Centre locale de producție [304773]

[anonimizat] a [anonimizat]. [anonimizat].

[anonimizat]-[anonimizat], [anonimizat], și prin urmare nu au mai putut fi surprinse arheologic detalii legate de sistemul de construcție. [anonimizat], descoperirea de creuzete și linguri pentru turnat metale topite (dovezi ale prelucrării metalelor neferoase), identificarea unor cuptoare și descoperirea de unelte specifice pentru prelucrare și finisare.

Una dintre primele clasificări ale atelierelor metalurgice din spațiul avut în discuție a avut în vedere gruparea acestora în două tipuri: ateliere sigure de forjă (chiar dacă în interiorul lor se prelucrau și metale neferoase) și ateliere probabile. [anonimizat]. Unul dintre primele demersuri face distincție între atelierele sigure (cazurile în care a putut fi identificat arheologic edificiul în care aveau loc activitățile metalurgice), probabile ([anonimizat], unelte și alte resturi ale procesului tehnologic de prelucrare a metalului) și ambulante (situație în care desfășurarea unor activități legate de metalurgia bronzului sunt sugerate în special prin descoperirea de creuzete).

O altă clasificare a [anonimizat]. În prima categorie sunt incluse ateliere de obținere a bronzului, [anonimizat], în cadrul cărora ar trebui identificate cuptoare sau gropi de reducere a [anonimizat], [anonimizat]. Cea de a doua categorie este reprezentată de atelierele de obținere și de prelucrare a bronzului ce ar trebui să conțină cuptoare sau gropi de reducere a [anonimizat], lingouri, creuzete, tipare, [anonimizat]. [anonimizat] – jud. Brașov și Săvârșin. În ultima categorie a acestei clasificări sunt incluse ateliere de prelucrare a bronzului, [anonimizat]. [anonimizat], Bîzdâna, Brad, Cățelu Nou, Cetățeni, Costești-Cetățuie, Poiana, Popești, Radovanu, Răcătău, Sighișoara, Tilișca și Căpâlna. V. Sîrbu, autorul acestei clasificări, apreciază noțiunea de „atelier ambulant” folosită de S. Cociș în tipologia mai sus menționată ca fiind una dificil de stabilit prin descoperiri arheologice, precizând evidentă existența unor meșteri ambulanți, însă pentru ca aceștia să fie evidențiați sunt necesare date arheologice specifice sigure.

O clasificare realizată în funcție de tipul și contextul descoperirilor împarte atelierele în trei grupe. Astfel, prima grupă se referă la situațiile în care a putut fi identificată arheologic și clădirea în care își desfășura activitatea meșterul bronzier, alături de inventarul specific acestei îndeletniciri, cea de-a doua grupă ar cuprinde descoperirile de unelte specifice provenind din așezările și cetățile dacice al căror context nu este cunoscut cu certitudine, iar în ultima ar intra localitățile dacice în care au putut fi surprinse indicii de prelucrare a bronzului.

Organizarea grupurilor de meșteri în antichitate, trebuie să fi fost asemănătoare într-o oarecare măsură cu organizarea grupurilor de meșteșugari din evul mediu. Secretele tehnologice erau transmise de la o generație la alta în cadrul acestor grupuri de meșteri. Aceasta se poate presupune prin procedeele tehnice atestate pe o perioadă îndelungată dar și datorită transmiterii în timp a uneltelor din inventarele atelierelor. Păstrarea secretelor tehnologice în cadrul aceluiași grup de meșteri era dictată și de rațiuni magice. Rețetele metalurgice, ca și procedeele de prelucrare erau accesibile doar unor inițiați, iar performanțele tehnologice ale meșterilor se bazau pe o experiență dobândită de-a lungul a numeroase generații. Conservarea și transmiterea nealterată a cunoștințelor și procedeelor tehnice de la o generație de meșteri la alta, s-a realizat probabil unor inițieri și experiențe magice repetate. Moștenirea unor cunoștințe tehnologice și instrumente metalurgice investite cu valențe magice, în cadrul aceluiași grup sau „familii” de meșteri este susținută și de o serie de descoperiri arheologice.

