pentru obținerea gradului didactic I TINERII ȘI PROVOCĂRILE LUMII CONTEMPORANE ÎN OPERA ȘI GÂNDIREA LUI NICOLAE STEINHARDT Coordonator științific:… [305147]

[anonimizat] – științifică

pentru obținerea gradului didactic I

TINERII ȘI PROVOCĂRILE LUMII CONTEMPORANE ÎN OPERA ȘI GÂNDIREA LUI NICOLAE STEINHARDT

Coordonator științific:

Pr. Lector univ. Dr. GHEORGHE ȘANTA

Candidat: [anonimizat]. SIMONA MUREȘAN

Colegiul Tehnic ,,Dimitrie Leonida” [anonimizat] 2012- 2014

,,Morala e [anonimizat] e [anonimizat] e pavăza libertății.,,

[anonimizat]-a învățat că fiecare perioadă a sa, aduce cu sine ceva nou, o schimbare. [anonimizat] ,,moda”, dar așa cum a spus Mitropolitul Antonie Plămădeală ,,[anonimizat]” e o [anonimizat], [anonimizat].

Lucrarea de față se dorește a fi un alt pas spre mirifica lume a frumosului și binelui, a moralului, a [anonimizat] a [anonimizat]. Astfel de oameni ne pot arăta drumul corect al vieții.

Am structurat lucrarea în două părți. În prima parte am „străbătut” [anonimizat] l-a [anonimizat], [anonimizat].

Am revenit în prezent și am încercat să observ printr-o analiză concretă ce reprezintă valoarea pentru generația aceasta.

Unde își găsesc modelele?

Care sunt influențele care îi călăuzesc?

Nu am putut să scriu această lucrare la persoana a III-a permanent, [anonimizat], [anonimizat] –[anonimizat]. Și astfel…[anonimizat], ci ca mine.

[anonimizat], iubire, dreptate, respect, libertate l-[anonimizat] a reușit să mă facă să văd lumea altfel.

Apoi, toate întrebările mele au fost prelucrate în cea de-a doua parte a lucrării , unde m investigat, [anonimizat], gradul lor de ,,infuzie” în lumea tinerilor și însemnătatea titlului dat valorii.

Noi, oamenii suntem cei care imprimăm un sens timpului ?… sau suntem cei care vom fi imprimați cu un sens stabilit de timp?

Ne răspund la întrebări actuale dintr-o parte a [anonimizat].

,,E impotantă ora de religie? E grea viața acum? Sunt altfel tinerii?…”

M-a fascinat această cugetare :

"Întregul scop al educației este să transforme oglinzile în ferestre." spusă de către
Sydney J. Harris, un jurnalist american.

E minunat să poți să vezi dincolo de propriul eu.

E minunat să descoperi ce este în jurul tău.

Îmi amintesc cu bucurie când fereastra mea a devenit tot mai mare și mai aproape de ceea ce vroiam să ating.

Am văzut oameni lângă mine și am știut cu siguranța copilului înger că cei care mă priveau sunt ceea ce caut. Erau părinții mei. Prima mea privire spre un ,,eu,, viitor.

Am văzut apoi soarele și i-am simțit căldura. Mi-l închipuiam o minge, până când am aflat că e [anonimizat] nici nu este atât de aproape…că de fapt e de neatins.

S-a spulberat un vis? NU! Erau atâtea vise care mă așteptau încât nu m-am supărat pe măreția lui, a soarelui. Părinții mei erau lângă mine și creaseră alte și alte vise minunate.

M-au fascinat flăcările jucăușe ale focului iar părinții mi-au explicat că sunt periculoase, apoi, mai târziu, am aflat de legendele lui și apoi am aflat ce este o legendă și, într-un final care niciodată nu e de fapt final, am aflat cine l-a creat și câte nuanțe se regăsesc în el.

Voiam să dăruiesc iubire … în felul meu. Nu știam că strângând – de drag ce-i drept – în pumni un fluturaș, am să-l ucid. Și tot ei, părinții mi-au explicat cum să privesc spre frumos fără să-l murdăresc sau să-l distrug. M-au învățat să-l urmez, să învăț de la fiecare element care mă înconjoară, lucrul care-l înfrumusețează.

Apoi au apărut profesorii și fereastra devenea tot mai mare, mai deschisă, mai aproape de cunoaștere, mai aproape de tot.

Am aflat că, în esență, Dumnezeu ne-a creat buni, minunați, ne-a dăruit libertatea de a alege cum să fim. Ne-a dat oglinda să ne descoperim și pe cei din jur să ne transforme descoperirea în educație. E alegerea fiecăruia cum folosește fereastra.

Ani la rând am privit și învățat.

Am căzut și m-am ridicat.

Am închis și redeschis fereastra.

Am privit înapoi căutând disperată o altă fereastră, însă am realizat că puteam avea în jurul meu mii de ferestre, pe mine mă fascina una singură. A mea. Cea care inițial fusese oglindă. În ea mă regăseam.

Am fost provocată de timp și i-am răspuns. Acum am ales să învăț pe cei din jur cum să-și descopere fereastra. O misiune deloc ușoară ar spune unii deoarece provocările acestor timpuri sunt greu de înlăturat, deoarece viața e grea.

Însă, același jurnalist american Sydney J. Haris avea în urmă cu mulți ani un răspuns. – Viața e grea -,,… în comparție cu ce?” .

Corect!

Totul pare greu … uneori. Am ales calea pe care să pășesc. Drumul devine uneori anevois. Și parcă, acum mai mult ca oricând ferestrele nu-și mai găsesc adevărații posesori. Rămân oglinzi.

Provocările acestor vremuri sunt tot mai incitante pentru tineri și oglinzile devin tot mai greu de transformat ferestre pentru noi, profesorii. Tocmai de aceea în această transformare avem nevoie mai mult ca niciodată de ei, oamenii cu adevărat oameni. Oamenii care au dobândit, dăruind. Modele de urmat, modele care știu cu adevărat să definească moralitatea.

Am privit în urmă pentru a mă ancora în ,,binele” real și, în dorința de a-l oferi acum, am citit ,,vieți”.

Am găsit o viață transpusă în ,,Jurnalul fericirii” și am știut că asta căutam.

O lume plină de iubire, moralitate și credință se conturează într-un mod cu totul firesc și fără nici o urmă de încrâncenare din cuvintele puse parcă într-o ramă ce are puterea tabloului definit ca ideal.

Moralitatea autorului este ilustrată prin puterea de a ierta, de a vedea dincolo de dorință și de asemenea prin răspunsurile date loviturilor vieții menite parcă să fie încercările unei lupte cu provocările inerente ale trecerii prin această lume efemeră.

Departe de a putea răspunde în totalitate la întrebările care sunt cuprinse în cadrul titlului lucrării, am pornit la drum într-o aventură care, are cu siguranță, și incertitudine și credință și iubire și dorință.

Un drum minunat în care, parcă ținându-mă de mănă, cuvintele minunate ale lui Nicolae Steinhardt îmi șopteau despre realitatea zilnică care ne modelează uneori involuntar.

Am încercat să văd prin ochii tinerilor care sunt astăzi ,,infuzați,, de mass-media, de tehnologie, de numeroase locuri care îți promit o altă lume…într-un cuvânt, de iluzii… și lumea părea mai altfel.

Timp de un an de zile am privit cum adolescenții dau explicații unele hilare, altele subiective, iar altele obiective în ceea ce privește religiosul, moralitatea, valoarea, toate existente în viața lor.

Departe de a putea cuprinde întreg universul adolescentin, cu toate idealurile, frământările, căutările și raportările acestuia la lumea actuală prin acest studiu am încercat să găsesc forța prin care se ancorează tinerii în marea vâltoare a vieții, nivelul valorilor acestora și, inevitabi,l rolul pe care îl joacă religia în viața lor.

Lucrarea este structurată pe capitole care evidențiază rolul și importanța conservării nealterate a moralității umane având ca și exemplu un nume de excepție, un om care a știut să aleagă calea adevărului, a vieții reale în credință și certă iubire.

Am găsit un răspuns referitor la provocările vremii, în modelul dat parcă atât de firesc, de natural, de Nicolae Steinhardt, omul care definea morala drept ,,o poezie a vieții”, omul care a știut cu siguranță că fereastra sa este creștinismul.

CAPITOLUL I

EDUCAȚIA ȘI MORALITATEA ÎN ISTORIE

I.1 DESPRE EDUCAȚIE.

IMPACTUL ASUPRA INDIVIDULUI. SCURT ISTORIC

Educație, termen definit în timp de către oameni din diverse zone culturale. Aplicată la fiecare dintre noi, educația se imprimă în funcție de diverși factori care au ținut sau nu, de propria persoană.

Pentru a putea definii acest termen complex nu trebuie să mă întorc în timp deoarece educația ne este tovarăș permanent pe tot parcursul vieții. În fiecare zi adăugăm, binențeles cu acordul și voința nostră alte și alte informații, le cimentăm prin exersare pe cele mai vechi sau selectăm și păstrăm acele învățături care ne sunt necesare sau care fac parte din activitatea pe care ne-am axat.

Vorbim, cu siguranță de o prezență permanentă în viața noastră a unui proces educativ.

Dacă întrebi un elev ce este educația vei avea surpriza plăcută să găsești în cuvinte simple gândurile complexe ale marilor oameni de cultură.

Astfel am întâlnit pe parcursul cercetării mele răspunsuri ca, educația este:

un mod de a completa unele cunoștințe ;

identificarea talentelor;

răspunsuri la întrebări ;

„să fii mai bun!;

pur și simplu, școala.

Ce este educația? Cine sau ce oferă educație?

Cuvântul educație derivă din substantivul „educatio” care înseamnă creștere, hrănire, cultivare. Educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale.

,, EDUCÁȚIE ~i f. Ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic și conștient în vederea formării și dezvoltării facultăților intelectuale, morale și fizice ale oamenilor (în special ale copiilor și tineretului). ~ în familie. ~ estetică. ◊ ~ fizică ansamblu de măsuri care asigură dezvoltarea armonioasă a fizicului prin exerciții sportive. [G.-D. educației] /<fr. éducation, lat. educatio, ~onis,,

Chiar dacă avem impresia că am găsit singuri drumul…de undeva din umbră întotdeauna am fost ghidați cu o măiestrie aparte.

Atunci cănd vrem un răspuns poate trebuie să ne gândim că acesta vine în urma unei pregătiri. De prea multe ori omul a încercat să atingă neatinsul, însă tot de prea multe ori a greșit calea. Uneori e nevoie de mai multe ingrediente pentru a putea să devi educat. Înțelepciunea este dată și de viață, astfel că o vorbă înțeleaptă spune că, Cine nu are bătrâni, să-și cumpere!. Vârsta îți dă înțelepciune.

Cu siguranță, că la baza acestui concept stă și reprezentarea lui Dumnezeu în picturile religioase, ca un bătrân. Simbolic vârsta cuprinde atributele dumnezeiești.

De-a lungul timpului termenul de educație a fost analizat și discutat, a primit definiții unele mai ample, altele mai filozofice sau metaforice. Cert este că toate aceste definiții au ca centru de analiză influența educației asupra individului.

Immanuel Kant precizează că: „educația este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare și moralizare a omului, iar scopul educației este de a dezvolta în om toată perfecțiunea de care acesta este susceptibil”.

Autorul vede în om puterea de a acumula toate aceste valori. Definește clar scopul educației, dar accentuează faptul că gradul de educație depinde de fiecare individ în parte, de puterea acestuia de a acumula și, binențeles cultiva educația primită.

Platon, cel dintâi filosof de la care au rămas scrieri complete: 35 de dialoguri și 13 scrisori (dintre care doar una, a șaptea, pare a fi autentică), căruia i se atribuie specia literară a dialogului, în care problemele filosofice sunt abordate prin discuția dintre mai mulți interlocutori, – Socrate fiind cel mai adesea personajul principal – definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.”

La fel ca și Immanuel Kant, Platon oferă atributelor native șansa de-a se dezvolta prin educație.

Johann Amos Comenius, în lucrarea sa Didactica magna, considera că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, apoi ele devin un bun al fiecărui om numai prin educație. Iată că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.

Aristotel, este radical și recunoscător în prezentarea uneia dintre definițiile date de el educației. „Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viață; de aceea pe lângă viață, dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i. ”Același filozof spune:

„ Un om educat se deosebește de un om needucat, așa cum un om viu se deosebește de un om mort. ”

Sociologul francez Émile Durkheim considera că educația este o acțiune „exercitată de generațiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viața socială.”; are ca obiect să provoace și să dezvolte în copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale și morale. Durkheim afirma că „educația constă într-o socializare metodică a tinerei educații”.

În definiția dată de Émile Durkheim observăm că apare idea de educabil și educator. Este cert faptul că, fiecare generație în parte poate să-și aducă contribuția la modelarea noii generații.

Caracterul istoric al educației

Fiecare timp își pune amprenta asupra individului în particular și asupra societății în general.

Așa cum afirma Émile Durkheim, fiecare generație este oarecum răspunzătoare de educarea următoarei generații.

Astfel, acum stă în puterea noastră să îndrumăm tânăra generație spre adevăratele valori.

Educația diferă de la o etapă istorică la alta în funcție de condițiile materiale și spirituale ale societății.

Procesul educativ este un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea, dintr-o anumită necesitate proprie acesteia – aceea a dezvoltării omului ca om, ca forță de muncă și ființă socială.

Din cele mai vechi timpuri mintea iscoditoare a omului a fost preocupată de ceea ce se întâmplă în realitatea înconjurătoare, a încercat să pătrundă tainele universului, să le cunoască, ba chiar să le sporească taina, așa cum ilustra atât de poetic Lucian Blaga în explicarea cunoașterii paradisiace.

Parcă supărat pe cei care descifrau mistere atribuindu-le rolul de cei care ,,ucid cu mintea, tainele ce le-ntâlnesc,, versurile memorabilei poezii, Eu nu strives corola de minuni a lumii ne impărtășeau iubirea față de ce este în jurul nostru, făță de creația mereu surprinzătoare și, în același timp crezul autorului.

Odată cu societatea a apărut și educația ca un proces de desfășurare cu particularități distincte de la un moment istoric la altul, după cum existența socio- umană în ansamblul său se află în continuă devenire.

Putem face o diferențiere asupra influenței mai mari sau mai mici a educației de-a lungul timpului?

Categoric, nu.

Nu putem cuantifica influențele, deoarece ar însemna să uităm că aceasta – și mă refer la educație- ia forma impusă oarecum de timpul, societatea ,,moda,, care se dezvoltă permanent și nu în ultimul rând de noi, cei care formăm generația de ,,educatori,,.

Educația este una dintre cele mai nobile și mai complexe activități umane. Ea este absolut necesară omului, existând în acesta dorința, înclinația, dar și capacitatea de a răspândi zestrea înțelepciunii și învățăturii sale, de a se perpetua spriritualicește, dincolo de timpul și spațiul ce i-au fost hărăzite.

Prin educație, omenirea durează și dăinuie. Din această perspectivă, o cultură importantă trebuie să dispună și de un învățământ pe măsură. Prin el, își construiește elementele dăinuirii sale. Acest lucru se întâmplă dacă ținem cont de cele două mari scopuri ale educației: primul este „ să dăm copilului cunoștințe generale de care, bineînțeles, va avea nevoie să se servească; aceasta este instrucția. Celălalt e să pregătim în copilul de azi pe unul de mâine și aceasta este educația.”

Lumea s-a dezvoltat diferit, așa cum și educația a făcut-o. Unele popoare au fost mai întreprinzătoare, altele mai puțin. La fel cum sunt și oamenii.

Au fost țări care au oferit educației un rol primordial și au ajuns pe culmi, dar au fost și situații în care această ramură a societății a fost într-un avânt puternic, apoi, brusc cineva sau ceva a oprit tot acest proces. Greu de explicat de ce nu putem vedea cum numai educația ne poate destăinui care este drumul care duce pe culmi.

Și istoria nu a iertat. A demonstrat cu vârf și îndesat cât de importantă este educația.

Și iată argumentul.

În școlile egiptene se urmărea, pe de o parte, pregătirea conducătorilor statului – a preoților – iar pe de altă parte, pregătirea acelora care, îndeplinind diverse funcții administrative mai mărunte, aveau obligația de a ști să scrie.

Din documentele ce au ajuns până în vremea noastră se poate deduce că chinezii au avut școli cu mult înainte ca societatea lor să se împartă pe clase. Cu toate acestea școlile din China antică devin treptat un monopol al aristocrației. Spre deosebire de alte școli din orientul antic, în China se acordă mare atenție formării deprinderilor de comportare, urmărindu-se mai ales cultivarea supunerii atât față de cei mai în vârstă, cât și față de cei superiori ca situație socială. Educația morală din școala chineză era puternic influențată de religie.

Ca și la egipteni, pentru indieni nu exista o demarcație precisă între cunoștințele religioase și cele profane. Ele se împleteau. În India se studia astronomia, medicina (cu ajutorul magiei), matematica și limba sanscrită.

În Grecia antică putem evidenția două tipuri de sisteme educaționale. Acestea privesc cele două mari puteri: Sparta și Atena. Sistemul educațional spartan era cu precădere unul militar, pe când în Atena predomina un sistem democratic.

Sistemul educațional al romanilor a cunoscut o organizare diferită, corespunzătoare principalelor etape ale dezvoltării statului. Astfel în perioada regalității educația se făcea în familie; în timpul republicii începe să se manifeste tot mai mult preocuparea pentru organizarea învățământului; pe când în timpul imperiului sistemul de instrucție și educație capătă un caracter de stat.

Educația evului mediu propriu-zis (secolele V-XIV) se deosebește mult de aceea care se practica în epoca Renașterii și Reformei (secolele XV-XVI), iar aceasta avea unele trăsături care o diferențiau de sistemul educativ din perioada descompunerii feudalismului (secolele XVII-XVIII).

Către sfârșitul evului mediu ritmul de dezvoltare al societății a devenit mai alert. Cruciadele au înlesnit schimbul de mărfuri, au contribuit la dezvoltarea puternică a meseriilor, a atelierelor meșteșugărești. În industrie s-au introdus motoarele hidraulice, a început să se folosească roata de tors și s-a trecut la organizarea unui nou tip de producție industrială, producția manufacturieră. Secolele XIV și XV constituie – pentru o parte din țările Europei de apus – perioada de trecere de la feudalism la capitalism. Criza economică și socială din aceste secole este însăși criza regimului feudal, care a permis trecerea de la supremația nobilimii feudale la dobândirea puterii de către burghezie. Populația orașelor a crescut continuu. Treptat, apar, mai ales în Italia, o mulțime de “republici”. Aproape fiecare oraș mai dezvoltat a devenit o republică – Veneția, Florența, Genova, Milano etc. Schimbări majore s-au petrecut și în educație. Conceptele umanismului au influențat puternic ideile pedagogice. Se dă o mare importanță respectului față de om, încrederea în posibilitățile sale fizice și intelectuale.

Sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea se caracterizează pe plan socio-politic printr-o succesiune de victorii ale burgheziei din țările Europei occidentale. Întrucât înseși interesele sale economice și politice îi impuneau asigurarea unei instrucții elementare pentru categorii largi ale populației.

Această perioadă constituie un mare pas înainte în direcția generalizării învățământului primar și a dezvoltării teoriei pedagogice corespunzătoare. Amploarea pe care a luat-o acum învățământul, mai ales școala elementară, a atras după sine și dezvoltarea instituțiilor de pregătire a corpului didactic.

Aceste împrejurări au stimulat procesul de constituire a pedagogiei ca disciplină științifică.

Interesul manifestat pentru problemele dezvoltării tinerei generații au favorizat crearea unei instituții speciale de educare, precum și elaborarea unei teorii pedagogice privind copii de vârstă preșcolară.

Dar anul 1900 nu este o piatră de hotar în dezvoltarea teoriei și practicii pedagogice. Cătresfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului următor au apărut o serie de elemente noi care anunță importante mutații în gândirea pedagogică și practica școlară. Aproape tot ceea ce creaseră secolele anterioare în domeniul practicii instructiv-educative era cuprins acum în termenul de școală tradițională și începuse să fie repudiat. Apare, mai întâi, o reacție față de școala herbartiană, întemeiată exclusiv pe receptivitate, pe orientare exclusiv teoretică a conținutului activității didactice. Se creează, astfel, așa-numitele școli noi din Marea Britanie, Franța, Germania, SUA.

Tot acum, ca urmare a inițierii cercetărilor experimentale în psihologie, începe să se manifeste o puternică reacție față de pedagogia filosofică – constituită deductiv, pornindu-se de la anumite principii sau concepte filosofice. Se conturează astfel ideea unei pedagogii experimentale și, concomitent, ideea unei științe a copilului – pedagogia.

Tot în această perioadă se constată o altă tendință: depășirea limitelor pedagogiei întemeiată pe psihologie – care conducea spre cultivarea individualismului – prin elaborarea unei teorii pedagogice bazate pe sociologie, adică pedagogia socială.

Pe plan pedagogic, secolul XX s-a anunțat, încă de la început – prin teoria educației noi – ca un secol al copilului.

De-a lungul istoriei, educația și-a demonstrat rolul vital pentru dezvoltarea civilizației, culturii umanității, pentru creșterea gradului de ordine și raționalitate în viața socială, pentru cultivarea valorilor spirituale și conferirea în acest fel a unui statut elevat condiției umane.

I.2 DESPRE MORALITATE – DEFINIȚIA ȘI PERCEPȚIA MORALITĂȚII DE CĂTRE DIFERIȚI OAMENI DE CULTURĂ,

DE-A LUNGUL TIMPULUI

Când spunem moralitate regăsim o complexitate de valori.

În cadrul acestui simțământ nu putem alinia decât pozitivism, nonvalorile neregăsindu-se sub nicio formă în zona acestuia.

Conform Dicțonarului Explicativ al Limbii române cuvântul moralitate este definită astfel:,, s. f. Însușirea a ceea ce este moral (I 1); natura, caracterul, valoarea unui fapt, a conduitei unei persoane sau a unei colectivități din punct de vedere moral. ♦ Comportare, conduită, moravuri în conformitate cu principiile morale; cinste, bună purtare. – Din lat. moralitas, -atis, fr. moralité.,,

Nu putem vorbi despre moralitate fără educația religioasă.

Componentă a educației integrale, educația religioasă este procesul de orientare, îndrumare și conducere spre lumea divină transcendentă, spre căutarea lui Dumnezeu pentru a-L cunoaște, contempla și trăi în intimitatea Lui.

Educația religioasă creștină are ca scop fundamental formarea bunului creștin prin valorile spirituale ontologice (existențiale), gnoseologice (de cunoaștere) și morale.

Rolul religie în educație e acela de a trezi forțele spiritului din om, de a-i modela conștiința și conduita pentru un mod de viață fundamentat pe armonia trup-suflet, pe o vibrare lăuntrică de trăire a misterului divin.

Educația religioasă impune omului respect, voință, iubire, recunoștință, invită la reflecție, îndrumă omul spre autocunoaștere și spre lumea valorilor.

Elisabeta Stănciulescu spunea într-o lucrare de-a sa că „ educația este o funcție eminamente socială, pentru că ea socializează, adică transformă un individ biologic asociat într-un membru al unei colectivități, asigurând interiorizarea comportamentelor fixate în calitate de comportamente normale.”

O parte dintre trăsăturile personalității sunt formate direct prin educație, însă foarte multe dintre calitățile acesteia sunt opera propriei formări, care depinde, în ultimă instanță, tot de educație.

Educația are în vedere sufletul cu toate funcțiile lui: rațiune, voință, sentiment și este aplicată omului.

Ceea ce este clar, este faptul că educația nu se realizează dintr-o dată, iar manifestarea efectelor sale nu este spontană și imediată, fapt pentru care ea propune articularea logică și progresivă în timp a unor suite de acțiuni.

Immanuel Kant prezintă sistemul său etic în două lucrări esențiale ale operei sale,

"Fundamentarea metafizicii moravurilor" (Grundlegung zur Metaphysik der Sitten, 1785) și "Critica rațiunii practice" (Kritik der praktischen Vernunft, 1788), care se bazează pe convingerea că rațiunea este cea mai înaltă instanță a moralei. Din acest punct de vedere, există două moduri în luarea unei decizii dictate de voință: un imperativ condiționat sau ipotetic, care decurge dintr-o înclinare subiectivă și urmează un anumit scop individual, și un "imperativ categoric", care se supune unei legi obiective, universal valabilă și necesară. Kant formulează astfel principiul "imperativului categoric", considerat ca fundament al moralei: "Acționează în așa fel încât maxima acțiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală".

Constantin Noica ne dă exemplu clar al unei reîntoarceri tardive la moralitate. Având în vedere faptul că la conștiința morală identificăm trei faze ale apariției sale: -înainte de săvârșirea faptei, în timpul săvârșirii faptei și după săvârșirea acesteia…iată că, autorul luând exemplu propria trăire ne atenționează asupra alegerii pe care suntem datori pe parcursul acestui drum prin viață sa o facem. Noi singuri suntem cei care alegem. De multe ori timpul nu este aliatul nostru și trebuie să luăm decizii capitale. E mult mai ușor să alegi binele, moralitatea. Și această alegere să fie…înainte de săvârșirea faptei.

„Astăzi zadarnic ne aplecăm peste marginea veacurilor să luminăm slova dumnezeiască. Nisipul – piramidă de tăcere – e mut. Și, poate, ceea ce nu mai putem citi – era iertarea căderii noastre…”

Nicolae Steinhardt spune:,, Societatea e în stare să se opună unei măsuri tiranice sau imorale numai când e ea însăși foarte morală,,.

Astfel, ca societate putem răzbi prin această lume fiind cu adevărat morali. Moralitatea înseamnă bunătate, cinste, iubire, respect, – moralitatea înseamnă valoare.

Autorul concluzionează :,, morala e izvorul libertății, morala e condiția libertății, morala e pavăza libertății,,.

Albert Einstein :,, Conduita morală nu înseamnă pur și simplu exigența de a renunța anume la plăcerile vieții, ci mai degrabă interesul plin de solicitudine pe care-l depune cineva ca să făurească o soartă mai bună pentru toți oamenii.,,

Albert Camus: ,,Un om fără etică este un animal sălbatic lăsat liber în lume.

MIhail Sadoveanu: ,, Merită laudă orice faptă bună mai ales în ordinea morală.,

Simone Beauvoir ,, Temeiul oricărei morale e respectarea libertății celuilalt.,,

Iată câteva prezentări ale moralității văzute în timpuri diferite și de către oameni diferiți.

Lucrurile bune pe care le facem în această viață sunt și morale.

Trăim iubind, ajutând, oferind, respectând și crezând.

În toate acțiunile noastre este cert că și greșim și nu o dată, ci de mult prea multe ori, dar, atâta timp cât conștientizăm și facem schimbarea ce se cere pentru a îndrepta greșala, putem să ne continuăm cu demnitate drumul în viață.

Să nu uităm că suntem oameni și greșim, dar avem puterea de a repara ce am stricat.

Ne pierdem această calitate- aceea de om- atunci când, cu trufie continuăm să fim nedemni de acest statut, acela de om.

,,Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri… .”

Acest fragment din rugăciunea lăsată nouă de Mântuitorul Iisus Hristos ne demonstrează faptul că, Dumnezeu ne acceptă greșala atâta timp cât și noi încercăm să revenim pe drumul moral, spre bunătate.

I.3 EDUCAȚIA – CONCEPT ȘI FINALITATE

ÎN EVOLUȚIA OMULUI

Timpul și influențele exterioare își pun mereu amprentele asupra dezvoltării omului. Fiecare individ este unic în felul său. Omul poate fi modelat. La modelarea acestuia categoric, contribuția esențială o are educația.

Încă de la primii pași, omul are susținerea familiei. Treaptat se dezvoltă și acumulează informații care îi dezvoltă personalitatea.

În această primă fază avem de-a face cu educația informală. Aceasta este deosebit de importantă deoarece formează caracterul individului.

Nu de puține ori auzim de lipsa celor ,, șapte ani de acasă,,.

Casa este deci, primul mediu din care noi, oamenii culegem informații.

Observăm și…copiem.

Nu suntem încă destul de bine ,,conturați,, ca să putem distinge între bine și rău, și astfel luăm din jurul nostru tot ce vedem. E, într-un mod mai forțat spus, un fel de sincronism căruia îi lipsește la început adaptarea.

În această fază, copilul nu poate să discearnă și nici nu poate să adapteze informația la propria lui făptură.

Urmează educația formală. Aceasta este bine structurată și se pliază pe vârsta individului. Binențeles că, și în această etapă există erori. Individul va observa că unele informații îi sunt pe plac, iar altele într-un mod uneori de neînțeles le respinge, nedorind să participe la o anumită activitate. Tocmai de aceea, în ziua de azi se pune din ce în ce mai mult accentul pe învățarea alternativă.

La acestea se adaugă educația non-formală care exprimă sensul vechii sintagme de educație extrașcolară.

În România, educația non-formală cuprinde o serie largă de activități: olimpiade, cercuri de discipline cu caracter tematic sau pluridisciplinar, competiții sportive, sesiuni de comunicări, vizite, excursii, drumeții, tabere. Acest tip de educație are caracter facultativ sau opțional.

Este de neconceput ca în zilele noastre să ne mai imaginăm societatea fără educație. Aceasta a devenit parte din noi. Există mai multe ramuri în care aceasta se dezvoltă. Fiecare individ învață zilnic lucruri noi. Trecerea noastră prin această viață cuprinde și rolul de a fi educat pentru ca, mai apoi să educi la rândul tău pe alții.

Fiecare lucru, individ, fenomen are darul de a influența modul omului de a fi. Pe tot parcursul trecerii prin viață suntem deschiși spre cunoaștere. De fiecare dintre noi depinde dacă alegem ceea ce ne definește în mod pozitiv, sau din contră ne face să nu merităm denumirea de om.

Tocmai pentru a ilustra adevăratele valori am ales un nume sonor, un nume în care parcă moralitatea și-a găsit sălaș: Nicolae Steinhardt.

Viața traită într-o liniște cutremurător de tumultoasă, iubirea redescoperită undeva în locuința urii- închisoarea-, puterea de a păstra din ce a acumulat pe parcursul vieții sale până la descoperirea lui Hristos doar a acelor elemente demne de a fi păstrate, alegerile curate și autocunoașterea, iertarea, modestia, credința, fericirea regăsită în lucruri mărunte, gustul dulce scos din amărui și peste toate acestea, înțelegerea dăruirii supreme din ceea ce nu ai, fac din acesta un etalon al omului.

Ne sunt mereu oferite prin educația informală modele de urmat sau …nu.

E important să ne canalizăm spre oameni demn de urmat, spre adevărații oameni.

Dincolo de aparențe stau porți care închid uneori, pe o imagine superbă o educație deficitară, un caracter urât, o personalitate nedefinită sau un parcurs spre această imagine care înglobea-ză și succesul, care are darul de a înșela ochiul, un parcurs urât spre finalitate.

Suntem dispuși la astfel de compromisuri pentru a ne bucura de ceva efemer?

Suntem dispuși să fim falși?

Avem puterea de-a păstra toată viața vina pentru atingerea într-un mod josnic al unui scop?

Vrem să fim ce nu suntem de fapt?

La toate aceste lucruri trebuie să ne gândim înainte de a ne alege etalonul. Nu întotdeauna ceea ce vedem este și real în totalitate.

Un zâmbet fals, dar bine jucat poate ascunde mii de lacrimi. Tocmai de aceea valoarea aleasă trebuie să fie una ce dăinuie.

Suntem ceea ce vrem cu adevărat să fim.

Dumnezeu ne-a dat libertatea de a alege ce facem cu noi.

Din păcate însă, acum se promovează parcă într-un mod sfidător nonvaloarea.

Tinerii se confruntă cu îndesarea unei educații informale de-a dreptul poluată de lipsa valorii.

Combaterea ar putea veni din partea educației formale care, să pună accentul pe moralitate și valoare. Tocmai de aceea este extrem de greu ca educația formală să influențeze favorabil celelelte forme educaționale.

Finalitatea omului depinde mullt de evoluția acestuia pe tot parcursul vieții.

Alegerea însă aparține fiecăruia.

Astfel, omul trebuie să înțeleagă că poate traversa această punte numită viață, cu conceptul bine definit al educației având o finalitate demnă de numele său, sau poate face o traversare imorală care, fără dar și poate îi va conferi un final ce lasă în urma sa povestea unei vieți pe care urmașii săi o vor trece într-un subru anonimat.

I.4 COMPONENTA MORALĂ A EDUCAȚIEI RELIGIOASE

ȘI ROLUL ACESTEIA ÎN CADRUL ȘCOLII

„Credința în Dumnezeu îmi pare în deplinul înțeles al cuvântului actul cel mai realist ce poate fi: este acceptarea adevărului și lepădarea iluziilor. De aceea și cere smerenie, de aceea pune Biserica atât de mult accentul pe smerenie: nimic nu ne vine mai greu decât de a renunța la închipuiri.” (Părintele Nicolae Steinhardt)

Religia este parte din noi.

Dumnezeu ne-a creat și ne-a oferit viața și puterea de-a o face demnă de creație. Suntem deasupra creaturilor. Suntem corolă a creației.

Am greșit, am fost iertați.

Am greșit din nou și am fost iertați din nou.

Și din nou am greșit. Suntem parcă supuși greșelilor, neputând să întrerupem un șir al păcatelor. Stă doar în puterea noastră.

Educația religioasă se constituie într-o componentă a educației pentru valori, a educației integrale fiind strâns legată de educația intelectuală, estetică, morală și civică și asigurând continuitatea spirituală la nivel social și individual.

Sensul informativ al educației religioase privește asimilarea unei culturi religioase care include un set de cunoștințe specifice cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, concepte și idei privind istoria diverselor credințe și religii ale umanității și impactul lor asupra culturii naționale și universale.

Sensul formativ al educației religioase constă în implicarea tuturor capacităților intelectuale, în descifrarea și trăirea sensurilor adânci ale existenței prin interiorizarea normelor religioase, prin valorificarea substratului moral, intrinsec al valorilor religioase și prin traducerea în fapt a acestora.

Educația religioasă trebuie să plece de la principiul respectării valorilor fundamentale ale umanității: respectarea drepturilor omului, cultivarea toleranței, libertatea de conștiintă și libertatea religioasă, dreptul de a crede sau nu, dreptul de a adera sau nu la o credință religioasă.

Dacă virtuțile morale sunt însușiri care, transformate în atitudini și în comportamente se văd cu relativă ușurintă, virtuțile religioase, chiar dacă se manifestă și ele în acte de conduită, sunt superioare.

Religia și moralitatea/etica fac parte din noi. Nu putem să parcurgem această viață fără aceste două sentimente sau trăiri care, de fapt sunt nedespărțite, reprezentând o singură trăire.

Conform pr. prof. Dumitru Calugăr, conținutului educației religioase trebuie selectat după anumite criterii.

Acestea sunt:

Criteriul pedagogic și psihologic;

Criteriul teologic;

Criteriul actualității și al iubirii de patrie.

Conf. univ. dr. Constantin Cucoș are numeroase studii referitoare la educația moral religioasă. El răspunde la întrebări multiple legate de această ramură a procesului educațional. O astfel de întrebare este cea legată de necesitatea și funcțiile educației religioase.

Într-o epocă în care descentrarea valorică persistă și se adâncește, regândirea componentelor educației și a ponderii acestora este mai mult decât necesară.

Pledoaria pe care o facem pentru realizarea educației religioase pleacă de la credința că educația este o opera de spiritualizare care nu atinge plenitudinea dacă lasă pe dinafară una dintre componentele ei fundamentale.

„Pocăința e candelă luminată care ne luminează persoana, pentru că prin ea ne vedem cum ar trebui să fim și vedem și legătura noastră cu Dumnezeu și cu semenii”, ne spune Părintele Dumitru Stăniloaie, parcă voind a ne atenționa de întunericul în care intrăm tot mai adânc.

Omul se raportează la realitate atât pragmatic, prin intelect, voință, acțiune, dar și spiritual, prin atitudini, simțire și credință. O educație integrala presupune pe lângă latura intelectuală, morală, estetică, tehnologică etc. și o componentă religioasă. Ființa umană tânjește după transcendent, iar această proiecție are nevoie de o întemeiere, îndrumare și o formare religioasă prin educație.

