Pr. conf. univ. dr. Ovidiu Horea Pop Absolvent Krisztina Ramona Ursu 2019 UNIVERSITATEA „BABEȘ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE TEOLOGIE… [304807]

UNIVERSITATEA „BABEȘ-BOLYAI” CLUJ-[anonimizat]:

Pr. conf. univ. dr. Ovidiu Horea Pop

Absolvent: [anonimizat]

2019

UNIVERSITATEA „BABEȘ-BOLYAI” CLUJ-[anonimizat]

a cadrului didactic

în școala confesională

Oradea

2019

Cuprins

Introducere ………………………………………………………………………………………………………….. 3

Capitolul I Abordări teoretice cu privire la educație și familie

Definirea educația ………………………………………. ……………………………………………………. 5

Educația în școala confesională …………………………………………………………………………… 8

Prezentarea alternativei Step by Step …………………………………………………………………..11

Familia – Definiții; Funcții …………………………………………………………………………………17

[anonimizat] ………………………………………………………………………………… 24

[anonimizat] …………………………………… 29

[anonimizat] a caracterului

2.1 Definire; caracteristici………………………………………………………………………………………..34

2.2 Clasificare; funcții……………………………………………………………………………………………..36

Capitolul III Activitatea apostolică a cadrului didactic în școala confesională………….39

Concluzii ……………………………………………………………………………………………………………. 49

Anexe …………………………………………………………………………………………………………………. 53

Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………… 67

[anonimizat]-L preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri. (Mt. 5, 16)

În societatea de astăzi remarcăm un fenomen de pierdere a simțului sacrului. Oamenii nu-l [anonimizat]. Cred numai în muncă și în tehnică. Societatea secularizată nu mai recurge la religie datorită faptului că a găsit în știință aceeași siguranță pe care înainte i-o dădea religia.

Idealurile părinților actuali sunt: [anonimizat] a [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat]-și complice prea mult viața. [anonimizat]-L [anonimizat].

[anonimizat], evidența liniștită a lui Dumnezeu a [anonimizat], [anonimizat] a devenit de nerecunoscut din cauza violenței pe care puterea și profitul le exercită asupra noastră. [anonimizat]: pe de o parte, există deschiderea interioară a sufletului uman spre Dumnezeu, și pe de altă parte, există atracția mai puternică a nevoilor și experiențelor imediate. Omul este prins între cele două. Nu este capabil să se debaraseze total de Dumnezeu, dar nici nu are forța să pornească la drum spre El.

Doar prin educație individul poate contribui la progresul umanității și să-și asume această menire în mod liber și responsabil. Principiile, ideile și valorile transmise de familie și școală urmăresc formarea conștiinței de sine a copilului, cultivarea responsabilității, a dorinței și a capacității de a lua decizii independente, de formare a comportamentelor necesare participării la viața comunității.

Educația trebuie să ajute la dezvoltarea corpului și a sufletului copilului, astfel încât spiritul, individualitatea lui să se poată dezvolta la rândul său și să poată rodi în existența lui viitoare de om liber și conștient de rolul său.

Alternativa Step by Step are ca principală caracteristică flexibilitatea și comunicarea, iar cadrul didactic are libertatea de a utiliza ca surse educative orice consideră binevenit pentru formarea de competențe la nivelul programei școlare. Specificul alternativei educaționale permite cadrelor didactice abordări inovatoare, pornind de la viață și pregătindu-i pe învățăcei pentru viață.

Unul din principiile de bază ale alternativei este colaborarea cu familia, care este privită ca primul mediu educativ al copilului și care are rol de partener în învățare. Apropierea de școală aduce numeroase beneficii celor trei factori implicați în educație: copilul, familia lui și școala.

Școala confesională se arată a fi tărâmul pe care, eu, ca și cadru didactic mă regăsec:

– am posibiliatea de a apropia pas cu pas personalitatea micilor școlari de ideea de credință;

– este perioada când ei își clădesc bazele caracterului și apropiindu-i de Isus există șanse maxime ca pe întreg parcursul vieții să rămână lângă El, să înțeleagă că Isus ne iubește și, dacă-I facem loc în inima noastră, suntem mereu împreună.

Școala confesională și sistemul alternativ de educație oferă oportunități deosebite dezvoltării umane și spirituale a copiilor. Abordarea integrată a conținuturilor, recunoașterea și respectarea intereselor, a talentelor individuale, a stilurilor de învățare personale și a valorilor culturale ale copiilor reprezintă fundamentul procesului educațional. Participarea la Sfânta Liturghie vine să întregească educația copiilor, înlesnind dezvoltarea și formarea acestora.

Capitolul I

Abordări teoretice cu privire la educație și familie

Definirea educației

De-a lungul timpului educația a fost definită în diferite moduri.

Punctul de plecare al antropologilor îl constituie presupunerea existenței unei naturi

umane universale și invariabile, educația urmărind să stimuleze această natură, să dezvolte calitățile generale ale speciei umane atât cât și potențialitățile cu care este înzestrată de natură și cât o permite. Oamenii astfel educați urmează să-și desfășoare activitatea în societate și educația ar trebui să răspundă trebuințelor sociale și schimbărilor existente. Dar preocuparea doar asupra actualizării potențialităților naturii umane, fără nici o racordare la social acțiunile întreprinse nu au o finalitate practică.

Concepția sociologică interpretează educația prin prisma pregătirii omului pentru exercitarea diferitelor roluri sociale. Deoarece societatea e în continuă schimbare, educația trebuie să asigure o pregătire eterogenă a membrilor săi în funcție de cerințele sociale tot mai stringente. De la natura umană accentul se deplasează spre ,,natura socială”. Ambele concepții s-au dovedit a fi extreme deoarece și concepția sociologică ar ,,sacrifica” natura umană, ceea ce contravine esenței educației, dezvoltarea diferențiată și specifică a personalității.

Tot în lucrarea lui I. Nicola (2003) sunt menționate o serie de definiții ale diferiților pedagogi din diferite timpuri. Astfel:

Platon definește educația ca artă de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acestora care dispun de ele;

I. Kant în reflecțiile sale aprecia că educația contribuie la valorificarea naturii umane în folosul societății;

E. Durkheim spunea că educația este o acțiune exercitată de către generațiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viața socială. Ea are ca obiect să provoace și să dezvolte în copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale și morale, pe care

le reclamă de la el atât societatea politică în ansamblul ei, cât și mediului special căruia îi este cu deosebire destinat.

S-a observat că unii pedagogi plaseză izvorul educației în copil, subordonând-o astfel nevoilor, aspirațiilor și sentimentelor acestuia și reduc esența educației la dirijarea dezvoltării copilului, iar alții consideră că izvorul educației se află în societate și reduc esența educației la adaptarea acestuia unor condiții de mediu.

Ioan Nicola dă o definiție operațională precizând că educația este o activitate

socială complexă care se realizează printr-un lanț nesfârșit de acțiuni exercitate în mod conștient, sistematic și organizat, în fiecare moment un subiect – individual sau colectiv – acționând asupra unui obiect – individual sau colectiv -, în vederea transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă și creatoare, corespunzătoare atât condițiilor istorico-sociale prezente și de perspectivă, cât și potențialului său biopsihic individual.

Educația reprezintă un complex de fenomene și activități, un fenomen socio-uman

care stă la baza formării actorilor sociali, capabili să acționeze în conformitate cu cerințele societății. Educația este o funcție eminamente socială. Ea socializează, adică transformă un individ biologic asocial, într-un membru al unei colectivități, asigurând interiorizarea comportamentelor fixate în mentalul colectiv ca fiind comportamente normale, dezirabile. Aceste comportamente transmise intergenerațional prin intermediul educației au menirea de a menține ordinea socială, omogenitatea și coerența comportamentală. Educația reprezintă socializarea (identificarea) cît și individualizarea (diferențierea) subiectului și presupune interacțiune, cunoaștere, comunicare, sisteme simbolice (culturale). Totuși dimensiunea principală a educației este socializarea : este educat un individ capabil să-și orienteze în orice situație comportamentul în funcție nu numai de nevoi și impulsuri personale, ci în funcție de un alter existent. Educația poate îmbrăca forma unei acțiuni conștiente, sistematice, organizate, discursive ( educația în școală) sau se poate desfășura în cadre informale, într-o manieră nesistematică și neorganizată ( în familie, mediu, etc.).

Fiecărui tip de structură socială îi corespunde un tip specific de educație. Educația se desfășoară într-o pondere importantă în instituțiile de învățământ, menite să săvârșească instrucția și educația tinerei generații, adică în școli. Școlile privite ca subsisteme sociale au evoluat de-a lungul timpurilor, în conformitate cu noile cerințe sociale. Așadar, schimbarea socială provoacă modificarea sistemului educativ.

Școala tinde să uniformizeze comportamentul, să domesticească individul, prin standardizarea metodelor de predare-învățare, a ambientului școlar și a evaluării. Școala uniformă îngustează și mărginește dezvoltarea liberă a individului. M. Foucault vorbește despre clasă ca un spațiu de dominare, organizat după principiile unor instituții totale precum armata și penitenciarul. Amplasarea catedrei și a băncilor a fost făcută astfel încât dascălul să poată domina și conduce clasa.

E. Stănciulescu spune că educația poate fi definită din punct de vedere al finalității ca socializare. Socializarea presupune o cât mai adecvată inserție a individului în societate…de aceea, o dată cu evoluția societății, și sistemul educativ se modifică, pentru a răspunde noilor cerințe sociale. Dacă învățământul tradițional a fost cea mai adecvată formă de educație pentru o societate statică, în care funcțiile (meseriile, profesiile, calificările) aveau o structură de cunoștințe și abilități dinainte cunoscută, s-a afirmat că pentru epoca post-industrială a secolului XXI circa 75% din meserii (profesii) ar fi încă necunoscute și trebuiesc a fi inventate. Un învățământ în care se pune accent pe rezultate ale achiziției și pe reproducerea unor abilități dinainte cunoscute, prin metode dinainte stabilite, care creează ierarhii, va trebui să fie modificat înspre unul care să dezvolte oameni care vor putea să învețe toată viața, să poată inventa și colabora pentru a se realiza în aceste profesii viitoare. Educația are ca principală funcție domesticirea indivizilor, crearea unei personalități docile și care își cunoaște locul în societate. În această lume în care descoperirile și tehnica se modifică într-un ritm alert, principala cerință adresată individului este aceea de adaptare cât mai rapidă. Cetățeanul model nu mai este ascultător, ci este un non-conformist creator, adaptabil, care deține inteligență emoțională și socială.

Pe lângă învățământul tradițional a cărui structură s-a păstrat în mare parte la fel din vremea lui Comenius, au apărut forme alternative la acesta, menite să răspundă unor noi nevoi aduse de o societatea democratică, în care schimbările sociale se produc într-un ritm amețitor. În lucrarea Didactica Modernă (I. Miron, I. Radu, 2004) se precizează că alternativele educaționale propun modificări asupra anumitor aspecte legate de formele oficiale de organizare a activității instructiv-educative. Proiectarea și aplicarea alternativelor educaționale s-au realizat prin raportare la noile cerințe de dezvoltare a individului, apărute ca urmare a democratizării și liberalizării societăților.

În cadrul sistemului de învățământ din România, prin inițiativele realizate la nivel central, teritorial și local , după anul 1990, sunt instituționalizate următoarele alternative educaționale, aplicabile în învățământul pre-primar și primar, cu deschidere spre învățământul secundar: Waldorf, Montessori, Step By Step, Freinet și Jena-Petersen. Un număr de 23.000 de elevi români sunt cuprinși în forme de învățământ diferite de învățământul tradițional românesc, dintre care cei mai mulți sunt înscriși în programul Step by Step.

Aceste forme alternative de educație școlară au apărut ca urmare a extinderii democrației, a progresului social, a rapidității schimbării sociale, toate acestea fiind surprinse de numeroase cercetări în domeniu.

1.2 Educația în școala confesională

Între toate mijloacele de educație, o importanță deosebită o are școala, care, în virtutea misiunii sale, cultivă cu grijă statornică facultățile intelectuale, dezvoltă judecata, promovează simțul valorilor, pregătește pentru viața profesională și, generând relații de prietenie între elevi de firi și condiții diferite, favorizeză spiritul de bună înțelegere. Pe lângă acestea, ea constituie un centru la a cărui activitate și dezvoltare trebuie să participe familiile, profesorii, diversele societăți cu scop cultural, cetățenesc și religios, societatea civilă și întreaga comunitate umană.

Formarea tinerilor prin sistemul de învățământ se cere a fi multidirecțională și polivalentă. Școala pregătește copilul în perspectivă intelectuală, morală, civică, estetică, iar componenta religioasă se adaugă acestora ca ceva firesc, urmărindu-se complementaritatea și continuitatea de ordin instructiv și educativ. Religia reprezintă o formă de spiritualitate ce ne înnobilează mintea și sufletul, ne deschide spiritul spre experiențe culturale diverse. A cunoaște și a respecta alteritatea religioasă constituie un semn de civilizație și de culturalitate. Multe opere de artă își au originea în Biblie, iar apropierea de acestea înseamnă să actualizezi valori religioase specifice.

Educația religioasă invită la reflecție, la evidențierea eului, la autocunoaștere. Poate deveni un prilej de fortificare interioară, de descoperire de idealuri, de descoperire a unor valori dacă substratul atitudinal și de credințe este doar propus și nu impus. Aduce un suflu nou în ceea ce privește aspectele relaționale, comportamentale, la nivel individual sau social.

Valorile religioase au virtutea de a aduce oamenii laolaltă, de a crea legături durabile, de a solidariza și a cimenta unitatea grupală, comunitară. Educația în perspectiva valorilor religioase formează persoane deschise, ce se manifestă prin iubire, dăruire și înțelegerea aproapelui, deschide apetitul către perfecționarea de sine. Se poate realiza direct, prin instrucție, prin însușirea teoretică a fenomenologiei religioase, a adevărurilor de credință, dar se poate insinua și prin modelare, prin educarea caracterului și a voinței, prin formarea personalității religioase astfel încât acestea să devină acte consimțite ale asimilării valorilor la nivel comportamental. Această formă de educație contribuie din plin la formarea individului, la implicarea lui responsabilă în viața activă și socială. În școala confesională nu există neapărat două curriculumuri diferite, cu un conținut secularizat și unul religios, ci unul singur în care elementele celor două tendințe sunt unificate prin valorile comune infuzate în conținuturile învățământului, verificate deja ca oportune și eficiente. Dacă educația intelectuală sau educația estetică beneficiază de mai multe discipline, care, simultan și parțial, contribuie la structurarea competențelor specifice, la fel și educația religioasă trebuie să constituie un obiectiv pentru mai multe discipline orientate și focalizate spre un scop unitar.

Interdisciplinaritatea se poate realiza prin scoaterea în evidență la fiecare disciplină a dimensiunilor spirituale ale existenței, a unui fundament valoric ce ne depășește, având valențe clarificatoare și integratoare.

Este important ca omul să-și însușească, chiar să se dizolve în sine principiile creștine, să devină parte din el. Unul dintre cele mai importante obiective urmărite printr-o educație creștină este acela de a forma în copil bazele moralității. De a-l învăța să simtă și să înțeleagă unde este binele, unde este răul și să fie fidel binelui. Atunci când vorbim despre moralitatea copilului nu putem ocoli noțiunea de conștiință. Această componentă a lumii interioare a omului, a sufletului lui, răspunde pentru criteriile morale, pentru îndeplinirea normelor morale și pentru aptitudinea de a avea simțul vinovăției. Sfinții Părinți spuneau: Conștiința este glasul lui Dumnezeu în om. Există ceva în om, în sufletul lui, ceva ce asemenea unei oglinzi, reflectă adevărul lui Dumnezeu, reflectă idealul spre care să tinzi. Este abilitatea de a aprecia și conștientiza propriile fapte, priceperea de a proceda corect și capacitatea de a-ți simți vina, de a avea sentimentul pocăinței atunci când procedezi greșit.