În afară de artizanii locali, în Dacia au activat și o serie de meșteri veniți din lumea greco-romană. Prezența acestora este bazată pe argumente istorice și arheologice. Cassius Dio relatează că după războiul dacic al lui Domițian, acesta a oferit lui Decebal „nu numai însemnate sume de bani, dar și meșteri pricepuți la felurite lucrări în timp de pace și de război”. Prezența meșterilor străini, dar și a altor categorii este documentată și în perioadele anterioare. Relațiile intense cu cetățile grecești de pe malul Mării Negre mai ales după cucerirea acestora de către Burebista, au deschis calea pentru numeroși meșteri să ia drumul capitalei Regatului dac. Ei sunt cei care au realizat, printre altele, fortificațiile de piatră fasonată specifice sud-vestului Transilvaniei. De asemenea, odată cu constituirea provinciei Moesia și cucerirea liniei Dunării a condus la intensificarea relațiilor economice cu lumea romană, reflectate în principal prin importuri. Interesul economic și posibilitățile de câștig s-au manifestat și prin sosirea unor artizani din Imperiu. Un atelier în care și-ar fi desfășurat activitatea un meșter venit din Imperiu, poate fi presupusă în atelierul cercetat la cetățuia dacică de la Ardeu, presupus prin prezența în atelier a unei statuete a lui Mercurius, o piesă de cult evident străină spiritualității geto-dacice. Printre piesele specifice activității de metalurg, acest meșter se pare că ar fi prelucrat și materiale dure animale. Activitatea artizanilor greco-romani poate fi depistată și pe baza tehnologiilor aplicate în unele ateliere ori prin prezența unor unelte specifice. Unul dintre domeniile producției metalurgice care argumentează aportul meșterilor străini este confecționarea fibulelor. Detaliile tehnologice indică și zona de origine a artizanilor respectivi.

Ateliere de făurărie

Așa cum s-a văzut mai sus, caracterul atelierelor metalurgice dacice era cu preponderență unul mixt fiind dificil de realizat o diferențiere între ateliere care prelucrează doar metalele neferoase de atelierele care prelucrează dar fierul. Mai mult, în mai multe cazuri, spre exemplu atelierul identificat la cetatea dacică de la Ardeu, artizanul nu se ocupa doar de prelucrarea obiectelor din metal ci prelucra în aceeași măsură și obiecte din os și corn. Cu toate acestea, nu au fost identificate ateliere metalurgice care să prelucreze în aceeași măsură și produsele ceramice, olarii fiind cel mai probabil pe o scară socială inferioară față de artizanii metalurgi, care au atelierele amplasate în apropierea fortificațiilor și locuințelor aristocratice. Chiar dacă, atât în cazul atelierelor de făurărie cât și în cazul celor de orfevrărie caracterul era mixt, în mai multe dintre aceste ateliere, caracterul de făurărie sau orfevrărie prevalează. Atelierele de făurărie sunt relativ prezente în întreg teritoriul locuit de civilizația geto-dacică. Unele dintre acestea se evidențiază prin dimensiuni și producție, iar altele au fost destinat mai degrabă reparațiilor decât producției de serie. La Grădiștea de Munte, au putut fi identificate arheologic cel puțin trei ateliere metalurgice. Primul dintre ele este localizat pe panta sudică a Dealului Grădiștii, pe una dintre terasele amenajate artificial prin nivelarea terenului, de formă aproximativ dreptunghiulară. În acest punct au fost descoperite resturile a opt cuptoare, unele cu pereții din piatră și de formă rectangulară, altele cu pereții din lut și de formă circulară. Pereții cuptoarelor au fost ridicați peste câte o bază de pietriș care se înălța deasupra nivelului antic cu 0,20 m, bază pe care au fost realizate vetrele din lut fățuit. În interiorul și în jurul acestora s-au descoperit zgură de fier și de cupru, urme de cupru și bronz și mult cărbune, iar din acest punct a fost recuperat un număr destul de mare de piese metalice finite și în curs de prelucrare. Atelierul de aici a furnizat indicii atât pentru prelucrarea locală a bronzului (cuptoare, stropi de zgură și zgură, plăci de bronz) cât și mai ales pentru prelucrarea fierului (s-au descoperit fier brut, lupe de fier, bucăți din plăci de fier și unelte caracteristice făurăriei precum dornuri, dălți, o pilă și o nicovală) însă nu se poate stabili cu certitudine dacă se realiza și prelucrarea lupelor de fier și confecționarea uneltelor sau numai prelucrarea secundară a lupelor și transformarea lor în lingouri. De asemenea, se presupune că toate aceste complexe erau adăpostite în interiorul unor barăci din lemn rectangulare cu piatră de stâncă la bază. Deși conturul acestor construcții nu a putut fi identificat arheologic, prezența lor a fost sugerată de descoperirea unui număr foarte mare de cuie și piroane, depuse uneori în șir, precum și a scoabelor, crampoanelor și scândurilor carbonizate. Atelierul se datează ca și alte complexe de la Grădiștea de Munte pe parcursul sec. I și la începutul sec. II p. Chr. Un al doilea atelier din capitala dacică, destinat făurăriei, a fost identificat pe Terasa a VIII-a situată între cetate și sanctuare, în partea de est. În acest atelier a cărui dimensiuni nu sunt în totalitate cunoscute, a fost identificată vatra de forjă, de formă circulară. Tot aici a fost identificate 15 lupe din fier, unelte specifice făurăriei care prezentau urme de folosire. Cel de-al treilea atelier a fost descoperit în punctul „Căprăreața”, în zona așezării civile care se întinde la este de incita sacră. În interiorul atelierului a fost identificată vatra forjei, iar inventarul era compus din unelte de făurărie precum o nicovală, baroase, ciocane, clești, apărători de gură de foale și desfundătoare de foale, lingouri, piese în curs de prelucrare și piese finite, dar și câteva piese de car. Pe o terasă vecină atelierului au fost descoperite o cantitate de cca 1 tonă de fier brut sub formă de lupe. Atelierul de făurărie a funcționat probabil pe tot parcursul secolului I d. Chr, fiind incendiat în timpul războaielor daco-romane. Din descoperiri mai vechi, în zona „Sub Cununi”, pe Valea Anineșului sunt menționate descoperirea unei nicovale de mari dimensiuni și urme de zgură, care ar putea fi puse în legătură cu un atelier metalurgic.