Baza legislativă a predării religiei în școală:

– Un prim pas: în 1990, între Ministerul Învățământului și Științei și Secretariatul de Stat pentru Culte s-a încheiat un protocol cu privire la introducerea educației moral-religioase în învățământul de stat: câte o oră la 2 săptămâni de educație moral-religioasă, obiect de învățământ, cu statut de disciplină opțională și facultativă, este inclusă în orar și se desfășoară în școli.

– În 1991, în Constituția României, articolul 32, alin (7), se afirmă că Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult.În școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege.

– Abia în anul 1995 când a fost votată Legea Învățământului (Legea nr. 84/1995) s-a stipulat obligativitatea religiei pentru clasele I-IV, pentru gimnaziu religia era cuprinsă doar în formă opțională, iar pentru licee și școli profesionale religia avea un statut facultativ.

– Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 36/1997, pentru modificarea și completarea Legii Învățământului nr. 84/1995, în art 9, alin(1), precizează că, Planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ Religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinților sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia și confesiunea. Alin(2) preciza că la solicitarea scrisă a părinților sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situația școlară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează și pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condițiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.

– Ordinul nr. 3670 din 2001, cu privire la aplicarea Planurilor-cadru de învățământ pentru liceu în anul școlar 2001-2002, la art(5) prevede: Conform articolului 9 din Legea Învățământului, planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinților sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia și confesiunea. La solicitarea scrisă a părinților sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acestă ultimă situație, elevul își va alege în locul disciplinei Religie o disciplină opțională .

Referitor la aceasta Prof. Dr.Vasile Timiș va atrage atenția spunând că:

„Legislația ar putea fi îmbunătățită dacă aliniatul (2) al Ordinului nr. 3670/din 2001, ar fi modificat în următoarea variantă: în cazul refuzului de a participa la ora de religie elevul va participa la un opțional propus de către profesorul de religie. Se pot propune opționale înrudite cu religia, cum ar fi: Istoria Religiilor, Elemente de iconografie, Muzică bisericească, Arhitectura și pictura creștină etc. În acest fel s-ar elimina concurența neloială”.

Cele două acte normative (Legea Învățământului și Ordinul 3670) poziționează Religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun, aria curriculară Om și Societate.

În această situație disciplina Religie nu mai are un statul opțional și devine opțională disciplina aleasă în locul Religiei.

– Este îmbucurător faptul că și Ordinul Ministerului Educației și Cercetării nr. 5723/2003 include Religia pentru toate specializările din învățământul preuniversitar.

– Statutul Personalului Didactic, în articolul 136, aliniatul (1) stipulează că: Disciplina Religie poate fi predată numai de personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Învățământului și cultele religioase recunoscute oficial de stat.

– Diferitele soluții ale problemei relației între religie și educație în cadrul sistemului de învățământ depind de conturarea și structurarea raportului dintre Biserică și Stat.

Astfel, educația religioasă include educația morală.

Aspectul moral este dominant în formarea personalității copilului, Ea se conturează de-a lungul vieții și oferă individului o latură care reprezintă cartea acestuia de vizită.

Educația morală este o componentă a educației prin care se realizează formarea și dezvoltarea conștiinței și a conduitei morale, formarea profilului moral al personalității, elaborarea comportamentului social-moral.

Se urmărește formarea conduitei și conștiinței morala la individ. Ambele sunt forme de bază care au puterea să definească personalitatea individului.

La rândul ei, conduita morală, se constituie din deprinderi și obișnuințe de comportare, precum și din trăsăturile (pozitive) de caracter.

Deprinderile, în a căror formare un rol esențial îl au modelele (preluate și interiorizate în propriile noastre modele), sunt componente automatizate ale conduitei care se formează ca răspuns la cerințe ce se repetă în condiții similare.

Obișnuințele continuă procesul de interiorizare a acțiunii automatizate, ele devenind astfel trebuințe interne.

Din integrarea normelor morale în matricea personalității se formează trăsăturile de caracter, acestea intermediind între norme și comportamente; ele exprimă atitudini stabilizate față de conduită, interacțiunea dintre atitudinile față de sine, față de ceilalți.

Caracterul este cel care dă profilul moral al personalității.

Pentru fiecare componentă a personalității morale există obiective specifice.

Conform pedagogului clujean Dumitru Salade, a face educație religioasă înseamnă a-i familiariza pe tineri cu sistemul categoriilor religioase și a le cultiva un comportament adecvat cu normele și canoanele religioase; presupune, nu în ultim rând, acceptarea unei autorități supreme, sacre care depășește limitele cunoașterii raționale, și „recunoașterea sacrului ca valoare”.

Contactul cu divinitatea se realizează prin rugăciuni, printr-o anumită trăire, prin sentimentul religios, care trebuie să ofere puncte de sprijin credinței și s-o transforme într-un stimulent activ al conduitei.

Elementul comun educației religioase și morale este sentimentul, sinteză de valori umaniste și credințe condensate într-un nucleu de cunoaștere și relevare a Sacrului.

Rolul familiei este fundamental. Formele de cult practicate regulat evocă iubirea prin dăruire și „influențează pe nesimțite” atitudinea cotidiană a membrilor familiei.

În școală accentul cade la început pe instruirea religioasă, ceea ce este insuficient, dacă nu inadecvat: religia înseamnă adeziune la o credință, iar pentru aceasta este nevoie de influențarea atitudinilor printr-un limbaj metaforic și exemplar. Dar trebuie eliminată și prejudecata după care formarea conduitei morale și religioase se poate dispensa de teorie. Copilul are nevoie de o „busolă” pentru a putea ajunge la concluzii și generalizări pe marginea complexității și varietății situațiilor care îl solicită.

Educația morală urmărește a da o educație spre bine copiilor/tinerilor. Aceasta se face prin educarea tânărului să lupte împotriva răului, să poată să discearnă corect între rău și bine și formarea deprinderilor de conduită simultan cu explicarea regulilor, a educației.

Trebuie ținut cont și de faptul că, normele morale nu se referă doar la atitudinea față de semeni, instituții și valori sociale, ci și la fidelitatea față de valori care condiționează existența unui climat de încredere și conviețuire pașnică.

CAPITOLUL II – MORALITATEA LA STEINHARDT

II.1 ,,DĂRUIND VEI DOBÂNDI”, – O VIAȚĂ DE OM,

UN MODEL DE CARACTER

E greu să definești un om, aproape imposibil să-l caracterizezi perfect, dar e minunat când în fața ta se deschid filele unor cărți care îți vorbesc sincer și pur despre el prin modul în care iți adresează ție, ca și cititor, gândurile sale.

O astfel de carte este Dăruind vei dobândi a lui Nicolae Steinhardt. Încă de la titlul lucrării zeci de semne de întrebare te inundă.

Să daruiești pentru a putea dobândi!

Minunat! Și Steinhardt nu se oprește aici. E superbă alunecarea lui spre tainic, spre păstrarea misterului. Descifrarea unui gând te transpune în lumea pe care te invită să o descoperi.

Dar cum am putea să-l prezentăm pe Nicolae Steinhardt?

Citesc cu sufletul încărcat într-o formă pe care mi-e greu să o descriu, un fel de stare de bine, de prea plin de fericire și în acelaș timp de misterios cuvintele uneori atât de simple și perfect distribuite într-o frază ce se vrea un răspuns al unei misterioase întrebări, alteori atât de tainice încât am impresia că mă adâncesc într-un dulce și plin de normalitate tărâm al nepătrunsului.

Fără să vreau îmi vin în minte versurile lui Lucian Blaga și …gândul mă poartă spre puterea ce stă în cuvânt.

,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -…,,

Îmi amintesc frumoasele cuvinte ale lui Valeriu Anania: ,, Există poeți pentru care religia este inspirație, dar sunt alții pentru care religia e însăși poezie,,…. și îl asociez pe Blaga cu acest minunat gând al teologului.

Mă încearcă o sumedenie de sentimente. Îmi vin în minte cuvintele lui, puterea de care a dat dovadă în toată viața sa, iubirea sinceră dăruită lui Dumnezeu și oamenilor, suferința pe care o primea ca dar pentru puritatea sa, păstrarea intactă a denumirii de om și fericirea pururea simțită în fiecare pas spre cer.

E greu să mai spui ceva despre acest om, după ce ani de-a rândul cuvintele au curs în rânduri încercând să cuprindă o viață, dar și mai greu este să nu spui.

Nu pot să tac.

E prea mare acest sentiment care m-a inundat.

Este prea greu de pătruns în misterioasa zonă a fericirii, locuită sporadic de câțiva dintre noi.

Zâmbind, de acolo din zona fericirii mă privește tăcut, Steinhardt. Apoi, un glas măreț răsună spunând:

,,Orb, neghiob și strâmt la minte, cum mă aflu, n-am fost totuși atât de stupid și neștiutor încât să cred că Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru: asta o fac doar și păgânii. Am fost însă îndeajuns de nepriceput și de rătăcit în bezna spre a cugeta – ceea ce pare întru totul conform cu învățătura creștină – că ni se cere să dăm din puținul nostru, de nu și din prea puținul nostru. Ba am și mers până la a mă învoi cu ideea că din pilda celor doi bani aruncați de femeia văduvă în cutia darurilor (Marcu 12, 41-44 ; Luca 21, 1-4) reiese îndemnul de a da tot ce avem, toata avuția noastră.,,

,,A fost nevoie să nimeresc a citi, acum câtva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1998) pentru a înțelege, cutremurându-mă, infiorându-mă, că Hristos ne cere cu totul altceva. ,,

Cum să dăruiești ceea ce nu ai?

M-a frământat mult timp această remarcă, dar răspunsul era cât se poate de bine explicat de autor prin: ,,să dăm ce nu avem,,.

Apoi, explicația continuă: ,,Paul Claudel nu ni-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeți? Sunt imposibilul care vă privește? Hristos, asadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: să dăm ce nu avem.,,

Întrebat fiind, Ce valori morale credeți că mai păstrează satul românesc de azi?, Steinhardt a răspuns:,,Mai păstrează unele valori, deși se prezintă și el grav contaminat și corupt. Dovadă această declarație a unei bătrâne maramureșene, la Șurdești, lângă biserică. E întrebată de un grup de vizitatori străini — prin tălmaci — cum trăiește, dacă nu duce lipsă de cele necesare traiului. Răspunde venerabila săteancă așa: cu ce câștigăm, cu ce ni se dă, cu ce furăm, cu ce pică, ne descurcăm.

Teribil răspuns, care arată cât de jos am coborât, în cât de adânci straturi a pătruns spiritul șmecheresc.,,

Să fie oare lumina noastră atât de sus așezată încât noi, românii nu mai putem ajunge la ea?

Unde este românul tipic, acel om deosebit care ajută, care iubește, care crede, care ….

Rugat fiind să interpreteze un fragment al lui Leopardi în raport cu moralitatea vieții de azi, (iată fragmentul) „Adevărul cu siguranță nu este frumos; totuși el alină, sau cel puțin solicită într-un fel oarecare sufletul, și este în afară de orice îndoială că există o plăcere a adevărului și a cunoașterii lui și că, ajungînd la el, omul simte totuși o desfătare și o mulțumire, oricît de urît, de cumplit și de mizer ar fi acest adevăr. Cel mai rău lucru pe lume și cea mai mare nefericire a omului este însă ca, lipsit de frumusețe și adevăr, să fie nevoit să trăiască, să conviețuiască cu ceea ce nu este nici frumos, nici adevărat Aceasta este soarta celui care trăiește în orașele mari, unde totul este minciună, dar o minciună care nu e frumoasă, ci, dimpotrivă, cît se poate de urîtă.”(Roma, 13 decembrie 1822), Steinhardt va răspunde dând o altă definiție moralității:,,Fraza e excelentă, definitivă, irecuzabilă. Adevărul poate da fiori, ca și frumosul. Adevărul stă pe același plan emotiv și euforic, ca și binele, măreția și frumosul. Toate patru aparțin domeniului Emotivității Superioare.,,

O altă întrebare adresată marelui teolog a fost : Există azi în cultura românească modele care să fie urmate de tineri?

Răspunsul a venit fără ezitare. Scurt , cuprinzător, categoric.

,,Noica, desigur. Și, dintre bătrâni, Anton Dumitriu (deși a făcut prostii gogonate, dar prostii, nu nerușinări). Apoi, cred, Eugen Simion și Eugen Ionescu, neapărat: inteligență și caracter! (din preaplin). Vintilă Horia, cel din Spania. Virgil Nemoianu, de la Washington. Și, desigur, alții, nu-i știu pe toți,,.

Societatea e cea care poate forma valoarea, iar valoarea e dată și de moralitatea acesteia.

Știm noi, cei care formăm societatea actuală ce este cu adevarat moral?

Ca profesor de religie conștientizez că am o datorie morală față de copiii cărora le arăt o cale, acea datorie supremă a abordării împreună cu ei a acelei căi reale, adevărate în care valoarea primează, în care moralitatea este la ea acasă. Nu poți greși în această minunată lume a lor, a copiilor deoarece riști ca peste timp acea greșală să îți fie potrivnică.

Noi, dascălii avem în ,,mâini,, societatea.

„Societatea e în stare să se opună unei măsuri tiranice sau imorale numai cînd e ea însăși foarte morală. (…) Pentru a putea fi liberală se cere ca societatea să fie întîi supusă moralei. (…) Ăsta-i cuvîntul pe care-l evită cu toții și de care se tem: morala.

Cultura singură nu ajunge: poți să fi instruit și totuși brutal, simplist, nătâng și elementar. Ceea ce cred democrații că ajunge: așa-zisul sentiment democratic e firește și mai puțin suficient. Sentimentul democratic nu-i decît o părere politică, vine și se duce, o iei și o lași după împrejurări și potrivit cu interesele tale. Dar morala e temelia culturii și vieții politice a societății. Cultură «adevărată», «adîncă», știință «înaintată», spirit democratic «puternic» sau «înalt»: vorbe goale, mă. Câtă vreme ține de ele, libertatea dansează pe o sîrmă subțire, e o ladă cu indicația «atenție, fragil» încăpută pe mâini de hamal amețit.  O consolidează morala, numai ea. Ascultă, morala e izvorul libertății, morala e condiția libertății, morala e pavăza libertății.”

Autorul va vorbi și despre fidelitate sau cuvânt bătrânesc pentru cei tineri, asociind aceste valori, moralității.

Dintre virtuți, fidelitatea (ori credincioșia, cum îi spun de preferință poporul și scriitorii români) e mai puțin evocată decât celelalte. A jura ceremonial ori lăuntric credință unui om, unei cauze, unui principiu, unei idei înseamnă a te lega să-i fii întotdeauna leal și devotat și oricând gata a-i veni în ajutor. Fidelitatea implică un raport cordial și personal chiar față de o abstracțiune: o statornicie, o nestrămutare, o căldură. Te arăți demn de încredere absolută în orice împrejurări, la bine și la rău, în ceasuri de îndoială, în vremuri de restriște, la mari primejdii, în mlaștină și pe grohotiș, când se înfiripă clipele deznădejdii. Dacă acel căruia, nepripit, i-ai făgăduit credință nu mai crede în el însuși ori în cauza pentru care luptă (ori în modul de viață, de gândire, ce-i este propriu) în tine, totuși, să poată crede, să preferi tu atunci curajul, puterea de îndurare, stăruința, vioiciunea care pe el l-au părăsit, să-i devii tu lui călăuză și stâlp de înțelepciune, toiag, cetate întărită, lumină, înger păzitor.

Întreaga filozofie a vieții sociale și morale a evului mediu se întemeia pe ideea aceasta de fidelitate. Fidelitate e un cuvânt latin însă amploarea unei semnificații practice imense i-a dat-o feudalitatea care se definea ca o legătură de ordin mai întîi etic între suzeran și vasal. Raportul a sfârșit prin a se degrada , a-și pierde sensul inițial de întrajutorare și a lua aspect de exploatare a servului de către senior, de înghețare și oficializare a ierarhiei sociale.

Dar la început nu a fost așa: jurământul medieval nu era de supunere, ci de prietenie, susținere, bunăvoință și fidelitate. Raportul cavaler-scutier se caracteriza prin aceleași efecte.

În societatea japoneză, de-a lungul multor veacuri i s-a păstrat acest chip, suprema calitate a unui samurai fiind în sistemul bușido fidelitatea necondiționată față de daimio, uneori chiar postum (cum se întâmplă în legenda celor patruzeci și șapte de ronini). În obștea tradițională românească, precum cărturarul e considerat superior simplului titular al unei diplome, vorba unui om cinstit face mai mult decât un înscris ori echitatea are precădere asupra justiției, tot așa credincioșia se bucură de o mai mare venerație decât îndatoririle cu temei strict legal.

Literatura universală dintotdeauna a elogiat fidelitatea.

Pildele abundă în Iliada, în Mahabharatta, în Cântecul Nibelungilor (în întregime axat, aș zice, pe noțiunea aceasta pe care o numește die Treue), în Don Quijote (poate fi vreuna mai înduioșătoare decât a lui Sancho Panza?), la Shakespeare (fidelitatea Cordeliei; aceea, fie și zbanghie, a bufonului pentru Lear; a lui Horatio față de Hamlet), la Dickens (a lui Sam Weller pentru domnul Pickwick în cartea pe care Dostoievski s-a priceput să o recunoască drept o capodoperă), la Franz Werfel (Barbara în Barbara sau cucernicia), la Heimito von Doderer (subofițerul din Demonii), la Bernanos (minuata figură a personajului central din Jurnalul unui preot de țară:acela fidel menirii sale).

Fidelitatea se opune înșelătoriei, perfidiei, fățărniciei, minciunii, versalității, verbozității, trădării. De unde și disprețul total față de trădători chiar când se întâmplă să servească interesul celui către care vin: dovadă răceala manifestată de împăratul Carol Quintul la adresa conetabilului de Bourbon, dezertor al regelui Franței Francisc I. Dovadă modul mai mult decât rezervat cum l-au primit germanii pe colonelul Alexandru Sturdza în 1917. Dovadă odiul ce cade în Cântecul Nibelungilor asupra lui Hagen. Sau, dimpotrivă, respectul inspirat de micul grup de fideli care l-a însoțit pe Napoleon la Sfânta Elena, și a îndurat mizeriile unui surghiun abject. Ori admirația autorului contemporan (imensa lui admirație) pentru sărmana țărancă Matriona: nu știe decât să slujească, să se jertfească, să nu-i pese de sine, spre a rămâne fidelă consătenilor ei.

Fidelitatea însă nu se confundă cu încăpățânarea în teorii și idei, e o calitate exclusiv morală. Printre creațiile spiritului omenesc, știința e cea mai puțin “credincioasă”. La fiecare sută de ani (ori și mai repede), știința – sub presiunea observațiilor, experiențelor, logicii și gândirii – se schimbă fundamental, se contrazice fără a șovăi ori a se rușina. Ceea ce nu înseamnă că nu e și ea fidelă, sui generis: fidelă principiului ei de bază – permanenta reconsiderare a teoriei și grijulia verificare a concordanței ei cu faptele. În știință, așadar, fidelitatea nu înseamnă imobilitate. Pe plan etic e altfel: acolo regula este a invarianței, a statorniciei în hotărâri, a râvnei ferme și solicitudinii neobosite față de prieteni, a neclintirii față de crez și de cuvântul dat.

Fidelitatea nu-i lipsită nici de oarecare utilitate, nu-i un principiu pe deplin încadrat unui rit sacrificial. Sinaxarul ne oferă exemplul unui prigonit de magii solari perși; de dragul păstrării marii sale averi, își leapădă credința. Când i se cere să convingă și pe discipolii lui a-l urma, o face, dar e inutil. I se cere atunci să-i ucidă. Se supune. De moarte totuși nu scapă, căci marele mag vrea să-i răpească avutul. Nenorocitul apostat pierde, astfel, totul: viața, bogăția, cinstea. Cinstea, mai ales, fața, omenia.

Deoarece cui i se cere, în cele din urmă, omului să fie complet fidel? Lui însuși, condiției sale de om, de ființă gânditoare și cuvântătoare a cosmosului. Iată principala, neîndoielnica, nefluctuanta fidelitate. Și ce înseamnă a-ți fi ție însuți fidel, condiției tale de om? A nu săvârși nimic de care să-ți fie apoi scârbă ori rușine; a respecta demnitatea și libertatea celorlalți; a contribui, pe cât îți este dat, la menținerea sau îmbogățirea prestigiului singurei (până la proba contrară) ființe conștiente din univers.

A nu te huli pe tine însuți, a te controla cu strășnicie, a nu batjocori duhul care sălășluiește în tine și în semenii tăi, a nu știrbi întru nimic nivelul de civilizație și cultură la care a izbutit să ajungă omenirea contemporană ție. De faci așa, prin însăși a ta fidelitate, după cum spune Blaga, pământul devine transparent, cerul megieș, roadele muncii și cugetului purtătoare de sfințenie. Îți vei fi adus obolul pentru ridicarea lumii la un mai mare grad de hierofanie.

Asumarea etică a destinului omului pe pământ și al omenirii în cosmos reprezintă forma supremă a fidelității, singura de altfel, nesupusă relativității și vicisitudinilor istorice.

Etapa cea mai propice a ideilor neutilitare și curăției sufletești pare a fi tinerețea. Alcătuitorii ei încă n-au avut prilejul să-și murdărească mâinile în lungul frecuș cotidian al vieții. Fidelitatea, curajul, imaginația nu s-ar zice că sunt irealități, fantezii.

E perioada numită a idealismului. Dar cuvântului acestuia nu se cuvine a-i da înțelesu-i filosofic, restrictiv, ci cată a fi luat în accepțiunea sa cea mai largă și mai populară, care-l confundă cu mărinimia, entuziasmul, capacitatea de a se devota, a se înflăcăra, a se jertfi, a fi intransigent, a lua lucrurile foarte în serios, a nu sta mult la îndoială, a disprețui compromisurile.

Nu par a mă exprima într-un limbaj ajuns să provoace sila unui trecut prin experiențe și încercări de natură a vindeca pe oricine de vorbe prea frumoase, sentimente înalte și sfaturi bătrânești care mai nimerit decât oricum altfel se învrednicesc a fi etichetate aramă sunătoare și chimval zăngănitor? Numai că nu de pe poziții de așa-zisă înțelepciune bătrânească îndrăznesc a vorbi, ci cu bruma de nebunie tânără încă sălășluitoare în adâncul sufletului meu din belșug zdrumicat de eșecuri și erori. De pe poziții de egalitate atrag atenția celor tineri asupra valorii fidelității, antidot al propensiunii vieții de a uza, spălăci și apoi șterge tot ce a fost mai dezinteresat, mai “ideal”, mai neoportunist, altfel spus mai “frumos” în cugetul lor. Dacă nu vor să cunoască adulta amărăciune sub forma-i corosivă, pentru nimic în lume să nu îngăduie, să nu ușureze ivirea unui hău între anii tinereții și anii maturității ori bătrâneții. Durere mai aspră e greu de conceput. (Și nu este nevoie ca focul fără de materie să ardă toate păcatele din om: desigur nu; sunt însă unele de care, orice ar fi, trebuie să te ții cu încrâncenare departe: șantajul, trădarea, delațiunea, escrocheria, pâra, siluirea). Păstrarea continuității nu se efectuează în mod sentimental, molatic, vag, “pios”, ci puternic, sfruntat, cutezător. Cred că bine îi stă omului să rămână fidel părții nobile a sinei; mai lesne să fie diamantului a deveni maleabil precum ceara decât oricărui homo măcar nițeluș sapiens a se face de baftă și de ocară față de eul său cel din anii ori ceasurile ori cirtele ori nanosecundele când a simțit pământul transparent și cerul megieș.

Este binecunoscut faptul că există o serie de norme morale. Fiecare societate s-a dezvoltat urmărind să formeze oamenii după anumite criterii care scot în valoare anumite comportamente car sunt necesare pentru o bună conviețuire.

În timp, aceste norme vor deveni deprinderi și vor defini caracterul moral al societății.

Indifferent de starea socială, de orientarea religioasă, de orientarea politică, de nivelul de studii sau alte departajări întâlnite în societate, există un limbaj comun la nivelul întregii planete. Este vorba de moralitate. Aceasta include respectful făță de cei din jurul nostru și implicit respectul față de noi.

Creștinismul prin excelență este religia iubirii și a iertării. De asemenea religia noastră promovează egalitatea între semeni.

Iisus Hristos ne îndeamnă să iubim și să iertăm. Prin pildele morale pe care acesta Le prezintă creștinii învață să respecte pe cel de lângă el.

Mântuitorul a prezentat adevărata moralitate prin pilde, nu a impus această formă de comportament. Prin Pilde, El a încercat să ne facă să înțelegem care este calea pe care trebuie să megem. Suntem liberi, libertatea fiind unul dintre multele daruri de la Dumnezeu, suntem liberi deci, să pornim în ce direcție credem că e necesar.

Respectul față de aproapele este exemplificat prin viața pe care a dus-o Iisus. Un model al creștinului.

Cine este aproapele meu?

Răspunsul este destul de simplu.

Omul! Indiferent de culoarea pielii, de stare social, financiară, religie sau apropiere /depărtare de mine.

Ca bună creștină sunt datoare să respect omul de lângă mine. Această noțiune -cred eu- este existentă în noi. Dumnezeu ne-a creat buni. În timpul vieții avem libertatea pentru a conserva ceea ce posedăm deja, ba mai mult pentru a converge prin trăirea noastră de zi cu zi spre acea perfecțiune pentru care am fost creați. Spre Dumnezeu.

Dumnezeu este ,, Începutul și sfârșitul” .

De la Nicolae Steinhardt am învățat că noi trebuie să dăruim ce nu avem.

E minunat să reflectezi asupra acestui răționament. El a dăruit ce nu avea. Și a dăruit totul cu multă fericire.

Sunt multe lucruri pe care noi, oamenii avem tendința să NU le avem.

Nu avem timp. Sau îl avem pentru altceva, nu-l avem pentru a ne întâlni cu Dumnezeu, însă El are mereu timp pentru fiecare dintre noi.

Atunci unde este moralitatea? Nu ar trebui să fie cu dublu sens? Nu ar trebui să răspundem timpului lui Dumnezeu? Și …mă întorc la Nicolae Steinhardt, omul care mi-a oferit ani din eu-l meu. M-a învățat să mă descopăr, să mă văd cu alți ochi. Nu critic, dar nici prea blând. Nu străruitor, dar nici prea rapid. Simplu. Să mă privesc și să mulțumesc că sunt, că pot să privesc minunata lume, că mă pot bucura de râsul pur al fiului meu, că pot să simt soarele mângâindu-mi trupul, că am în jurul meu prieteni minunați, că …

Gândul mă duce spre poemul lui Octavian Paler :

,,Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta și-n stânga,
să regretăm c-am greșit și să greșim din nou,
să-i judecăm pe alții și să ne absolvim pe noi înșine,
avem timp să citim și să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte și să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii și să răscolim prin cenușa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambiții și boli,
să învinovățim destinul și amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reînventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecții și să le uităm dupa-aceea,
avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puțină tandrețe.

Când să facem și asta – murim. ”
Rămânând în aceași zonă, a poeziei nu pot porni mai departe în lumea lui Steinhardt fără să mai amintesc un poem drag mie, Îmi pare așa ciudat… aparținând lui Jean Cocteau, un cunoscut scriitor, cineast și dramaturg francez .

Acest poem are darul de a ne portretiza pe noi, oamenii cu o exactitate năucitoare.

„Îmi pare așa ciudat

Că avem atâta vreme pentru ură,
Că viața nu-i decât o picătură
Între acest moment și celălalt.

Și e neînțeles de trist
Că nu culegem flori,
Că nu privim la cer mai des,
Că nu iubim
Noi, care atât de repede murim.”

E minunat să putem să ne descoperim. Să avem tăria de a transforma oglinda în fereastră. Să putem vedea și dincolo de eu-l care parcă ne întunecă de ceva vreme.

Personal, pe mine Nicolae Steinhardt m-a învățat cum să văd cu adevărat frumusețea.

Puterea lui de a fi mereu pozitiv, de a se bucura de lucruri mărunte de a nu condamna pe cei care îl condamnau, de a privi cu demnitate, dar in acelaș timp cu pietate spre viitor, de a întinde măna celui care o cere, de a primi cu ochii senini și bucuria și necazul, de a putea să își păstreze promisiunile și crezul în condiții în care cei mai mulți dintre noi nici măcar nu ar putea să suporte să privească dovedesc moralitatea și caracterul ,,evreului creștinat”.

Zi de zi citindu-l și recitindu-l mi-am răspuns întrebărilor la care, personal nu am găsit răspunsul vreme îndelungată. Am avut impresia că, de undeva, dintr-un colț al camerei mele, ochii lui plini de înțelegere mă urmăreau. Simțeam că nu este întru totul deacord cu mine, dar în spiritul înțelegerii care-l caracteriza mi-a acceptat micile erori.

Nu pretind că l-am caracterizat perfect,- departe de mine gândul- dar, cu siguranță

l-am înțeles . Cu fiecare recitire a Jurnalului fericirii , m-am apropiat mai mult și mai mult de marele teolog și om de cultură.

Îmi îndrept privirea spre titlul dat lucrării mele. Îl recitesc.

Tinerii și provocările lumii contemporane în opera și gândirea lui Nicolae Steinhardt.

Mă încearcă o mare bucurie. Bucuria de a mă număra printre tinerii acestei lumi, dar mai ales bucuria de a avea un astfel de exemplu.

Mulțumesc, părinte!

II.1.1 DRUMUL LUI STEINHARDT SPRE

CREDINȚĂ ȘI MORALITATE

„Ce înseamnă credința? Încrederea în Domnul deși lumea e rea, în ciuda nedreptății, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.”

„Creștinismul este o școală a fericirii.” ne spune ,,evreul încreștinat”.

Drumul parcurs de Nicolae Steinhardt spre ,,școala fericirii” pare unul cât se poate de firesc. La el totul pare să se desfășoare într-o normalitate care îl definește.

"Dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului, mai bine aș rămâne cu Hristos decât cu adevărul" – ne transmite, Nicolae Steinhardt.

Nicolae Steinhardt a murit la 30 martie 1989.

A fost înmormântat la Rohia (Maramureș), ceremonia de înhumare fiind supravegheată de slujbași ai Securității.

Era 30 martie, într-o zi de joi. "Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele"-autorul suferea, nu se impăca cu faptul că iubirea lui pentru creștinism, fericirea regăsită în acesta le-a descoperit după un lung drum prin propria sa viață.

Steinhardt a murit măcinat că tinerețea sa departe de Dumnezeu nu poate fi ștearsă cu buretele.

Înainte să închidă ochii pentru ultima dată a cerut să i se aprindă o lumânare și să i se citească un psalm.

Nicolae Steinhardt s-a convertit la creștinism, în închisoarea Jilava, la vârsta de 48 de ani.

Era întemnițat pentru că nu și-a trădat prietenii și convingerile. Tată său i-a susținut alegerea făcută, ba, mai mult l-a îndemnat să-și păstreze integră demnitatea.

Cu toate că își vedea fiul suferind, iar această suferință era datorată și faptului că nu și-a schimbat caracterul,nici măcar atunci când securitatea îl amenința,tatăl său i-a cerut să fie așa cum a fost mereu, să nu se schimbe.

Nicolae Steinhardt vedea în prietenie ceva aparte, un sentiment care te înalță, un sentiment aparte pentru care a considerat că merită să lupte, o luptă grea care de fapt l-a dus spre acea fericire care se numește simplu, dar conține totul- creștinism.

„Uite, camaraderia e doar pentru oameni foarte, foarte cumsecade și presupune un mare progres moral, e o subtilitate psihică și etică, simpla ei existență dovedește un standard ideativ extrem de avansat, e posibilă numai între bărbați și femei căliți în morală.”- sunt cuvintele părintelui.

Curajul era una dintre pietrele temeliei caracterului său. Era de părere că „ Răul poate să-l facă oricine, cât de nevoielnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari și firile călite.”

A trăit cu demnitate, demnitatea unui om care a găsit un sens minunat acestei lumi, pe care unii o considerau sau o consideră zadarnică. „ Lumea aceasta zadarnică și în care ni se hotărăște soarta pe vecie nu este atât de neimportantă, de zadarnică și de iluzorie de vreme ce Hristos a venit să moară aici.”

A fost înmormântat la Rohia, în prezența călugărilor de la mănăstirea unde Steinhardt a slujit între 1979 și 1989.

Securitatea și-a trimis oamenii să supravegheze ceremonia. Steinhardt era o țintă chiar și după moarte. Fusese întemnițat politic între 1958 și 1964. Manuscrisele sale au fost confiscate în mai multe rânduri de Securitate.

Despre moartea lui Steinhardt s-a scris puțin în acel ultim martie comunist. Prietenul său, Ioan Pintea, își amintește că decesul a fost consemnat "printr-un anunț în România Liberă la rubrica decese, un articol profund de Adrian Popescu în revista Tribuna, un scurt articol comemorativ semnat de Ioan Alexandru în revista Flacăra și un eseu aplicat despre ultima carte a defunctului semnat de Radu Săplăcan în revista Steaua.

Nimic mai mult.

De-abia după ’89, prin breșa deschisă de «Jurnalul Fericirii», s-a revelat pentru toată lumea uriașa personalitate literară și teologică a «ovreiului creștinat»”.

Steinhardt are o vastă operă postumă: peste 15 cărți. Recent au fost descoperite benzi audio pe care i s-a păstrat vocea.

Care a fost drumul parcurs de Nicolae Steinhardt spre creștinism?

La 29 iulie 1912 se naște în comuna Pantelimon de lângă București, Nicu-Aurelian Steinhardt, într-o familie evreiască.

Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă și cherestea.

Oscar Steinhardt a participat activ la Primul război mondial, fiind rănit la Mărăști și decorat cu ordinul Virtutea militară.

Între anii 1919–1929 urmează cursurile școlii primare (în particular și la școala “Clementa”), și ale liceului Spiru Haret. Printre colegii de aici se numără Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ș.a.

Singurul elev de confesiune mozaică, urmează alături de colegii săi cursurile de religie creștină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care de mai multe ori spunea clasei: “decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaș ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e .

Își ia bacalaureatul în 1929.

După 1929 frecventează cenaclul literar “Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat.

Își ia licența în Drept și Litere la Universitatea din București în 1934, iar în 1936 își susține la București doctoratul în drept constituțional, cu lucrarea Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în același an.

Din această perioadă datează începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care o consideră “până la botez, evenimentul cel mai de seamă” (Jurnalul fericirii, p. 121).

În 1934 publică, sub pseudonimul Antisthius – inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui La Bruyère -, volumul parodic În genul … tinerilor, în 1935 – Essai sur la conception catholique du Judaisme, iar în 1937 Illusion et réalites juives. Ultimele două lucrări sunt realizate în colaborare și sub influența lui Emanuel Neuman.

Între anii 1934-1935 publică diverse articole la Revista burgheză.

Între anii 1937-1939 călătorește în Elveția, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franța și în Anglia, întregindu-și bagajul de cunoștințe.

În 1939 revine în țară și începe să lucreze ca redactor la Revista Fundațiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) în anul 1940, în cadrul acțiunii de “purificare etnică” declanșată sub guvernarea Antonescu-Sima. Urmează o perioadă de privațiuni pe motive etnice (1940-1944).

Din 1944 revine la “Revista Fundațiilor Regale” depunând o intensă activitate publicistică și critică. Dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunț al lui George Călinescu. În același timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea și Viața românească.

Printre scriitorii săi favoriți se numărau Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley, Simone Weil.

După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor și execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 și 1959 suferă o nouă perioadă de privațiuni, alături de pleiada intelectualității românești interbelice.

În 1958 este arestat Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făceau parte și Nicu Steinhardt alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova și alți oameni de cultură pentru care Steinhardt va avea câte un cuvânt.

La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat și implicat în “lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în “lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică sub acuzația de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

Acest eveniment înlătură “orice dubiu, șovăială, teamă, lene, descumpănire” și grăbește luarea deciziei de a se boteza.

La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl boteazã întru Iisus Hristos, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidrașcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoți uniți și unul protestant, “spre a da botezului un caracter ecumenic” .