Toate acestea nu sunt organizate în școala confesională în care predau eu într-o programă sau într-o disciplină. Fac parte din misiunea școlii și ne oferă cadrul în care să învățăm copiii să devină conștienți de propriile gânduri, sentimente și acțiuni. Încă din primele momente știm că trebuie să trezim în copii glasul conștiinței.

Moralitatea, trebuie să spunem, se formează foarte devreme. Sufletul copilului crește sub influența adulților importanți pentru el, adică a oamenilor care îl educă sau pur și simplu se află în preajma lor. Răspunderea acestora este foarte mare, deoarece nicio personalitate nu apare de-a gata, de la sine însăși, ci crește în interacțiune și sub înrâurirea anturajului său nemijlocit, prin exemplul personal. Pe lângă învățătorii care predau la clasele primare, în școala noastră se află alături de copii părinții spirituali care îi îndrumă, îi ghidează în formarea și dezvoltarea spirituală. Activitățile propuse de școala noastră urmăresc, dincolo de trezirea conștiinței și conectarea la principiile morale, formarea unei comunități. În fiecare săptămână, copiii participă la Sfânta Liturghie, învață că se roage împreună, cântă și deslușesc cuvântul Evangheliei împreună cu preotul care oficiază slujba. Pildele și învățăturile relatate de preoți sunt ,,materiale didactice” extraordinare pentru noi, dascălii.

Pentru întărirea comportamentelor pozitive, dar și pentru corectarea celor negative, apelăm cu încredere la cuvântul lui Dumnezeu, pentru că știm că sufletul copilului este pur, iar dorința de a face bine este puternică.

Școala confesională pregătește copiii pentru examinarea conștiinței proprii oferind șansa spovedaniei, de la vârsta de 9 ani. Această activitate este atent pregătită începând cu clasa pregătitoare, atunci când copiii își observă colegii mai mari care se spovedesc și se împărtășesc. De la vârsta aceasta fragedă, se discută cu cei mici noțiunea de păcat, de greșeală, se conștientizează fapta greșită, se identifică moduri alternative de rezolvare a conflictelor. Când, potrivit practicii bisericești, se consideră că elevii sunt pregătiți pentru spovadă, se realizează o pregătire temeinică, iar momentul solemn al săvârșirii acesteia reprezintă un eveniment extraordinar atât pentru copil, cât și pentru familia și școala din care face parte. Este momentul unui nou început în viața duhovniceastă a adultului de mâine. El poate face alegerea morală din ce în ce mai independent și răspunde pentru ea în fața propriei conșiințe.

Când auzim expresia ,,școală confesională” ne gândim la disciplină, dar acest termen are legătură cu cuvânul ,,discipol”. Isus a adunat în jurul Său doisprezece oameni din medii diferite și, timp de trei ani, i-a învățat și i-a pregătit pentru a-L sluji pe Dumnezeu. Școala confesională are menirea să mijlocească mai întâi crearea unei relații personale a elevilor cu Dumnezeu și apoi formarea caracterului Său în ei. Aduce un suflu nou în ceea ce privește aspectele relaționale, comportamentale la nivel individual sau social.

Elementul caracteristic al unei școli catolice este crearea în comunitatea școlară a unei atmosfere însuflețite de spiritul evanghelic al libertății și iubirii… Profesorii din școlile catolice să nu uite, însă, că în primul rând de ei depinde ca școala catolică să-și poată realiza scopurile și inițiativele… Legați între ei și cu elevii lor prin iubire și pătrunși de spirit apostolic, să dea mărturie, atât prin viață cât și prin învățătură, pentru unicul Învățător, Cristos.

Prezentarea alternativei Step by Step

Step by Step este o metodă de educație și instruire a copiilor, care funcționează de aproximativ treizeci de ani în peste douăzeci și șase de țări. Elaborarea acestei alternative aparține instituției Children΄s Resource Internațional din Washington – SUA.

În România a debutat în 1994 sub numele de Head Star, la inițiativa Fundației Soros/Institutul pentru o Societate Deschisă. Din anul 1998 programul a luat numele de Step by Step, nume de licență pentru toate țările din Europa de est în care se aplică.

Programul Step by Step încurajează copiii să devină cetățeni activi și să aprecieze valorile. Dascălii îi îndrumă în efectuarea de alegeri în diverse situații, preluând astfel răspunderea personală pentru alegerile făcute. Copiii sunt încurajați în a-și formula și exprima propriile opinii în legătură cu o temă pusă în discuție. De asemenea sunt valorizate respectul reciproc și responsabilitatea față de cei din jur, onestitatea, civismul și seriozitatea, aspecte care stau la baza relațiilor zilnice în clasă și care contribuie la formarea caracterului copiilor.

Factorii educativi implicați în învățare sunt: centrele de activitate în sălile de clasă, poziția centrală a copilului în abordarea demersului educațional bazat pe individualizare, selectarea tehnicilor de învățare adecvate personalității copilului și colaborarea cu familia.

Autorii Programului Step by Step pentru învățământul primar au dorit să creeze un nou model educațional care să-l facă pe copil conștient, chiar din clasa I, că tot ce se întâmplă în viață este interdependent. La întocmirea acestui program s-a ținut cont de lucrările multor specialiști din domeniul psihologiei cognitive, științelor sociale și ale educației: Rousseau, Pestalozzi, Froebel, Montessori, Dewey, Piaget, Hunt, Vâgotsky, Bruneu, Kaminsky, Erikson.

Conceptele și obiectivele unificatoare centrale în proiectarea metodologiei și modelului Step by Step sunt: comunicarea, care include citirea, scrierea, dezvoltarea limbajului, ascultarea, ortografia, artele plastice și matematica. Preocuparea, care asigură impulsul spre studiul cunoștințelor despre mediul înconjurător, precum și educarea caracterului, comunitatea, care ajută copiii să conceptualizeze conexiunile dintre istorie, geografie și educație civică și relațiile, care contribuie la formarea unor noțiuni și la dezvoltarea unei imagini cuprinzătoare asupra lumii. Prin aceste concepte specifice, programul Step by Step pentru învățământul primar stabilește patru obiective:

– să pregătească viitori adulți capabili să se instruiască toată viața;

– să creeze un mediu de instruire bazat pe respect reciproc și pe principii democratice;

– să asigure continuitatea și metode practice de dezvoltare;

– să se asigure că toți copiii vor dobândi deprinderi eficiente artistice, etice și practice pentru a lua parte cu succes la viața unei societăți democratice.

În cadrul clasei copiii își asumă roluri diverse:

Ca gânditori, copiii reflectează la acțiunile lor și fac conexiuni între cunoștințele noi și cele vechi

Ca persoane care rezolvă o problemă, copiii creează soluții alternative la obstacolele întâlnite în cale și văd problemele ca posibilități de noi descoperiri

Ca martori ai unor întâmplări, copiii își dezvoltă deprinderile și mijloacele necesare pentru a comunica propriile observații și idei

Ca ascultători, copiii învață să-și focalizeze atenția în totalitate și să devină auditori activi și atenți la public

Ca interlocutori, copiii își formulează și își exprimă propriile idei și opinii pe diferite căi

Ca organizatori, copiii își planifică propriul studiu, asumându-și răspunderea, pentru propriile decizii

Ca parteneri, copiii învață să coopereze și încep să ia în considerare și punctele de vedere ale celorlalți

Ca prieteni, copiii învață să aibă încredere, să se îngrijească de ceilalți și să-și dea seama că și ceilalți vor proceda la fel față de ei.

În calitate de pedagogi, educatorii țin seama de faptul că fiecare copil este unic, influențat de mediu, cultură, sănătate, factori de personalitate. Acești factori se schimbă pe măsură ce copilul crește. Există totuși câteva stadii de dezvoltare care ies în evidență de-a lungul timpului. În cadrul acestora, dezvoltarea se face foarte diferențiat, fiind normal, după unii cercetători, chiar și un interval de dezvoltare de doi ani, fie că ne referim la dezvoltarea fizică sau socială, fie că este vorba despre evoluția limbajului sau a proceselor și capacităților cognitive. Astfel unii copii se comportă mai matur decât ar trebui pentru vârsta lor cronologică, în vreme ce alții, având aptitudini cognitive superioare dezvoltării lor sociale, nu.

Educatorii încurajează și acceptă autonomia și inițiativa elevilor, furnizează elevilor o serie de materiale ca sursă de documentare, observare sau sancționare, organizează întâlniri cu specialiști, excursii. Ei colaborează cu copiii în stabilirea domeniilor de interes ce urmează a fi dezvoltate în proiecte didactice, în unități tematice, învățând astfel împreună cu elevii. Interesele și experiențele copiilor sunt construite ca momente din care se pot trage învățăminte. De asemenea se abordează un subiect testând în prealabil cunoștințele elevilor din acel domeniu, înainte de a le împărtăși cunoștințele noi. Se stabilește ceea ce știu despre tema propusă, ceea ce ar dori să afle și cum ar putea afla. Elevii sunt încurajați să pună întrebări, să participe la discuții, să formuleze răspunsuri, să aibă propriile strategii de gândire, arătându-li-se respect prin acordarea timpului necesar pentru a răspunde.

Responsabilitățile fundamentale ale educatorilor față de elevii lor sunt:

– a respecta fiecare copil;

-a crede că fiecare copil poate reuși;

-a fi cinstit, a admite eventualele greșeli;

-a asculta și a nu trăda confidențe;

-a fi consecvent și imparțial;

-a aștepta mult de la copii;

-a aprecia eforturile individuale;

-a prețui diferențele și nu asemănările;

-a crea o atmosferă de lucru stimulativă;

-a-și perfecționa permanent cunoștințele psihopedagogice

Atmosfera în care se promovează și se evidențiază adevăratele valori este cea în care copiii gândesc independent și manifestă autonomie. De aceea, ori de câte ori este posibil, li se dă posibilitatea de a alege: materialele cu care vor lucra, activitatea cu care își vor începe ziua, chiar și sarcinile de lucru sau felul de a aborda o anumită sarcină etc.

Prin felul în care este organizată activitatea didactică, toți copiii se implică activ, efectiv în procesul de învățare prin timpul acordat pentru munca independentă, în care fiecare manifestă dorința de a aborda și finaliza sarcinile de lucru pentru a le putea prezenta colegilor. … Este preferabil să dăm oamenilor posibilitatea să ia decizii în ceea ce-i privește, decât să-i ținem sub control. Este o atitudine mai respectuoasă și în acord cu valorile de bază pe care cei mai mulți dintre noi pretindem că le acceptăm. Pe lângă deprinderile care le vor fi utile în viitor, elevii trebuie să aibă posibilitatea de a decide în prezent. La urma urmei ei nu sunt doar adulți în devenire. Sunt oameni ale căror nevoi, drepturi și experiențe trebuie luate în serios… Copiii nu trebuie să trăiască în democrație numai când vor fi mari ci trebuie să aibă șansa să o facă de pe acum.

Copiii participă astfel în mod constant și onest la activitatea de învățare, demonstrează încredere în sine prin faptul că se știu organiza, muncesc alături de ceilalți, sunt capabili să comunice oral și în scris idei legate de ceea ce se întâmplă în jurul lor, își respectă colegii ascultându-i cu interes și având o reacție adecvată atunci când se relaționează cu aceștia.

Programul unei zile în clasa Step by Step durează opt ore.

Întâlnirea de dimineață este o activitate zilnică specifică, având câteva etape: completarea calendarului, citirea agendei și mesajul zilei. În această activitate, timp de aproximativ o oră, se consolidează cunoștințe, se familiarizează copiii cu noțiuni noi, se încurajează participarea, ascultarea, împărtășirea sentimentelor, ceea ce contribuie la o mai bună cunoaștere a copiilor între ei și la formarea clasei ca grup social în care fiecare își aduce propria contribuție pentru întărirea acesteia. Prin felul în care este gândit mesajul zilei și modul de derulare a întâlnirii de dimineață, copiii învață să aibă grijă de cei din jur, exersează deprinderi importante pentru succesul școlar cum ar fi cele de a asculta, a lua decizii, a citi, a scrie, a socoti, a propune soluții etc. Totodată se creează o atmosferă vioaie, entuziastă, prietenoasă care însuflețește clasa pe parcursul întregii zile. Regularitatea acestor întâlniri permite practicarea și repetarea trăsăturilor comportamentale așteptate de la copii.

Învățătoarele se asigură apoi că sarcinile didactice, propuse pentru fiecare din centrele de lucru propuse zilnic (cel puțin patru din cele șase existente în fiecare clasă: citire, scriere, matematică, științe, arte, construcții chiar și altele propuse de învățătoare, cum ar fi teatru, studii sociale etc) și scrise la fiecare centru, sunt înțelese de către copii. Ele pot fi gândite pentru tot grupul clasei, sau ca sarcini pe grupuri mici, individuale, sarcini progresive sau diferențiate după gradul de dificultate, sarcini minime, care să asigure însușirea cunoștințelor de bază pentru toți copiii, conform programei școlare și sarcini suplimentare, pentru cei cu un ritm de lucru mai rapid.

Învățătoarele au apoi rolul de a sprijini individual sau în grupuri mici activitatea de învățare la centre.

După această activitate de descoperire, de exersare, de învățare se face prezentarea întregii activități. Elevii expun pe Scaunul autorului modul de rezolvare a situațiilor-problemă cu care s-au confruntat, iar colegii și învățătoarele dezbat soluțiile propuse prin întrebări, observații și aprecieri. Este momentul în care fiecare copil învață din modul de abordare propriu sau al celorlalți, corectează eventualele greșeli, completează și sintetizează ceea ce este important de reținut. Se afișează toate lucrările.

După servirea mesei de prânz se finalizează activitatea de dimineață dacă este cazul și se desfășoară activități ca: educația fizică, educația muzicală, limba străină, educația plastică, precum și unele activități propuse împreună cu copiii pe o anumită temă sau în legătură cu cele învățate în prima parte a zilei.

Învățătoarele au posibilitatea de a organiza ori de câte ori cred necesar, minilecții de 10-15 minute, în care discută și lămuresc cu toți copiii unele aspecte neînțelese sau care cer explicații prealabile pentru a fi abordate independent de copii.

În programul Step by Step nu se ierarhizează copiii, iar accentul cade pe cooperare și nu pe concurență, fiecare copil comparându-se doar cu sine, în funcție de posibilitățile sale. De aceea evaluarea rezultatelor nu cuprinde notarea sau acordarea de calificative. Se practică evaluarea continuă, în care sunt implicați efectiv elevii, atât a procesului de învățare cât și a produsului acesteia. Pentru a afla ceea ce pot realiza copiii la un moment dat, învățătoarele observă cum își îndeplinesc sarcinile de lucru în situații obișnuite, cum participă la activitatea de prezentare, cum se relaționează cu cei din jur. Perspectivele asupra evaluării sunt corelate cu gradul de dezvoltare a copilului, pentru a furniza o imagine mai cuprinzătoare asupra capacităților și realizărilor sale. Criteriile pentru o bună evaluare sunt:

-validitatea;

-mai multe modalități de evaluare a rezultatelor, diferite de cele standard bazate pe alegeri multiple;

-implicarea totală a copiilor;

-observații repetate;

-un proces continuu în timp;

-folosirea unei varietăți de metode

Premisele pe care se bazează evaluarea sunt:

-stimularea acumulării de cunoștințe, înțelegerii și încrederii copilului în sine;

-axarea pe obiective importante, care să implice multiple surse de informații;

-sprijinirea și informarea asupra practicilor de instruire conform gradului de dezvoltare a copilului;

-părinții și elevii sunt parteneri de bază în procesul de evaluare.