Un atelier specializat în reducerea minereului de fier se pare că a funcționat în așezarea dacică de la Șercaia. În acest caz s-au putut face observații legate atât de planul cât și de dimensiunile edificiului în care s-a desfășurat reducerea minereului de fier. Este vorba de o construcție de formă semiovală, cu dimensiunile de 4,75 X 4 m, a cărei podea de lut a avut urme puternice de arsură. În interiorul acestui atelier au fost descoperite trei vetre, trei cuptoare și zece gropi, încadrate de autori în trei faze de amenajare. Printre piesele recuperate se numără creuzete, zgură de fier, cupru și rebutul de turnare a unui denar republican de la Marcus Antoniu, precum și deșeuri de tablă de fier și bronz, multă cenușă și gresii folosite la finisatul, turnatul sau ascuțitul pieselor de metal.

Ateliere de orfevrărie

La fel ca în cazul atelierelor de făurărie, caracterul atelierelor de orfevrărie era unul mixt. În atelier se prelucra bronzul și se confecționau podoabe și accesorii vestimentare atât din bronz cât și din argint. În întreg spațiul geto-dacic, astfel de ateliere de orfevrărie s-au descoperit în așezările de la Grădiștea (jud. Brăila), Pecica (jud. Arad), Tășad (jud. Bihor), Piatra Craivii, Grădiștea de Munte – Sarmizegetusa Regia, Bănița. De asemenea, activitatea de orfevrărie a fost documentată într-o serie de așezări și, mai ales, cetăți dacice, prin prezența în siturile respective a uneltelor, deșeurilor, pieselor semifabricate. Relația „meșter orfevrier – aristocrat” este ilustrată prin prezența în numeroase cetăți dacice a unor activități de orfevrărie, iar atelierele se concentrează cu precădere în zona Munților Orăștiei, unde meșterii putea beneficia de materie primă și comanditari ai produselor realizate de ei.

Artizanii prelucrau în ateliere fierul și bronzul ori bronzul și argintul, fiind dificilă separarea uneltelor de făurărie de cele utilizate la prelucrarea metalelor neferoase. Unele unelte au fost folosite atât de fierar, cât și de orfevrieri. Se presupune că o serie de unelte și instrumente de dimensiuni mai reduse au fost utilizate la prelucrarea obiectelor mărunte din bronz sau argint. Prezența unor unelte specifice făurăriei, în ateliere unde era prelucrat bronzul și argintul, constituie un argument de a le atribui ambelor domenii. Uneltele specifice descoperite în atelierele dacice au fost încadrate tipologic în funcție de forme și dimensiuni. Printre principalele unelte descoperite în ateliere se numără nicovale, ciocane, clești dar și o serie de ustensile auxiliare ce serveau pentru tăiat, trasat sau ornamentat. Astfel de obiecte precum tăietoare, dălți, dornuri și punctatoare au fost utilizate pe scară largă în atelierele de făurărie, având aceeași funcționalitate ca și în cazul prelucrării metalelor neferoase. Printre ustensilele auxiliare din fier se numără și filierele utilizate pentru obținerea firelor de bronz sau argint de diametre diferite. De asemenea, în inventarul atelierelor se aflau și creuzete de fier, în formă de lingură care au servit la topirea și turnarea cositorului necesar aliajelor de bronz.

În primul nivel al așezării dacice de la Cățelu Nou, în extremitatea nordică a așezării, a fost descoperit un bordei de formă ovală cu diametrele de 4.35 x 5.70 m, adâncit un metru în pământ. Construcția beneficia în partea sudică de o treaptă care asigura accesul, iar în partea opusă a fost identificată o vatră de foc, care, deși aflată în exterior, comunica cu edificiul, pe suprafața ei precum și în împrejurimile sale fiind descoperite numeroase pete de zgură de metal. Inventarul bordeiului consta în lume de zgură metalică, două creuzete, dintre care unul păstrând urme de bronz în interior, fragmente de bare de bronz și unelte din fier. Pe baza inventarului s-a putu stabili că atelierul de la Cățelu Nou a fost unul mixt, în care e prelucra atât bronzul cât și fierul, datarea fiind în a doua jumătate a secolului II și în secolul I a.Chr.