Episodul dă naștere cărții Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar.

Redactat la începutul anilor ’70, această primă variantă – circa 570 de pagini dactilografiate – este confiscată de Securitate în 1972 și îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. “Jurnalul fericirii” este confiscat a doua oară în 1984.

Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989.

Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr Virgil Ciomoș pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului.

Este supus rigorilor detenției din închisorilor comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964 când este eliberat, în urma grațierii generale a deținuților politici. Îndată după eliberarea din detenție, la schitul bucureștean Darvari, își desăvârșeste taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii.

După 1964, la insistențele prietenilor săi C. Noica și Al. Paleologu, reintră în viața literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viața Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studențească etc. În urma acestor colaborări vor rezulta mai multe volume de eseuri și critică literară: “Între viață și cărți” (1976), “Incertitudini literare” (1980, care primește Marele Premiu al Criticii literare).

După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimte la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș. Întâmplarea a făcut însă ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general.

Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește trei zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire.

În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian.

La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare.

Arhimandritul Serafim Man, starețul mănăstirii Rohia, îl integrează în obștea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viața mănăstirii (participă la slujbe, povățuiește pelerinii, predică), iar în paralel își intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp și spațiu (1987) și Prin alții spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.

În martie 1989 anghina pectorală de care suferea se agravează și N. Steinhardt se decide să plece la București pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu Părintele Mina Dobzeu, căruia îi mărturisește: “Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu din păcatele tinereții mele

”. Iar Părintele Mina îi răspunde: “Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creștinism și te-ai botezat, ți-a iertat păcatele personale și păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăși un botez prin care ți-a iertat toate păcatele. Fii liniștit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îți aduce tulburare ca să n-ai liniște nici acum”.

Boala se agravează și este obligat să-și întrerupă călătoria și să se interneze la spitalul din Baia Mare, unde moare căteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989.

În ajunul morții sale, Ioan Pintea și Virgil Ciomoș au trecut pe la mănăstire și au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale.

Acestea și alte texte recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum.

La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptățile regimului comunist.

S-a stins lăsând în urmă valori inestimabile.

Testamentul său literar va fi pentru multe generații exemplul suprem de răbdare, iubire, fericire, libertate, bunătate, moralitate.

Este total neadevărat să spunem că Steinhardt a murit. Corect este să spunem că el este mai viu decât mulți dintre noi.

Este viu prin cuvintele sale care dăinuie și devin un adevărat crez pentru oamenii care apreciază binele.

Este viu prin pilda vieții sale.

Este viu, mai ales prin faptul că dând dovadă de înțelepciune, iubire, credință și curaj a știut să meargă pe drumul corect.

A ales Lumina.

A ales să fie un om cu adevărat fericit.

În minunata sa carte, Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt afirma:

„Noi vorbim de blândețea lui Iisus – arătând că a mers la moarte ca mielul la junghiere, că a tăcut ca oaia când e tunsă – și enumerăm smerenia, bunătatea, ascultarea. Dar de o însușire a sa – pe care trebuie să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moartea înfiorătoare de pe cruce – nu pomenim. Însușirea aceea e curajul.”

II.1.2 CONCLUZIILE TEOLOGULUI ASUPRA

ALEGERII FĂCUTE: CREȘTINISMUL

Iisus i-a zis : „Pentru că M-ai văzut ai crezut.

Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut.” ( Ioan 20,29)

Ivan Paulson zicea: ,, A fi sau mai degrabă a deveni om, înseamnă a fi religios,,.

Ne naștem cu acest sentiment al religiosului, apoi treptat îl dezvoltăm, îl transpunem în noi ca ființă.

Este o alegere – așa cum am mai precizat pe parcursul lucrării mele- făcută în timp. O alegere chibzuită, care a dat sens cu adevărat vieții autorului. Botezul în creștinism vine pentru minunatul om, Nicolae Steinhardt ca o iluminare. Aduce cu sine fericirea.

Avem tendința să spunem despre fericire că este o utopie.

Este greu să definești cu exactitate starea de fericire. Aceasta implică o serie de sentimente și trăiri greu de dozat. Uneori are o anumită cantitate de bine, alteori e dată în mare parte de reușită, poate reprezenta și revederea cuiva drag sau chiar liniștea așteptată o zi întreagă. Dar această fericire pare să fie prezentată în clipe, în minute, ore…oarecum cuantificată în viața noastră uneori plină de neînțelesuri. Dar, cu toate acestea răspunsul ni-l dă tot părintele„ Creștinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferință, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura.„

La Steinhardt, fericirea de care vorbește în jurnalul său este împlinirea totală, este un sentiment pentru o viață, la noi, ceilalți se pare că fericirea e pentru un timp…și asta pentru că nu știm cum este adevărata fericire cu toate că o avem în noi.

El o găsește pentru totdeauna. Este adevărata credință. Este latura sa care îl completează. Îi oferă totul. Îi dă răspunsuri, trăiri, dragoste, pace interioară, stabilitate, liniște, speranța, libertatea.

M-am întrebat ce trebuie să mai am în acest moment ca să fiu fericită?

Mi-am răspuns, citind opra lui Steinhardt.

Sunt fericită!

Cuvintele calde, simple, dar și pline de forță ale ,,monahului de la Rohia”, mi-au arătat că sunt,… și în plus mi-au arătat că eram. Aveam ceea ce el a obținut prin chin, prin trăiri și zbucium. Era totul lângă mine.

Creștinismul pentru Nicolae Steinhardt este tot. Este viața cu tot ansamblul ei.

O fericire liberă.

Plecarea spre creștinism e destul de interesantă. Luat de securitate pentru a fi anchetat cu privire la prietenii lui care se împotriveau comunismului, Steinhardt avea să-și cunoască tatăl mai bine ca niciodată.

,,Ovreiul de peste 82 de ani, micul pensionar din București mi s-a dovedit dintr-o dată, și în chipul cel mai simplu, capabil de simțăminte autentic senatoriale.

După ce i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile, mi-a vorbit:

-Ce-ai mai veni acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că șovăi…Pentru nimic în lume să nu primești a fi martor al acuzării. …

E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopțile le vei avea liniștite…”

Ajunge la Jilava, închisoare al cărei nume îmi inspiră într-un mod ciudat o stare de teamă, de rece… și acest lucru doar citind.

Pașii îl poartă pe Steinhardt spre locul nedefinit care avea să-i traseze adânc linia pe care fără să știe voia să meargă. Pornește spre Jilava, grea incercare.

E celula 18, închisoarea Jilava. Începe brusc o hărmălaie de nedescris și apoi, cineva i se recomandă binevoitor: un călugăr ortodox- Părintele Mina.

La început de drum spre creștinism, Steinhard mărturisește: ,, În fiecare seară, tovarășul  meu se roagă, scurt. (La Securitate e voie să te închini. Aveam să aflu mai târziu, la închisoare, că acolo nu e voie). Când se ridică în picioare, mă ridic și eu și stau lângă el, împietrit, tulburat că nu mă pot asocia decât printr-un vag și neconcludent gest de politeță, rugăciunii lui. Nu-mi fac cruce.”

,,Celula 34 e un fel de tunel întunecat și lung …”

Și totuși alegerea care izvorăște din adâncul sufletului său va săpa nerăbdarea spre a păși acolo unde toată ființa sa cere să meargă.

,,Cine a fost creștinat de mic copil nu are de unde să știe și nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă tot mai sus și lovesc mai cu poftă, cu precizie.

Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată și deplină. Liniște. Și o absolută nepăsare. Față de toate. Și o dulceață. În gură, în vine, în mușchi. Totodată o resemnare, senzația că aș putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăștie pretutindeni, nu localizat pe buze. Și un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărți ale copilăriei. Un simțământ de siguranță absolută. O mână care mi se întinde și o conivență cu înțelepciuni ghicite.”

Și dintr-o dată redescoperirea sa este văzută de către ,,evreul încreștinat” ca acea mare forță care a sălășluit în el mai mult timp. E izbânda unei lupte. E descoperirea.

,,Și noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospețime și înnoire? Se adeverește Apocalipsa (21,5): Iată, noi le fac pe toate!” și de asemenea Pavel: „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decât banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sunt cuprins în cercul de cretă al cuvintelor știute și al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard a lui Proust dacă ar fi fost întrebată ce-și dorește ar fi indicat situația unei mai bogate vecine din colțul străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să devină ducesa de Mortemart. Idealul nostru merge până la cercul ori la cerul imediat superior. Dar mai sunt altele, pe deasupra, nebănuite și prin urmare de neformulat, de negândit. Și thalassa lui Xenofon și pământul lui Columb. Botezul e o descoperire.”

Fiecare pas spre împlinire îl descrie ca o minune așteptată și totuși simțită mult peste așteptări. Fericirea apare accentuată.

,,Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt și pricep că sunt și mi-o și spun. Și lumina parcă e mai luminoasă decât lumina și parcă ea vorbește și-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar și crește mereu; dacă răul nu are fund, apoi nici binele nu are plafon, cercul de lumină se lățește din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvălește asupra-mi ca niște avalanșe care – antigravitațional – mă înalță; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă – și-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuiește. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc.”Iată cum e exprimată starea sa. ,, Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit.”

,,Mai amețitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută necredinței mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esența divină a creștinismului.„

,, Creștinul este liber, așadar fericit.”Și astfel, Steinhard și-a dobândit fericirea. Ce a dăruit în schimb?A dăruit ani întregi de cugetare, iubire necondiționată, credință, curaj, răbdare, prietenii sincere, putere, calm, speranță.

Întrebat fiind: Părinte Nicolae, ce vă spune un cer înstelat privit de pe pământul Rohiei? , Steinhardt a răspuns:„ cât este de neprevăzută soarta omului! Un prieten, fost diplomat, fiu de magistrat superior, din înalta și înstărita burghezie, îmi zicea nu demult: ar fi crezut cineva în 1930 că voi fi pensionat ca muncitor necalificat, ori că tu vei fi osândit pentru favorizare de legionari și că-ți vei petrece ultimii ani ca monah?! A, spune cerul înstelat, voi oamenii nu știți nimic, pe voi „norocul vă petrece”

A dăruit timp din timpul său, cu sufletul curat și a dobândit eternitatea, apoi

oferindu-ne ca testament, Jurnalul fericirii, ne-a învățat că dăruind vom dobândi.

„Evenimentul eliberării se apropie și poate avea loc din clipă în clipă. În mica celulă de la Zarca, singur, îngenunchez și fac un bilanț. Am intrat în închisoare orb, cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi, și ies cu ochii deschiși. Am intrat răsfățat, răzgâiat. Ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulțumit. Ies cunoscând fericirea. Am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri. Ies nepăsător. Soarele și viața îmi spuneau puțin. Acum știu să gust felioara de pâine cât de mică. Ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul. Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi.”

II.2 NICOLAE STEINHARDT – MEREU ACTUAL

„Mai amețitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de:

Cred, Doamne, ajută necredinței mele.”

(Nicolae Steinhardt)

Prin ceea ce a lăsat în urma sa, aș putea spune- fară să greșesc- că, Nicolae Steinhardt reprezintă omul care poate fi un exemplu de moralitate într-o lume, în care vâltoarea nonvalorilor devine un mare uragan gata parcă să o înghită, aceasta devenind din ce în ce mai mult subjugată de influențe mereu schimbătoare, influențe care datorită insignifiantei valori nu au șanse de supraviețuire în timp, însă se transformă în altele la fel de nule … ca valoare, dar puternice ca șoc existent în prezent.

De ce ne putem noi agăța pentru a nu fi preluați în această mare vijelie care ne atrage în mijlocul ei cu diverse valori ieftine? Citind. Citind mereu cuvinte care așează aureolă valorilor, care impun respect.

Nu sunt adepta ,,spiritului de turmă,, care din păcate ia amploare în țara noastră, dar uneori inundați din toate părțile de tehnică, de imagini care parcă dau un stereotip omului, de așa zisa modă, alunec spre un drum care după câțiva pași devine necunoscut mie, sau neplăcut. Mă opresc. Privesc în urmă, mă despart de mulțime și revin în cealaltă mulțime.

Caut un model.

Există ceva ce nu se va demoda niciodată. Credința, iubirea, speranța, respectul…valoarea în adevăratul ei sens.

Așadar, este Nicolae Steinhardt mereu actual?

Categoric, da! El reprezintă prin viața sa un model demn de urmat. E omul care și-a regăsit drumul încurcat poate undeva în trecutul său. E cel care nu a ezitat să creadă. E cel care prin opera și viața sa a lăsat un testament al valorilor culturale și morale nouă, românilor și nu numai, ci oamenilor în general.

Într-un articol intitulat, „O evocare a lui N. Steinhardt”, scris în ,,România literară”, apărut în anul 2008, Gheorghe Grigurcu relatează descrierea lui C. Noica la adresa lui Stenihardt ,, O figură carismatică, iradiind o tainică lumină duhovnicească”. Caracterizarea este dintr-o scrisoare către Arșavir Acterian, din 1978. Aceasta continuă."M-am bucurat mult să-l cunosc pe Nicu Steinhardt. Pe plan spiritual, ne e superior tuturor. E într-adevăr un miracol cum în preajma lui te simți dintr-odată mai bine".

Nicolae Steinhardt va rămâne mereu actual.

Valorile nu au cum să își piardă din strălucire. Se poate vedea fără mari eforturi cum printr-o simplitate care are o formă ce îmi este greu să o definesc oferă un elogiu culturii, iubirii și respectului.

M-a fascinat puterea credinței sale.

Să ai puterea să vezi dincolo de ceea ce ai trăit, să poți să observi adevărul dincolo de educația care îți este familiară, să poți într-un iad să fi fericit, să râzi atunci când alții se pregătesc să te lovească, să nu renunți la valorile tale morale chiar dacă asta înseamnă să pierzi tot ce ai avut, toate acestea dovedesc o mare calitate, aceea de om.

Pasul făcut de Steinhardt m-a îndemnat să reflectez asupra ideii de a pierde tot ce ai pentru un crez.

Și un gând a apărut parcă strigându-mi că, de fapt dacă nu ai avut acel crez al tău, de fapt nu ai avut nimic. În consecință nu ai pierdut nimic. Ai câștigat totul.

Cred că așa este credință la Nicolae Steinhardt. Acel jurnal al fericirii care citindu-l ai crede că reprezintă de fapt jurnalul unui iad trăit, este categoric cel al fericirii, deoarece prin credință, autorul s-a regăsit. A ajuns să cuprindă cu sufletul totul. Era fericit.

Steinhardt este fericit.

Citindu-l mă bucur să-l fi cunoscu,t chiar și așa. Am impresia atunci când îi citesc opera că este alături, parcă dojenindu-mă atunci când fără să vreau mă aud gândind:

,,Oare ce-o fi vrut să spună?”

,,Intelectualitatea complexă, deschisă spre multiple orizonturi, propensiunea speculativă și subtilitatea scriiturii nu l-au împiedicat să cultive un "realism" originar al creștinismului. Nu o credință abstractă, scolastică a ilustrat-o "părintele Nicolae", ci una a concretului existențial, la nivelul omenirii generice, umil și concomitent grandios prin potențialitatea sa simbolică.” relatează Gheorghe Grigurcu în articolul amintit.

Descoprindu-l pe Steinhardt din scrierile sale aveam impresia că vorbim în timp real.

Sfaturile sale erau parcă acele sfaturi veșnice, pururi actuale.

II.3 MORALITATE PRIN CULTURĂ

– TESTAMENTUL LITERAR AL AUTORULUI

,, Personalitatea și opera lui N. Steinhardt au avut, mai ales după 1989, un efect benefic, fulminant și, aș zice, de-a dreptul cuceritor asupra generației tinere.”

Nu poți să citești scrierile lui Nicolae Steinhardt fără să te pună pe gânduri.

Jurnalul fericirii este cartea care are darul ca, după ce ai citit-o un anumit timp să nu mai poți citi altceva, având parcă impresia că nu mai regăsești puritatea adevarată a scrisului.

Prin această carte, Steinhardt a intrat în programa școlară și în atenția facultăților de litere.

Apreciat de tineri, care regăseau în sfaturile marelui om de cultură un drum spre care trebuie să se îndrepte. Autorul are darul de a răspunde la întrebări complexe cu răspunsuri simple, dar pline de adevăr și credință.

Scriitorul care a realizat un studiu în franceză despre "concepția catolică a iudaismului", pe când avea 22 sau 23 de ani, Steinhardt devine la bătrânețe unul din cei mai subtili hermeneuți ai ortodoxiei.

,, N. Steinhardt a pus mereu tinerețea în relație cu libertatea.”

Referitor la puterea sa morală ca și scriitor, pe acesta nu o putem despărți de aceea de om. Omul Steinhardt se reflectă în scriitorul Steinhardt și învers.

,, Abordarea unui scriitor ca model existențial presupune riscul alunecării spre subiectivitate și implicare partizan-elogioasă, riscul evitării acelor dimensiuni – biografice sau literare – care nu corespund imaginii intenționate sau pericolul excesului de biografie. În cazul scriitorului și monahului Nicolae Steinhardt însă, o astfel de perspectivă este potrivită și fructuoasă deoarece opera sa este concepută pentru a fundamenta și reflecta o existență exemplară. Evoluția biografică și literară a scriitorului este gestionată și construită după exemplul cristic și se dorește, în consecință, a fi un model”.- spune Irina Ciobotariu, într-un articol intitulat, Nicolae Steinhardt – un model de zidire a identității.

O frumoasă, concisă și, mai ales obiectivă este imaginea conturată de către Ștefan Iloaie, într-un articol apărut în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”.

„ N. Steinhardt a fost unul dintre cei mai importanți oameni de cultură români ai secolului XX. Scriitor și publicist, a fost închis de comuniști, iar în detenție a fost botezat creștin-ortodox. S-a călugărit la Mănăstirea Rohia din Maramureș, de unde și-a continuat și activitatea de scriitor.

Opera sa este remarcabilă prin prezentarea creștinismului susținut de actul cultural și a unei culturi care se regăsește în actul de credință. Din perspectivă creștină, credința, fapta și actul moral sunt reperele cele mai importante ale operei și vieții lui N. Steinhardt.

Iubitor al paradoxurilor folositoare, el a așezat la temelia vieții creștine textul scripturistic: ”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” – Marcu 9, 24. În viziunea lui, credința este legată direct de curajul de a crede, de îndrăzneala omului de a se autodepăși. Credința produce cunoașterea lumii, dar mai ales cunoașterea interioară, spirituală.

Pe de altă parte, credința este și darul lui Hristos față de cei pe care El îi întâlnește.

Steinhardt însuși se consideră un asemenea dăruit.

Lui, Hristos i Se descoperă în Botez și apoi pe parcursul vieții.”

CAPITOLUL III – TIMPURI NOI, PROVOCĂRI NOI

III.1 PROVOCĂRILE VREMURILOR ȘI IMPACTUL LOR ASUPRA MORALITĂȚII

O simplă plimbare prin lume, printre sentimente, prin propriul eu te face să te gândești …cine și unde greșește?

Apoi împovorat de alte și alte întrebări ajungi să și răspunzi. Noi.

Fiecare etapă din viața noastră aduce schimbări majore.

Dacă acum 20 de ani, – de exemplu- tinerii nu erau interesați de tehnologie, iată că în acest moment sunt puțini care nu posedă- de exemplu- un telefon mobil. Am fi ipocriți să spunem că numai tinerii au pus accent pe tehnologie. Este avântul vremii la care ne-am aliniat cu toții.

La fel putem vorbi de accesul nelimitat la internet, posturi tv, reviste, ziare care au în primul rând acel caracter informativ pliat pe ,,ceea ce se cere,,.

Tabloidele iau amploare dând curs cererii și promovând ,,imaginea,, superficială a valorii.

Prof. Dr. Vasile Timiș remarca: ,,Societatea noastră riscă să scape de sub control anumite fenomene sociale și morale cum ar fi: asumarea responsabilității atât pentru tineri cât și pentru maturi, egoismul, indiferența și mai alescorupția. Urmările actelor de corupție au repercursiuni negative nu doar în plan economic, ci și în plan spiritual. Asistăm neputincioși la o formă de generalizare a corupției, ceea ce este extrem de grav.,,

În fiecare dintre noi există dorința de a descoperi, de-a vedea dincolo de fiecare.

Care sunt provocările timpului prezent?

O întrebare complexă, la care pare să ne răspundă o simplă privire în jurul nostru. Trăim în lumea tehnicii. Fiecare dintre noi se simte legat de propriul telefon, de lumea virtuală, care parcă într-un mod agresiv ne fură realitatea.

Computerul și, implicit internetul a înlocuit în timp, lumea reală cu cea virtuală. Legăturile între oameni sunt consolidate in mod virtual, minunatele jocuri ale copilăriei sunt înlocuite de numeroase și diversificate jocuri, care de cele mai multe ori transmit mesaje violente și un vocabular indecent.

Timpul pare să se fi scurtat pentru omul modern care, nu mai are timp să meargă în vizite, ci preferă să aibă o conversație folosindu-se de virtual.

Îmi amintesc cu amar că, în urmă cu mulți ani un bun prieten reușise să pășească acolo unde noi, majoritatea încă visam- o țară din Occident.. Eram la o vârstă fragedă, dar m-a uimit când mi-a povestit că acolo, în acea țară civilizată nu se jucau copiii ,, în stradă” și că nici nu vorbeau vecinii între ei, că au un program la minut și niciodată când încerci să le vorbești nu prea au timp.

După un anumit timp am făcut și eu o călătorie în țările mult visate…mi-am amintit acea discuție și cât adevăr cuprindea. Atunci, mi-am promis că eu nu voi deveni „ robot”.

Anii au trecut, gustul occidentului a ajuns pe meleagurile noastre, iar noi ne-am înfruptat din el din plin.

Dacă în trecut strada pe care am copilărit răsuna de râsete cristaline ale copiilor, acum o liniște apăsătoare mă inundă. Fiul meu își dorește copii în jurul lui, dar aceștia sunt dincolo de garduri. Au prieteni imaginari.

Încerc din răsputeri să nu mă aliniez acestei opțiuni, arătându-i băiețelului meu cum poate să se bucure mereu de natură, de jocurile reale ale copilăriei, de plimbări, de viață, dar-recunosc- în același timp, i-am permisul și accesul la tehnologie deoarece vrem, nu vrem aceasta face parte scenariul epocii actuale.

Am reușit însă să-l învăț că realitatea e mult mai frumoasă, că oamenii sunt minunați,absolut toți oamenii, fiecare în felul lui, că acele mașini cărora noi le dăm mare parte din timpul nostru sunt minunate, dar nu au sentimente și nu vor fi niciodată alături de el atunci când va avea nevoie de alininare, sau când se va bucura, sau când se va îndrăgosti, sau …

Zi de zi însă, bătălia cu tehnica pare să fie tot mai grea. Încet, dar sigur a intrat în viața tuturor și înlocuiește realitatea. Nimeni nu contestă utilitatea tehnicii. Este clar ca există și multe beneficii, dar ar fi minunat dacă ne-am limita la acestea.

Rămân tot în domeniul tehnicii.

Televizorul. Acesta are puterea magică de a oferi imagini care se impun ca imagini ideale spre care adolescenții tind fie în ținută, fie în comportament.

În general, adolescenții au un ideal spre care se îndreaptă. E vârsta la care ei aleg o persoană care să le fie model.

Mass media având un vădit caracter comercial promovează emisiuni gen tabloid, în care predomină așa zisele vedete. Nu ar fi nicio problemă, dacă aceste imagini nu ar fi promovate și expuse ca fiind pozitive.

Actualmente, din păcate, există puține posturi de televiziune, radio sau ziare/ reviste care să promoveze cultura.

Ideea de tabloid cu scandaluri, accidente, evenimente mondene în care s-a întâmplat ceva care a atras atenția spre suferința sau rușinea altora, pare să fie gustat cu multă poftă.

Oare de ce? Ne bucurăm că le este altora rău, sau că le este și altora rău …sau că le este altora mai rău ca nouă?

Și, atunci unde este valoarea?

Un exemplu concludent. Doar unul. Rezultatele la Bacalaureat. Mulți elevi au eșuat. Au existat și evenimente de fraudă. Lacrimile, nereușita, corupția au ținut ocupate toate posturile de televiziune săptămâni, revenind cu aceleași știri într-un mod de-a dreptul obositor. În schimb, într-una dintre zilele săptămânii trecute- este irelevantă data- , lotul Olimpic al României a câștigat medalii de aur la Olimpiada Internațională de geografie, apoi a urmat tot cu rezultate maxime, lotul de Olimpici de la matematică, apoi cel de la Fizică, apoi cel de la Informatică. Ciudat cum pentru fiecare eveniment de acest gen, știrea nu a depășit 40 de secunde pe majoritatea posturilor de televiziune.

Dacă pentru rezultatele slabe de la Bacalaureat dascălii au purtat cea mai mare vină,- așa reieșea din lungile, interminabilele prezentări Tv.- fiind jigniți la modul general, iată că în cele 40 de secunde dedicate unei știri minunate, pozitive aceiași „vinovați”- tot dascălii- nici nu au fost amintiți.

Poate dacă ar exista un echilibru între prezentările pozitive și negative, adevăratele valori s-ar păstra.

Societatea croiește tiparul lumii în care trăim…și vrem, nu vrem noi, dar absolut toți, formăm societatea.

Dacă aceasta este optimistă, pozitivă și tinerii vor promova aceași atitudine.

Dar …românii trec prin vremuri grele. Se lovesc de probleme financiare grave, privesc neputincioși cum mâine devine o necunoscută la modul real al neputinței care îi macină și asta pentru că astăzi mulți au devenit șomeri sau nu mai au casă, sau …

Și astfel mulți români au pornit spre alte țări pentru a putea supraviețui. Au lăsat acasă copii care se maturizează mult prea devreme.

În trecutul nu foarte îndepărtat poate ne era greu când părinții ajungeau acasă puțin mai târziu, dar acum …copiii, tinerii acestor vremuri sunt cei care nu simt îmbrățișări reale, nu au acasă mâncarea gătită de mama, nu simt că sunt protejați cu adevărat și nici nu pot avea educația prin exemplu dată de către cei care le-au dat viață.

La capătul opus sunt cei care nu au griji financiare. Au tot ce-și doresc. Oare? Credeți?

Sunt copiii care au case imense, au bonă, menajeră, au camere decorate de specialiști, cele mai scumpe lucruri, mașini, șofer la mașină, dar nu au … părinți. Ei există, dar uneori doar fizic. Aceștia, intrați în vâltoarea vieții pleacă înainte de a se trezi copilul și revin după ce s-a culcat acesta. Pe primul plan este veșnica fugă după bani.

În ambele cazuri, părinții lipsesc, iar copiii plătesc un preț mare, greu de suportat.

Din ambele cazuri prezentate alegerile făcute de adolescenți, ori din teribilism, ori ca să atragă atenția, ori din plictiseală, ori de mult prea mult dor, vor fi catastrofale.

Apar drogurile, alcoolul,violența verbală și fizică, apoi cea emoțională, furtul, tutunul și numeroase alte tentații care merg până la crimă.

Numeroase semnale de alarmă au fost trase de-a lungul timpului. Școala, biserica, diverse asociații, mass-media s-au implicat, însă fenomenul a luat amploare.

Școala nu mai pare pentru tineri interesantă, iar Biserica a fost înlocuită gradual cu diferite activități.

Părinții se luptă pentru a le putea oferi ce este mai bun copiilor, dar niciodată banul nu va compensa prezența, educația, comunicarea fizică a acestora. Este important ca oameni să conștientizăm că educația este esențială pentru a ne păstra valorile, pentru a ne păstra moralitatea.

Fiind întrebat într-un interviu al revistei„ Familia Ortodoxă”, de către jurnalista Raluca Tănăsescu- „Cum ar trebui tinerii creștini ortodocși de astăzi să se lupte cu patimile?” Părintele Damaschin de la Platina a răspuns:-„Sfântul Theofan Zăvorâtul, marele duhovnic rus din veacul al 19-lea, spunea că patimile încep de obicei printr-un gând. Așadar, dacă tai gândul, ai tăiat totul. Patimile nu încep de la sine, ci se dezvoltă dintr-un gând: începi să cugeți la ceva păcătos, de care te simți atras. Însă în loc să lași acest gând să continue, în loc să te îndulcești de el, leapădă-l de la început, de îndată ce-ai recunoscut în el păcatul. Dacă îndepărtezi gândul pătimaș, îndepărtezi și imboldul de a păcătui. Acel imbold, acea patimă poate veni de la firea omenească căzută sau de la diavolul, și mai mult ca sigur că se va întoarce, așa că trebuie să fii pregătit s-o îndepărtezi de fiecare dată când se ivește.”

La aceste îndemnuri, părintele Damaschin mai adaugă în același interviu citat mai sus, faptul că este nevoie de voință pentru a pune capăt păcatului, apoi de putere de caracter pentru a păstra curățenia redobândită.

Acum, în acest moment când conștientizăm, când facem diferența între bine și rău, de fapt între moral și imoral, educația are un rol primordial.

Nu putem avea această alegere corectă, această conștientizare dacă nu am fost educați să fim morali.

„ Pentru aceasta, e nevoie de voință, trebuie să vrei. Omul trebuie să se hotărască: „Nu voi mai face acest păcat” și atunci va avea parte de ajutorul lui Dumnezeu, pentru că calea mântuirii, în viața duhovnicească, este o sinergie, o împreună-lucrare între harul lui Dumnezeu și voia liberă a omului. Noi nu credem că există ori har, ori liber-arbitru, ci amândouă, împreună: harul și voia liberă. Trebuie să vrem părăsirea păcatului, iar dumnezeiescul har ne vine în ajutor. Harul lui Dumnezeu ne ajută chiar și la luarea hotărârii, iar, după ce-am făcut-o, harul ne ajută să înfăptuim acea hotărâre. Așadar, mai întâi de toate, să ne hotărâm: „Nu voi mai păcătui niciodată!”, și să cerem pentru aceasta ajutor de la Dumnezeu. Apoi, când vor apărea ispitele, de îndată ce vom recunoaște gândurile sau imboldurile păcătoase, să le respingem. Aceasta se poate face prin rugăciune: putem rosti rugăciunea lui Iisus sau putem spune pur și simplu „Doamne, miluiește-mă!”; uneori, putem doar să ne ridicăm mintea către Dumnezeu și să îndepărtăm gândul cu conștiința că e păcătos și că nu vrem să ne îndulcim de el.”

Apărut pe un blog al unui român, un text în care adevărul parcă doare de cât este de real, acesta parcă suna într-un dureros urlet:

„ Credința. O mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. …Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri.

Nu pot să trec la următorul capitol fără să-mi plec fruntea spre acest pământ minunat, pământul românesc, iar apoi cu lacrimi în ochi să sper că sămânța sădită de mine va da rod, că pomul plantat de mine va fi umbră și dulceață pentru cei care vor veni, că bunicii mei mă vor ierta că nu am fost mereu lângă ei iar, singurul meu bunic pe care îl mai am în viață, deși orb va „vedea” în glasul meu iubirea pe care i-o port, și nu în ultimul rând, că flacăra lumânării care pâlpâie acum în fața mea ajunge departe, departe și cuprinde toți oamenii cu speranța că atunci când ne vom trezi nu va fi prea târziu.

III.2 TINERII SUB „COMANDA MORALĂ A EPOCII”

Este extrem de greu să observăm cum zi de zi, nonvaloarea încearcă să cuprindă și să subjuge valoarea în toate formele ei posibile- lumea înconjurătoare, iubirea, speranța, viața și, într-un final, care de fapt nu e finalul nostru, ci al valorii, pe noi.

Privim cu nepăsare sau acționăm?

Ne consolăm cu faptul că noi nu suntem consumatori de false valori, întoarcem spatele și plecăm?

Atragem atenția asupra problemei alegerii greșite, apoi ne urmăm senini cursul vieții?

Păi …în cazul acesta suntem la fel de vinovați, dacă nu …poate mai vinovați. Nu facem nimic. Suntem datori să oferim educație. Aceasta se face prin transfer de la o generație la alta.

Tinerii sunt cei care, cu bagajul de cunoștinte primite de la noi vor continua drumul indicat sau vor bâjbâii în întuneric, între bun și rău.

Repet… suntem mai vinovați decât cei care se pliază pe o zonă în care merg cei mulți.

Societatea -zicem noi- este de vină. Corect! Dar cine formează această societate? Iar dacă suntem cei care mai cunoaștem sensul valorii adevărate de ce nu o împărtășim și celor care nu o știu? Suntem modele.

Dacă ignorăm, devenim ignoranți și cei care ne urmează încet, dar sigur vor schimba definiția valorii, deoarece tentațiile sunt multiple.

Trăirile, sentimentele, angoasele și speranțele sunt identice tuturor liceenilor, fie că vorbim de liceeni de la licee teoretice, industriale sau vocaționale, din mediul urban sau rural.

Violența produce durere fie că se produce în marile metropole sau în cel mai mic cătun. Tot durere se cheamă.

Valorile pe care le afișează tinerii pot fi neînțelese pentru mulți dintre noi.

Nu înțelegem de ce ei se avântă într-o lume a lucrurilor ciudate. Ciudate pentru noi, pentru ei cât se poate de normale. Greu de înțeles, ușor de condamnat.

Nici măcar calitatea învățământului, – sau mai ales aceasta- propria devenire sau motivația pentru muncă nu îi mai interesează .

Și cum am putea să-i condamnăm? Ce le oferim? Ce le oferiți?

Prinși sub comanda dură a acestei epoci se zbat să scape . Unii caută răspunsuri, alții renunță.

Și cum noi nu mai avem răbdare ca și părinți să-i ascultăm, sau nu mai avem timp, deoarece alergăm după himere, răspunsurile le găsesc la prietenii de la școală sau din cartier, la eroii din revistele la modă pe care le citesc, la vedetele mai mult sau mai puțin autentice promovate de mass-media.

În societatea actuală, supusă unui ritm rapid de dezvoltare, pe lângă provocările determinate de trecerea prin această vârstă a contradicțiilor, apar alte provocări impuse de lumea contemporană.

Personal, am impresia că sunt succesoarea firească a unei moșteniri nefirești.

De multe ori mă gândesc că nu mă aliniez cu lumea, sau poate ea, această fugară vreme nu vrea să se alinieze cu mine.

Nu vreau să fiu altfel decât ceea ce sunt, omul, profesorul care iubește ceea ce face, care a avut ca idealuri valori reale, care încă primește zi de zi astfel de modele.

Nu vreau, refuz chiar să mă aliniez falselor idealuri, credințe sau valori.

,,Constatăm adeseori cu tristețe că mulți dintre tinerii noștri îi cunosc mai bine pe fotbaliști decât pe sfinții, eroii și martirii neamului. De aceea, răspunderea tuturor celor implicați în realizarea actului educațional – preoți, profesori, pedagogi – este foarte mare.,, – remarca Prof. Dr. Vasile Timiș.

Această percepție a tinerilor observată real de către Prof. Dr.Vasile Timiș este datorată imaginii greșite prezentate tinerilor, o imagine a atingerii scopului „fizic” în viață.

Modele de viață pentru tineri sunt acele persoane a căror viață devine publică prin intermediul mass-media, acea imagine care de cele mai multe ori ascunde după o perdea comercială, o viață în lacrimi. Pare la prima vedere o viață frumoasă, ușoară, palpitantă, plină de satisfacții.

Ce uită tinerii este faptul că, imaginea văzută de ei este partea frumoasă a unei așa zise vedete. Dincolo de acea imagine pot fi, de multe ori, atribute care conturează o cu totul altă perspectivă.

S-a întâmplat ca de multe ori să spui: vreau să fiu și eu așa!, iar după ce – să zicem întâmplător- ai aflat adevărata istorie a unui succes de moment sau după ce ai auzit, nu numai văzut un interviu, să realizezi că acel ideal nu e ce îți dorești.

Suntem sclavii imaginii. Ne dorim lucruri efemere și, din păcate acolo ne și îndreptăm ,,studiul,,.

,,Observăm că în zilele noastre omul contemporan nu se prea interesează de principiul ultimal existenței, ci de lumea fizică; nu-și caută un sens al existenței lui. Asistăm în cultura postmodernă la încercări efemere de construire a paradisului pământesc.