Scopul final al evaluării este de a deprinde copiii să se autoevalueze în mod corect.

Evaluarea la centre este una din modalitățile de evaluare, când copiii sunt îndrumați și atenționați în legătură cu unele aspecte ale sarcinilor de lucru. Cadrele didactice, împreună cu grupul de elevi, discută felul în care au rezolvat sarcinile de lucru, căile diferite în care au lucrat și corectitudinea soluțiilor.

Pe Scaunul autorului se prezintă rezolvările și soluțiile de la fiecare centru, în grup mare. Un copil prezintă soluția sa, iar ceilalți adresează întrebări, fac observații, aprecieri sau completează soluția respectivă. Acest exercițiu îi formează pe copii în direcția înțelegerii raționamentelor colegilor și de a judeca rezultatul muncii colegilor lui.

Expunerea lucrărilor este o nouă posibilitate de a observa rezultatele muncii fiecăruia. Acestea sunt adunate în mapa cu lucrări, din care învățătoarele, împreună cu copiii le selectează pe cele mai reprezentative pentru a constitui o mapă de evaluare, care reflectă progresul individual și care este păstrată în permanență în sala de clasă, putând fi văzută și de persoane interesate din afara clasei. Tot ceea ce este prezent în portofoliu reprezintă munca elevului în procesualitatea sa și reprezintă un document.

Caietul de evaluare se completează semestrial și oglindește competențele elevului la sfârșitul semestrului respectiv al anului școlar, precum și observații individuale concrete referitoare la stadiul la care a ajuns copilul în legătură cu prevederile programei școlare.

Un aspect distinct în alternativa Step by Step îl reprezintă colaborarea cu familia. Părinții sunt invitați să participe efectiv în clasă, sub auspiciile unei colaborări sănătoase cu învățătoarele. Prezența în interiorul clasei îi ajută să observe modul cum se manifestă copilul în diverse momente ale zilei, felul cum se relaționează cu ceilalți, felul cum se mobilizează pentru activitate.

Acest lucru este privit ca un fapt firesc, iar în unele situații părinții pot aduce mai viu elemente din sfera lor de activitate, transformându-se în personaje principale pentru descoperirea unor aspecte noi. Ei pot mijloci întâlniri cu persoane din diverse domenii sau alte activități pe diverse teme aflate în studiu la un moment dat. În comunicarea cu învățătoarele în clasă se nuanțează specificul în dezvoltarea copilului, se găsesc modalități de cultivare a unor abilități în familie pentru a completa sau suplimenta procesul educativ. Comunicarea copilului cu adulții devine astfel mai ușoară, el se exprimă mai liber, devenind astfel mai transparent tot ceea ce se întâmplă la școală.

1.4 Familia

Definirea familiei

Între dragoste și familie există o strânsă interdependență, ele fiind foarte greu de separat una de alta. Dragostea este piatra de temelie pe baza căreia se desfășoară viața de familie, iar familia conferă cadrul de manifestare și împlinire a dragostei.

Familia face parte din categoria realităților primare sau fundamentale, fiind o instituție universal umană. Familia se poate constitui ca nucleu de înțelegere și explicare a realității. De asemenea este privită ca entitate eminamente socială aflată în raport nemijlocit și esențial cu societatea totală. Mai mult, ea constituie chintesența însăși a sociabilității, a cărei consistență concretă este trecută cu vederea în desele ocazii în care se pune sub semnul îndoielii natura socială a omului.

Familia consacră categoria primară a socialului, cea biologică. Ca ființă biologică, omul se plasează într-un grup de rudenie, adică de consubstanțiali, de indivizi a căror omogenitate și interdependență ține de chiar constituția lor fizică. Este de neconceput o percepție individualistă, a omului izolat, a cărui structură genetică este “curățată " de orice contaminare de grup, adică de rudenie. Pe lângă substanța fizică pe care oamenii o împărtășesc între ei, în cadrul grupurilor familiale, prin însăși constituția lor biologică, există și un patrimoniu moral, unul intelectual, un altul religios sau cultural care îi integrează magnei socialului supraindividualul. Familia este, prin urmare, cea mai pură formă de manifestare a socialului uman, cea care dă profilul celor dintâi forme de conviețuire colectivă. Primele comunități umane, clanurile, triburile sau hoardele primitive nu constituiau altceva decât structuri familiale largi, grupuri de rudenie în care endogamia era garantul solidarității grupului.

Vincent definește familia ca fiind un grup înzestrat cu caracteristici proprii, care trăiește anumite obiceiuri, care respectă anumite tradiții, chiar inconștient, care aplică anumite reguli de educație, într-un cuvânt care creează o atmosferă.

Pentru Burgess și Locke familia este o unitate de interacțiuni și intercomunicări personale, cuprinzând rolurile sociale de soț și soție, mamă și tată, fiu și fiică, frate și soră.

Berge consideră că familia constituie un soi de personalitate colectivă a cărei armonie generală influențează armonia fiecăreia dintre părți.

Baranovski și Nader definesc familia ca fiind compusă din doi sau mai mulți indivizi care locuiesc în aceeași gospodărie, care stabilesc legături afective comune și care sunt legați prin îndeplinirea unor sarcini sociale în comun.

Pentru Leavitt familia reprezintă un grup special, ținut laolaltă prin legături afective semnificative, mai degrabă decât o entitate legală, economică, biologică sau genetică.

Liciu consideră că familia este o grupare socială, bazată pe căsătorie sau înrudire, care posedă o anumită structură organizată, istoricește determinată.

Alți sociologi definesc familia ca unitatea socială constituită din adulți și copii, între care există relații de filiație – naturală (de sânge) sau socială –, indiferent de orice alte considerente.

Tot din punct de vedere sociologic familia este un nucleu social constituit pe baza relațiilor de căsătorie, consangvinitate și rudenie, membrii grupului împărtășind sentimente, aspirații și valori comune. Din perspectivă juridică, familia este un grup între care s-au stabilit un set de drepturi și obligații, reglementate prin norme legale.

Deoarece familia a fost definită din mai multe puncte de vedere I. Mitrofan și N. Mitrofan (1991) desprind următoarele caracteristici ale familiei:

Existența unui anumit număr de persoane;

Reunirea lor precede actul căsătoriei;

Între membrii familiei există un ansamblu de drepturi și obligații garantate juridic;

Între membrii familiei există relații interpersonale, de ordin biologic, psihologic și moral;

Climat psihosocial;

Norme și reguli referitoare la conduita membrilor familiei;

Organizare structurală, cu roluri și sarcini familiale distribuite între membrii;

Îndeplinirea unor funcții în raport cu societatea.

Familia reprezintă una dintre cele mai vechi forme de comunitate umană, o instituție stabilă cu rosturi fundamentale pentru indivizi și pentru societate.(M. Voinea,1996). Datorită dezvoltării societății umane din ultima vreme, familia a devenit tot mai mult responsabilă față de următoarele aspecte care privește creșterea și educația copiilor:

menținerea continuității biologice a individului și societății (prin procreere, formarea și educarea copiilor);

menținerea continuității culturale prin transmiterea moștenirii culturale în procesul socializării;

satisfacerea nevoilor emoționale, a trăirilor intime, asigurând sentimentul siguranței și menținerii personalității;

integrarea socială a membrilor ei prin procesele de orientare, educare și socializare.

Relevant este, nu în ultimul rând, crezul că familia reprezintă în continuare instituția de bază și cea mai importantă a societății. O mare parte din ceea ce facem, fie bine, fie rău, o datorăm familiei noastre, deoarece familia este, sau s-ar cuveni să fie, lumea din care să știi că nu poți fii dat afară și de care ești sigur că nu poți fi dezis.

Funcțiile familiei

Din punct de vedere sociologic s-a ajuns la concluzia că familia și-a pierdut mult din caracterul ei de instituție socială, cuplul familial fiind interesat mai mult de satisfacerea propriilor interese și mai puțin de realizarea funcțiilor pe care societatea le atribuie instituției familiale.

Funcția economică

Pentru a exista, familia trebuie să-și asigure cel puțin veniturile suficiente pentru

satisfacerea nevoilor de bază. În societatea tradițională funcția economică cuprinde trei dimensiuni:

– dimensiunea productivă – care se referă la producerea bunurilor și serviciilor necesare traiului familiei ;

– dimensiunea profesională – care se referă la transmiterea preferinței pentru anumite ocupații de la părinți la copii ;

– dimensiunea financiară – care se referă la modul de administrare a bugetului și de realizare a balanței de venituri și cheltuieli

Prin trecerea de la familia extinsă la cea nucleară sau la alte forme atipice ale ei s-au redimensionat componentele funcției economice, atât în ceea ce privește producerea de bunuri, cât și în administrarea bugetului de venituri și cheltuieli. Astfel, familia nu mai este o unitate productivă autosuficientă, membrii ei fiind dependenți de veniturile câștigate în afara gospodăriei .

S-a modificat apoi și componenta privind pregătirea profesională a descendenților. Transmiterea ocupațiilor de la părinți la copii se întâlnește din ce în ce mai rar, și aceasta datorită deplasării locului de muncă al individului din interiorul familiei în exterior, în intreprinderi și servicii sociale.

Nu în ultimul rând, latura financiară a cunoscut și ea modificări. Astfel, familia contemporană este caracterizată printr-un buget dezechilibrat, datorită surselor sporadice de venit și/sau cheltuielilor exagerate într-o anumită direcție (de obicei, cheltuieli referitoare la subzistență).

b) Funcția de socializare

Socializarea este un proces de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepțiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup în vederea formării, a adaptării și integrării sociale a unei persoane. Părinții au rolul de a oferi copilului șansa formării sale sociale, dobândirii echilibrului emoțional și integrării sale în viața socială. Părinții exercită influențe emoționale asupra copiilor în două moduri: în mod direct, utilizând o serie de metode și tehnici educative sau în mod indirect, prin modelele de conduită oferite, precum și prin climatul psihosocial, existent în grupul familial.

Și această funcție a fost afectată de mutațiile lumii contemporane. Sistemul școlar creat a înlocuit, în mare parte, procesul instructiv-educativ al familiei, înlocuire datorată atât unor cauze obiective cât și subiective. În acest context, părinții nu le mai pot asigura transmiterea de cunoștințe copiilor lor, nu le mai pot satisface nevoia de instrucție la standardul exigențelor actuale.

În altă ordine de idei, lucrând în afara familiei, părinții au mai puțin timp de petrecut împreună cu copiii, care sunt duși – de la cele mai fragede vârste – în instituții specializate (creșe, grădinițe). Deci, părinții nu doar că nu au timpul necesar pentru o socializare firească a copiilor lor, dar, de multe ori, nici nu conștientizează necesitatea acțiunilor educative .

Funcția de solidaritate familială

Solidaritatea este o funcție complexă, care antrenează toate momentele vieții familiei și în același timp toți membrii ei. Ea asigură unitatea, intimitatea, coeziunea, securitatea emoțională, protecția și încrederea în grupul familial.

Solidaritatea familială nu este un dat, ci se construiește în procesul vieții de familie prin concesii și ajustări reciproce între membrii familiei.

Diminuarea acestei funcții se datorează, în special, mobilității sociale, mobilitate care face ca locul de muncă să difere de cel rezidențial. Acest lucru influențează negativ solidaritatea familială, măcinată de separarea fizică și afectivă existentă între membrii familiei.

Pe de altă parte, atât relația conjugală, cât și cea parentală au început să fie dominate de frământări și contradicții; de frământări, datorită unui complex de factori, precum emanciparea femeii, diviziunea modernă a rolurilor în cadrul familiei, satisfacția legată de viața sexuală etc., iar în al doilea rând de contradicții, din cauza adâncirii diferențelor dintre modelele culturale aparținând diferitelor generații.

d) Funcția sexuală și reproductivă

Schimbări importante a cunoscut și această funcție. Pentru a argumenta această afirmație putem pleca de la faptul că se acordă o importanță tot mai mare performanțelor sexuale; niciodată nu s-a discutat ca acum despre „satisfacție sexuală”, „potențial orgasmic”, „apetit sexual” etc. Acordându-se din ce în ce mai multă importanță performanțelor sexuale, indivizii au adoptat o serie de comportamente ce cad, de cele mai multe ori, în cele două extreme (dorința de a poseda/teama de a nu fi destul de bun în actul sexual). Aceste comportamente sunt, de regulă, „vinovate” de satisfacția /insatisfacția indivizilor față de relația de cuplu, de însăși continuitatea și viabilitatea mariajului.

Nu poate fi ignorat faptul că, într-o perioadă relativ scurtă de timp, s-a trecut de la familia extinsă (din punct de vedere numeric) la cea restrânsă, iar numărul de copii dorit a scăzut continuu, ajungându-se la 1-2 copii, în societatea contemporană. Mai mult, se accentuează tot mai clar tendința cuplurilor de a renunța la copii și de a trece la un nou mod de viață („familia axată pe adulți”).

Așadar, toate funcțiile familiei au fost afectate, într-o mai mare sau mai mică măsură. Și era și firesc să fie așa, având în vedere faptul că perturbările ce se manifestă într-o funcție își găsesc rezonanța și în celelalte. În ultima vreme s-a constatat că acest proces al redimensionării și revitalizării funcțiilor familiei a devenit tot mai accentuată.

Mitrofan (1991) a conchis că există două categorii de factori care ar putea favoriza modificarea funcționalității familiei, și anume factori externi și factori interni.

Dintre factorii externi care acționează foarte puternic asupra familiei cei mai importanți ar fi următorii:

nivelul de dezvoltare economică al societății, ce are repercusiuni în principal asupra funcției economice și asupra celei reproductive;

legislațiile și politicile sociale, cu impact asupra funcției sexuale și reproductive;

nivelul general de instrucție și educație, cu rol în realizarea funcțiilor de socializare și reproducere.

Factorii interni pot fi „incriminați” mai ușor atunci când se pune problema disfuncțiilor ce pot apărea. Cei mai importanți ar fi următorii:

dimensiunea familiei, cu implicații în realizarea socializării și a solidarității;

structura familiei, cu impact asupra funcției economice și reproductive;

diviziunea rolurilor și autorității, cu repercusiuni în principal asupra funcției de solidaritate.

e) Funcția educațională

În cadrul familiei moderne se produc unele mutații, care constă în înlocuirea familiei formată din trei generații cu familia formată din două generații. De aici putem conchide că bunicii participă din ce în ce mai puțin la educația nepoților. Alte influențe sociale pot fi considerate migrația de la sat la oraș și urbanizarea satelor. Astfel cresc posibilitățile de folosire a mijloacelor audio-vizuale, contactul cu tehnica, preocupările culturale și sportive, și rezultă o schimbare în mentalitatea familiei. Nivelul de trai scăzut obligă ambii părinți să își găsească cel puțin un loc de muncă pentru a putea asigura un trai decent copiilor. În asemenea condiții supravegherea copiilor este limitată, sau este încredințată altor persoane sau instituții sociale (creșă, grădiniță).

Un caz aparte îl constituie familiile în care unul dintre părinți este șomer. Implicit, celălalt părinte se ocupă mai mult de copii, dar problema majoră a acestei familii este asigurarea celor necesare pentru un trai modest. Situația familiilor în care ambii părinți sunt fără loc de muncă este critică, deoarece cu două ajutoare de șomaj de abia se poate asigura hrana, neputându-se vorbi nici măcar despre un trai modest.

Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana și îmbrăcămintea copiilor, îi ferește de pericole, le lasă timp de joacă, le creează condiții cât mai bune de odihnă și se îngrijește de sănătatea lor.