Resturile unui edificiu care adăpostea un atelier metalurgic a fost identificate în așezarea geto-dacică de la Grădiștea (jud. Brăila), o construcție de suprafață, în apropierea căreia au fost descoperite două gropi tronconice care comunicau una cu cealaltă. Inventarul ce face trimitere la practicarea activității metalurgice a fost descoperit în prima groapă și constă în cinci creuzete, unele mai păstrând încă urme de bronz, o dăltiță și o nicovală de bronz, cute de gresie, un dorn și un instrument folosit probabil pentru decorare, din fier. În plus au mai fost descoperite o bară din bronz, una din cositor, o plăcuță din tablă de bronz, o piesă din bronz în curs de prelucrare, o verigă și un cercel din bronz, fragmente de sârmă și oglinzi, un fragment de brățară din metal alb etc. Pe baza inventarului s-a putut stabili că este vorba de un atelier de prelucrare a bronzului și, probabil, a argintului, care a funcționat de la sfârșitul secolului II până la jumătatea secolului I. a. Chr.

Detalii de construcție ale unui atelier de prelucrare a bronzului au putut fi surprinse arheologic în ultimul nivel al așezării de la Pecica. Cădirea a fost descoperită în campaniile arheologice din anii 1960-1961 pe acropolă, în jumătatea de nord-vest a platoului. Este vorba de o clădire rectangulară ale cărei limite au putut fi stabilite pe baza lipiturii de lut galbe ce alcătuia podeaua, ce s-a păstrat în mare parte, având dimensiunile de aproximativ 6X7 m. Inventarul clădirii care indică desfășurarea aici a unor activități metalurgice era alcătuit din trei tipare pentru ( pentru turnat bare de bronz, psalii pentru zăbale și verigi), cinci creuzete și unelte specifice pentru prelucrarea bronzului (două nicovale masive, opt dăltițe din bronz, două menghine). De asemenea, a mai fost descoperită o ștanță monetară martelată, numeroase fibule din bronz și fier, o fibulă de argint, pandantive și aplici din bronz etc.

Un alt atelier a fost identificat în nivelul superior al așezării dacice de la Radovanu. Aici au fost surprinse două gropi, în interiorul cărora au fost surprinse zgură, cenușă și metal rămas de la turnare. Aceste gropi au fost interpretate de alți autori ca reprezentând gropi de depozitare a deșeurilor rezultate în urma activităților metalurgice și resturilor menajere. În interiorul atelierului se afla o vatră și lângă aceasta au fost descoperite unelte de prelucrare (dornuri, o dăltiță cu gura curbată), o lingură din lut pentru turnat metal, un tipar, creuzete și o ștanță de bronz de formă tronconică care prezintă în relief o imagine feminină. Pe baza materialului arheologic atelierul a fost datat la sfârșitul sec. II și pe parcursul sec. I a. Chr.

Ateliere de olărit

Criteriile de clasificare ale vaselor ceramice daco-getice sunt diverse, fie după modul de confecționare (cu mâna, la roată, în tipar), după destinație (Utilitare și miniaturi; de uz casnic și rituale), după calitatea pastei (grosieră, semifină, fină), după ardere (oxidantă, inoxidantă, controlată) sau după criterii morfologice, urmărindu-se serii tipologice (vas borcan, ceașcă, fructieră etc.). Indiferent de criteriul folosit, în spatele oricărui produs ceramic se află un întreg proces de realizare a acestuia. Pentru realizarea unui produs ceramic trebuie trecute mai multe etape. Primul pas îl reprezintă pregătirea masei ceramice prin alegerea și dozarea argilei, principala materie primă. În pasta vasul se introduc diferiți degresanți (cioburi, pisate, nisip, mică, pietricele, pleavă) după care lutul se lasă la uscat. Urmează apoi, modelarea propriu-zisă, fie cu mâna fie la rota olarului. După uscarea formelor crude, probabil în mod natural, are loc și o trecere a lor printr-o baie de lut penru a da mai multă consistență exteriorului. Abia apoi, vasul modelat se introduce în cuptor, arderea propriu-zisă fiind ultima etapă a realizării vasului. Din tot acest proces tehnologic, doar unele etape au fost surprinse arheologic, restul au fost presupuse pe baza analogiilor etnografice actuale sau în urma unor studii fizico-chimice efectuate asupra vaselor ceramice. Specializarea, organizarea și sistematizarea tuturor acestor etape de realizare a dus la apariția unor ateliere de olărie și la dezvoltarea deosebită a unui nou meșteșug. Standardizarea produselor ceramice din perioada clasică daco-getică este un rezultat direct al acestui proces.

Pornind de la proporția existentă între materialele din metal descoperite și numărul atelierelor de producție identificate, se observă o diferență evidentă între ceramică și restul artefactelor geto-dacice. În ciuda cantității deosebite de material ceramic descoperit, în mod paradoxal, numărul atelierelor identificate în spațiul locuit de geto-daci, este unul foarte mic.

