Aspecte estetice ale tehnologiei metalo-ceramice [305082]

UNIVERSITATEA DE VEST "VASILE GOLDIȘ" ARAD

FACULTATEA DE MEDICINĂ DENTARĂ

SPECIALIZAREA: TEHNICĂ DENTARĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: [anonimizat]: [anonimizat]

2016

UNIVERSITATEA DE VEST "VASILE GOLDIȘ" ARAD

FACULTATEA DE MEDICINĂ DENTARĂ

SPECIALIZAREA: [anonimizat]: [anonimizat]: [anonimizat]

2016

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………………..5

Partea generală……………………………………………………………………………………..6

1. Estetică……………………………………………………………………………………………..7

1.1 Istoric……………………………………………………………………………………………….7

1.2 Bazele esteticii…………………………………………………………………………………..8

1.3 Estetica în medicina dentară………………………………………………………………10

1.4 Clasificarea maselor ceramice existente pe piață………………………………….10

1.5 Cerințele estetice ale pacienților………………………………………………………..14

1.6 Proprietățile optice ale ceramicii………………………………………………………..15

1.7 Selecția culorii în practica dentară……………………………………………………..15

2. Ceramica în stomatologie…………………………………………………………………18

2.1 Istoric……………………………………………………………………………………………..18

2.2 Compoziția ceramicii dentare…………………………………………………………….18

2.3 Proprietățile maselor ceramice…………………………………………………………..19

3. [anonimizat]…………………………21

3.1 Edentația parțială……………………………………………………………………………..21

3.2 Clasificarea edentațiilor după Kennedy………………………………………………21

3.3 Proteza parțială fixă………………………………………………………………………….22

3.4 Părțile componente ale punților dentare………………………………………………22

3.5 Raportul corpurilor de punte cu creasta edentată………………………………….22

3.6 Avantajele și dezavantajele utilizării protezelor parțiale fixe…………………23

3.7 Materiale și instrumente folosite în confecționarea punților dentare……….23

3.8 Tehnici pentru fixarea masei ceramice la componenta metalică……………..25

Partea specială…………………………………………………………………………………….28

4.Contribuții personale………………………………………………………………………..28

4.1 Etape tehnice de realizare a [anonimizat]……..28

4.2 Etape tehnice de realizare a coroanelor ceramice semifizionomice de tip Weiser………………………………………………………………………………………………….47

Concluzii……………………………………………………………………………………………..55

Bibliografie………………………………………………………………………………………….56

INTRODUCERE

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupați de restaurarea dar și de îmbunătățirea calității danturii, deteriorate datorită factorilor precum modul de viață și hrană. Astfel, cele mai vechi proteze dentare se pare că au fost lucrările din aur ale fenicienilor, etruscilor și mai târziu ale grecilor și romanilor. Dovezi ale tratamentelor împotriva deteriorării dințiilor și ale extracțiilor realizate cu forcepsul au fost găsite în scrierile lui Hipocrate și Aristotel. Primele încercări de înlocuire a dințiilor datează din jurul anului 600 î.Hr., in Phoenicia, Libanul de astăzi, unde dinții lipsă erau înlocuiți cu dinți umani, dinți ciopliți din cei de proveniență animală sau fildeș.

O dată cu dezvoltarea spectrului de cunoștiințe în domeniul stomatologiei, dar și a instrumentarului și a materialelor utilizate în acesta, mai multe posibilități de restaurare protetică au fost descoperite.

Evoluția acestor practici a făcut ca la sfârșitul secolului XVI-lea, în Italia, Franța și Germania, dinții din os sau fildeș să fie fixați prin sârme de aur și argint de dinții vecini, luând astfel naștere primele proteze parțiale fixe, proteze ce au ca scop restaurarea morfo-funcțională a țesuturilor dento-alveolare.

Totodată preocuparea omului pentru frumos este o constantă în viața acestuia, indiferent de perioda istorică la care ne raportăm, însă datorită mijloacelor tehnologice reduse, a materialelor folosite precum și a cunoștiințelor insuficiente a celor care practicau această meserie, pacienții nu se bucurau de rezultatele dorite, atât din punct de vedere funcțional cât și estetic.

Aceste necesități au dus la îmbunătățirea cunoștiințelor, tehnicilor și a materialelor, astfel încât restaurările dentare estetice au devenit o permanență în activitatea medicului stomatolog. Este dificil să vorbim astăzi despre materiale estetice datorită numărului mare al acestora, dar și datorită selecției celui mai bun, însă prin vechimea utilizării ei, a calității și a rezistenței, ceramica dentară nu este întâmplător denumită "regina materialelor dentare".

Primele experiențe pentru obținerea porțelanului datează în Europa de la sfârșitul secolului XV, dar adevăratul inițiator al ceramicii dentare este un farmacist din Saint-Germain, numit Alexis Duchateau (1774).

O nouă descoperire revoluționară este marcată de arderea ceramicii pe o tijă de platină, realizată de Giuseppangelo Fonzi, între 1806-1808, iar procedeul reprezintă prima tehnică mixtă metalo-ceramică.

PARTEA GENERALĂ

-TEORETICĂ-

ESTETICA

În literatura de specialitate din țara nostră, se menționeaza trei noțiuni diferite, acestea fiind reprezentate de fizionomie, cosmetică și estetică. Ceea ce au în comun aceste noțiuni este defapt ideea de frumos, aspectul plăcut al unei persoane, al unui zâmbet, al unei restaurări dentare.

Diferența de terminologie poate fi eliminată foarte simplu, astfel încât noțiunea de fizionomie se axează strict pe trăsăturile feței, pe expresia acesteia, care nu are nimic in comun cu frumosul. Un chip poate fi agreabil, sau din contră. De aici deducem ca utilizarea repetată a noțiunii de "restaurare fizionomică" nu este tocmai corectă.

Prin cosmetică se face referire la arta de îngrijire a tenului, deci de departe putem să ne dăm seama că vorbim despre o eroare când este menționată noțiunea de "restaurare cosmetică".

Nu în ultimul rând, estetica este știința care studiază legile și categoriile artei, ale percepției asupra frumosului. Pornind de aici, observăm că noțiunea de "estetică dentară" este cea mai potrivită, deoarece medicina dentară modernă și ramurile acesteia urmărește nu numai îngrijirea igienică a dinților ci și realizarea unui zâmbet plăcut.

Astfel, putem încadra estetica dentara ca fiind ea însăși o ramură a medicinei dentare moderne, ramură ce studiază principiile care stau la baza aprecierii și mai ales a creării frumosului în practica stomatologiei.

ISTORIC

Estetica este un domeniu al filosofiei care are ca obiectiv principal analizarea și realizarea frumosului în sens larg, ea regasindu-se în mai multe domenii de interes.

Termenul de "estetică" își are originile în termenul grecesc "aisthesis", și care se refera la capabilitatea noastră de a percepe prin intermediul simțurilor.

Singura noțiune estetică care a primit statutul de categorie fundamentală și care este singura exclusiv estetică reprezintă frumosul, sau mai pe scurt "ceea ce place privirii". Elementele esențiale ale acestuia se bazează pe ideea de proporție, de simetrie și de armonie.

Canoanele de frumusețe ale anticilor erau diferite de la popor la popor și îmbracau aspecte foarte diferite. Astfel, idealul de frumusețe al Egiptului, spre exemplu, era reprezentat de Nefertiti, înfățișând trăsături bine reliefate, cu ochi mari, alungiți, buze cărnoase și o frunte înaltă. Putem vorbi aici chiar despre un contrast cu civilizația greacă, unde modelul marcant de frumusețe era întruchipat de un profil drept al feței, cu patru etaje egale, corespunzătoare părului, frunții, nasului și gurii, impregnate de grație și noblețe, caracteristici specifice spiritului aristocratic.