Dezvoltarea intelectuală

În cadrul familiei copilul își însușește limbajul. Volumul, precizia vocabularului și corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinți în această direcție. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (ex: despre plante, animale, ocupatiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă și de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor, dezvoltându-le spiritul de observație, memoria și gândirea. Copiii pun cele mai multe întrebări în jurul vârstei de 3-6 ani, iar părinții îi ajută să-și însușească un număr mare de cunoștințe, răspunzând cât se poate de corect și exact.

În perioada școlară mică, familia vine în sprijinul școlii, susținând gustul de citit al elevilor. Copilul obține rezultatele școlare în funcție de modul în care părinții se implică în procesul de învățare. Ei trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite școlare, cărți de lectură, manuale școlare etc., cât și condiții bune de muncă: un birou, un computer și nu în ultimul rând liniște pentru a se putea concentra. Părinții trebuie să-și ajute copiii la învățătură; ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiilor. Cu timpul, părinții se vor limita la controlarea temelor de casă și a carnetului de note. Deci, atitudinea părinților trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.

Educația morală a copiilor. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Copiii observă comportamentul părinților/bunicilor, iar exemplul lor este mai puternic decât cuvintele. Uneori însă adulții trebuie să aibă răbdare și să ofere o șansă copiilor pentru a învăța și din propriile greșeli. Cele mai eficiente lecții sunt cele pe care ni le însușim din propria experiență. Părinții le spun copiilor ce este bine și ce este rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportamente. Aceste noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg și prieten. Părinții trebuie să asigure mediul pentru ca ei să se poată dezvolta.

Familia contribuie și la educația estetică a copilului. Părinții sunt cei care realizează contactul copilului cu frumusețile naturii (culorile și mirosul florilor, cântecul păsărilor, verdele câmpului etc.), cu viața socială (tradiții, obiceiuri străvechi etc.). Mijloacele mass-media și în mod special televiziunea exercită o influență puternică asupra educației estetice. Nu se poate vorbi despre o influență strict pozitivă sau strict negativă; pe de o parte există numeroase emisiuni culturale, de îmbogățire a cunoștințelor, dar pe de altă parte sunt difuzate numeroase programe care pot deforma imaginația inocentă a copiilor într-un sens negativ.

Părinții trebuie să controleze atât timpul pe care copilul îl petrece în fața televizorului cât și emisiunile pe care le urmărește. În unele familii preocuparea pentru cultura estetică a copilului lipsește cu desăvârșire, iar în altele aceasta este exagerată. Dacă micuțul nu are aptitudini și nici plăcere pentru diferite arte (balet, muzică, teatru etc.), părinții trebuie să respecte opțiunea copilului.

1.5 Raporturile familie-școală

Complexitatea formei de comunitate umană care este determinată de multitudinea de relații care se nasc între cei care o compun, pe de o parte, și de raporturile ei, ca entitate distinctă a societății, pe de altă parte, precum și de evoluția trăsăturilor sale caracteristice în timp – face dificilă, în ce privește, cristalizarea unei definiții atotcuprinzătoare și stabile.

Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influențează și modelează persoana umană. Unii merg chiar mai departe și susțin că acțiunea ei asupra persoanei e atât de mare, încât ea egalează acțiunea celorlalte grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor care vin dinspre psihanaliză, psihologia socială și sociologie susținând că familia este : adevăratul laborator de formare a persoanei.(www.scribd.ro)

Părinții sunt primii educatori din viața copilului, fapt recunoscut în pedagogie încă de la Comenius, care, în prima carte de educație a copilului, considera că educația primită de acesta până la vârsta de șase ani, în primul rând de la mama, este determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară.

Transformarea individului în persoană adică în „individ cu status social” este întâi de toate opera familiei. Sunt două cauze care explică această influeță a familiei asupra persoanei: una este legată de faptul că acțiunea familiei se exercită mai de timpuriu, iar a doua de acela că multă vreme familia e calea prin care se canalizează oricare altă acțiune de socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială a copilului.

Părinții, deoarece le-au dat viață copiilor lor, au obligația de a-i educa și, de aceea, trebuie considerați primii și principalii lor educatori. Această funcție educativă a lor este atât de importantă încât, acolo unde lipsește, cu greu poate fi suplinită. Întra-adevăr este îndatorirea părinților să creeze o atmosferă familială însuflețită de iubire, de pietate față de Dumnezeu și respect față de oameni, care să favorizeze educația integrală, personală și socială a copiilor. Familia este, așadar, prima școală a virtuților sociale, de care nicio societate nu se poate lipsi. Mai ales în familia creștină, îmbogățită cu harul și misiunea sacramentului căsătoriei, copiii, de la cea mai fragedă vârstă, trebuie să-L descopere și să-l cinstească pe Dumnezeu și să-l iubească pe aproapele, conform credinței primite în Botez; acolo trăiesc ei pentru prima dată experiența unei vieți sociale sănătoase.

Educația copilului se realizează în cea mai mare parte în școală. Însă la baza educației școlare stă educația primită în familie. Am putea spune că educația școlară înlocuiește la un moment dat educația primită în familie, însă după cum vom vedea, familia de proveniență condiționează și influențează tot parcursul educativ al copilului în școală.

Familia reprezintă agentul unei acțiuni pedagogice primare care fixează în individ habitusul primar de clasă, primele scheme de percepție, de gândire și de acțiune care vor funcționa ca fundament și principiu de selecție în procesul încorporării tuturor experiențelor ulterioare, astfel încât experiențele diferite trăite de un individ se integrează în unitatea unei biografii sistematice care se organizează pornind de la situația originară de clasă, experimentată într-un tip determinat de structură familială.

Familia inculcă, în calitate de cultură legitimă, o cultură particulară a cărei clase se subsumează. Familia formează în individ cele mai trainice comportamente, care vor determina întreaga existență a acestuia, deoarece, ceea ce acesta a deprins în familie nu poate fi neutralizat printr-o muncă pedagogică secundară ( educația în școală). Din contră, școala tinde să dea continuitate educației primite în familie, Bourdieu subliniind că școala reprezintă de fapt un instrument de reproducție a structurii de clasă.

Una dintre caracteristicile fundamentale ale curbelor de învățare este că toate urcă foarte repede la început și apoi tot mai încet mai târziu, având deci o accelerare negativă. Aceasta înseamnă că eficacitatea acțiunii mediului e foarte mare în primii ani, mică mai târziu și foarte mică după 25-30 ani când totul devine fix și imuabil, deci familiei îi revine astfel privilegiul de a-și exercita influeța de la început.

Acest privilegiu este dublat de un al doilea: acțiunea familiei nu e numai cea mai timpurie, dar multă vreme e și singura având pe deplin monopolul, fiind singurul factor de socializare a copilului din perioada preșcolară

Familia reprezintă primul context de viață, cu semnificație deosebită în edificarea personalității copilului, agentul de bază al socializării, al procesului de însușire temeinică și liber consimțită a normelor, valorilor și regulilor de conduită concordante cu modelul etico-normativ al societății, asigurindu-i capacitatea de a exercita adecvat rolurile sociale, participarea conștientă la urmărirea și la realizarea finalităților fixate; orientarea corectă în câmpul moral; capacitatea de a discerne între conduitele acceptate și cele neacceptate, între mijloacele legitime și cele ilegitime, între scopurile dezirabile și cele indezirabile, capacitatea de a le îmbina în mod judicios în decizii și în acte corespunzătoare celor două tipuri de atitudini fundamentale rezultate din procesul de formare socială: conformism și nonconformism.

Părinții contemporani, în special cei aparținând categoriilor mijlocii și superioare, se implică intelectual și emoțional în creșterea și educarea copiilor mai mult decât au făcut-o predecesorii lor.

Nu toate familiile sunt orientate de aceleași valori și atitudini educative. Diversitatea rezultă, în mare parte, din structura socială: apartenența socio-profesională, nivelul de instruire, mediul de rezistență (rural sau urban) influențează orientarea educativă a părinților.

Numeroși autori sesizează că părinții aparținând unor categorii socio-economice diferite transmit copiilor lor valori diferite: în clasele mijlocii și superioare sunt valorizate autonomia și stăpânirea de sine, imaginația și creativitatea, în timp ce în clasele populare accentul este pus pe ordine, curățenie, obediență, respect al vârstei și regulii exterioare, respectabilitatea, capacitatea de a evita problemele.

De asemenea familiile mari, extinse, cu rude care locuiesc împreună, sau familiile mici cu un părinte și copil sunt la fel de valoroase în ceea ce privește influența primară asupra copiilor. Părinții sunt primele modele în ceea ce privește soluționarea problemelor, cooperare și participare. Părinții își instruiesc copiii intenționat pentru a deveni parte a comunității și a unei societăți mai largi. Ei au aceleași țeluri pentru copiii lor ca și profesorii.

O mare parte dintre cunoștintele despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuintele de comportament, elevul le datorează educației primite în familie. (Utilizarea în limbajul comun a expresiei: „A avea cei șapte ani de acasă").

Unii autori relevă mizele afective ale școlarizării. Într-o societate în care raporturile părinți-copii au o puternică încărcătură afectivă, școala, în special nivelurile sale primare, se orientează și ea către obiective vizând dimensiunea emoțională ( trăirea pozitivă a experienței școlare de către copil, manifestarea liberă a personalității acestuia).

Pentru o bună educație a copilului este necesară conlucrarea familiei cu școala. Tot ceea ce primește copilul din familie conjugată cu o muncă metodică pe baze științifice, din școală, în condițiile unei bune colaborări permanente dintre familie și școală reprezintă pârghia de bază în munca de formare a micului școlar.

Premisa de la care trebuie să pornească această colaborare este unitatea, comunicarea, continuitatea și competența în munca educativă. O cunoaștere suficientă a ambelor părți este dată de o apropiere cu dublu sens familie-școală, școală-familie, apropiere care să corespundă interesului celor două instituții: educația timpurie pentru viață a copiilor.

Stabilirea unui program comun de educație în școală și în familie, fixarea unor sarcini ale educației în familie care să susțină, să întărească și să întregească munca educativă din școală sunt condiții de asigurare a unei unități de vederi a școlii și familiei. Se știe că faptele de astăzi ale copiilor reprezintă o prefigurare certă a celor de mâine; deprinderile și convingerile „creionate” acum constituie baza modului de acțiune în viitor; atitudinile și comportamentele adulților cu care vin în contact (îndeosebi ale părinților) vor fi primele modele copiate cu fidelitate de către copii.

Una dintre cele mai importante condiții ale creșterii eficienței educative desfășurate cu elevii o constituie asigurarea unei depline unități de acțiune a tuturor factorilor educativi: școala, familia etc. Școala are un rol hotărâtor asupra dezvoltării personalității dar ea nu trebuie să piardă din vedere și rostul familiei în această dezvoltare. Școala și familia sunt două instituții care au nevoie una de alta. Influențele lor sunt simultane și complementare. Școala și familia trebuie să găsească făgașul colaborării bazată pe încredere și respect reciproc, pe iubirea față de copil, să facă loc unei relații deschise, permeabile, favorizante schimbului și comunicării de idei.

Mulți părinți consideră că vârsta de 6- 7 ani, când copiii lor calcă pentru prima oară pragul școlii, este o etapă în care rolul lor în educația copiilor scade foarte mult dacă nu chiar dispare. Dimpotrivă, acum rolul lor se dublează : acasă trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit, iar în relația cu școala pot colabora cu alți membrii ai comunității școlare pentru a crea un climat care sprijină învățarea, atât în școală cât și înafara ei.

M. Henripin și V. Ross [1976] identifică două dimensiuni principale ale a implicări părinților în viața școlii: (1) dimensiunea relației părinte-copil – vizând controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, ajutorul acordat de părinți în rezolvarea temelor și, în general, în îndeplinirea sarcinilor și suportul, respectiv susținerea morală și materială a activității școlare a copilului; (2) dimensiunea relației familie – școală – care se referă, în principal, la alegerea filierei și unității școlare și la contactele directe ale părinților reprezentanții instituției școlare, cadre didactice. Aceste contacte îmbracă forma unor întâlniri colective desfășurate în cadrul (a) formal al negocierilor între administrația școlară și asociațiile părinților, al reuniuni de informare a părinților cu privire la conținuturile și metodele școlare, orarelor, exigențelor cadrelor didactice etc., al lecțiilor deschise pentru părinți, al atelierelor de lucrări practice sau (b) în cadrul informal al unor excursii, vizite, ieșiri ale elevilor la diferite activități sportive, serbări, aniversări…. Ele îmbracă, însă, și forma unor întâlniri inter-individuale, în cadrul formal al unor întâlniri programate la inițiativa cadrului didactic sau a părinților ori în cadrul informal al întâlnirilor, mai mult sau mai puțin întâmplătoare, la ieșirea din școală sau în diferite spații publice, al telefoanelor, al scrisorilor, al vizitelor la domiciliul elevilor…

În ,,Predând la copiii sub 6 ani ” James Hymes scrie: Părinții sunt la fel de convinși ca și profesorul de valoarea, importanța și demnitatea individului. Individul este în acest caz copilul lor.

Cercetările arată că în programele în care părinții sunt implicați elevii au performanțe mai mari la școală decât aceleași programe, dar în care părinții nu sunt implicați. (Henderson și Nancy, 1995)

1.6 Participarea familiei – standard educațional în Step by Step

Copiii intră în școala primară cu enorm de multe cunoștințe și deprinderi. Ei și-au format deja vorbirea și pot comunica cu ușurință, au multe deprinderi cu care se ajută singuri și sunt conștienți de maniere, obiceiuri sociale și unele strategii privind relațiile interpersonale. Tot la această vârstă ei devin conștienți de sine și de lume. Cauza acestei dezvoltări remarcabile este relația puternică și unică dintre părinte și copil. Părintele este primul profesor din viața copilului.

Programul Step by Step pentru învățământul primar recunoaște, respectă și sprijină rolul părintelui ca prim profesor și expert asupra copilului său. Programul consideră părinții ca parteneri în educația copilului. Are încredere în responsabilitatea și cooperarea părintelui și a școlii pentru a asigura succesul fiecărui copil în toate domeniile de dezvoltare. Cadrul didactic, în primul rând, trebuie să comunice dorința școlii de a coopera cu părinții. Cercetările arată că efectele unei astfel de uniuni rezultă în dezvoltarea personală și intelectuală a copilului. Atunci când copiii simt și îi văd pe părinți implicați în viața școlii și colaborând cu cadrele didactice, importanța încrederii în sine crește. Toți copiii beneficiază de pe urma unei relații pozitive prietenești între casă și școală, care permite constituirea unor legături clare. Copiii primesc mesajul că adulții care sunt importanți pentru ei au grijă de ei. Dacă programele tratează părinții ca parteneri activi ai cadrului didactic, motivația lor crește. Copiii ar trebui să aibă un sentiment al implicării părinților și școlii în favoarea bunăstării lor.

Toată lumea din comunitatea școlii beneficiază de o comunicare continuă și regulată: părinți, copii, profesori. Mai ales copiii beneficiază de colaborarea adulților pentru un țel comun; sporește siguranța și încrederea. Copiii se bucură de legătura dintre familiile lor și școală. Pe măsură ce copiii cresc iar prietenii lor afișează o nouă importanță, legătura între familii prin școală devin o modalitate semnificativă prin care părinții fac cunoștință cu prietenii copiilor și familiile acestora.

Părinții care vizitează sala de clasă a copilului lor își formează o imagine reală asupra copilului lor în cadrul școlii. Ei sunt încurajați să-și etaleze talentele, interesele și expertiza ca modele pozitive pentru toți copiii. Pe această cale, părinții și copiii cresc într-o atmosferă de mândrie și respect reciproc. Acest lucru e important pentru copiii pentru că își văd părinții într-un mod nou. Părinții, de asemenea, își formează o imagine de perspectivă pe măsură ce observă și lucrează cu copiii lor în clasă. Ei pot dezvolta o mai mare conștientizare a experiențelor zilnice ale copiilor lor.