Identificarea unui atelier ceramic s-a făcut pornindu-se de la criterii folosite în cazul atelierelor de făurărie sau de bijutier. În funcție de aceste criterii atelierele pot fi împărțite în: 1. Sigure; 2. Probabile și posibile; 3. Posibile dar improbabile. În prima categorie intră descoperirile în care s-a conturat clădirea propriu-zisă, cu întreg inventarul specific de la cuptoare și anexe la ustensile specializate și rebuturi. A doua categorie cuprinde elemente disparate ale unui probabil atelier, cum sunt cuptoarele sau rebuturile. În ultima categorie intră descoperirile izolate de unelte, unele dintre ele fără context sigur.

Cele mai numeroase descoperiri din spațiul daco-getic sunt cele specifice ultimei categorii. Uneltele cele mai reprezentative pentru atestarea unor activități de realizare a ceramicii, sunt reprezentate de așa-numitele lustruitoare sau calapoade, însă punerea acestor piese în legătură cu un atelier specializat este dificil de realizat. Prezența unor unelte în locuințe, simplitatea unor vase ceramice și perisabilitatea lor, temperaturile relativ joase de ardere, au fost argumente pentru a considera olăritul atât o activitate specializată cât și una casnică. Olăritul casnic nu implică neparat cuptoare, arderile fiind posibile și în gropi simple. O asemenea groapă utilizată pentru ars ceramică poate fi cea descoperită la Arpașu de Sus. De forma unui con dublu, având un diametru de 1,5 m, groapa era prevăzută cu două orificii laterale și avea un strat de cărbune în partea inferioară. În asemenea gropi de formă tronconică sau cilindrică, vasele erau depuse pe fundul ei, deasupra întreținându-se focul. La un moment dat groapa putea fi acoperită cu pământ iar arderea continua într-un spațiu închis. În ce privesc atelierele posibile și probabile, descoperirile de cuptoare ceramice din spațiul daco-getic intră aproape în totalitate în această categorie, dat fiind caracterul lor relativ izolat. Cuptoarele ceramice descoperite în spațiul daco-getic pot fi încadrate în două tipuri principale: 1. Cu o singură cameră; 2. Cu două camere. Rare în descoperiri, cuptoarele cu o singură cameră sunt asemănătoare ca și funcționare cu cu gropile simple de ars ceramică. Pot avea forme diferite, cu pereții curbați spre exterior, drepți sau tronconici. Focul era făcut într-o groapă lipită de peretele cuptorului cu care comunica printr-o deschidere largă, circulară, permițând căldurii să se răspândească în interior unde e afla vasele.

Mult mai frecvente în descoperiri sunt cuptoarele cu două camere realizate după un sistem mai elaborat. Într-o primă cameră, dispusă în general la baza cuptorului, se făcea focul. Ea comunica cu exteriorul printr-un canal sau o deschizătură prin care se alimenta cu lemne. Tipologii privind aceste cuptoare de ars ceramică, au fost făcute de mai mulți cercetători printre care se află și Gh.Bichir completat apoi de O. Floca și colaboratorii săi, Gh. Popilian și M. Comșa. Aceste indicații sunt utile în ceea ce privește modul de construcție al cuptoarelor de ars ceramică și a procesului de tehnologic urmărit, fiind identificate din acest punct de vedere trei tipuri:

cu grătarul sprijinit pe pereții camerei de foc;

cu perete median;

cu pilon central.

Din prima categorie face parte un cuptor de la Șura Mică, datat în sec. II-I î.Chr. Camera de foc este goală, grătarul sprijinindu-se pe pereții camerei de foc, formând în partea superioară o treaptă. Acest tip de cuptor este întâlnit și în mediul grecesc la Histria, în epoca arhaică.

Cuptoarele din a doua categorie cu perete median sunt mai numeroase și sunt des întâlnite în vestul și nord-vestul țării, datorită unor influențe celtice. Printre acestea se pot aminti cele descoperite la Andrid (jud. Satu Mare) datate în sec. III-II î.Chr.; Poiana- Tecuci și Poiana- Dulcești ”Broșteanu” (jud. Neamț), datate în sec. I î.Chr.; Radovanu (jud. Călărași) datat în secolul I î.Chr.

Cuptorul cu pilon central apare încă din sec. V-VI î.Chr în mediul grecesc la Histria. Aceste instalații sunt rotunde cu pilon central din pământ cruțat. După unii cercetători aceste cuptoare apar în mediul daco-getic sub influența mediului greco-pontic, alții dimpotrivă afirmă că ar putea fi un rezultat al civilizației daco-getice. Cuptoare de aceste gen s-au descoperit la Ciceu-Corabia, datat în sec. I î.Chr.- I d.Chr.; Deva; Bâtca-Doamnei (Piatra Neamț); Buridava (Ocnița), datând în sec. II-I î.Chr.

