Conferențiar Dr. Farm. Rosenberg Ladislau [304619]

UNIVERSITATEA ,,LUCIAN BLAGAˮ DIN SIBIU

FACULTATEA DE MEDICINĂ VICTOR PAPILIAN

SPECIALIZAREA FARMACIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Conducător științific:

Conferențiar Dr. Farm. Rosenberg Ladislau

Student: [anonimizat], 2019

UNIVERSITATEA ,,LUCIAN BLAGAˮ DIN SIBIU

FACULTATEA DE MEDICINĂ VICTOR PAPILIAN

SPECIALIZAREA FARMACIE

DATE DESPRE ACTIVITATEA DOCTORULUI SAMUEL HAHNEMANN

Conducător științific:

Conferențiar Dr. Farm Rosenberg Ladislau

Student: [anonimizat], 2019

Cuprins

Introducere

În prezent deși medicina a [anonimizat] a se reîntoarce la Mama Natură; cea pe care foarte mulți dintre noi am preferat a o omite odată cu evoluția tehnologiei. [anonimizat], uită de multe ori ne privi ca persoane capabile a gândi și de a ne exprima emoțiile. Și tinde a [anonimizat].

Figura 1. [anonimizat], întemeietorul homeopatiei a putut lăsa drept moștenire homeopatia omenirii. [anonimizat] D’Hervilly și ucenicilor săi a fost posibilă supraviețuirea ei de-a lungul timpului până în prezent.Homeopatia nu poate fi privită doar ca o ramură alternativă a medicinei. [anonimizat], ci și a bolnavului însuși; funcționând pe principiul că nu numai corpul are nevoie de îngrijire ci și mintea și sufletul în paralel.

Deși de multe ori ne este recomandat pentru a [anonimizat]. O altă noțiune pe care Hahnemann a studiat-o intens este forța vitală. [anonimizat].

[anonimizat], potențarea, [anonimizat].Dorința nestăvilită pentru cunoaștere și sacrificiile făcute l-au dus pe Hahnemann a [anonimizat]. Sibiul având marele privilegiu de a-l găzdui o scurtă perioadă de timp.

[anonimizat]. Iar pe parcurs chiar și după moartea baronului a continuat a fi completată cu diferite colecții.

De asemenea și patrimoniul Muzeul de Istorie a Farmaciei nu este unul de neglijat. Muzeu a fost fondat în anul 1972. Prin urmare a [anonimizat] a primei farmacii de pe teritoriul țării noastre.

Fig.2, Fig. 3 – Muzeul de Istorie a farmaciei

Scopul realizării acestei lucrări a fost cel de a merge pe urmele lui Hahnemann și a [anonimizat]. În special perioada scurtă de timp cât s-a stabilit la Sibiu și a lucrat ca bibliotecar și medic personal al baronului Samuel von Brukenthal.

De asemenea a [anonimizat] a guvernatorului Transilvaniei ce au putut contribui la intelectul părintelui homeopatiei în crearea acestui nou concept. Al doilea motiv a fost cel de a determina ponderea generală a remediilor homeopate din cadrul Muzeului de Istorie a Farmaciei din Sibiu în funcție de diverse criterii.

CAPITOLUL I – Hahnemann 1755-1777

În 1791, Hahnemann devine o personalitate recunoscută în plan profesional. Geniul său aducând dovezi însemnate, precum recunoașterea în lumea medicială și făcând parte din diferite colective, care l-au ajutat mai târziu pe plan internațional pentru a se face cunoscut.[2]

Christian Friedrich Samuel Hahnemann a venit pe lume puțin înainte de miezul nopții pe 10 aprilie 1755, conform uneia dintre fiicele sale, într-un mic orășel numit Meissen din sud-estul Germaniei și botezat pe 13 aprilie de către pastorul Junghannes. Deși el a fost trecut în registrul bisericii a doua zi, pe 11 aprilie în scopul comemorării de la Meissen a o sută de ani de la naștere sa în 1855.Fapt care a cauzat discuții în contradictoriu în rândul homeopaților cu privire la ziua aniversară a părintelui homeopatiei.[1]

Fig. 1.1 Orașul de baștină al lui Samuel Hahnemann

Aceeași întâmplare o găsim și în cazul lui Frederick Schiller, care a susținut mereu că aniversarea sa era pe 10 noiembrie 1759,în registrul din Marbach fiind trecută altă dată, problemă care a fost în cele din urmă soluționată. În cazul întemeietorului homeopatiei, data rămâne în continuare neconcludentă. El mereu sărbătorindu-și ziua pe 10 aprilie.[20]

În aprilie 1855,ziua de naștere a lui Hahnemann a fost comemorată prin prezentarea unei statui a părintelui homeopatiei în parcul din orașul Cothen.[20]

Orașul Meissen găzduia în jur de patru mii de locuitori la jumătatea secolului al XVIII-lea; considerat a fi important datorită filialei Academiei Princiare de Științe, a fabricilor de țesături și a unui atelier pentru porțelan, descoperit recent. Printre locuitorii autohtoni se aflau numeroși artiști, pictori și chimiști, precum Carl Wilhelm Poerner.[19]

În acest oraș amplasat în apropiere de Elba, considerat important datorită afiliației spre artă și știință, s-a născut întemeietorul homeopatiei.[20]

Situat la nord-vest la aproximativ douăsprezece mile de orașul Dresda, în apropierea râului Elba. Loc cu pământ rodnic pe care se cultiva porumb și viță-de-vie. Fabrica de porțelan era amplasată pe ruinele unui vechi castel, situat pe versantul unui edificiu care a mai rămas în picoare este partea și locuințele burgravilor din Saxonia fiind în totalitate dărâmate.[19]

Castelul cunsocut sub numele de Albrechtsburg a găzduit magrafii saxoni timp de câțiva ani, conducători ai ținutului la acea vreme; datorită plecării principiilor la Dresda devine primul atelier de porțelan din Europa. Datorită acestei fabrici comerțul a înflorit doar pentru o perioadă scurtă de timp, deoarece clădirea impunătoare începuse să se degradeze grav. În Meissen s-a deschis prima fabrică de porțelan din Europa.[20]

Orașul Meissen mai deținea și o catedrală, în a cărei capelă se odihneau relicvele unor prinți saxoni, urmași ai lui Friederich Războinicul. La poalelele muntelui Sfântul Afra se afla o clădire, fostă mânăstire benidictină la sfâșitul al XVI-lea; transformată mai târziu într-o școală particulară, denumită „Afraneum” sau Sfânta Afra, unde mai târziu Hahnemann reușește să studieze. În oraș mai exista și o altă instituție de învățământ publică, cunoscută sub numele de „Franciscaneum”.[20]

Arta ornamentării poțelanului în culori, aur și diverse imagini era un secret bine păzit. Chimiștii și artiștii pasionați de această artă jurând să păstreze secretul, în breaslă fiind acceptate doar persoane demne de încredere.[20]

Cel care a pus bazele fabricării de porțelan în Saxonia și a înfințat manufactura în Meissen a fost alchimistul Johann Bottger(1682-1719), născut în Schleiz. Magician care a prins interesul lui Frederick Augustus I. Auzind de talentele sale de a tranforma metalele comune în aur, principele îi ordonă de a realiza această sarcină.[21]+[20]

Timp de șase ani Bottger a încercat disperat de a crea formula, obținând în schimb pe cea a porțelanului adevărat.[20]

În apropiere de castelul Albrecht, o clădire impunătoare, cunoscută ca Eck-haus punea în umbră celelalte clădiri ale orașului. Amplasare care a fost cumpărată de către Christian Gottfried Hahnemann de la meșterul fierar Lohse cu suma de 437 de taleri pe 6 aprilie 1753 și transformată într-o locuință cu totul aparte.[19]

Locuința era situată la întretăierea dintre străzile Fleischstege și Newmarket. Unde Johanna Christiana a dat naștere mai târziu pe 11 aprilie 1755 într-o cameră dintr-un colț de la parterul casei, cu ferestrele spre piață; unui fiu, care urma a deveni o personalitate importantă în rândul oamenilor aflați în suferință.[19]+ [20]

Casa avea o arhitectură impunătoare, ridicându-se măreață deasupra celorlalte case cu acoperișuri mici din suburbiile orașului. Cosntruită pe trei niveluri,cu ferestre și ușă ușor arcuite și care permiteau luminii să pătrundă ne înfățișează arhitectura renascentistă. Locuință care în urma trecerii timpului a fost demolată pentru a face loc noilor construții moderne. În locul ei a fost construită o nouă clădire din piatră, tipică arhitecturii germane din trimestrul secolului al XIX-lea, cu străzi asemănătoare multor orașe pătimașe.[20]

În 1879, această locuință modernă a fost transformată în restaurant și reconstituită la sfarșitul secolului trecut. Bustul lui Hahnemann a fost amplasat deasupra intrării în clădire,fiind singura amintire rămasă din locul unde Hahnemann s-a născut și a copilărit.[20]

Christian Gottfried sosise la Meissen cu scopul de a decora porțelanul fabricat în zonă.[19]

Numele Hahnemann apare specificat prima dată în 1707 conform unui registru al Bisericii din Lauchstedt,construcție care datează din anul 1607. Nume care apare evidențiat pentru ultima dată în 1733. Lauchstedt nefiind cosniderat locul nativ al familiei Hahnemann, ei erau posibil emigranți, atrași de Curtea Ducală; care au emigrat din nou în alte regiuni care le puteau oferi mai multe posibilități.[20]

La Luchstedt au sosit în același timp doi oameni cu același nume,care din întâmplare ar fi putut fi frați Christian Hahnemann și Cristoph Hahnemann. În registru, Cristoph Hahnemann având specificată meseria de pictor.[20]

Hahnemann a provenit dintr-o familie foarte talentată de artiști.[19]

Bunicul său, Christoph Hahneamann a fost un pictor specializat în arta porțelanului în Lauchstedt, reședință la acea vreme a Ducelui din regiunile Saxonia și Merseburg. Talent pe care l-a transmis mai departe celui de-al cincilea fiul al său, Cristian Gottfried Hahnemann născut în iulie 1720.Măiestrie care nu a reușit a fi transmisă mai departe și fiului, Samuel Hahnemann; datorită înclinațiilor spre învățătură.[20,19]

Cristoph avea șapte copii: trei băieți și patru fete, dintre care doar doi dintre cei trei fii au moștenit talentul tatălui.Gottfried, fratele său având numai doi urmași.[20]

Din îregistrările pe care Biserica le avea reieșind că ambele familii au fost printre cele mai mai numeroase familii din oraș. Nașii copiilor au fost diferiți comercianți și oficiali, care aveau un loc de seamă în diferite adunări. Printre nași negăsindu-se artizani și țărani, familia alegând persoane din aceași clasă socială cu a lor.[20]

Despre tatăl lui Hahnemann nu s-au găsit dovezi concludente ale copilăriei sale. Se presupune că până la vâsta de treisprezece sau paisprezece ani ar fi rămas la Lauchstedt împreună cu tatăl său. În 1733 putem considera că ar fi părăsit orașul sau după apariția celei de-a treia fiice, care a decedat tot în același an; numele lui Hahnemann nemaigăsindu-se specificat în registrul bisericii. Perioada în care Cristoph Hahnemann a plecat nu a putut fi determinată cu exactitate.[20]

Numele lui Christian Gotfried Hahnemann apare menționat pentru prima dată în registrul Bisericii Evanghelice Luterane Frauenkirche din Meissen pe 27 noiembrie 1748, sub data la care se căsătorise. După care ar fi fost ales să lucreze la fabrica de porțelan din Ieissen, putând mai târziu să se căsătorească la vârsta de douăzeci și opt de ani. Uniune care a durat o scurtă perioadă de timp datorită decesului soției, care s-a stins din viață nouă luni mai târziu după nașterea a doi copii gemeni. Unul a fost născut mort, în timp ce al doilea a mai trăit împreună cu mama sa timp de nouă luni.[20]

Obișnuit cu viața de familie, nu putea accepta viața de soț văduv. Căsătorindu-se din nou pe 2 noiembrie 1750 cu Johanna Christiana Spiess, singura fiică a căpitanului și timonierului șef de la Kotyschenbroda. Care avea să de-a naștere mai târziu celui de-al treilea copil, Samuel Hahnemann.[20]

Numele Spiess nu era nici el un nume local al orașului Kotzschenbroda, aflat în apropierea râului Elba. Presupunând că nici înainte de căsătorie, nici între anii 1735-1799 nu apare nici o înregistrare a numelui Spiess; putând să deducem doar că tatăl ei a lucrat temporar în acel oraș.[20]

După achiziția casei Eck-haus pe 6 aprilie 1753, la doi ani și jumătate după căsătoria cu cea de-a soție; înainte devenirea în oraș el deja își întemeiase o familie.[20]

Unchiul său, Cristian August(1722-1791) a moștenit de asemenea de la tatăl său îndemânarea de pictor în Meissen. Unde a fost numit pictor la fabrica de porțelan, în același timp cu publicarea unei cărți de pictură în apă de către fratele său mai mare.[20]

Numele lui fiind precizat într-un registru din 1744, drept pictor specializat în arhitectura peisagistă și motive marinărești. Încă nu se știe cu certitudine care dintre frați a fost mai talentat, negăsindu-se vreo dovadă ca unul dintre ei să fi fost artist liber profesionist.[20]

Tatăl său, Christian Gottfried Hahnemann era un decorator cunoscut în domeniul porțelanului. Odată ajuns în Meissen în martie 1745, unde decide a lucra din greu cu scopul de a putea cumpăra o casă. Lucru care se întâmplă pe 6 aprilie 1753,cu doi ani înainte de venirea pe lumea a celui de-al treilea copil al său.[20]

Copii din cartierul în care a copilărit aveau părinți cu diferite ocupații precum tăbăcari, vopsitori și măcelari.[20]

Hahnemann își descrie părinții cu multă căldură și admirație: „Tatăl meu, Christian Gottfried Hahnemann,împreună cu mama, Johanna Christiana, născută Spiess, m-au învățat în joacă să scriu și să citesc. Tatăl meu a murit cu patru ani în urmă(1787). Fără a fi foarte inițiat în știință(a fost desenator într-un atelier de porțelan în locul său de baștină și este autorul unui scurt tratat de pictură în acuarelă, avea cele mai sănătoase idei despre ceea ce putea fi considerat bun și prețios, și mi le-a implantat adânc în minte. [18]

„Să trăiești și să acționezi fără ostentație a construit principiul lui cel mai însemnat, exemplul personal fiindu-i mai impresionant decât cuvintele. Era întotdeauna prezent, trup și suflet, deși adesea neobservat, oriunde trebuia făcut bine. În faptele sale a făcut o distincție clară între cei nobili și cei josnici, și a făcut-o cu multă corectitudine care-i dovedea sentimentele delicate.Și în acest sens mi-a fost dascăl.”[18]

În timpul războiului de șapte ani(1756-1763), Frederick al II-lea al Prusiei a intrat în Saxonia, supunând unui jaf o manufactură de porțelan din Meissen și Dresda.[19]

Conflict care a avut un impact negativ asupra orașului, dar și asupra situației materiale a familiei Hahnemann. Eveniment la care nu face referire în autobiografia lui.[19]

Porțelanul confiscat a fost vândut contelui Schimmelmann pentru 120.000 de taleri, care a vândut-o mai departe consilierului comerțului sârb Helbig obținând un profit suplimentar de 40.000 de taleri.[20]

Regele Prusiei a adus la Berlin porțelan în valaore de 283.679 de taleri și 4 groschen, după ce a colectat din seiful fabricii suma de 269.357 taleri și 5 groschen.[20]

Muncitorii înzestrați au fost transferați forțat la Berlin, unde regele dorea a-și înfința propria fabrică de porțelan prusac. În anii șaptezeci, fabrica din Meissen a fost redeschisă încă o dată,asigurând întreținerea celor 600 de muncitori. Porțelanul fabricat la Meissen a rămas recunoscut în toată lumea până în zilele noastre.[20]

Deși familia lui avea o situație materială șubredă, dorea cu ardoare ca copilul cu mintea sclipitoare sa-și continue studiile. Educația din acea vreme nefiind necesară, cei care îsi doreau să studieze erau nevoiți să plătească o sumă de bani. Sumă pe care Christian nu și-o putea permite. Această problemă financiară nu i-a împiedicat pe părinți a-l educa ei însăși pe băiat, ajutându-l în a deprinde a citi și a scrie. Tatăl său, partizan al ideilor lui Jean-Jacques Rousseau, jucând un rol important în instruirea lui încă din copilărie.[18]

La vârsta de cinci ani, Hahnemann primea deseori de la tatăl său „lecții de gândire”. Un om mai bătrân din Meissen relatează cu drag cum de multe ori se plimba alături de tatăl lui Hahnemann, acesta spunându-i de prioritatea de a ajunge acasă și de a-și învăța copilul deprinderea de a putea gândi pe cont propriu. Obicei care a ajuns să-l aplice pe tot parcursul vieții.[20,18]

Pe lângă lecțiile primite de la părintele său, Hahnemann a preluat involuntar principiile morale. Principii pe care tatăl său și le-a impus pe parcursul vieții, asemănătoare cu învățăturile religioase pe care fiecare om ar trebui să le respecte pe parcursul vieții; acelea despre: creație,demnitatea umană și destinului său măreț.[20]

Acest mic băiat sărac german a avut ceva cu totul aparte, una dintre dovezi fiind dorința profesorilor de a-și ajuta elevul a-și continua studiile prin scutirea de la plata ei. În perioada copilăriei, Hahnamann colinda de multe ori dealurile din micul oraș și strângând diferite plante din regiune, cu care a realizat un ierbar.[18]

O altă dovadă a dorinței pentru studiu era aceea de a studia pe timpul nopții, după ce restul familiei se culca, cu ajutorul unei lămpi cu argilă. Temându-se de tatăl său care ar fi încercat să-l împiedice a studia sau a-i provoca teama de cărți.[20,18]

Pasiunea de a studia era de multe ori mai puternică, preferând să se refugieze în cele mai îndepărtate colțuri ale casei împreună cu cărțile sale dragi. Lumina nefiind sufcientă a fost nevoit să-și facă o lampă din lut de teamă că tatăl său ar fi observat lipsa uneia dintre lămpile din casă, ceea ce ar fi dus la sfârșitul preocupării sale pentru cunoaștere.[18]

Părintele său nu dorea nimic mai mult decât ca fiul său să ducă o viață respectabilă, care la rândul lui o ducea și el. Hahnemann afirmând că o ființă cerească l-a împins să-și continue studiile: „care este geniul să adune cunoștințe prin orice mijloace posibile și să satisfacă cerințele unui spirit dornic să înțeleagă numeroasele miracole ale lumii din fața sa”.[18]

La vârsta de 11 ani reușește să studieze la școala publică din orașul Meissen. Unul dintre persoanele care au avut un rol important în dezvoltarea lui Hahnemann încă de la începutul drumului său a fost John August Müller, profesorul său,care preda limbile clasice și compoziția germană; dar care era și directorul școlii particulare Sfântul Afra din Meissen.[18]

Muller și-a tratat propriul student ce pe propriul său fiu, oferindu-i tot sprijinul pe care un părinte i-l putea oferi fiului său.[20]

Hahnemann îl înfățișează ca un om ce„ aproape nu avea egal ca hărnicie și onestitate, m-a iubit ca pe copilul lui și mi-a acordat libertăți în materie de studiu, pentru care îi sunt recunoscător până azi și care a avut o influență sensibilă asupra studiilor mele ulterioare”.[18]

De asemenea un adept al ideilor lui Jean-Jacques Rousseau, el având o tehnică de predare complet diferită față de perioada respectivă. Considera că studenții aveau dreptul de a învăța independent,lucru favorabil în special pentru cei mai mulți copii înzestrați, precum tânărul Hahnemann.[20]

El a văzut în părintele homeopatiei un copil ambițios și meticulos, calități pe care profesorul său dorea să le dezvolte începând prin ai ține lecții private și ai oferi libertatea de a învăța alți elevi noțiuni elementare despre limba greacă. În timpul lecțiilor sale private cu elevii săi dar și cu Hahnemann,urmărea cu atenție și căldură prezentările critice despre diferiți scriitori ale studentului său și dădea întâietate opiniei lui Hahnemann față de a sa. De multe ori neputându-se prezenta la ore, datorită solicitării excesive și îmbolnăvirii din cauza studiului; dar i s-a fost permis a studia la ore diverse materiale străine și a preda diverse exerciții scrise sau opere din trecut. [18]