Cu timpul, fenomenul estetic capătă noi valențe, iar Immanuel Kant este cel care va aduce clasificările cele mai importante în priviința definirii naturii frumosului, cateva dintre ele fiind chiar esențiale, dar va stabili și caracterele acestuia.

Estetica drept disciplină însă, ia naștere de abia în 1750 datorită apariției cărții lui Alexander Gottlieb Baumgarten, numită"Aesthetica". Baumgarten, părintele esteticii, definește frumosul ca fiind perfecțiune fenomenală, definiție demnă de a fi remarcată.

Din dorința de a arăta cât mai plăcut posibil, estetica facială și aspectul surâsului devin de o importanță majoră, idealul devenind cel tipic Hollywood-ian, cu dinți albi, strălucitori, cu un aliniament deosebit.

BAZELE ESTETICII

Estetica reprezintă una dintre responsabilitățile majore ale medicului stomatolog cât și ale tehnicianului dentar, astfel ei trebuie să înțeleagă legile fiziologiei, fizicii și psihologiei care guvernează percepția formelor și culorilor dinților naturali, care trebuiesc reproduse cât mai bine posibil.

Cunoașterea manipulării luminii, culorii, aspectului și formei cu scopul de a crea o situație cât mai estetică, a devenit o obligație o dată cu apariția noilor materiale și metode în practica stomatologică.

Estetica, în cele din urmă, este un rezultat al intelectului și depinde de la observator la observator, producând emoții plăcute sau mai puțin plăcute, la baza ei regăsindu-se aspecte precum percepția și iluzia, lumina și umbra, estetica liniilor și a formelor, estetica culorii, etc.

Percepția și iluzia

Percepția vizuală este necesară în aprecierea estetică, examinarea vizuală reprezentând o rutină în cadrul investigației clinice obișnuite. Capacitatea de a percepe pericole, spre exemplu, este înăscută, însă capacitatea de a transforma imaginile bidimensionale în imagini tridimensionale este dobândită.

Aprecierea estetică este influențată de trăirile interioare ale fiecărui individ în parte, iar evaluarea esteticului necesită antrenament pentru a îmbunătăți percepția noastră din perspectivă artistică.

Iluzia, însă, reprezintă percepția falsă asupra unui obiect aflat în fața privirii, și prin controlul ei, dinții pot fi cosmetizați în așa fel încât să pară mai scurți sau mai lungi, mai mici sau mai mari, mai lați sau mai înguști, mai masculini sau feminini, scopul final fiind acela de a face restaurările să pară cât mai naturale.

Lumina și umbra

Acuitatea percepției vizuale este în strânsă legătură cu nivelul de iluminare, percepția vizuală nefiind posibilă în absența luminii, dar și de poziția privitorului.

Lumina artificiala ne dezvăluie doar două dimensiuni: lungimea și lățimea.

La polul opus avem lumina naturală, multidirecțională, care crează umbre cu ajutorul cărora percepem o a treia dimensiune, profunzimea, dar și forma obiectelor (în cazul nostru, morfologia dinților).

Obiectele intens luminate ni se par cele mai apropiate, iar cele mai îndepărtate sunt defapt cele aflate în umbră.

Manipularea umbrelor poate face ca restaurările dentare să capete un aspect cât mai apropiat dinților vecini și cât mai estetic, scopul fiind acela de a crea fețe aparent egale la dinții vecini cu aspect diferit.

Estetica liniilor și a formelor

Percepția asupra poziționării liniilor pe suparfața unui obiect a fost exploatată în modă, însă a fost folosită la fel de bine și în cadrul restaurarilor dentare estetice. Astfel, liniile și convexitățile dispuse vertical accentuează lungimea, pe când liniile și convexitățile orizontale subliniază lățimea.

Putem vorbi tot aici și despre formele atribuite sexului feminin, care sunt mai rotunjite, cu delimitări line, despre formele masculine, mai angulare și aspre, ba chiar și despre formele atribuite oamenilor vârstnici, care sunt reprezentate de dinți alungiți, cu forme de uzură accentuată.

ESTETICA ÎN MEDICINA DENTARĂ

Estetica dentară a luat naștere din dorința oamenilor de a avea un zâmbet cât mai frumos. Această specializare se adresează pacienților care își doresc dinți sănătoși, cât mai armonizați cu fizionomia.

Zâmbetul este una din expresiile chipului uman care ne influențează imaginea și relațiile cu cei din jur, iar încrederea în sine, satisfacția unui aspect plăcut și carisma unei persoane, sunt doar o mică parte din avantajele oferite de acesta.

Estetica danturii reprezintă, în momentul de față, o preocupare deosebit de importantă în rândul pacienților, aproape la fel de importantă ca și restaurarea funcțiilor cavității bucale. Cu timpul, dar și cu creșterea cerințelor estetice din ce in ce mai exigente, s-au impus anumite standarde în realizare unui zâmbet frumos, cel mai cunoscut dintre ele fiind zâmbetul "de revistă", zâmbetul Hollywood-ian. Tipologia acestui zâmbet este reprezentat de dantura sănatosă, albă, sclipitoare, cu dinți care prezintă un aliniament drept, fără diasteme sau treme.

Estetica în medicina dentară cuprinde un spectru larg de tratamente stomatologice din arii diferite precum protetica, ortodonția, implantologia, chirurgia, iar scopul principal imbunătațirea și mai ales înfrumusețarea aspectului danturii pacienților.

În vederea realizării unui zâmbet cât mai plăcut se recurge la folosirea mai multor tehnici, albirea, remodelarea dentară, tratamentele ortodontice, protezarea, înserarea unor implante și fațetarea sau acoperirea dinților cu materiale compozite sau ceramice, fiind doar câteva dintre acestea.

Pentru reproducerea îndeaproape a aspectului dintelui natural, mai exact al smalțului acestuia, dar și pentru rezistență, cel mai folosit material este ceramica dentară. Aceasta reprezintă o alegere excelentă atunci când dorim să recreem forma și funcțile unui dinte deteriorat.

CLASIFICAREA MASELOR CERAMICE EXISTENTE PE PIAȚĂ

Intrând în amănunt, ceramica dentară se poate clasifica in funcție de compoziție, de prezența sau absența scheletului metalic, de temperatura de sinterizare, de microstuctură și de structura atomică.

Astfel, în funcție de compoziția sa, ceramica poate fi feldspatică, aluminoasă și sticloasă.

Ceramica feldspatică poate fi și ea la rândul ei de două tipuri: ceramica feldspatică tradițională, care se folosește în tehnologia metalo-ceramică, și ceramica feldspatică modernă, care se utilizează în realizarea pieselor integral ceramice.

Ceramica aluminoasă are un conținut crescut de oxid de aluminiu, conținut care face această ceramică de o duritate extrem de crescută, având rezistență la compresiune și elasticitate crescută.

Ceramica sticloasă se caracterizează printr-o dispoziție neregulată a cristalelor, care prin ceramizare determină o densificare a microstructurii, astfel obținându-se o creștere mare a rezistenței.

În funcție de prezența sau absența scheletului metalic, masele ceramice se clasifică în sisteme metalo-ceramice și sisteme integral ceramice.