O relație eficientă școală-părinte poate fi realizată pe două căi principale:

o comunicare continuă, clară, consistentă, în ambele sensuri;

diferite activități de voluntariat.

Comunicarea

Comunicarea joacă un rol deosebit, esențial, în cadrul vieții sociale. Pentru ca membrii unui grup să poată acționa eficient trebuie mai întâi de toate să fie informați asupra obiectivelor, să-și poată transmite direct, imediat și deschis ideile de la unul la altul. De asemenea nu s-ar putea vorbi de formarea unor opinii sau atitudini ale grupului asupra unor probleme proprii sau ale altor grupuri în afara schimbului viu, dinamic de idei între membrii componenți ai grupului. În genere, nu s-ar putea concepe desfășurarea eficientă a vreunei activități, rezolvarea unor probleme de grup în afara transmiterii și receptării de mesaje. Comunicarea este, așadar, absolut necesară, reprezentând una dintre trebuințele fundamentale de ordin spiritual ale oamenilor.

Relația părinte-școală se bazează pe încredere. Comunicarea eficientă asigură încrederea reciprocă. La începutul parteneriatului real cu părinții, cadrele didactice trebuie să se gândească ce pot învăța de la părinți despre copiii lor. Programul Step by Step pentru învățământul primar vede părinții ca cei mai importanți consultanți privitori la copii. Pentru ca această comunicare bilaterală să fie eficientă cadrele didactice trebuie să apeleze la bunele deprinderi de ascultare. Ascultând atent părintele, se poate stabili o relație deschisă cu sprijin reciproc. A ști să asculți înseamnă a fi capabil să creezi premisele colaborării.

Procesul ascultării părinților are patru părți: audiția, interpretarea, evaluarea și răspunsul. La întâlnirea cu părintele nu trebuie uitat că ascultarea implică toți acești patru pași. Ascultarea activă înseamnă a fi cu adevărat activ în timpul procesului.

În relația de comunicare cu un părinte cadrul didactic ar trebui să fie : prietenos,

relaxat, atent, expresiv, impresionat.

Prin comunicare bilaterală părinții și cadrele didactice creează un parteneriat strâns în sprijinul copilului.

Întâlnirile cu părinții

Întâlnirile cu părinții sunt importante deoarece ajută la atingerea multor scopuri ale Programului Step by Step pentru învățământul primar :

Reafirmarea parteneriatului între familie și școală

Este o cale de a asigura părinții că profesorul și școala sunt serioși și preocupați

Ajută să intesifice eforturile continue de comunicare

Oferă oportunități de a extinde munca din clasă acasă

Ajută școala să servească părinții cu informații pentru planificarea programei

O primă întâlnire cu părinții poate fi înainte de începerea anului școlar (mai cu seamă înaintea începerii clasei pregătitoare). Scopul acestei întâlniri este cunoașterea reciprocă (cadrul didactic–părinte-elev). În cadrul unei astfel de întâlniri, le-am cerut părinților să-și caracterizeze printr-un desen copilul și să menționeze câteva calități și lucruri care doresc să le îmbunătățească în perioada micii școlarități. Astfel aceștia au posibilitatea să debuteze în parteneriatul real prin susținerea propriilor păreri în legătura cu cele propuse spre abordare. Au loc discuții privind amenajarea mediului de învățare al clasei. Părinții își oferă sprijinul în amenajarea sălii de clasă în funcție de propriile posibilități: obținerea materialelor necesare; confecționarea spațiului de afișare a materialelor realizate de copii; activități gospodărești; susținere financiară etc. Cadrele didactice întâlnesc, fac cunoștință și cu așteptările părinților privind propriul copil în primul an școlar.(anexa nr.2) Astfel se stabilește o relație prietenoasă și deschisă care va continua tot anul.

Întâlniri cu părinții au loc de-a lungul anului școlar într-o atmosferă prietenoasă.

În cadrul acestor întâlniri cadrele didactice pot prezenta evaluări individuale formale și exemple ale muncii copilului într-o fișă, observații care să rezume experiențelor copilului în toate domeniile de dezvoltare. Această fișă creează un „tablou” al creșterii copilului în timp. Se discută cu părinții scopurile sociale, spirituale, profesionale, cognitive și de dezvoltare fizică. Se explică cum se vor atinge aceste scopuri, se propun și se discută planuri și strategii.

Întâlnirile cu părinții nu trebuie să fie axate pe prezentarea de material sau

transmisia de directive. Trebuie mai degrabă ca părinții să fie implicați activ în procesul de învățământ. Părinții preferă într-adevăr să fie participanți activi, mai degrabă decât simpli auditori.

Pe parcursul anului școlar se organizează și întâlniri doar cu un grup de părinți sau întâlniri individuale, cu părinții unui copil. Se va recurge la aceste tipuri de întâlniri în cazul în care este necesar de a se discuta pe marginea unor probleme ce vizează doar un grup de copii sau sunt probleme mai delicate ce nu pot fi discutate cu tot colectivul de părinți. Altfel spus, cadrele didactice și părinții comunică de-a lungul anului, ori de câte ori apar „probleme” .

Alte căi de menținere a comunicării regulate cu părinții privitor la activitățile școlare sunt :

Scrisorile (săptămânale/ lunare) pot informa părinții despre activitățile

în care au fost sau vor fi implicați copiii sau părinții. Unele scrisori/chestionare însoțesc mapa cu lucrările săptămânale ale copiilor. Altele pot fi și un bun mijloc de a informa asupra proiectelor/studiilor tematice care se vor derula într-o anumită perioadă și asupra evoluției învățării în timpul acestora. Aceste tipuri de scrisori pot fi însoțite de chestionare din care cadrele didactice află în ce măsură și cum se pot implica părinții în activitățile din cadrul proiectului/ studiului tematic. Tot aici părinții pot nota propuneri de activități. De asemenea le folosim și atunci când dorim să ne exprimăm recunoștința față de un părinte sau un grup de părinți care ne-au sprijinit la un moment dat. Prin unele scrisori ne exprimăm regretul pentru neparticiparea la o întâlnire sau o activitate, determinându-i astfel să manifeste mai mult interes pentru următoarele astfel de activități.

Panoul pentru părinț cuprinde mesaje scurte pentru a operaționaliza

unele anunțuri, dar și mesaje de suflet cu care părinții iau contact atunci când ajung în spațiul de așteptare al copiilor.

Întâlniri ale grupului de părinți Părinții se întâlnesc în mod voluntar într-un grup

pentru a concepe și susține proiecte pentru clasă sau școală. Aceste întâlniri pot avea loc în școală, dar și în alte locații ( acasă la un părinte, diferite instituții, etc.)

Diferite activități de voluntariat

O școală prietenoasă creează climatul tuturor implicărilor părinților, care

înseamnă toate activitățile care cuprind asigurarea necesităților fundamentale și a siguranței de sine a copilului ca și elaborarea direcțiilor de organizare și spijin financiar a școlii. În acest domeniu părinții acționează ca voluntari în viața școlii. Câteva din sarcinile posibile ale părintelui voluntar sunt :

Muncitori pentru îmbunătățiri și reparații

Participanți activi la munca de la centre

Asistenți științifici și artistici

Coordonatori ai evenimentelor speciale

Organizatori de petreceri

Supraveghetori la locul de joacă

Colectori de fonduri

Ca voluntari, părinții își oferă timpul, resursele și talentele pentru a ajuta școlile să-și dezvolte o tradiție de îngrijire a copiilor. Aceste felurite activități întăresc relațiile comunitare de încredere și bunăvoință în mod reciproc. Fiecare activitate este importantă pentru că semnifică posibilitatea ca fiecare să fie implicat în transformarea școlii într-o comunitate adevărată. .

Într-o comunitate responsabilă și protectoare părinții au un rol activ în educație. Ei sunt recunoscuți ca primul educator al copilului cu rol major în dezvoltarea psihică și socială a acestuia. Scopurile și așteptările programului școlar trebuie discutate și comunicate părinților. Discuțiile deschise, întrunirile informale, corespondența scrisă pun baza unei comunicări reale cu familiile elevilor noștri. Deoarece activitatea școlară ocupă un loc important în viața copiilor, este normal să fie discutată cu familia. Învățătorii vor considera normal să comunice părinților activitățile pe care elevii le desfășoară în mod regulat. Participând la activități, adulții cunosc rolul, etapele și înțeleg importanța exersării aptitudinilor sociale atât în clasă cât și în afara ei. De asemeni ei vor înțelege legătura puternică creată între casă, școală și comunitate. Activitățile desfășurate cu părinții trebuie concepute interactiv, plăcut și pline de semnificații. Desfășurarea unor întâlniri cu diferite ocazii, permit acomodarea familiilor, promovează participarea și oferă oportunități de implicare activă la activitățile clasei.

O implicare democratică necesită o pedagogie care face mai mult decât să transmită, în mod efectiv, o moștenire genetică. Ea îi învață pe elevi să gândească, să își organizeze și să răspundă pentru faptele lor, să accepte, să îi valorizeze și să îi respecte pe ceilalți.

Capitolul II

Atitudinea, componentă fundamentală a caracterului

2.1 Definire; caracteristici

Interfața dintre structura internă, profundă a caracterului și conduita manifestă o constituie subsistemul atitudinal. Atitudinea reprezintă componenta fundamentală a caracterului. Ea este o construcție psihică, sintetică ce reunește elemente intelectuale, afective, volitive.

Psihologii definesc atitudinea ca fiind o stare mentală ce predispune la a acționa într-o anumită manieră atunci când situația implică prezența reală sau simbolică a „obiectului” spre care se îndreaptă această acțiune.

Ea se constituie prin organizarea selectivă, relativ durabilă a unor componente psihice diferite-cognitive, motivaționale-afective și determină modul în care va răspunde și acționa o persoană într-o situație sau alta.

Atitudinea este invariantul de bază căruia individul se orientează selectiv, se autoreglează preferențial, se adaptează evoluând.

Doar orientarea conștientă, deliberată, susținută de o funcție interpretativă, generalizată, valorizatoare, justificativă, doar reacția stabilă, generalizată, proprie subiectului și întemeiată pe convingerile lui puternice traduce o atitudine. Ea este un fel de dispoziție latentă a individului, o variabilă ascunsă, de a răspunde sau acționa într-o manieră sau alta la o stimulare a mediului. Ea este rezultatul interacțiunii subiectului cu lumea.

În structura caracterului intră un ansamblu de trăsături și atitudini care se constituie într-un sistem și care permit diferențierea indivizilor.

Deoarece nu există o definiție unanim acceptată a atitudinilor, în cartea E. Bonchiș sunt notate câteva caracteristici esențiale ale acestora care fac trimitere la următoarele aspecte :

modalități de raportare a individului sau grupului față de anumite laturi ale vieții sociale și față de propria persoană;

variabilă latentă, stabilă, structurată în timp în cadrul relațiilor dintre persoană și ambianța sa;

modalități de a reacționa verbal sau prin comportamente în mod personal, evaluativ față de problemele curente de viață cele legate de conduitele semenilor și cele privind munca;

predispoziția psihică sau propensiune de a acționa într-un chip caracteristic în diferite situații, față de date și evenimente ale realității.;

construcție psihică sintetică ce reunește elemente intelectuale, afective, volitive ; modalitate internă de raportare la diferite laturi ale vieții sociale, la alții, la sine, la activitate.

M. Golu definește atitudinea ca poziție internă adoptată de o persoană față de situația socială în care este pusă. Ea se constituie prin organizarea selectivă, relativ durabilă, a unor comportamente psihice diferite – cognitive, afectiv-motivaționale – și determină modul în care va răspunde și acționa o persoană într-o situație sau alta.

Atitudinea ne apare ca verigă de legătură între starea psihologică internă dominantă a persoanei și mulțimea situațiilor la care se raportează în contextul vieții sale sociale.

Același autor prezintă caracteristicile principale ale atitudinilor:

direcția sau orientarea, dată de semnl pozitiv (favorabil) sau negativ (nefavorabil) al trăirii afective față de situație (obiect); atitudinea pozitivă imprimă persoanei tendința de a se apropia de obiect, în vreme ce atitudinea negativă creează tendința opusă, de îndepărtare;

gradul de intensitate care exprimă gradațiile celor două segmente ale trăirii- pozitiv și negativ; valorile gradului de intensitate care depinde de „mărimea semnificației” situației și care determină intensitatea trăirii. O situație (un obiect) cu semnificație negativă mică induce o atitudine de respingere de intensitate slabă, în vreme ce altul cu semnificație negativă mare determină o atitudine de respingere puternică; la fel se întâmplă și în cazul atitudinii pozitive. Absența semnificației corespunde unei atitudini neutre, de indiferență.

Dinamica atitudinii este condiționată de caracteristicile obiectului de referință, care sunt :

dimensionalitatea, constând în numărul mare și varietatea elementelor care-l compun, mergând de la stimuli unidimensionali până la cei mai complecși, cum sunt cei socio-umani;

suprafața sau întinderea comprehensivă a obiectului, constând în numărul de însușiri accesibile observației și înțelegerii, față de care subiectul a reușit să își formeze o atitudine definită și generalizată;

centralitatea psihologică a obiectului pentru subiect, care înseamnă că unele obiecte se situează aproape permanent în prim-planul conștiinței, în timp ce altele rămân, psihologic, îndepărtate de subiect, principala sursă a diferenței de centralitate aflându-se în sfera motivațională;

socialitatea, care rezidă în aceea că „obiectele sociale” reprezintă principala sursă de formare a atitudinilor.

Clasificare și funcții

Integrarea la nivel cognitiv, afectiv, motivațional și valițional a semnificațiilor pozitive și negative ale obiectelor și situațiilor socio-umane se realizează în mod individual specific, ducând astfel la elaborarea unei game foarte întinse de structuri caracteriale; în cadrul lor se realizează cele mai variate configurații atitudinale, în funcție de conținutul și de raportul dintre polul pozitiv și cel negativ.

Expresia externă a atitudinii o reprezintă opinia și acțiunea. Opinia este forma verbal-propozițională de exteriorizare a atitudinii, constând din judecățile de valoare și de acceptare (acord) sau de respingere (dezacord) în legătură cu diferitele situații, evenimente și sisteme de valori. Opinia este o modalitate constatativ-pasivă de raportare la lume, care nu introduce nici o schimbare în situație. Când atitudinile individuale converg într-o măsură semnificativă, în plan extern , se vorbește de opinia publică.

Acțiunea reprezintă intrarea subiectului în relație directă (senzorială și motorie) cu situația și efectuarea unor demersuri (transformări) de integrare în situație, de modificare a ei sau de îndepărtare. Gradul de angajare psihologică în cadrul acțiunii este cu mult mai ridicată decât în cadrul opiniei și, ca atare, acțiunea devine mai relevantă pentru dezvăluirea esenței caracterului unei persoane decât opinia. Între atitudine și manifestarea ei externă, în forma opiniei sau acțiunii, nu există o concordanță perfectă și necondiționată. Datorită funcției reglatorii a conștiinței, în structura caracterială se elaborează un mecanism special de comutare, care face posibilă disocierea temporară și periodică între planul intern al convingerilor și atitudinilor și planul extern al opiniilor și acțiunilor.

Apare astfel dedublarea, subsumată fie conformismului, fie negativismului.