Deși era preferatul învățătorului său era iubit și apreciat de colegii săi. Aceste avantaje înclinau balanța în acea vreme pentru stiudiul la școlile particulare saxone. [19]

Hahnemann recunoaște că: „Aici am fost mai puțin preocupat de lectură decât de digerarea a ceea ce am citit și am avut grijă să citesc puțin, dar să citesc corect și să-mi organizez totul în minte înainte de a citit mai departe”. [18]

Christian Gottfried s-a opus la început ca fiul său să studieze, iar de multe ori își retrăgea fiul de la școală vreme de un an cu scopul de a învăța o profesie datorită imposibilității de a plăti studiile copilului său. Considerând că nu era necesar să-și trimită fiul talentat în continuare la școală pentru a-și continua studiile și a putea merge în continuare la facultate. Preferând ca băiatul său să învețe o meserie respectabilă și să devină ucenicul unui negustor din Leipzig, muncă pe care fiul său a găsit-o greu de suportat, unde zăbâvește pentru o perioadă scurtă de timp.[20]

Deși dorea să studieze în continuare, tatăl său după terminarea școlii primare la vârsta de 15 de ani îl trimite la Leipzig pentru a deprinde munca de negustor.[20]

Hahnemann pleacă de la băcănia în care lucra la Leipzig,fără nic un motiv și se reîntoarce acasă,cu teamă de furia tatălui său.Johanna îngrijorată de de furia pe care tatăl său ar fi avut-o la aflarea veștii a preferat a-l ține ascuns pentru câteva zile pânâ când ar fi reușit să-l înduplece inima tatălui său și a-l convinge despre dorința fiului ei de a merge pe drumul pe care și l-a stabilit,acela de a deveni mai târziu un renumit homeopat.[18]

Precum și în nuvela lui Russeau, Emile, Hahnemann asemenea protagonistului nu reușește a primi o educație acceptabilă până la vârsta de doisprezece și cinsprezece ani. Deși tatăl său îl retrăgea de la școala de multe ori pentru scurte perioade de timp pentru a putea munci și pentru a-și ajuta familia. Samuel nu a ieșit din cuvântul tatălui său, în ciuda faptului că era doritor și avid de a putea învăța.[20]

Profesorii au reprezentat un mare ajutor în a-și urma în continuare studiile prin refuzarea achitării taxelor din ultimii opt ani. Iar l-a rugămintea lor tatăl a fost nevoit să se conformeze faptelor care se dovedeau a fi în favoarea lui Hahnemann, deși el „nu a putut face nimic mai mult pentru mine”. [18]

Pe 16 noimebrie 1770 Christian Gottfried hotărăște a-și înscrie fiul în vărstă de cinsprezece ani la școala princiară Sfântul Afra, instituție cunoscută chiar și peste hotare. Înscrierea i-a fost acceptată cinci zile mai târziu de către Ducele Frederick Augustus, conducător al Saxoniei și plasat în grija profesorului Muller. Cu ajutorul lui Muller primește și o bursă școlară, ducând la scutirea de achitare a unor taxe anuale școlare.[20]

De asemenea Hahnemann a mai primit ajutor din partea profesorului său prin primirea sub formă de „famulus”, adică asistent al său astfel încât era scutit de plata taxelor pentru masă și cazare. Pe parcursul studiilor la Sfântul Afra trâind împreună cu profesorul său.[20]

Elevii școlii primeau o educație umanistă,incluzând latina, greaca și ebraica; prin intermediul cărora puteau să studieze texte biblice originale și scrierile clasice. Printre materiile pe care puteau să le studieze se numărau și aritmetica și muzica.[21]

În această instituție unde Hahnemann a studiat, fiecare profesor l-a descris ca fiind un copil înzestrat și dornic de a învăța.[2,18]

Printre materiile pe care elevii de la școala din Meissen le studiau se numărau și latina, greaca, ebraica, istoria, fizica și botanica. Materia preferată de Hahnemann era deși știința medicală.[19]

Instituția avea o abordare disciplinară foarte strictă. Expulzarea era folosită drept pedeapsă care se aplica chiar și în cazul unor abateri minore, cum ar fi fumatul. Pedeapsă care a fost aplicată unui coleg a lui Hahnemann în 1774. Printre studenții care au învățat la școala Sfântul Afra și au devenit cunoscuți mai târziu, la fel ca și Hahnemann se numără și scriitori Gotthold Ephraim Lessing și Christian Furchtegott Gellert.[20]

Samuel Hahnemann a fost unul dintre cei mai conștincioși elevii de care școala Sfântul Afra a putut avea parte. În urma unui raport final, Hahnemann a fost descris de unul dintre profesorii săi ca fiind un tânăr sârguincios și înzestrat. Cu vaste cunoștințe la acea vărstâ fragedă despre limba greacă și latină, dar și capabil de a înțelege prezentările ștințifice ale unor scriitori clasici. [20,21]

Una dintre dovezile care a atestat înclinația lui spre medicină a fost și disertația în latină despre „Minunata construcție a mâinii omului”, pe care a prezentat-o înainte de a pleca de la școala princiară.[20]

De Paști în 1775 primește aprobarea tatălui de a-și continua studiile prin plecarea la Leipzig și oferinu-i douăzeci de taleri cu care se putea întreține pe o perioadă scurtă,fiind ultimii bani pe care i-a primit de la tatăl său. Această mică sumă de bani pe i-o oferă a fost singura modalitate prin care tatăl său l-a putut sprijini, datorită venitului său modest din care era nevoit să-și ajute restul familiei sale. Motiv prin care tatăl său a putut să-și jusitifice ajutorul financiar.[18]

Un alt binefăcător care l-a ajutat pe Hahnemann a fost Carl Wilhelm Poerner, care a fost la rândul lui un chimist distins și numit comisar al Fabricii Imperiale de Porțelan din Saxonia, prin scutirea de achitare a taxei de școlarizare a Facultății de Meidicină din Leipzig.[19]+ [20]

De la vârsta fragedă Hahnemann a fost nevoit să-și câștige existența din traduceri în germană a diferitelor cărți. [18]

Pleacă cu scopul de a-și continua studiile în domeniul medicinei la Leipzig având o mică sumă de doar douăzeci de taleri și recomandările primite de la profesorii lui. Cu această sumă de bani, copilul inteligent care cunoștea mai multe limbi, unele dintre ele de circulație la acea vreme avea să-și construiască viitorul, precum și cu ambiția de a reuși.[19]

O dată ajuns la Leipzig este nevoit să muncească pentru a se putea întreține și a-și continua cursurile. Ziua mergând la cursuri și făcând traduceri din engleză în germană; predând și ore de germană și franceză unui tânăr grec bogat din Iași, Moldova. Una dintre primele sale traduceri a fost un experiment psihologic în engleză, scris de către John Stedman; care a fost publicat mai târziu în 1777 la Leipzig. Numele translatorului nefiind specificat inițial în carte, dar precizat mai târziu de către Hahnemann în una dintre cățile sale tradusă.[20,18]

Deși cursurile erau gratuite, timpul în care lucra nu-i permitea să meargă la cursuri frecvent. Mergea doar la cursurile care considera că sunt importante, în ciuda faptului că avea bilete gratuite la diferite cursuri ale multor profesori de medicină de la Herr Bergrath Pörner din Meissen.[19]

Mărturisește că pe parcursul că pe parcursul șederii la Leipzig a încecat să aplice învățatura pe care tatăl său l-a îndemnat să o aplice,aceea „de a nu fi niciodată un ascultător sau învățăcel pasiv”, sfat care provine din ideeile pedagogice pe care Jean-Jacques Rousseau le prezintă în opera sa Emile, în 1792.Filozof francez foarte cunoscut în această perioadă de timp și în Germania. [18,20]

Întotdeauna lectura doar ce era mai bun din ce procura, atât cât putea acapara, singur și sîrguincios. Lipsa unei unei școli de medicină la Leipzig, puținele cunoștințe pe care le-a acumulat acolo dar și pasiunea lui de a practica medicina l-au determinat a pleca Viena fără nici un ajutor financiar. Susținând că libertatea putea fi folosită în scop educațional, iar tinerii trebuie lăsați de a-și descoperi ei însăși propriile limite. Profesorii nu trebuie interpretate drept figuri autoritare pentru copii doar atunci când este necesar.[18]+[20]

Reușește să strângă din munca depusă o mică sumă cu care putea să studieze la Viena, unde calitatea învățământului era superioară. Se presupune că după ce ar fi ajuns, ar fi fost jefuit de suma care ar fi reușit s-o strângă pe parcursul șederii sale la Leipzig și nevoit să se descurce cu o sumă umilă de șaizeci și opt de florini, incident la care face referire în autobiografia lui drept „o festă răutăcioasă”. [18]

Deși Jutte afirmă că nu există nici o dovadă în arhivele Universității din Viena cum că Hahnemann ar fi studiat acolo.[20]

Motiv care l-a determinat să părăsească Viena după nouă luni. Fapta fiind iertată deoarce nu a precizat numele făptașilor, declarând: „pocăința presupune iertare și nu dau nume și împrejurări”.[18]

Cât timp a rămas să studieze la Leipzig a tradus numeroase cărți din engleză:John Stedman „Physological Essays”, Nugent „Hydrophobia”, Falconer „Waters of Bath”,în două volume; Ball „Modern Practice of Physic”, în două volume. Iar în cinstea binefăcătorului său, Carl Wilhelm Poerner a tradus și o carte de chimie din engleză în germană scrisă de către William Falconer „Study of Mineral Waters”(1777).[18]

În 20 septembrie 1775,Hahnemann a mai scris și o poezie în latină, care a fost adresată profesorului filolog Zeune:

„M.Joanni Carolo Zeunio

Professori recens creato

Vota faciunt

Tres ejus auditorum

Mich. Christ. Justus Eschenbach

Johannes Fridericus Eschenbach

Christianus Fridericus Samuel Hahnemann,Autor.

Quid cessas hillari Pieridum choro

Misceri,Philyrae docta cohors?Age!

Celebrate modis hancce diem bonam.

Digni Calliope diem

Alumni;titulos qui debitos diu

Jam tandem senior (nobilis o pudor!)

Admittit,Capitum nostrae Academiae

Non ignobilium Decus.

Penna Fama,volans usque agit integra

Te Zeun!Pietas cujus et ingeni

Dotes perpoliunt perpoliereque

Nostrum nive animum rudem.

Tu recludens opes et Latiae bonus

Et Grajae,juvenum languida melleo

Minervae recreans munere pectora,

Formas et Patriae et Deo.

A.D. XX Septembris, MDCCLXXV:Lepsiae.

Ex officina Buttneria.”

Poezia a fost publicată mai târziu într-o revistă de homepatie din Leipzig în 1865. [18]

Capitolul II – Hahnemann la Viena

Perioada în care Hahnemann a trăit a fost una propice în dezvoltarea medicinei, în acea vreme investigațiile medicale se bazau pe căutarea de diferite alternative de tratament în tratarea și prevenția stării de sănatate a omului. Astfel dezamăgit de educația oferită de Universitatea din Leipzig, în special lipsa practicii medicale decide a pleca să studieze la Viena pentru a-și putea pune în aplicare cunoștințele și de a și le putea dezvolta în continuare. Printre universitățile din Germania care au putut oferi această activitate stundenților din acel timp a fost și Halle an der Saale. Deși financiar nu se descurca prea bine Hahnemann pleacă la Viena cu dorința de a învăța ceea ce sistemul de învățământ german nu i-a putut oferi. [19,30]

Odată ajuns în Viena, Hahnemann nu pierde vremea și ajunge a practrica într-un spital din Leopoldstadt, administrat de Frații Milosteniei. Loc unde primește marele prilej de a fi discipolul marelui doctor Baron de Quarin(1733-1814), medic personal al Mariei Tereza(1717-1780) și al împăratului Jospeh; dar și rector al Universității de la Viena șase ani la rând.[18]+[19]

Spitalul din Viena i-a oferit oportunități în obținerea deprinderilor în domeniul clinic. În timpul lui Hahnemann, spitalul dispunea de 52 de paturi, iar cu trecerea timpului devenise din ce în ce mai aglomerat. În 1774, oamenii înstăriți pentru plata a 60 de florini beneficiau de două camere și două mese pe zi a câte 3 feluri de mâncare. Plata reprezentând jumătate din salariul pe care un profesor din domeniul medical îl primea într-o lună. [19]

După multe căutări Hahnemann găsește în Quarin, învățătorul pe care de mult timp îl căuta. Care pe perioada șederii sale în Leipzig nu l-a putut găsi în nici unul dintre profesorii săi. Quarin a fost un profesor care preda fizică la Universitatea din Viena, renumit pentru geniul său în domeniul medical. [19]

A observat talentul tânărului său student, luându-l sub aripa lui și ajutându-l cu multă stăruință a-și însuși mai multe cunoștințe în viitoarea lui îndeletnicire. Fiind singurul învățăcel care a avut prilejul a-l însoțiti pe Von Quarin în consultarea pacienților săi privați, l-a învățat tot ce știa fără a avea vreo pretenție de la el. Favoare care le-a acordat-o anumitor studenți. Hahnemann mărturisind în autobiografia sa că îi este profund îndatorat în „tot ceea ce poate fi numit medic la mine”. [2,18]

Hahnemann nu a putut uitat niciodată bunăvoința pe care profesorul său i-a arătat-o, învățăturile sale și rolul de “părinte” al său. În autobiografia sa vorbind cu multă căldură despre învățătorul său, care pentru el a rămas un model demn de urmat pe parcursul practicii sale medicale. [19]

Timpul petrecut la Viena l-a dedicat întru totul deprinderii profesiei sale de medic. Conform lui Jutte la Universitatea din Viena nu s-a găsit nici o dovadă care să afirme că Hahnemann ar fi studiat acolo. [1,18]

Banii pe care a reușit să-i drămuiască încep să se epuizeze, lucru care începe să-l macine. Deși Hahnemann a fost un student eminent o dată cu trecerea timpului suma de bani pe care a reușit să o drămuiască începe să se epuizeze. Zbuciumat de problemele pe plan financiar, tânărul protejat îi mărturisește învățătorului său grijile care îl macină; care puteau duce la întreruperea studiilor sale universitare și urmau a avea ca și consecință reîntoarcerea acasă. [18]

Cu suma de 68 de florini și 12 creițari Hahnemann a fost nevoit să se descurce timp de nouă luni, cât a studiat la Viena. Suma sărăcăciosă cu care Hahnemann a plecat la Viena să studieze, datorită unei glume răutăcioase. [19]

După cum se exprimă atât de sugestiv: ”Ultimele mijloace de trai pe care le aveam erau pe cale să se epuizeze”. Doctorul Quarin îi oferă oportunitatea de a face cunoștință cu Baronul de Brukenthal, care sosise la Viena în iulie 1777 pentru a fi numit cârmuitor al Transilvaniei.[19,2]

Samuel von Brukenthal a avut un impact puternic asupra orașului Sibiu în perioada respectivă. Fiul lui Michael Breckner. [21]

Cu o vastă oază de informații, datorată educației alese. În 9 februarie 1741 ajunge la Sibiu pentru a profesa la Cancelaria orașului, după terminarea școlii gimnaziale. După studiile urmate la universitățile din Halle și Jena, ajunge la Viena, unde este inițiat în loja francmasonică Zu den Drei Adler, apoi membru al lojei din Magdeburg. [22]

În 1745 se reîntoarce la Sbiu și admis la Cancelaria administrației locale. Până în 1753 ocupând diferite funcții în administrație, printre care și vicenotar al magistratului de Sibiu. [22]

La Sibiu Brukenthal reușește a înfința un secretariat, datorită comunității de sași locali care aspirau la acest lucru. Pe 18 ianuarie 1754 este ales a conduce administrația înfințată de către el însuși, iar în 1762 primește titlul de baron de către împărăteasa Maria Tereza. Iar în 1774 a fost ales guvernator interimar al Princpatului Transilvaniei. Între anii 1777-1787 a ocupat funcția de Guvernator al Marelui Principat al Transilvanei, fiind singurul sas german care a putut ajunge atât de departe. După moartea Mariei Tereza a fost obligat să renunțe la funcția de guvernator în urma pierderii bunăvoinței împăratului Iosif al II-lea. [22]

Quarin la acea vreme era unul dintre persoanele care a făcut parte din cercul lui Brukenthal la Viena. Oportunitate de care Qurin s-a folosit pentru a-și ajuta elevul, aflat în impas financiar. [2,18]

Cu ajutorul învățătorului său Hahnemann face cunoștință cu Baronul Brukenthal, când acesta a fost chemat pentru a fi desemnat în mod oficial guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei de către Maria Tereza. [2]

La recomandarea doctorului Quarin, Baronul îl ajută pe tânărul în vârstă de 22 ani, respectându-și principiul moral pe care acesta și l-a impus, acela de a rămâne fidel propriei credințe și naționalități. [20]

Brukenthal îi oferă oportunitatea de a-l urma la Sibiu, oferindu-i atât suport financiar cât și pe plan intelectual. Oportunitatea pe care Brukenthal i-o oferă arată bunăvoința lui față de tânărul aflat în impas financiar. De asemenea și nici Quarin nu poate fi trecut cu vederea, datorită atitudinii binevoitoare față de elevul său strălucit îl determină a-i oferi marele prilej. Șansă care pentru foarte puțini dintre elevii săi o face. Hahnemann în dorința sa pentru cunoaștere acceptă propunerea baronului fără a sta prea mult pe gânduri. [20]

Capitolul III – Hahnemann la Sibiu

Sibiul urma a-l găzdui pentru o perioadă scurtă de timp pe tânărul învățăcel, nevoit a răzbi singur încercările la care soarta îl supunea pentru a putea reuși a-și face un rost în viață. În data de 3 octombrie 1777 Hahnemann sosește la Sibiu, fără a pierde timpul își preia îndatoririle promise la Viena baronului Brukenthal devenind bibliotecar și medic de casă până în primăvara anului 1779. Deși Hahnemann nu a deținut o diplomă care să ateste că avea dreptul să profeseze ca și medic, la Sibiu pentru prima dată a putut să-și pună în practică cunoștințele și deprinderile din domeniul medical cu iscusință și liber. [2,35]

Citând pe Hahnemann: “Am aranjat și catalogat neasemuita sa colecție de monede vechi și deasemenea vasta sa bibliotecă, am practicat medicina în acest populat oraș…” [39]

Împreună cu nepotul baronului Brukenthal, Soterius von Saschseim, Hahnemann au întocmit un catalog manuscris ce a fost finalizat în anul 1780. Catalogul prezintă două semnături, cea a lui Hahnemann însuși și a doua a lui Soterius. Semnătura lui Hahnemann poate fi recunoscută doar prin compararea ei cu alte surse, pe care acesta s-a semnat. [39]

Fig. 3.1 – Johann Michael Soterius von Sachsenheim

Hahnemann și-a îndeplinit sarcina de a consemna autorul, anul și locul apariției cărții sau manuscrisul în catalogul clădit de el și Soterius. Acest lucru ne arată posibilitatea ca el să și fi lecturat aceste cărți și manuscrise cât le organiza. [39]

Această oportunitate de a-și practica cunoștințele de medic la Sibiu urmau în viitor a avea un impact pozitiv asupra viitoarei sale cariere. Doctorul Heinz Henne a găsit acest lucru un punct de interes pentru articolul său “Hahnemann și medicina populară română”. [35]

Situație asemănătoare cu cea a lui Hahnemann o întâlnim și în cazul lui Gerard van Swieten (1770-1772), medic germano-austriac. Medic personal al împărătesei Maria Tereza, dar și bibliotecar al Bibliotecii imperiale în 1745.[2]

Timpul cât Hahnemann a zăbovit la Sibiu a fost dedicat învățării unor limbi noi și a obține anumite informații care considera că îi lipseau. Șederea sa scurtă a dedicat-o lecturării și studiului intens. [20]

Sarcina de a aranja și cataloga formidabila colecție numismatică, cât și vasta biblioteca personală a baronului a realizat-o ireproșabil și cu multă migală. Bibliotecă ce conținea o diversitate de cărți și manuscrise rare. [18]