Masele ceramice mai pot fi clasificate și în funcție de temperatura de sinterizare:

-ceramică cu temperatură înaltă de sinterizare (1280-1390 °C) care este utilizată doar la fabricarea dinților artificiali prefabricați;

-ceramică cu temperatură medie de sinterizare (1090-1260 °C) folosită la realizarea coroanelor Jacket arse pe folie de platină;

-ceramică cu temperatură joasă de sinterizare (870-1065 °C) destinată in special sistemelor metalo-ceramice;

-ceramică cu temperatură foarte scăzută de sinterizare (660-780 °C) care se utilizează pentru acoperirea titanului, pentru aliajele cu conținut crescut în aur și pentru inlay-uri.

Deasemenea se mai pot clasifica și în funcție de microstructură, și anume în matrice vitroasă cu încărcătură cristalină dispersată sau matrice cristalină cu faza vitroasă dispersată, și în funcție de structura atomică (mase ceramice silicatice, oxidice sau neoxidice).

Simplificând, pe piața tehnicii dentare s-au dezvoltat tot mai multe companii care produc mase ceramice la nivel mondial.

De departe una dintre cele mai cunoscute este GC, fiind urmată de Ivoclar Vivadent, Vita-Zahnfabrik sau Kuraray Noritake Dental.

Fig. 1.4.1. GC Initial MC – Classic line

Fig. 1.4.2. IPS Style – Ivoclar Vivadent

Fig. 1.4.3. IPS Style – Ivoclar Vivadent

Fig. 1.4.4.. IPS InLine – Ivoclar Vivadent

Fig. 1.4.5. Vita VM – Vita Zahnfabrik

Fig. 1.4.6. Noritake EX-3 – Kuraray Noritake Denta

CERINȚELE ESTETICE ALE PACIEȚILOR

Zâmbetul este primul lucru pe care îl observăm în oglindă și pe care îl văd și ceilalți la noi. Un zâmbet alb, vibrant, nu numai că ajută la crearea unor impresii pozitive față de noi a celor din jur, dar crește și încrederea în sine și starea de bine a pacientului, astfel cresc și șansele de reușită în viața personală și profesională.

Majoritatea vedetelor de la Hollywood au înțeles că înfrumusețarea zâmbetului cu ajutorul diverselor proceduri de cosmetică dentară le poate schimba în mod radical prezența, un zâmbet frumos și sănătos fiind o calitate ce nu poate trece neobservată.

Astfel, se resimt influențele din mass-media, din industria filmului și modă, și ne lovim tot mai des de acest ideal al unui surâs hollywood-ian, surâs ce constă într-o dantură cât mai albă și mai strălucitoare, cu un aliniament riguros și forme simetrice.

Procedurile de cosmetică dentară folosite sunt foarte variate, începând de la o simplă îndepărtare a plăcii bacteriene, a tartrului și petelor prin tehnici de microabraziune, detartraj supra și subgingival, până la albire dentară profesională și chiar fațetarea dinților pentru un aspect total diferit. Se pot face și terapii prin remodelarea smalțului, coroane pe implanturi, intervenții chirurgicale estetice asupra gingiilor, tatuaje dentare și adăugarea de pietricele semi-prețioase pe dinți.

Totuși, pacienții au început să aibă așteptări tot mai mari de la medicul dentist și tot odată și de la tehnicianul dentar, aproape spre exagerat, centrul de interes fiind estetica danturii noi și nu funcționalitatea acesteia.

În majoritatea cazurilor, situația cu care pacientul se prezintă în cabinet nu este una apropiată de ideal, deci planul de tratament va încerca pe cât posibil să ajungă măcar în aceași direcție, spre dezamăgirea pacientului care speră la tipologia zâmbetului de care se lovește în mass-media.

O bună comunicare între doctor, pacient și tehnician, unde să fie discutate așteptările și posibilitatea ca acestea să fie înplinite, poate să aducă rezultatul final cât mai aproape de dorința pacientului.

PROPRIETĂȚILE OPTICE ALE CERAMICII

Cel mai folosit material, dar și cel mai recomandat pentru redarea esteticii este ceramica dentară, material a cărui poziție este încă neegalată de niciun alt material până la ora actuală. Dinții naturali contribuie la o situație clinică foarte complexă, ei fiind opaci sau tranparenți, pot prezenta o gamă variată de culori și nuanțe.

Două dintre cele mai importante caracteristici sunt stabilitatea coloristică și exactitatea coloristică a acesteia. Ceramica nu își schimbă culoarea o dată cu trecerea timpului,are o transluciditate asemănătoare cu cea a smalțului dinților naturali, și permite redarea în amănunt a fiecărui detaliu, totul ca dintele restaurat să arate ca dinții învecinați.

Spre deosebire de orice alt material folosit în stomatologie, ceramica are o cromatică deosebit de apropiată dinților naturali, datorită pigmenților anorganici, reprezentați în mare parte de oxizi metalici. Spre exemplu, culoarea specifică oxidului de argint este oranjul. Alte culori se pot obține din oxidul de mangan – violet, oxidul de crom – verde, oxidul de uraniu – negru și oxidul de nichel – gri.

Ceramica modernă se fabrică astfel încât senzația cromatică să fie asemănătoare indiferent de condițiile de iluminare, fie acestea naturale, fluorescente sau incandescente.

SELECȚIA CULORII ÎN PRACTICA DENTARĂ

În medicina dentară, selecția culorii se poate realiza clasic, prin analiză vizuală, sau cu ajutorul unor aparate numite cromametre dentare.

Metoda clasică, vizuală, constă în compararea elementelor dentare cu o cheie de culori, două dintre cele mai cunoscute fiind cheia Ivoclar și cheia Vita, care conțin patru grupe de nuanțe: A – brun-roșcat, B – galben-portocaliu, C – gri-verzui și D – gri-rozaliu. În laborator, prin amestecarea a 2 – 3 culori în anuminte proporții se pot crea nuanțe intermediare.

Pentru o redare a culorii și nuanței cât mai fidele, au fost produse sisteme chiar și mai complexe de atât, una dintre acestea fiind cheia de culori "tridimensională" Vitapan 3D-Master.

După stabilirea culorii de bază, alegerea nuanței devine facilă, însă acestea trebuie realizate în funcție de anumite condiții:

Culoarea se va alege în mijlocul zilei și nu în lumina directă a soarelui;

Poziția pacientului este dirijată în așa fel încât privirea stomatologului sau a tehnicianului să fie pe același plan orizontal cu planul de ocluzie al arcadei dentare;

Pentru a putea percepe cu acuratețe nuanța, aceasta nu trebuie privită mult deoarece după un timp ochiul se acomodează și devine influențat. Dupa 5 secunde se recomandă îndepărtarea privirii și orientarea acesteia spre un obiect a cărui culoare este total diferită;

Dintele din cheia de culori este așezat în aceeași poziție cu dintele de pe arcada dentară, să existe aceleași condiții de luminozitate.

Culoarea este prezentată pe dintele uscat și controlată în continuare de umiditate;

Concentrarea maximă a privirii trebuie să fie dirijată asupra treimii mijlocii a coroanei, deoarece reprezintă culoarea de bază.

Fig. 1.7.1 Ivoclar A-D Shade Guide

Fig. 1.7.2. Vitapan Classical

Fig. 1.7.3. Vita Toothguide 3D-Master

CERAMICA ÎN STOMATOLOGIE

ISTORIC

Etimologic cuvântul ceramică este de proveniență greacă, „keramos” reprezentând materia primă a olarilor (argila). În Grecia antică olarii erau denumiți „kerameus”.