Dincolo de probabilitatea sau improbabilitatea descoperirilor din spațiul daco-getic, trebuie amintite două situații specifice care ar putea avea un rol important în numărul mic al atelierelor identificate.

În general, ca și amplasare geografică, un atelier ceramic nu putea funcționa la o distanță mai mare de 15-20 de kilometrii de sursa de lut, în special soluri bogate în caolinite, ilite, smectite, ultimele responsabile de plasticitatea materiei prime. Totodată, un atelier nu poate fi amplasat la o distanță mai mare de 10 km de sursa de nisip, ingredient indispensabil, folosit în special ca degresant. Sursa de apă trebuie să fie în apropiere, fiind necesară atât în procesul de producție cât și în cazul unui incendiu, situație foarte probabil dat fiind prezența cuptoarelor în ateliere. În cele mai multe cazuri, ateliere sunt amplasate în afara așezărilor, atât pentru a se evita incendiile, cât și pentru a fi mai aproape de căile de acces. Nevoia de spațiu comercial, disponibil din plin la periferia așezării, este un motiv în plus pentru amplasarea atelierelor la intrarea sau ieșirea din așezare, uneori chiar în zona porților. Desigur se întâlnesc și situații în care ateliere erau amplasate în așezări, rezultat fie al prosperității și extinderea locuirii, fie al unor necesități economice vitale. Totodată, descoperirea unei așezări nu implică imediat și identificarea unor ateliere în cadrul ei. În funcție de factorii amintiți, atelierele ar putea fi amplasate la marginea lor sau chiar în afară, mai aproape de sursele de apă sau materia primă. În acest fel, identificarea lor arheologică devine mai dificilă. Poate fi unul din motivele pentru care numărul așezărilor daco-getice în care s-au identificat cuptoare este unul foarte mic dacă este raportat la cele câteva sute de puncte cu descoperiri ceramice.

Ateliere de prelucrare a osului și cornului

Deși numeroase artefacte din os și corn au fost descoperite în mediul geto-daci, mai ales în așezările de tip dava, prelucrarea domestică a materiilor dure animale și artizanatul de os și corn din a doua epocă a fierului, nu a fost studiată sistematică. Date mai consistente au fost publicate despre materialele din davele est-carpatice, precum Poiana, Brad, Răcătău, iar mai recent despre cele recuperate din cetățuia dacică de la Ardeu sau cele din contexte rituale și funerare de la Hunedoara-„Grădina Castelului”. Industria osului la geto-daci cuprinde un repertoriu bogat de artefacte din mai multe categorii tipologice sau tipuri: unelte (sule, străpungătoare, împungătoare, sule), arme (vârfuri de săgeți din corn de cerb), accesorii pentru unelte și arme (mânere, tuburi pentru păstrat ace, manșoane), piese de port și de podoabă (nasturi, mărgele, ace de păr, piepteni, pandantive), diverse (zaruri, fluiere și patine de os).

Prezența materiilor prime brute și a pieselor în curs de prelucrare, a rebuturilor, deșeurilor în așezările dacice, dovedește prelucrarea locală a materiilor dure animale, în ateliere specializate, în cadrul fierăriilor sau chiar în mediul domestic. Un astfel de exemplu se găsește în cetatea dacică de la Ardeu – „Cetățuie”, unde o serie de piese atât finite cât și în curs de prelucrare au fost descoperite într-un context arheologic interpretat pe baza inventarului arheologic și a prezenței unui cuptor de forjă ca reprezentând un atelier de fierar, alte piese din os și cor fiind descoperite și într-un complex funerar sau de cult. Printre piesele descoperite în aceste complexe, dar și din strat sunt reprezentate accesoriile pentru unelte și arme (mânere de corn de cerb și căprior, plăsele), arme (vârf de săgeată), accesorii diverse (zar de os), podoabe (mărgea din vertebră de pește). La acest ea se adaugă coarne de vită tăiate și coarne de ovicaprine tăiate. Desigur, afară de piesele finite care provin din atelierul menționat și care sunt în asociere cu produse în curs d e prelucrare, pentru celelalte piese nu se poate spune cu certitudine că au fost produse în atelierul de fierar de la Ardeu. De altfel, piesa de zar se presupune că este de import și datată în perioada romană. Totuși, în atelierul fierarului, alături de coarne de cervide prelucrate, mai multe oase lungi de vită cu urme de tăiere, despicare, fracturare prin lovire au putut reprezenta materie primă pentru confecționarea unor plăcuțe sau mărgele. De asemenea, este atestată aici și procesarea coarnelor de vită și de ovicaprine (procese cornulare) pentru extragerea învelișului cornos, folosit ca recipient pentru băut sau ca materie primă pentru obiecte sau accesorii ornamentale ale unor obiecte de lemn și metalice.