Tânărul doritor de cunoaștere s-a folosit de timpul petrecut în organizarea bibliotecii cu înțelepciune, în același timp cât își îndeplinea sarcinile atribuite lectura diverse lucrări antice, ce urmau a-i fi folositoare în viitorul apropiat. Posibil să fi lecturat și diverse lucrări de filologie. [18,35]

Fig. 3.1 – Baronul Samuel von Brukenthal

Baronul Brukenthal pe lângă bibliotecă personală mai deținea o colecție inegalabilă de monede antice precum și o multitudine de picturi. Picturi ce în prezent alcătuiesc o neasemuită expoziție a muzeului Brukenthal, ce a fost deschisă publicului în anul 1817 și care există și în prezent. Foarte puține documente care atestă activitatea lui Hahnemann la Sibiu mai există și rămân păstrate în arhivele muzeului. [18,35]

Este posibil dar nu puteam știi cu exactitate dacă pe parcursul șederii sale în Sibiu Hahnemann să fi lecturat cărți ale enciclopediilor franceze sau cele ale progresismului german. Lucrări ale unor autori consacrați precum Confucius sau Holbein au fost cu siguranță lecturate de către Hahnemann la Sibiu. De aceea putem considera că Hahnemann a plecat din Sibiu cu teorii despre viață, lume și societate deja formate. [35]

Colecția de 15 000 de monede a fost inventariată de Hahnemann împreună cu Soterius von Sachsenhim și cu Brukenthal însuși. De asemenea s-au găsit două dovezi, din decembrie 1777 și ianuarie 1778, ce fac referire la primirea unei anumite sume de bani și achiziția unor cărți. Deși manuscrisele și documentele aflate în arhivă sunt în număr mic, ele au reprezentat un mare interes pentru susținătorii homeopatiei. [35]

În 16 octombrie 1777, perioadă scurtă de timp de la sosirea sa, Hahnemann devine membru al lojei francmasonice din Sibiu. Reușește a se integra în lojă atât la îndemnul baronului Brukenthal, cât și cu ajutorul recomandării sale. De asemenea și el la rândul șău un francmason încă din perioada cât a studiat la Halle. Brukenthal prin îndemnul și sprijinul său l-a putut ajuta pe tânărul student de a-și lărgi orizonturile, prin intermediul contactului cu diferite personalități care erau membrii ai lojei din Sibiu. Oameni care ar fi posibil să fi influențat în mică măsură intelectul lui Hahnemann. [35]

În 1767 loja francmasonică a fost întemeiată în Sibiu de către Simon Friedrich von Bauszern(1741-1827) împreună cu alți 9 memebri, printre care se regăsește și doctor Neustadter , sub denumirea de „Sfântul Andrei la cele trei frunze de lotus din Orient”. În acea perioadă a vremii, loja dorea a pune bazele unei instituții de educare a bărbaților spre umanism, fapt care reiese din „Cartea de ritual”: „Sfântul nostru ordin se bazează în esență pe dragostea dintre oameni, binefacere, discreție și are ca scop final fericirea universală, pentru toți oamenii. Ne înclinăm din suflet virtuții, aceasta împreună cu tovarășa ei, prietenia, este cea care unește puternic rândurile masoneriei”. [3]

Până în anul 1776 adunarea francmasonilor a dus o viață discretă, după care începe a deveni din ce în ce mai cunoscută. Iar după obținerea dreptului de constituire, oameni de seamă încep să adere la această lojă printrei ei se numără Karl von Brukenthal, Principele Mavrocordat și alte personalități ale vieții orășănești. [3]

În adunare fiind înscriși 31 de memebri. Printr-o hotărâre doreau să transforme loja într-o lojă scoțiană de tip vechi, lucru care nu se întâmpă datorită opunerii lojei vieneze „La Palmier”, sub care era supusă. Loja sibiană ignorând această hotărâre continuă a primi noi membri, a acorda grade cu scopul de a-și extinde activitatea .Se adresează ducelui de Braunschweig și Luneburg pentru primirea aprobării de constituire, de la care primesc susținere, iar în 1778 primesc confirmare de constituire de la Viena. [3]

Ședințele se țineau la hanul „Împăratul romanilor”, etajul 1 de către fratele Colignon, proprietar în acea periaodă. În octombrie 1777,Hahnemann ajunge la Sibiu, perioadă în care faima lojei este în creștere, iar condițiile de acceptare nu erau atât de stricte. Perioadă în care nu era necesară o scrisoare de recomandare din partea unui frate. Pe perioada șederii lui la Sibiu, Hahnemann nu a manifestat nic i un interes în a progresa de la statutul de ucenic. Deși membrii care au intrat simultan sau ulterior cu el au înaintat pe parcursul de un an,până la gradul de maestru. Din aceast eveniment reieșind că Hahnemann nu avea un interes impetuos pentru francmasonerie. [3]

Hahnemann a descris protocolul de primire: „Primirea în lojã era fãcutã într-o încãpere întunecatã, drapatã în negru. În interiorul acesteia se afla o masã pe care erau plasate instrumente matematice, o veiozã și un plan arhitectural. Alãturi se afla o coloanã de care atârnau douã schelete și un cap de mort…”.[3]

Alături de personalități de seamă din Transilvania, mulți dintre ei doctori și farmaciști, care au făcut parte din loja de la Sibiu numele lui Hahenamnn este specificat de asemenea cu numărul 41, gradul 1 în acesta. Recunoscut drept un om de seamă în rândul membrilor lojei. [35]

Poate că și decorul sumbru l-ar fi descurajat la participarea ritualului ședințelor, care era descris ca fiind spațiu întunecat, drapat în negru. În interior se afla o masă, pe care se găsea instrumente matematice, o lampă și un plan arhitectural. Două schelete și un cap de mort care atârnau pe o serie de coloane. La prima ședință de inițere, Hahnemann era nevoit să aștepte sosirea membrilor superiori pentru a putea fi inițiat prin adresarea unui set de întrebări. Fiecare membru având locul bine stabilit în cadrul ședinței, iar regulile pentru calfe și ucenici erau descrise ca fiind severe. Ei nu aveau nici un drept de a vorbi, orice sunet sau acțiune inadecvată avea drept rezultat sancționarea acestuia. [3]

Tendințele progresiste din țările occidentale încep a pătrunde și în regiuni dominate de Imperiul Habsburgic, reușind a pătrunde și în Transilvania. Brukenthal de asemenea s-a ocupat realizarea unor astfel de întruniri a căror subiect de dezbatere îl reprezentau problemele umaniste și ale iluminismului. Adunări de care Hahnemann s-a dovedit foarte interesat și la care participa foarte des. [35]

De asemenea Hahnemann a avut marele prilej de a-l însoți pe guvernator în diversele călătorii pe care le făcea prin Transilvania. Observând cu mare interes regiunea, locuitorii ei , diversele regiuni miniere din Carpații Occidentali și diferitele regiuni mlăștinoase răvășite de malarie. [35]

Înainte de plecarea sa din Sibiu, Hahnemann în semn de față de binefăcătorului său, Samuel von Brukenthal, îi dedică o odă. Oda autentică a fost păstrată și realizată de către Hahnemann în dialectul eolic, iar mai apoi tradusă de către el însuși în limba germană și dialectul atic. [35]

Pe o perioadă de un an și nouă luni a practicat în Sibiu medicina, după care a hotărât să plece mai departe la Erlangen pentru a-și da gradul de doctor în medicină. Părăsește orașul cu regret, vorbind cu căldură și admirație despre oamenii autohtoni pe care i-a putut cunoaște în această perioadă scurtă de timp cât a fost în Sibiu. [20]

Informațiile noi, descoperite de-a lungul șederii sale, dar și medicina tradițională pe care localnicii o utilizau a reprezentat pentru tânărul învățăcel un nou bagaj de cunoștințe. Cunoștințe de care s-a folosit pentru a publica prima sa lucrare în domeniul medical “Indicații pentru vindecarea radicală a rănilor vechi și a ulcerului putred” în 1784. [35]

Inconștienți locuitorii i-au oferit lui Hahnemann un dar neprețuit, așa zisele buruieni. Remedii băbești ce au fost învățate de către localnici din moși-strămoși pentru a trata o multitudine de probleme de sănătate de care oamenii sufereau în acea vreme. Și ce aveau să-i folosească în studiile sale de botanică din Erlangen și în descoperirea viitoarei sale teorii.

Hahnemann prin prisma acestei lucrări a susținut vindecarea rănilor mai vechi ca fiind posibilă, deși medicii le considerau a fi incurabile sau erau rezultatul unor vrăjitorii când aceștia nu le puteau trata complet. Timpul său în Sibiu fiind unul prielnic, câteva din cercetările sale realizate pe parcursul șederii sale au fost folosite ca lucrări științifice. [2,35]

Un prim caz pe care Hahnemann l-a publicat mai târziu în lucrările sale științifice este cel al unei fete ce prezenta ulcerații cronice pe membrele inferioare și superioare. Tratamentele alternative administrate au reprezentat un eșec, reacțiile adverse secundare apărute la administrare au fost rezultatul acestora. Prin îmbăierea în râul Cibin în fiecare zi rănile tinerei fete s-au putut vindeca cu succes. [35]

Un al doilea caz este cel al unui om ce prezenta ulcerații la nivelul membrelor inferioare. Ulcerații care erau tratate de către medic utilizând diverse preparate cu plumb și care din păcate s-au înrăutățit. Hahnemann considerând aceste preparate dăunătoare pentru bolnav, dar și posibilitatea apariției în cazul unui tratament greșit aplicat a unor colici de plumb-saturnism. Prin atenta analiză a cazului Hahnemann a putut recomanda aplicarea cu succes a hidroterapiei în detrimentul preparatelor cu plumb. Susținând cu înverșunare a fi foarte importantă starea psihică a bolnavului. Recomandă de asemenea diferite activități precum activitatea în aer liber, băile reci, comunicarea ca fiind esențiale pentru “aspectul exterior al tratamentului”. [35]

. În urma datelor obținute putând deduce că Sibiul a avut un rol aparte în inima lui Hahnemann. [2]

Înainte de a părăsi Sibiu, viitorul părinte al homeopatiei vorbea fluent o varietate de limbi precum greaca, latina, engleza, italiana, ebraica, siriana, spaniola, germana și în mică măsură româna, maghiara, ebraica,araba, caldeeana. Când dorea să învețe o limbă un prim pas pe care îl făcea era de a studia în mod rațional o limbă. [18,39]

Într-un scurt pasaj Hahnemann vorbește imprecis despre “câteva cunoștințe colaterale” oportune care l-au ajutat a-și umple golurile din minte. [39]

După plecarea lui în 1779, din corespondența Baronului Brukenthal reiese că acesta nu a mai păstrat legătura cu Hahnemann. Timpul petrecut în slujba familiei Brukenthal atestă că tânărul student nu a putut elibera rețete medicale. Deși în colecția Brukenthal se găsesc 500 de rețete, dintre care 200 erau adresate familiei Baronului. [3]

Părăsește Sibiul pentru a-și putea definitiva cunoștințele în domeniul medical. Iar la recomandarea colegului și fratelui său din loja francmasonică, doctor Michael Neustadter, decide a merge la Erlangen. [35]

Putem considera că Sibiul a fost pentru Hahnemann un colțisor de rai în care a putut să se refugieze și pentru a-și putea continua liniștit studiile într-o mică măsură, un izvor de cunoștințe pentru viitoarea sa profesie și un adăpost ferit de ochii lumii unde a putut să-și adune forțele. [39]

CAPITOLUL IV – Contribuția lui Hahnemann la realizarea primului inventar al bibliotecii Brukenthal

În Muzeul Brukenthal se mai găsește și în prezent catalogul bibliotecii din acea vreme, format din 285 de file de origine transilvăneană a secolului XVIII „Honig” și cuprinde 5.000 de titluri de cărți. Caligrafia lui von Sachsenheim este preponderentă în acel registru, dar și cea a lui Hahnemann poate fi recunoscută prin intermediul lucrării sale scrisă de mână, o odă dedicată învățătorului său; dar și a Baronului. [3]

Fig. 4.1 – Coperta catalogului arhivei de la 1780 al bibliotecii Brukenthal

Biblioteca fiindu-i un izvor de cunoștințe tânărului student, atât în domeniul medicinei cât și în literatură și filosofie. Printre marii reprezentanți ai științelor din acea vreme se numărau Dioscoride, Pliniu, Mathioli, Fuchs, Boerhave, Hippocrate și Galen. Iar printre cei mai de seamă care i-au format intelectul se regăsesc Mirabeau, Diderot și Lssing. [3]

Deși orașul în acea vreme deținea o bibliotecă, care a fost întemeiată în 1592 de către primarul Huet. Inegalabilă cu cea personală a Baronului printre care se găseau diferite creații ale lui Paracelsus, Vesalius, Stahl. Printre colecțiile de seamă în care Hahnemann a avut o contribuție împreună cu Soterius, se regăsește și cea numismatică. [3]

Muzeul de Istorie a Farmaciei Sibiu deține în prezent o varietate de borcane farmaceutice fabricate din diferite materiale: ceramică, faianță, porțelan, sticlă mată. Folosite în secolul al XVIII-lea și al XIX-lea pentru depozitarea diferitelor remedii folosite cu scop terapeutic. [23]

O mare parte din ele fiind produse de către țări precum Austria, Germania și Cehia. Colecția de borcane farmaceutice provenind din diferite părți ale țării și înființată între anii 1950 și 1951. [23]

Printre borcanele farmaceutice din colecție zece sunt fabricate din ceramică, unde pe două dintre ele au fost găsite inscripții care denotă remedii de origine vegetală. Obținute prin procedee de extracție. S-au mai găsit și șaisprezece borcane farmaceutice din faianță dintre care nouă cu inscripții, folosite pentru depozitarea a patru medicamente de origine minerală și cinci de origine vegetală(trei extracte, un bulb și un ulei). [23]

Colecția din borcane de porțelan are în număr de 227 de piese, doar 196 prezintă inscripții care oferă informații despre originea remediilor folosite în perioada respectivă. Astfel putem clasifica după acest criteriu borcanele în 26 de origine minerală, 152 vegetală și 18 animală. O altă metodă de aranjare a fost după forma farmaceutică: un cerat, un ulei, patru soluții, treizeci și două de unguente, patruzeci și patru siropuri, patruzeci și șase pulberi și șaizeci și opt extracte.[23]

Iar cele de sticlă mată sunt în număr de 74 de piese, dintre care doar 69 au inscripții. Dintre cele cu inscripții 25 sunt minerale, 40 vegetale și 4 animale, prezente sub diferite forme farmaceutice: un balsam, un emplastru, o pilulă, o soluție, un unguent, 3 semințe, 4 siropuri, 5 extracte, 52 pulberi. [23]

Această colecție mai conține 74 de borcane farmaceutice din sticlă mată sub diferite forme farmaceutice: un balsam, un emplastru, o pilulă, o soluție, un unguent, 3 semințe, 4 siropuri, 5 extracte, 52 pulberi. Dintre borcanele de sticlă doar 69 sunt inscripționate, iar ca origine 25 sunt produse de origine minerală, 40 vegetală și 4 animale. Cele mai utilizate materii prime utilizate în perioada respectivă erau cele de origine naturală, în special cele vegetale. [23]

Pe borcane sau pe eticheta de hârtie sunt inscipționate sub formă prescurtată denumirile medicamentelor în limba latină. [23]

CAPITOLUL V – Cărți traduse și inventariate de Hahnemann

V.1: Cărți lecturate de Hahnemann din biblioteca baronului Samuel von Brukenthal

Manuscrisul Bibliotecii Brukenthal întocmit în 1780 și cuprinde 566 de pagini în total. Catalogul cuprinde 11500 – 12000 de titluri de cărți dintr-o multitudine de domenii: medicină, literatură, istorie, geografie. În el cărțile au fost sortate în ordine alfabetică în funcție de numele fiecărui creator al operelor, de asemenea titlul este consemnat în limba originară și locul de apariție al cărții. Din catalog reiese o diversificată colecție ce conține cărți rare, unele fiind chiar primele ediții publicate. Din această colecție este greu de spus și ghicit câte dintre aceste cărți au putut să-i capteze lui Hahnemann atenția. [39]

Fig.5.1 – vizită la arhivele muzeului Brukenthal

Printre multe domenii de interes pe care Hahnemann le-a arătat pe parcursul vieții sale putem regăsi și esoterismul. Scriitorul Heinrich Cornelius Agrippa von Nettesheim fiind un cunoscut partizan al ideilor esoteriste din acea vreme. Lucrarea sa „Occulta philosophia” a fost concepută în perioada 1509-15010, vreme în care el avea doar 23 de ani. Initial a apărut sub forma unui manuscris, iar mai târziu în anul 1533 urmând a fi publicată.[1]

Johannes Trithemius, învățătorul lui Agrippa, un cunoscut ocultist al secolului al XVI-lea grație cărții sale „Steganoghraphia” împărțită în trei volume. [40]

În „Occulta philosophia”, Agrippa vorbește despre diferite practici supranaturale cum erau magia, vrăjitoria sau numerologia și structurată sub forma unui compendiu. Lucrarea apare specificată de către Hahnemann în catalogul Muzeului Brukenthal. În capitolul XV, Gheorghe Jurj a observat a fi specificate trei noțiuni : cea de similitudine, nimic nu poate fi de demonstrat decât prin experiență și sunt o consecință a principiului vieții. [40]

Hahnemann printre limbile pe care le-ar fi învățat se regăsește și ebraica. O limbă pe care Jurj a considerat-o a fi „mai puțin o limbă a teologiei (cum era latina) sau a filosofiei (greaca) cât a esoterismului”. [40]

Ebraica era considerată a fi esențială în practica esoterică din acea perioadă. Dorința lui Hahnemann de învăța această limbă fiind o dovadă a curiozității sale despre această „doctrină”. Jurj considerând a fi imposibil ca Hahnemann având această lucrare în mână să fi citit-o sau răsfoit-o cel puțin din curiozitate, chiar dacă el la un moment dat a criticat astfel de practici. [40,39]

Hahnemann nefiind interesat de a practica astfel de ritualuri bizare cum ar fi fost folosirea ochiului stâng al unei broaște pentru a trata bolile de ochi stâng la om. El luând în calcul doar similaritatea simptome boală-simptomatologie, deși principiul similarității ar fi fost același. [40]

O altă lucrare care se găsește în catalogul bibliotecii este cea a lui Ficino „Liber de voluptate”, în carte se face referire în special la noțiunea de „voluptas” (plăcere). [40]

În inventarul bibliotecii se găsesc specificate și opere ale lui Agricola referitoare la metalurgie; cum este „De re metallica”, Basel, 1657. Agricola a fost considerat cel care a pus bazele mineralogiei moderne și un alchimist renumit în perioada Renașterii. Opera sa „De re metallica” a rămas în vreme de două secole bază a mineritului și a metalurgiei. [40]

Lucrări de botanică apar și ele specificate în catalog Muzeului Brukenthal. „Historia plantarum”. Lucrare publicată în anul 1644 la Amsterdam de către Theophrastus, descrie modul de creștere a plantei, cercetări despre procesul de germinație sau despre cele 500 de specii de plante. Un alt botanist cunoscut a fost Albrecht Haller, de asemenea având ca domenii de interes și limbile vechi, biografia și fiziologia. El a fost cel care a propus pentru prima data experiența efectelor medicamentelor pe om. [39,40]

Manuscrisul numarul 80 din colecția de manuscrise a bibliotecii cuprinde monede ale împăraților romani(Verzeichnis romischen Kaisermunzen). Document redactat în 1777 și cuprinde completări de Hahnemann.făcute între anii 1777-1779. [41]

În colecție s-au găsit doar precizate titluri ale unor cărți de medicină:

Florilegium Hippocraticum et Galenicum: præcipua tam theorica quam practica Hippocratis ac Galeni dogmata continens, Austria,1688.

Magni Hippocratis medicorum omnium facile principis opera omnia quae extant, Francofourdi, 1595.

Hippocratis Coi Opera omnia cum variis lectionibus non modo hucusque vulgatis,verum ineditis potissimum,partim depromptis ex Cornario et Sambuci codicibus in Caesarea Vindobonesi bibliotheca hactenus adservatis et ineditis, partim ex aliis eiusdem bibliothecae manuscriptis libris ac denique ex Mediceis Laurentianis manuscriptis libris collectis studio et opera Stephani Mackii, vols.1-2, Vienna, 1743-1749.