Tot de origine greacă este și cuvâtul „porțelan”, acesta fiind cel mai nobil produs al ceramicii. El provine de la denumirea științifică a scoicii Porzellano Cyprea, a cărei cochilie este neteda și sidefată asemănătoare ceramicii glazurate.

Tehnologia de fabricație a porțelanului a fost descoperită în China și datează de dinaintea erei noastre, încă din anul 2697 î.Hr.

Primele încercări de obținere a dinților de porțelan se realizează în Europa, de către Tschirnhaus, in 1708, însă fără rezultate semnificative. Un an mai târziu este descoperit porțelanul tare, asemănator cu cel chinezesc, nu după mult timp luând ființă și manufactura de la Meissen, unde se realizează porțelanul alb.

În perioada ce va urma se vor face un șir de descoperiri importante printre care: realizarea unei proteze totale din porțelan (1774) de către inițiatorul ceramicii dentare, farmacistul Alexis Duchateau împreună cu dentistul Dubois de Chemant, arderea ceramicii pe o tijă de platină, acesta fiind prima tehnică mixtă metalo-ceramică (Giuseppe Fonzi – 1806), confecționarea primilor dinți de ceramică pe cale industrială (Wilson Peale împreună cu bijutierul Samuel Stockon White – 1825 ), realizarea primei coroane de substituție (Classius M. Richmond – 1880) , punerea la punct a ceramicii cu temperatură joasă de sinterizare astfel încât să permită reconstituirea metalo-ceramică pe metale nobile (1958) și aliaje nenobile (1970).

Astfel începea în urmă cu aproape 40 de ani era metalo-ceramicii. În prezent, realizarea lucrărilor metalo-ceramice nu mai reprezintă un domeniu nou pentru doctorii stomatologi și tehnicienii de la noi din țară, aceștia cercetând în continuare proceduri, tehnici, aparatură și mai ales materiale noi apărute.

COMPOZIȚIA CERAMICII DENTARE

Termenul de ceramică se referă la un material nemetalic anorganic, cu punct de plecare de la o pulbere, care se formează prin sinterizare sub acțiunea temperaturilor foarte ridicate.

Ceea ce diferă între compoziția porțelanurilor dentare și ale celor industriale sunt proporțiile materialelor prime folosite în realizarea lor, materiale reprezentate de caolin, feldspat si cuarț. Pe lângă acestea se mai folosesc și oxizii metalici, fondanții și agenții adiționali sau de flux.

Caolinul se găsește în natură sub formă argiloasă, care în formă pură este alb. Ca materie primă ceramică este folosit pentru a da opacitate, plasticitate și rigiditate materialului. În timpul uscării, caolinul își micșorează volumul prin pierderea apei, de aceea este integrat în compoziția maselor ceramice în proporție foarte mică sau chiar poate lipsi.

Feldspatul reprezintă componenta minerală de bază, fiind regăsit în masele ceramice în proporție de 70-80%. Este cel mai răspândit silicat din scoarța pământului și sunt componenții celor mai multe roci eruptive și metamorfice. După sinterizare, feldspatul devine sticlos în totalitate, păstrându-și forma totodată forma, caracteristică foarte importantă în vederea restaurărilor ceramice dentare.

Cuarțul se găsește în natură sub formă de cristale, în rocile sedimentare precum și sub formă de nisip de cuarț, el reprezentând masa refractară a maselor ceramice. În timpul arderii acesta se dilată, astfel compensând contracția caolinului. De asemenea aceasta dă și transluciditate materialului.

Fondanții sunt substanțe menite să umple spațiile cuprinse între substanțele de bază sau să scadă temperatura de sinterizare a porțelanului .

Pigmenții folosiți pentru nuanțarea maselor ceramice sunt în mare parte oxizi metalici. Aceștia au culori specifice: fier – roșu/galben, crom – verde, cobalt – albastru, iridiu – negru, argint – oranj, nichel – gri, aur – purpuriu, staniu – alb, titan – maro-gălbui, mangan – violet.

PROPRIETĂȚILE MASELOR CERAMICE

Proprietățile fizice sunt reprezentate de duritate, porozitate.

Duritatea maselor ceramice o depășește pe cea a smalțului dentar, caracteristică ce poate fi considerată chiar un dezavantaj, deoarece ca urmare a utilizării lor este abrazarea neuniformă a dinților antagoniști.

După sinterizarea maselor ceramice, în structura acestora apar incluziuni de aer, care scar transluciditatea și rezistența mecanică a acestora.

Proprietățile mecanice. Ceramica are o mare rezistență la șocuri, abrazie, presiune, însă un alt dezavantaj este faptul că este lipsită de elasticitate.

Proprietățile termice sunt reprezentate de dilatare, contracție și conductivitate.

Coeficientul de dilatare depinde de la o varietate de ceramică la alta, iar în cadrul unui singur tip de ceramică, de masele pentru dentina, smalț și colet.

Contracția termică se caracterizează prin micșorarea volumului piesei ceramice în timpul arderii. Reziduurile de apă sunt eliminate împreună cu impuritățile prezente. Volumul global al contracției ajunge la 30-40%, și este influențat de gradul de condensare al masei ceramice și de temperatură.

Conductivitatea termică este scăzută, deci țesuturile pe care le acoperă sunt protejate termic.

Proprietățile chimice. Ceramica nu este afectată de substanțele cavității bucale și nici de agenții de mediu. Singurul acid care atacă masele ceramice este acidul fluorhidric.

Proprietățile biologice. Ceramica este un material biocompatil cu cavitatea bucală și țesuturile de suport ale dintelui.

Toate aceste proprietăți fac ca masele ceramice să aibă o largă utilizare în domeniul stomatologic restaurativ, în parodontologie, ortodonție și implantologie. Spre exemplu: în stomatologia restaurativă se utilizează în realizarea de incrustrații, coroane de înveliș, coroane mixte, punți, dinți artificiali, fațete ceramice și dispozitive corono-radiculare ceramice. În chirurgia parodontală se folosește pentru umplerea defectelor osoase, în ortodonție pentru confecționarea brackets-urilor ceramice, iar în implantologie pentru realizarea implantelor ceramice și a dispozitivelor corono-radiculare.

TEHNICA METALO-CERAMICĂ ÎN PROTEZAREA PARȚIALĂ

FIXĂ

Restaurările mixte metalo-ceramice reprezintă forma cea mai modernă de tratament în cadrul restaurarilor protetice și a rezolvării edentațiilor reduse.

Rezistența metalelor a fost combinată cu calitățile estetice ale ceramicii pentru a obține restaurări cu un potențial estetic ridicat cât și cu proprietăți mecanice foarte bune.

EDENTAȚIA PARȚIALĂ

Este o stare patologică a Aparatului Dento-Maxilar, caracterizată prin diferite forme clinice produse de lipsa dinților, începând cu un singur dinte pana la absența mai multor dinți sau prezența unui singur dinte pe arcadă.

CLASIFICAREA EDENTAȚIILOR DUPĂ KENNEDY

Fig. 3.2.1 – Clasificarea edentațiilor după Kennedy

Această clasificare este bazată pe criteriul topografic al breșelor, și împarte edentațiile în patru clase:

Clasa I – cuprinde edentațiile bilaterale ale arcadei, breșele fiind delimitate de dinți restanți numai mezial.

Clasa II – cuprinde edentațiile unilaterale ale arcadei, breșele fiind delimitate de dinți restanți numai mezial.