În limite rezonabile se realizează totuși acel compromis convenabil între individ și societate. Doar atunci când se impune ca trăsătură dominantă, se transformă într-o frână în calea unei interacțiuni optime între individ și cei din jur. În situația în care se subordonează negativismului poate fi favorabilă individului, dar repudiată social, iar când se subordonează conformismului poate fi defavorabilă pentru individ, dar va fi benefică din punct de vedere social.

Fiind raportări la realitatea înconjurătoare atitudinile cuprind în structura lor pe lângă elementele de factură cognitivă și elemente afective și volitive fiind organizări durabile de motive, emoții față de o realitate. Această raportare nefăcându-se pasiv și solicitând răspunsuri adaptative îl obligă pe individ să-și fixeze scopuri, să lupte pentru realizarea lor, să ia hotărâri – prin urmare să manifeste dorință. Uneori în procesul de structurare a atitudinilor și mai apoi în manifestarea acestora pot să apară decalaje – există suficiente elemente de natură cognitivă dar, nu există suficiente resurse energetice necesare manifestării acestora, individul să nu fie destul de motivat și prin urmare să nu poată lua decizia de a-și exprima atitudinea față de un anume fenomen sau eveniment din ambianța sa.

Atitudinile se împart în două categorii, în funcție de obiectul de referință:

atitudinea față de sine;

atitudinea față de societate.

Atitudine față de sine reflectă caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza autopercepției și autoevaluării, pe de o parte, și a percepției și evaluării celor din jur, pe de altă parte.

Atitudinea față de societate se diferențiază și se individualizează potrivit diversității „obiectelor” și „sitațiilor” generate de realitate. Astfel se pot delimita: atitudine față de muncă; atitudinea față de normele, principiile și etaloanele morale; atitudinea față de ceilalți semeni; atitudinea față de diferitele instituții (familie, școală, biserică, armată etc.).

Semnul și intensitatea acestor atitudini determină valoarea caracterului și potențialul adaptativ al personalității în sfera vieții sociale.

Atitudinile îndeplinesc funcții psihologice importante pentru oameni.

1. Oferă un cadru de referință. Atitudinile ne ajută să dăm sens lumii oferindu-ne un cadru de referință din care putem interpreta lumea. Percepem selectiv doar o parte din lumea din jurul nostru. Suntem înclinați să observăm numai acele fapte care au legătură cu atitudinile noastre și să ignorăm pe cele care nu au o asemenea legătură.

2. Prin atitudini oamenii își exprimă valorile. Cuvintele și acțiunile demonstrează valorile pe care le avem și ne permit să le împărtășim cu alții și să influențăm lumea în care trăim.

3. Atitudinile ne ajutăsă ne protejăm eul. Ele ne ajută să ne păstrăm imaginea de sine și respectul de sine. De exemplu un cadru didactic ar putea avea un sentiment de superioritate față de elevii săi. O atitudine că elevii sunt leneși și de neîncredere sau că nu își asumă responsabilități tinde să accentueze sentimentele de superioritate ale cadrului didactic.

4. Atitudinile pot să ajute la reconcilierea contradicțiilor. Mulți dintre noi avem atitudini și credințe contradictorii dar în multe cazuri nu ne duc la sentimente de nesiguranță sau disonanță. Aceasta se întâmplă deoarece reușim săcompartimentăm aceste credințe neconcordante și să nu le conectăm unele de altele.

5. Atitudinile ajută la reglarea personală. Tindem să dezvoltăm atitudini concordante cu ceea ce găsim satisfăcător sau nesatisfăcător în viața noastră.

Atitudinea este dată de evaluările relativ consistente ale unei persoane, sentimentele și preferințele acesteia față de un subiect (obiect). Atitudinile îi fac pe oameni să agreeze sau să respingă un lucru, să se îndrepte spre acel lucru sau să îl evite. Dacă atitudinile unei persoane se încadreză într-un timpar, schimbarea unei atitudini poate impune ajustări dificile ale multor altor atitudini.

III Activitatea apostolică a cadrului didactic în școala confesională

Ceea ce pretindem altora, trebuie să facem noi înșine.

Misiunea Bisericii are drept scop mântuirea oamenilor, mântuire ce se dobândește prin credința în Cristos și prin harul Lui. Așadar, apostolatul Bisericii și al tuturor membrilor ei este îndreptat în primul rând spre a dezvălui lumii, prin cuvinte și fapte, mesajul lui Cristos și a-i împărtăși harul Lui. Acest lucru se realizează mai ales prin slujirea cuvântului și a sacramentelor, care este încredințat în mod deosebit clerului, dar în care laicii au și ei un rol de mare importanță.

În societatea de azi, unde se observă o înstrăinare de ordin moral și religios, punând în primejdie viața creștină, se cere ca laicii să desfășoare o activitate apostolică tot mai intensă și cât mai vastă.

Laicilor li se oferă nenumărate ocazii de a exercita apostolatul evanghelizării. Însăși mărturia vieții creștine și faptele bune săvârșite cu spirit supranatural au puterea de a-i atrage pe oameni la credință și la Dumnezeu; căci Domnul spune: Așa să lumineze lumina voastră înaintea ooamenilor ca văzând faptele voastre cele bune, să-L preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri (Mt. 5, 16). Cum în vremea noastră apar noi probleme și se răspândesc erori foarte grave care caută să distrugă din rădăcini religia, ordinea morală și însăși societatea umană au de suferit.

Conciliul îi îndeamnă pe laici ca fiecare, pe măsura înzestrării și a competenței doctrinare, să ia mai activ parte, după gândul Bisericii, la aprofundarea și la apărarea princiipiilor creștine, precum și la aplicarea lor corectă la problemele actuale. Astfel, își manifestă credința printr-un suflet deschis, prin bucuria de a trăi, se străduiesc să depășească greutățile/încercările cu prudență și răbdare. Toate treburile pământești, familia, serviciul, prietenii etc., să fie incluse în viața spirituală. Să manifeste credința, speranța și iubirea oriunde și oricând.

Deoarece Creatorul a toate a făcut din comunitatea conjugală începutul și temelia societății umane și prin harul Său a făcut din ea un sacrament mare în Cristos și Biserică, apostolatul familiilor are o deosebită importanță și pentru Biserică și pentru societatea civilă, în cazul nostru școala.

Cuplurile de soți transmit un amplu catehism prin modul lor de a se comporta, prin iubirea care și-o manifestă reciproc și pe care nu pot să o ascundă nici dacă ar vrea. Nu este nevoie să-și publice iubirea prin afișe sau postere, deoarece atunci când un cuplu trăiește iubirea, se vede!

Soții creștini sunt colaboratori ai harului și martori ai credinței unul față de altul și față de copiii lor și de ceilalți membrii ai familiei. Ei sunt pentru copiii lor cei dintâi vestitori ai credinței și educatori; prin cuvânt și exemplu, îi formează cu viața creștină și apostolică. Misiunea familiei se reflectă prin fapte concrete pe care copiii le văd și le trăiesc: de a arăta respectul membrilor ei unii față de alții, de a se bucura atunci când oferă ajutor, de a -și asuma responsabilități în funcție de puterile fiecăruia, de a înălța rugăciuni către Dumnezeu în comun, de a se insera în cultul liturgic al Bisercii, de a oferi o ospitalitate activă, de a adopta copiii părăsiți, de a sprijini bunului mers al școlii, de a ajuta adolescenții cu sfatul și cu fapta etc. Familia devine purtătoarea mesajului lui Dumnezeu, vocea lui Dumnezeu pentru „popor”.

În contextul actual, în special în Europa, sunt dezbateri fără sfârșit despre ce înseamnă de fapt conceptul însăși de familie. Unii dintre contemporanii noștri europeni au ajuns să nege familia bazată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie cu o nonșalanță care, în cazul în care nu ar proveni din ideologism sau chiar ignoranță, ar risca să pară extrem de răuvoitoare.

Astăzi trăim poate cea mai neagră epocă din punct de vedere al relativizării familiei ca și celulă de bază a societății și al negării faptului esențial, că familia umană (în adevăratul sens al cuvântului) se bazează pe iubirea consfințită prin consensul public (în fața lui Dumnezeu) între un bărbat și o femeie, deschiși ulterior vieții și procreării.

De-a lungul timpului am învățat și am crescut alături de clasele noastre și de familiile acestora. Am înțeles că fiecare elev este foarte important în grupul de copii. Fiecare trebuie valorizat și ajutat să înțeleagă că în fața lui Dumnezeu suntem egali. Atmosfera creată, an de an, a fost una de acceptare și de sprijin pentru fiecare elev, mai ales pentru cei care au avut mai multă nevoie.

Lecturile mele personale despre viața lui Don Bosco, Dominic Savio, Sf. Augustin și multiplele pilde din Biblie m-au ajutat să cresc eu spiritual și să văd în orice copil un dar de la Dumnezeu. Acest dar primit trebuia sprijinit mai mult decât a-i forma unele deprinderi și competențe prevăzute de programa școlară.

Pentru Sfântul Augustin, credința precede înțelegerea și cunoașterea. Virtuților preluate de la Platon – dreptate, cumpătare, curaj, înțelepciune –Sfântul Augustin le-a adăugat virtuțile creștine: credința, speranța și iubirea. Acestea au fost completate cu virtuți umanitare: iubirea aproapelui, fidelitatea, încrederea și umilința.

Sfântul Augustin (354–430) ne-a lăsat  informații prețioase și descrieri detaliate  despre  metoda și conținutul catehumenatului. Pentru a transmite „cu ușurință și promptitudine”, dar și „cu înțelepciune și zel” tezaurul divin – așa cum îi propunea sfântul Augustin lui Deogratias –, unde am putea oare afla marea dificultate a catehezei de inițiere, într-o lume care începuse să devină „mai puțin credincioasă”, cu mulți „începători” în credință și cu atâția „aspiranți” la cele sfinte?

Există o prăpastie între inimă – termen care desemnează „interioritatea” augustiniană – și „expresia verbală”, o prăpastie care arată că discursul alcătuit din cuvinte este prin însăși natura sa inadecvat să exprime mișcările sufletului. Această insuficiență la nivelul expresiei derivă din faptul că gândirea și cuvintele se află pe lungimi de undă diferite: în vreme ce prima este rapidă și intuitivă, ultimele sunt încete și împiedicate. „Cuvintele sunătoare” se lungesc pe durata timpului, în vreme ce spiritul curge cu o repeziciune uluitoare, lăsându-și amprentele gândurilor în memorie, de unde limbajul se forțează să le recupereze. Dizarmonia dintre gândire și limbaj reprezintă o temă dragă lui Augustin, care se întrepătrunde într-un mod intim și contradictoriu cu habitus-ul său cultural de retor antrenat de școala discursurilor.

Pe lângă preocuparea de a produce un ecou interior al discursului în sufletul catehumenului, catehetul trebuie să se străduiască să dea credibilitate mesajului creștin prin practica de zi cu zi.

Pentru a prezenta mesajul creștin, principalul scop al operației catehetice, Augustin sugerează un mod de relație maestru-discipol capabil să înfrângă lehamitea aflată veșnic la pânda ambelor părți și să asigure în schimb dobândirea bucuriei, stârnită de sentimentul de împreună participare la adevăr, atât a celui care antrenează, cât și a celui antrenat. E vorba despre o adevărată „comuniune de iubire” care-l transformă pe ascultător într-un intim al maestrului, dat fiind că acesta din urmă îl face obiectul „unei iubiri fraterne, materne și paterne”. Dacă cel care învață pe altul ajunge să nutrească asemenea sentimente imediat ceea ce mai înainte i se părea complet lipsit de interes i se arată acum într-o altă perspectivă, ca atunci când revezi un peisaj arhicunoscut în compania unui prieten care, îl vede pentru prima dată. Augustin observă că tocmai prietenul, datorită privirii sale intacte, ne ajută să vedem imaginea obișnuită într-o lumină diferită, redeșteptându-ne plăcerea adormită. În relația educativă așa cum o concepe Augustin- e în joc tocmai capacitatea noastră de a ieși din noi înșine, asimilându-ne interlocutorului pe măsură ce discursul înaintează. Maestrul și discipolul- grație procesului educativ în care sunt prinși laolaltă- trebuie să devină conștienți că aparțin unei „comunități fraterne” care-i implică într-atât de profund pe amândoi, încât determină, într-un anumit sens, asimilarea celor două orizonturi. Augustin face, așadar, tot posibilul să recunoască discipolului un rol activ.

Augustin scoate în evidență un aspect foarte important al inițierii creștine: catehetul nu putea să comunice „adevărurile credinței”, ci doar să-l conducă pe „începător” spre lumina divină, pe care o va aprinde în mintea și în sufletul catehumenului adevăratul și singurul Învățător: Isus Cristos. Numai după ce l-a descoperit prin credință pe Învățătorul Cristos prezent în sufletul său – nemaifiind „începător”, ci „catehumen” – cel care dorea să devină creștin era ajutat de catehet să se apropie de Isus Cristos și de adevărurile creștine.

Scopul de azi al catehizării nu diferă esențial de cel din totdeauna: instruirea păstoriților cu privire la doctrină și cult, în vederea mântuirii. Didactic vorbind, catehetica urmărește cu prioritate formarea de caractere creștine. Observăm, așadar, că accentul nu cade atât pe aspectul informativ, ci mai ales cel formativ. Mai adânc vorbind, a catehiza înseamnă a face din credincioși membri vii ai Bisericii, susținându-i în creșterea spirituală spre desăvârșire, după cum inspirat se exprimă Sf. Ap. Pavel: „Până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății în Hristos” (Efeseni 4, 13).

Metodele educative ale preotului și educatorului romano-catolic Don Bosco, bazate pe dragoste, au fost un punct de plecare pentru a-mi planifica și desfășura activitatea mea la clasă. El spunea: Nu am cunoscut niciodată vreun tânăr care să nu aibă ceva pozitiv în interiorul său. Modestul educator ne vorbește de un optimism realist care ține cont de părțile pozitive prezente în fiecare tânăr, care acționează în mod educativ pentru a crea o personalitate armonioasă (capabilă să acumuleze valorile vieții), dar care știe și să ia atitudine în fața elementelor corupte, provenite din inima fiecăruia și datorate influențelor educației primite și societății. Acest citat mă ajută să mă aplec și mai mult lângă copiii zilelor noastre care din păcate își gestionează greu emoțiile, trăiesc într-o lume unde sunt privați de afecțiunea sănătoasă a părinților, a bunicilor se manifestă într-un mod nesănătos sau nu se manifestă deloc.

În activitatea didactică de la clasă, pe parcursul celor opt ore de învățare avem

posibilitatea să facem referiri multiple la divinitate în contexte diferite.

Întâlnirea de dimineață cuprinde un mesaj care poate avea conținut religios (poveste, citat, învățătură). Pe baza acestuia putem aborda o tematică foarte amplă din programa școlară: învățarea literelor, teme de educație civică, temă de limbă și comunicare, teme istorico-geografice, chiar și teme legate de mediul înconjurător. Ea începe în școala confesională, cu rugăciunea. În timp, aceasta este aprofundată în mod liniar și concentric.

Copiii încep spunând împreună rugăciunea Tatăl nostru, Îngerașul, Născătoare și învață treptat Împărate ceresc, Crezul, rugăciuni pentru pace, rugăciuni de mulțumire, rugăciuni adresate Sf Anton, Sf. Francisc, Sf. Ioan Paul al II-lea. De foarte multe ori spun rugăciuni create de ei, pe care le rostesc în grup mare și care sunt continuate rând pe rând de către toți copiii prin mesaje personale adresate divinității. Ne-am obișnuit să trăim alături de colegi și familiile acestora toate evenimentele, atât cele fericite cât și cele triste și să ne rugăm împreună pentru cel care trece printr-o încercare sau are momente de bucurie. În clasele mai mari, elevii descoperă rugăciunea Rozarului și învață să o rostească în mod corect, dar și Calea Crucii, ca devoțiuni mai complexe. Învățăm că rugăciunea este, înainte de toate, capacitatea de a ne încredința Domnului, de a pune viața noastră în mâinile lui. Le insuflăm copiilor mici că disperările, greutățile, necazurile noastre nu se pierd, deoarece un înger este trimis să ne vindece. Ne rugăm zilnic înainte și după servirea fiecărei mese, în comun, deprindere pe care copiii o păstrează și în tabere, excursii și probabil, și acasă.