Magni Hippocratis coi Opuscula aphoristica semeiotico-therapeutica VIII: una cum jurejurando, Græcè & Lâtinè : ex interpretatione Anutii Foesii, aliorumque, in usum sacræ gentis Asclepiadeæ exarata, Basileae, 1748.

Hippocratis Coi De capitis Vulneribus liber, Latinitate donatus a Francisco Vertuniano Doctore Medico Pictaviensi. Eiusdem Fr. Vertuniani Commentarius in eundem. Eiusdem Hippocratis textus Graecus a Josepho Scaligero Jul. Cae. F. castigatus, cum ipsius Scaligeri Castigationum suarum explicatione, Lutetiae, 1578.

Magni Hippocratis Coi, Medicorum Principis, Coacae Praenotiones, Graece & Latine. Opus Divinum, Amstelaedami,1660.

Magni Hippocratis Coi Opera Omnia : Graece & Latine Edita, Et Ad Omnes Alias Editiones Accomodata,Lugduni Batavorum,1665.

Hippocratis coi medici vetustissimi, et omnium aliorum principis, libri omnes, ad vetustos codices summon studio collate & restaurati, Basileae, 1538.

Florilegium Hippocraticum et Galenicum: præcipua tam theorica quam practica Hippocratis ac Galeni dogmata continens, 1688.

Dictionarium medicum vel Expositiones vocum medicinalium ad verbum excerptae ex Hippocrate, Aretaeo, Galeno, Oribasio, Rufo Ephesio, Aetio, Alex. Tralliano, Paulo Aegineta, Actuario, Corn. Celso, cum latina interpretatione. Lexica duo in Hippocratem huic Dictionnario praefixa sunt, unum Erotiani nunquam antea editum, alterum Galeni multo emendatius quam antea excusum, 1564.

Informațiile obținute bazându-se pe rezultatele obținute în urma experiențelor și nu pe teorii nefondate. [40]

Francis Bacon, Haller, Agricola sunt printre oamenii de seamă care au reușit să-și demonstreze teoria concret și nu pe baza unor afirmații nefondate. De aici se poate deduce influența pe care au avut-o ei pentru întemeietorul homeopatiei în dezvoltarea acestei ramuri străvechi a medicinei prin care avea să fie recunoscut. Jurj afirmând că toți și-au etalat inteligența pornind de la noțiunile de practică, toți dovedind o fire ambițioasă și lipsită de constrângeri. Și care au putut arăta în vremea lor că totul poate fi probat și demonstrat. [40]

Hahnemann a descoperit acest lucru prin răsfoirea și inventarierea numeroaselor lucrări din biblioteca lui Brukenthal, pe care baronul le-a colecționat pe parcursul timpului. [40]

Lucrări referitoare la alchimie se mai pot găsi în catalogul bibliotecii, care se referă la transformarea metalelor în aur. Fiind un subiect foarte larg dezbătut de alchimiști, ce avea ca scop era nu procesul în sine cât dovada fără cusur de a duce la bun sfârșit întregul proces. Această practică este descrisă în diferite lucrări precum „De Magica transmutation in bruta” a lui Preusius Georgios, „De transmutatione metallorum, în Archidoxus magicus” sau „Speculum de transmutatione metallorum”. [40]

Din ce descrie Gheorge Jurj, este greu de zis dacă aceste teorii au fost sau nu puncte de reper în mintea sclipitoare a lui Hhanemann,; care au dus la întemeierea homeopatiei. Deși pare destul de evident că anumite concepții par a fi preluate din alchimie, cum au fost: „solve et coagula”. Noțiune ce constă în parcurgerea mai multor etape a materiei prime având ca rezultat produsul finit, noțiune ce se poate reliefa și în homeopatie. [40]

Jurj a realizat o comparație între Hahnemann și Bacon prin care pe fondatorul homeopatiei îl prezintă ca pe un „savant” ilustru, iar pe Bacon ca fiind un adept al empirismului. Ei având și câteva interese în comun, unul dintre ele este dorința lor de a contura cât mai exact cunoștințele dobândite sau descoperite. Raționamentul lor fiind în același timp diferit, Hahnemann fiind un adept mai mult al delimitării principiilor medicinei față de Bacon care avea o mentalitate diferită de delimitare a noțiunilor cât și a le pune în practică. [40]

Hahnemann descria „splendida jonglerie a așa numitei medicini teoretice, în care concepții apriorice și subtilități speculative ne arata doar lucruri care nu pot fi cunoscute și care sunt fără nici un folos în tratamentul bolilor”. [40]

În vreme ce Bacon și-a denumit creația ce descrie diferite moduri de influențare a minții „Novum Organonum scientiarum”, în cea de-a doua parte a lucrării sale „Instauratio Magna”. Hahnemann și-a numit opera „Organon”, acest lucru neputând fii o coincidență din partea unor oameni străluciți precum ei. Cuvântul „organon” (=instrument) fiind un nume dat celor șase tratate de logică ale marelui filozof Aristotel. Ambele opere au avut rolul de a oferi omenirii o modalitate de gândire corectă, având aplicabilitate în special în medicină. Temeinic a fost că Hahnemann a ales „un nume pentru propriul său Magnus Opius” precum acesta. [40]

El având cunoștință de scrierile lui Aristotel la acea vreme, dar și de cele ale lui Bacon. Cu o dorință arzătoare a realizat o opera în medicină precum cea înfăptuită de Bacon, deși ea a fost profund desconsiderată atât de prieteni cât și de dușmani. Din partea acestor doi oameni ambițioși putem lua aminte faptul că nimic nu trebuie acceptat fără ca el să nu fie verificat. [40]

Din perspectiva lui Jurj, atât Bacon cât și Aristotel au considerat homeopatia piatra de temelie necesară elaborării inducției filozofice. Homeopatia a fost privită ca „un bufon al medicinii” de către medici, care nu au putut să accepte și să înțeleagă această știință complet diferită față de cea cunoscută și înțeleasă de ei. Prin urmare Hahnemann deși nu l-a consemnat pe Bacon în lucrările sale, se poate deduce că anumite exemple de aplicare ale legilor lui Bacon au jucat un rol foarte important în studiile realizate de către el în viitoarea medicină alternativă. [40]

Jurj afirmând ca fiind falsă ideea că „Hahanemann ar fi știut că homeopatia îl așteaptă”. El fiind doar un student care își finalizase studiile în medicină, iar sarcina pe care Brukenthal i-a dat-o de a-i inventaria colecția nefiind întâmplătoare. [40]

Se poate spune că de fapt Brukenthal i-a oferit indirect șansa de a-și lărgi cunoștințele, dar și de a se dezvolta pe plan personal. Încercând cumva să-l ajute pe tânărul student să realizeze în continuare ceea ce și-a dorit, adică de a persevera în cunoștințe și de a intra în contact cu diferite culturi neînțelese sau bizare. Care urmau a avea ca și rezultat îmbunătățirea anumitor valori și învățături ale lui Hahnemann. [40]

Fapta generoasă a Baronului Brukenthal a avut ca scop involuntar cerințele lui Hahnemann de a-și continua studiile și nu pretențiile lui în prim plan. Venirea lui Hahnemann în Sibiu a fost stabilită atât de Brukenthal cât și de von Quarin. O altă acțiune prin care reiese că Brukenthal a dorit binele tânărului proaspăt ajuns la Sibiu este de introducere în loja masonică a lui Hahnemann, la un anumit interval scurt de timp de la sosirea lui. [40]

Brukenthal a avut rolul de inițiator pe toate cele trei planuri din dezvoltarea la o vârstă tânără a lui Hahnemann. Pe plan spiritual ca și bibliotecar, pe cel profesionala fost ales ca medic al casei și social contactul pe care l-a avut cu masoneria. Pe ultimul plan a reprezentat și avantajul de a avea contact direct cu diferite personalități ale timpurilor respective. Hahnemann deși a avut în mână aceste cărți pe care le-a și catalogat nu există încă o probă cum că el le-ar fi putut citi. Deși nu se poate afirma că el să nu fi fost cel puțin curios să-și arunce o privire în ele măcar de curiozitate. Unele putând reprezenta o curiozitate precum un tânăr strălucit și ambițios ca și el. [40]

Popasul pe care l-a făcut în Sibiu este în concluzie o etapă importantă în viitoarea sa îndeletnicire. Doritor de a învăța și a cunoaște, biblioteca vastă a reușit într-o oarecare măsură a-i satisface „setea”. Cum se putea a nu fi fost atras de extracte ale plantelor lui Teophrastus, fiziologia și medicina experimentală a lui Haller sau descrieri ale metalelor realizate de Agricola. [40]

Din vorbele domnului Jurj se poate deduce că Hahnemann nu a specificat vreun medic sau gânditor ca izvor pentru concepțiile sale, în afară de Haller și Huxham fiind foarte reținut cu cei care i-au influențat teoriile. Hahnemann a avut oportunitatea de a cunoaște câteva teorii ale civilizației europene precum cea filosofică a lui Haller sau Bacon. Sau ocultă, esoterică a lui Agrippa sau Ficino. [40]

Acestea au reprezentat pentru Hahnemann tipare, prin care intelectul său a putut pune în funcțiune asemenea unui om care construiește o casă cărămidă cu cărămidă, la anumite concepții ce urmau a fi bazele homeopatiei. Dar și de a favoriza susținerea unor calități sau dorințe. [40]

Dorința de a dovedi anumite noțiuni pe principiul demonstrat al practicii și criticilor nu au fost elaborate involuntar ci au reprezentat baza implementată neintenționat în intelectul său, cu care involuntar sau nu Hahnemann a plecat din Sibiu. Care pe parcursul anilor sau după trecerea unei perioade lungi de timp au ieșit la iveală în forma lor originală ca fundamente ale homeopatiei. [40]

În lucrările sale Hahnemann nu menționează personalități importante care au avut un rol important în medicină, precum Paracelsus. Un om cu intelect excepțional care are a pus bazele unor noțiuni asemănătoare de homeopatie cu cele care ne sunt descrise de Hahnemann, spre exemplu medicina bazată pe principiul similitudinii și cel al dozelor mici.Un alt subiect foarte controversat a fost cum a putut Hahnemann descoperi cele două procese esențiale, cel de a dovedi ceea ce pentru mulți era teoretic și cel de potențare. Hahnemann asumându-și laudele pentru aceste două teorii plăsmuite de el, fără a specifica nici un nume al unui personalități. Ale cărui lucrări ar fi putut avea un rol în dezvoltarea acestor două idei. [40]

Peter Morell considera din perspectiva lui că Hahenamnn ar fi putut fi prea egoist pentru a-i lăsa pe alții să-i fure gloria. Sau pe Paracelsus îl considera o amenințare prin ideile lui foarte asemănătoare cu cele ale lui Samuel Hahnemann. [40]

V.2 : Inițiatorii principiilor homeopatiei.

Dezvoltarea unei teorii nu a fost niciodată posibilă de către un singur om de știință, chiar dacă noțiunea de homeopatie a fost elaborată de către Hahnemann. Ea a putut fi dezvoltată de către părintele homeopatiei doar prin lecturarea unei multitudini de cărți și manuscrise bazate pe filozofie, medicină, botanică și multe alte științe. Lucrări care au fost scrise în urmă cu zeci sau sute de ani în urmă și deslușite treptat, în paralel cu evoluția homeopatiei. [43,39]

Teoriile despre homeopatie afirmate de către Hahnemann se presupun a data încă din timpul Greciei antice. Printre creațiile unor autori consacrați Hahnemann pe perioada șederii sale la Sibiu, cât era încă un tânăr dornic de cunoaștere, a putut lectura unele exemplare ale lui Hipocrate din biblioteca Baronului Brukenthal. De asemenea și personalități precum Paracelsus, Galen, Haehl au avut un rol major în construcția acestui concept de homeopatie. Pe baza acestor lucrări noțiuni precum dozele infinitezimale, principiul similarității sau remediul unic au putut duce medicina homeopată la un nivel superior celei alopate. Idei ce erau deja cunoscute de către Hipocrate și Hahnemann prin intermediul tratamentelor aplicate și observațiilor. [43,42]

Principiul similitudinii a fost descoperit în realitate a fi specificat într-un papirus de acum 1500 de ani înainte de Hristos. Principiul a fost aplicat în mod subiectiv, complet diferit față de ceea ce Hahnemann și-a propus, de a observa simptomele produse de către organism. Însă Hahnemann nu a fost cel dintâi care a descoperit această noțiune de a trata prin similitudine, Hipocrate după care Paracelsus au afirmat această idee pentru prima dată. Doar Hahnemann a reușit să dezvolte această teorie până la stadiul de doctrină. [43,39]

Pe lângă aceste două principii elaborate de către Hipocrate ,“contraria contrariis curantur” și “similia similibus curantur”, a elaborat și al treilea principiu de tratament “vis medicatrix naturae”, a lăsa natura pentru a interveni în restabilirea la normal a parametrilor biologici ai corpului uman. [43]

Părintele medicinei, Hipocrate rămânând în continuare o personalitate dăinuitoare rândul lumii medicale prin intermediul lucrărilor sale. Semnele și simptomele au fost considerate de Hipocrate a fi esențiale în stabilirea diagnosticului. [43]

Pe lângă legea similarității, Hipocrate a elaborat și principiul medicinei alopate, contraria contrariis curantur. Principiul similitudinii urmând a fi readus la viață mai târziu de către Paracelsus (1493- 1591) și consolidat de către Hahnemann. Medicii preferând a adopta conceptul contrariilor, principiul similitudinii rămânând în umbră pentru o perioadă îndelungată de timp. [43]

În secolul al II-lea, Paracelsus a reprezentat pentru omenire un predecesor al lui Hipocrate. El fiind de asemenea un partizan al învățăturilor lui Hipocrate. Care față de Hipocrate s-a bazat pe tratament, dar care s-a opus cu fermitate tratării bolnavului prin prisma legii contrariului. Paracelsus este cel care a introdus pentru prima dată termenul de doză. Deoarece medicii alopați din perioada respectivă obișnuiau a administra bolnavului în mod obișnuit doze foarte mari de medicamente, provocând persoanei ce i se administra leacul intoxicații. Aducând contribuții enorme în medicină și chimie, contribuind și prin introducerea unor noi medicamente de origine chimică. Exemple de medicamente cum sunt opiul- sedativ, fierul- antianemic și mercurul- antiseptic sunt utilizate și în prezent. [43]

Repulsia lui Paracelsus față de medicamentele combinate, administrarea medicamentelor exclusiv pentru caracteristicile sale și nu pentru cantitate sau prepararea tuturor medicamentelor prescrise ne arată asemănările izbitoare dintre el și Hahnemann. Întemeietorul homeopatiei niciodată nu a precizat numele lui Paracelsus în nici una din lucrările sale cel mai probabil din teama iscării unor acuzații de plagiat sau criticilor bazate pe utilizarea ideilor ale unui medic controversat ce putea afecta renumele noi sale doctrine. [43]

În susținerea acestui nou concept de homeopatie Hahnemann față de Paracelsus a efectuat experimente și a diluat materia în doze infinitezimale, ceea ce Paracelsus nu a realizat. Ci doar a utilizat cantități ponderate de remedii în comparație cu cele foarte mari utilizate de colegii săi doctori; și asemeni lui Hahnemann a preferat a prescrie remedii cât mai puține și simple cu putință. [44]

Hahnemann în dezvoltarea doctrinei sale a pornit de la două concepte: empirismul și experimentalismul. [39]

Experimentalismul se bazează doar pe fapte dovedite practic și nu pe cele teoretice. De aceea Materiile Medicale primare pe care Hahnemann le-a întocmit inițial au reprezentat în realitate o “culegere” de simptome determinate de substanțe, rezultate în urma intoxicațiilor sau a experiențelor patogenetice. Simptomelor rezultate le era necesar a fi notate modul de apariție și condițiile care determinau apariția lor, modul în care erau percepute și dezvoltarea lor. Detaliile fiind cele mai esențiale în conturarea simptomelor din Materia Medicale Pure. Astfel personalități importante precum Hipocrate și Galen au consemnat și sortat aceste simptome încadrându-le în anumite categorii de boli. [39]

Următoarea etapa a fost inițierea unor doctrine a ceea ce putea determina apariția și progresia afecțiunii în sine. Exemple concrete de teorii precum: teoria celor patru umori (Hipocrate și Galen), flagistică, bacteriologică. Dezvoltarea medicamentelor ce puteau ameliora sau suprima boala a pornit de la aceaste premise. Medicamentele alopate care și la ora actuală sunt foarte frecvente utilizate sunt o dovadă a acestor premise. [39]

Hahnemann a dorit cu ardoare a porni etapa empirismului de la început, adică nu doar de la simptomele existente la omul bolanv ci de la simptomele determinate de către substanță la omul sănătos (experimentalismul). [39]

Idei ale unor alchimiști istorici cum sunt Albertus Magnus (1193- 1280), Agrippa von Nettsheim (1486- 1535), dar și Theophrastus Paracelsus împreună cu cele ale unor personalități din Grecia antică, Hipocrate sau Thomas Sydenham (1624- 1689) au reprezentat puncte de reper în tratarea omului pe cale homeopată. Toate aceste noțiuni complet diferite, ce din punctul nostru de vedere am fi considerat că nu au nici o logică împreună au putut fi combinate obținând un tot unitar, homeopatia. [44]

O altă teorie din care Hahnemann s-a inspirat a fost cea a vitalismului formulată de către George Stahl, un chimist renumit din secolul al XVII-lea. Hahnemann adoptând vitalismul mult mai târziu, cu ajutorul căreia a putut explica teoria similarității. [42]

Dintre toți oamenii de pe planetă Hahnemann a fost singurul ce a putut îmbina cu succes biologia, psihologia, fizica obținând drept rezultat medicina homeopată. [42]

CAPITOLUL VI – Plecarea din Sibiu, studiul la Erlangen și evoluția homeopatiei

În final decide a părăsi Sibiul pentru a-și putea continua studiile la Erlangen, unde studiază cunoașterea plantelor. Decide a alege Erlangen în defavoarea orașului Leipzig datorită taxelor de școlarizare mult mai mici. La Erlangen a avut marele prilej de a asista la cursurile unor profesori renumiți în domeniile lor. Profesori precum Schreber, Wendt, Isenflamm, Delius. Iar față de Schreber își arată eterna mulțumire pentru cunoștințele căpătate datorită profesorului său. Urmând ca pe 10 august 1779 să-și finalizeze studiile și a-și prezenta teza de doctorat intitulată “O analiză a etiologiei și terapiei afecțiunilor spasmodice”. După finalizarea studiilor, Hahnemann dorește a le mulțumi profesorilor săi amintiți anterior pentru obținerea doctoratului în medicină. [2,30,18]

Nici în Erlangen Hahnemann nu-și poate găsi locul, mintea și sufletul său fiind cu gândul la iubita lui Saxonie. Nestând prea mult pe gânduri deci a pleca cât mai curând posibil într-acolo. [18]

Începe a profesa în diverse locuri din Germania și continuând concomitent a se deda chimiei, mineralogiei și metalurgiei. A creat diverse lucrări, traduceri în engleză. [2]

La aproximativ 20 de ani de la plecarea din Sibiu, Hahnemann își publică opera în care este prezentată noua lui teorie, homeopatia: Eseu asupra unui nou principiu de descoperire a virtuților curative ale unor substanțe medicamentoase (1796). Iar 9 ani mai târziu publică „materii medicale” homeopate. În 1810 publică „Organon al artei curative raționale”, homeopatia începând sa prindă avânt. [2]

În ciuda bagajului de informații pe care le-a acumulat de-a lungul timpului, chiar și cunoștințele sale în chimie și botanică, Hahnemann este considerat un escroc de către colegii de breaslă. Abilitatea pe care o avea în prepararea medicamentelor stârnind invidia lor. Circumstanță care îl obligă să fie într-o continuă mișcare, afectat și de situația materială. [2]

În 1811 se întoarce la Leipzig, unde organiza cursuri în public despre noua lui teorie. Primește oportunitatea de a fi medic și consilier de curte al Contelui Ferdinand din Kothen în 1820. [2]

La vârsta de 80 de ani se mută în Paris, unde își deschide propriul său cabinet care prinde avânt. Printre pacienții pe care i-a tratat se numărau și Beethoven, Goethe, Paganini. A încetat din viață în 1843, iar cabinetul lui rămânând deschis în continuare. [2]

VI.1. Evoluția homeopatiei

Homeopatia reprezintă o metodă de tratament ce are la bază o abordare complet diferită față de cea clasică, fiind cunoscută încă de pe vremea lui Hipocrate. Și cum omul tinde să uite de la ce și de unde a pornit vindecarea, de-a lungul timpului ea a rămas în umbră ceva vreme. Până la descoperirea ei în ultimele decenii.