Clasa III – cuprinde edentațiile bilaterale ale arcadei, breșele fiind delimitate de dinți restanți mezial și distalș

Clasa IV – cuprinde edentațiile în regiunea anterioară.

Clasificarea lui Kennedy este cea mai răspândită, datorită faptului că este simplă și practică.

PROTEZA PARȚIALĂ FIXĂ

Protezarea parțială fixă reprezintă o soluție protetică realizată cu ajutorul laboratorului de tehnică dentară care stabilește integritatea morfologică și funcțională a arcadelor dentare în edentații reduse,intercalate și multiple.

PĂRȚILE COMPONENTE ALE PUNȚII DENTARE

Părțile componente ale punții dentare sunt reprezentate de:

Corpul de punte, sau dinții intermediari care înlocuiesc dinții pierduți de pe arcadă.

Elementele de agregare de care este solidarizat corpul de punte la extremități și care realizează fixarea sau agregarea prin cimentare, a întregii proteze, pe dinții stâlpi. Elementele de agregare trebuie sa fie în număr de cel puțin două, așezate pe cei doi dinți limitanți ai breșei edentate.

Clasificare corpurilor de punte se poate realiza din mai multe puncte de vere, spre exemplu: după aspectul estetic (inestetice, estetice sau parțial estetice), după materialul din care sunt confecționate (metalice, nemetalice, mixte), după raportul corpului de punte cu creasta alveolară ( cu raport în șa-neigienic, cu raport în semișa-acceptat doar în zona frontală sau excepțional în cea laterală, cu raport tangent linear la maxilar lateral, cu raport tangent linear la mandibula, cu raport punctiform și suspendat).

Elementele de agregare sunt microprotezele prin care puntea dentară se fixează pe dinții stâlpi. Aici întâlnim mai multe tipuri de elemente de agregare: coroane ecuatoriale, coroane de înveliș total, coroane de înveliș mixte și coroane de substituție.

RAPORTUL CORPULUI DE PUNTE CU CREASTA EDENTATĂ

Corpul de punte în șa. Contact lejer dar extins a suprafeței mucozale cu creasta edentată;se realizează de la muchia crestei pe cei 2 versanți vestibular și oral pană la nivelul coletului dinților lipsă.

Corpul de punte în semișa. Fața mucozală ia contact cu mucoasa la nivelul coletului pe vestibular și se extinde pe versantul vestibular al crestei până la muchia crestei.

Corpul de punte tangențial linear la maxilar. Forma lui caracteristică prin reducerea feței mucozale determină realizarea contactului cu mucoasa de-a lungul unei linii aflate la nivelul coletului dinților lipsă,pe versantul vestibular al crestei. Fața mucozală care este oblic descendentă dinspre vestibular spre palatinal și face unghi de 45 de grade cu verticala,având înclinația variabilă în funcție de înălțimea dinților stâlpi.

Corpul de punte tangențial linear la mandibulă. Din treimea mijlocie suprafața linguală devine convergentă spre muchia mucozală.Pe fața vestibulară este modelată morfologia numai în treimea ocluzală,șanțurile sunt schițate, și pleacă oblic spre muchia crestei.Muchia mucozală rezultă din unirea suprafeței vestibulare cu cea linguală.

Corpul de puncte cu contact punctiform. Din treimea mijlocie toate fețele fiecărui intermediar converg spre un punct la nivelul căruia se realizează contactul cu muchia crestei edentate.

Corpul de punte suspendat. Se caracterizează prin existența unui spațiu între suprafața mucozală si muchia crestei de cel puțin 3 mm.

AVANTAJELE ȘI DEZAVANTAJELE UTILIZĂRII PROTEZELOR PARȚIALE FIXE

Printre avantajele utilizării protezelor parțiale fixe se numără și un număr mare de avantaje benefice Aparatului Dento-Maxilar, dintre care putem enumera: refacerea funcțiilor acestuia – masticația și fonația, profilaxia țesuturilor dure și a țesuturilor parodontale (spre exemplu, prin punțile dentare se pot preveni migrarile dentare, ba chiar mai mult, se pot stabiliza și dinții parodontotici), se refac contactele dento-dentare, volumul este identic cu cel al dinților naturali, oferă o senzație de stabilitate datorită fixității pe dinții strâmbi, iar morfologia punților permite desfășurarea normală a funcțiilor ADM.

Tot aici ne lovim și de câteva dezavantaje: igienizare problematică datorită zonelor ascunse, fizionomia nu se poate realiza perfect mai mereu datorită substratului metalic și necesită îndepărtarea țesuturilor dure.

MATERIALE ȘI INSTRUMENTE FOLOSITE ÎN CONFECȚIONAREA PUNȚILOR DENTARE

Tehnica metalo-ceramică necesită utilizarea unor aliaje metalice special elaborate care combinate cu ceramica să realizeze o legătura puternică între acestea.

Clasificarea aliajelor se poate face în două mari grupe:

Aliaje nobile: pe bază de Au, cu conținut crescut de aur, cu conținut Au-Pd, sau Au-Pd-Ag. Tot în această categorie intră și aliajele pe bază de Pd, cu conținut de Pd-Ag, Pg-Cu, sau Pd-Co.

Aliaje nenobile: care pot fi pe bază de Ni-Cr, Cr-Co sau Ti.

Ceramica dentară se prezintă sub formă de pulberi care sunt împărțite în opaquer, deep dentină, dentină, smalț și diferite accesorii și efecte pentru transparența, colorarea și corectarea ceramicii.

Masele ceramice se găsesc în sistem bicomponent în truse prevăzute cu pulberi-opaquer,dentină și smalț, în culori diferite și un lichid constituit din apă distilată sau alcool, la care se adaugă lianți care conțin amidon și zaharoză sau coloranți organici care se adaugă pentru a putea diferenția optic straturile de ceramică. Lichidul este destinat amestecului cu pulberile în vederea obținerii unei paste care se depune în straturi succesive pe suprafața metalului. Înafara pulberilor pentru straturile de bază mai există pulberi pentru colet, pentru glazură, mase pentru gingie, mase de corectură, mase pentru efecte și mase opace pentru dentină.Trusele conțin o placă de amestec și pensule din păr de veveriță.

Pe lânga ceramică și cheia de culori, avem nevoie și de instrumente pentru modelat : pensule speciale, spatule pentru amestec, separatoare, mamelon cutter-e.

Fig. 3.7.1. – Instrumentarul necesar în depunerea ceramicii

Fig. 3.7.2 – Instrumentarul necesar în depunerea ceramicii

TEHNICI PENTRU FIXAREA MASEI CERAMICE LA COMPONENTA METALICĂ

Legatura puternică pe care o formează aliajul metalic cu masa ceramică se produce prin fuziune la suprafata metalului și numai cu condiția ca aceasta să fie pregatită prin crearea unui strat de oxizi. Temperaturile ridicate din timpul sintetizării masei ceramice fac sa apară un schimb de ioni și atomi la nivelul interferenței metal-ceramica ce determină formarea unor legături covalente ionice și metalice.

Putem discuta aici despre două variante de fixare a mesei ceramice pe componenta metalică, și anume prin intermediul Bonding-urilor sau a oxidării aliajului.

Bonding-ul reprezintă defapt agenții de cuplare sau de legătură, și este comercializat sub forma de pastă fluidă, vâscoasă. După sablare și degresare, componenta metalică este acoperită cu acest Bonding în strat foarte subțire, prin pensulare.

