lucrări consemnează viața de pe front și din spatele lui în scene de tragism,durere,frică și emoție.Atmosfera traumatizantă a războiului accentuează emoțional mesajul pe care am încercat să îl transmit.

Ca și suport am folosit pânză de in intrucât oferă o calitate ireproșabilă si este preferată de mulți artisti.Este un suport flexibil care se deformează cel mai putin, are o elasticitate redusă și este durabilă in timp.Pentru o întindere pe șasiu cât mai bună am spălat-o cu apă caldă și săpun pentru a îndepărta stratul de clei din fabricație.După finalizarea acestui proces am spălat-o și uscat-o în repetate rânduri până la stabilitatea necesară.Șasiul este din lemn de brad,uscat,neted fără noduri cu o dimensiune de 140×100 cm.

Totodată pentru întinderea pe șasiu operațiunile pe care le-m folosit sunt:frecarea șasiului cu glaspapir deoarece muchia care va fi îmbrăcată cu pânză să nu fie tăioasă,întinderea de la margine spre interior.

După finalizarea întinderii pânzei pe șasiu am realizat procesul de impregnare cu clei de in vegetal cu conținut vâscos având în compoziție proteină lipicioasă,prolamină.
Realizarea cleiului de in l-am obținut din 1,5kg in și 5litrii de apă , acestea puse la fiert (1-1,5 ore) la o temperatură de aproximativ 80-100 C.soluția obținută strecurând-o, iar recipentul l-a, pus la gheață timp de 24h pentru întărirea cleiului.

Ca o primă etapă, soluția am proporționat-o cu 50g clei și 1litru de apă.Aplicarea acestei soluții am executat-o cu ajutorul unei pensule late din păr de porc.Soluția fierbinte,fluidă, aplicând-o cu grijă,pe direcții paralele și într-un singur sens făra a insista prin frecare cu pensula pe suport.

După toate aceste etape în finalizarea preparării supotului de lucru am aplicat un strat de grund gras, acesta având în copoziție caseină uscată, amoniac, apă, ulei de in, cretă, alb de zinc.