Activitatea cotidiană de-a lungul celor opt ore este necesar să fie îmbinată cu cântecul și jocul cu mișcare la această vârstă. Numeroase sunt momentele în care copiii învață și se bucură cântându-I lui Isus: Isus e bucuria mea, Vino Isuse la noi, Isus trece pe aici, Mariane, colinde, cântece adecvate sărbătorii Pascale. Cadrul didactic are posibilitatea să valorifice conținut acestora din punct de vedere instructiv și educativ.

Liturghia săptămânală ajunge să fie considerată, până-n clasa a IV-a, rugăciunea rugăciunilor, copiii învățând mersul și semnificția acesteia, să se spovedească și să se împărtașească în mod conștient și cu bucurie, grației educației din școală. Uneori părinții ne însoțesc la liturghiile animate de copii. (Anexa 1)

Activitățile artistico-plastice sunt o altă categorie de activități îndrăgite de micii școlari. Realizăm împreună cu ei coronița de Advent, ieslea, felicitări, postere, dar și numeroase obiecte specifice anotimpurilor pe care le valorificăm în expoziții caritabile. A devenit tradiție a claselor primare Colindul moșilor, pornind de la ideea de a îi obișnui pe copii să ofere fără a aștepta ceva în schimb. (Anexa 2)

Cadrele didactice de la clasele primare gândesc proiecte educaționale locale sau județene cu tematică religioasă în care sunt implicați copiii școlii noastre, părinții lor dar și elevi din alte școli confesionale: Bucuria prin credință; Darul iubirii. (Anexa 3)

Proiectele abordează o temă care pune în centrul său copilul și sentimentele sale față de celălalt, ajutându-l să îl accepte, să îl înțeleagă, să-l privească prin prisma calităților și să-l facă fericit, dar și să aibă încredere în darul și forța iubirii și a bucuriei prin credință.

Cele mai eficiente activități educative, în ceea ce-i privește pe copiii din grădiniță și din clasele primare, sunt cele care îi aduc împreună, într-un cadru festiv și inedit pentru a descoperi și a împărtăși aspecte din domenii diferite, inclusiv cel cultural .

Cunoașterea marilor sărbători religioase precum și semnificația acestora, precum și încurajarea unei atitudini creștine în relațiile cu ceilalți sunt posibile încă de la vârsta preșcolară și școlară mică, aspecte care se aprofundează odată cu avansarea pe treptele școlarității.

Toate activitățile propuse vizează bucuria de a fi împreună și de a exersa comportamentul pozitiv în relațiile cu colegii mai mici sau mai mari, dar și în relațiile cu adulții.

Părinții copiilor implicați în proiect vor conștientiza necesitatea sprijinirii propriilor copii pentru o dezvoltare armonioasă și pentru o educație civică, estetică și culturală cât mai completă. Ei vor susține pregătirea și desfășurarea activităților proiectului, putând astfel împărtăși bucuria implicării în activitățile educative.

Astfel, anul 2017 este declarat de către Episcopia Greco-Catolică de Oradea an jubiliar, în care se sărbătoresc 225 de ani de la înființarea Seminarului Teologic „Sfinții Vasile, Grigore și Ioan”din Oradea și 100 de ani de la apariția Maicii Domnului de la Fatima. De asemenea episcopul Virgil de Oradea a declarat anul acesta Anul Credinței, prima dintre virtuțile teologale. În acest context ne-am propus să oferim copiilor implicați în proiectul Bucuria prin credință ocazia să se întâlnească și să împărtășească bucuria de a se manifesta împreună.

Prin acest proiect, se dorește promovarea și recunoașterea valorilor individuale în rândul claselor implicate. Valorile sunt identificate de către grupul țintă, elevii, și dezvoltate în diferitele activități propuse prin această inițiativă educativă. Elevilor li se stimulează creativitatea, capacitatea de relaționare și pe cea de expresie. De asemenea, prin activitățile proiectului, se promovează colaborarea dintre profesori și elevi, munca elevilor împreună și aprecierile estetice, apelând la interdisciplinaritate, transdisciplinaritate și diversitate.

Prin activitățile pe care și le propune, proiectul Bucuria prin credință contribuie la formarea unui comportament pozitiv la școlarul mic, cultivă inteligența emoțională și contribuie la dobândirea de cunoștințe în ceea ce privește identitatea noastră națională.

Fiecare clasă și-a creat un simbol pentru acest proiect, pe care l-au prezentat și l-au oferit în dar celorlalte clase ca amintire: porumbelul, peștele-simbolul creștinului, floarea și inima.(Anexa 4) Au vizionat împreună filmul de desene animate „Fatima și aparițiile Maicii Domnului”, au cântat împreună: În valea Iria, Uneori simt că-mi este greu, Îți mulțumesc și Alfabetul credinței.

Elevii au vizionat filme din care au aflat specificul altor culturi din lumea întreagă. Au descoperit experiența unui preot misionar și felul în care copiii din Africa l-au perceput și l-au acceptat, aflând totodată deosebirea foarte mare între viața copiilor de acolo și viața lor.

Alte proiecte au fost cele organizate în parteneriat cu Caritas Eparhial Oradea

Fericiți cei milostivi – proiect cu caracter caritabil. (Anexa 5) Concret, este vorba de punerea în practică a patru din faptele milei trupești și sufletești:

a sătura pe cei flămânzi – donație de alimente

a îmbrăca pe cei goi – donație de haine

a educa pe cei neștiutori – donație de rechizite.

a înveseli pe cei triști – donație de jucării – prin patru acte de donație. Aceste donații s-au îndreptat către Casa de Copii Sfântul Iosif de la Odorheiu Secuiesc

Am urmărit ca elevii să aducă la școală un pachet în mod voluntar. Acest lucru este foarte important pentru elev, deoarece experimentează în mod practice valorile morale, faptele de milostenie, experiență ce se transformă în mărturie personală, ori cu toții cunoaștem că mărturia personală a ceea ce facem, trăim și credem, atinge și convinge. Este imperios necesar ca informația primită să nu rămână la nivel teoretic, ci să pășească și în dimensiunea practică a elevului, spre o mai bună percepție a realității în care acesta crește și se dezvoltă.

Fiecare om face fapte bune, acest lucru este indiscutabil, dar când acest copil este invitat să facă o faptă bună alături de colegii lui de clasă, atunci, lucrurile bune făcute în comun se înmulțesc, fapt ce poate duce la o mai bună înțelegere între ei și la o sudare a relațiilor dintre ei. Obiective proiectului au avut în vedere:

– promovarea toleranței și a respectului între elevii de liceu;

– asigurarea condițiilor de cunoaștere reciprocă între elevii liceului și copiii din respectivul Centru de Plasament;

– formarea și promovarea valorilor umane: prietenia, egalitatea, dreptatea, pacea, tradițiile și onoarea, în raport cu principiile evanghelice;

– formarea unui model de conduită morală, civilizată;

– oferirea unui exemplu de bună practică pentru elevii din școlile de masă

Printr-un alt proiect, pe o perioadă de un an am vorbit despre sfinți: Sf. Francisc

legătura lui cu natura; Sf. Nicolae – protectorul copiilor, săracilor și al marinarilor; Sf. Anton – sfântul lumii întregi; Sf. Dominic Savio – copilul care a devenit sfânt; Maica Tereza – îngerul săracilor. În cadrul acestui proiect am valorificat tăticii care sunt preoți, dânșii prezentând câte un power-point legat de câte un sfânt. În cadrul activităților de la clasă ne-am folosit de textele din carte Cele mai frumoase vieți ale sfinților, Editura Sapienta, Iași, 2017.

Alte activități de formare moral-creștină a copiilor sunt cele legate de natură, creația Lui Dumnezeu. Vorbesc copiilor despre natură, mediul înconjurător ca și Creația lui Dumnezeu. Primul verset din Biblie La început Dumnezeu a creat cerul și pământul…și toate le-a făcut bune. Așa a fost, așa trebuia să rămână, așa trebuie să redevină. Mai apoi îl face stăpân peste toate pe om. Omul primește în stăpânire Creația deci e responsabil de starea naturii.

La simpozionul Ecologie și religie organizat de Academia Civică, PS Virgil Bercea, Episcopul greco-catolic de Oradea, a vorbit despre conceptul de „ecologie umană”, promovat atât de Papa Ioan Paul al II-lea, cât și de Papa Benedict al XVI-lea. El definește datoria omului de a respecta și proteja viața și ambientul natural. Credincioșii trebuie să regăsească în natură rezultatul intervenției creatoare a Domnului pe care ființele umane îl pot folosi responsabil în satisfacerea nevoilor legitime respectând echilibrul creației. Pământul este un dar al Creatorului care trebuie „păzit și cultivat” iar dacă legătura dintre ființa umană și mediul înconjurător va fi tot mai strânsă atunci îl vom putea lăsa moștenire generațiilor viitoare pentru ca ele să-l locuiască cu demnitate. Acest subiect l-am dezbătut inclusiv cu copiii din școală.

Copiii îngrijesc mediul apropiat, învață să păstreze ordinea în jurul lor, să respecte regulile grupului, să aibă grijă de resursele naturale prin economisirea energiei și a apei, să adune selectiv deșeurile și toate acestea să devină aspecte cotidiene care ar trebui să ne fie tuturor indispensabile.

De-a lungul anilor am educat copiii în spiritul respectului față de natură. Astfel, ori de câte ori avem ocazia desfășurăm activități concrete de protejare și înfrumusețare a mediului.

Am fost la planta de flori în curtea mănăstirii franciscane Maica Domnului din Oradea. Acolo, călugărul franciscan Mihai Vătămănelu ne-a vorbit despre Sf. Francisc, proclamat în 1979 de Papa Ioan Paul al II-lea „patron al ecologiștilor”, el fiind și inspiratorul și modelul lor. Ne-a povestit întâmplări din viața Sfântului Francisc care ilustrează relația sa de dragoste față de toate viețuitoarele. Copiii au aflat că Sf. Francisc privea întreaga Creație ca pe o singură familie de aceea trebuie tratate cu bunătate și iubire atâta vreme cât și ele au același Tată în Ceruri.

Cu o altă ocazie, în colaborare cu Episcopia de Oradea și Ocolul Silvic Bihor, am participat la plantare de puieți de conifere la Stâna de Vale. Activitatea s-a desfășurat în cadrul proiectului Plantăm pentru viitor în cadrul programului Plant for the Planet. (Anexa 6)

Toate acțiunile desfășurate în natură și pentru natură duc la concluzia că și natura are nevoie de iubire. Doar iubirea o mai poate salva de acțiunea distrugătoare a modului de viață modern.

Sfântul Don Orione a afirmat că tinerii sunt comoara cea mai de preț a familiei și a societății. După modelul în care sunt educați și mediul în care cresc, ei vor fi soarele sau furtuna zilei de mâine.

Prin implicarea familiei ca partener în educația copiilor, realizăm implicit o educație moral creștină și cu părinții. Pas cu pas aceștia înțeleg mesajul că Isus ne iubește pe toți și că trăirea împreună a evenimentelor comunității clasei oferă bucurie și satisfacții fiecăruia. Copiii se bucură de prezența părinților în clasă, se asigură că la un moment dat ajunge fiecare să trăiască împreună cu clasa evenimente care ne apropie și ne ajută să înțelegem semnificația cuvântului unitate. Părinții mijlocesc o serie de activități extrașcolare, legate de preocopările sau locul lor de muncă și sunt modele pentru cei mici prin disponibilitatea și prin ospitalitatea cu care primesc grupul clasei.

La Întâlnirile cu părinții pregătim și mesaje (Anexa 7) cu conținut/substrat moral-creștin, pe care mulți le prețuiesc și le păstrează ca mesaje de suflet: Să iertați cu bucurie, cu lumină, cu generozitate, pentru ca ceilalți să devină mai buni și mai sfinți—P.S. Virgile Bercea Doamne, fă din mine unealta păcii tale , Rugăciunea Sf. Francisc de Assisi; Copilul care crește lângă Dumnezeu aproape, crește, precum pomul crește lângă un izvor de ape – psalm; Muncește ca și cum totul ar depinde de tine și roagă-te ca și cum totul ar depinde de Dumnezeu – Sf. Ignatiu de Loyola). În pragul sărbătorilor creștine, care în societatea secularizată de azi îmbracă mai mult forma comercialului, găsim variante de felicitări, scrisori care să sublinieze esența sărbătorii respective. (Anexa 8)

Prin toate aceste activități încercăm să- i aducem mai aproape pe copii și familiile lor de Dumnezeu. Să-i ajutăm să se autodescopere și să trăiască prin cel de lângă el.

CONCLUZII

Dezvoltarea umană, ca domeniu de cercetare, reprezintă studierea științifică a proceselor de schimbare și stabilitate pe tot parcursul vieții umane. Pe tot parcursul acestei călătorii, numită dezvoltare umană, omul traversează schimbări și transformări în trei sectoare principale: cel fizic, cel cognitiv și cel psihosocial aflate în interacțiune. Putem spune astfel că dezvoltarea umană este multidimensională și este influențată de ereditate, mediu și nu în ultimul rând de educație.

A educa înseamnă a cultiva curățenia sufletească și buna-cuviință a copiilor și tinerilor, a-l crește pe copil din punct de vedere moral și în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligența, a forma un atlet pentru Hristos; pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educația este asemenea unei arte: artă mai mare decât aceasta nu există, pentru că, dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educației se săvârșește în vederea accederii la lumea viitoare.(Ioan Hrisostom).

Formarea tinerilor prin sistemul de învățământ se cere a fi multidirecțională și polivalentă. Școala pregătește copilul în perspectivă intelectuală, morală, civică, estetică, iar componenta religioasă se adaugă acestora ca ceva firesc, urmărindu-se complementaritatea și continuitatea de ordin instructiv și educativ. Religia reprezintă o formă de spiritualitate ce ne înnobilează mintea și sufletul, ne deschide spiritul spre experiențe culturale diverse. A cunoaște și a respecta alteritatea religioasă constituie un semn de civilizație și de culturalitate. Multe opere de artă își au originea în Biblie, iar apropierea de acestea înseamnă să actualizezi valori religioase specifice. Această formă de educație contribuie din plin la formarea individului, la implicarea lui responsabilă în viața activă și socială. În școala confesională nu există două curriculumuri diferite, cu un conținut secularizat și unul religios, ci unul singur în care elementele celor două tendințe sunt unificate prin valorile comune infuzate în conținuturile învățământului, verificate deja ca oportune și eficiente.

Pentru a vedea cât de implicați sunt părinții în viața micului școlar, am aplicat un chestionar care cuprinde o serie de unsprezece întrebări. Am aplicat chestionarul la 60 de părinți din clase diferite.(Anexa 9)

La prima întrebare, legată de ce înseamnă implicarea familiei, 90% au răspuns b, parteneri în educația copiilor, aspect relevant, pe care l-au înțeles de-a lungul timpului, grație numeroaselor activități educative la care au participat.

La întrebarea despre participarea la amenajarea clasei au răspuns a, mi-a oferit posibilitatea să mă implic, 50% dintre părinții care au făcut cu bucurie acest lucru și au trăit satisfacția creării unui ambient confortabil și plăcut pentru întreaga clasă.