Pentru a se produce oxidarea suprafeței componenta metalică este tratată termic, astfel pentru aliajele nobile temperatura este de 960-980° timp de 7-19 minute, iar pentru aliajele inoxidabile temperatura este 1030-150 timp de 30-60 de secunde.

Ipoteza legăturii mecanice- se explică prin intermediul microasperităților (microcavităților) săpate pe suprafața metalului cu pietre speciale abrazive sau prin sablare, care au scopul de a mări retentivitatea suprafeței pe care se arde masa ceramică. S-au utilizat microretenții sub formă de solzi de pește, au fost puse reliefuri negative, reliefuri pozitive aplicate în diferite etape de realizare. Mulți autori le contestă valoarea și chiar le contraindică pentru că s-a dovedit că pe lânga favorizarea retenției, aceste neregularități sunt sursa de concentrare a unor microtensiuni care facilitează încorporarea bulelor de aer.

O certitudine este faptul că respectarea tehnologiei de depunere și ardere a masei ceramice are importanță deosebită pentru ca legătura metalo-ceramică sa fie durabilă. În aceste condiții legătura metalo-ceramică este atât de puternică încât mai degrabă survin fisuri și fracturi în masa ceramică decât în zona interferenței dintre aceste structuri. Din acest motiv, depunerea fiecărui strat de ceramică în parte trebuie făcută cu minuțiozitate și maximum de conștiinciozitate pentru a nu contamina componenta metalică dar și pentru a împiedica dezvoltarea unui strat excesiv de gros de oxizi care nu permite obținerea unei legături optime.

Ipoteza legăturii fizice- prin adeziune, se bazează pe existența forțelor de atracție intermoleculare Van Der Waals, dar s-a ajuns la concluzia că aceste forțe nu stabilesc legătura propriu-zisă, între metal și ceramică, ci o inițiază în cadrul mecanismului de legare chimică. Aceste forțe intermoleculare apar între moleculele diferitelor faze, care formează un dipol datorită construcției lor diferite, sau între moleculele care polarizează în câmp electric formând o configurație de dipoli. Stratul de oxizi de la suprafața metalului prezintă valori crescute ale forțelor de adeziune, contribuind la umectarea alajului de către ceramica topită în cursul arderii.

Ipoteza legaturii chimice- se realizează prin formarea unui strat de legătură la nivelul interferenței, alcătuit din ioni metalo-ceramici. Pentru realizarea legăturii sunt necesare urmatoarele condiții:

 să existe un strat de oxizi la suprafața metalului în momentul arderii primului strat de masă ceramică;

 să se asigure saturarea unei componente a legăturii prin elementele celeilalte componente.

Cu toate acestea, ceramica dentară este compatibilă doar cu câteva aliaje cu care poate să formeze o legătură rezistentă.

Legătura chimică între aliajele nobile cu conținut crescut de aur si ceramică se realizează prin intermediul componenților oxidabili de aliere: staniu, iridiu, fier etc., care se situează de-a lungul limitei grăunților de la nivelul interferenței și realizează legătura metal-ceramică prin formarea de oxizi.

Conform cercetărilor lui Linchmann, la suprafața aliajelor cu conținut redus de aur nu se formează stratul de oxizi în timpul arderii pentru oxidare, ci numai un amestec mecanic,

În cazul aliajelor nenobile, cromul este principalul element care participă la formarea stratului de oxizi. Grosimea stratului de oxizi este de numai 1-2 µm.

În aiajele cu conținut de titan, un rol important în adeziune îl joacă și titanul, întrucât atât cât si ceramica (oxid de titan), conțin titan.

Cu toate că se pare că mecanismul de adeziune este diferit la aliajele nobile de cele nenobile, rezistența legăturii la aliejele nobile. Eșecurile înregistrate cu aliaje nenobile sunt datorate unei prelucrări greșite și nu calitații inferioare.

O influență deosebită asupra apariției fisurilor în masa ceramică o are faza de răcire după sintetizarea ceramicii. Este bine cunoscut faptul pentru care coeficientul de dilatare termică al aliajului trebuie să fie puțin mai mare decât al ceramicii, pentru a evita solicitările de compresiune asupra ceramicii. Expansiunea termică a ceramicii este influențată de leucitul cristalin. În funcție de condițiile de răcire după sintetizare, viteza de creștere a fazei de leucit poate fi controlată și adaptată în anumite limite coeficientului de dilatare termică a aliajului.

Pentru formarea unei legături metalo-ceramice cât mai bune este nevoie ca, atât ceramica cât si aliajele metalice să aibă coeficienți de expansiune termică foarte apropiați.

Diferența minimă dintre temperatura de topire a celor două componente nu trebuie să depășească 150o-220oC, pentru a nu influența coaptarea. Aliejele necesită de regulă o răcire lentă, care crește valoarea coeficientului de dilatare termică.

PARTEA SPECIALĂ

-PRACTICĂ-

CONTRIBUȚII PERSONALE

4.1 ETAPE TEHNICE DE REALIZARE A PROTEZEI PARȚIALE FIXE METALO-CERAMICE

În următoarele pagini voi prezenta restaurarea protetică a edentației laterale maxilare prin protezarea parțială fixă, conform indicațiilor clinice și tehnice.

Cazul reprezintă o edentație intercalată clasa aII-a după Kennedy.

Etapele tehnice care tebuie parcurse în relizarea acestui tip de lucrare protetică sunt următoarele :

Fig. 4.1.1. – Situația clinică a pacientului

VERIFICAREA AMPRENTELOR

După primirea amprentelor de la medicul stomatolog în portamprenta standard se verifică astfel încât sa redea fidel forma si dimensiunea câmpului protetic, sa nu prezinte lipsuri, incluziuni de aer.

Materialele de înregistrare sunt materiale siliconate, din acest motiv se verifică și fixitatea materialelor în lingurile de amprentare.

Tot ce ramane de facut este ca amprenta sa fie spălată și dezinfectată.

Fig. 4.1.2. – Amprenta arcadei de lucru

REALIZAREA MODELELOR DE LUCRU ȘI MONTAREA ACESTORA ÎN ARTICULATOR

Pentru realizarea modelelor de lucru am folosit gips de clasa a IV-a, preparat prin metoda spatulației progresive, până când acesta a început să aibă o consistență smântânoasă. Se toarnă din zonele cele mai înalte ale amprentei, în csntități mici, folosind măsuța vibratorie pentru a obține un model cat mai fidel, lipsit de incluziuni de aer.

Fig. 4.1.3. – Gipsul de clasa a IV-a GC Fujirock EP și prepararea acestuia

După ce a facut priză modelul de lucru și bineințeles după soclarea acestuia, urmează realizarea găurilor cu aparatul Pindex,după care aceștia se vor fixa cu adeziv, se va izola baza conformatorului și se va turna soclul în conformator.

Fig. 4.1.4. Pindex

Fig. 4.1.5 .- Gips Hera Moldano

Fig. 4.1.6. – Izolator și conformatoare

Fig. 4.1.7. – Modelul final de lucru

După turnarea modelului antagonist cu gips moldano, se va așstepta să facă priză și din nou se va socla, dupa care se va face montarea în articulator.

Am ales un articulator semiprogramabil, cu valori medii. Prima dată am montat modelul superior cu ajutorul măsuței și am verificat ca indexul să coresoundă punctului interincisiv, linia mediană să corespundă cu cea a articulatorului și paralelismul planului de ocluzie cu planul mesei. Modelul inferior se poziționează cu ajutorul amprentei ocluziei (mușcătura)

.