Această medicina nu se bazează pe tratarea bolii, ci a bolnavului însuși; funcționând pe principiul că nu numai corpul are nevoie de îngrijire ci și mintea și sufletul în paralel. Deși de multe ori ne este recomandat pentru a evita apariția bolilor prin diferite metode cum este alimentația echilibrată sau mai puțin stres, ele devenind nule după apariția bolilor. Forța vitală joacă un rol important în fortificarea corpului, prin aducerea acestuia la parametrii apropiați cu cei ai unui om sănătos. Metodele naturale reprezintă o modalitate ideală de a realiza acest lucru, ele sunt considerate lipsite de toxicitate sau reacții adverse pe care substanța activă din compoziția medicamentelor le dau. Homeopatia este considerată de medicina holistică „o metodă sistematizată de stimulare energetică a forței vitale a organismului cu scopul tratării bolilor”. [25,28]

Principiul similitudinii – „similia similibus curentur, constituie “piatra de temelie” a homeopatiei ce se bazează pe folosirea de substanțe care administrate la omul sănătos provocau simptome asemănătoare bolilor; ele putând fi administrate și la pacienții bolnavi care aveau simptome asemănătoare cu boala respectivă. Doctrină ce a fost descoperită încă din antichitate de către Hipocrate, un medic grec, în urmă cu 200 de ani. Deși Hippocrate a enunțat cele două principii „similia similibus curantur” și „contraria contrariis curantur”, doar unul dintre principii a fost recunoscut și utilizat de-a lungul anilor. Cel de-al doilea principiu „contraria contrariis curantur” a fost acceptat de către lumea medicală pe parcursul timpului, ca și medicina alopată în zilele noastre. În secolul al XIX-lea, principiul „similia similibus curantur” urmând a fi “adoptat” către Samuel Hahnemann din scrierile lui Hipocrate. [25,28]

Pentru a putea înțelege mai bine acest principiu al similitudinii puteam lua ca exemplu scoarța de China, folosită în tratarea malariei cunoscută și ca boala febrei. Hahnemann pentru a-și confirma și extinde teoria, a încercat pe sine însuși , o doză mai mare de chinină ceea ce i-a provocat febră. Printre alte exemple: „Variola de la vaci previne la om o boală mult mai grea, variolă umană”, „Cafeaua trezește în doze mari dureri de cap și înlătură durerile de cap dacă e administrată în doze mici”. [2]

Hipocrate a perceput boala ca pe o consecință a naturii, nici cum de către Divinitate. În vreme ce medicina contemporană se bazează pe principiul contrariilor. Principiu care constă în tratarea bolii prin administrarea unei substanțe ce determină efecte opuse sau contrare. [25]

Noua lui teorie începând din ce în ce mai mult să determine controverse în lumea medicală. „Medicul mediocru” din perspectiva lui Hahnemann era considerat o persoană cu pregătire limitată, care după finalizarea studiilor nu mai era interesat de însușirea de informații noi, ci doar de câștigul propriu. [2]

„Când intră în casă, așa zisul medic afișează un aer grav,preocupat și mai ales grăbit. După consultația precară a pacientului murmură niște cuvinte neînțelese, dă niște sfaturi generale și se îndepărtează cu o mutră îngrijorată, retexând motive urgente. Dacă natura binevoiește să-l însănătoșească pe pacient, atunci medicul se înfințează de îndată cu pretenția de a fi răsplătit pe cinste pentru fapta sa măiastră”. [2]

Un alt motiv pentru care întemeietorul homeopatiei prezenta o aversiune față de medici era lipsa de iscusință profesională, purgativele fiind cele mai folosite în diferite boli indiferent că ar fi fost sau nu eficiente și mai serios cu „lăsare la venă”. Printre victimele care au căzut pradă acestei practici medicale era și Leopold al II-lea, împărat al Austriei. [2]

Paracelsus, medic și alchimist, a dezvoltat teorii pe baza cărora medicina a putut progresa. El considera că boala este un rezultat al factorilor externi, cum erau spre exemplu alimentele sau apa contaminată; susținând că medicina ar trebui să se bazeze mai mult pe studii aprofundate în înțelegerea legilor Naturii și a faptelor ei. Printre teoriile sale este cea și cea care consideră că plantele și mineralele conțin substanțe active care pot fi prescrise în diferite afecțiuni. [25]

Homeopatia are la bază pe lângă principiul similitudinii enunțat anterior și unele fundamentale în obținerea rezultatului dorit:

Principiul diluției infinitezimale;

Tratament individualizat ținând cont de particularitățile fiecărui individ;

Pentru obținerea remediului homeopat, diluțiilor le sunt aplicate diferite metode fizice cu scopul de a intensifica efectul lor- principiul dinamizării.

Astfel homeopatul își propune mai întâi a căuta semnele pe care organismul le manifestă și mai apoi vindecarea v-a avea loc din interior, de la sine. Pentru a putea aplica cu succes legea similitudinii este nevoie a se respecta trei condiții:

Pentru orice substanță prescrisă în diverse patologii trebuie cunoscute efectele pe care le produce la un om sănătos dar și particularitățile ei;

Tabloul simptomelor caracteristice bolii;

Mental să se realizeze o conexiune între simptomele manifestate de către pacient cu cele ale diferitelor substanțe cunoscute, după care să se administreze cantități necesare vindecării cu succes a bolnavului.

În momentul în care simptomele bolnavului corespund cu cele ale substanței care determină efecte asemănătoare, putem considera că remediul este „simillimum”, iar „simile” dacă el „acoperă numai parțial tabloul simptomatic al bolnavului”. De aceea tratamentul este necesar a fi ales corect pentru a putea corecta acest dezechilibru produs în corpul bolnavului. [28,24]

Al doilea principiu fundamental al homeopatiei, cel al diluției infinitezimale, constă în administrarea remediilor homeopate în diluții mari urmând a avea ca rezultat modificarea parametrilor biologici interni ai organismului afectați de maladie; prin constrângerea organismului de a lupta împotriva bolii și de a se vindeca. [34]

Aceste microdiluții au avantajul de a nu determina reacții adverse grave, iar prin diluarea substanței cu efecte nocive asupra omului determină suprimarea efectelor ei toxice. În funcție de modul de preparare al remediile homeopate aflate în stare lichidă vor rezulta diluții, iar în cazul celor solide triturații. De asemenea există și metode combinate(triturații asociate cu diluții), raze X, câmpuri magnetice, fotoliză ș.a.ș.m.d. [34]

Principiul dinamizării remediului a fost fondat și cu sprijinul lui James Taylor Kent, prin intermediul teoriilor sale bazate pe dinamizarea atât a mediului înconjurător cât și organismului. Remediile în urma agitărilor puternice la care sunt supuse au ca rezultat un efect mai intens decât cel inițial. [34]

Atât în homeopatie cât și în alopatie în stabilirea tratamentului medicul curant se “lovește” de caracterul individual al fiecărei persoane. În homeopatie această caracteristică aparte constituie al patrulea principiu al homeopatiei. Principiu ce descrie particularitatea fiecărui individ de a răspunde diferit unul față de altul la administrarea unui remediu identic, în doze asemănătoare și care poate produce reacții adverse diferite în funcție de individ. [34]

Homeopatul nu privește corpul uman ca pe un obiect, ci ca pe o ființă vie capabilă să riposteze. Boala este considerată de fapt o răzvrătire din partea organismului la factorii de agresiune, prin apariția unor manifestări patologice. Hahnemann considera că simptomele prezente la omul bolnav constituie boala însăși. Iar pentru a preveni eșecul tratamentului cu remediile homeopate este important ca nimic să nu interfere cu efectul lor. Pacienților le fiind interzis administrarea de stimulente precum cafeina sau alcoolul ori medicamente alternative împreună cu remediile homeopate. Hahnemann a fost foarte revoltat în combinarea homeopatiei cu alte metode de tratament, acuzându-i pe medicii homeopați care apelau la aceste metode ca fiind trădători. Simptomele sunt considerate din perspectiva medicului homeopat ca fiind esențiale privind modul în care corpul persoanei bolnave reacționează și este perceput. [24,26,27]

Medicul curant privește aceste simptome ca pe un semn că organismul încearcă să-și mobilizeze forțele pentru a putea declanșa procesul de vindecare. Astfel corpul uman demonstrează prin acest simptome capacitatea sa de refacere având ca rezultat revenirea la starea inițială de sănătate. Diminuarea capacității organismului de a se apăra permite favorizarea dezvoltării unui teren favorabil pentru afecțiunea incriminatorie. [24,[28]

Pentru îndeplinirea primei condiții se pot administra în cazul pacienților sănătoși cu o anumită vârstă și de sex diferit, doze ponderabile care să determine efecte asemănătoare cu boala însăși, cunoscută și sub denumirea de patogenezie. Lucru pe care Hahnemann și discipolii săi l-au aplicat cu succes în tratamentul omului aflat în suferință și care se practică în continuare și în zilele noastre. În stabilirea patogeneziei se va începe în primă fază cu experimentarea prin administrarea pe o perioadă îndelungată de timp de placebo, după care fără consimțământul persoanelor incluse în studiu administrarea unei noi substanțe. Și după sistarea administrării ei, se continuă cu placebo. La final se analizează rezultatele obținute prin clasificarea simptomelor rezultate în urma studiului și o descriere cât mai amplă și concisă a efectelor substanței aflate în studiu. În majoritatea cazurilor, pe parcursul studiului se administrează de preferat diluții homeopate de tip centezimal sau decimal cu valori apropiate de cele ale toxicității . [24,34]

Aprofundarea studiilor asupra acestor efecte produse de diferite substanțe au fost necesare pentru diferențierea lor, astfel majoritatea care determinau simptome frecvent comune se puteau deosebi prin unele efecte particulare remediilor în sine. [24]

Mulțumită acestei cercetări care s-au realizat pe parcursul vieții părintelui homeopatiei s-au putut găsi o sută de patogenezii. Iar în perioada actuală s-au putut identifica între 2500–3000 de medicamente homeopate. [24]

Din punctul de vedere al homeopatiei, cercetarea nu trebuie să se axeze în principal pe găsirea unor noi substanțe cu rol de medicament. Ci de a desluși efectele pe care numeroase substanțe le poate produce organismului uman. Din cele 3000 de medicamente homeopate care sunt precizate în diversele nomenclatoare de medicamente, doar 20% dintre ele au fost testate pe un om sănătos. [26]

Remediile homeopate au în compoziția lor cantități foarte mici de substanțe active din această cauză mecanismul lor de acțiune nu poate fi explicat, decât prin efectele pe care le produc în organism. [27]

Așa zisul „mecanism” al homeopatiei nu a putut fi dovedit chiar si de întemeietorul ei, deși a susținut atâta timp cât se obține un rezultat benefic în urma ei nu trebuie dovedit. Medicină tămădâitoare care a avut succes în vremea aceea și prin tratarea cu succes a multor pacienți ai ei, dar și prin stilul practic mai puțin primitiv din acea perioadă. [2]

Din perspectiva lui Hahnemann, boala artificială indusă de către remediile homeopate are avantajul de a activa forța vitală a corpului uman; având ca rezultat final învingerea bolii reale. Pentru ca această vindecare să aibă loc, boala artificială trebuie să aibă simptome asemănătoare cu cea reală. Multe dintre tincturile-mamă utilizate în homeopatie sunt considerate toxice din perspectiva medicilor alopați, cum sunt spre exemplu arsenicul sau stricnina. În realitate pentru medicii homeopați ele nu sunt considerate toxice, datorită diluțiilor succesive care se realizează înainte ca individul bolnav să și le administreze ca atare. [27,24]

Avantajul folosirii unor doze mici de substanțe active asigură evitarea apariției unor reacții toxice care pot dăuna parțial-permanent sau obținerea unor date cât mai exacte despre substanța de analizat. Administrarea unor doze cât mai mici ne ajută a evita apariția unor fenomene ireversibile care pot duce la moarte sau comă. [24]

Un alt beneficiu de care se bucură mulți partizani ai homeopatiei în prezent este prețul scăzut al medicației homeopate, de asmenea medicul homeopat este mai dedicat în acordarea timpului său în beneficiul tratării pacientului.[2]

Printre avantajele alegerii tratării bolnavului utilizând medicina homeopată sunt și administrarea remediilor la toate categoriile de persoane indiferent de vârsta lor sau utilizarea exclusivă de substanțe naturale.[26]

La astfel de studii s-a recomandat folosirea de diluții diverse, deoarece o anumită categorie poate să determine o serie de efecte complet diferite de alt grup de diluții, care pot determina efecte complet diferite. Patogeneziile nu au putut fi în continuare aprofundate datorită riscului prea mare de provocare a unei leziuni sau de afectare a calității vieții persoanei incluse în studiu, ele fiind completate cu date din literatura de specialitate. De preferat din toxicologie sau studiile clinice, datorită furnizării de informații referitoare la intoxicațiile involuntare/voluntare; cât și despre cele de tip acut, subacut și cronice sau cele de tip medicamentos, în ultima perioadă de timp. [24]

Studiile clinice și-au dovedit eficacitatea prin apariția unor simptome care la persoanele sănătoase nu se declanșau, iar ele puteau fi încadrate în patogenezia studiată. [24]

Simptomele utilizate în stabilirea unei patogenezii sunt de diferite tipuri: senzoriale, funcționale, obiective, subiective lezionale, patognomonice, principale, secundare, eliminatorii. [26]

Simptomul senzorial este o particularitate a corpului omenesc, ce ține de temperament și face legătură cu personalitatea individului. [26]

Simptomul funcțional denotă o modificare patologică, care apare încă din faza incipientă a bolii. Este de două subtipuri: obiective, care pot fi remarcate de observator și subiective, cele care pot fi percepute și redate. [26]

Simptomele lezionale indică o dereglare a mediului anatomic intern. Iar cele patognomonice fac referire la modul în care reacționează organismul individului bolnav și reprezintă o manifestare tipică remediului homeopat. [26]

Simptomele principale le preced pe cele patognomonice, lipsa lor poate reprezenta o modalitate ideală de alegere a remediului. Simptomele secundare sunt similare în cazul unor remedii și au scopul de a veni în completarea unei patogenezii. [26]

Iar cele eliminatorii sunt valabile în cazul pacienților care nu prezintă semne caracteristice patogeneziei remediului care să rămână constante pe perioada tratamentului sau unul necaracteristic patogeneziei remediului. [26]

„Materia medicală homeopatică” conține ansamblul de patogenezii determinate și poate fi considerată precum farmacopeea alopată de către medicii homeopați. Inițial Hahnemann a dorit a fi specificate doar patogeneziile produse la omul sănătos, cărora li s-au mai adăugat simptome provenite din observații clinice sau toxicologie. [24,26]

Trebuie reținută ideea că nu orice substanță care produce simptomele respective, vor fi identice la toți indivizii. [24]

Simptomele obținute în urma studiilor clinice din Materia medicală nu coincid cu cele obținute în urma testării pe o persoană sănătoasă. Pentru a fi considerate valide, substanța homeopată utilizată este necesară să vindece cât mai des și cu regularitate simptomele. Această metodă s-a utilizat pentru siguranța pacientului, deoarce printre autori consacrați găsim și unii mai pripiți, capabili să introducă în Materia Medica simptome noi observate la omul bolnav. Prin administrarea unor substanțe care au dus la dispariția acestora sau prin specificarea unui simptom neconcludent, efectul placebo fiind în realitate posibil cel răspunzător de această însănătoșire. [24]

A doua condiție elementară pentru aplicarea cu succes a terapiei homeopate este consemnarea simptomelor manifestate de către persoana bolnavă, atât pe plan fizic cât și psihic pe parcursul alcătuirii patogeneziilor. Medicul homeopat cu cât cunoaște mai multe remedii pentru diverse patogeneze, cu atât mai mult va fi mai capabil să elibereze remediul similar. [24,26]

„Terapeutica homeopatică” este una dintre lucrările prin care s-a încercat a se simplifica această memorare. [26]

Medicul urmează mai apoi să realizeze o ierarhizare a simptomelor, care este la fel de importantă ca și găsirea simptomelor individuale. Dacă se găsește un simptom psihic care este și o manifestare diferită față de starea inițială el va deveni un criteriu importante în identificarea remediului ales de homeopat. Simptomele psihice sunt și ele la rândul lor structurate în funcție de cele care țin de dragoste, ură sau voință. Cele ce țin de memorie sunt ultimele. Pe al doilea loc se găsesc cele generale, ce țin de afectarea unui organ sau a întregului organism. Pe măsură ce capătă experiență, medicilor homeopați le va fi ușor să-și selecteze formeze tabloul clinic de simptome corespunzătoare cu cele ale remediului ales. [26]

Un factor decisiv îl reprezintă forța vitală, care în asociere cu remediul homeopat din viziunea lui Hahnemann putea vindeca bolnavul, în lipsa remediului vindecarea neputând fi una definitivă și completă. Singură ea poate asigura doar o apărare parțială a organismului care nu a fost încă agresat de forța capabilă de a dezvolta afecțiunea. “Mecanismul” prin care forța vitală demonstrează că funcționează nu a putut fi elucidat și în prezent, vindecarea fiind imposibilă fără realizarea unui sacrificiu originar. [26,30]

Afecțiunile cronice provenite din miasme nu puteau fi vindecate singure, chiar și cu prețul jertfei organelor sau fluidelor fiziologice; Hahnemann privind acest proces precum o armată a cărei victorie nu putea fi asigurată fără sprijinul unei țări aliate. [26,30]

Rolul forței vitale este de a asigura integritatea corpului și a rămâne în continuare în relație strânsă de comunicare cu individul cu ajutorul inteligenței universale. În cazul producerii unui dezechilibru în corp, forța vitală este direct răspunzătoare de declanșarea afecțiunii. Dovezi retorice a acestui dezechilibru sunt simptomele. În momentul administrării remediului homeopat potrivit, ea v-a realiza o vindecare corectă și fără sacrificii. Forța vitală este unică pentru fiecare persoană, de aceea s-au stabilit tipare, /prin care s-au putut determina factorii cauzatori. [26,30]

Termenul de miasmă înlocuit cu cel de diateză este o altă teorie, în care până și medicii homeopați ezită să creadă în prezent. Această noțiune admite apariția bolilor umane ca rezultat al miasmelor, vaporilor nocivi sau atmosferei. Cuvântul miasma în limba greacă semnifică murdărie, poluare. Unii homeopați precum George Vithoulkas, dimpotrivă consideră această miasmă ca o predispunere la bolile cronice din cauze ereditare, vaccinări sau boli contagioase grave. [27,26,29]

Acest termen de miasmă în prezent este corelat cu cel de microb, vinovat de producerea anumitor boli. [3]

Hahnemann a specificat trei tipuri de astfel de miasme, care pot fi tratate cu ajutorul anumitor remedii specifice: psora, sicotică și sifilitică. Cea mai întâlnită și prima diateză descrisă de către Hahnemann fiind psora. Fiecare dintre aceste trei miasme enumerate determină un dezechilibru particular al unei funcții a unui organ. [27,26,29,30,34]

Psora din punctul de vedere a lui Hahnemann, era responsabilă de apariția a șapte opt boli din toate maladiile prezente la om. Întemeietorul homeopatiei a observat inițial o erupție cutanată, sub diverse forme urmată de o mâncărime. [27,26,29,30]

Prurit, pe care Hahnemann în studiile sale, l-a observat la mulți dintre pacienți săi. Aceștia neacordându-i importanță sau erau prea stânjeniți să o recunoască. Cauza apariției unei astfel de erupții se datora unui tratament incorect, care avea să se manifeste mai târziu prin simptome identice sau prin lezarea unui organ. Această miasmă preferă a se manifesta prin restrângerea, suprimarea și absența unui semn din partea corpului uman. Bolnavul prezintă de asemenea o afinitate pentru afecțiunile cauzate de un parazit sau cele de tip alergic. Remediile eficiente foarte des utilizate în tratarea cu succes unei astfel de boli sunt spre exemplu: Psorinum, Calcarea carbonica, Graphites, Hepar sulfur sau Lycopodium. Hahnemann a numit această afecțiune care a reprezentat inițial cauza apariției acestor boli cronice, psora. [27,26,29,30]