La întrebarea 3, despre sărbătorirea zilelor de școală, 94% dintre părinți au participat la organizarea și la întreaga activitate, trăind impreună cu grupul clasei bucuria unor activități memorabile prin unicitatea lor.

La întrebarea 4, legată de activitățile extrașcolare cei 40% care au fost mereu implicați au răspuns b, am participat la organizarea și desfășurarea lor și tot atâția au ales a, le-am susținut și m-am implicat în organizarea lor , acest lucru și pentru faptul că timpul nu le-a permis multora să fie prezenți.

La întrebarea 5, legată de implicarea în activitatea de la centre, 85% dintre părinți au intrat în sala de clasa pentru a susține munca la centre, ocazie cu care și-au putut vedea din interior copiii cum se mobilizează și cum folosesc timpul de lucru.

La întrebarea 6, despre timpul petrecut cu propriul copil, 60% recunosc faptul că timpul petrecut cu copilul este un timp eficient, care îi apropie și care îi ajută să descopere aspecte și preocupări noi din viața fiecăruia.

La întrebarea 7, despre Campionatul de fotbal al taților, 50 % dintre părinți au ales varianta de răspuns c, am participat activ, fie pe teren fie ca susținători spre bucuria și satisfacția celor mici, care învață astfel să se implice în evenimentele comunității din care fac parte.

La întrebarea 8, legată de prezența pe Scaunul autorului, au ales a, ca să prezint domeniul de activitate doar 30%, deoarece aceștia au găsit elemente pe care le-au putut accesibiliza cu diferite ocazii. 20% au ales varianta c, am mijlocit clasei întâlniri cu personalități, aceasta și în legătură cu activitățile extrașcolare.

La întrebarea 9, legat de o caracteristică a parteneriatului școală-familie 95% dintre părinți recunosc faptul că în alternativa Step by Step parteneriatul este solid și nicidecum protocolar.

La întrebarea 10, legată de o caracteristică a mediului familial, 80% dintre părinți recunosc faptul că familia este de fapt primul mediu educațional, copiii preluând atitudini, unele aspecte lingvistice și nu numai din familie. Școala nu poate suplini rolul familiei care este determinant în formarea copiilor.

La ultima întrebare, legată de rolul comunicării în relația cu școala, 90% dintre părinți au ales varianta a, interacțiuni eficiente, ca o continuare a muncii educative de la școală, aspecte care duc la un limbaj comun în ceea ce privește cerințele, regulile grupului și, mai ales, rezolvarea eventualelor conflicte atât la școală cât și acasă prin comunicare.

Cu cât cadrul didactic reușește să implice părinții mai activ, cu atât elevii devin la rândul lor mai prezenți în întreaga activitate educativă și își formează competențe de comunicare și atitudini moral-creștine mai evidente.

Părinții care înțeleg că sunt modele permanente pentru omul în devenire dar și pentru comunitățile în care viețuiește, contribuie la rândul lor la misiunea apostolică.

Copiii care provin din familii dezorganizate sau ai căror părinți au probleme de comunicare sau de alt tip, găsesc în școala confesională un echilibru interior pentru a pune bazele viitoarei lor personalități prin apropierea de Dumnezeu.

Devenim conștienți însă, că Dumnezeu va fi cel care va face ca sămânța pe care noi încercăm să o sădim în sufletul copiilor să rodească și să îi transforme în persoane care pot face lumea mai bună.

Aplecarea spre nevoile interioare ale micului școlar și comunicarea sinceră și pe mai multe planuri cu acesta și cu familia lui, oferă o șansă în plus viitorului acestei lumi. Copilul își depășește fricile, își acceptă aproapele și învață să trăiască frumos în Împărăția TU, alături de comunitatea mai mică sau mai mare în care se găsește la un moment dat.

Misiunea apostolică a cadrului didactic în școala confesională este și mai importantă în aceste vremuri, în care lumea trăiește acaparată de material, negăsindu-și pacea interioară pe care o caută și o găsește tot mai greu.

Eu nu aș putea iubi dacă mai înainte nu aș fi fost iubit. Eu nu aș ști ce este iubirea dacă nu aș fi experimentat-o. Pruncul nostru – mai înainte de toate – nu are nevoie de predici, ci de exemple.

Copilul nostru nu învață din discursuri sau din observațiile noastre, ci privind și imitând ceea ce fac părinții sau ceilalți din jurul lui. Dacă vede iubire, învață să iubească;… dacă vede că viața trece la fel de bine și fără Dumnezeu, nu va simți nevoia să se roage sau să meargă la biserică, crezând că Dumnezeu este inutil pentru el.

Și în răspândirea credinței este fundamentală experiența binelui. Este important ca religia creștină să nu fie privită numai ca o doctrină ce trebuie învățată, ci ca o experiență practică de viață.

Anexa 1 – Participarea părinților la liturghia copiilor

Anexa 2

Picturi participante la concursul de pictură

Felicitări de Crăciun

Ieslea și coronița de Advent în sala de clasă

Anexa 3 – Calendarul activităților din cadrul proiectelor Bucuria prin credință și Darul iubirii

Calendarul activităților din cadrul proiectului Bucuria prin credință.

Concert de colinde susținut de copiii din diferite școli confesionale

Anexa 4

Anexa 5 – Calendarul activităților proiectului Fericiți cei milostivi

Anexa 6 – Plantare de puieți la Stâna de Vale; Plantarea bulbilor în fața școlii

Anexa 7 – Mesaje folosite în cadrul întâlnirilor cu părinții

Anexa 8 – Scrisori pentru părinți

Stimați părinți,

Fiecare copil a primit, „CĂMĂȘUȚA LUI ISUS” pentru a o „broda” cu faptele lui bune și să i-o ofere lei Isus de Crăciun.

Pentru a fi mai eficienți, vă rugăm să-i ajutați să descopere care ar putea fi faptele lor bune la școală, acasă, oriunde ….

Notați, dacă doriți, aceste fapte bune. La întoarcerea din vacanță, vor fi foarte bucuroși să le preyinte în fața clasei.

Iată un exemplu:

Faptele bune cu care fiul/fiica mea …….. a brodat „CĂMĂȘUȚA LUI ISUS” :

3,12.12 a șters praful în camera sa

Și a așezat hainele pe umeraș

Nu a mai răspuns cu NU atunci când l am rugat să ….

Am avut musafiri și nu ne a mai deranjat, venind cu tot felu de pretenții

Toate schimbările în bine reprezintă fapte bune pentru copii.

Cele 10 fericiri ale părinților

1.Fericiți părinții care își educă copilul chiar de la venirea lui în lume. Copilul e ca un copac: strâmb a crescut, strâmb rămâne.

2.Fericiți părinții care nu dau copilului tot ce vrea el. Două lucruri îi pot conduce pe copii la ruină: să nu aibă nimic sau să aibă totul.

3.Fericiți părinții care nu iau întotdeauna apărarea copilului lor. Iubirea adevărată nu constă în a-i lua apărarea, ci a-l obișnui cu umilința; din recunoașterea sinceră a greșelii se naște dorința de îndreptare. Cu bătaia se face dresură, nu educație.

4.Fericiți părinții care nu vor lansa critici sterile și continue la adresa altuia, a societății, mai ales a dascălilor, care nu se critică unul pe altul, nu se vorbesc de rău reciproc.

5.Fericiți părinții care nu își plâng copiii pentru orice mic neajuns ce li se întâmplă, dar îi vor ajuta să profite de inevitabilele necazuri pentru ca voința să li se întărească, să nu devină ratați.

6.Fericiți părinții care au răbdare și încredere, îi ajută pe copiii lor să își dezvolte propriul eu. E o lege pe care puțini o cunosc: copilul va fi mai târziu ceea ce i s-a spus că este când era mic. Dacă i s-a spus tot timpul că este un bou, un măgar, un animal, un tâmpit, un huligan, un cretin de care nu se va alege nimic, aceasta se va adeveri mai târziu.

7.Fericiți părinții care cultivă în inimile copiilor bunătatea, dărnicia, compătimirea față de semenii aflați în suferință. Înțelepți și buni sunt acei părinți care, de pildă, dau pomană săracilor prin mânuțele copiilor.

8.Fericiți părinții care își îndrumă copiii pe calea credinței. Modul de viață în familie poate hrăni dispozițiile afective care în timpul întregii vieți rămân temeiuri ale unei credințe.

9.Fericiți părinții care se străduiesc să trăiască, împreună cu copiii lor, iubirea în adevăratul sens.

10.Fericiți părinții și educatorii care, în ciuda tuturor greutăților, vor avea mereu fața senină și zâmbetul pe buze fiindcă nu bătaia e ruptă din rai, ci zâmbetul părinților și al educatorilor.

1: Fii un bun exemplu Cereți iertare de fiecare dată când ai făcut ceva greșit, iar copilul va înțelege astfel că e ceva politicos. Dacă se întâmpla ca cel mic să te întrebe confuz, la un moment dat, pentru ce ți-ai cerut iertare unei anumite persoane, fii sigur că îi oferi un răspuns cât se poate de clar. Explică-i conjunctura și arată-i cât de supărat ai fost că ai rănit respectiva persoană și că ai simțit nevoia să-ți ceri iertare. În acest fel îl vei învăța și despre importanța empatiei.

2: Binele și răul trebuie arătate de la vârste fragede Chiar dacă sunt prea mici ca să înțeleagă, copiilor trebuie să le explici de mici ce e bine și ce e rău, unde s-a comportat bine și unde s-a comportat într-un mod neadecvat. Cu răbdare și calm, părinții trebuie să le repete din nou și din nou fiecare situație. Când copilul va crește va ști singur ce are de făcut și când va greși va cere și scuze, pentru că va înțelege că a rănit sentimentelele celorlalți.

3: Dă-i o mână de ajutor Pot exista și situații în care copilul să greșească dar, pur și simplu, să nu vrea să-și ceară iertare. Cu toate că îi explici că a greșit și că e cazul să-și ceară scuzele de rigoare, el nu vrea. Mulți părinți greșesc aici și-i forțează pe copii. Simțindu-se constrâns, copilul nu va privi cu ochi buni acest “ritual”. Încearcă să-l ajuți. Poate că nu știe ce trebuie spus, poate că îi este rușine că a greșit, poate că nu se consideră vinovat. Important este să înțelegi sentimentele copilului pentru a-i putea explica mai bine situația și pentru a-i fi mai ușor data viitoare în controlarea emoțiilor și a cuvintelor.

4: Învață-l să și creadă ce spune Copiii trebuie să știe că scuzele rostite trebuie să aibă și un corespondent emoțional. Acele cuvinte sunt de fapt întruchiparea exterioară a sentimentelor din interior. Deși pot fi prea mici pentru a înțelege și pentru a spune “Iartă-mă!” din toată inima, având încă de mici aceste noțiuni, când vor crește le vor recunoaște și le vor experimenta ca atare.

(Materiale sunt preluate de pe site-ul sfatulparintilor.ro, din diferite cărți citite de noi sau concepute de noi)

Anexa 9

Chestionar

Implicarea familiei

Implicarea familiei înseamnă:

Participarea la activitățile practice

Implicarea ca partener în educarea copiilor

Plătirea taxei pentru masă și consumabile

Participarea la amenajarea clasei

Mi-a oferit posibilitatea să mă fac util

Am participat doar la întâlnirea de organizare

Nu știu. Nu am participat

Pentru sărbătorirea zilelor de școală

M-am implicat în organizare și am participat la activități

Am ajutat copilul la organizarea colecției

Nu știu. Nu am participat

Activități extrașcolare

Le-am susținut și m-am implicat în organizarea lor

Am participat la organizarea și desfășurarea lor

Am susținut ideea

La centre

Am participat de câte ori am fost solicitată

Nu am participat

Nu am fost solicitat

După programul școlar stăm împreună dacă:

Sunt solicitat de copil

Stăm de vorbă și folosim timpul petrecut împreună eficient

Nu am timp să mă ocup de copil

La campionatul de fotbal al tăticilor

Am participat uneori

Nu am participat

Am participat activ

Am fost pe scaunul autorului

Ca să prezint domeniul de activitate

Nu am participat

Am mijlocit clasei întâlniri cu alte personalități

Parteneriatile dintre familie școală e important să fie:

Solide

Protocolare

Nu contează

Mediul de învățare e:

Primul mediu educațional și social

Puțin relevant

Irelevant

Comunicarea cu școala duce la:

Interacțiuni eficiente

Cunoașterea rezultatelor școlare

Consum de energie

Bibliografie

Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis, București, 2004

Bistriceanu, Corina, Sociologia familiei, Editura Fundației ”România de mâine”, București, 2006, ediția a II-a

Bolliger, Max, Ute, Thonissen, Cele mai frumoase Vieți ale sfinților pentru copii, Editura Sapientia, Iași, 2017

Bonchiș, Elena, Învățarea școlară-teorii-modele-condiții-factori, Editura Universității Emanuel, Oradea, 2002

Bonchiș, Elena (coordonator), Psihologie generală, Editura Universității din Oradea, 2002

Bonetti, Renzo, trad. Pr. Tegzeș Mihai, Puterile Familiei, Editura Surorilor Lauretane, Baia Mare, 2013

Burke, Walsh, Kate, Predarea orientată după necesitățile copilului, CEDP, București, 1998

Burke Walsh, Kate, Crearea claselor orientate după necesitățile copiilor de 8, 9, 10 ani, CEDP, București, 1998

Carauș, D., Lungu, V., Ședințele cu părinții. Eficiente și antrenante!, Editura ARC, Chișinău, Republica Moldova, 2008

Comunita di Caresto, trad. Pr. dr. Tegzeș Mihai Valentin, Editura Surorilor Lauretane, Baia Mare, 2011

Cucoș, Constantin , Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2014

Foucault, Michel, A supraveghea și a pedepsi, Editura Humanitas, București, 1997

Gardner, Howard, Inteligențe multiple, Editura Sigma, București, 2006

Golu, Mihai, Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, București, 2002

Minulesc, Mihaela, Relația psihologică cu copilul tău, Editura. Psyche, București, 2006

Miron, Ionescu; Radu, Ioan (coord) și alții , Didactica Modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004

Mitrofan, Iolanda; Ciupercă, Cristian , Incursiuni în psihosociologia și psihosexologia familiei, Editura Editpress Mihaela, București, 1998

Mitrofan, Iolanda; Mitrofan, Nicolae, Familia de la A la Z. Mic dicționar al vieții de familie, Editura Științifică, București, 1991

Nicola, Ioan, Tratat de pedagogie școlară, EDP, București, 2003

Ratzinger, Joseph, trad. Delia Marga, introducere Andrei Marga, Europa în criza culturilor, Editura CASA CARȚII DE ȘTIINTĂ, Cluj-Napoca, 2008

Schaffer, H. Rudolph, Introducere în psihologia copilului, Editura ASCR, Cluj Napoca, 2007

Stănciulescu, Elisabeta, Teorii sociologice ale educației , Editura Polirom, Iași, 1996

Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educației familiale, Editura Polirom, Iași,1997

Pr. dr. Tegzeș , Mihai Valentin, Familia tradițională,Comentariu exegetico-spiritual la Cartea lui Tobia, editura Surorilor Lauretane, Baia Mare, 2010

Vincent, Rose, Cunoașterea copilului, EDP, București, 1972

Voinea, M., Psihologia familiei, Editura Universității din București,1996

Vrasmas, Ecaterina, A., Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București, 2002

Zlate, Mielu, Psihologia socială a grupurilor școlare, Editura Politică , București, 1972

Conciliul Vatican II, Constituții, decrete, declarații, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 2000

Didactica – revistă de comunicări științifice, nr. 3, 2009

http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/

www.scribd.com

www.roportal.ro