Fig. 4.1.8. – Modelele montate în articulator.

REALIZAREA MACHETEI SCHELETULUI METALIC

În continuare se secționează bonturile și se prepară prin gravare sub limita preparației, apoi se pensuleaza un lac distanțator pe bonturi, la 1-2 mm de marginea gingivală și se izolează cu ulei de parafină.

Fig. 4.1.9. – Bonturile preparate

Pentru realizarea componentei metalice se obține cate o capă din folie de plastic, pentru fiecare bont și se taie la 1 mm sub limita cervicală.

Fig. 4.1.10. Baia de imersie

La colet am adăugat ceară roșie după care le-am introdus în baia de imersie pentru un strat de ceară uniform.

Fig. 4.1.11. – Capele de ceara.

Se așează bonturile pe model și se realizează corpurile de punte prin tehnica adiției.

Fig. 4.1.12. – Bonturile cu capele pe model

PREGĂTIREA MACHETEI ȘI AMBALAREA EI

Pregătirea machetei constă în realizarea machetei canalelor de turnare, degresare și detensionare.

Tehnica folosită pentru pregătirea machetei în vederea ambalării este tehnica Heraeus. În treimea ocluzală a fețelor orale ale fiecărui element am aplicat câte o tijă de ceară cilindricăcu diametrul de 3 mm. Aceasta este macheta canalelor secundare de curgere a aliajului fluid. La extremitatea liberă a acestor tije și paralel cu direcția punții se aplică o altă tijă cu diametrul de 5 mm, egală cu lungimea protezei parțiale fixe, reprezentând macheta canalelor principale de curgere a aliajului fluid.

Prin pulverizarea unei soluții speciale, macheta se degresează și detensionează, în scopul eliminării tensiunilor acumulate în ceară în timpul modelării.

Următorul pas este ambalarea machetei, iar masa de ambalat folosită este specifică aliajului Co-Cr. Se prepară masa de ambalat cu ajutorul vacuum-malaxorului, respectând indicațiile date de producător, apoi am introdus-o în conformator sub acțiunea măsuței vibratorii, cu grijă pentru a evita formarea incluziunilor de aer și deformarea machetei.

Fig. 4.1.13. Vacuum-malaxorul și ambalarea machetei

Se lasă aproximativ 20 de minute să facă priză, apoi se detașează capacul conformatorului pentru a favoriza eliminarea gazelor.

Se pornește cuptorul de preîncălzire și se ridica încet temperatura acestuia pâna la 3000C în aproximativ 30 min. Pentru eliminarea apei și a evita apariția fisurilor în masa de ambalat, apoi se crește ritmul încet până la 10000C în 60 min..Urmează o menținere la această temperatură 20 min., pentru a asigura arderea completă a materialului de machetă din interiorul tiparului,evaporarea apei și dilatarea termică.

Fig. 4.1.14.- Cuptorul de preîncălzit și încălzit

TURNAREA

Se introduce tiparul în centrifuga semiautomată pregatită anterior, se reglează contragreutatea în funcție de greutatea tiparului, se topesc pastilele de metal cu pistolul de oxigaz, sursa se mai ține încă aproximativ 2-4 sec., după care se închide capacul centrifugii și astfel începe procesul de centrifugare.La final,tiparul se scoate și se lasă la temperatura camerei până la răcirea completă.

Fig. 4.1.15. – Pastile Co-Cr

Fig. 4.1.16. Topirea și turnarea aliajului în tipar

DEZAMBALAREA ȘI PRELUCRAREA SCHELETULUI METALIC

Masa de ambalat se îndepărtează mai întâi cu o spatulă, iar apoi prin sablare cu nisip de corindon sub presiune și la o distanță de schelet la minim 6-8 cm, în urma sablării metalul rămânând curat, mat și rugos.

Fig. 4.1.17. Dezambalarea scheletului metalic

Fig. 4.1.18. Sablarea scheletului metalic

Tijele de turnare se secționează cu discul de carborund, iar pentru planare și netezire am folosit instrumente abrazive cu diferite granulații ,tip freze și pietre de diferite forme(cilindrice, conice, flacără)montate la piesa de mână.

Prin prelucrare se obțin suprafețe cât mai line fără denivelări și striații lăsate de freze. Pentru ceramică scheletul trebuie să fie neted, fără muchii ascuțite și să nu aibă retenții,grosimea trebuie să-i confere rezistentă(0,3 Finisarea și lustruirea se face cu perii și polipanți. -0,4mm).

Fig. 4.1.19. Discuri și freze pentru prelucrat metalul

Fig, 4.1.20. Prelucrarea metalului

Fig. 4.1.21. Proba de metal în cabinet

După revenirea scheletului metalic de la cabinet , se dezinfectează lucrarea și se sablează cu particule de coridon, care rămân inclavate în suprafata metalică, iar mai apoi se curăță la jet de aburi, la steamer. Din acest moment manipularea metalului se face doar cu pensa.

Fig. 4.1.22. Punte întoarsă de la probă

Fig.4.1.23. După sablare cu corindon

APLICAREA STRATURILOR DE CERAMICĂ

Pentru această lucrare metalo-ceramică am ales să folosesc Ivoclar, culoarea A3.

Pregătirea metalului pentru ceramică începe cu depunerea cu o pensulă, al unui strat subțire de bonding, și anume Ceram Bond, Bredent.

Fig. 4.1.24. Recipientul de Ceram Bond, Bredent.

Fig. 4.1.25. Primul strat de bonding aplicat

După sinterizare, bondingul împreună cu stratul de oxizi asigura formarea legăturii metal-ceramică.

Urmează aplicarea opaq-ului în două straturiuniforme. Opaq-ul se prezintă sub formă de pastă.

Fig. 4.1.26 Opaqul și lichidul specific

Am așezat lucrarea pe suportul special, am lasat-o la intrarea în cuptor pentru preuscare apoi am introdus-o în cuptor. Uscarea se începe de la 500o C unde stă timp de 8 minute, dupa care tot în 8 minute temperatura începe să crească cu 65oC pe min. până se ajunge la 980o C, când se va realiza arderea opaqului(se realizează în vid).

Fig. 4.1.27. Puntea metalică după al doilea strat de opaq

Opaq-ul va imprima culoarea de bază, și mai mult de atât, prin intermediul lui se va asigura și legătura metalo-ceramică.

Primul strat de masă ceramică: Pe placa de mixare se depun pulberile pentru deep dentină A3 și dentină A3, amestecandu-le pe fiecare în parte cu lichidul specific lor, până se ajunge la o pastă cremoasă, ușor lipicioasă.

Fig. 4.1.28. Mase ceramice Ivoclar

Fig. 4.1.29. De la stânga spre dreapta avem Deep Dentin A3,

Dentin A3, TI 2, Opal Efect.

Fig. 4.1.30. Instrumentar pentru depus ceramica

Cu ajutorul pensulei de ceramică am început depunerea primului strat de dentină, dinspre cervical, cu Deep Dentin, spre ocluzal, continuând cu Dentină. Se schițează morfologia fiecărui dinte în parte, însă detaliile importante le voi adăuga la a doua ardere.

Se separă fiecare element în parte până la opaq. La fel se procedează și în cazul șanțurilor și fosetelor.

Excesul de umiditate se îndepărtează cu un șervețel absorbant, cu un instrument special sau chiar cu pensula se face cut back-ul, iar apoi se introduce la cuptor.