Konrad Lorenz (laureat al premiului Nobel) afirma că omul zilelor noastre preferă să trăiască într-o lume de agitație și zgomot, fiindcă îi este teamă să se întâlnească cu el însuși,,.

Secularizarea din societățile noastre contemporane europene contestă legitimarea religioasă a lumii în care trăim și nu doar pentru câțiva indivizi izolați, ci pentru grupuri largi ale societății. Acest fenomen se manifestă și în societatea românească cu tot mai mult aplomb. Ce avem de făcut în această situație? Credem că societatea cu problemele ei trebuie să stea în centrul atenției noastre.,,

Afirmația lui Konrad Lorenz cum că ne-ar fi frică să ne întâlnim cu noi m-a pus pe gânduri.

Suntem, -așa cum afirmam mai sus- sclavii imaginii. Ne uităm în jur și ne aliniem mulțimii poate pentru a nu fi excluși, poate pentru a nu fi considerați diferiți.

Și atunci, te întrebi suntem sau nu, sub comanda morală a epocii? Din păcate ne aliniem modei. Referitor la acest lucru, Î.P.S.Antonie Plămădeală ne atenționa:,, a fi în pas cu lumea, dar nu ca lumea,,

Să fim noi! E parcă tot mai greu să ai un Eu. E aproape imposibil să mai avem un NOI. Ne dezbină ruperea de real, căutarea valorii în peticele create din acelea din falsuri.

Misiunea noastră, a dascălilor a devenit mai dificilă tocmai datorită acestor influențe permanente care oferă chiciului titulatură de valoare. Dureros. Ne aflăm parcă sub comanda acestei epoci.

Dar,cu toate acestea ar trebui să răspundem la întrebări ca…

Societatea nu o formăm tot noi?

Nu suntem, noi aceia care dăm tonul distrugerii?

Nu suntem noi cei care alergăm după himere?

Nu suntem noi cei care ne complacem sub această comandă?

Răspunsul ar putea fi în fiecare dintre noi, în dorința de a transmite tinerilor valorile reale : Iubirea, Curajul, Credința, Speranța.

III.3 TRADIȚIILE DINCOLO DE POARTA UITĂRII

,,Mândri că suntem români!”

Mai este actuală această –să zicem- lozincă?

Ne pleacă tinerii spre alte meleaguri și parcă se pustiește această țară.

Drumul străinătății l-am luat și eu…și tare a fost greu. Fiecare por al trupului meu urla în tăcerea tristeții după țara mea.

Mi-a atras atenția cartea lui Dan Puric, Despre omul frumos.

Autorul redă o realitate care se regăsește în fiecare dintre noi, românii.

„ Lipsa de răgaz istoric și-a spus cuvântul. Oboseala de a fi român a devenit indiferență, pentru ca, apoi, să o trăim astăzi în mod difuz, ca pe o rușine. Ușor jenați de romanitatea noastră, ne strecurăm prin lumea modernă, ca și cum am purta o haină veche. Deplinatatea de a fi român, ca model interbelic al acestui neam, pare o statuie distrusă barbar de "vitejii" contemporani, încalecați pe caii iuți ai lipsei de conștiință.

Procesul de naționalizare al identității românești s-a făcut la început sub șenilele de tanc

comuniste, astăzi, prin răpiri de suflete la cântecele de sirenă ale unei lumi fără contur.

Mi-am făcut, cum am putut, un catarg, de care m-am legat, strigându-le sirenelor:

– Mințiți! A fi român este o frumusețe a lumii!"

Am aflat cu reală bucurie, din chestionarul dat elevilor mei, că tinerii români sunt mândri de țara lor.

Este extraordinar să observi că spiritul patriotic este veșnic, sau așa ar trebui să fie.

Pe lângă multiplele învățături moral-social, pe care le discutăm la ora de religie, există și aceasta: Iubirea de patrie, popor, istorie. Respectul cuvenit pământului unde ai deschis ochii- pământul natal.

Un popor care nu-și cunoaște istoria nu va putea să-și respecte pământul pe care trăiește. Un popor care nu-și păstrează tradițiile, într-o bună, sau mai exact rea zi, își va pierde identitatea.

Avem atâtea tradiții minunate. La fel de frumoase ca și românii.

Știm să le urăm pruncilor bun venit printr-un botez creștin care păstrează tradiția religioasă de mii de ani, apoi să ne veselim cu muzică și mâncăruri tradiționale. Păstrăm încă respectul făță de tradiție.

În unele părți din țara noastră se merge la biserică în frumosul nostru port popular, iar horele au loc în bătătura satului, acolo unde flăcăii își găsesc mândre mirese.

Nunțile păstrează frânturi din obiceiuri, iar moartea este prilejul prin care, pentru ultima dată, românul este condus spre noua lume, în mod tradițional.

De la an la an însă, importăm tot felul de sărbători care categoric nu ne definesc. Unii dintre noi refuză să le dea importănță. Un exemplu este Valentine s day sau Ziua îndrăgostiților, care nu este altceva decât o copie ieftină cu un scop clar comercial.

De ce nu, Dragobetele?

Și exemplele continuă la marile sărbători de peste an sau din viața noastră.

În timp ce străinii vin la noi să mai guste din adevărate tradiții, noi le „vindem”, cumpărând în schimb niște copii care nu se încadrează la tipologia noastră.

Tradițiile sunt semnătura noastră. Ele suntem noi, românii.

Foarte multe tradiții sunt legate de sărbătorile religioase. Este, deci important să observăm la ce cote se află ideea de religios în țara noastră.

Iată câteva rezultate care au fost procesate în urma unui studiu intitulat: „România religioasă. Pe valul european sau în urma lui?”

Practica religioasă în spațiul public:

46% din populație declară că frecventează lunar biserica, România fiind țara ortodoxă cu practica religioasă cea mai intensă, depășind Grecia în 2000.

Ca dinamică în timp a frecventării bisericii, România înregistrează în deceniul de după căderea comunismului cea mai ridicată creștere a practicii religioase din EUROPA: între 1993 și 1999 creșterea a fost de 15% (între 1993 și 1997: de la 30% la 45%).

După cum indică rezultatele din 2005 (WVS), acest platou nu a mai fost depășit.

În rândul cohortelor tinere, practica religioasă publică s-a dublat între 1993 și 2000, atingând la sfârșitul acestui interval valori între 35% și 40%. Creșterea a fost mai puțin spectaculoasă în cazul cohortelor vârstnice (în jur de 5% – 10%), aceasta însă deoarece valorile de pornire erau deja crescute.

Pentru o mai bună observare/vizualizare a practicării religiosului de către români în spațiul public, iată și reprezentarea grafică pe perioade de ani, respective categorii de varstă.

Religiosul este bine definit în țara noastră. Acest lucru va da o șansă și tradiției care reprezintă o emblemă a noastră, a românilor.

CAPITOLUL IV- EDUCAȚIA TINERILOR

– IMPORTANȚA RELIGIEI ÎN ȘCOALĂ

IV.1 SCURT ISTORIC AL EDUCAȚIEI RELIGIOASE ÎN ROMÂNIA

CONTRIBUȚIA BISERICII LA APARIȚIA ȘI DEZVOLTAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ROMÂNESC

Istoria învățământului românesc se dezvoltă odată cu statul român. Se remarcă faptul că sunt numeroase înfluențe în diferite perioade.

Astfel, perioada de înainte de 1800 a fost marcată de oportunitățile limitate din educație.

Crearea statului Român modern la începutul secolului al 19-lea duce la o creștere a interesului în domeniul educației, precum și o construcție treptată a unui sistem de învățământ.

În perioada de după primul război mondial caracteristicile educației s-au schimbat prin integrarea diferitelor sisteme, datorită creșterii teritoriale și a numărului de cetățeni.

La finele celui de-al doilea război mondial sistemul educațional liberal a fost schimbat cu un sistem tipic sovietic. Această perioadă a fost dominată de o educație religioasă. Greaca și latina au fost dominante

Dar să ne întoarcem în timp… În următoarea prezentare se va putea remarca contribuția Bisericii la apariția și dezvoltării învătământului românesc.

După informațiile pe care le-am găsit în Capitolul I a unui studiu intitulat Tradiția și evoluția învățământului (http://www.scribd.com/doc/21452346/Istorie-a-Invatamantului), istoria educației la noi își are începutul pe țărmul dobrogean al Mării Negre.

Acolo au fost descoperite mărturii care atestă existența primei școli organizate pe teritoriul țării, datate sec. II. î.e.n., conform descrierii făcute în capitolul Instruirea și educația la geto-daci, din volumul I al Istoriei învățământului din România (de la origini până la 1821) unde se specifică:

,, Un gimnaziu local se găsea pe malul lacului Sinoie atestat încă din sec. II. î.e.n. prin două fragmente epigrafice și câteva inscripții aflate și acum la Histria, vestigii care descriu modul de organizare al gimnaziului. ”

În secolele II și III e.n., documentele de la Tomis (Constanța) care aparțin epocii romane, amintesc de mai mulți conducători de „gimnaziu“ și chiar despre un„gimnaziarh“ al poporului.

De asemenea sunt mărturii ale existenței unor „efebii“(elevi), grupați în mai multe clase, ceea ce dovedește că erau destul de numeroși.

Educația primită prin gimnaziu putea fi continuată numai de tinerii proveniți din familii cu stare materială foarte bună la școlile superioare care funcționaunumai în orașele grecești. Sosit acasă după învățăturile însușite în Egipt, Deceneu va reorganiza și însușii instituția școlară cu sprijinul regelui Burebista. El s-a adresat aristocrației geto-dacice cu scopul de a o instrui nu numai în teologie, punctul său cel mai tare, ci și în „aproape toate ramurile filosofiei“.

Același studiu ne poartă pe urmele istoriei educației și astfel cu mândrie aflu că, prima școală latină cunoscută este cea prezentată în „Legenda Sfântului Gerard“ care funcționa în Cenad (Banat), încă din anul 1028. A fost înființată cu scopul pregătirii personalului de cult și a misionarilor având aproximativ 30 de elevi.

Tot în Banat, călugării de la mănăstirea burgundă din Pontigny întemeiază la Igriș (Timiș) și la Cârța (Făgăraș) câte o „abație“ care avea organizate, pe lângă școală, câte o bibliotecă care cuprindea, pe lângă scrieri teologice și de cult și opereale clasicilor latini: Cicero, Seneca, Quintilian și alții.

Între anii 1200 și 1300, iau ființă școlile de pe lângă episcopiile din Oradea și Alba Iulia, școli cu predare în limba latină.

Numărul tinerilor din școlile episcopale crește repede, deoarece, văzându-i utilitatea, mulți nobili au obținut aprobarea episcopilor pentru înscrierea la această școală a fiilor lor.

În Transilvania școli asemănătoare funcționau la Sebeș (1352), Oradea (1374), Arad și Baia Mare (1337), Mediaș (1392) .

În aceste școli educația era asigurată de „lectori canonici“.

Școlile românești sătești și orășenești se înmulțesc sensibil în secolul al XVII-lea, în Transilvania școli confesionale, și școli de stat în Moldova și ȚaraRomânească.

Școala Domnească din București, construită de domnitorul Grigore Ghica era o școală de nivel mediu pentru învățarea limbilor slavone și române, depășind nivelul școlilor organizate pe lângă mănăstiri.

De un învățământ modern se vorbește în jurul anilor 1700.

În a doua jumătatea sec. XVIII, școlile domnești sunt organizate și funcționează în aproape toate ținuturile.

În perioada 1832-1848 au funcționat 39 școli naționale începătoare, dintre care 20 în Muntenia (câte una în fiecare reședință de județ și trei în București) și 19 în Moldova (15 la ținuturi și 4 la Iași).

Sursa:Istoria Învățământului din România

În Moldova numărul școlilor ținutale și al elevilor era mai mic.

În 1832 se deschiseseră doar șase școli „ținutale“ (Roman, Botoșani, Galați, Huși, Bârlad șiFocșani) cu un total de 207 elevi.

Iată că primele școli se dezvoltă pe lângă mănăstiri sau biserici având ca dascăli, călugări .

De numele mitropolitului Veniamin Costachi este legată înființarea celei mai vechi școli din Moldova, Seminarul Teologic de la Socola, Iași- 1803. Tot în timpul acestuia a luat ființă în anul 1828, Școala Vasiliană, cu predare în limba română de la Mănăstirea Trei Ierarhi. Dar activitatea mitropolitului nu se oprește aici legat de învățământ.

El va pune bazele Școlii pentru maici de la Mănăstirea Agapia în anul 1805, a Academiei Mihăilene din Iași, in anul 1834, a Școlii publice pentru fetele orășenilor din Iași, in 1834, precum și a primei școli de arte și meserii din Moldova, în anul 1841.

Mitropolitul a publicat numeroase carți și a întemeiat doua tipografii în Moldova.

Un alt nume legat strâns de educația din țara noastră este Andrei Șaguna, mitropolit.

Înființează un număr mare de școli de toate gradele, puse sub îndrumarea și ocrotirea Bisericii. Se îngrijește personal de tot ceea ce era legat de școală: clădire, material didactic, cărți, manuale, programe școlare. De asemenea ajută la perfecționarea dascălilor.

În anul 1850, înființează la Sibiu o tipografie unde tipărește manuale scrise de el pentru studenții Institutului Teologic nou înființat și pentru cei de la Institutul Pedagogic .

Editează cea mai veche publicație din România, Ziarul „Telegraful român”, la Sibiu.

Va dona toată averea sa Arhiepiscopiei Sibiului spre scopuri bisericești, școlare, filantropice.

Iată doar două nume sonore care și-au adus contribuția la înființarea și dezvoltarea educației în țara noastră. Exemplele continuă până azi.

În prima perioadă (1949-1958) întregul sistem educațional a fost sub controlul Partidului Comunist Român, sprijinit de Uniunea Sovietică.

Educația a fost considerată de către guvernul comunist, ca un instrument important de a controla oamenii și de a crea "omul nou".

Reformele din 1949 au fost esențiale în distrugerea sistemului vechi și crearea unei noi versiuni. În primul rând, un număr mare de educatori și profesori au fost arestați sau uciși, iar cei mai puțini calificați, dar cadre ascultătoare de partid le-au luat locul.Încă de la Revoluția română din 1989, sistemul de învățământ românesc a fost într-un continuu proces de reorganizare.

În conformitate cu legea educației (adoptată în 1995), sistemul educativ românesc este reglementat de către Ministerul Educației, Cercetării și Inovării (MECI).

Fiecare nivel are propria sa formă de organizare și este subiectul legislației în vigoare.

În 2004, aproximativ 4.4 milioane din populație era înscrisă la școală. Dintre aceștea, 650.000, în grădiniță, 3.11 milioane (14% din populație), în învățământul primar și secundar și 650.000 (3% din populație) la nivel terțiar (universități). În același an, rata de alfabetizare a adulților români era de 97,3% (al 45-lea la nivel mondial), în timp ce raportul combinat brut de înscriere în sistemul educațional primar, secundar și terțiar a fost de 75% (al 52-a din întreaga lume).( http://www.insse.ro/cms/files/pdf/ro/cap8.pdf)

Asociația Ad Astra a cercetătorilor români a publicat ediția din 2007 a topului universităților din România.

Acest top, aflat la a 3-a ediție, cuprinde un clasament general, respectiv un clasament pe domenii științifice, care reflectă pregătirea și performanța științifică a cadrelor didactice ale universităților. Clasamentele sunt realizate pe baza articolelor științifice publicate de personalul universităților în reviste științifice recunoscute pe plan internațional.

În clasamentul general, pe primele locuri se situează Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași (locul 1), Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj (locul 2) și Universitatea din București (locul 3).

Comparativ cu țările UE, competitivitatea forței de muncă din România din punct de vedere al educației și competențelor (abilităților) este încă redusă.

În cadrul PISA, aproximativ 70% din elevii de 15 ani din România au avut performanțe situate sub nivelul cerut pentru un loc de muncă modern, față de 37% din elevii de 15 ani din Uniunea Europeană.

Nivelul indicatorilor privind educația în România este scăzut comparativ cu al celor din UE.

IV.2 APORTUL EDUCAȚIEI RELIGIOASE ÎN

ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC

Într-o lume în care totul pare să se axeze pe orice altceva dar, nu pe ce este moral, într-o lume în care pare că totul este de vânzare, până și dreptul la viață, dacă nu viața însăși, religia este zona în care omul moral se întoarce pentru a reveni la forma lui, pe care pare să o piardă și apoi să o recâștige mereu.

Credința, sentimentul puternic care ne oferă de multe ori motivul îndreptării noastre și reorentării spre bine.Căci, așa cum bine menționa Nicolae Steinhardt „ După ce L-ai cunoscut pe Hristos, îți vine greu să păcătuiești, ți-e teribil de rușine."

Ne refugiem în brațele Bisericii aducându-ne aminte că suntem creștini ori de câte ori durerea fie ea fizică sau sufletească ne dă târcoale. Uităm însă cu ușurință drumul spre Biserică atunci când ne este bine. Dar, mai uităm ceva. Faptul că această stare de bine relativ, de altfel nu e permanent…și iarăși revenim.

Biserica este tot acolo, ne așteaptă tăcută și plină de iubire, căci e casa Celui care este Iubire. Privim cu ochii în lacrimi acea ușă mereu ,,în așteptare”. Poate ne întoarcem azi, sau poate mâine…

Este adevărat că, purtăm credința în suflet, dar uităm cum ar trebui să o și purtăm.

Faptele ne definesc. E ușor să spui : sunt creștin, dacă prin modul tău de viață demonstrezi contrariul. E irelevant.

Este cert însă faptul că dintre toate instituțiile statului noi, românii ne punem toată speranța în Biserică. Este un fel minunat de a arăta faptul că …CREDEM.

Și așa cum spunea părintele Nicolae Steinhardt: ,, Cred Doamne. Ajută necredinței mele.”

E greu să îți păstrezi răbdarea, iubirea, respectul într-o societate care nu îți răspunde cu aceleași sentimente.

Pierdem valorile, pierdem dreptul de a ne păstra intacți ca valoare.

Are religia un aport în învățământul românesc?

E ca și cum ne-am întreba dacă avem nevoie de aer, de apă?

Oare avem nevoie de religie? Avem nevoie de moralitate?

Avem nevoie să ne păstram frumusețea firii umane? …sau poate e mult mai ușor să ne aliniem la tot ce înseamnă uitare, ignoranță…la ceva de genul: ,,e bine și așa”.

Cu certitudine religia a avut un rol esențial în dezvoltarea culturală a acestei lumi. Religia face parte din noi.

Constantin Noica reflectând asupra existenței divine remarcă: ,,Nu cred în lume, nici nu spun despre ea că e adevărată. Dar dacă o gândesc uneori n-o pot gândi decât așa: Cu Dumnezeu acolo la începutul ei, Cu Dumnezeu aici la prefacerile ei”

Creștinismul concepe educația ca pe una dintre cele mai nobile și complete activități umane,însuși Iisus Hristos fiind numit deseori în paginile evanghelice cu apelativul „Învățător”. În perspectiva creștină educația atinge apogeul, despre cel care face educație spunând însuși Hristos că„mare se va chema în împărăția cerurilor” (Matei, 5,19).

Religia reprezintă legătura liberă a omului cu Dumnezeu. O legătură care ne determină să ,,batem” calea până la El, să ne apropiem de idealul pentru care am fost creați. Nu spune nimeni că această cale este ușoară, dar este calea care ne ajută să ne păstrăm denumirea de om.

Ora de religie are un rol bine conturat. Este sau ar trebui să fie ora la care elevii să vină cu drag. Să regăsească acolo răspunsuri la întrebările lor teologige, la cele morale, la cele despre ființa noastră, răspunsuri despre viață.

Prin educația moral-religioasă, viața fiecăruia primește un sens.

„A educa înseamnă a purta de grijă de copii și tineri în ceea ce privește curățenia sufletească și buna cuviință, a-l crește pe copil moral, om drept, a-l crește în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligența, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educația este asemenea unei arte; artă mai mare decât educația nu există, pentru că toate artele aduc folos pentru lumea de aici, arta educației se săvârșește în vederea accederii la lumea viitoare“ (Sf. Ioan Gură de Aur).

În cadrul orei de religie elevii dobândesc și deprinderi, obișnuințe spirituale, care îi înalță, îi fac mai buni, mai respectuoși, mai responsabili. Elevii vor înțelege treptat și în mod liber că toate acestea sunt un rezultat al dragostei lui Dumnezeu pentru oameni și răspunsul credinciosului la chemarea divinității .

Predarea religiei oferă elevilor posibilitatea de a discerne între bine și rău. Și ce poate fi mai frumos, mai pur, mai nobil decât păstrarea nealterată în ființa noastră a iubirii curate, a binelui, a respectului?

Tote aceste simțăminte pe care de altfel fiecare dintre noi le avem sunt cultivate în cadrul orei de religie.

Cercetările sociologice și psiho-pedagogice recente au demonstrate rolul pozitiv al educației religioase în procesul de formare a personalității tinerilor și, mai ales, necesitatea studierii acestei discipline și la nivelul liceului, pentru formarea unor competențe și atitudini moral-sociale.

Tinerii sunt influențați de numeroși factori care fără doar și poate au o putere fenomenală asupra vieții lor.

Rolul orei de religie este acela de a activa ceea ce există în fiecare din noi. Binele.

Părintele Bria definea procesul prin care istoria sfântă sau istoria mântuirii trece în istoria oamenilor și o transformă, generând convertirea personală și constituirea comunității creștine.

Acest ciclu este format din trei etape principale:

Inițierea în tainele credinței, mărturisirea credinței sau fidelitate față de Iisus Hristos și față de Evanghelia Sa.

Lărgirea orizontului speranței, celebrarea credinței sau fidelitatea față de sine și față de Biserică.

Desăvârșirea comuniunii dragostei sau practicarea credinței sau fidelitatea față de aproapele sau de lume.

Îmi amintesc că, inainte de revoluția din 1989, Biserica era tărâmul ascuns, era ceva dincolo de niște ziduri.

Duminica era ziua în care eram chemați la școală pentru diferite activități, scopul fiind unul singur- acela de a ne împiedica să mergem la Sfânta Liturghie.

Cu toate acestea, bunica mă lua de mână și cu o privire caldă mă ducea unde ,,nu era voie”, la Sfânta Biserică.

Părinții mi-au insuflat de mică, credința. Sunt multe lucruri pe care comunismul le-a furat oamenilor, dar și multe pe care nu a putut să le fure. Nu aveau cum să le fure sufletul, respectul pentru religie și tradiții.

Nu era voie să credem în Dumnezeu??? Dar,oare cine cere voie pentru a crede?

Imaginea tatălui meu stând cu capul plecat înspre răsărit imediat după ce se spăla pe făță mi-a urmărit copilăria. Nu știam exact ce face. Într-o bună dimineață am intrebat-o pe mama de ce stă așa zilnic, iar ea mi-a răspuns simplu: ,,Se roagă!”

Și eu mă rugam seara și mă închinam dimineața, dar nemișcarea tatălui meu în acel răstimp părea aparte.

Mă bucur acum că și fiul meu are privilegiul să-și vadă bunicul rugându-se. De asemenea faptul că face ora de religie este minunat. Alături de mine învață mult despre această bucurie, credința, dar este minunat că ,,doamna lui” spune și ea că este bine.Îi întărește convingerile.

Bucuria mea este și mai mare deoarece, fiul meu într-o bună dimineață fără să întrebe nimic s-a alăturat tatălui meu și de fiecare dată când suntem acolo rugăciunea lor se înalță spre cer.

Este mai mult decât concludent că familia și școala împreună pot crea caractere deosebite.

Întregul proces educativ se desfășoară după anumite principii.

Referitor la principiile educației religioase, Pr. Prof. Univ.dr. Sebastian Șebu alături de prof. Monica Opriș și prof. Dorin Opriș au identificat următoarele principii didactice și catehetice aplicate în studiul religiei:

Principiul intuiției- indică faptul că accesul în lumea credinței trece prin simțuri

Principiul accesibilității-se referă la respectarea particularităților de vârstă și individuale ale elevului;

Principiul învățării active și conștiente-transmirea cunosștonțelor să trezească activitatea sufletească a elevilor;

Principiul sistematizării și continuității cunoștințelor- sunt relevante pentru întocmirea planurilor cadru, a programlor și manualelor;

Principiul îmbinării teoriei cu practica- – transpunerea cunoștințelor în viața reală;

Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor-preocuparea profesorului asupra rezultatelor finale ale procesului instructiv-educativ;

Principiul asigurării conexiunii inverse- relaționare /feed-back;

Principiul motivației-motorul învățării;

Principiul eclesiocentric- cere ca profesorul de religie să transmită cunoștințele conform învățăturii Bisericii;

Principiul hristocentric- educația religioasă să fie orientatăîn jurul persoanei Domnului Hristos, ca Dumnezeu adevărat și om adevărat.

IV.3 CREDINȚA ȘI MORALITATEA

moralitate-,, s. f. Însușirea a ceea ce este moral (I 1); natura, caracterul, valoarea unui fapt, a conduitei unei persoane sau a unei colectivități din punct de vedere moral. ♦ Comportare, conduită, moravuri în conformitate cu principiile morale; cinste, bună purtare. – Din lat. moralitas, -atis, fr. moralité.”

credință -,, credințe, s. f. 1. Faptul de a crede în adevărul unui lucru; convingere, siguranță, certitudine. ◊ Profesiune de credință = declarație publică pe care o face cineva asupra principiilor sau convingerilor sale. 2. (Înv.) Încredere (pe care o inspiră cineva). ◊ Loc. adv. În credință = într-adevăr. ◊ Expr. A-și mânca credința = a se comporta astfel încât nu mai inspiră încredere. (Înv.) A bea (sau a lua, a sorbi) credință (sau credința) = a gusta din mâncărurile servite domnitorului pentru a-l încredința că nu sunt otrăvite. 3. Fidelitate, devotament, statornicie față de cineva sau de ceva. ♦ (Reg.) Logodnă. 4. Speranță, nădejde. 5. Convingere despre existența lui Dumnezeu; mărturisire a acestei convingeri prin respectarea prescripțiilor bisericești; religie, cult. – Lat. *credentia. ”

Între cele două cuvinte există o punte de legătură care pare să se fi sădit acolo de la începuturi, apoi, în timp lumina a ajutat-o să urce la Dumnezeu.

În momentul în care venim pe această lume, avem trăirea de religios în noi, avem credința și moralitatea.

Pe parcurs aceste valori cresc, se dezvoltă dacă sunt bine conturate și formate, sau pot să devină negarea valorilor în cazul în care alegerile făcute de noi sunt greșite. Un lucru este cert: aceste valori ne reprezintă.

Categoriile fundamentale din domeniul moral sunt: binele și răul, ne spune, Pr. Psh. Ec. Nicolae Floroiu, într-un articol al său intitulat: Religia și morala.

Idealul religios este mântuirea, salvarea omului, atingerea comuniunii cu Dumnezeu.

Dumnezeu este idealul etern.

După căderea în păcat al primilor oameni, Adam și Eva se conturează sfera moralei laice, a valorilor ce le posedă omul bun și omul rău.

Idealul moral religios este contopirea cu sacrul.

Dacă analizăm strict ideea de moral, trebuie să menționăm faptul că valorile la care aderă oamenii nu sunt numai religioase, astfel încât necredinciosul nu poate fi numit imoral.

Și totuși:

Fără Dumnezeu nu poate exista o moralitate în adevăratul sens al cuvântului, deoarece treptele pe care noi le urcăm pentru a ajunge la o comuniune cu Dumnezeu sunt formate, clădite din valori morale.

Dostoievski spune : „Dacă Dumnezeu nu există, totul e permis.”

Și atunci cum să nu observăm faptul că Dumnezeu în imensa Sa bunătate ne îndeamnă să fim morali?

Poți să nu crezi, dar să fi moral. Probabil. Dar toate aceste virtuți morale pe care le ai te conduc spre Dumnezeu.

Pornind de la Decalog realizăm rolul acestuia în societate. În cele zece porunci este cuprinsă constituția unei lumi.

Puterea familiei și rolul acesteia este bine subliniată în cadrul legilor lui Dumnezeu, la fel, credință și moralitatea.

Cele zece porunci sau Decalogul (din cuvintele grecești δεκα deka zece și λoγoς logos cuvânt), sunt zece reguli religioase care au o semnificație de bază în creștinism

Cele 10 porunci Dumnezeiești sunt:

1"Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!" (Ies. 20, 2-3).

2. "Să nuți faci chip cioplit și nici asemănare a vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pâmant, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești lor" (Ies. 20, 4-5).

3. "Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deșert numele Lui" (les. 20, 7).

4. "Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Lucrează șase zile și-ți fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a șaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. Că în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvantat Domnul ziua a șaptea și a sfințit-o" (Ies. 20, 8-11).

5. "Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție" (les. 20, 12).

6. "Să nu ucizi" (Ies. 20, 13).
7. "Să nu fii desfrânat" (Ies. 20, 14).
8. "Să nu furi" (les. 20, 15).
9. "Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău" (les. 20, 16).
10. "Să nu dorești nimic din câte are aproapele tîu" (les. 20, 17).

Iătă cum Sfânta Scriptură ne prezintă primele legi cu un puternic caracter moral. În cadrul acestora este prezent Dumnezeu, este prezentă familia și este prezentă societatea.

Toate aceste legi cuprind valori morale ca, credința( poruncile 1,2,3,4), iubirea făță de aproapele (poruncile 5,6,7,8,9,10), respectul și cinstea făță de credință, față de Dumnezeu și față de cei din jurul nostru (poruncile 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10),

Sunt cuprinse de asemenea Biserica, familia și societatea.

Biserica prin poruncile legate de respectul față de Dumnezeu, familia prin poruncile care precizează concret respectul pe care trebuie să-l avem față de cei care ne-au dat viață, dar acest respect are reciprocitate, iar societatea este inclusă prin acele porunci care ne trasează modul în care trebuie să ne purtăm cu aproapele nostru.

Credința și moralitatea au cu siguranță un numitor comun: omul.

IV.4 EDUCAȚIA MORALĂ, O NECESITATE

„Întocmai ca inteligența, simțul moral se poate dezvolta prin educație, disciplină și voință…Simțul moral e mai important decât inteligența. Dacă el dispare într-o națiune, toată structura socială începe să se clatine.” spune, Alexis Carrel.

Am prezentat în capitolul precedent strânsa legătură între viață și moralitate, reieșind clar faptul că, într-o societate nu se poate conviețui fără respectarea actelor morale.

Aceste acte morale au fost minunat selectate și, în același timp cuprinse în totalitate de către Dumnezeu, în Decalog.

Este necesar să fim umani, în consecintă, educația morală este o necesitate.

Dezvoltarea personalității copilului are loc în prezența și sub influența a trei mari grupe de factori determinanți , care se află într-o relație de interdependență și care, în proporții diferite, pun în valoare anumite aspecte ale personalității.

Cele trei grupe mari de factori sunt :

ereditatea,

mediul,

educația.

Moralitatea este rezultatul unui produs al educației și experiențelor de viață, determinând dezvoltarea individului distinct și specific.

Procesul devenirii morale, (formarea conștiinței și conduitei morale) se desfășoară într-o continuă activitate de structurare și interiorizare a elementelor semnificative din punct de vedere etic care implică forme elaborate de individ și o ajustare continuă a acestora la experiența personală.

În acest sens se vorbește de două tipuri de reglementare a comportamentului moral, aflate în interacțiune și întrepătrundere:

reglementarea normativ-axiologic, și cea psihologică.

Reglementarea normativ-axiologică, reprezintă instrumentul educativ de structurare a comportamentelor morale aflându-se în strânsă legătură cu reglementarea psihologică (mecanismele externe de influențare și acțiune cât și mecanismele interne ale conștiinței morale).

Scopul acțiunii unui individ este determinat de judecățile morale care sunt reflectate prin prisma normelor societății, principiilor și aspirațiilor personale

Criteriile de moralitate asimilate de individ și adaptate la propriile sale principii și valori, vor forma judecățile morale prin care persoana va stabili ce este bine și ce este rău, ce este moral și ce este imoral, apreciind anticipativ sau retrospectiv semnificația morală a faptei.

De-a lungul timpului s-au făcut numeroase studii, psihologi de renume analizând educația morală și rolul acesteia în formarea personalității și caracterului unui individ.

M-am oprit asupra a trei nume sonore care au revoluționat cercetarea în acest domeniu.

Acestea sunt:

Primul, Jean Piaget ( psiholog, biolog, logician și filozof elvețian, cunoscut pentru contribuțiile sale din domeniul epistemologiei și psihologiei dezvoltării).

Cel de-al doilea este, L. Kohlberg (cunoscut cercetător american care a studiat judecata morală și rolul acesteia în dezvoltarea individului).

Ultimii cercetători asupra cărora m-am îndreptat sunt, James R. Rest, Darcia Narvaez, Sthephan J. Thoma and Muriel J. Bebeau (au fost profesori cercetători la Universitatea din Minnesota și auanalizat și pus bazele ,, Modelului celor Patru Componente”).

Lucrările cele mai importante elaborate de către aceștia au răspuns la necesitatea asimilării educației morale de către individ de la începutul până la sfârșitul vieții.

( Stadiile dezvoltării la Piaget/ Teoria lui Piaget, Teoria dezvoltării morale – L. Kohlberg, Modelului celor Patru Componente” Rest, Narvaez, Bebeau si Thoma, 1999)

Jean Piaget a abordat moralitatea din punct de vedere stadial.

Acesta a stabilit că în fiecare etapă a vieții copilul asimilează în mod diferit.

Astfel:

Între 3 și 6 ani majoritatea copiilor dezvoltă comportamente de copiere, imitare a comportamentului adulților sau a copiilor mai mari având tendința de a vedea lucrurile egocentric, specific nivelului cognitiv de dezvoltare.

În această perioadă de dezvoltare copilul este convins că regulile sunt stabilite de o autoritate iar după 8 ani, ia în calcul intenția cu care a fost făcută greșeala, ca fiind cea care a dus la „săvârșirea infracțiunii”.

Inspirându-se din cercetările lui Piaget, L. Kohlberg elaborează o schemă a dezvoltării stadiale a moralității investigând metodele prin care individul reușește să rezolve dilemele morale. La baza studiilor sale stau dilemele, problemele morale cărora subiecții trebuiau să le găsească rezolvare apelând la propriile lor sisteme de moralitate.

Pornind de la întrebarea „De ce trebuie să respectăm regulile și să ne comportăm moral?” Kohlberg a elaborat o scală a „etalonului” moralității cu șase stadii care pot constitui indicatori prețioși ai procesului de interiorizare a judecăților morale și a motivelor acțiunilor morale.

Kohlberg a elaborat teoria dezvoltării judecăților morale în care apar trei etape principale și șase stadii de dezvoltare morală.

Tipologia lui Kohlberg conține trei nivele distincte:

Nivelul preconvențional: specific receptivității copiilor la etichetarea socială (bine și rău) pe care o interpretează în termeni de pedeapsă / recompensă, a puterii fizice a celor care enunță reguli morale și etichetări.

Stadiul orientării prin pedeapsă și conformare: caracterul bun sau rău al fiecăruia este determinat de consecințele ei fizice, copilul nu atribuie o semnificație morală faptei.

Stadiul hedonismului instrumental naiv: in acest stadiu, satisfacerea trebuințele proprii ale individului și ocazional și pe ale altora are un caracter instrumental. Reciprocitatea este de genul „ce îmi faci tu mie îți fac și eu ție”.

Nivelul convențional: specific acestui nivel este conformismul și menținerea acestuia (respectarea așteptărilor, exigențelor și regulilor familiei, ale grupului), percepute din perspectiva importanței pentru subiect.

– Stadiul comportamentului moral al „copilului bun”, care menține relații bune și adecvate, aprobate de cei din jur. Specific comportamentului este aceea de a face bine celorlalți pentru a fi aprobat ori recompensat.

– Stadiul bazat pe orientare spre autoritate, spre norme fixe, și menținerea lor. Individul se comporta astfel încât șă-și facă datoria respectând autoritatea și ordinea morală dată.

Nivelul postconvențional: La nivelul personalității individuale se conturează și stabilesc propriile valori și principii individuale care-i orientează activitatea în viață.