Această maladie a fost privită de Hahnemann precum o hidră, manifestându-se sub diferite forme cum sunt lepra sau râia. Boli care datează încă din antichitate, care o dată cu îmbunătățirea igienei personale în rândul populației pe parcursul timpului acestea au început să apară din ce în ce mai puțin. Manifestându-se sub forma unei erupții sau ca o mâncărime obișnuită. Psora preferând să își găsească în astfel de cazuri refugiul în interiorul corpului uman, acest lucru ducând la apariția unor boli cronice. Pe baza acestei teorii, Hahnenmann a dat numeroase exemple despre astfel de maladii asociate cu cele de piele. Aceste erupții se prezentau sub diverse forme: pediculoză, dermatoze uscate sau zemuinde și cea mai dăunătoare râia. [27,26,29,30,34]

O altă miasmă foarte des întâlnită este cea sifilitică, maladie ce este direct răspunzătoare de sifilis. Cunoscută și sub denumirea de diateza luetică. Hahnemann a considerat această afecțiune ca fiind internă, iar tratamentul era exclusiv unul intern. Spre exemplu Hahnemann recomanda prima dată a se trata psora după care sifilisul cu remedii bazate pe mercur. Miasmă ce preferă a se manifesta prin acțiuni precum devastarea și decăderea. Remedii precum Syphillinum, Calcarea fluorica sau Mercyrius solubilis erau utilizate cu precădere. [27,26,29,30,34]

Miasma sicotică determinată de gonoree sau moștenită de la părinți, în cazul netratării ei genera un număr redus de boli cronice. Denumire ce provine de la manifestările apărute la nivel cutanat a unor tumori benigne, cum sunt cele sub formă de negi sau condilomatoze. Producând efecte precum suprasolicitare sau abuz. [27,26,29,30]

Înlăturarea lor ducând la reapariția lor în alte zone ale corpului sau accentuarea unor leziuni profunde. Printre remediile homeopate foarte des utilizate în tratarea unei astfel de maladii se găsesc și Medorrhinum, Nitricum acidum, Thuya sau Silicea.. Iar în cazul apariției împreună cu o altă miasmă, precum psora, se alegea prima dată tratamentul antipsoric după care cel antisicotic. În homeopatie mai sunt specificate alte două tipuri de diateze: tuberculinică, înrudită cu luetismul și cancerinică. [27,26,29,34]

O diferență calitativă între diateza leutică față de cea tuberculinică este drenajul; care în cazul psorei se realizează la nivel cutanat, iar pentru cea tuberculinică predominant la nivelul mucoasei respiratorii. [34]

Tratamentul utilizat în tratarea unor astfel de miasme sunt remediile homeopate alternative sau în cazul unui dezechilibru puternic, a nosodelor. Se recurge la administrarea remediilor de tip nosode în momentul în care organismul a acumulat o serie de substanțe care pot produce diferite boli. Nosode precum Carcinocim, Medorrhinum sau Tuberculinum pot fi prescrise și pentru cazuri de acumulări de metale grele sau substanțe din industria chimică care nu au putut fi tratate nici de medicina alopată sau de cea homeopată. [30, 34]

Deși doar patogenezia este singura noțiune pe care adepții lui Hahnemann o recunosc în selectarea remediului ideal și biotipurile reprezintă de asemenea un factor decisiv. Biotipurile reprezintă ansamblul de particularități constituționale și temperamentale ce constituie trăsăturile specifice omului însuți în contact direct sau indirect cu mediul înconjurător. Cu toate acestea temperamentele au fost precizate de către Hipocrate și Ambroise Paré în scrierile lor cu mult înainte de particularitățile morfologice. Cu ajutorul acestor biotipuri se poate determina afinitatea față de un remediu specific a bolnavului. [34]

Prin constituție se face referire în mod direct la fenotip, o caracteristică ce diferă de la individ la individ și indirect la genotipul, o însușire distinctă prin care Dumnezeu ne-a putut deosebi unul de celălalt. [34]

Temperamentul reprezintă de asemenea un bagaj de trăsături pe care reușește omul să și le însușească pe parcursul vieții sale, care împreună cu constituția formează biotipurile. În homeopatie s-a stabilit existența a trei tipuri de biotipuri, clasificate cu ajutorul lui Antoine Nebel și Leon Vannier și în funcție de trei săruri minerale: carbonat de calciu (Calcarea carbonica), fosfat de calciu (Calcarea phosphorica), fluorură de calciu (Calcarea fluorica).

Un alt criteriu îl reprezintă bioritmul, cu rol în apariția reacțiilor caracteristice unui individ. Există patru categorii de ritmuri: nictameral, lunar, solar și anual. [34]

Factorii personali sau subiectivi reprezintă de asemenea un criteriu determinant; care permite utilizarea remediului homeopat în aceleași doze și simptome, dar intensitatea efectului prin prisma acestor factori este unul specific pentru fiecare bolnav. [34]

Bolile cronice au reprezentat și ele pentru Hahnemann o dilemă majoră, deși pentru o perioadă scurtă de timp a reușit a realiza progrese uimitoare în tratarea lor s-au dovedit zadarnice. În urma încercărilor repetate de vindecare a observat că deși administra un tratament homeopatic precis și avea loc o vindecare corectă, boala recidiva și debuta cu o nouă serie de simptome. Sau în anumite cazuri tratamentul administrat determina apariția unor boli din trecut. Hahnemann de pe urma acestor eșecuri a ajuns la concluzia că în vindecarea bolilor cronice trebuie să se ia în calcul ordinea și respectarea unor reguli specifice, legile lui Hering. Legile propuse de Constantino Hering constă în vindecarea bolnavului pe baza a patru principii fundamentale, toate cele patru având la bază contrariul tuturor problemelor necesar a fi tratate. [26,30]

Din perspectiva părintelui homeopatiei “bolile cronice sunt provocate de o miasmă care nu poate fi învinsă nici de cea mai robustă constituție; nu cedează nici la regimul de viață cel mai sever; nu se stinge niciodată de la sine, din contră asistăm la înrăutățirea ei de-a lungul anilor, la trecerea de la o formă gravă la alta și mai severă și la agravarea ei până la moarte. Desigur remediul homeopatic ales corect acționează, dar unei localizări îi urmează alta, unui stadiu clinic altul. Episoadele sunt influențate, dar se succed în detrimentul bolnavului, ale cărui forțe se epuizează.” [26]

În prima lege a lui Hering se vorbește despre administrarea tratamentului potrivit, simptomele vor dispărea pe parcurs într-o anumită ordine; ordine complet opusă apariției lor. Vor dispărea în primă fază cele recent apărute, dar numai pentru o perioadă scurtă de timp; dar care dispar la administrarea remediului. Iar simptomele mai vechi posibil a reveni, organismul urmând reacționa la aceste traume din trecut care au rămas netratate. [26,30]

Cea de-a doua și a treia lege constă în deplasarea simptomelor de la organele vitale la cele mai puțin vitale și din interiorul corpului spre exterior, piele. În acest caz afecțiunea evoluează progresiv, lucru care denotă starea organelor vitale. Urmând ca mai apoi simptomele să fie unele noi sau să se cronicizeze. [26,30]

În cea de-a treia lege este specificată deplasarea din partea superioară a organismului spre cea inferioară a simptomelor. Vor dispărea mai întâi de la nivelul capului, după care în ultima fază de la nivelul picioarelor. [26]

Din acest legi de poate deduce concluzia că pacientul este predispus la apariția unor simptome din primele faze ale vieții și care au rămas netratate în trecut. [26]

În alegerea remediului potrivit efectele produse de către remediul homeopat trebuie să se “plieze” cu simptomele bolii ales de către medicul curant. Această suprapunere poate fi una complet compatibilă, unde simptomele individului coincid perfect cu patologia incriminatorie. Remediul potrivit în această situație prezintă dezavantajul schimbării constante a tratamentului până la găsirea celui identic, dar odată găsit efectul va fi unul rapid Sau poate fi o suprapunere parțial compatibilă, în acest caz remediul nu poate acționa pe toate manifestările bolii. [34]

Pentru a preveni riscul unui posibil eșec al tratamentului în practica homeopată s-au introdus 3 alternative de tratament: unicistă, complexistă și pluralistă. [26]

Metoda unicistă constă în administrarea unui singur remediu, fără a se mai adăuga pe lângă și alte remedii. Avantajul unei astfel de metode este că o dată ales remediul potrivit poate fi administrat doar o singură dată sub formă de diluție concentrată sau foarte concentrată. Într-o astfel de situație rezultate nu întârzie să apară și mulțumirea apare atât din partea bolnavului cât și din partea medicului curant. Iar în cazul alegerii unui remediu greșit, tratamentul trebuie reevaluat și care se poate produce din nou. Urmat de o creștere de obținere a unui rezultat favorabil în cazul tratamentului însuși. [26]

Dar mai apare și dezavantajul unde bolnavul poate fi susceptibil la remediu, deși remediul este cel ales corect el să provoace o serie de reacții resimțitoare care pot determina într-o primă fază acutizarea bolii. În concluzie, această alternativă depinde foarte mult de starea de sănătate a pacientului în cazul apariției unor posibile reacții nedorite și se recomandă a se utiliza cu mare grijă. [26]

În Farmacopeea Europeană, remediul unic este prescris cu numele latin al materiei utilizate pentru obținerea remediul respectiv, însoțit de tipul de diluție utilizat și numărul de diluții. [26]

Metoda pluralistă utilizează o serie de remedii într-o anumită succesiune. Ordine care depinde de anumiți factori: cel etiologici, structura fizică a bolnavului și simptomele din trecut sau actuale. Pluralismul are ca obiectiv administrarea unei varietăți de remedii pentru obținerea unui rezultat din mai multe unghiuri; prin intermediul a trei feluri de remedii: cel esențial, unul secundar și cel de fond. El fiind asociat cu ideea de “medicină a omului total”. [26]

La o astfel de metodă se apelează în situația în care bolnavul nu poate oferi răspunsurile necesare cu privire la stabilirea simptomelor sau care se contrazic cele ale următoarelor consultații cu medicul curant. Urmând mai apoi ca medicul să prescrie o serie de remedii cu acțiune apropiată, rezultatul urmărit constă în obținerea unui răspuns pozitiv la tratament din partea cel puțin a unui remediu. Un alt avantaj propice este cel de profilaxie și combatere a reacțiilor medicamentoase apărute cu ajutorul drenajului toxinic, în situația unei posibile crize de eliminare determinată de remediul administrat. [26]

Drenajul reprezintă o alternativă de “detoxifiere” a organismul de factorii cauzatori cu ajutorul efectului remediului homeopat care este dirijat către organul sau grupul de organe țintă. Se apelează des la drenaj în cazuri precum: administrarea abuzivă a medicamentelor alopate, abuzuri alimentare, intoxicații exogene sau retenție de apă. Drenorii au proprietatea de a curăța organismul de toate substanțele dăunătoare [34]

Din administrarea remediului continuu cu efect negativ asupra stării de sănătate a pacientului se poate deduce apariția unei “boli artificiale”, cu scopul de a provoca organismul a o aboli pe cea veritabilă. [26]

Prin administrarea remediului unicist de trei sau patru ori pe zi se asigură drenajul. Procesul constă în administrarea în primă fază a unei diluții joase, având rol de drenor. Diluțiile scăzute au rolul de a domoli agravarea bolii. Cel mai des se recurge la remedii distincte cu diluții de preferință scăzute sau foarte scăzute, care favorizează eliminarea secrețiilor și cu acțiune specifică pe diferite organe sau zone ale corpului. Astfel de remedii se administrează înainte de administrarea tratamentului însuși, cu condiția respectării principiului similitudinii. În cazul în care anumite organe esențiale precum rinichii, ficatul, mucoasele sau tubul digestiv nu ar reuși să facă față suprasolicitării determinată de remediul principal. Inițial remediul drenor se poate administra în paralel cu cel principal. [26]

În alegerea unui astfel de drenaj, doar pacienți precum cei care și-au administrat pe o perioadă îndelungată medicamente alopate sau cele fitoterapeutice în profilaxia bolii, cei predispuși la retenție hidrosalină sau hipotonici, cei cu tulburări ale ciclului menstrual, transpirație redusă, constipație sau alergici. [26]

Metoda pluralistă este cea mai des utilizată în tratarea pe o perioadă cât mai scurtă a bolnavului, decât cea unicistă, unde remediul nu este cel corect și se schimbă cu un altul care este posibil să fie de asemenea un eșec. [26]

Iar cea de-a treia metodă, complexismul, folosită foarte des de homeopații francezi. Această metodă constă în administrarea unui complex de remedii , a căror recomandare depinde foarte mult de diagnosticul bolii. Aceste amestecuri le sunt asociate denumiri comerciale de către firma producătoare. [26]

Următoarea etapă în tratarea bolnavului constă în stabilirea dozelor, diluțiilor și a modului de administrare. Există o diferență majoră în alegerea tipului de diluție. Diluțiile scăzute au un efect minim pe o perioadă scurtă de timp, cele medii sunt alese în situații de modificări apărute la nivelul unui organ. Iar cele înalte în situația în care starea psihică a persoanei predomină și este necesar a fi tratată. Au un efect puternic fiind necesară doar o administrare pe zi, iar efectul persistă pe o perioadă mai mare de timp. În prima parte a tratamentului se recurge la un remediu cu diluție scăzută. [26]

Alegerea modului de administrare depinde de o serie de factori majori: vechimea bolii, particularitatea modului de reacție al fiecărui organism la remediul homeopat la începutului tratamentului. Iar în cazul unei ameliorări a bolii, ritmul de administrare este unul mai mare sau uneori situație în care nu mai este necesară administrarea. [26]

Există și situații unde ameliorarea este una superficială și care poate avea ca și cauză apariția unui focar în altă zona a organismului ori mascarea unor simptome cu altele. Teorie pe care Hahnemann a reușit să o depisteze în cazul bolilor cronice. [26]

În multe cazuri, pacienții se plâng de diminuarea stării de sănătate din diverse cauze: fie nu și l-a administrat, apariție unei noi probleme de sănătate sau starea de sănătate mult mai gravă a bolnavului. În cazul sesizării unor noi simptome și care nu apar în patogenezia remediului, puteam să deducem ca și cauză o evoluție negativă a bolii. [26]

Prin medicamentul homeopat se înțelege o substanță ce este supusă unor serii de procese, diluție și dinamizare; în aceste două etape dozele devin infinitezimale, reacțiile adverse fiind absente. [26]

Remediile homeopate sunt obținute din diverse materii de natură vegetală, cât și din cele de origine minerală sau animală. Aceste surse în obținerea “medicamentelor” sunt cunoscute în homeopatie ca și materia medica. Aceste remedii ajută corpul de a-și mobiliza forțele, care administrate în doze mari pot determina efecte nocive asupra sănătății lui. Mobilizare care se realizează prin activarea mecanismelor de apărare și de echilibru ale organismului, care au fost afectate inițial de către boală. [24,26]

Fig. 6.1.4 – Ponderedea remediilor din colecție în funcție de origine

Pentru a putea fi administrate este necesar ca remediile homeopate să îndeplinească condiția de a fi cât mai pure posibil. De asemenea și solventul este necesar a fi neutru, să nu sufere schimbări pe parcursul procesului, să nu se altereze, de a îndeplini rolul de memorare a informației materialului prelucrat și transport. Există diferite tipuri de vehicule pentru obținerea remediilor. De tip solid sunt globulele, granulele, comprimatele sau lactoza. Iar lichide apa distilată, alcool, soluții hidroalcoolice ori uleiul de măsline. [24,26]

Cele mai des utilizate vehicule pentru obținerea remediului homeopat sunt: apa distilată, alcool de concentrații diferite, glicerina, lactoza, zaharoza. [26]

Materiile prime de natură vegetală cel mai des utilizate sunt din locul de baștină, fiind folosite aproximativ 1500 de specii. Se apelează și la cele de cultură pentru a nu periclita speciile protejate din mediul lor natural. În funcție de plantă sunt recoltate din fiecare plantă diferite părți ale ei, care conțin principii active. Partea, care conține o multitudine de principii active, necesar a fi recoltată este prevăzută în farmacopeea homeopată, sub forma unei monografii. [26]

Tinctura-mamă reprezintă baza din care se obțin diverse diluții și triturații. Obținute de preferință prin macerare cu alcool și mai puțin utilizată percolarea, folosind materii prime de origine animală sau vegetală. Însoțite de operații precum presarea, decantarea, filtrarea. În tehnologia farmaceutică sunt precizate pe lângă tincturi-mamă și alcoolaturile [24,34]

Alcoolaturile sunt obținute doar prin operația de macerare cu alcool, folosind ca materie primă doar plante proaspete. [34]

Planta este des recoltată din mediul natural, iar numai în anumite cazuri de excepție se folosesc plantele din mediile de cultură. Se prelevează anumite părți ale plantei: frunzele, florile, fructele și semințele rădăcina, scoarța sau planta în totalitate. Cea mai utilizată metodă pentru obținerea tincturii-mamă este macerația. [24]

Până a se iniția procesul de preparare, materialele vegetale sunt supuse unor investigații esențiale: stabilirea caracterelor micro- și macroscopice; îndepărtarea potențialelor impurități sau a altor plante; în obținerea tincturii mamă a calcularea raportului material vegetal-solvent prin procesul de uscare; procesul de mărunțire, iar gradul de mărunțire apare specificat în farmacopeea homeopată.