În spațiul extra-carpatic, cu deosebire în cazul davelor dacice de pe malul Siretului au fost publicate date mai consistente cu privire la artefactele din os și corn, cu suficiente elemente care să poată atesta prelucrarea materialelor dure animale în zonă, iar numărul mare de piese, atât finite cât și în curs de prelucrare, descoperite la Poiana, Brad sau Răcătău pledează pentru o prelucrare locală în zonă a acestor artefacte. În cazul așezării fortificate de la Poaiana au fost descoperite un număr considerabil de obiecte din os și corn, multe dintre aceste piese fiind decorate prin incizie cu diverse ornamente geometrice, florale și cu diferite semne. Au fost descoperiți mai mulți piepteni din os din placă subțire, de diferite forme, decorate cu cercuri concentrice și orificii de agățat, discuri din os perforate sau nu ce putea fi folosite ca podoabe, pandantive – amulete din care se remarcă un bucraniu realizat incomplet cu un orificiu inelar de agățat pe partea inferioară, diferite plăsele pentru mânere de cuțite de asemenea cu diferite ornamente geometrice, cercuri concentrice, zig-zaguri, caneluri. Au mai fost descoperite tuburi de diferite mărimi, ornamentate în multiple noduri, confecționate din oase, în general goale sau din coarne, în interiorul acestora fiind ținute diverse obiecte sau substanțe. S-au mai descoperit Ace de păr, spatule, fluiere, împungători etc.

Din dava de la Brad au fost recoltate de asemenea un număr important de obiecte din os și corn unele aflate în curs de prelucrare. În bordeiul denumit convențional 3/S XX, au fst evidențiate pe lângă o cantitate mare de fragmente ceramice și 18 unelte din os, o patină din os și un străpungător. În bordeiul 2/S XI au fost identificate 4 unelte din os, alături de mai multe fragmente ceramice, obiecte din bronz și fier. În alte complexe de locuit precum și în gropi au fost descoperite spatule, mărgele, pandantive, mânere din os etc. Având în vedere caracterul economic al acestor dave așezate pe malul Siretului, o intensă activitate de producție de obiecte atât metalice cât și din os și fier trebuie presupusă. De altfel, în așezarea dacică de la Brad au fost identificate o serie de lingouri din fier, plumb și bronz care atestă și o intensă activitate metalurgică în așezare.

Sticlăria

Vasele de sticlă, dar și alte obiecte din sticlă, în lumea dacică sunt în primul rând produse de import, imitate mai apoi de meșteri locali. Sticla s-a importat sub formă de vase destinate uzului comun, prin produsele „îmbuteliate” în aceste recipiente, dar și sub formă de materie primă, sticlă brută, achiziționată din ateliere aflate în zona Mediteranei sau a Orientului Apropiat, acolo unde nisipul pentru producerea sticlei era prezent. Această materie primă era destinată atelierelor din zona Sarmizegetusei Regia pentru producția de artefacte din sticlă. Lipsa unor forme inedite, precum și lipsa unor elemente care să ateste cu certitudine existența unor ateliere în care se producea sticla, a dus la concluzia că toate vasele de sticlă din Dacia preromane reprezintă produse de import. De asemenea, difuziunea lor inegală pe teritoriul locuit de geto-daci a fost pusă pe seama dificultăților de transport, idea adoptată și pentru distribuția amforelor, prezente într-un număr redus în spațiul intra-carpatic. Totuși, s-a observat pentru zona capitalei regatului dac o prezență masivă de vase de sticlă, într-o proporție de 50% din totalul artefactelor descoperite în spațiul geto-dacic, fiind explicate prin importanța capitalei ca centru de putere, politic, militar și religios dar și prin bunăstarea aristocrației care își permitea achiziționarea unor astfel de produse în ciuda dificultăților de transport. Descoperirea unui tub de suflat sticla pe terasa VIII-a, în zona dedicată unor ateliere de făurărie și orfevrărie, a adus în discuție pentru prima dată idea ca unele din produsele de sticlă din zona capitalei regatului dac să fie produse aici, ca imitații a unor recipiente din sticlă aduse din import. Descoperirea unor rebuturi de sticlă topită și a unui presupus creuzet pentru prepararea pastei de sticlă asociate cu tubul pentru suflat au venit să completeze ipoteza existenței prelucrării sticlei și de către meșteri locali, poate unii dintre ei străini posedând astfel de cunoștințe. Din punct de vedere tehnologic, vasele din sticlă erau realizate inițial prin presare în tipare, iar mai târziu cu ajutorul tubului de suflat, prin suflare în tipare sau prin suflare liberă. În spațiul geto-daci, vase de sticlă au fost descoperite în multe dintre fortificații și mai puțin în așezări. Cu toate acestea, pătrunderea importurilor de sticlă în Dacia Preromană s-a făcut neuniform, comerțul cu astfel de piese fiind orientat către așezări cu un anumit statut, cu un anumit standard de viață, în care locuitorii aveau puterea de cumpărare a unor astfel de obiecte. Fără a contrazice această opinie, trebuie luat în vedere că majoritatea produselor de acest tip se regăsesc în puternice centre comerciale și de producție, acolo unde au fost atestate o serie de ateliere meșteșugărești, unele jucând rolul de emporii comerciale pentru zone largi și care putea fi puncte de distribuție pentru alte cetăți și fortificații a unor astfel de mărfuri. De asemenea trebuie avute în vedere și conținuturile acestor vase și pentru ce serveau ele, multe dintre vase fiind achiziționate nu pentru produsul în sine ci pentru conținut.