Apare încrederea individului în principii morale autonome, cu aplicare în afara autorității persoanelor sau a grupurilor care o dețin. Este nivelul principiilor morale autoacceptate, al moralei autonome (Piaget).

Al 5- lea stadiu este cel al legilor și contractelor sociale în vederea medierii conflictelor. Se formează o conștientizare o relativizare a valorilor procedurale în scopul obținerii consensului.

Al 6-lea stadiu, este specific principiilor morale individuale de dreptate ca expresie a autonomiei și a libertății morale.

Deviza de baza este : „Fă altora ceea ce ai vrea ca ei să-ți facă ție”. Individul utilizează principii etice de auto-alegere în determinarea răspunsului corect, dar cu respectarea regulilor și normelor sociale. În acest stadiu se poate vorbi de demnitate umană, caracteristică unică și irepetabilă a fiecărui om.

Toate aceste structuri sunt rezultatul unei combinări unice a schemelor cognitive, afective și atitudinale în cadrul experienței.

În dezvoltarea morală stadială a individului, contextele sociale precum și regulile morale stau la baza devenirii omului ca personalitate unică și irepetabilă. Primul contact al copilului cu regulile morale are loc în familie, iar un spațiu securizant de asimilare si acomodare la normele si valorile umane este esențial în formarea unui background solid al judecăților morale.

Procesele cognitive implicate în formarea judecăților morale sunt structurate pe patru dimensiuni, conform „Modelului celor Patru Componente” (Rest, Narvaez, Bebeau si Thoma, 1999, p. 101), descrise în termeni de abilități (abilitatea de a discerne între bine și rău, de a selecta acțiunile morale aflate în concordanță cu principiile morale individuale și abilitatea de a implementa alegerea făcută).

Cele patru componente ale modelului sunt definite în termeni de:

sensibilitate morală (evaluarea morală a problemei-situației);

raționament moral (procesul de judecare și alegere a acțiunii potrivite situației);

motivație morală (selectarea și utilizarea valorilor morale și anticiparea rezultatului scontat);

caracter moral (continuitatea și rigurozitatea comportamentului moral).

Astfel, din perspectiva lui Rest, judecata morală este procesul prin care o persoană decide ce este drept, din punct de vedere moral și „cum” decide o persoană ce este moralicește drept, corect.

Aceste teorii elaborate în timp explică firesc faptul că educația morală este încadrată în dezvoltarea corectă a individului.

Societatea în sine nu poate exista fără educația morală, deoarece supraviețuirea omului depinde de anumite principii morale. Respectarea celui de lângă tine.

Într-o țară în care, timp îndelungat ne-a fost sete de credință, educația morală este o dorință, dar în acelaș timp și o necesitate.

Într-un articol al ziarului „ Adevărul ”se precizează religiozitatea poporului român și credința acestuia într-un studiu efectuat de INSCOP.

Titlul articolului semnat de Ioana Lupea, este concludent- Adevărul despre România: majoritatea românilor vor predarea religiei în școli.

În urma sondajului au reieșit următoarele rezultate.

Potrivit INSCOP Research, 48,5% din respondenți merg la biserică săptămânal sau măcar o dată pe lună. Biserica se bucură de încrederea a 67,2% din totalul populației, respectiv 69,1% din răspunsurile valide (fără non-răspunsuri), potrivit sondajului „Barometrul de opinie publică – Adevărul despre România“, realizat în perioada 19 – 27 martie 2013 de INSCOP Research, la comanda ziarului „Adevărul“.

Volumul eșantionului a fost de 1.082 de persoane și este reprezentativ pentru populațiaRomâniei, iar eroarea maximă admisă a datelor este de ± 3%, la un grad de încredere de 95% .

Referitor la unul dintre cei mai importanți indicatori ai religiozității (indicator al statutului de „credincios practicant“), 48,5% din români declară că merg la biserică săptămânal sau măcar o dată pe lună, procent foarte mare pentru o țară europeană, consideră INSCOP. Numărul foarte mic de non-răspunsuri- 1,9- și numărul mic de persoane care nu merg niciodată la biserică, -4,2- indică faptul că, ateismul nu este o opțiune semnificativă statistic în România, potrivit analizei INSCOP.

IV.4.1 ROLUL FAMILIEI, AL ȘCOLII ȘI BISERICII

ÎN PROMOVAREA ADEVĂRATELOR VALORI

„Copilul râde:
Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!
Tânărul cântă:
Jocul și-nțelepciunea mea-i iubirea!
Bătrânul tace:
Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea ”

Lucian Blaga

Poetul surprinde în aceste versuri etapele dezvoltării individului, metaforic

numindu-le ,,Cele trei fețe”.

În toate aceste etape, omul are nevoie de educație. Aceasta o regăsește în primă fază în cadrul familiei, apoi la școală și Biserică. Este clar că educația nu se va limita la aceste trei componente/instituții din viața sa, dar acestea reprezintă o mare influență asupra valorilor pe care le alege în viață.

Familia

Primii pași în viață îți sunt călăuziți în cadrul familiei. Familia este cea mai mică celulă a societății. Pe ea se construiește întreagă lume. Ca un ciorchine de strugure, zi de zi, an de ani …secole, milenii, familia este cea care reprezintă ,,cuibul” la care revi.

În Biblie, familia pare cea care este deschizătoare de viață, după crearea oamenilor de către Dumnezeu.

Familia este creația lui Dumnezeu, creație binecuvăntată de El.

În actul de educare a copilului, familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial deoarece în ordinea firească a lucrurilor, educația începe din familie.

“ Meseria” de părinte este grea. În condițiile unei atmosfere familiale echilibrate și prielnice dezvoltării copilului de vârstă preșcolară, familia este în primul rând cadrul existenței biofizice, al acestei dezvoltări.

Un anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltării fizice sănătoase și armonioase înseamnă asigurarea unui program al zilei care să respecte ore de somn, alimentare, activități, joc, plimbări. Cum pot fi făcute toate acestea de la distanță, sau cum poate fi înlocuit un părinte?

Înlocuirea părintelui apare din lipsa de timp, atunci când aflați în aceași cursă permanentă pentru bani, părinții nu au sau nu MAI au timp să „fie” pe acasă.

Psihologii sunt categorici atunci când vorbesc despre rolul familiei în viața copiilor.

Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului, deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale. Tot în acest cadru sunt împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare fiind astfel primul său intermediar în relațiile cu societatea și, de asemenea, constituie matricea care îi imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale.

Privită ca nucleu social, familia este prima care influențează dezvoltarea copilului deoarece își pune amprenta pe întreaga sa personalitate iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei.

În altă ordine de idei, rolul familiei este acela de a pregăti copilul pentru viață oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele deprinderi, pentru transmiterea principalelor cunoștințe asupra realității și pentru formarea primelor principii de viață.

În cadrul familiei, copilul își însușește normele și valorile sociale devenind apt să relaționeze cu ceilalți membrii ai societății.

În cadrul familiei, socializarea are patru componente:

– normativă – prin care se transmit copilului principalele reguli și norme sociale;

– cognitivă – copilul dobândește deprinderile și cunoștințele necesare formării ca adult;

– creativă – copilul învață să gândească creativ pentru a se putea adapta noilor situații;

– psihologică – pentru a relaționa cu persoanele foarte apropiate cât și cu alte persoane, este nevoie de dezvoltarea afectivității.

Relația părinți-copii are o deosebită importanță atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale, cât și în asigurarea unor condiții psihologice normale.

Temelia bunei desfășurări a acestei relații constă în norme precise care corespund următoarelor obiective:

– dragostea părintească concretizată în asigurarea protecției, securității și orientării copilului, în formarea unor aptitudini și atitudini pozitive presupune încredere și siguranță din partea copilului , afecțiune și înțelegere din partea părinților;

– asigurarea unor raporturi relaționale, juste și echilibrate care se concretizează datorită modelelor de conduită adecvată oferită copiilor de către părinți deoarece calitățile și atitudinile lor au o influență formativă decisivă;

– complementaritatea rolurilor parentale presupune ca părinții să formeze în raport cu copilul o unitate inseparabilă care-și împarte rolurile și sarcinile, care trebuie să se completeze reciproc astfel încât tatăl să reprezinte autoritatea supremă iar mama, afectivitatea căminului.

Părinții, pe lângă sentimentul de securitate, sentimentul de iubire și acceptare, au câteva responsabilități față de copil necesare în procesul de creștere și educare:

– asigurarea subzistenței și educației;

– educarea și dirijarea trebuințelor fiziologice în raport cu oportunitățile familiale și cu standardele sociale și culturale ale vieții;

– dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului și stimularea exersării capacităților practice, cognitive, tehnice și sociale care au rolul de a facilita securitatea personală, și comportamentul autonom;

– orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunitatea mai latgă, spre societate, în așa fel încât adolescentul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de situații și poziții sociale care vor interveni în viața de adult.

Importanța prezenței mamei în viața copilului se simte încă de la nașterea acestuia.

Se știe că prezența mamei joacă rol de model pentru copil deoarece, în primii ani de viață, el învață prin imitație, Este forma de învățământ informal.

Mama este imaginea care conturează copilului primele gesturi, primele sunete. Ea îl va îndruma uneori chiar și fără voia sa, deoarece de la o anumită vârstă copilul va imita tot ce vede la aceasta. Mama trebuie să fie responsabilă în tot ce va face, deoarece viața sa se va reflecta în comportamentul copilului.

Folosind aceste acțiuni comportamentale și fiind atentă la gesturile imitative ale copilului mama favorizează dezvoltarea lui .

Cu vârsta copilul se va atașa tot mai mult de mamă până la un anumit punct, când se poate datorită lipsei de comunicare să se piardă acest atașament. Ruptura poate avea consecințe asupra personalității copilului.

Și mare, mare atenție !

Specialiștii ne avertizează asupra următorului lucru:

Când privirea reciprocă lipsește în relația mamă-copil se instalează un grav sindrom de deprimare emoțională .

( Sursa informații- Institutul de științe ale educației. Laboratorul Teoria educației, – Educația în familie/ Repere și practici actuale,coord.Mihaela Ionescu, Elisabeta Negreanu, București, 2006)

Familia îndeplinește o serie de funcții care nu pot fi compensate în totalitate de alte persoane sau instituții. Nimic nu poate suplinii un părinte.

Dintre numeroasele funcții pe care familia le îndeplinește amintesc:

funcția biologică: constă în perpetuarea speciei umane prin procrearea și creșterea copiilor, condiție primordială a existenței societății. Capacitatea ființei umane de a avea urmași este singura ei revanșă asupra morții;

funcția psiho – afectivă, potrivit acestei funcții, familia conferă individului sentimentul de siguranță, îl ajută să depășească obstacolele, să dobândească echilibrul emoțional. În familie individul găsește căldura sufletească de care atâta nevoie.

  funcția economică constă în crearea condițiilor materiale necesare vieții și dezvoltării membrilor familiei. Familia trebuie să acumuleze bunurile și veniturile necesare membrilor ei.

 funcția educativă se referă la faptul că familia are un rol foarte important în transmiterea limbii, a obiceiurilor, a modelelor comportamentale, urmașilor ei. În familie, copilul învață să se aprecieze pe sine și pe ceilalți, deprinde un anumit mod de viață, vine în contact cu valorile și normele societății. Familia joacă un rol important în educația civică a copiilor.

În societatea contemporană familia în sens tradițional se află în declin. Ne izbim de un val de divorțuri care produc un grav dezechilibru în formarea și dezvoltarea armonioasă a copilului.

Copilul este supus unei traume, nemaiavând acea siguranță pe care o simțea alături de ambii părinți, asta în cazul în care până la separarea acestora familia a fost unită.

În multe societăți familia tradițională reprezintă doar 7-10 % din totalul grupurilor familiale și sunt reprezentate prin :

–         celibatul a început să se extindă rapid după 1970. În unele societăți ponderea lui s-a dublat în decurs de 20 de ani ( SUA, Europa de Vest ); 50 % din populația cartierelor centrale din New- York este reprezentată de celibatari;

–         cuplul consensual nu se deosebește prea mult de familia nucleară obișnuită . El are aceleași funcții și se confruntă cu aceleași probleme cu care se confruntă cuplurile căsătorite, doar că nu și a – oficializat relația printr-un act de căsătorie ,

–         coabitarea consensuală poate fi un stil de viață rezultat dintr-o opțiune de lungă durată ( chiar definitivă )sau poate fi o etapă premergătoare căsătoriei;

–         familia migrantă când soții lucrează și locuiesc în localități diferite, dar se vizitează periodic. Ea este determinată de situația în care soții nu pot găsi locuri de muncă conform dorințelor lor, în aceeași localitate.

Copilul trebuie să știe unde poate să găsească răspunsuri în momente de răscruce.

Ai o intrebare, o neînțelegere, un accident, un necaz, o bucurie…familia este prima la care te gândești și este prima care te ajută, sau cel puțin așa trebuie să fie.

Problemele care apasă din ce în ce mai mult umerii românilor a făcut însă ca această comunicare să fie –așa cum am amintit într-un capitol anterior- una virtuală.

Este mult mai greu să simți cu adevărat suferința propriului copil de la distanță. Și aici intervin o serie de factori. Ori vei evita să afli foarte multe gândindu-te să poți rezista pe meleaguri străine, deoarece toată lumea poate înțelege că nu este o bucurie să fi printre străini, este extrem de greu, sau efectiv la început pentru a nu te face să suferi, copilul tău va evita să îți spună ce necazuri are, apoi nu va reveni la acel subiect, care de cele mai multe ori va lua amploare și va lăsă cicatrici adânci în inima, sentimentele și comportamentul copilului, iar în momentul când acel ,,ceva” întâmplat în viața copilului va ajunge la tine, poate va fi mult prea târziu.

Familia e vitală pentru formarea unui caracter complex la un tânăr și, de asemenea pentru al îndruma spre crearea unei personalități care să-l definească și să fie construită pe valori morale, sociale și culturale trainice.

Foarte mulți copii duc lipsa unei comunicări cu părinții.

Acesția (părinții), într-o goană nebună după bani uită că pierd comori mult mai valoroase, comori care culmea!- nu pot fi cumpărate la niciun supermarket, nici măcar cu banii după care au alergat. Evident, nimeni – sau așa îmi doresc eu să cred-nu va pleca de lângă copii din plăcerea de a fi departe, ci pentru că aici, nu mai poate supraviețui. Greu moment pentru familia de români. Greu și dureros deoarece familia îți dă o identitate. Este vatra la care revii plin de speranță.

Unde vor reveni copiii ai căror părinți sunt la mii de km depărtare?

La o casă mare, somptuoasă dar rece, goală, unde nimeni nu-i așteaptă, unde în minunata bucătărie mama nu a gătit niciodată.

Sfântul Ioan Gură de Aur le transmite părinților:

„Fiecare din voi părinți și mame, așa cum vedem pe pictori făcându-și tablourile și statuile cu multă luare aminte, tot așa să ne îngrijim de aceste minunate statui (care sunt copiii). Căci pictorii, punându-și în fiecare zi tabloul înaintea lor, întind culorile cum se cuvine. Iar sculptorii în piatră fac și ei același lucru, îndepărtând ce e de prisos și adăugând ce lipsește. Așa și voi, ca niște făcători de statui să aveți spre aceasta toată zăbava făcând statui minunate lui Dumnezeu: suprimați ce e de prisos și adăugați ce lipsește; și priviți la ele în fiecare zi să vedeți ce înzestrare prisositoare au din fire, ca să o sporiți, și de ce deficiențedin fire, ca să o suprimați”.

Nu sunt în măsură să judec pe nimeni – departe de mine gândul, mai ales având în vedere că în țara noastră mulți părinți au luat drumul pribegiei- , dar poate că ar trebui oarecum să ne reconsiderăm prioritățile.

Poate că ar fi bine să-i întrebăm și pe copiii noștri ce aleg. Poate că mulți părinți ar fi surprinși de răspuns.

Ca profesor diriginte constat cu multă tristețe că mai mult de jumătate din clasa la care oarecum am preluat acest rol de ,,a doua mamă”, nu au nici măcar unul dintre părinți în țară.

Nu o dată am privit lacrimi pe obrajii elevilor mei, lacrimi care vorbeau de la sine, lacrimile dorului de părinți. Este greu să te simți neputincios în fața unui sistem și o societate care nu îți dă posibilitatea de a oferi strictul necesar familiei.Este extrem de greu, merită să sacrifici un copil, doi, mai mulți???

Școala

Ca instituție cu un rol bine stabilit, școala ajută la „producerea” societății. Fără școală, societatea riscă să decadă.

Studiul religiei își propune atingerea următoarelor obiective cadru:

Cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu ca fundament al mântuirii și desăvârșirii omului ;

Cunoașterea și folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase;

Cunoașterea învățăturilor Sfintei Scripuri, a tradițiilor religioase și a istoriei bisericești;

Formarea virtuților creștine și consolidarea deprinderilor de comportament moral-religios;

Educarea atitudinilor de acceptare, înțelegere și respect față de cei de alte credințe și convingeri.

Astfel, iată câteva definiții date în timp școlii, de către personalități ale acestei lumi.

„Școala nu este un institut de învățătură, ci un templu ai cărui preoți sunt profesorii.”, spunea Regele Carol al II-lea (rege al României, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, a fost rege al României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940), iar Marele scriitor Victor Hugo (a fost un poet, dramaturg, romancier și uneori pictor, de origine franceză), este de părere că „Cel ce deschide o școală închide o temniță.”

Referitor la cele două definiții mai mult decât elocvente, nu pot spune decât că este cât se poate de real că școala poate fi asemuită cu un templu, o Biserică, deoarece elementul de educație publică pornește de la Dumnezeu. Decalogul – am putea spune că- este abecedarul moral al omului.

Iisus Hristos este cel mai mare profesor al tuturor timpurilor. Educația oferită de El, oamenilor stă la baza numeroaselor metode de educare folosite și astăzi.

El a fost un exemplu moral și ne-a dăruit posibilitatea să învățăm, meditând, analizând. Pildele morale sunt și astăzi o modalitate de educare des întâlnită. Aceleași Pilde spuse de Mântuitor sunt cuvinte deschise spre sufletul nostru și azi.

Victor Hugo este cât se poate de tranșant. El spune că lipsa școlii atrage după sine formarea defectuoasă de caractere la oameni, și mai multe infracțiuni.

Involuntar la definiția dată de el „ Cel ce deschide o școală închide o temniță.” îmi vine în minte reversul acesteia: – Cel care închide o școală, deschide o temniță.

„ Cine stăpânește școala hotărăște asupra viitorului, asupra tendinței vieții și asupra vieții însăși.”, este de părere, Adolph Diesterweg (pedagog german).

O altă definiție care mi-a atras atenția este:

„ Școala trebuie să te învețe a fi propriul tău dascăl, cel mai bun și cel mai aspru.”- Nicolae Iorga. (Mare om de cultură, istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român).

Ambele păreri sunt parcă elogii aduse acestei instituții care formează a doua mare familie alături de Biserică, pentru fiecare om.

Nicolae Steinhard ne oferă un sfat referitor la școală și educație:

„ Prieteni dragi, de vreți să vă pregătiți pentru viață și să nu aveți surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria și mai bună meseria – brățară de aur -, bune-s tehnica dentară și sudura, bune sunt limbile străine și biblioteconomia, dar după cum cea mai rapidă cale pentru a înțelege ce se întîmplă astăzi este a studia sfîrșitul imperiului roman -Montesquieu, Gibbon, Mommsen, Ferrero, dar mai ales Rostovțev – tot așa cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viață și a le putea face față cu oarecare calm, cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului și al Golgotei. Asta e școala practică și tehnică, asta e adevărata școală profesională a meseriei de om în lume“. (…) Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înțelegem taina lumii și a vieții, e singura cheie de care dispunem.

Școala are o astfel de cruce, o responsabilitate imensă. Ca profesor de religie recunosc că misiunea pe care o avem este deosebită.

Sunt și părinte și zi de zi observ cum, de foarte multe ori educându-mi fiul sub emblema moralului și al bunului simț, acesta se izbește de alte comportamente, care sunt duse uneori la extremă fiind total diferite de normele morale.

Violența verbală și chiar cea fizică par să fie armele care îi înalță pe mulți.

Observ și analizez.

Încotro să-mi îndrept fiul? Să-mi încalc principiile? Să îl determin să fie așa cum este societatea ? Să îmi anulez toată învățătura dată pe parcursul acestor opt ani?

Este foarte greu. Greu atunci când, cu lacrimi în ochi propriul copil îți spune că a fost lovit de mai multe ori, dar el nu a făcut la fel deoarece ,,m-ai învățat mamă, că nu e bine să lovesc pe nimeni”. Și întrebările și nedumeririle sufletului lui încep să curgă.

Cum poate un copil să înțeleagă că „legea pumnului” este a celor slabi, frustrați, fără caracter?

El știe doar că l-a durut și că este nedrept ce i se întâmplă, deoarece el s-a purtat cum l-a învățat mama.

Și totuși …educația a învins în făță violenței. Dacă aceasta este solid ancorată în individ, învinge.

La școală comportamentele neadecvate sunt pedepsite, iar cele bune, răsplătite. Și acest lucru devine public. Iată puterea educației instituționalizate.

Apoi, mai târziu – uneori mult prea târziu- societatea te va judeca.

În timp, ca individ primești o etichetare, care de cele mai multe ori este pusă de societate, dar această emblemă are ca și creator propria persoană, propria purtare, tu.

Biserica

Ne dezvăluie primul abecedar al moralei- Biblia, Cartea Cărților care ne învață să fim oameni în adevăratul sens al cuvântului.

“Lăsați copiii să vină la mine și nu-i opriți, că împărăția cerurilor este a acelora ca ei!” (Matei, 19, 24).

Îndemnul Mântuitorului este în acelaș timp și o chemare, o chemare spre Biserică.

Copilul crește, se dezvoltă și începe să își pună întrebări asupra a ceea ce vede și simte. Faptul că trupul se dezvoltă pare pentru noi de la sine înțeles, chiar dorindu-ne în copilărie să creștem mai repede, dar sufletul?, sufletul este misterul pentru fiecare și sentimentele.

Oare de ce atunci când o suferință ne apasă, durerea este grea? O greutate ciudată care te apasă nelăsându-te să respiri?

Cine generează această stare?

Dar atunci când greșim și alții suferă, de ce simțim aceași greutate, aceași durere?

Apare, ea conștiința! Realizăm că am pierdut pe cineva, ceva sau am provocat durere altora.

Ce oferă Biserica tinerilor?

Oferă iubire, răspunsuri, educație.

Ne învață să trăim în credință și iubire. Prin descoperirea acestor trăiri suntem cu adevărat liberi și fericiți. Să poți să zâmbești când cei din jurul tău te lovesc, să poți să oferi când cei de lângă tine nu au făcut la fel când tu aveai nevoie, să dai fără să aștepți ceva la schimb, să poți să lupți când cei din jurul tău au încetat să mai spere, să găsești bucuriile în lucruri simple- toate acestea te înalță, te fac să te apropi de Dumnezeu, te fac să crezi.

„ Trăirea credinței mi-a schimbat felul de a privi viața. Parcă am intrat intr-o baie de lumină și mi s-au limpezit lucrurile, m-am lămurit pentru totdeauna. […]

Știu că fără Dumnezeu nimic nu este posibil. Știu că prin credință poți muta munții, nu mai am teamă de răul care mi s-ar putea întâmpla. Trăiesc cu nădejdea creștină că viața de aici nu este decât o pregustare pentru viața de dincolo” remarcă Dan Puric în cartea sa, Cine suntem.

„Printr-o valoroasă contribuție a Bisericii tânărul poate afla minunea în taina personalității sale, descoperind astfel cine este cu adevărat. Talentele sale, posibilitățile sale, limitele și rezistența sa le va afla în Biserică. Astfel va ajunge la trebuincioasa măsura a cunoașterii de sine, care îi este necesară pentru drumul ce i-a rămas de parcurs.”, este de părere Monahul Moise Aghioritul.

La întrebarea „Care este contribuția Bisericii la formarea tinerilor adolescenți pentru viață?”, Arhim. Ioanichie Bălan, răspunde într-un studiu al său intitulat Călăuză ortodoxă în familie și societate II, apărut în anul 1993, astfel:

„Toți creștinii botezați sânt membri ai Bisericii lui Hristos și Fii ai lui Dumnezeu după har. Deci, Biserica este mama lor duhovnicească, care le oferă toate darurile mântuirii: Botez, Spovedanie, Sfânta Împărtășanie, Sfânta Liturghie, preoți, cărți sfinte etc. Prin acestea Biserica își împărtășește harurile ei tuturor creștinilor și tinerilor care se pregătesc pentru viață.

Rolul principal în viața creștină îl au preoții duhovnici, ca vase ale Duhului Sfânt. Ei sânt datori, fiind direct răspunzători în fața lui Hristos, să ajute la formarea tinerilor, să-i întărească în dreapta credință, să răspundă la nevoile lor sufletești, să le pună la dispoziție cărți ortodoxe, să-i spovedească, să-i împărtășească, să le vorbească de Hristos și de greutățile vieții pământești, să-i învețe a se ruga, a se smeri și a ierta și să le arate cum se pot izbăvi de ispitele seducătoare ale tinereții.

Se poate spune că preoții și duhovnicii buni transformă familia, școala și societatea în sine, călăuzindu-le spre o trăire profundă în Hristos, vie, curată și mântuitoare.”

Biserica este familia lărgită a creștinilor. Prin catehizarea tinerilor și nu numai a cestora, ci a tuturor creștinilor are loc o mai mare apropiere de Dumnezeu. Credința o avem în noi, doar trebuie să o evidențiem, să scoatem la lumină iubirea noastră pentru Creator.

Dacă nu suntem în stare să ne arătăm prin fapte bune dragostea față de cei din jurul nostru ne va fi imposibil să arătăm iubirea față de Dumnezeu.

Credință creștină are ca puncte forte iubirea și iertarea.

Iisus Hristos ne transmite:„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”(Ioan 14,6)

Conform explicației date de Toma de Kempis prin aceste cuvinte Mântuitorul se referă la calea pe care trebuie să mergem, adevărul prin care trebuie să cunoaștem și viața pe care trebuie s-o trăim.

Iisus Hristos ne îndeamnă la iubire și iertare. El este exemplul cel mai puternic pe care l-a avut vreodată omenirea. Oricâte lovituri a primit de la noi, oamenii, Mântuitorul a rostit: „ Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac.”(Lc. 23,34)

Este extraordinară iubirea purtată omenirii de către Iisus Hristos.

Rugăciunea Domnească lăsată nouă de către Mântuitor ne îndeamnă spre iubire și iertare. Putem să cerem și să așteptăm iertarea de la Dumnezeu dacă și noi învățăm și iertăm. Pentru a fi mai bun, pentru a nu trăi în ură, omul trebuie să învețe să iubească cu adevărat. Iubirea adevărată înseamnă puterea de a ierta și de a încerca să îndrepți greșelile făcute de cel de lângă tine. Răspunzând tot cu ură la ură nu câștigi nimic, din contră amplifici nefericirea.

Astfel, fericirea găsită de Steinhardt este credința.

Făcând legătura, iată că este clar că acest sentiment al credinței implică puterea de a iubi cu adevărat.

Nu degeaba Sfântul Apostol Pavel, în Epistola întâia către Corinteni ne spune:

PARTEA a II-a

CAPITOLUL V

„Era o apariție și o prezențã fascinantã. Pãrea mai degrabã rãtăcitor printre oameni, o apariție insolitã și contrariantã, coborâtoare parcã din alte timpuri.

Mai ales tinerii cãutau sã-i fie aproape – îl priveau și-l ascultau cu religiozitate, ca pe un sfânt. Cred însã cã sentimentul era reciproc. Și N.Steinhardt îi agrea pe tineri. Și îi fãcea bine prezența lor. Îi privea cu bucurie și cu o anume religiozitate și el.” ( Nicolae Băciuț )

CERCETARE ȘI INTERPRETARE ASUPRA TEMEI

„Tinerii și provocările lumii contemporane”

Lucrarea de față are ca punct de plecare lipsa din ce în ce mai acută a moralității și elementele care generează această pierdere.

Societatea este punctul care determină dispariția spectrului larg al valorii în această lume.Pentru păstrarea verticalității noastre, pentru păstrarea unei identități procesul de predare-învățare- evaluare, cu alte cuvinte școala, are un rol esențial.

Tinerii sunt cei care pot să ducă mai departe valoarea umană, dar noi, trebuie să știm cum să o prezentăm. Ne trebuie deci, o știintă a educării. Să știm să îi învățăm pe ceilalți.- Didactica.

Didactica a fost definită ca știința și arta conceperii, organizării și desfășurării cu succes a procesului de predare-învățare-evaluare, a procesului intructiv-educativ sau educațional.

Cercetarea pedagogică- generalități

Importanța cercetărilor pedagogice este majoră atât pe planul teoretic al educației – radiografierea, cunoașterea, interpretare, înțelegerea, micilor și marilor probleme ale educației,- cât și pentru cel practic-operațional – investigarea, orientarea, optimizarea, inovarea, reformularea, etc. practicilor educative-.

Progresul în pedagogie se produce, practic, prin două modalități de bază:

a) organizarea unor cercetări experimentale;

b) valorificarea critică și perpetuarea achizițiilor și experienței dobândite, pe baza intuiției, a reflecțiilor și a generalizării experienței educative practice.

Aceste două modalități sunt complementare, întrucât nu toate faptele pedagogice pot fi supuse unei experimentări riguroase, însă atunci când se organizează cercetări experimentale, se valorifică și experiența, iar, pe de altă parte, experiența se îmbogățește prin experimentare.

Caracteristici ale cercetării pedagogice:

Cercetarea :

– poate fi de natură inductivă – când presupune acumularea de date experimentale și teoretico-metodologice (cercetarea practice-aplicativă/empirică); sau de natură deductivă – când se realizează analize logice ale unor paradigme, teorii legități, enunțuri, stabilindu-se consecințele (cercetarea teoretico-fundamentală);

– are caracter ameliorativ – conduce la optimizări, perfecționări, inovații;

– are caracter prospective – vizează realizarea educației și modelarea personalității în perspective cerințelor dezvoltării sociale, a exigențelor societății;

– are caracter complex – poate pune în evidență și alte aspect referitoare la fenomenul educațional sau corelate cu acesta;

– poate avea caracter interdisciplinar, pluridisciplinar, transdisciplinar;

– poate avea aspect sau nuanțe/ note specific din punct de vedere al etapelor și demersurilor de desfășurare, precum și al instrumentelor si metodelor de cercetare.

Obiectivul cercetării pedagogice

Îl constituie enumerarea problemelor semnalate la diverse niveluri ale învățământului:

– exprimarea lor clară în termini categorici, a situației sesizate;

– delimitarea surselor de abordare;

– orientarea investigației până la observarea și prezentarea problemelor descoperite și a modurilor/modalităților de ameliorare sau eliminare.

V.1 PREMISE METODOLOGICE ALE CERCETĂRII – APLICAȚII

Metodologia cercetării

Scurt istoric.

Primele studii empirice din antichitate, aparținând lui Socrate, un cunoscut filozof din Grecia Antică, Hipocrat, cel mai vestit medic al Greciei Antice, considerat părintele medicinei și Thales din Milet, filozof grec presocratic, care a contribuit la dezvoltarea matematicii, astronomiei, filozofiei, considerat părintele științelor, au fost preluate în secolul XIX, când a avut loc o adevărată explozie a cercetărilor sociale.

Pierre-Guillaume-Frédéric Le Play considerat fondatorul sociologiei empirice, pe care a dezvoltat-o plecând de la premisa utilității practice a descoperirilor științifice, investighează condițiile de muncă în fabrici folosind monografia.

Creșterea conflictelor sociale pe fondul dezvoltării industriale este unul dintre motivele care duc la o amploare în domeniul cercetării științifice.

Există două tipuri importante de cercetări. Cercetarea de tip cantitativ și cercetarea de tip calitativ.

Debuturile analizei de tip cantitativ se leagă de numele lui Auguste Comte, care, în 1948, descrie caracteristicile filosofiei pozitiviste și introduce în cercetare metodele.

Auguste Comte propune ca metoda de cercetare, experimentul.

El a fost sociolog și filozof. Este cunoscut ca fondatorul teoriei pozitivismului.

La sfârșitul anilor '50, pozitivismul este în plină înflorire. Pentru a le contrabalansa, apar teoriile comprehensive care stau la baza abordărilor de tip calitativ.

Teoriile comprehensive îi au ca promotori pe Max Weber, economist și sociolog german și Edmund Husserl, filosof austriac, creatorul fenomenologiei moderne, având un rol hotărâtor în dezvoltarea existențialismului care apar pe terenul sociologiei de tip anglo-saxon.

Iată deci care sunt teoriile care stau la baza metodelor de cercetare calitative și cantitative.

Metodologia de tip calitativ devine o concurență serioasă a celei de tip cantitativ.

În prezent, între cele două abordări s-a produs o echilibrare, fiecare recunoscând meritele celeilalte. Ba mai mult s-au pus bazele metodei integrate de studiu, care are rolul diminuării dezavantajelor care apar la celelalte două.

În 1969, Lazarsfeld, cel care a pus bazele teoriei fluxului comunicării, formula o definiție, arătând că metodologia are șase obiective principale.Acestea sunt:

delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice;

analiza conceptelor;

analiza metodelor și tehnicilor de cercetare;

analiza raportului dintre metodele și tehnicile utilizate;

sistematizarea datelor obținute în cercetarea empirică și formalizarea raționamentelor finale.

Metoda este definită ca fiind modul de cercetare, sistemul de reguli și principii de cunoaștere și transformare a realității obiective .

Sistematizat aceasta ar putea fi prezentată astfel:

Metodă−modalitate generală, strategică de abordare și studiere a realității.

Tehnici−forme concrete pe care le îmbracă metodele, și existând posibilitatea ca una și aceeași metodă să se realizeze cu tehnici diferite.

Instrument −mijloc cu ajutorul căruia se realizează “captarea” informației științifice, a datelor, este cel care se interpune între cercetător și realitatea studiată.

Reîntorcându-mă la tema studiului meu, metodologia cercetării a fost elaborată luând în calcul natura obiectului cercetării, scopul și obiectivele sale, precum și dificultățile de investigare a unei teme "sensibile".

Am horărât ca dintre cele trei forme de metode mai generale cunoscute, metode cantitative, metode calitative și metode integrate de studiu și să mă axez pe Metoda calitativă și Metoda integrată de studiu, deoarece dintre cele trei forme se pare că acestea se încadrează studiului meu experimental la nivelul Colegiului Tehnic ,,Dimitrie Leonida” Timișoara.

Fiind vorba de un subiect controversat, dar în acelaș timp actual și foarte important, pentru o cercetare, analizare și găsirea unor moduri de ameliorare, metodologia cercetării a trebuit să fie constituită meticulos.

Mi-am planificat modurile de abordare a temei, am elaborat instrumentele de cercetare, am ales publicul țintă și etapele aplicării cercetării.

Am luat, deci în calcul la elaborarea planului studiului meu, următoarele:

V.1.1 OBIECTUL CERCETĂRII lucrării mele l-a constituit:

identificarea provocărilor cu care se confruntă tinerii în lumea contemporană;

rolul educației religioase și potențialul acesteia de a contribui la formarea morală a tinerilor;

promovarea adevăratelor valori culturale, morale și spirituale prin intermediul educației religioase;

rolul pe care il ocupă familia, școala și biserica în viață tinerilor;

găsirea de metode de predare-învățare care să amelioreze ,,minusurile” morale, și care să fie agreate de liceeni.

Cercetarea a încercat să surprindă opiniile subiecților investigați despre :

valoare/ non-valoare ;

valori morale importante ;

religie (gradul de importanță care se acordă religiei în formarea morală și spirituală a tinerei generații);

rolul și importanța principalilor agenți implicați în educația religioasă (familie, biserică, școală);

locul și rolul religiei în școală.