Plantele proaspete trebuie supuse unei astfel de serii de procese cât mai rapid, pentru a preveni eventuala degradare a principiilor active ale plantei, cu excepția plantelor exotice. Când planta proaspătă nu poate utilizată momentan, ea este fie conservată ori păstrată într-un recipient cu alcool. Urmând mai apoi ca din cantitatea de alcool totală utilizată pentru fabricarea remediului să se scadă cea care a fost utilizată pentru imersia plantei. [26]

Plantele uscate prezintă avantajul de a avea un randament mai mare în faza de extracție comparativ cu cele proaspete. De asemenea conținutul de apă la materiile vegetale proaspete variază, în timp ce la cele uscate este unul aproximativ precis. Iar pentru materiile vâscoase sau gelatinoase se aplică metodele combinate macerare-percolare. [34]

Alcoolul de 900 este cel mai utilizat solvent în obținerea tincturilor mamă și alcoolaturilor, utilizarea unor concentrații mai mici sau mai mari poate determina obținerea unor remedii mai puțin bogate în principii active. [24,34]

Diluentul prezintă beneficiul de a memora caracteristicile specifice tincturii mamă, lucru care se aplică în cazul remediilor diluate în serie unde molecule de substanță lipsesc în urma acestui proces. Fenomen cunoscut sub denumirea de memorie a apei. [27]

Pentru obținerea remediilor de natură animală se prelevează diferite organe ale animalelor sănătoase, secreții sau diverse produse patologice provenite de la bolnavi denumite “nosode”. Înainte de a fi prelucrate, materialele sunt supuse unui control strict și să respecte condițiile din farmacopeea europeană, ale Comunității Europene sau Farmacopeei homeopate utilizate. Materiile prime de natură animală sunt lăsate la macerat într-un amestec de alcool etilic concentrat, glicerol și apă distilată, în cantități egale. [26,34]

Materiile prime pentru obținerea remediilor de natură minerală sunt solubile sau insolubile. Una dintre condițiile principale pentru a fi utilizate este de a fi pure. Nu se utilizează cele obținute prin sinteză chimică, ci doar cele de naturale. Un exemplu concludent este Natrium muriaticum, clorura de sodiu care își are originea din apa de mare este utilizată și nu cea obținută chimic. [26]

“Pionieri” care au rol în obținerea remediilor homeopate sunt sușele, care pot fi diverse, cum pot fi spre exemplu substanțele. Aceste sușe utilizate în obținerea remediilor de natură animală pot fi tinctura mamă ori un macerat de tip glicerolic. Iar pentru cele de natură chimică sau minerală, substanța în sine. [24]

Una dintre metode de extracție a principiilor active este macerarea, foarte des utilizată în cazul remediilor de natură vegetală. Ce constă în umectarea plantei proaspete cu alcool de diferite concentrații, cel mai des utilizat este alcoolul etilic de 900, cât să fie în totalitate acoperită și în raport de 10 părți alcool la 1 parte plantă uscată. Perioada cât planta este lăsată la macerat trebuie respectată și poate fi consultată farmacopeea pentru a afla intervalul în care planta trebuie lăsată la macerat. Se presupune că randamentul este cu atât mai mare cu cât planta este lăsată o perioadă mai mare la macerat, este important ca planta să rămână la macerat minim 15 zile sau trei săptămâni. Macerarea se va realiza în recipiente închise etanș, depozitate într-un loc răcoros, la o temperatura de 15o. În farmacopeea americană este precizată condiția agitării periodice a amestecului, pentru a favoriza procesul de macerare. Urmată mai apoi de procesele de decantare, presare, stabilizare și repaus. [24]

Procesul de percolare sau lixivierea este utilizat mai rar în obținerea tincturilor. În obținerea tincturilor mamă, Farmacopeea Română ediția X menționează un raport de 10 părți solvent la 1 parte produs vegetal. Este lăsat la macerat timp de 21 de zile și a se amesteca de câteva ori pe zi. Iar în urma filtrării produsul timp de 2 zile nu este deranjat și urmează a se filtra treptat. [24,34]

Atât tincturile-mame cât și alcoolaturile au termen de valabilitate de 3-5 ani și se recomandă a se păstra în recipiente închise etanș, ferite de lumină și la rece. [34]

Printre etapele de verificare a calității remediilor sunt specificate: reacții de identificare; titru alcoolic; analiza cromatografică în strat subțire, conținutul de principii active și proprietățile organoleptice ale plantelor utilizate și tincturilor mamă. În urma finalizării procesului de obținere a tincturilor mamă, ele vor fi conservate în diverse recipiente și depozitate într-un spațiu răcoros, ferit de lumină. [26,34]

În cazul materiilor prime de natură animală se recurge foarte frecvent la macerarea simplă. Bazată pe un amestec compus din apă distilată și alcool în cantitate egală. Alte metode care mai pot fi utilizate sunt presarea, tocarea. [26]

Regulile de preparare a remediilor sunt unele riguroase: instrumente de metal; mojarele și pistilele confecționate din cuarț, porfir, porțelan, platină, oțel; sticlăria utilizată este necesar a fi incoloră și neutră; laboratorul trebuie să fie lipsit de curenții de aer, inodor și să aibă o temperatură potrivită. [26]

Una dintre materiile prime în obținerea remediilor animale sunt organele, care sunt supuse înainte de preparare unor control bacteriologic, parazitologice și virusologic de rutină. Cu ajutorul prelevării de organe obținem așa zisele remedii organoterapice. [26]

Altă categorie de remedii obținute din prelevarea de produse patologice, sunt nosodele. Isodele sau izoterapicele sunt remedii a căror principii active sunt recoltate de la un bolnav. [26]

Nosodele sunt de două tipuri: complexe și simple. Cele simple constă în obținerea unei emulsii cu ajutorul unei soluții sterile de lactoză 1% și o cultura microbiană, a cărei compoziții să aibă 10 milioane de germeni/ mililitru. Timp de 48 de ore este lăsată la incubat la temperatura de 370, după care se centrifughează timp de 15 minute la 6000 de turații/minut. Preparatul se va separa în două faze. Prima fază supernatantul este separat de cea de-a doua fază, care conține colonia de microbi. Faza ce conține colonia de microbi urmează a fi reemulsionată și incubată din nou. După care supernatantul se împreună cu faza reemulsionată. Se filtrează și se obține soluția filtrată, prima diluție centezimală. [26]

Fig. 6.1.6 – Remediile Carbo vegetabilis și Carcinominum din colecție

Iar nosodele complexe sunt uscate și introduse în mojar. După obținerea unei pulberi fine se adaugă apă distilată, alcool de 950 și glicerină în cantități egale de 10 ori mai mult decât materia primă utilizată. După ce amestecul a fost lăsat 48 de ore la rece, se continuă cu procesele de centrifugare și decantare asemănătoare cu cele ale nosodelor simple. [26]

Urmează apoi controlul sterilității remediilor homeopate, iar pe parcursul procesului de preparare trebuie să se respecte condițiile de fabricare pentru a preveni infiltrarea impurităților. [26]

Procesul de obținere a sușelor se continuă cu diluții, proces care se realizează succesiv până la obținerea unor doze infinitezimale. Această diluție se realizează prin amestecarea a 9 sau 99 părți de diluant cu o parte de din diluția inițială. Tinctura mamă este notată ca și diluția D1. [26]

Aceste triturații sunt utilizate în cazul materiilor insolubile în alcool sau apă. [34]

Tehnica de triturație constă în introducerea într-un mojar a unui gram sau a 0.1g de pulbere fină și a 9 sauu 9.9 de grame de pulbere de lactoză. Inițial se adaugă un sfert din cantitatea de substanță și se mojărează cu ajutorul unui mojar 10 minute. Se continuă a se adăuda 2/3 și ultima parte din substanță treptat. După adăugarea fracționată a cantității de lactoză se va tritura timp de 6-7 minute, viguros. Urmând ca pulberea depusă pe pereții mojarului a se îndepărta timp de 3-4 minute și se repetă mojararea anterioară. Timpul de realizare a acestei tehnici de lucru este de o oră. În urma procesului de mojarare se obține o triturație idecimală sau centezimală. Iar pentru obținerea următoarei triturații se va lua 1 gram din prima triturație și se va amesteca cu 9/99 părți de substanță. Procesul este asemănător și pentru următoarea triturație. [26,34]

Începând cu a 6-a diluție decimală, a 3-a centezimală proprietățile substanței utilizate inițial nu mai poate fi depistată prin metode analitice. [26]

Mojarele utilizate în această etapă de preparare sunt confecționate din diverse materiale: agat, porțelan, oțel. Astfel de materiale, din care sunt confecționate mojarele, sunt necesare a fi rezistente pentru a preveni introducerea unor particule microscopice de pistil sau mojar în preparat în cazul substanțelor tari care necesită sfărâmarea lor. [26]

În urma procesului de “mojarare” se propagă căldura, ce favorizează “dizolvarea” particulelor. Deși pare eficientă tehnica de triturație prezintă incovenientul de contaminare a preparatului, de aceea se va prefera utilizarea diluției în locul triturației. Este important ca mojarul și pistilul să fie curățate cu ajutorul unei perii și cu apă caldă, iar opțional se poate folosi un detergent. După care se va utiliza alcool și uscate la etuvă. [26]

Diluția o altă metodă alternativă de preparare, se realizează progresiv și pentru fiecare preparat în parte. În homeopatie sunt specificate două tipuri de diluții homeopatice: centezimale, decimale. [26]

Diluțiile decimale se prepară în raport de 1 parte din substanță activă cu 9 părți solvent, iar cele centezimale o picătura din diluția inițială cu 99 picături de solvent. Preparatul în cazul ambelor diluții se va agita, pentru a asigura îmbinarea corectă a celor două componente ale remediului homeopat. Diluțiile decimale sunt notate cu X, iar cele de centezimale fiind notate cu C. Introduse chiar înainte de decesul părintelui homeopatiei au fost și cele cincuantamilesimale, notate cu LM sau Q. [26,24,30]

Fig. 6.1.9 – Ponderea remediilor homeopate în funcție de …

Acest tip de diluții cincuantamilesimale prezintă avantajul de a avea o dinamizare mică inițial și care progresează până la obținerea unei potențe mari. Diluțiile LM se pot administra des, zilnic, pe o perioadă scurtă de timp. [30,35]

Procesul de preparare este unul complet față de cel pentru diluțiile centezimale sau decimale. În primă fază se vor prepara trei triturări treptate din tinctura mamă sau a substanței inițiale. În fiecare etapă se va obține o picătură sau o granulă, după care se va adăuga peste 100 de grame de lapte sau zahăr și se mărunțește timp de 60 de minute. [30]

Obținerea tincturii mamă prin dizolvarea unei granule obținute din cea de-a treia triturare cu 500 picături de soluție, compusă din 100 de picături de alcool și 400 de picături de apă distilată. După care se agită cu scopul favorizării procesului de dinamizare. [30]

Prima potență (LM/1) se va obține pornind de la dizolvarea unei picături din această soluție cu 100 picături de alcool, urmând a se agita de 100 de ori. Iar pentru următoarea potență, se introduce o picătură din potența LM/1 sau potența mamă împreună cu 10 globule într-o eprubetă. Din soluția obținută se va lua o picătură și se va amesteca cu una de apă distilată. Remediul obținut se va agita de 100 de ori. Procesul de preparare se va repeta la fel și pentru a treia, a patra sau a cincea potență. [30]

Atât Hahnemann cât și Melanie D’Hervilly au avut o preferință în utilizarea frecventă a diluțiilor centezimale. Acest tip de diluție vindecând o mare parte din cazurile cu Sulphur. [30]

Potențarea, constă în etapa de diluție și agitare. Nouă părți solvent lichid(alcool) sau pulbere(lactoză) se reunesc cu o fracțiune din substanța mamă, după care urmează să fie agitată după cele 46 de reguli; printre care se numără și după ritmul inimii, aceasta fiind prima diluție D1. Diluția D2 constă în dizolvarea unei părți din prima diluție D1 cu nouă părți de solvent. Diluțiile vor fi din ce în ce mai mari cu cât substanța cu care se lucrează este puternic activă. La final rezultă diluții din ce în ce mai mari, astfel că particulele din diluția cu care am început inițial nu mai coincid cu particulele din cea finală. [2]

Odată finalizată etapa de potențare, substanța va fi incorporată în diferite forme farmaceutice; cum sunt spre exemple pilulele, cremele, unguente sau chiar și în apă. [30]

Deși procesul de diluție a fost folosit cu scopul de a evita apariția toxicității substanței, Hahnemann a regândit acest proces ca un transfer al informației sau energiei vitale de la remediile mai puțin diluate la cele mai diluate. Din punctul de vedere al homeopaților, diluentul este cel care are rolul de a memora proprietățile caracteristice tincturii mamă. [27]

Acest proces de sucusare poate fi considerat valabil în cazul diluțiilor succesive și necesar a fi respectată pe parcursul procesului, ritmicitatea lor. Procedeu ce constă în agitarea remediului, prin lovirea acestuia de o suprafață dură și elastică, cu scopul dizolvării și omogenizării. Biblia era foarte des utilizată de către Hahnemann în realizarea acestei etape de sucusare, deoarece aceasta îndeplinea cele două cerințe (suprafață dură și elastică). Hahnemann a privit acest proces precum o “încărcare cu energie” a preparatului din partea substanței utilizate. Iar numărul de sucusiuni să se rezume la 50-100 de ori, depășirea numărului lor considerând-o ca pe o intensificare a proprietăților preparatului. Pe parcursul acestei etape o condiție esențială a acestor agitări era a se face obligatoriu în ritmul inimii. [26,24,31,35]

Sucusiunea se poate realiza manual sau cu ajutorul agitatoarelor mecanice în cazul diluțiilor. Iar pentru triturații se utilizează malaxarea îndelungată. Flacoanele fiind necesar a fi umplute 2/3, pentru a putea realiza o potențare corectă. Părerile specialiștilor sunt împărțite în ceea ce privește mediul favorabil în realizarea sucusărilor. Alcoolul este considerat de unii ca fiind favorabil, iar alții socotesc apa sau un complex de apă-alcool. Alcoolul din complex fiind prezent în proporție de 15%. [27,34]

În cazul diluțiilor până la 30CH/ 60 DH se pot utiliza două metode: Hahnemann și Korsakov.

Metoda flacoanelor multiple sau Hahnemann este și în prezent cea mai des utilizată, întrucât poate fi utilizată atât în cazul diluțiilor decimale cât și cele centezimale. Astfel de metodă constă în adăugarea unei picături de tinctură-mamă în flaconul ce conține solvent- alcool de 700, în funcție de scara de interes prin care se dorește a se prepara decimală sau centezimală. Urmează apoi procesul de sucusare. Proces ce constă în agitări dese în concordanță cu ritmul inimii de maxim 100 de ori, pe suprafețe potrivite. Picătura utilizată în prepararea diluției dorite prim această metodă este denumită minimum. Astfel se va obține prima diluție, 1DH sau 1CH, iar pentru prepararea următoarei diluții se va utiliza o picătură din diluția obținută anterior și se continua la fel ca în prima etapă procedeul până la obținerea diluției de remediu homeopat dorit. [27,34]

Metoda Korsakov se prepară în raport de materie: solvent 1 la 50000, procesul realizându-se într-un singur flacon de unde se poate deduce și denumirea metoda flaconului unic. Această metodă este aplicabilă doar pentru diluțiile centezimale. Procesul de preparare a remediilor se va realiza în același flacon. Tehnica de lucru constă în introducerea tincturii în flacon folosit pentru obținerea diluției dorite, după care se agită și conținutul flaconului se aruncă. Lichidul ce a rămas pe pereții flaconului, datorită fenomenului de aderență, reprezintă 1/100 din volumul de lichid anterior. În obținerea diluției următoare flaconul utilizat anterior se va umple cu solvent de 100 de ori mai mult decât cel inițial, la semn și se va supune sucusării din nou. Diluțiile se vor prepara de asemenea în trepte succesive. [34]

Cele două metode prezintă un grad de diluare diferit, astfel prin metoda Korsakov se vor obține diluții joase datorită fenomenului de aderență, calității sticlei flaconului și sucusiunilor aplicate. Iar potența diluțiilor obținute prin metoda Hahnemann va fi mai mare. [34]

Potențarea sau dinamizarea este foarte des întâlnită în obținerea remediilor homeopate. Prin această noțiune de potențare/dinamizare se înțelege că în componența remediile homeopate se găsesc diverse substanțe provenite din tinctura mamă. Multe dintre aceste remedii trec repetat prin procesul de diluție ele conținând doar câteva molecule, în timp ce altele sunt atât de diluate în măsura în care nu se poate găsi nici o moleculă prezentă în compoziția lor. [27]

Alte forme farmaceutice utilizate des în medicina homeopată sunt: globulele, granulele, picături, poțiuni, comprimate, unguente, supozitoare, soluții injectabile în practica veterinară, ovule sau soluții buvabile. [34]

Granulele au formă sferică și sunt produse din substanțe precum zaharoza, lactoza sau amestec de zaharoză-lactoză. Forma sferică a granulelor asigură la suprafața lor o distribuire uniformă a diluției. Necesar a fi administrate la un interval de 1-2 ore între mese și a nu fi înghițite direct, ci lăsate a se dizolva în cavitatea bucală. [34]

Globule au formă sferică ca și granulele, dar sunt de 10 ori mai ușoare decât acestea. Administrarea se face o singură dată. Prepararea constă în introducerea a cinci picături de diluție peste globulele inactive. Picăturile se vor introduce pe pereții flaconului, nu direct peste globule. Agitarea se realizează timp de 5 minute sub formă de “∞” până când toate globulele vor fi impregnate. Globulele ce se lipesc de pereții flaconului se usucă prin uscarea lor pe o hârtie de filtru. [34]Deși „mecanismul” preparatelor homeopate rămâne în continuare o enigmă pentru specialiști. Este important să percepem homeopatia ca o medicină paralelă cu alopatia, ci nu ca un miracol divin capabil de a vindeca orice boală, precum și Hahnemann însuși a afirmat. [26]

Fig. 6.1.10 – Remedii homeopate care mai sunt utilizate în prezent din colecția de remedii homeopate a Muzeului de Istorie a Farmaciei din Sibiu

VI.1.1 Cactus grandiflorus

Specie ce face parte din familia Cactaceae, de asemenea se mai găsește și cu denumirea Selenicereus grandiflorus. Denumirile comune sub care această specie de cactus se întâlnește este de cactus cu floare mare, regina nopții, cactus cu miros dulce și cactus de vanilie. [36,25]

Figură Eroare! În document nu există text cu stilul precizat.-2

Fig. 6.1.1 Remediul Cactus – Descriere din cadrul

Întâlnit foarte des în diferite zone din America Centrală, precum și în Vestul Indiei. Utilizat în practica homeopată ca și remediu pentru patologii reumatice, traumatisme, menstruație dureroasă, dar în special pentru afecțiunile cardiace. Medicul ce a utilizat acest remediu pentru prima dată în tratarea afecțiunilor cardiace a fost medicul german Scheere. [37]

Principalele părți ale acestei specii de cactus recoltate sunt tulpinile tinere și florile. Aceste fragmente din plantă sunt colectate pe timpul verii de preferat luna iulie, apoi mărunțite și lăsate la macerat în alcool. [25]

Pentru obținerea tincturii-mamă se va recurge la procesul de macerare timp de patru zile. Extractul este necesar a fi utilizat cât mai proaspăt în prepararea remediului, datorită eventualității ca acesta să-și piardă efectul odată cu trecerea timpului. Raportul extract: alcool va fi de 1 la 4, după care urmează ca remediul obținut să fie filtrat. [37]

Tulpină crudă și florile de Cactus grandiflorus sunt bogate în principii active precum: betanine și flavonoid glicozide. Flavonoid glicozide de tipul narcisină, cacticină, rutozidă, hiperozidă și grandiflorină. În urma unor studii clinice realizate de câțiva cercetători din India s-a demonstrat efectul antiaritmic și antihipertensiv datorită prezenței acestor flavonoide în compoziția chimică a plantei. [37]

Simptomele bolnavul căruia este necesar a i se administra aceste remediu trebuie să coincidă cu cele ale profilul acestui remediu: trist, îngrijorat de propria stare de sănătate, temător, singuratic. Cele mai des întâlnite simptome la persoanele cardiace ce duc la o corespondență cu acest remediu sunt constricția toracică, durere în piept până la brațul sau mâna stângă asociată cu amorțeală, în timpul crizelor capătă o paloare cadaverică, dispnee, palpitații dese ce se acutizează în poziție orizontală în special pe partea stângă, puls neregula, tulburări de vedere, transpirații reci, scăderea tensiunii arteriale. [25,38]

Acesta fiind indicat spre exemplu pentru afecțiuni cardiace precum: angină pectorală, hipertrofia cardiacă, insuficiență coronariană, anevrism de aortă, palpitații. [38]

Mecanismul flavonoidelor constă în influența pe care o exercită asupra metabolismului calciului mușchiului cardiac, ele îmbunătățind proprietatea contractilă a acestuia și promovând un ritm normal al inimii. De asemenea ele au rolul de a reduce stresul oxidativ și de a repara țesutul conjuctiv lezat al foiței endoteliale ce învelește miocardul, vasele limfatice și sangvine. Iar hiperozida prezentă și ea de asemenea în compoziție a dovedit un efect antimutagenic și anticarcinogenic în urma mai multor studii făcute. Sucul proaspăt al acestui cactus poate determina în contact direct cu pielea iritație asociată cu prurit și pustule, iar ingestia lui poate determina senzație de arsură însoțită de greață și vomă. [37]

Remediul Cactus grandiflorus în comparație cu alte remedii homeopate cardiotonice nu determină iritații ale mușchiului inimii (Strophanthus) sau gastrice (digitalice). Iar în doze mari nu produce paralizia mușhiului inimii precum Aconitum. În urma rezultatelor favorabile obținute remediul se află încă în faza de studiu.[37]

VI.2 Evoluția homeopatiei în prezent

În ciuda criticilor provenite din partea scepticilor, homeopatia a reușit să supraviețuiască și să se dezvolte pe parcursul timpului. Medicina convențională fiind obligată datorită criticilor provenite din partea lui Hahnemann, să renunțe la tratamentele ce puneau în pericol viața pacientului și a se axa pe partea științifică. Renunțarea la astfel de tratamente barbare a dus la apariția unor noi metode de tratament. Evoluție ce a avut ca și consecință scăderea renumelui pe care homeopatia reușise să și-l obțină în rândul populației, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX-lea. [27]

Urmând ca în anul 1970 situația să ia o turnură cu totul neașteptată, medicina eroică împreună cu medicina alternativă reușind să renască din propria cenușă. În prezent homeopatia are în continuare un impact foarte puternic în țările dezvoltate precum SUA, Germania, Franța sau Marea Britanie. [27]

În locul de baștină a lui Hahnemann, Germania, homeopatia nu a fost exclusă în întregime. În anul 1970, 24% din populația Germaniei au apelat la homeopatie. Iar în 2009, a ajuns la 57% din populație, urmând ca în 2013 să ajungă la valoarea de 60%. În proporție de 50% din medicii de familie din Germania recomandă pacienților a folosi medicina homeopată ocazional. Cele mai condiții prin care sunt tratate cu ajutorul remediilor homeopate de către medicii de familie sunt răceala, gripa, problemele gastrointestinale sau insomniile. [27]