În așezările din zona Munților Șureanu, au fost descoperite cu predilecție vase aparținând unor servicii de masă sau de băut: pahare de variate forme și dimesniuni, cupe castroane, boluri. Vasele destinate uzului cotidian au fost realizate din pastă de bună calitate, adesea transparentă sau cu ușoare tente de culoare, unele dintre ele apropiindu-se de ceea ce se înțelege azi prin sticla incoloră. Au fost descoperite și vase realziate din sticlă colorată, obținută prin introducerea în compoziția pastei vitroase, în timpul ultimei etape de prelucrare, a unor oxizi metalici. Unguetariile și buteliile, reflectă un statut aparte al locuitorilor zonei, vorbind de un alt tip de comerț, anume al „lichidelor de lux”. Se presupune că unguentariile au fost utlizate pentru transportarea și păstrarea unor lichide cu rol farmaceutic sau cosmetic, iar uleiurile parfumate proveneau, ca și recipientele, din lumea greco-romană, unde acestea se produceau pe scară largă.

O serie bogată de vase din sticlă au fost descoperite în cursul cercetărilor arheologice din anii `70-`80, la Ocnița. O parte dintre acestea au fost studiate într-o cercetare recentă și se compun în special din vase folosite pentru servitul mesei: căni, boluri, pahare, butelii. În ciuda unui număr mic de vase analizate, autori arată că în această așezare a existat o variate a formelor și a tehnicilor care ar reprezenta la o scară mică o sinteză a principalelor forme de veselă și de tehnici de prelucrare a sticlei întâlnite în intervalul cronologic cuprins între sfârșitul sec. I. a.Chr și începutul sec. II p. Chr. Printre piese au fost identificate vase confecționate prin presare în/pe tipare, vase modelate prin suflare în tipar, vase modelate prin suflare liberă, vase confecționate din sticlă pătate precum și vase cu decor polifațetat.

De asemenea, în dava dacică de la Brad, au fost descoperite mai multe fragmente de sticlă, printre care vase dar și mărgele din sticlă. Toate fragmentele de vase din sticlă de aici sunt reprezentate de piese de import constituind ambalajul unor produse „fine” – parfumuri, unguente – aduse din zona sudică, cât și datorită faptului că ele constituiau mărfuri cerute de aristocrația locală. Din cele 32 de fragmente de sticlă prezentate în monografia cetății, majoritatea au fost datate în secolul I d. Chr., menționându-se că populația locală nu a cunoscut procedeul confecționării vaselor din sticlă, prezența lor fiind datorată importurilor din atelierele orientale, care furnizau cea mai mare parte din vasele din sticlă.

Situația este relativ similară și pentru dava de la Poiana, chiar dacă numărul pieselor din sticlă este considerabil mai mare, fapt datorat cel mai probabil statutului acestei așezări, cu un rol vizibil comercial față de celelalte așezări de pe malul Siretului. După capitala regatului dac de la Grădiștea Muncelului, așezarea dacică de la Poiana acoperă un procentaj de 18% din totalul fragmentelor de vase de sticlă din spațiul locuit de geto-daci. Această situație a reafirmat caracterul așezării de la Poiana ca emporiu comercial pentru o largă zonă din jur, cu o funcție de centru de schimb. Glodariu analiză despre vasele de sticlă de la Poiana. Pe lângă aceste vase de sticlă prezente în așezarea de la Poiana, din alte cercetări aici au fost analizat un alt lot din care s-au putut reconstitui 1 forme de vase. Modelat din miez de argilă nisipoasă a fost identificat un fragment de alabstron, datat în ultima fază de producere în această tehnică. Prin turnare în tipar a fost identificat un fragment de bol simplu, de tradiție elenistică, care imită vasele de metal ale epocii. 17 piese aparțin unor boluri cu ocaste, din care șase fragmente provin de la boluri bicrome lucrate în sticlă „marmorată” de culoare albastru închis. Au mai fost identificate boluri de mici dimensiuni, simple, boluri cu coste subțiri sau boluri cu ramă exterioară ori cănă tip „modiolus”. Printre tipurile de pahare sunt reprezentate cele cu „muguri de lotus” în relief, cupe cu caneluri, pahar cu decor polifațetat sau pahare cu picior plat și buza evazată. Un număr însemnat de fragmente provin de la unguentarii sau balsamarii, din care o notă aparte face un unguentariu decorat cu benzi policrome, paralele realizat printr-o tehnică a întrepătrunderii componentelor cromatice.