V.1.2 SCOPUL CERCETĂRII lucrării l-a reprezentat:

identificarea problemelor cu care se confruntă tinerii sub ,,comanda” acestei epoci;

descrierea și analiza modalităților de realizare a educației moral-religioase prin implementarea unui model de valoare,(Nicolae Steinhardt);

realizarea unui inventar de sugestii privind educația moral-religioasă ;

îndrumarea tinerilor spre adevăratele valori;

ameliorarea punctelor ,,slabe” în predarea religiei prin indentificarea metodelor care sunt exemple de bună practică și care au relevanță și rezultate atingând scopurile urmărite prin predarea educației moral-religioase în școală.

V.1.3 OBIECTIVELE CERCETĂRII

1.Identificarea valorilor morale pe care tinerii consideră că le posedă și importanță acestora în viața lor;

2. Analiza valorilor care primează în viața tinerilor la momentul actual/ Criteriul alegerii acestora;

3. Analiza rolurilor și a contribuției principalilor agenți de educație moral-religioasă: familia, școala și biserica;

4. Realizarea unui inventar de propuneri ale elevilor privind îmbunătățirea educației moral-religioase;

5. Identificarea modelului uman în viața tinerilor;

6. Perceperea orei de religie și importanța acordată de către tineri.

7.Descoperirea problemelor primordiale ale tinerilor;

8. Analiza metodelor de predare a religiei în școală, ameliorarea aplicării necorespunzătoare în perceperea tinerilor. Propuneri.

V.1.4 STATUTUL DISCIPLINEI RELIGIE, ÎN ROMÂNIA

Având în vedere faptul că, în România la ora actuală potrivit studilor întreprinse există un procent net majoritar de creștini ortodocși, se cere impetuos o bună legislație privind educația religioasă. (Sursa:Internet www.stiricrestine.ro)

Legislația:

În România educația religioasă este reglementată de un cadru legislativ complex. Astfel, Constituția României prevede în Articolul 32, Dreptul la învățătură:

„Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege.” Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor prevede în articolul 32: „(1) În învățământul de stat și particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute.”

Garantarea acestui drept, precum și stabilirea relației dintre stat și culte, asumarea diferitelor responsabilități legate de învățământul religios și formarea cadrelor didactice pentru religie, ca disciplină școlară sunt stipulate în Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, în Legea învățământului nr.84/1995 și în Legea privind Statutul personalului didactic nr. 128/1997, cu modificările și completările ulterioare.

Referitor la relațiile dintre stat și culte Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor prevede în articolul 9: „ (1) În România nu există religie de stat; statul este neutru față de orice credință religioasă sau ideologie atee. – (2) Cultele sunt egale în fața legii și a autorităților publice. Statul, prin autoritățile sale, nu va promova și nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări față de vreun cult.”

Acest articol face prin urmare referire la neutralitatea statului față de cultele existente în țara noastră, deși în articolul 7 al aceleiași legi se subliniază în mod explicit rolul ortodoxiei pentru istoria și societatea românească (în condițiile în care 86,79% dintre cetățenii români s-au declarat a fi ortodocși la recensământul din martie 2002.)

„(1) Statul român recunoaște cultelor rolul spiritual, educațional, social-caritabil, cultural și de parteneriat social, precum și statutul lor de factori ai păcii sociale. – (2) Statul român recunoaște rolul important al Bisericii Ortodoxe Române și al celorlalte biserici și culte recunoscute în istoria națională a României și în viața societății românești”.

Același cadru legislativ prevede totodată dreptul la neparticipare (libertate religioasă negativă) și condițiile neparticipării elevilor la educația religioasă, interzice prozelitismul religios, precum și exclusivismul și discriminarea pe criterii religioase în învățământ.

Statutul disciplinei:

Religia, ca disciplină școlară, este obligatorie pentru elevii din România.

Totuși legislația prevede posibilitatea de dispensă, dacă familia copilului ori elevul însuși decide să nu frecventeze ora de religie. În cazul nefrecventării orei de religie nu este prevăzută o altă disciplină, la care elevul să fie nevoit să participe. Există totuși inițiative locale de organizare a elevilor, atunci când ora de religie este altfel dispusă în orar decât la începutul ori sfârșitul programului școlar (biblioteca școlii, laboratorul de informatică, etc.).

Nu există prevederi legale care să stipuleze vârsta de la care elevul poate lua singur decizia privind participarea sau neparticiparea la ora de religie, respectiv alegerea confesiunii la care aderă (eventual alta, decât cea a familiei sale).

În ceea ce privește organizarea în România există 18 culte recunoscute de stat, care – la nivel teoretic – au dreptul de predare a religiei proprii în școlile publice.

Dintre acestea numai zece culte (grupuri de culte) au programe școlare de religie aprobate din punct de vedere al curriculumului pentru învățământul preuniversitar (opt programe școlare pentru zece culte religioase). Prin urmare, o parte dintre culte nu își exercită în practică dreptul de predare a propriei religii în școala publică, datorită dispersiei elevilor sau numărului insuficient de copii din aceeași comunitate religioasă într-o școală. Se poate atunci echivala activitatea educativă a copiilor în cadrul bisericii cu studiul religiei din școală.

Articolul 32 din Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor prevede la punctul (4): „La cerere, în situația în care conducerea școlii nu poate asigura profesori de religie aparținând cultului din care fac parte elevii, aceștia pot face dovada studierii religiei proprii cu atestat din partea cultului căruia îi aparțin.”

Nivelul de învățământ și ponderea disciplinei :

Ponderea religiei ca disciplină școlară în planurile de învățământ din România este de:

-5,8% în învățământul primar;

– 4,1% în cel gimnazial;

– 4,0 în cel liceal.

Învățământul obligatoriu (clasele I – X) înregistrează o pondere de 4,6%.

Pentru o mai bună observare voi prezenta schematic .

Se observă o pondere mai mare în cadrul învățământului primar. Odată cu înaintarea în vârstă scade și ponderea religiei ca disciplină.

Pe tot parcursul stabilirii unui statut clar cu un cadru legislativ bine conturat, care să nu lase loc de interpretări Biserica s-a implicat permanent.

În 18 martie, 2008 din cauza statului oarecum incert sau mai exact spus interpretabil al religiei în învățământul românesc la Palatul Parlamentului a avut loc o dezbatere al cărei principal obiectiv a fost analizarea statutului disciplinei Religie și a rolului manualelor școlare.

Întâlnirea a fost organizată de Comisiile pentru învățământ, știință, tineret și sport din cadrul Senatului României și Camerei Deputaților, în cooperare cu Grupul de rugăciune din Parlamentul României. La acest eveniment au participat parlamentari, reprezentanți, ai cultelor religioase recunoscute, ai Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului și ai societății civile, precum și elevi din cadrul școlilor bucureștene.

Din partea Patriarhiei Române, la dezbatere, a participat Bogdan Popescu, consilier patriarhal în cadrul Sectorului teologic-educațional. În deschidere, senatorul Aurel Ardelean a evidențiat valențele educaționale ale învățământului religios, contestând necesitatea predării teoriei evoluționiste în școlile publice din România, susținută de adepții „neo-ateismului contemporan“.

Președintele Comisiei pentru învățământ, știință, tineret și sport al Camerei Deputaților, Petre Popeangă a subliniat importanța disciplinei Religie și necesitatea dezbaterilor publice, în contextul elaborării unor proiecte legislative în domeniul educației.

La această dezbatere, inspectorul general,- în acea perioadă- în cadrul Ministerului Educației Cercetării și Tineretului, Vasile Timiș, a prezentat un studiu comparativ și a făcut demonstrația conform căreia învățământul religios din România este compatibil cu cel dezvoltat în majoritatea țărilor europene. Vasile Timiș a prezentat și proiectul MECT de restructurare și decongestionare a programelor școlare care vor sta la baza viitoarelor manuale, considerate instrumente de lucru perfectibile.

În anul 2009, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel îi adresează președintelui României o srisoare deschisă privind statutul disciplinei Religie în învățământul preuniversitar.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel aduce argumente forte pentru păstrarea disciplinei religie în planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial și liceal, ca parte a trunchiului comun.

Dintre acestea :

-din Constituția României -1. Prezența orei de religie în învățământul de stat este conformă Constituției României, care prevede în art. 32. alin. (7): „Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege.” De asemenea, este conformă Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, care prevede în art. 32 alin. (1): „În învățământul de stat și particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute.”

Un alt argument : „Prezența religiei în sistemul de învățământ românesc nu este o inovație a perioadei post-decembriste. Legea instrucțiunii publice din 1864, care a stat la baza învățământului românesc peste trei decenii și care a fost una dintre primele legi din Europa care instituiau obligativitatea și gratuitatea învățământului (după Suedia, Norvegia, Prusia și Italia, dar înaintea Marii Britanii, Elveției, Bulgariei, Serbiei, Franței), așeza religia la loc de cinste între obiectele de studiu, atât în cadrul învățământului primar unde se preda catehismul (art. 32), cât și în cadrul învățământului secundar, gimnazial și liceal, unde se preda „religiunea” (art. 116).”

Argumentele continuă.

„În majoritatea statelor Uniunii Europene, cu excepția Franței, religia este disciplină școlară, sub diferite denumiri: Educație religioasă (Austria, Danemarca, Germania, Grecia și Irlanda), Educație moral-religioasă (Anglia), Morală și educație religioasă (Portugalia), Educație religioasă și morală (Luxemburg), Creștinism, Religie și Etică (Norvegia), Religie sau etică (Belgia), Mișcări ideologice religioase (Olanda), Religie (Finlanda, Italia și Spania). Astfel, statele Uniunii Europene promovează un sistem de învățământ care valorifică potențialul educativ al religiei pentru modelarea conduitelor sociale și individuale.”

Trebuie să precizez că în total au fost incluse în această scrisoare deschisă un număr de opt argument, majoritatea fiind susținute constituțional. Pe lângă acestea s-a mai precizat și de o campanie a Patriarhiei române intitulată:

,,Nu vrem liceu fără Dumnezeu!”care a primit în anul 2008 peste 140.000 de mesaje de susținere.

Scrisoarea se încheie cu cel de-al 8-lea argument.

„Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale și morale ce stau la baza culturii europene și naționale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber și care au un rol formativ deosebit, demonstrat și de studiile sociologice în domeniu.”

În anul 2011 Legea educației prinde un nou contur, astfel textul alineatului 1 al articolului 18 din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 nu lasă loc altei interpretări: „Planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun .”

Elevilor aparținând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituțional de a participa la ora de religie, conform confesiunii elevului..

V.1.5 POPULAȚIA ȚINTĂ INVESTIGATĂ

Având în vedere că titlul lucrării mele este „Tinerii și provocările lumii contemporane în opera și gândirea lui Nicolae Steihardt”, populația țintă este reprezentată de către elevii de liceu.

Astfel, am ales 4 clase pilot de liceu de la clasa aIX-a la clasa aXII-a, pe care timp de un an le-am monitorizat și am colaborat cu elevii pentru realizarea studiului propus .

Pentru a putea observa evoluția elevilor comparativ, am coordonat clasele a IX-a , a X-a și a XI-a în mod normal, predând ca la oricare altă clasă și având activități diverse atât școlare cât și extrașcolare, iar la clasa aXII-a, clasă la care am fost și profesor diriginte și, de asemenea le-am predau și Limba și literature română, am plicat pe parcursul anului la ora de religie introducerea treptată a câtorva informații despre viața și opera lui Nicolae Steinhardt.

Pentru rezultate mult mai exacte am inițiat un cerc de religie în luna septembrie a anului școlar 2012-2013, în care la început am pus accentual doar pe pictură. Având în vedere că în acea perioadă s-a făcut unirea colegiului unde eu predam cu o școală generală am hotărât să încerc crearea cercului religios pentru elevii claselor I-VIII.

Am început cu 15 elevi care frecventau cursurile religioase coordonate de preotul paroh unde era arondat și Colegiul Tehnic ,,Dimitrie Leonida” Timișoara.

Astfel, au existat în cadrul acestui studiu elevii a patru clase de liceu în numar de 103, cu vârste cuprinse între 14 și 19 ani, la care s-a adăugat un alt grup de studiu – în activitate extracurriculară-, elevi ai claselor I-VIII, în număr de 15.

La elevi se mai adaugă un grup de părinți care au fost chestionați la începutul și finalul anului școlar.

Ponderea elevi incluși în proiectul de cercetare, pe clase este următoarea:

La aceștia se mai adaugă elevii încluși în cercul de religie pe care il coordonez.

Clasele pilot incluse în cercetare au fost:

Clasa a XII-a – aplicație Nicolae Steinhardt

V.1.6 METODELE DE CULEGERE A DATELOR

Pentru o cât mai bună prezentare a lucrării și analiza acesteia, precum și pentru rezultate concludente și ameliorări pozitive am folosit mai multe metode de culegere de date.

Acestea sunt:

Analiza de documente ( studii și cercetări în domeniu, documente de planificare a educației, articole pe tema dată);

Panelul, de asemenea, o metodă de observare parțială, bazată pe un eșantion stabil, format dintr-un anumit număr de persoane de la care se obțin date prin chestionare, la diferite momente de timp;

Ancheta pe bază de chestionare( mai multe chestionare, date la interval bine stabilite);

Studiu de caz ( prezentarea valorii religiei la nivel European);

Interviu;

Prelegere;

Dezbatere;

Observația.

Formula abordată în cercetare s- a desfășurat conform următorului plan:

V.1.6.1 CHESTIONARUL

Chestionarul – definiție

Instrument de culegere a datelor prin metoda anchetei sociologice.

Un chestionar este un instrument de cercetare constând dintr-o serie de întrebări și a altor solicitări în scopul de a aduna informații de la persoane. Deși ele sunt adesea concepute pentru a analiza statistică a răspunsurilor, acest lucru nu este întotdeauna cazul.

Chestionarul a fost inventat de Sir Francis Galton.

Chestionarele au avantaje față de alte tipuri de studii. Acestea nu sunt extreme de costisitoare, nu au nevoie de mult efort din partea celui care chestionează, și au adesea răspunsuri standardizate care îl face simplu pentru a compila date.

Cu toate acestea, acest tip de răspunsuri standardizate îngrădesc libertatea de răspuns a persoanelor implicate.

Chestionarele sunt, de asemenea, drastic limitate de faptul că respondenții trebuie să fie capabili să citească.

Ancheta prin chestionar are ca obiectiv producerea unei cunoașteri științifice.

Chestionarul este o succesiune logică și psihologică de întrebări scrise sau de imagini grafice cu funcție de stimuli, în raport cu ipoteza cercetării, care prin administrarea operatorilor de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris.

Structura chestionarului

Partea introductivă- este denumită și ,,scrisoare de explicație”, are rolul de a oferi date despre scopurile și obiectivele anchetei.

Instrucțiuni de aplicare- în această secțiune se fac referiri concrete la modulitățile de răspuns și eventual la timpul alocat.

Chestionarul propriu-zis- conține întrebările sau itemii propriu-ziși.

Conceperea chestionarului

Prima operație de selecție constă în delimitarea obiectului, a granițelor sale.

Totodată trebuie definite încă de la început, măcar provizoriu, noțiunile care vor sta în centrul anchetei, cu scopul de a găsi indiactori adecvați.

Odată definită noțiunea care constituie obiectul anchetei, trebuie găsiți indicatori empirici, mijloace de a evidentia empiric, de a măsura.

Pentru conceperea unui chestionar , specialiștii ne recomandă parcurgerea unor etape.

Acestea sunt:

– lectura a ceea ce s-a scris despre tema studiată;

– cunoașterea etapizării structurii unui chestionar;

– elaboarea progresiva a unei problematici, a unei interogări retorice.

Chestionarul are două structuri de bază.

– o structură care se referă la obiectul propriu-zis al anchetei;
-o altă structură care permite cunoașterea determinanților sociali ai acestuia.

În cazul chestionarului de opinii reușita anchetei desfășurate cu ajutorul acestora este condiționată decisiv de modul în care se realizează eșantionarea și de caracterul reprezentativ al eșantionului.

Prin eșantion se întelege grupul de persoane selectat pentru a răspunde la chestionar.

În raport cu numărul populației investigate eșantionul este de dimensiuni foarte mici, dar acesta nu reprezintă un obstacol în calea obținerii unor informații corecte.

În cadrul lucrării de față referitor la chestionar trebuie precizate următoarele:

Chestionarul a cuprins itemi referitori la:

Unii itemi se regăsesc în forme sau nuanțe diferite în mai multe instrumente de cercetare. În funcție de categoria de subiecți, au fost proiectați itemi specifici.

În cadrul chestionarului, majoritatea itemilor au fost cu răspunsuri închise, având, pentru un plus de informație, și varianta semi-deschisă "altele, care?". Au existat și câțiva itemi cu răspunsuri deschise, nestructurate, solicitând respondenților să argumenteze sau să ofere sugestii pentru ameliorarea activităților de educație religioasă.

Chestionarele au fost confidențiale și au fost administrate de subsemnata la fiecare dintre elevii cuprinși în acest studiu.

Metodologia eșantionării

Fiind vorba de o lucrare care vizează tinerii este cert faptul că, eșantionul de bază este constituit din elevi de liceu.

Mai exact este vorba de elevii Colegiului Tehnic„Dimitrie Leonida” Timișoara, școală unde îmi desfășor activitatea din anul 2000.

O imagine cât mai precisă asupra nevoilor, trebuințelor spirituale și opiniilor adolescenților cu privire la abordarea religiei ca disciplină de învățământ ar putea fi obținută printr-o cercetare pe întregul segment al acestei populații – tineri cu vârsta între 14-18 ani, cuprinși în sistemul educației formale.

Dată fiind durata învățământului obligatoriu, se poate aprecia că un astfel de eșantion va reprezenta 50% elevi încadrați la învățământul obligatoriu și restul de 50%, elevi care nu mai fac parte din segmentul înscris în învățământul obligatoriu.

Pentru rezultate concludente am ales să aplic această metodă de cercetare astfel:

la începutul anului școlar;

la începtul semestrului II;

la sfârșitul anului școlar .

La clasa a XII-a am aplicat chestionarele în trei etape pentru a observa corect efectele în sens pozitiv sau negativ pe parcursul anului școlar, având în vedere faptul că la această clasă am decis să prezint la fiecare oră câte o secvență din viața omului de cultură, scriitorului și teologului Nicolae Steinhardt.

De asemenea tot la această clasă am decis ca portofoliu de final la religie și limba și literatura română să fie prezentarea unui om de valoare- scriitor, teolog, regizor, fizician, etc al țării noastre.

Astfel tactica adoptată de mine la aplicarea chestionarelor a fost următoarea:

Chestionarul

aplicat: Tinerii și provocările lumii actuale.

Întrebările vizează identificarea valorilor recunoscute de tineri, problemele cu care aceștia se confruntă și rolul îndeplinit de familie, școală și biserică în viața acestora.

Vă rog să răspundeți la următoarele întrebări prin bifarea unueia dintre casetele corespunzătoare răspunsului pe care îl considerați corect, a numerotării conform cerinței sau prin scrierea la obiect, clar, concis a cerinței exprimate .

Vă mulțumesc pentru implicare.

Rezultatele înregistrate au fost următoarele:

PRIMA ETAPĂ- SEPTEMBRIE 2012

Întrebarea numărul 1.

În momentul de față ce rol are școala în viața ta?

La această întrebare au răspuns 103 elevi de liceu și 10 elevi ai ciclului primar și 5elevi ai ciclului gimnazial.

La elevii de liceu s-au înregistrat următoarele rezultate:

Au răspuns:

– Foarte important – 43 elevi

– Important – 26 elevi

– Mai puțin importan – 14

– Nu are niciun rol – 20

Ceilalți elevi:

La cea de-a doua întrebare, Familia te sprijină în alegerile tale? În ce măsură?, răspunsurile au fost următoarele:

Elevii de liceu:

Foarte mult – 49

Mult – 17

Mai puțin – 30

Deloc – 7

Nu știu/ Nu răspund –

La ceilalți elevi:

Foarte mult – 9

Mult – 4

Mai puțin – 2

Deloc –

Nu știu/ Nu răspund

Întrebarea numarul 3.

Enumeră în ordinea importanței trei lucruri/sentimente care contează pentru tine în viață.

Răspunsurile au fost multiple, dar au predominat păstrând ordinea următoarele:

Familia/Mama/Tata/Bunicii/Alte rude

Dumnezeu/Credință/Biserica- și Prietenii

Banii/averea/mașina/casa

Alte alegeri au mai fost:

Dragostea/Persoana iubită

Fericirea

Școala

Sănătatea

Astfel, reprezentarea ar arătă cam așa.

Întrebarea nr.4, Ce rol are credința în viața ta? a înregistrat următoarele rezultate.

La elevii de liceu:

Foarte mare- 62

Mare – 28

Mic – 10

Nesemnificativ-3

Nu are niciun rol

La ceilalți elevi s-a înregistrat doar răspunsul- foarte mare.

Întrebarea nr.5, Enumeră trei valori morale importante pentru un om, răspunsurile au fost multiple, dar au predominat, credința, iubirea, curajul, mila, dăruirea.

Întrebarea nr.6, De la 1 la 5(1 cea mai mică valoare, 5 cea mai mare) acordă o notă în ordinea importanței următoarelor valori, a evidențiat aceași statistică care s-a înregistrat la întrebarea anterioară.

Întrebarea nr.7, Cât de mult comunici cu părinții? Sunt prezenți în viața ta? În ce măsură? a avut ca și rezultat următorul grafic.

La elevii de liceu:

Foarte mult – 21

Mult – 16

Mai puțin – 54

Deloc – 12

Nu comunic

La ceilalți elevi, răspunsul a fost unanim: Foarte mult.

Întrebarea nr.8, Este importantă, din punctul tău de vedere ora de religie în formarea caracterului uman? În ce măsură?

Răspunsurile au fost următoarele:

Elevii de liceu.

Foarte mare – 58

Mare – 37

Mică – 6

Foarte mică –

Deloc – 2

La ceilalți copii, elevi înscriși la Cercul de religie răspunsul a fost : Foarte mare.

Întrebarea nr. 9, Cum ai dori să îți fie predată religia? Teorie/Practică.

La această întrebare, majoritatea au răspuns că pentru ei ora de religie reprezintă ora la care nu vin cu teamă, vin relaxați, căutând răspunsuri la întrebări. De asemenea majoritatea au declarat că ar prefera ca ora de religie să se desfășoare mai mult pe metode la care ei să se implice. Tot elevii au scris că își doresc ca ora de religie să fie de fapt ,,două ore”, lucru care m-a bucurat mult.

Iată deci, că la această întrebare – unde nu pot să nu remarc faptul că, deși erau sub anonimat, putem găsi și o doză de subiectivitate- există un procent de cca. 85 % care consideră ora de religie o oră plăcută și își doresc să participe activ, iar 15 % au dat un vot de încredere teoriei.

La întrebarea nr.10, Cum vezi tu profesorul de religie, ideal?, elevii i-au atribuit mai multe calități acestuia.

Dintre acestea spicuiesc câteva:- să iubească copiii, să se joace cu copiii, să fie frumoas/ă, să fie calm/ă, să meargă la biserică, să fie credincioas/ă, să fie bine pregătit/ă, să ne spună povești, să ne arate filmulețe religioase, să aibă voce frumoasă, să nu ne certe, să vorbească cu noi, să ne învețe ce este bine, să zâmbească, să ne iubească.

Acestea sunt răspunsurile predominante date de către elevii implicați.

De la clasa I-a la clasa aXII-a.

La întrebarea următoare, întrebarea nr.11, Ai un model în viață? elevii au răspuns toți afirmativ, iar la întrebarea 12, Care este acela?, răspunsurile au fost diferite.

Am regăsit fotbaliști, piloți de formula I, cântăreți, artiști și ,,vedete”.

Spre marea mea dezamăgire nu am regăsit oameni de cultură, semn că adevărata valoare stă totuși sub alt semn, nu acela al exclamării, ci al întrebării.

Și, pentru că mi-am propus să schimb ceva m-am hotărât să le vorbesc de câte ori am ocazia despre oamenii care au schimbat lumea prin ceea ce au descoperit, prin ceea ce au făcut în viața lor.

Astfel, cercetarea mea avea să fie concentrată pe elevii clasei aXII-a, care se aliniază la primul chestionar cu ceilalți.

La această clasă timp de un an am să le vorbesc la fiecare oră de religie, cca. 5 minute de Nicolae Steinhardt, în special și apoi despre alți promotori ai culturii naționale.

Tehnica folosită este aceea de a le citi fragmente lăsate oarecum neterminate , astfel încât ei să fie curioși să afle mai multe.

La următoarea întrebare, nr.13, Ce îți dorești acum cel mai mult ? Alege dintre răspunsurile date, răspunsurile au fost:

Doar elevii de liceu.

Să studiez și să devin… – 28

Să muncesc și să am bani…- 75

Altceva….

Ultima întrebare a scos de fapt în relief care sunt factorii problemă ai acestei lumi.

Ce distruge în om moralul.

Răspunsurile au fost numeroase. Au predominat: răutatea oamenilor, lipsa de comunicare cu părinții,violența, abandonul copiilor în casele de copii, lipsa unui viitor sigur, alcoolul.

Dar…răspunsurile au fost mult mai întinse ca spectrul social-educativ.

Am putea reprezenta această întrebare astfel:

Așa cum am precizat, am reluat la clasele IX, X, XI- acest chestionar la sfârșitul semestrului, luna IUNIE, iar la cei de clasa aXII-a chestionarul a fost aplicat și între cele două semestre, respectiv în luna IANUARIE.

Reprezentarea aplicării chestionarelor.

La finalul anului școlar, rezultatele se schimbaseră cu mici procente înspre bine, spre marea mea bucurie, dar satisfacția deosebită a fost la clasa aXII-a la care am aplicat prezentarea marilor oameni de cultură, și viața lui Nicolae Steinhardt adăugând sfaturile date de către acesta . Modul sincer, vorbele directe, optimismul autorului și forța sa de a lupta au fost doar câteva dintre motivele care i-a mobilizat pe elevii clasei a XII-a spre alte noi descoperiri și, mai ales, spre schimbarea unor idei.

Pentru a observa cum poate un om uluitor din toate punctele de vedere, un om care a schimbat totul în viața sa pornind în direcția luminii, a iubirii , a răbdării, a credinței și a fericirii am aplicat suplimentar, clasei în discuție un chestionar scurt, format doar din 3 întrebari.

Chestionarul:

La acest chestionar au răspuns elevii clasei a XII-a.

Dintre cele 23 de răspunsuri voi prezenta pe cele care au dominat.

La prima întrebare 1. Ce mesaj transmite Nicolae Steinhardt, oamenilor prin opera sa și prin viața pe care a dus-o?

,, Mesajul este acela că fericirea va aparține acelora care cred cu tărie și care știu să vadă în frumusețea în lucruri simple.”- M.M.

„ Steinhardt ne transmite să nu renunțăm la visul nostru, atâta timp cât acesta este aducător de bucurie pentru noi și ceilalți.”F.E.

,, Să avem credință!” C.V.

„ Să dăruim pentru a putea dobândi.” L.G.

„ Să trăim cu demnitate și să nu ne fie rușine de ceea ce suntem” C.S.

„ Să vedem frumosul din jurul nostru.” A.G.

„ Să ne bucurăm de faptul că existăm, că suntem creștini.”C.V.

Răspunsurile au scos în evidență sensibilitatea care a pătruns în lumea ,,de nepătruns” a tinerilor mei elevi.

A doua întrebare: 2. Care este cuvântul care l-ar caracteriza pe monahul de la Rohia?, a adus prin răspunsurile elevilor un șirag de calități umane.

„ curaj ”

„ iubire ”

„ credință ”

„ putere ”

„ fericire ”

„ creștin ”

„ părinte ”

La ultima întrebare, Ce pasaj din opera sa/ viața sa, te-a impresionat sau te-a făcut să meditezi asupra propriei vieți? răspunsurile s-au îndreptat spre viața lui Nicolae Steinhardt.

„ Momentul cănd alege să se încreștineze, acolo, în pușcărie. Nu caută tot felul de scuze pentru a amâna decizia. Este extraordinar. Chiar știa că asta își dorește.”M.M.

„ Momentul când el pleacă la securitate. Vorbele tatălui care îi cere să nu fie fricos, să nu-l facă de râs. Fără să știe pleacă cu capul sus spre creștinism. Am învățat că uneori duritatea unui părinte are rolul de a te face să înțelegi că următorul pas în viață este o necunoscută și trebuie să fi puternic.” C.E.

,,Închisoarea care devine pentru el locul fericirii. Puterea lui e dată de cultura lui. Citind mult și studiind, înainte de a intra în închisoare avea la ce să se gândească, să analizeze. Pe mine m-a pus pe gânduri …Trebuie să învăț mai mult.”T.A.

„De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire și de sens – M-am gândit să caut mai mult un răspuns la această afirmație, dar un răspuns referitor strict la mine.” C.V.

,,Botezul cu apă de ploaie. Mă gândesc că fiecare ploaie are darul de a ne aduce lumina. Nu cred că va trece de azi înainte o ploaie pe care să nu o asociez cu Steinhardt și fericirea.” E. F.

Am considerat aceste răspunsuri o mare realizare, și trebuie să recunosc că m-am simțit mândră de elevii mei. M-au inundat mii de sentimente de o plăcere inegalabilă.

Dar până la aceste rezultate pe parcursul anului școlar clasa aXII-a a fost implicată în mai multe proiecte, la nivelul școlii.

Au demarat trei campanii deosebite. Acestea sunt:

,, Non solum armis sed libris!”- În cadrul acestei campanii au purtat acest mesaj și au oferit ,, pamblica prieteniei” colegilor mai mici. Mesajul era pro educașie în devafoarea violenței. M-a impresionat acest gest al lor, mai ales că acesta a fost mesajul/ motto-ul casei noastre în primul an de liceu.

„ Săptămâna anti manele”- Fiind organizatorii balului Primaverii, au declanșat această campanie cu câteva zile înainte de acesta. Astfel la acest bal nu au fost ascultat acest gen de muzică. Campania a fost inițiată pentru promovarea valorilor tradiționale.

„ Mândru că sunt român! ” La această campanie de promovare a țării noastre am purtat o zi, tradiționala iie românească. Au fost implicați și ceilalți elevi ai școli prin organizarea unui concurs de cultură generală despre România, concurs organizat pe clase.

Voi atașa la Anexe afișele cu aceste campanii.

V.1.6.2 INTERVIUL

Utilizat pentru prima dată în psihoterapie și în psihotehnică, interviul reprezintă una dintre cele mai frecvent utilizate metode de cercetare, aplicată atât în științele sociale, științele socioumane, cât și în desfășurarea diverselor activități profesionale.

În limba română, termenul de „interviu“ reprezintă un neologism provenit din limba engleză (interview – întrevedere,întâlnire), fiind utilizat deopotrivă în jurnalistică și în științele socioumane.

Roger Daval și colaboratorii în Trataul lor de psihologie, apărut în 1967, fac distincțiile cuvenite între situația de interviu și fenomenele psihosociologice amintite.

Astfel ei precizează faptul că, interviul presupune întrevederea, dar nu se confundă cu aceasta.

De asemenea ei evidențiază ideea că, nu există interviu fără convorbire, dar nu orice conversație constituie un interviu și faptul că, interviul nu poate fi confundat cu interogatoriul, deși și într-un caz și în celălalt există o persoană care pune întrebări, care dirijează discuția.

Pentru o bună evaluare a rezultatelor întreprinse în studiul meu am ales să folosesc ca și tip de interviu, interviul de informare, deoarece acesta poate avea loc în diverse contexte.

Interviul a cuprins intrebări simple, concrete legate de cele regăsite în chestionar.

Ca orice metodă de cercetare are plusuri și minusuri.

Dintre părțile pozitive un lucru important este acela că poți observa la interlocutor limbajul paraverbal și non –verbal, și în același timp poți să dai explicații acolo unde respondentul nu a înțeles exact întrebarea.

La un interviu pot participa mai multe persoane, de exemplu pot răspunde și cei care nu știu să scrie și să citească, spre deosebire de chestionar.

Se asigură și succesiunea întrebărilor, fapt care la alte metode de cercetare nu poate fi controlat.

Dintre părțile negative importante ar fi, timpul îndelungat care trebuie alocat,neasigurarea anonimatului, apare mai ușor subiectivitatea.

În cadrul cercetării mele am aplicat interviul având ca structură de bază obiectivele propuse. Au răspuns toți elevii,iar rezultatele au fost concludente.

V.1.6.3.PROBLEMATIZAREA

Problematizarea este metoda interogativă prin care se creează în mintea elevilor o întrebare sau o situație problemă, cu scopul de a le stimula efortul personal în surprinderea diferitelor relații între cunoștințele dobândite anterior și noile cunoștințe, care să conducă la elaborarea soluției, sub îndrumarea profesorului.

Întrebarea problemă produce o stare conflictuală intelectuală și spiritual de complexitate medie și ridică spre rezolvare o singură chestiune.

Pentru a putea fi un demers util, problematizarea parcurge trei etape:

alegerea temei/întrebării probleme de catre profesor

crearea fondului aperceptiv și actualizarea cunoștințelor

desprinderea soluției și confirmarea ei de către profesor.

În cadrul lucrării mele mi-am ales și problematizare ca metodă de cunoaștere și cercetare, deoarece această metodă are caracteristici deosebite în definirea caracterului unui individ.

Tema aleasă de mine ca problematizare, sau putem spune ca problemă de rezolvat este următoarea :

,, Există credință fără moralitate? Dar moralitate fără credință?”

Tema a fost aplicată elevilor de clasa a XI-a și a XII-a la finalul unității de învățare ce are în structură idea de moralitate, Moralitatea creștină.

Elevilor le-a fost pusă la dispoziție pe langă această temă sub formă de Fișă de lucru și o Fișă de documentare.

Acestea sunt prezentate în continuare.

FIȘĂ DE DOCUMENTARE

Există credință fără moralitate? Dar moralitate fără credință?

Problematizare pe temă dată

Folosindu-vă de câteva păreri ale unor oameni de cultură, care exprimă cu adevărat ideea de valoare, răspundeți la tema propusă spre discuție. De asemenea puteți folosi ca document informativ și Decalogul.

Pentru fiecare răspuns pro sau contra aduceți argumente.

Credința/Moralitatea

Nicolae Steinhardt afirmă: „Răul poate să-l facă oricine, cât de nevoielnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari și firile călite.”

La rândul lor, alți oameni remarcă diferite definiții ale morale și credinței.

Marele gânditor Petre Țuțea spune: „ Libertatea omului e partea divină din el.”

„Cei care duc o viata morala fara sa aiba o credinta curata si adevarata se aseamana cu aceia care zidesc o casa fara temelie.”- este de părere, Asterie al Amasiei.

Părerile continuă.

Astfel, Sfantul Isaac Sirul este de părere că:„ Credința ce e? Când cineva nu se apropie de ea în chip drept, ea nu-l convinge să rămână în ea.”

Fericitul Augustin spune: „Credința nu este o virtute, ci este poarta sfințită prin care trec toate virtuțile.”

Fișă de lucru

Clasa a XII-a

Problematizare:

Există credință fără moralitate? Dar moralitate fără credință?

Având la dispoziție Fișa de documentare încercați să răspundeți la această întrebare, aducând argumente potrivite răspunsului ales.

CREDINȚĂ

VERSUS

MORALITATE

Din răspunsurile date de către elevi au reieșit următoarele rezultate:

– 70 % consideră că nu se poate credință fără moralitate,

– 30 % sunt de părere că acestea pot fi private și separat.

Argumentele aduse de către cei care nu sunt deacord cu separarea celor două noțiuni au fost acelea că, odată ce ești un adevărat creștin esti și moral, iar invers nu au putut concepe o moralitate integră fără credință.

Au susținut că, de exemplu să fi ateu, adică să nu crezi în nimic te face suspicios, rece, mult prea calculat, și în consecință te îndepărtează de oameni, astfel încât nu poți să îti îndeplinești datoriile morale pe de-antregul.

Având ca suport fișa de documentare și prezentându-le și părerea altor oameni de cultură am concluzionat că, moralitatea face parte din credință, iar trăirile celor care se declară fără credință sunt aliniate acesteia.

În cealaltă tabără s-a susținut contrariul, precizându-se că nu sunt atei, dar nici creștini practicanți.

Această problematizare și-a făcut cu succes deschiderea spre dezbatere. Tema s-a păstrat și s-au adus argumente pro și contra la legătura existentă între credință și morală.