În Germania, printre medicamente care le sunt administrate copiilor 26% sunt cele alternative, iar 53.7% sunt cele de natură homeopată. [27]

În Franța, 10% din populație primește o rambursare pe an pentru un preparat homeopat. Aproximativ 44% dintre specialiști din domeniul sănătății precum moașe, dermatologi sau medici de familie administrează pacienților remediile homeopate. Remediile homeopate reprezentând 5% din totalul de medicamente utilizate în Franța. Tratamentele homeopate sunt estimate la o valoare de 279 de milioane de euro pe an, echivalentul a 0.3% din cuantumul consumului total de droguri din Franța. [27]

În Marea Britanie, homeopatia a fost protejată de către casa regală încă din secolul al XIX-lea. Prințul Charles este un adept loial al homeopatiei. În prezent doar 2 din 5 spitale homeopate mai funcționează. Doar 10% dintre medicii practicanți apelează la remediile homeopate în tratarea pacienților. Homeopatia este aprobată de către medicii de familie în medie de 15% și doar 10% dintre ei le utilizează doar pentru ei. În ultimii zece ani, Serviciul Național de Sănătate a investit din ce în ce mai puțini bani în folosirea remediilor homeopate. [27]

În Europa, homeopatia este considerată o medicină alternativă populară. Vânzările anuale a remediilor în Uniunea Europeană depășesc un milion de euro. Țările precum Franța, Germania, Spania, Belgia, Olanda, Marea Britanie sau Polonia furnizează 90% din totalul de cheltuieli. [27]

În SUA, homeopatia este în continuă dezvoltare după declinul de la sfârșitul secolului XX. În America există 30 de școli de homeopatie cu scopul pregătirii viitorilor medici specializați în homeopatie. Iar 10% din populație apelează la homeopatie pe fiecare an. Între 19 și 29% dintre naturopații americani folosesc homeopatia de cele mai multe ori. [27]

India, o țară unde homeopatia a fost și este în continuă creștere de la introducerea ei în secolul XVIII-lea. În 1973 guvernul indian aprobă oficial homeopatia și înfințează Consiliul Central de Homeopatie. În prezent 200000 de medici homeopați practică această medicină alternativă, fiind cea mai populară medicină la care se recurge de către populația din India. După medicina convențională și Ayurveda. Popularitatea homeopatiei diferă în funcție de țară. În urma unor statistici realizate Germania este țara cu cel mai mare procent de utilizare, urmată mai apoi de Marea Britanie și Canada. Cu toate că doar 1.5% din populație se consultă cu un medic homeopat. Popularitatea este reflectată și cu ajutorul firmelor producătoare de remedii homeopate precum Boiron, care are o cifră foarte mare de vânzări dintre producători. [27]

De asemenea recunoașterea și reglementările legale diferă de la o țară la alta și care se schimbătoare. Spre exemplu în țări din sudul Europei sau Austria doar medicilor, chirurgilor veterinari sau medicilor stomatologi le este permis să practice homeopatia. Iar în țări precum Germania doctorii pot obține specializări suplimentare în homeopatie prin înscrierea la cursuri recunoscute. [27]

În Germania, Spania sau Polonia, homeopatia este predată la nivel universitar. Sistemele de asigurări de sănătate publice sau private din majoritatea țărilor decontează și tratamentele homeopate. [27]

CAPITOLUL VII – Patrimoniul homeopatiei în cadrul Muzeului Național Brukenthal

La 20 de ani după plecarea sa din Sibiu, consemnează noua sa teorie- homeopatia. [32]

“Bijuteria” Muzeului de Istorie a Farmaciei din Sibiu o reprezintă colecția vastă de homeopatie care este deținută până în prezent, ce ne reliefează importanța istorică a remediilor de natură homeopată utilizate pornind de la sfârșitul secolului al XIX- lea până la prima jumătate a secolului al XX- lea. [33]

Fig. 7.1 Colecția de remedii homeopate

În urma deciziei Ministerului Sănătății din 1950-1951, toate obiectele de colecție din domeniul farmaciei din diferite locații ale țării au fost arondate Muzeului Brukenthal. Stocate timp de 20 de ani în cadrul muzeului, urmând ca mai apoi să fie expuse în clădirea recent amenajată și restabilită special cu acest scop; clădire în care se află în prezent muzeul. [32]

Vestigiile provin din mai mult de 70 de farmacii, dar și de la diverse persoane care au adăpostit aceste obiecte de colecție sau diferite unități medicale din țară. [32]

Aceste rămășițe de colecție provin din farmacii și instituții din localități precum Brașov- Farmacia numărul 1,3și 4; Cluj- Institutul de Medicină și Farmacie; Iași- Centrofarm; Târgu Jiu- Farmacia nr.1; Timișoara- Farmacia 1,2,4,11 și Centrofarm. Totuși localitatea cu cea mai mare contribuție la realizarea acestor colecții o are Sibiu, datorită farmaciilor care și-au desfășurat activitatea în această regiune a Transilvaniei. Farmacii antice precum “ La Ursul Negru”, “La Vulturul Negru”, “La Îngerul” sau “La Coroana”. [32]

Obiecte ca preparate medicamentoase, instrumente de laborator, borcane, sticluțe, cărți și multe altele își au originea din farmacii sau diverse unități de furnizare din colțuri ale Europei: Dresda, Viena, Londra, Stuttgart. Colecția este una vastă și deosebită cu caracter european, dar majoritatea obiectelor provenind din Imperiul Austro-Ungar. [32]

Colecție ce conține un număr de 6642 de piese, ce aduce dovezi valoroase despre progresul îndeletnicirii de farmacist. Farmaciștii din trecut având rolul atât de a prepara, cât și de a experimenta diverse preparate în favoarea bolnavului ce suferea de diverse patologii. [32]

Un mojar de bronz pe care a rămas inscripționat anul 1957 reprezintă cel mai obiect al Muzeului de Istorie A Farmaciei. Recipiente farmaceutice precum borcane de lemen, porțelan, cristal sau faianță ce au inscripționate denumirea medicamentelor sau încă au și în prezent preparatul intact sunt atestări ale progresului în materie de medicație. [32]

Totalitatea bunurilor aflate în patrimoniul muzeului ne înfățișează prin diversele sale obiecte și instrumente gradul de dificultate în formularea panaceului concomitent cu dezvoltarea teoriilor farmaceutice sau medicale, dar și a tehnicii și procedeelor în mare parte. [32]

Muzeul dispune și de anumite documente valoroase, cum sunt: prima ediție a Farmacopeei Române, maghiare, francez, austriece, rusești sau militare, rețetare, tratate de botanică și scurte însemnări farmaceutice. [32]

Fig. 7.3 și 7.4

Un loc aparte în cadrul colecției muzeului îl ocupă totalitatea bunurilor utilizate în homeopatie ce conține 2915 piese, fapt ce ne înfățișează interesul pe care oamenii l-au arătat față de homeopatie. Lucru deloc surprinzător datorită popasului relativ scurt, de un an și jumătate pe care Hahnemann la făcut în Sibiu pe parcursul domniei baronului Samuel von Brukenthal. Pe eticheta flacoanelor sunt precizate: originea materialului utilizat. Surse cum au fost spre exmplu laboratoare Leipzig, Londra, Budapesta sau Viena, fapt ce demonstrează reputația pe care homeopatia începe a o căpăta în Sibiu. [32]

Inventarul este clasificat atât pe tipuri cât și pe unitatea de componente din colecție: instrumentarul de laborator- 842 piese; piese și aparatură caracteristică- 61 piese; recipiente farmaceutice- 2157 piese; cărți și diverse documente de specialitate- 167 piese; mobilier caracteristic și accesorii- 21 piese; instrumente, aparate și accesorii medicale- 157 piese, materiale decorative și diverse- 283 piese, inventar homeopatic- 2910 piese. În inventarul homeopatic se regăsesc preparate ce conțin substanțe cu caracter toxic și stupefiant- 74 piese și preparate de natură vegetală, animală și minerală- 2836 piese. [32]

Fig. 7.5 și 7.6 – Trusă mobilă de homeopatie din colecția muzeului

Ansamblu de remedii homeopate din cadrul muzeului este în număr de 525 de remedii, obținute din materii prime variate: 296 remedii vegetale, 30 remedii organice, 187 remedii chimice și 12 bioterapice. [33]

Formele farmaceutice sub care aceste remedii au fost preferat a fi administrate și preparate sunt sub formă de: tincturi-mame de proveniență vegetală sau animală, ce au fost notate cu θ; pulberi, soluții, globule, granule și tablete. Deseori se apelează la calea orală în detrimentul altor moduri de administrare. Forme farmaceutice care se pot administra pe cale orală sunt: picături pentru tincturile mamă și diluțiile mici, granule pentru diluțiile de tip centezimal sau în cazul triturațiilor- pulberi. Diluțiile și triturațiile au fost cele două metode principale de preparare în obținerea acestor categorii de forme farmaceutice. Cu excepția remediilor precum Mormodica balsamina, Rosmarinus officinalis sau Uva ursi ce conțin un complex de remedii, dar preparate la diluții mici și într-un singur flacon; mare parte din remedii homeopate sunt produse în cantități separate. [33]

Remediilor chimice compuse le sunt atribuite denumiri în funcție de metoda de preparare, cum sunt spre exemplu remediile: calcium carbonicum Hahnemanni, causticum Hahnemannii, hepar sulfuris Hahnemanni sau mercurius solubilis Hahnemanni. [33]

Fig. 7.7 și 7.8 -O parte din colecția de remedii homeopate de origine minerală

Majoritatea remediilor din colecția homeopată sunt de proveniență vegetală. Tinctura mamă reprezintă punctul de plecare în obținerea remediilor, soluțiile și pulberile predomină ca număr. Iar formele farmaceutice de tipul globule, granule și tablete sunt în număr mai redus prezente. [33]

În raport cu baza homeopată, 97 de remedii din aceasta au fost descoperite și utilizate încă de la început de către Hahnemann. Primul remediu, China a reprezentat unul dintre motivele care au condus la înfințarea homeopatiei și care este prezentat în colecție sub formă de remediu de bază- tinctură mamă. [33]

Modul în care au fost păstrate aceste obiecte de colecție este una bună, preponderent din ele prezintă urme sau cantități însemnate de preparat. Colecția din cadrul muzeului prin reprezintă un tezaur istoric, pentru cei doritori de a cunoaște o mică parte din istoria homeopatiei ce s-a dezvoltat în spațiul românesc și pe continentul european. Și care a supraviețuit de-a lungul multor evenimente atât din istoria noastră, dar și cea a Europei. [33]

Concluzii

Bibliografie

Păpureanu AM, Rosenberg L – From Mineral to Homeopatic Remedy-Celebrating 240 years since Samuel Hahnemann (1755-1843) came to Sibiu as “medicine candidate and librarian of his excellency Baron Brukenthal” between 1777 and 1779, 2017, 1-14.

Lux I – Hahnemann, fondatorul homeopatiei, și Sibiul, Convergențe transilvane, 1997, 6: 33-44.

Baurd J- Homeopathie, quelques pages d’histoire, Ed. Lyon, 1980, 8-21.

Caspari – Dr.’s homoopathiser Haus-und Reisearzt, Leipzig, Baumgartners Buchhandlung, 1856.

Crișan V – Samuel Friedrich Christian Hahnemann in Hermannstadt, Document Homeopathica, Wilhem Maudrich Verlag, Wien-Munchen Berlin1991, Bd.11, 17-24.

Crișan V, Ispas R – Samuel Friedrich Christian Hahnemann, creatorul homeopatiei, și timpul petrecut de el la Sibiu între anii 1777-1779, în Sibiul Medical(1), 1991, 76-81.

Elwert JK – Nachrichten von dem Leben(…)deutscher Arzte, Hildescheim, 1779, abgedruckt bei HAEHL, Samuel Hahnemann, sein Leben und Schaffen, Leipzig, 1922, 12.

Hahnemann S – Apothekerlexikom, Leipzig, 1793-1798, bei Lebrecht und Crusius, Bd.I-II.

Hahnemann S – Deo Tutelari Samuelis de Brukenthal Sacrum, Biblioteca Brukenthal Sibiu, Manuscrise A15.

Hahnemann S – Organon der Heilunst, Dresden, 1824, in der Amoldschen Buchhandlung.

Hahnemann S- Selbstbiographie, Biblioteca Brukenthal Sibiu, Manuscrise 147/1908.

Herhert H – Briefe des Freiherrn v. Brukenthal, în: Archiv fur Siebenburgische Landeskunde, 3 Heft, 1903.

Tischner R – Hahnemann in Hermannstadt, în: Allgemeine Homoopathische Yeitung, Bd.203,349-354.

Zielgluer von,Ferdinand, Geschichte der Freimaurerloge zu den drei Seeblattern in Hermannstadt (1767-1790), în: Archiv fur Siebenburgische Landeskunde, vol.XII 1874, vol XIII 1876.

Arhivele Statului Sibiu, fond Magistrat Sibiu 297/1776.

Brukenthalsches Hausarhiv, Alphabetischer Katalog der Brukenthal’-schen Bibliothek angelegt um 1780 von Michael Soterius von Sachsenheim (und Samuel Hahnemann?), Lose Bogen 285 BI, 87 C.D.

Lexikon der Siebenburger Sachsen,Wort and Welt Verlag, Innsbruck, 1993, 88,370.

Bradford Lindsley Thomas – Viața și scrisorile doctorului Samuel Hahneman, Ed.Graphite, 2010, pp.19-29.

Jutte R – Samuel Hahnemann. The Founder of Homeopatthy, Ed. Dtv, Munich, 2005.

Haehl Richard, Samuel Hahnemann – His Life and Work, Vol. I, Ed. London: Homeopathic Publishing Company ,1973, 3-22.

https://en.wikipedia.org/wiki/Joseph_von_Quarin, accesat la data de 02.01.2018.

http://www.mariusradu.ro/homeopatie/istorie/samuel-hahnemann, accesat la data de 9.12.2017.

Banu M-Studii și comunicări 29 științe natural, Ed.Sibiu, 2004, 265-296.

Chrilă T, Bungețianu Gheorghe – Manual de homeopatie, Ed. Medicală,1983, pp. 7-111.

Lockie A – Encyclopedia of homeopathy, Ed. DK, 2006, 12-185.

Eșianu S, Laczko-Zold E – Medicamente homeopate, Târgu Mureș, 2017, 11-65.

Edzard Ernst – Homeopathy the undiluted facts, Ed. Springer Nature, Elevția, 2016, 3-127

Carlston M – Classical Homeopathy, Medical Guides to Complementary and Alternative Medicine, Ed. Churchill Livingstone, 2002, pp 23-

https://www.mariusradu.ro/homeopatie/teorie/miasme-si-boli-cronice , accesat la data de 05.04.2019

Zapata C, Angel M – Homeopatia, Ed. All, București, 2009, 13-130.

Iftime A, Iftime O – Homeopatia. Știință? Credință? Medicină? Magie?, Ed. Evanghelismos, București, 2014, 13-21.

Ban M – Colecția de Istorie a Farmaciei, Studii și comunicări. Științe Naturale, 1998, 27:

Ban M – Remedii homeopate de bază în colecția muzeului de istorie a farmaciei din Sibiu, Acta Mvsei, 2007, 3:149-150.

Mogoșanu G, Bejenaru L, Bejenaru C, Popescu H – Homeopatie pentru farmaciști, Ed. Sitech, Craiova, 2014, 23-84.

Joly P- Les annales homéopathiques françaises. Numéro 2, Ed. A.H.P., 1981, 70-74.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Selenicereus_grandiflorus, accesat la data de 15.06.2019.

Sumit S, Vasim K, Ravindra KV et al – Cactus grandiflorus: A homeopathis remedy for cardiac ailment, Indian Journal of Pharmacy and Pharmacology, 2015, 2:74-80.

Basarab NM – 150 remedii homeopate vegetale, Ed. Sport- Turism, București, 1984, 41-42.

Jurj G -Incursiuni în homeopatie. Studii și articole.Volumul 1, Ed. Tritonic, București, 2017, 17-

Jurj G – Autori și scrieri arhivate de Hahnemann la Sibiu între 1777-1778 la biblioteca Brukenthal

Radu Teuceanu – Preocupări de colecționare în Transilvania iluministă: Baronul Samuel von Brukethal (1721-1803) (teză de doctorat), 2012, Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, pag.56-134.

http://homeoint.org/books4/close/chapter17.htm, accesat la data de 16.06.2019.

Coreea AD, Quintas LEM, Siquera-Batista R – Similia similibus curentur: notacao historica da medicina homeopatica, Rev Ass Med Brasil, 1997, 43(4): 347-351.

https://homeopathy360.com/2017/01/21/samuel-hahnemann-paracelsus/, accesat la data de 17.06.2019.

Listă figuri

Figura 1- https://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&source=imgres&cd=&cad=rja&uact=8&ved=2ahUKEwj47b_11_TiAhWSMewKHbU4Br0QjRx6BAgBEAU&url=https%3A%2F%2Fpixels.com%2Ffeatured%2F1-samuel-hahnemann-german-physician-.html&psig=AOvVaw241NqRTTQbWs81uj2Lqf3h&ust=1561004194353124

Figurile 2,3 – sursă Muzeul de Istorie a Farmaciei

Figura 1.1 https://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&source=images&cd=&cad=rja&uact=8&ved=2ahUKEwi9jqL32PTiAhVFr6QKHV0GDNAQjRx6BAgBEAU&url=%2Furl%3Fsa%3Di%26rct%3Dj%26q%3D%26esrc%3Ds%26source%3Dimages%26cd%3D%26ved%3D%26url%3Dhttps%253A%252F%252Ftheculturetrip.com%252Feurope%252Fgermany%252Farticles%252Fthe-top-8-things-to-see-and-do-in-meissen-germany%252F%26psig%3DAOvVaw1e7FT8bEdAOyi6jQo907_h%26ust%3D1561004457946741&psig=AOvVaw1e7FT8bEdAOyi6jQo907_h&ust=1561004457946741

Figura 3.1 – https://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&source=images&cd=&ved=2ahUKEwj629-Q3PTiAhUEyKQKHZaED-4QjRx6BAgBEAU&url=https%3A%2F%2Fro.wikipedia.org%2Fwiki%2FFi%25C8%2599ier%3AJohann_Michael_Soterius_von_Sachsenheim_the_Younger.jpg&psig=AOvVaw2URhtDgKxLOD_SV4nWPHj7&ust=1561005320121585

Fig. 3.2 – https://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&source=images&cd=&ved=2ahUKEwjth-_k3PTiAhXQCewKHcfSBJcQjRx6BAgBEAU&url=https%3A%2F%2Fro.wikipedia.org%2Fwiki%2FSamuel_von_Brukenthal&psig=AOvVaw1drFPv_n6XVx8uWh6Ayi2X&ust=1561005499115404

Fig. 4.1 – sursă carte Jurj Gheorghe – Incursiuni în homeopatie, volumul 1

Fig. 5.1 – sursă proprie

Fig. 6.1.1 -sursă proprie

Fig. 6.1.2 -sursă proprie

Fig. 6.1.3 -sursă proprie

Fig. 6.1.4 -sursă proprie

Fig. 6.1.5 -sursă proprie

Fig. 6.1.6 -sursă proprie

Fig. 6.1.7 -sursă proprie

Fig. 6.1.8 -sursă proprie

Fig. 6.1.9 -sursă proprie

Fig. 6.1.10 -sursă proprie

Fig. 7.1 -sursă proprie

Fig. 7.2 -sursă proprie

Fig. 7.3 -sursă proprie

Fig. 7.4 -sursă proprie

Fig. 7.5 -sursă proprie

Fig. 7.6 -sursă proprie

Fig. 7.7 -sursă proprie

Fig. 7.8 -sursă proprie

Fig. 7.9 -sursă proprie

Anexe

Anexa I. Cererea aprobată pentru accesul în arhivele bibliotecii Muzeului Brukenthal

Anexa II. Lista remediilor homeopate din colecția Muzeului de Istorie a Farmaciei Sibiu

Abrevieri

Θ = tinctura mamă

D = decimală

C = centezimală

T = triturație

N = necunoscut