Fig. 4.1.31. Primul strat de ceramică

Fig. 4.1.32. Ceramica după sinterizare

După sinterizare se lasă la răcit, iar mai apoi cu o freză pentru ceramică, la turație mică, subțiem coletele, verificam ocluzia, luam fin luciul ceramicii și încercăm să nu lăsăm nicio suprafață ascuțită, altfel, datorită tensiunilor care v-or apărea în ceramică, aceasta se va fisura.

Depunerea celui de-al doilea strat de ceramică va fi puțin mai complex. Se poate investi mai mult timp în detalii.

Dacă la colet este nevoie, se va mai pune un strat subtire de deep dentin, iar dinspre cervical spre ocluzal se va urca cu transparent.

Fig. 4.1.34. Al doilea strat de ceramică

După ce-a de-a doua sinterizare se prelucrează cu diferite freze diamantate și discuri pentru separare. Se urmărește simetria, armonia arcadei, contururile naturale ale dinților. Se verifică ocluzia, dacă există sau nu fisuri sau fracturi în masa ceramică.

Se sablează, se igienizează și se va trimite la proba de dentină în cabinet. Cand se va întoarce se va da glazura și culoarea.

Fig. 4.1.35. Proba de dentină de unde rezultă că trebuie o nuanță mai închis la colet

La întoarcerea lucrării în laborator, se igienizează din nou și se trece la glazurarea acesteia. Se aplică cu o pensulă un strat uniform de glazură, nu foarte gros. Deasemea se pot aplica artificii de culoare, de la alb la cenusiu, de la nuanța tabacului la maro-roșcat pentru șanțuri și fosete.

Pentru colet avem diferite Shade-uri si Stain-uri, care ne aduc cât mai aproape de nuanța dinților naturali.

Fig. 4.1.36. Glazură Ivoclar împreună cu lichidul specific.

Fig.4.1.37. Glazurarea punții parțiale fixe.

Ultima sinterizare are loc după glazurare. După răcire se sablează lucrarea în interior și se verifică culoarea pe cheie

.

Fig.4.1.38. Cheia de culori A-D Shade Guide, Ivoclar.

Fig. 4.1.39. Pentru un plus de strălucire se poate lustrui ceramica cu Diabra

Fig. 4.1.40. Lucrarea cimentată în cavitatea bucală.

4.2. ETAPE TEHNICE DE REALIZARE A COROANELOR CERAMICE SEMIFIZIONOMICE TIP WEISER

Cazul al 2-lea este reprezentat de 21 de elemente metalo-ceramice de tip Weiser, prelucrate până la faza de bonding. Ceramica dentară depusă va fi Ivoclar, culoarea B2.

Se aplică bondingul în strat subțire pe metalul ulterior sablat.

Fig. 4.2.1 Ceram Bond Ivoclar

Fig. 4.2.2. Sinterizare bonding

Fig. 4.2.3. După sinterizarea bonding-ului. Bondingul este cel care face o bună legătură între ceramică și metal.

De data aceasta am ales să aplic opaq pudră. Pulberele se amestecă cu lichidul specific până se crează o pastă cu o textură fină. Se aplică cu o spatulă, prin vibrare.

Fig. 4.2.4 Powder Opaquer InLine System Ivoclar

Fig. 4.2.5. După două aplicări ale opaqului putem începe să depunem dentina

Fig. 4.2.5. După depunerea dentinei, se separă fiecare element până la opaq.

Fig. 4.2.6 La fel se procedează și în cazul inferiorilor.

Fig. 4.2.7. Prelucrarea dinților superiori după prima ardere de dentină.

Fig. 4.2.8. Prelucrarea dinților inferiori după prima ardere de dentină

Fig. 4.2.9. Următorul strat depus este cel de smalt/transparent

Fig. 4.2.10. După depunerea smalțului se sinterizează încă o dată

Fig. 4.2.11. După sinterizare, aceasta este forma brută a dentinei înainte de prelucrare și finisare

Fig. 4.2.12. Finisarea dinților și diferența între dinții prelucrați doar (superiorii) și cei glazurați (inferiorii).

Fig. 4.2.13 Înainte de proba clinică.

Fig. 4.2.14. După proba clinică. Dinții sunt lustruiți, sablați și igienizați.

CONCLUZII

Bazându-mă pe aceste informații, pot spune că lucrările din metalo-ceramică, la momentul actual, sunt aproape de cel mai înalt punct al stomatologiei și tehnicii dentare, deoarece ele îmbină duritatea și rezistența metalului cu estetica foarte bună a ceramicii.

Toate îmbunătățirile aduse ceramicii de-a lungul timpului au contribuit spre a crea un material care să se ridice atât la așteptările medicului stomatolog și ale tehnicianului dentar cât și la așteptările pacienților, care știm destul de bine că nu sunt mici, și care să le și îndeplinească.

Concluzia mea, este că proteza fixă metalo-ceramică se indică în prezent și se va indica și in viitorul apropiat, ca fiind opțiunea cea mai bună de restaurare a funcțiilor aparatului dento-maxilar, atât din punct de vedere morfologic și funcțional, cât și estetic, ținând cont că trăim în timpurile când estetica a devenit extrem de importantă.

Motivele pentru care punțile metalo-ceramice se ridică la un asemenea nivel sunt multe, iar atuurile acestor lucrări depășesc cu mult sfera tuturor lucrărilor realizate din două sau mai multe componente.

BIBLIOGRAFIE

1.Sorana Baciu,Dorin Borzea,Diana Dudea – ,,Proteza Parțială Fixă” –Ed.Medicală Universitară ,,Iuliu Hațieganu” Cluj-Napoca 2002

2.Iuliana Săbăduș,Mariana Constantiniuc-,,Proteza Parțială Mobilizabilă”-Ed.Medială Universitară ,,Iuliu Hațieganu Cluj-Napoca 2003

3.Sever Popa-,,Protetică Dentară.Formele clinice ale edentației parțiale și planul de tratament pentru punți dentare.”Vol.I-Ed.Medicală 2001

4.Bratu D.,Nussbaum R.,,Bazele clinice și tehnice ale protezării fixe” –Ed.Medicală,București 2003

5.Borzea D.,Dociu I.,Scurtu A.,Dudea D.,Nicoară I.,,Restaurare prin punți metalo-ceramice”

6.Popa Sever, ,,Protetică Dentară” –Ed.Medicală Cluj-Napoca

7.Borzea D.,,Ceramica în stomatologie” –Ed.Dacia Cluj-Napoca

8.Codruța Nicola,,Materiale dentare-Ed. Casa Cărții de Știință-Cluj-Napoca ,2009

9.Liana.Lascu,MititeanuC.,,Proteze fixe unidentare-Ed.Medicală Universitară,,Iuliu Hațieganu-Cluj-Napoca 2002

20.Stanciu Liana, Rândașu Ion "Restaurări protetice dentare fixe"-Meteor Press, 2006

11. Anca Vâlceanu,"Estetica în medicina dentară"

12.Curs de estetică-Paradigme ale artei și frumosului-O perspectivă istorică și sistematică-Conf. Univ. Dr. Constantin Aslam-"Universitatea națională de arte",București

13. http://ro.m.wikipedia.org/wiki/Estetic%C4%83

14. http://ebooks.unibuc.ro/filologie/morar/4.html

15.V. Bulacea-"Biomateriale"

16. http://www12.tuiasi.ro/users/112/V.%20Bulancea-Biomateriale.pdf

17.Istoria stomatologiei: http://dentmd.wordpress.com/2011/04/25/istoria-stomatologiei/