Cu câteva lucruri au fost toți elevii deacord.

Cu faptul că orele derulate cu metode în care sunt și ei implicați sunt mai dinamice și plăcute, că e necesar să fim morali și, de asemenea este indicat să se studieze la ora de religie, educația morală.

V.1.6.4 ATITUDINI ALE TINERILOR FAȚĂ DE RELIGIE

ȘI NECESITATEA PREDĂRII ACESTEIA ÎN ȘCOLI

Este știut că lumea tinerilor devine o cu totul alta cu fiecare generație care deschide poarta timpului. Fiecare generație impune o anumită modă, un anumit timbru dat timpului și activităților caracteristice.

Este normal să intervină schimbări, dar există domenii care nu au vărstă, există mereu actual.

Nu spunem NU unei schimbări, sau inovații benefice, dar Credința, Moralitatea și Adevăratele Valori vor rămâne la capitolul prezent.

În lucrarea mea am dorit să cuprind frumusețea adevărată, frumusețea pe care tinerii ar trebui să o cuprindă cu ambele mâini și să nu o mai lase de plece.

Am vrut să aflu direct de la elevii mei ce înseamnă pentru ei frumusețea, fericirea, valoarea?

Cine este răspunzător de existența acestora și cine le distruge?

Răspunsurile directe ale tinerilor uneori ne frapează și ne dau de gândit, alteori ne impresionează prin doza lor de fidelitate față de valorile reale în sine, alteori ne cuprinde un sentiment de bucurie văzând modul matur prin care aceștia își pledează cauză fie ea pro sau contra răspunsului așteptat.

Știm și nu putem să ne îmbătăm cu apă rece spunând că totul este minunat, este așa cum am sperat, dar spre marea mea bucurie în cadrul Colegiului Tehnic ,,Dimitrie Leonida” din Timișoara, școală unde îmi desfășor activitatea din anul 2000, an în care am absolvit si facultatea, am întâlnit copii minunați, copii care au cultul moralei creștine predat încă de către părinți și bunici. E minunat să poți să vezi frumosul în umbra ce ne cuprinde.

Nu contest faptul că au avut un rol și profesorii de religie și preoții, dar primii pași le-au fost protejați de catre cei din familie. Nu poate decât să mă bucure faptul că românii îți păstrează cu respect iubirea față de Dumnezeu.

Am aflat cu plăcere că, în Banatul de munte, mai exact in localități din județul Caraș-Severin oamenii merg regulat la Biserică și nu oricum, ci toată familia și îmbrăcați în haine tradiționale, în costume populare.

Am fost personal la invitația unor elevi de-ai mei,iar senzația trăită a fost de nedescris.

Într-o zonă pitorească, în care pământul săruta cu plecăciune cerul am ajuns într-o bună dimineață și am avut impresia că am parcurs ani mulți, parcă în trecut. Din fiecare casă ieșeau oameni, adulți și copii, de la cel mai mic la cel mai mare imbrăcați în costume populare și se indreptau spre răsărit. Într-un mod ciudat se contopeau cu ceilalți de la cealată casă. Un tablou minunat care parcă te transpunea într-o lume a pietății. Clopotele bisericii scăldate în soare băteau a chemare, iar oamenii cu surâsul pe față porneau în aceași direcție. Am văzut atunci cum se contopesc tradiția, credința și istoria.

Cel mai mândru în acea zi a fost fiul meu. Îmbrăcat în costum popular – e adevărat că nu cel al zonei- părea că își regăsise locul pe acest pământ.

Am știut atunci, că toate aceste frumuseți ale omului, ale istoriei, ale noastre se pot păstra.

V.1.6.5 EDUCAȚIA RELIGIOASĂ

ÎN SISTEMELE DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN EUROPA.

STUDIU COMPARATIV

Lumea se dezvoltă astăzi coordonată de anumite principii, unele mai bune, altele mai puțin bune. Depinde cine le observă.

Un lucru este cert: ideea de moral, nu este ceva ce nu aparține omului, este o parte a acestuia, una importantă care îl definește.

Omul se naște având bunătatea în el ca dar al lui Dumnezeu. Această parte morală coexistă odată cu noi.

Nimeni și nimic nu va putea înlătura ceea ce a clădit această frumoasă lume, peste care Dumnezeu ne-a ridicat ca o corolă, nimeni nu va putea distruge moralul.

Nu contest faptul că acesta duce o luptă permanentă cu provocările lumii actuale, dar religiosul și moralul sunt esențe umane, ele nu se dizolvă în problemele care caracterizează contemporaneitatea.

În anul 1999 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandările privind religia și democrația, în care se stipulează: “Educația este modalitatea cea mai importantă pentru combaterea ignoranței și stereotipiilor. Curriculumul școlar și cel universitar trebuie revizuite de urgență, astfel încât să promoveze o mai bună înțelegere a diferitelor religii; educația religioasă trebuie să fie abordată nu atât ca un ansamblu de lecții despre religii, cât mai ales ca o parte esențială de istorie, cultură și filosofie a devenirii umane.”

Legislația europeană abordează problematica moral-religioasă din perspectiva Convenției Europene asupra Drepturilor Omului și a Convenției cu privire la Drepturile Copilului, care prevăd libertatea de gândire, de conștiință și de religie a individului, precum și nediscriminarea sa în raport cu aceste criteria.

„Altfel spus, dobândirea valorilor morale și religioase trebuie să fie rezultatul abilității și experienței individuale autentice. În mod similar, dezvoltarea convingerilor morale și religioase trebuie să fie în concordanță cu valorile democratice în ansamblu, respectând deci drepturile omului, pluralismul și legislația.“

Educația religioasă în diferite țări din Europa.

Informații culese din studiul, Educația moral-religioasă în sistemul de educație din România, INSTITUTUL DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI,Laboratorul Teoria Educației, Coordonatori: dr. Monica Cuciureanu, cercet. șt. III Simona Velea, cercet. șt. III.

Grecia

Legislația: Biserica ortodoxă are în Grecia un rol privilegiat, garantat prin Constituție. Conform articolului 3 din Constituție, se stabilește în numele Sfintei Treimi că religia „dominantă” a populației grecești este ortodoxia orientală, sub autoritatea bisericii autocefale din Grecia (statisticile oficiale estimează că aproximativ 95% din populație este ortodoxă, minoritățile religioase cele mai importante fiind musulmanii, catolicii, martorii lui Jehova, protestanții, evreii și creștinii de rit vechi). Conform articolului 16 al aceluiași document, „scopul educației – misiunea esențială a statului – este de a-i forma moral, intelectual, profesional și fizic pe cetățenii Greciei, de a le dezvolta conștiința națională și religioasă și de a contribui la împlinirea lor ca cetățeni liberi și responsabili”.

Constituția nu prevede în mod explicit învățământul religios ortodox, dar solicită ca învățământul să facă legătura între normele ortodoxiei și conștiința națională și religioasă a elevilor din Grecia. Astfel, apartenența majorității populației la această religie conferă putere bisericii ortodoxe, iar învățământul religios constituie forma de menținere a identității naționale prin promovarea doctrinei și tradițiilor ortodoxe.

Statutul disciplinei: Religia este disciplină școlară obligatorie (potrivit legii din 1985).

În școlile publice educația religioasă este organizată, controlată și finanțată de către stat; Ministerul Educației Naționale și al Religiei are îndatorirea de a realiza programele școlare, de a concepe, tipări și distribui manualele de religie, precum și de a forma cadrele didactice pentru această disciplină.

Responsabilitatea pentru curriculum: Educația religioasă a fost considerată un instrument de formare morală și etică a populației după dobândirea independenței statului grec de sub ocupația turcă.

Germania

Legislația: Germania contemporană este un stat secular, neutru din punct de vedere filozofic și deschis spre religie. Constituția țării garantează prin articolul 4 dreptul fundamental al cetățenilor statului la libertate religioasă.

Statutul disciplinei: Educația religioasă este materie obligatorie în majoritatea landurilor.

Responsabilitatea pentru curriculum: Educația religioasă este o problemă comună a statului și a comunităților religioase.

Organizarea : Articolul 7 al Constituției din 1949 prevede că învățământul religios este o „materie regulată de învățământ”, ceea ce înseamnă că Religia trebuie să apară în oferta unităților școlare publice.Formarea și statutul cadrelor didactice: Formarea și numirea cadrelor didactice sunt controlate de stat, iar statutul acestora nu diferă de cel al altor cadre didactice din învățământul german.

Marea Britanie

Legislația: În plan instituțional, Biserica Anglicană deține în Marea Britanie o poziție privilegiată ca biserică oficială. Învățământul religios a început să facă parte integrantă din sistemul de educație al Marii Britanii din 1944.

Schimbări importante în domeniul educației religioase au fost introduse prin Legea reformării educației din 1988, care a întărit locul educației religioase în programele școlare. Prin ea s-a introdus exprimarea „educație religioasă” (religious education) în loc de „instruire religioasă” (religious instruction) – sugerându-se astfel transmiterea deliberată a credințelor religioase.

Statutul disciplinei: Educația religioasă este disciplină obligatorie.

România

Legislația: În România educația religioasă este reglementată de un cadru legislativ complex. Astfel, Constituția României prevede în Articolul 32, Dreptul la învățătură: „Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege.”

Statutul disciplinei: Religia, ca disciplină școlară, este obligatorie pentru elevii din România. Totuși legislația prevede posibilitatea de dispensă, dacă familia copilului ori elevul însuși decide să nu frecventeze ora de religie.

Din acest studiu reiese clar faptul ca în marile țări din Europa se pune accent pe valoarea morală astfel încât, societatea să-și păstreze normele de viață demne de statutul nostrum de oameni.

V.1.7 ANALIZA DE DOCUMENTE

În analiza documentelor există trei etape:

Prima etapă este găsirea documentelor, un lucru devenit datorită internetului destul de facil.

Dintre adresele utile unde pot fi găsite anumite date concrete, studii, statistici făcute de către instituții specializate ar fi: www.insse.ro și www.osf.ro .

Cea de-a doua etapă constă în evaluarea documentelor.

Ultima etapă este evaluarea datelor. Acest lucru trebuie făcut pentru a fi siguri că avem o copie exactă a ceea ce ne-am dorit.

Am folosit câteva astfel de date pentru a verifica la nivel național, numarul de creștini de cult ortodox, respectiv, câteva date despre religiozitatea, credința și moralitatea la români.

De asemenea informații utile am găsit și în Constituția țării și Legile educației.

V.2 METODE DE PREDARE-ÎNVĂȚARE

FOLOSITE ÎN STUDIUL RELIGIEI.

METODE CLASICE

Etimologic, termenul metodă provine din grecescul „methodos”, care înseamnă „drum spre”. Metodele de învățământ pot fi definite ca „modalități de acțiune cu ajutorul cărora, elevii, în mod independent sau sub îndrumarea profesorului, își însușesc cunoștințe, își formează priceperi și deprinderi, aptitudini, atitudini, concepția despre lume și viață”.

În metodica predării religiei, autorii lucrării, Preot Prof. univ.dr. Sebastian Șebu ,Prof. Monica Opriș și Prof. Dorin Opriș ne prezintă elaborat Metodele de predare- învățare folosite în studiul religiei.

Autorii împart aceste metode pe mai multe categorii, care la rândul lor au alte subcategorii.

Astfel o primă clasificare a metodelor de predare-învățare este:

Metode de învățământ clasificate după demersul logic care duce la învățare

Metode de învățământ clasificate după izvorul principal al învățării

Aceasta este o primă clasificare generală făcută de către autorii în discuție.

Metoda, – spun aceași specialiști- este subordonată obiectivelor operaționale , obiectivelor formativ-educative și deci conținututlui lecției.

În funcție de metodele folosite putem avea rezultate mai bune sau mai puțin bune. În procesul educativ contează fiecare pas pe care atât profesorul cât și elevul îl face.

Deosebit de importantă este comunicarea dintre educabil și educator.Întotdeauna în orice muncă interumană contează legătura care se consolidează, binențeles la nivel profesional.

V.2.1 METODE DE ÎNVĂȚĂMÂNT CLASIFICATE DUPĂ

DEMERSUL LOGIC

Metodele incluse la această primă clasificare sunt:

V.2.1.1 METODA INDUCTIVĂ

În procesul de preadre –învățare , această metodă urmează cursul logic al evenimentelor mergând de la simplu la complex, de la concret la abstract, de la exemplu la reguli,de la particular la general.Autorii amintiți ai lucrării Metodica predării religiei o prezintă ca fiind folosită,,atunci când intenționam să predăm generalități, cunoștințe abstracte și definiții, pornind de la cazuri cunoscute, concrete.”

Această metodă se utilzează în etapa de comunicare a noilor cunoștințe, la lecții de transmire a cunoștințelor, la lecții mixte sau la aplicații practice.

Ca în orice altă metodă pot aparea și efecte negative ca:

supraîncărcarea lecției cu materialul intuitiv;

implicarea elevilor mai mult decât este necesar pe zona de material intuitiv;

obosirea elevilor pe zona amintită;

prezentarea acestei zone în momente neadecvate ale lecției.- sunt de părere aceași autori.

V.2.1.2 METODA DEDUCTIVĂ

Această metodă urmează în precesul de predare-învățare demersul logic deductive, adică de la general la concret, de la abstract la concret, de la reguli la exemple, de la necunoscut la cunoscut.Această metodă poate fi aplicată cu success doar la clasele/ elevii care au cunoștințe temeinice.

Metoda se poate folosi în diferite etape ale lecției.

V.2.1.3 METODA ANALITICĂ

Așa cum este prezentată prin denumirea sa, această metodă parcurge demersul logic, analitic.Un întreg poate fi descompus în diferite părți.

Metoda a fost folosită de Sfinții Părinți în Exegeza Biblică.

Poate fi folosită de către profesorul de religie în mod restrains în cadrul unei lecții.

V.2.1.4 METODA SINTETICĂ

Metoda aceasta este inversul metodei analitice.Urmează tot un demers logic al învățării, dar compunând din diferite părți, întregul.

La fel ca și metoda analitică se utilizează ăn mod restrains în procesul de predare- învățare.

V.2.1.5 METODA GENETICĂ

Se folosește atunci când se predau evenimente din istoria religiei.

Prin această metodă se reiau chronologic diferite evenimente importante.

V.2.2 METODE DE ÎNVĂȚĂMÂNT

CLASIFICATE DUPĂ IZVORUL PRINCIPAL AL ÎNVĂȚĂRII

Acestea sunt:

V.2.2.1 PREZENTAREA GENERALĂ, SCHEMATICĂ A METODELOR CARE DERIVĂ DIN ACEASTĂ CLASIFICARE

Am prezentat schematic o clasificare făcută de către Pr.Prof. univ. Dr. Sebastian Șebu, Prof. Monica Opriș și Prof. Dorin Opriș în lucrarea intitulată Metodica predării religiei, 2000.

Metodele se aplică de către profesor. Acesta hotărăște ce tip de lecție va aborda, care sunt mijloacele folosite și evident, metoda .

Eu, personal sunt adepta metodelor care implică elevul în parcursul demersului procesului de predare-învățare- evaluare. De exemplu, uneori pe lângă fișele de documentare le mai dau elevilor scurte fișe de lucru.

Pentru o bună aplicare a acestor metode este necesar ca profesorul să fie bine pregătit și, cum misiunea noastră, a dascălilor este una cu o răspundere mare, toate cărările oferite de noi, tinerilor trebuie bine cunoscute în prealabil.

„Țineti cont de fapte că nu puteți duce pe cineva acolo unde nu ați fost. Dacă nu ați parcurs drumul respectiv nu poți conduce pe altcineva pe acel drum. Ghid poate fi acela care a parcurs drumul ” .

FIȘĂ DE LUCRU

PILDA

Într-o biserică se întâmpla să vină cu regularitate un bătrânel în haine ponosite. Lumea, evident, se îmbrăca frumos la biserică, își lua – vorba ceea – hainele de duminică. Bătrânelului în schimb părea să nu-i pese. Haina murdară, prăfuită, pantaloni pătați… Așa că oamenii au început să fie deranjați de treaba asta și i-au spus preotului. Preotul a promis să se ocupe de problemă. Așa că l-a luat pe bătrânel deoparte și i-a zis:

“Tu știi cum ar trebui să vină îmbrăcați oamenii la noi la biserică?”

“Nu știu părinte.”

“Păi uite, deseară, când îți faci rugăciunea, întreabă-l pe Dumnezeu cum ar trebui să fie îmbrăcați oamenii care intră în biserica asta”

“Bine părinte”

A doua zi, bătrânelul apare la biserică în aceleași haine. Preotul îl întreabă:

“L-ai întrebat pe Dumnezeu cum să te îmbraci?”

“L-am întrebat, părinte.”

“Și ce-a zis Dumnezeu.”

“A zis că habar n-are. El n-a fost niciodată în biserica asta.”

Prezentați morala acestei pilde folosind un singur enunț.

………………………………………………………………………………………………………………………………….

V.2.3 STUDIU COMPARATIV ÎNTRE

METODELE TRADIȚIONALE/CLASICE ȘI MODERNE,

UTILIZATE ÎN PROCESUL DE PREDARE-ÎNVĂȚARE

Pentru ca procesul educativ să se desfășoare astfel încât să-și atingă țelul propus în ideea că învățământul este centrat pe elev, iar ceea ce urmărim ca și profesori este de a ne atinge obiectivele propuse, de a forma și șlefui caractere trebuie să găsim drumul care ne va duce spre sufletul elevului. Trebuie să-l și cunoaștem.

Nu suntem niște masini și categoric nu asta ne dorim să ajungem. Vrem să vedem că munca noastră e materializată în minunatii noștri elevi.

Așa cum am mai menționat în capitolele de mai sus este ușor să dăm vina pe tot ce este în jurul nostru și este chiar adevărat, dar în același timp noi, avem un drum de parcurs, mai mult chiar avem o datorie, aceea de a lăsa în urma noastră oameni care pot transmite mai departe valori.

Poate ca un oarecare procent dintre elevii noștri, ai fiecăruia nu vor fi interesați de ce vrem noi să transmitem. Poate nu azi, poate nici mâine, dar cine știe? …poate într-o oarecare zi, dar cu siguranță un alt procent va fi mai mult ca sigur interesat și va urma drumul pe care noi îl construim.

Elevii prezintă particularități psihoindividuale, astfel încât se impune utilizarea unei game cât mai ample de metode de predare care să le valorifice potențialul.

Trebuie să ținem cont de ceea ce doresc și tinerii. Trebuie să existe dialog, nu monolog.

Dacă vom intra la ore și ne vom ține exemplar ora, vom pleca apoi la următoarea oră, dar nu vom observa că un elev dintr-o clasă are nevoie de noi, de un sfat, că a intenționat să ne întrebe ceva, dar din dorința noastră de a nu pierde șirul ideilor și cursivitatea lecției nu am văzut acest lucru, atunci mai mult ca sigur că acea lecție nu a fost chiar atât de bună, mai ales prin prisma materiei pe care o predăm.

Apoi, e clar că elevii sunt diferiți, așa cum fiecare dintre noi e diferit.

Trebuie să încercăm să vedem ce fel de metode ar trebui aplicate pentru ca acest process să-ți atingă obiectivele propuse.

Semnificația metodelor depinde, în cea mai mare măsură, de utilizator și de contextul în care este folosită.

Metodele tradiționale, expozitive ori frontale lasă impresia că nu ar mai fi în conformitate cu noile principii ale participării active și conștiente a elevului.

Acestea pot însă dobândi o valoare deosebită în condițiile unui auditoriu numeros, având un nivel cultural care să-i asigure accesul la mesajul informațional transmis raportat la unitatea de timp.

Metodologia didactică actuală este orientată către implicarea activă și conștientă a elevilor în procesul propriei formări și stimularea creativității acestora. În acest context, prefacerile pe care le cunosc metodele de învățământ primesc câteva direcții definitorii.

Relația dinamică-deschisă constă în raporturile în schimbare ce se stabilesc între diferitele metode.

Diversitatea metodelor este impusă de complexitatea procesului de învățare, fiecare metodă trebuie să fie aleasă în funcție de registrul căruia i se raportează și binențeles corelată cu clasa de elevi la care predăm.

Metodele de predare-asimilare pot fi clasificate în :

Tradiționale: expunerea didactică, conversația didactică, demonstrația, lucrul cu manualul, exercițiul;

Moderne: algoritmizarea, modelarea, problematizarea, instruirea programată, studiul de caz, metode de simulare( jocurile, învățarea pe simulator), învățarea prin descoperire.

Principala metodă de educare a gândirii în învățământul tradițional o constituie expunerea profesorului, completată cu studiul individual al elevului.

Această metodă a fost criticată, susținându-se că ea nu favorizează legătura cu practica.

Elevii asistă pasiv la expunere, pe care știu că trebuie să o repete. Nu se implică și apare la un moment dat acea dorință de a se termina ora și de a urma rutina aceasta la următoarea și următoarea oră.

Tinerii sunt activi, vor să se implice – a adevărat, nu toți- ,astfel încât să materializeze ceea ce au învățat.

Cealaltă metodă tradițională, convorbirea cu întreaga clasă, antrenează mai mult participarea elevilor, dar elevii sunt ghidați, nu știu ce se urmărește.

Așadar, forma clasică a învățământului dezvoltă puțin gândirea elevilor.

Ulterior s-au preconizat diverse moduri de organizare a învățământului, denumite școli active, în care accentul cade pe studiul individual efectuat de elevi. Modul nou, activ, de organizare a învățământului se dovedește superior, dar solicită mult timp. Odată cu descongestionarea programelor școlare în cadrul reformei învățământului, se va începe și activizarea predării în școala românească.

Metodele activ-participative pun accent pe învățarea prin cooperare, aflându-se în antiteză cu metodele tradiționale de învățare.

Educația prin participare ii ajută pe elevi să-și exprime opțiunile în domeniul educației, culturii, timpului liber, pot deveni coparticipanți la propria formare.

Elevii nu sunt doar un receptor de informații, ci și un participant activ la educație.

A gândi critic înseamnă a deține cunoștințe valoroase și utile, a avea convingeri raționale, a propune opinii personale, a accepta că ideile proprii pot fi discutate și evaluate, a construi argumente suficiente propriilor opinii, a participa activ și a colabora la găsirea soluțiilor.

Principalele metode de dezvoltare a gândirii critice sunt: – metode moderne

După majoritatea psihologilor contemporani, metodele active – modern prezintă un mai mare interes pentru tineri, iar ca și caracteristici par să fie superioare celor tradiționale- a

Metodele moderne se caracterizează prin următoarele note:

sunt centrate pe activitatea de învățare a elevului, acesta devenind subiect al procesului educațional;

sunt centrate pe acțiune, pe învățarea prin descoperire;

sunt orientate spre proces;

sunt flexibile, încurajează învățarea prin cooperare și capacitatea de autoevaluare la elevi, evaluarea fiind una formativa;

stimulează motivația intrinsecă;

relația profesor-elev este democratică, bazată pe respect și colaborare, iar disciplina derivă din modul de organizare a lecției.

Avem un drum de urmat, iar în acest drum vrem, nu vrem va trebui să învățăm oarecum să ținem pasul cu timpul.

Uneori ne va greu, nu vom putea găsi puterea de a înțelege ce s-a întâmplat cu cei care ne privesc întrebători și oarecum dezinteresați, dar cest lucru nu înseamnă că nu mai putem face nimic. Trebuie să știm ca și profesori care este drumul spre elevii noștri.

Fiecare om este minunat în felul său. În fiecare dintre noi există ceva mai frumos, mai aparte, mai altfel. Acel ceva care te face deosebit, care îți dă o nouă identitate. Nu putem fi toți extraordinari la un anumit lucru, așa cum nu putem să fim mereu cum și-ar dori cei din jurul nostru, dar cu siguranță avem o cale de urmat. Nu pot fi toți profesori sau ingineri, sau medici, sau strungari, sau zidari, sau avocați. Fiecare are un alt drum pe care îl alege.

Educația are rolul clar de informare, de dirijare, de descoperire, de implicare, de alegere, de susținere, de exploatare, de practicare, de identificare a drumului fiecăruia dintre noi, căci :

,,Natura ne aseamănă, educația ne deosebește.”- ne transmite din trecut și rămâne mereu actual, Confucius

V.3 METODE DE ABORDARE A ÎNVĂȚĂMÂNTULUI RELIGIOS: EXEMPLE DE BUNĂ PRACTICĂ

V.3.1 ABORDAREA BAZATĂ PE COOPERARE ÎN EDUCAȚIA RELIGIOASĂ

Învățarea cooperativă este tipul de învățare interactivă (cu colegii, profesorii și furnizorii de patrimoniu, etc).

Omul prin natura sa este o ființă socială care nu poate trăi singur, el fiind obișnuit să socializeze. Această metodă interactivă va creea o punte de legătură, un dialog al învățării între profesor și elev.

Cei care au formulat și au susținut puternic această teorie și practicile de Învățare echivalente (învățarea prin cooperare) sunt Kurt Lewin , Morton Deutsch și frații David și Roger Johnson. Morton Deutsch poate fi considerat „inventatorul” care a definit învățarea prin cooperare și a încadrat-o într-o teorie. El a elaborat „teoria interdependenței sociale”în cadrului disertației sale din 1949. Asistentul său a fost Kurt Lewin, cel căruia i s-a acordat adesea paternitatea psihologiei sociale.

Poate este interesant de știut că Morton Deutsch este fondatorul teoriei și practicilor de rezolvare a conflictelor, care au permis soluționarea și medierea multor conflicte internaționale Roger and David Morton Deutsch Johnson.

Cooperarea elevilor întro clasă poate crea lucruri neașteptate.

Această metodă este o formă de bună practică deoarece reușita va fi a tuturor, fiecare având rolul bine stabilit. În cazul unui eșec, de asemenea acesta va fi împărți și va fi mult mai ușor de acceptat înfrângerea.

Astfel, organizarea unei campanii caritabile, sociale, culturale poate fi o bună metodă prin care, alături de profesor, elevii vor descoperii numeroase valori morale.

Iată un stfel de proiect dezvoltat de către elevii Colegiului Tehnic ,, Dimitrie Leonida” Timișoara .

Proiectul se numește ,, Te provoc să fii și tu înger !” și are un scop caritabil- ajutorarea a 25 de copii din cadrul unității noastre școlare proveniți din familii cu venituri mici.

COLEGIUL TEHNIC ,, DIMITRIE LEONIDA ,, TIMISOARA

Str. Dunărea Nr.9 Timișoara

Tel. 0256472315

Te provoc să fii și tu …„înger!"

Nu ar trebui să existe copii care

să nu primească un cadou de sărbători!…

Dar tot așa nu ar trebui să existe persoane care să nu simtă cu adevărat că această sărbătoare unește oamenii.

Elevii claselor V-XII ai Colegiului Tehnic "Dimitrie Leonida" vă invită să fiți alături de ei în încercarea de a-i ajuta pe cei mai puțin norocoși dintre colegii lor din clasele I-IV și să faceți o donație care să le aducă zâmbetul pe buze.

Vă mulțumim!

Vă rugăm să ne sprijiniți în demersul nostru de ajutorare a copiilor nevoiași de la clasele primare adoptându-i simbolic și încercând să le readucem zâmbetul pe buze în pragul sărbătorilor de Crăciun.

În data de 7 decembrie la ora 12, în sala festivă, copiii de la învățământul primar vor susține un program artistic făcând primul pas spre demararea acțiunii.

Programul artistic va fi urmat de oferirea de cadouri .

Fiți alături de ei!

Campania mai avea atașată următoarea povestioară.

"La marginea unui sat trăia odată un moșneag supărăcios. De urâcios ce era, nici măcar un cățel nu-și găsise adăpost în ograda moșului. Cel mai mult, bătrânul era supărat pe copii; când le auzea glasurile pe stradă ieșea și-i alunga cu pietre.

Dar, într-o iarnă mai aspră, moșneagul căzu la pat bolnav. Nu era nimeni care să-l îngrijească. Doar copiii care locuiau prin apropiere s-au mirat că moșneagul cel răutăcios nu se mai ivește la gard ca să-i alunge. Câțiva copii mai curajoși s-au gândit să bată la ușa lui. Deoarece nu le răspunse nimeni, intrară în casă nepoftiți. Găsindu-l pe bătrân aproape înghețat de frig, ei se grăbiră să facă focul. Fugiră la casele lor și, în grabă, negăsind repede ceva mai potrivit, își umplură ghetele și cizmele cu cărbuni. Nici nu-și dădură seama că se întoarseră la casa bătrânului desculți. Din cărbuni se încinse un foc puternic și bătrânul se învioră. Înduioșat de sufletul bun al celor mici, moșneagul se gândi să-i răsplătească.

În dimineața următoare, toți copiii găsiseră, în locul încălțămintelor murdare de cărbuni, cizmulițe noi, pline cu dulciuri, jucării și bani.

De atunci, în fiecare iarnă, bătrânul pregătea surprize copiilor. Pentru că devenise atât de bun și darnic, Dumnezeu îl preschimbă într-un Sfânt și-l însărcină să-i ocrotească și să le aducă bucurii copiilor cuminți."

("Darurile din cizmulițe")

De multe ori copilașii ne uimesc prin puritatea sentimentelor și prin impulsurile inocenței lor.

De aceea am hotărât să ne lăsăm și noi antrenați în acest vârtej și să-i ajutăm, adoptându-i simbolic pe timp de un an.

Menționez că această campanie continuă și a fost un real succes. Fondurile strânse au fost realizate prin donații de la toți elevii și profesorii și din scurte spectacole realizate de către membrii cercului de religie ,,Îngerașii creatori” în colaborare cu Mitropolia Banatului și Biserica parohială din zonă.

V.3.2 ABORDAREA RELIGIEI PRIN UTILIZAREA

DISTANȚĂRII ȘI A SIMULĂRII

Este o metodă care solicită implicarea elevilor, imaginașia și cunoștinșelor acestora.

De obicei este agreată de către elevi deoarece are puterea să deschidă un dialog care nu își propune să nu treacă de o anumită linie, lăsând loc de întrebări, problematizări și uneori dezbateri.

– Tehnicile de distanțare și de simulare se pretează la învățarea despre religie și la învățarea de la religie.

– Tehnicile de distanțare permit elevilor implicarea în dialoguri pe teme interculturale și interreligioase într-o manieră sigură, fără teamă sau stânjeneală.

– Tehnicile de distanțare includ utilizarea terților, a personajelor imaginare, artefactelor și altor forme de învățare și predare “indirecte”.

– Simulările reprezintă situații complexe în care învățarea se realizează prin soluționarea de dileme sau prin utilizarea imaginativă a unor construcții pentru identificarea și discutarea problemelor.

Posibilitatea discutării religiei interdisciplinar dă ocazia elevilor să penduleze între o serie de materii și să execute un tur al cunostințelor.

Prin simulare uneori elevi descurcă probleme, care la acea vreme nu puteau sau nu au fost rezolvate.

V.3.3. METODA REALIZĂRII UNUI “spațiu sigur” PENTRU DEZVOLTAREA EXPRIMĂRII DE SINE

– Un “spațiu sigur” asigură o atmosferă ospitalieră pentru explorarea în sala de clasă a viziunilor diferite.

– Un “spațiu sigur” creează un ambient fără insecuritate, teamă și tensiune.

– Un “spațiu sigur” oferă spațiul pentru participare egală.

– Un “spațiu sigur” imprimă reguli ale dialogului, care presupun respectul reciproc.

– Un “spațiu sigur” poate organiza învățarea în sala de clasă.

V.3.4 ABORDAREA EMPATICĂ ÎN EDUCAȚIA RELIGIOASĂ

Empatia nu este o stare de spirit, ci un stimul emoțional și mental dinamic, necesar în educația realizată prin comunicare.

Empatia ajută la o mai bună cunoaștere a celorlalți, la o mai bună înțelegere a noastră înșine și la ameliorarea relațiilor cu ceilalți.

Se pot formula multe întrebări, pentru a se investiga propriul nivel de empatie și a se ameliora comunicarea empatică.

Abordarea empatică în educația religioasă poate crește toleranța interreligioasă și ameliora climatul educațional.

V.3.5 ABORDAREA EDUCAȚIEI RELIGIOASE CA DIMENSIUNE A EDUCAȚIEI INTERCULTURALE

Abordarea contextuală utilizează un eveniment comun sau un loc comun din realitatea culturală drept bază pentru învățarea interculturală și interreligioasă.

Abordarea contextuală se bazează pe ideea învățării ca fapt socio-cultural și accentuează nevoia de a plasa procesul de învățare în situații autentice.

Abordarea contextuală recunoaște faptul că fiecare context socio-cultural particular are anumite evenimente, anumite trăsături istorice comune, artefacte culturale, ritualuri, festivități ori celebrări, unele probleme și provocări, care pot servi drept fundament comun pentru educație.

Abordarea contextuală este deosebit de utilă acolo unde există o lipsă de manuale școlare sau alte materiale didactice în sistemul educațional

Sursa informațiilor referitoare la aceste metode considerate bune practice:

INSTITUTUL DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI,Laboratorul Teoria Educației,Educația moral-religioasă în sistemul de educație din România,Coordonatori: dr. Monica Cuciureanu, cercet. șt. III și Simona Velea cercet.șt. III București 2008

V.3.6 PROIECTE EDUCATIV-MORALE

(implicarea elevilor în realizarea acestora)

Am realizat de-a lungul carierei mele de dascăl, carieră care de altfel mi-am dorit-o și pe care o practice cu mult drag, faptul că pentru a înțelege copiii, pentru a ajunge în lumea lor trebuie înainte de toate să-i înțelegem.

Lumea adolescenților este cel mai adesea închisă, ei se manifestă conform celor de lângă ei, sau uneori total impotriva acestora. Într-un mod uneori total justificat ei încearcă să ne atragă atenția asupra unor lucruri care se desfășoară în jurul nostru.

Astfel m-am hotărât să formez un club al ,,îngerașilor creativi”. Mai coornodam o serie de activități , dar pe acesta mi-am propus să-l abordez un pic mai altfel.

Am anunțat formarea acestui club și am pornit la drum în septembrie 2012, cu 15 copii. Aceștia erau înscriși la programul de cateheză al Bisericii , coordonat de către un om minunat, diacon M.M. Am colaborat minunat existând permanent o legătură școală –Biserică.

Spuneam că mi-am dorit ca acest club să fie altfel. Și a fost.

Am prezentat copiilor o serie de activități, iar ei si-au ales câteva. Ne-am propus să fim ca o familie și să încercăm să facem în fiecare săptămână activități diverse. De la pictură, am plecat spre informatică, apoi am hotărât să facem dansuri latino și dansuri de societate-copiii aflând că am studiat acest domeniu- . Atunci când ne intâlneam, la început doar o zip e săptămână , apoi două zile pe săptămână îmi părăseam statutul de profesor și deveaneam una cu ei, un fel de soră mai mare.

Am început să participăm la concursuri și să deschidem noi orizonturi. Ne implicam cu bucurie în orice proiect fie el cultural, ecologic sau educative. Încet dar cu încrederea crescând în noi am adunat o serie de diploma. În fiecare lună erau mai mulți copii.

La un moment dat am cerut ajutor, un profesor voluntar care sa îi coordoneze. Adevărul este că cei de la liceu coordonau grupe de elevi mai micuți.

În decembrie, aveam alături de mine 74 de „îngeri artiști.”

Activitățiile care au avut succes sunt:

Pictura pe sticlă;

Pictura pe piatră;

Dans de societate;

Dans latino;

Să,, scriem” în imagini;

Informatica – un joc al minții;

Acești minunați copii au fost incluși în programul lucrării mele. Împreună am elaborate o serie de proiecte de success prin care au răspuns -sau cum spun ei-, au găsit o cale să răspundă îndemnului pe care l-a descifrat Nicolae Steinhardt la Iisus Hristos.

I-a fermecat fragmentul citit de mine, din lucrarea scriitorului teolog, Dăruind vei dobândi, deoarece auziseră o discuție între elevii de clasa a XII-a care le erau , de altfel coordonatori de grupă.

„ Hristos, asadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: să dăm ce nu avem.

Dar să-l ascultam pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie.

Îi mărturisește starețului : să știti, Părinte, că nu am nici credință, nici lumină, nici esență nici curaj, nici încredere în mine și nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puțin; nimic nu am.

Firesc ar fi fost să fie de îndată respins. Nu așa însă. Ci starețul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde:

Ce-are a face! Nu ai credință, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea și tu.

Căutându-le pentru altul, le vei dobândi și pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele și semenul tău ești dator să-l ajuți cu ce nu ai.

Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, ușa a treia pe dreapta.

Nu din prisosul, nu din puținul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce iți lipsește. Dăruind altuia ce nu ai – credință, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi și tu.

“Trebuie să-l ajuți cu ceea ce nu ai.” “Dând ce nu ai, dobândești și tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ți lipsesc.”

“Cu ceea ce crezi ca nu ai, dar care este, care va fi in tine.

Mai adânc decât adâncul sinei tale.

Mai tăinuit, mai înfășurat, mai limpede izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtășie.”

Să dai ceea ce nu ai!- grea misiune- și-au zis elevii mei, dar totuși au găsit răspunsul în urma primului nostru proiect, Te provoc să fii și tu înger, despre care am vorbit. Deși nu toți copilașii din cadrul cercului au o situație financiară bună au hotărât să ajute pe alții, și au reușit. Acestui proiect s-au alăturat multe altele pe care le voi prezenta în anexe.

Vreau să concluzionez spunând că, este deosebit de important să ne dedicăm muncii pe care o facem, să ne apropiem de sufletul minunat, pur al copiilor. Ei au resurse nesecate de energie și talent. Noi, doar trebuie să-l descoperim. Putem să facem acest lucru folosind metode adecvate în procesul educativ.

Evoluția elevilor implicați in cadrul cercului/clubului Colegiului Tehnic

„Dimitrie Leonida” Timișoara

V. 4 INTERPRETAREA FINALĂ A DATELOR

Identificarea problemelor cu care se confruntă tinerii, dar și metodele de predare –învățare care pot fi benefice unei educații religioase echilibrate, cu un bun impact în rândul elevilor de liceu și nu numai a fost obiectul cercetării mele.

Astfel, am urmat pașii planificați pentru atingerea obiectivelor.

Obiectivele propuse au fost:

identificarea provocărilor cu care se confruntă tinerii în lumea contemporană;

rolul educației religioase și potențialul acesteia de a contribui la formarea morală a tinerilor;

promovarea adevăratelor valori culturale, morale și spirituale prin intermediul educației religioase;

rolul pe care il ocupă familia, școala și biserica în viață tinerilor;

găsirea de metode de predare-învățare care să amelioreze ,,minusurile” morale și care să fie agreate de liceeni.

Cercetarea a încercat să surprindă opiniile subiecților investigați despre :

valoare/ non-valoare ;

valori morale importante ;

religie (gradul de importanță care se acordă religiei în formarea morală și spirituală a tinerei generații);

rolul și importanța principalilor agenți implicați în educația religioasă (familie, biserică, școală);

locul și rolul religiei în școală.

Pentru o cât mai bună prezentare a lucrării și analiza acesteia, precum și pentru rezultate concludente și ameliorări pozitive am folosit mai multe metode de culegere de date.

Acestea sunt:

Analiza de documente ( studii și cercetări în domeniu, documente de planificare a educației, articole pe tema dată);

Panelul, de asemenea, o metodă de observare parțială, bazată pe un eșantion stabil, format dintr-un anumit număr de persoane de la care se obțin date prin chestionare, la diferite momente de timp;

Ancheta pe bază de chestionare (mai multe chestionare, date la interval bine stabilite);

Studiu de caz ( prezentarea valorii religiei la nivel European);

Interviu;

Prelegere;

Dezbatere;

Observația, urmând ordinea din planul alăturat.

Tema abordată de mine viza în primul rând tinerii, dar pentru o mai bună analiză am colaborat în studiul meu și cu elevi cu vârste mai mici, într-un eșantion separat, aceștia nefăcând parte din grupul țintă.

Au fost implicați 103 elevi ai Colegiului Tehnic„Dimitrie Leonida” Timișoara în grupul țintă, la care se adaugă 74 de elevi din cadrul Cercului de religie al școlii, cerc coordonat de mine.

Clasa asupra căreia se va reflecta gândirea și viața lui Nicolae Steinhardt este clasa aXII-a.

Celelalte clase de liceu, respectiv, clasele IX, X, XI vor fi cele care evidențiază rezultatele studiului prin comparație.

Metoda cea mai utilizată a fost chestionarul.

Pentru rezultate concludente am ales să aplic această metodă de cercetare astfel:

la începutul anului școlar;

la începtul semestrului II;

la sfârșitul anului școlar .

La clasa a XII-a am aplicat chestionarele în trei etape pentru a observa corect efectele în sens pozitiv sau negativ pe parcursul anului școlar, având în vedere că la această clasă am decis să prezint la fiecare oră câte o secvență din viața omului de cultură, scriitorului și teologului Nicolae Steinhardt.

De asemenea, tot la această clasă am decis ca portofoliu de final, la religie și limba și literatura română să fie prezentarea unui om de valoare- scriitor, teolog, regizor, fizician, etc al țării noastre.

În paginile anterioare – la aplicarea chestionarului – , am prezentat rezultatele chestionarului în prima etapă-septembrie 2012.

Aplicat la finalul anului școlar rezultatele au fost satisfăcătoare, nu excelente fiind marcate doar câteva schimbări la nivelul final al întrebărilor.

Nu s-au mai inregistrat valori la fel de mari ca în prima etapă la dezinteresul total față de anumite valori sau instituții.

Chestionarul a fost aplicat la clasa aXII-a separat .

La această clasă am înregistrat rezultate foarte bune.

Astfel la întrebarea numărul 1,

În momentul de față ce rol are școala în viața ta?

Dacă la elevii de liceu s-au înregistrat următoarele rezultate în prima etapă,

SEPTEMBRIE/OCTOMBRIE (103 elevi)

iar apoi în cea de-a doua, luna Mai

MAI –IUNIE (80 elevi- 23 fiind clasa aXII-a –analizare separată)

Se poate observa că a scăzut dezinteresul total pentru școală, crescânt interesul, ceea ce este bine, dar în rest se mențin procentele înregistrate în prima etapă.

Rezultate clasa aXII-a. (23 de elevi)

Clasa aXII-a a fost eșantionul fix, asupra acestuia am aplicat metoda de observare panel, metoda de observare parțială .

Se poate observa creșterea interesului pentru educație.

Menționez că la toate celelalte întrebări cuprinse în chestionar s-au înregistrat astfel de creșteri treptat.

Prima creștere a fost în luna ianuarie- când am mai aplicat o dată chestionarul la această clasă-, iar apoi o creștere considerabilă de 17 elevi din 23, în luna mai. Această creștere a fost la elevii care consideră că educația are un rol foarte importantă pentru ei.

La prima chestionare doar 5 elevi considerau același lucru.

Iată reprezentarea grafică a parcursului interesului pentru educație.

Și la celelalte întrebări răspunsurile au alte valori, mult mai importante devinind sănătatea, părinții, dragostea și credința în detrimentul banilor, care în prima chestionare ocupau locul 2 ( mă refer strict la clasa aXII-a )

Elevii au dat răspunsuri prin care se poate observa că au pus valoare pe credința și educația moral-religioasă.

Am mai aplicat un chestionar la această clasă referitor la influența pe care au resimțit-o sau nu asupra lor, în mod direct sau indirect datorită studierii pe parcursul unui an de școlar al lui Nicolae steinhardt.

În urma analizării răspunsurilor date de către elevii chestionați s-au înregistrat rezultate deosebite.

Acestea au fost prezentate anterior, dar voi reveni asupra unora dintre ele pentru exemplificare.

Chestionarul:

La prima întrebare Ce mesaj transmite Nicolae Steinhardt, oamenilor prin opera sa și prin viața pe care a dus-o?

,, Mesajul este acela că fericirea va aparține acelora care cred cu tărie și care știu să vadă frumusețea în lucruri simple.”- M.M.

„ Steinhardt ne transmite să nu renunțăm la visul nostru, atâta timp cât acesta este aducător de bucurie pentru noi și ceilalți.”F.E.

A doua întrebare: Care este cuvântul care l-ar caracteriza pe monahul de la Rohia?, a adus prin răspunsurile elevilor un șirag de calități umane , șirag care compun o frumoasă caracterizare a omului, scriitorului, teologului Nicolae Steinhardt.

„ curaj ,iubire , credință, putere,fericire,creștin părinte ”

La ultima întrebare, Ce pasaj din opera sa/ viața sa, te-a impresionat sau te-a făcut să meditezi asupra propriei vieți? răspunsurile s-au îndreptat mai mult spre viața lui Nicolae Steinhardt, viață care de altfel este prezentată în opera acestuia.

„ Momentul cănd alege să se încreștineze, acolo, în pușcărie. Nu caută tot felul de scuze pentru a amâna decizia. Este extraordinar. Chiar știa că asta își dorește.”M.M.

„ Momentul când el pleacă la securitate. Vorbele tatălui care îi cere să nu fie fricos, să nu-l facă de râs. Fără să știe pleacă cu capul sus spre creștinism. Am învățat că uneori duritatea unui părinte are rolul de a te face să înțelegi că următorul pas în viață este o necunoscută și trebuie să fi puternic.” C.E.

,,Închisoarea care devine pentru el locul fericirii. Puterea lui e dată de cultura lui. Citind mult și studiind, inainte de a intra în închisoare avea la ce să se gândească, să analizeze. Pe mine m-a pus pe gânduri …Trebuie să învăț mai mult.”T.A.

„De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire și de sens – M-am gândit să caut mai mult un răspuns la această afirmație, dar strict la mine.” C.V.

,,Botezul cu apă de ploaie. Mă gândesc că fiecare ploaie are darul de a ne aduce lumina. Nu cred că va trece de azi înainte o ploaie pe care să nu o asociez cu Steinhardt și fericirea.” E. F.

Iată că influența unei valori asupra tinerilor este puternică. Am încercat, și spre marea mea bucurie am și reușit să-i fac să citească fragmente din opera lui Nicolae Steinhardt.

Le-am strârnit curiozitatea, la început, apoi dragostea pentru marele teolog.

La problematizare, am sesizat o înregistrare a procentului elevilor care au fost deacord că există o strânsă legătură între credință și moralitate.

Toți elevii au fost deacord cu faptul că orele în care sunt implicați activ sunt mult mai atractive și, au mai dat un vot de încredere și aprobare faptului că e necesar să fim morali și, de asemenea este indicat să se studieze la ora de religie, educația morală.

Aplicând aceste metode și lăsându-i să aleagă dintr-o serie de teme propuse, am înregistrat o creștere spectaculoasă a elevilor activi în cadrul cercului de religie.

De la 15 elevi înscriși în luna septembrie, la 74 înscriși în luna decembrie.

O altă realizare a fost cererea venită din partea elevilor de la cercul de religie.

Aceștia și-au manifestat dorința de a studia și ei viața și opera lui Nicolae Steinhardt auzind de la colegii lor mai mari discuții pe această temă.

Astfel, Nicolae Steinhardt cu viața și opera sa, demne de un exemplu al moralității, iubirii, fericirii, libertății, curajului, frumosului, optimismului și mai ales a credinței a fost studiat și chiar îndrăgit de către elevii Colegiului Tehnic „Dimitrie Leonida” Timișoara.

Pot spune cu certitudine că elevii, deși la început nu foarte receptivi, au ajuns să vadă altfel lucrurile, oamenii și viața lor în general după ce au început să-l „cunoască” pe părintele Nicolae Steinhardt.

Dovadă stau numeroasele lor campanii pro viață, pro cultură, tradiție, iubire, educație, caritate și altruism pe care le-au elaborat și aplicat.

Toate aceste proiecte le-am prezentat anterior, în celelalte capitole, iar o parte dintre aceste acțiuni le voi atasa la capitolul, Anexe.

CONCLUZII GENERALE

„Vii sunt numai cei care-și prefac ideile în fapte, dau realitate cuvintelor rostite, trec pe plan existențial conceptele și visările planului ideativ.”

Nicolae Steinhartd

Spuneam la începutul lucrării mele că îmi doresc, ca mamă în primul rând, apoi ca profesor, să am puterea de a transforma oglinda în fereastră pentru cei dragi mie și pentru oamenii din jurul meu, să le ofer educația astfel văzută de către Sydney J. Harris, un jurnalist american .

"Întregul scop al educației este să transforme oglinzile în ferestre."

Surpriza a fost aceea de a descoperi, recitindu-l pe Nicolae Steinhardt că propria mea fereastră a fost doar oglindă până acum. E adevărat, o oglindă cu unele infuzii ale transparentului, dar tot oglindă.

Cu fiecare rând recitit- citisem cu ardoare opera lui Nicolae Steinhartd în liceu-parcă orizontul meu părea mult mai larg, mai întins, mai plin de culoare, iar viața parcă îmi devenise mult mai frumoasă.

Poate pentru că de data aceasta nu îl citeam doar pentru mine, ci trebuia să-l reiau cu responsabilitate pentru a putea să-l predau elevilor mei, sau poate vârsta diferită, sau poate puterea uluitoare a cuvintelor operei sale m-au făcut să văd în fiecare clipă sensul suprem al frumosului.

Nu pot ști cu exactitate, dar cert este că uluitorul său mod de a comunica cu noi, cititorii pare inexplicabil de plăcut.

Ai impresia că de undeva, dintr-o lumină așezată ascunsundeva în ungherul camerei, în apropierea ta, Steinhardt te ajută să descifrezi slova sa. Minunat.

Apoi, faptul că ne transmite cât suntem de norocoși, că suntem botezați creștini, că iubim, că iertăm, că suntem …

Da! Am avut norocul să mă nasc într-o familie de creștini, adevărați creștini care mi-au dăruit dragostea, credința și nădejea în cel mai pur mod cu putință, așa cum numai părinții o pot face, -dincolo de interes, de așteptări- cu duioșie și nesfârșită iubire.

Acest lucru mi-l doresc și eu. Să fiu pentru elevii mei acea ,,doamnă profesor” care predă ca un părinte, ca o mamă – dincolo de interes, cu dragoste pură pentru ceea ce face.

Din studiul meu a reieșit faptul că, elevii își doresc un profesor de religie apropiat de ei, de sufletul lor. Și-l doresc calm, iubitor, responsabil.

Menirea noastră ca dascăli este să ne apropiem de ei, elevii noștri, copiii noștri.

Am observat pe parcursul acestei cercetări că tinerii pot fi și trebuie îndrumați spre lucruri bune, spre valori autentice, spre fapte care să îi determine să vadă dincolo de ideea de teribilism, specifică vârstei adolescentine- atenție nu numai acestei generații, ci tuturor generațiilor.

Din interviuri, chestionare, dezbateri, problematizare a rezultat că tinerii sunt dornici să învețe dacă noi, cei care le oferim din bagajul nostru de cunoștințe știm cum să le incităm curiozitatea și deasemenea găsim calea prin care îi implicăm în căutarea răspunsurilor.

În timp ce tehnoredactam această lucrare, pentru câteva clipe gândul, acest mecanism jucăuș al nostru, m-a purtat spre anii mei de liceu. Încerc să-mi amintesc dacă eu eram răzvrătită, dacă iubeam ideea de a învăța. Și, da, parcă mă vedeam…scriindu-mi meticulos temele, citind și încercând să mai găsesc în bibliotecă ceva suplimentar . Dar, în același timp mi-am adus aminte de alți colegi, care erau mai năzdrăvani, care animau clasa.

Deci, nu suntem toți la fel, dar în fiecare generație există tipuri diferite de personalități, oameni diferiți care au caractere diferite.

Din răspunsurile date în cadrul chestionarului am prezentat și imaginea profesorului,

– în cazul acesta, de religie, dar eu cred că se pot raporta răspunsurile, sau cel puțin o parte majoritară la toți profesorii-.

Să fie blând, bun, calm, să iubească copiii, oamenii, să cunoască materia, să fie credincios, să aplice metode moderne, să fie dispus să redea cu calm ceea ce nu înțeleg elevii, să fie un bun sfătuitor, să zâmbească.

Nu cred că doar acum își doresc elevii un astfel de profesor. Așa ni l-am dorit și noi, așa cred că și-l vor dori și generațiile viitoare.

Este de fapt imaginea bunătății, a frumuseții și a iubirii.

Alte rezultate ale cercetării mele au fost ca o alarmă, ca un strigăt mut. De multe ori spunem că tăcerea este cel mai puternic strigăt.

Și pornim la drum. Găsim oglinzi. Cu răbdare, iubire, tandrețe și multă credință le transformăm în ferestre.

Din păcate foarte mulți dintre elevii noștri, tinerii care formează viitorul nostru au ca modele de valoare tipul succesului pe moment, lucruri uneori false, sau efemere.

Aleargă după alte coordonate ale idealului.

Un ideal oarecum care pare ușor de atins,- doar pare, doarece în spatele farmecului afișat este de prea multe ori, umbra unui chin -, dar mai ales un ideal aducător de beneficii materiale.

Să fie oare această fugă permanentă a omului după bani, ideea de valoare supremă?

Tinerii nu-și mai doresc educație, nu mai au încredere în societate, în sistemul oarecum dur care ne orientează involuntar spre sărăcie, sau ne aleargă spre o zonă total nesigură.

Cu toate acestea se poate observa din documentarea mea că atunci când se insistă asupra ideii de valoare, ei, tinerii și-o însușesc. NU refuză valoarea. O îndrăgesc, și cu toate că această țară le fură părinții care muncesc pe pământuri străine, iar viața grea îi obligă și pe ei să ia drumul pribegiei, totuși mai au mândria că sunt ceea ce sunt, că sunt români.

Își iubesc patria, își iubesc valorile, istoria- și de ce nu?- artiștii, sportivii, trăind succesul și înfrângerile alături de ei.

Sunt conștienți că nu învață cât ar trebui, dar aduc argumente asupra acestei stări, găsind vinovați uneori fară vină, alteori aduc răspunsuri justificative.

În aceste condiții, când tânărul dezorientat aflat într-o societate care nu este mai puțin dezorientată aleargă căutând un reper, iată că majoritatea nu refuză educația religioasă și cea morală considerând chiar că le sunt necesare.

La aceste răspunsuri pozitive venite din partea tinerilor nu se ajunge de la prima încercare- cel puțin, nu la toți-, dar existând o permanentă legătură între școală, familie și Biserică și pășind alături de ei, rezultatele pot fi neașteptate.

Un rol important în predarea religiei îl reprezintă, așa cum am mai menționat, metodele folosite în procesul instructiv-educativ. Tinerii sunt receptivi la tehnică, la modern, la acțiuneș la implicare. Ei sunt adepții metodelor interactive, bazate pe activități care să le pună în valoare talentele.

Odată explicată și demonstrată noțiunea de valoare aceștia o îmbrățișează și dau curs ideii care o înalță. Tânărul din ziua de azi nu refuză valoarea, doar că apare ideea de incertitudine, care poate fi înlocuită de antonimul acesteia cu măiestrie, calm , iubire și înțelegere.

Să fim deci, capabili să transformăm oglinzile în ferestre, iar tinerii își vor înălța aripile spre cer cu bucurie.

ANEXA

NON SOLUM ARMIS SED LIBRIS!

Proiect PRO Educație!

!!!! NU DOAR PRIN VIOLENȚĂ, CI( mai ales) ȘI PRIN INTELIGENȚĂ- ne putem face remarcați!

SĂ ÎNCERCĂM ÎMPREUNĂ, DRAGI COLEGI!

RESPECT!

CLASA aXII-a B vă salută și vă invită să „fim” mai buni!

COLEGIUL TEHNIC „ DIMITRIE LEONIDA” TIMIȘOARA

MÂNDRU CA SUNT ROMÂN

Noi suntem mândri ca suntem ROMÂNI! TU?

Dacă simți românește te așteptăm luni, imbracat cu iie românească!

Clasa a XII-a B vă salută cu respect, românilor!

PROIECT DE LECȚIE

Data: 27 mai 2013

Clasa: a XII-a B

Profesor : PERIAN SIMONA

Școala : COLEGIUL TEHNIC

,,DIMITRIE LEONIDA’’ TIMISOARA

Aria curriculară : Om și societate

Disciplina: Religie, cultul Ortodox

Unitatea de învățare: Creștinismul și provocările lumii contemporane

Subiectul lecției : Tinerii și influențele vremurilor actuale / Rolul creștinului în dezvoltarea culturii și civilizației

Tipul lecției : MIXTĂ/ RECAPITULARE ȘI SISTEMATIZARE

(ORA LA DISPOZIȚIA PROFESORULUI)

COMPETENȚE GENERALE

1.Utilizarea eficientă a comunicării și a limbajului de specialitate

2.Exersarea , evidențierea demersurilor și a acțiunilor adecvate realizării tuturor faptelor bune prin prisma iubirii creștine

3.Învățarea aplicării metodelor adecvate fiecărei probleme din viața celor din jur ,prin iubirea creștină și prin caritate

4.Folosirea resurselor care susțin învățarea permanentă

COMPETENȚE SPECIFICE

cunoașterea puterii tinereții și puterii credinței

ințelegerea semnificației nădăjdii și a iubirii în viața tinerilor

prezentarea poziției tineretului între dreptate și sfințenie.

STRATEGIA DIDACTICĂ

Resurse procedurale

SISTEM METODOLOGIC:

conversația euristică, expunerea, modelarea, explicația, problematizarea,

feed-back-ul, algoritmizarea, generalizarea, dezbaterea.

Forme de orizare:

frontal, individual.

Resurse materiale:

catalog, tablă, cariocă ,auxiliar, videoproiector, laptop, filme documentare- sursa you tube, site-uri de specialitate, Biblia, Harta vietii lui Iisus Hristos, FIȘA DE DOCUMENTARE

FILME DOCUMENTARE.

Modalități de evaluare:

observația sistemică, evaluare orală , dezbatere, conversatia problematizarea, dezbaterea.

LOCUL DE DESFĂȘU: Sala de clasă

BIBLIOGRAFIE:

Internet

Auxiliar Clasa aXII-a

Biblia

Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi

Jurnalul fericirii

Schița Lecției

Fișă de documentare

Rolul tineretului în promovarea valorilor creștine

Tinerii reprezintă puterea omenirii. Prin ei, lumea își continuă mersul spre ,,început și sfârșit”.

Aceștia preiau crucea omenirii și o pregătesc la rândul lor să o predea următoarei generații. Pe umerii lor stă o mare răspundere. Omul viitor, fericirea, libertatea, iubirea, credința …și viața.

Este necesar să recunoaștem valoarea și frumusețea pură în tot ce ne înconjoară, tot așa cum este important să înlăturăm tot ce murdărește viața, conștiința și crezul nostru.

Un bun creștin știe că religia sa este cea care promovează egalitatea între semeni.

În fața lui Dumnezeu toți suntem egali. De asemenea trebuie să știe că fiecare om de pe acest pământ este aproapele său pe care trebuie să-l iubească ca pe el insuși, așa cum ne-a învățat Mântuitorul Iisus Hristos.

Virtuțiile teologice care au darul de a îngloba celelalte valori sunt:

Credința.

Dragostea.

Nădejdea.

Sfantul Apostol Pavel spune în Epistola Întâi către Corinteni:

„Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”

(Cor.13,13)

Colegiul Tehnic„Dimitrie Leonida” Timișoara

ANEXA

FIȘĂ DE DOCUMENTARE

Cine este Nicolae Steinhardt?

Nicolae Steinhardt (n. 29 iulie 1912 – d. 30 martie 1989) a fost un scriitor, publicist, critic literar, călugăr și jurist român, originar din Pantelimon, județul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate. Este autorul unor vaste opere unice în literatura română. A fost doctor în drept constituțional.

Dintre operele de seamă ale monahului amintim:

Dăruind vei dobândi

Jurnalul fericirii

,,Dintr-o înțelegere mai atentă a verbului a crede îmi pare că rezultă numeroase consecințe. Trei se arată vrednice a fi menționate aici pe scurt:

1. De vreme ce esența o constituie credința, se poate afirma că actele de asceza se bucură numai de o valoare și o însemnătate individuală și educativă. Textul de la Colos. 2, 20-23 ne ajută să pricepem o enunțare la prima vedere îndrazneață. Se întreaba Apostolul neamurilor de ce oamenii care cred în Hristos rabdă porunci ca: nu lua, nu gusta, nu te atinge! Apoi numindu-le lucruri menite să piară prin întrebuințare potrivit unor rânduieli și învățăminte omenești, conchide: “unele ca acestea au oarecare înfățișare de înțelepciune în păruta lor cucernicie, în smerenie și necruțarea trupului dar n-au nici un preț și sunt numai pentru sațiul trupului.” Ascezele, asadar, nu sunt osândite (să nu fie!) ori minimalizate, însa li se delimitează câmpul gravitațional, magnetic și valoric: sunt bune ca acte de înfrangere și smerenie, ca “exerciții spirituale”, ca disciplina, dar nu atrag prin ele însele ceea ce numai harul, credința și faptele bune, laolaltă, ne pot face să dobândim.

2. Se cade să nu ne lăsăm ispititi de vraja (ori obsesia) căutării și aflării dovezilor; pot fi de ajutor unora; dar nu celor care știu că “Hristos n-a vrut să-Și intemeieze împărăția Sa spirituală pe nisipul iluziilor (stiintifice, istorice s.a.m.d.), ci pe stânca de granit a credinței”.

Toate argumentele filosofice, istorice ori științifice sunt supuse relativității acestor discipline mereu schimbătoare. Ptolemeu l-a înlocuit pe Aristarh din Samos; Copernic pe Ptolemeu; Einstein pe Copernic. În așteptarea zilei când, probabil, tahioni ori alt fenomen încî neobservat ori alte calcule vor pune in discuție teoria relativității.

3. Dacă prin credință ne apropiem în modul cel mai desăvârșit de Hristos, dacă ea este calea cea bună spre mântuire, nu e mai puțin adevărat că fără fapte credința e moartă (Iacov 2, 17). Mai mult decât atât: aici pe pământ “cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire” (Rom. 10, 10). Credința, s-ar putea spune interpretând cuvintele apostolicesti, e suficientă în relația de tip eu-tu dintre credincios și Mântuitorul său. Dar în relația mai complicată om-mediu-Dumnezeu, om-semen-Hristos, mântuirea implica și mărturisirea credinței, curajul de a o proclama public, în fața celorlalți, de a nu te lepăda ori rușina de Hristos și de credința ta. Verbul a crede ajungând astfel în dublu chip fundament al nădejdii, mântuirii. După cum spre a ne dovedi sinceritatea și seriozitatea credinței ne sunt cerute faptele bune, tot astfel pentru a ne dovedi netemerea și nerușinarea în fața semenilor trebuie să o mai și mărturisim “cu gura”, către exterior. Pentru că nu credem în Hristos numai în calitatea noastră de ființă individuală, de suflet incomparabil, ci și de om-în-lume, de om-printre-oameni.

Cred, Doamne, și mărturisesc. Copula este capitala și de neevitat: amândouă verbele ne condiționează, ne caracterizează, ne fac întru adevărat fii ai Tatălui ceresc. Astfel încât concluzia nu poate fi alta decât: nu “a dovedi” este completarea lui “a crede”, ci “a mărturisi”. Și daca-i vorba așa, oare nu faptele bune și mărturisirea nereticentă a credinței sunt cele mai bune dovezi ale credinței? Credința nu are nevoie de nici un soi de dovezi, are însa nevoie să fie dovedită.

Faptele bune și mărturisirea cu gura – singure – prefac verbul a crede într-o putere și-i dau încărcătura energetică și duhovnicească necesară trecerii lui din rândul vorbelor în al cuvintelor, din al ideilor în al acelor “idei-forță” despre care a scris Alfred Fouillee”.,,

FILM DOCUMENTAR

VIAȚA ESTE FRUMOASĂ!

VIATA E UN DAR!

BIBLIOGRAFIE

Antonie de Surosh, apud. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei, București 1995

Antonie Plămădeală, Biserica în mers, vol. II, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1999

Arhim. Ioanichie Bălan, Călăuza Ortodoxă în Familie și Societate II ,Ed. M.M.B. 1998

Arșavir Acterian, Amintiri despre Nicolae Steinhardt, crestomație, Editura Dacia (Colecția "Alternative"), Cluj-Napoca, 2002, ISBN 973-35-1306-7.

Bocoș Mușata, Teoria și practica cercetării pedagogice, Editura Casa cărții de știință

Bria Ion, Ortodoxia în Europa, Ed.Trinitas, Iași,1995

Cezar Bîrze: Perspectiva politicii educaționale. în: Keast, John (Edit.): Religious diversity and intercultural education: a reference book for schools. Council of Europe, Cluj-Napoca, 2007

Conf. univ. dr. Constantin Cucoș, Pedagogie,Ed. Polirom, 1996

Constantin Noica, Jurnal filosofic, Ed.Humanitas, București,1990

Constantin Noica, Mathesis sau Bucuriile simple, Ed. Humanitas, 1934

Cucoș, Constantin, Educația religioasă. Repere teoretice si metodice, Polirom, Iasi, 1999

Dan Puric, Despre omul frumos,Ed. Supergraph, București, 2009

Dicționar explicative al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Ed.Univers Enciclopedic, 1996

Dumitru Salade, „Educație și personalitate”, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 1995

Dumitru Stăniloae, nota 263 la Isaia Pustnicul, Douăzeci și nouă de cuvinte, Filocalia XII, traducere din grecește, introducere și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2009

Durkeihm Emile- Educație și sociologie, Ed.Didactică și pedagogică, București,1980

Elena Macavei, Pedagogie. Teoria educației, Editura Aramis, București, 2002

Elisabeta Stănciulescu, Teorii sociologice ale educației, Editura Polirom, Iași, 1996

Fahey, T., et al. Quality of life in , European Foundation for the Improvement of Living and Working Conditions, 2004.

Fiodor M. Dostoievski, Demonii, Ed.Polirom, 2007

G.G. Antonescu, Filosofia și pedagogia lui Kant, în Istoria pedagogiei, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Cultura Românească, București, 1939

George Văideanu, Educația la frontiera dintre milenii, Editura Politică, București, 1988

Georgios Mantzaridis, Morala creștină, Editura Bizantina, 2006 , Colectia Biblioteca Teologica Universitara ISBN:9739492762

I.Mărginean, Politica socială, București, Editura Expert, 2004

Ioan Nicola, Pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992

Ion Drăgan, Ioan Nicola, Cercetarea psihopedagogică, Editura Tipomur, Târgu-Mureș, 1993

Ion Gh. Stanciu, O istorie a pedagogiei universale și românești până la 1900, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977

Jean Piaget, Psihologia inteligenței, E.D.P., 1965, București

John Keast (Edit.): Religious diversity and intercultural education: a reference book f schools. Council of Europe, 2007

Kohlberg, L.  Essays on moral development: The nature and validity of moral stages, Vol. 2.  Ed.Harper & Row, 1984, San Francisco

Lucian Blaga , Opera petică,Ed. Humanitas, București, 2010

M.Ionescu, V. Chiș,Didactica modernă, Editura Dacia, Ediția revizuită,Cluj-Napoca, 2001

Mihail Sadoveanu,Opere alese, vol II, Ed. Cartex, 1993

Nicoale Steinhardt în dialog cu Ioan Pintea, Primejdia mărturisirii, Mănăstirea Rohia, Iași Polirom, 2009, ISBN 978-973-46-1288-8

Nicolae Steinhardt (Antisthius), În genul lui Cioran, Noica, Eliade…, Editura Humanitas, București, 1996, ISBN 973-28-0655-9 (reeditare a: Antisthius, În genul…tinerilor, 1934)

Nicolae Steinhardt, Călătoria unui fiu risipitor, Editura Adonai, 1995, fără localitate, ISBN 973-97030-3-8.

Nicolae Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi… (Scrisori către Virgil Ierunca: 1967-1983), Editura Humanitas, București, 2000.

Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Ed. Mănăstirea Rohia Polirom, 2008

Nicolae Steinhardt, Eu însumi și alți câțiva (eseuri noi și vechi), Editura Dacia (Colecția "Discobolul"), Cluj-Napoca, 2001, ISBN 973-35-1182-X.

Nicolae Steinhardt, Între lumi, Editura Dacia (Colecția "Alternative"), Cluj-Napoca, 2001 (reeditare).

Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Ed. Mănăstirea Rohia, Polirom,2008, ISBN 978-973-46-1079-2

Nicolae Steinhardt, Monologul polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991

Noul dicționar explicativ al limbii române, Ed. Editura Litera Internațional, 2002

Octavian Paler,Scrisori imaginare, Ed. Polirom, București, 2010

Pr.Prof.D. Calugăr, Catehetica, Manual pentru Facultățile de Teologie Ed..Renașterea,2005

Prof.Dr.Vasile Timiș, Religia în școală.Valențe eclesiologice, educaționale și sociale, http://www.scribd.com/doc/38535061/Timis-Religia-in-Scoala,

Rest, J.R., Narvaez, D., Thoma, S.J., & Bebeau, M.J., (1999). DIT2: Devising and testing a revised instrument of moral judgment. Journal of Educational Psychology

Roger Daval, Tratat de psihologie socială,1967

Șanta Gheorghe, Valorile crestine în educația morală a adolescentului, Casa Cărții de Stiință, Cluj-Napoca, 2004

Șebu Sebastian, Opriș Dorin, Opriș Monica, Metodica predării religiei, Reîntregirea, Alba Iulia, 2000

Septimiu Chelcea, Metodologia cercetetării sociologice,Ed. Economică, ISBN: 973-709-323-3, București , 2007

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre cum se cade sa-și crească părinții copiii, Deisis, Sibiu, 2000

Simone de Beauvoir, Sângele celorlalți, Colecția: Ficțiune fără frontiere, Ed. Paralela 45, 2008

Timiș Vasile, Religia în scoală. Valențe eclesiale, educaționale si sociale, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004

Toma de Kempis,Urmarea lui Hristos,Ed.Mitropolia Banatului,Timișoara,1991

Valeriu Anania, Din spumele mării, Ed.Dacia,1995

Velimirovici Nicolae, Învățături despre bine și rău, Editura Sofia, București, 2006

Virgil Ierunca, în prefața cărții „Dumnezeu în care spui că nu crezi…” N. Steinhardt, Ed. Humanitas

ARTICOLE

,,Război intru cuvânt”, Școala Crucii- de Părintele Nicolae Steinhardt (http://www.razbointrucuvant.ro/)

Academia Română, Dictionarul explicativ al limbii romane (ediția a III-a, 2009, revăzută și adaugită), Ed. Univers Enciclopedic, 2009, ISBN 9786069215975

Gordon, Vasile, Învățământul religios românesc la cumpăna dintre milenii. Repere ale unui scurt excurs istorico-pedagogic, Ortodoxia, nr. 3-4, 2000

Ioan Pintea, Adevărul literar și artistic, Nr. 859 / 21 februarie 2007

Irina Ciobotaru, Nicolae Steinhardt – un model de zidire a identității, Tabor, Traditie și actualitate în B.O.R,Revistă lunară de cultură și spiritualitate românească editată de Mitropolia Clujului,Albei, Crișanei și Maramureșului, Nr. 6/ anul VII/ iunie 2013

Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae De La Rohia), Dăruind vei dobîndi – Cuvinte de credință, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1992, fără ISBN.

Raluca Tănăsescu,/traducere Radu Hagiu, Părintele Damaschin de la Platina (California) – Un răspuns ortodox la provocările lumii contemporane, rev.„Familia Ortodoxă”, Material apărut în nr. 4 din “Presa Ortodoxă”18.02.2011

Ștefan Iloaie, rezumat la articolul Credința, Fapta și Morala în opera Monahului de la Rohia, ”Studia Universitatis B.B.”, Ediția nr.2, 2012

Vlăsceanu L., Școala la Răscruce, Iași, Editura Polirom, 2002

Ziarul Lumina, Statutul disciplinei Religie, dezbătut la Palatul Parlamentului,Actualitatea românească, 20 martie, 2008

DOCUMENTE

Institutul de Științe ale Educației, Laboratorul Teoria Educației Educația moral-religioasă în sistemul de educație din România, Coordonatori: dr. Monica Cuciureanu, cercet. șt. III, Simona Velea, cercet. șt. III ,București , 2008

Legea învățământului nr.84/1995, Articolul 9