MANAGEMENTUL ACTIVITĂȚILOR FORMALE, NON-FORMALE ȘI DE RECUPERARE A STĂRII DE SĂNĂTATE [304608]
UNIVERSITATEA “TRANSILVANIA” [anonimizat]-FORMALE ȘI DE RECUPERARE A STĂRII DE SĂNĂTATE
LUCRARE DE DISERTAȚIE
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
LECT. UNIV. DR. ALINA MARTOMA
ABSOLVENT: [anonimizat]
2019
[anonimizat] A HERNIEI DE DISC LOMBOSACRATE PRIN MIJLOACE KINETICE
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
LECT. UNIV. DR. ALINA MARTOMA
ABSOLVENT: [anonimizat]
2019
CUPRINS
INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………………………5
Generalități………………………………………………………………………………………………………………………………..5
Motivul alegerii temei……………………………………………………………………………………………………………….5
Actualitatea temei…………………………………………………………………………………………………………………….6
Scopul și sarcinile cercetării……………………………………………………………………………………………………..7
Ipoteza………………………………………………………………………………………………………………………………………..7
CAPITOLUL I – FUNDAMENTAREA TEORETICĂ………………………………………………………..8
I. 1. NOȚIUNI DE ANATOMIE FUNCȚIONALĂ ȘI BIOMECANICĂ………………………………………………………..8
I.2. ANATOMIA COLOANEI VERTEBRALE………………………………………………………………………………..9
I.3. CURBURILE COLOANEI VERTEBRALE………………………………………………………………………………10
I.4. ARTICULAȚIILE COLOANEI VERTEBRALE……………………….…………………….……………………………..13
I.5. SEGMENTUL MOTOR……………………………………………………………………………………………………………………21
I.6. SISTEMUL NERVOS…………………………………………………….………………………………..…………………22
I.7. MĂDUVA SPINĂRII………………………………………………………………………………………………………………………..23
I.8. SISTEMUL MUSCULAR………………………………………………………………………………………………………………….27
I.9. BIOMECANICA COOANEI VERTEBRALE………………………………………………………………………………………33
I.10. ASPECTE CLINICE ALE DURERII LOMBARE……………………………………………….……………………36
I.11. TEHNICI ȘI METODE DE RECUPERARE KINETICĂ A HERNIEI DE DISC LOMBARE…………………………………………………………………………………………………………………………………………….38
I.12. INVESTIGAȚII PARACLINICE……………………………………………………………………………………………………….43
I.13. OBIECTIVELE TRATAMENTULUI………………………………………………………………………………………………..44
I.14. MIJLOACE DE TRATAMENT………………………………………………………………………………………………………..44
I.15. [anonimizat]……………………………………………………………………………………….47
[anonimizat]……………………………………………………………51
II.1. Evaluarea pacienților……………………………………………………………………………………………………………………51
II.2. Locul și subiecții evaluării…………………………………………………………………………………………………………….51
II.3. Aparate, instalații și materialele folosite…………………………………………………………………………………..52
II.4. Metode și tehnici de cercetare……………………………………………………………………………………………………52
II.5. Planul programului de cercetare………………………………………………………………………………………………..53
II.6. Tratament kinetic…………………………………………………………………………………………………………………………53
II.7. Program de recuperare……………………………………………………………………………………………………………….54
CAPITOLUL III – PREZENTAREA, PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA STATISTICĂ A REZULTATELOR CERCETĂRII………………………………………………………………………………….63
III. 1. REZULTATE…………………………………………………………………………………………………………………………………63
III. 2. CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………………………………..68
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………..70
ANEXE………………………………………………………………………………………………………………………72
INTRODUCERE
GENERALITĂȚI.
Kinetologia reprezintă o știință biologică interdisciplinară care studiază mișcarea corpului uman și elemente anatomo-funcționale, ce utilizează mijloace specifice, nespecifice și complexe, principiile, tehnicile precum și metodele în scop sanogenetic și terapeutic.
Cordun, M. – „kinetologie medicală”, Editura Axa, 1999.
În China antică, încă de acum 4700 de ani, medicul Kong-Fu a creat un sistem de educație fizică medicală ce susține ideea că prin exerciții fizice însoțite de gimnastică respiratorie pot fi combătute numeroase boli precum: deviații ale coloanei vertebrale, anumite boli chirurgicale, calmarea durerilor și altor simptome de entorse, boli cu origine în congestii și paralizii.
Hipocrate este marele medic al antichității grecești, cunoștințele dobândite în urma unor studii, contribuie în mod cert la dezvoltarea gimnasticii, masajului și recuperării. În viziunea sa, sănătatea reprezintă un echilibru între exercițiile corporale și alimentație. Tot el valorifică pentru prima dată relațiile: mișcare-mușchi, imobilizare-atrofie musculară, precum și importanța exercițiului fizic pentru recâștigarea forței musculare.
Cordun, M. – „kinetologie medicală”, Editura Axa, 1999.
MOTIVUL ALEGERII TEMEI.
Am ales această temă “Recuperarea post-operatorie a herniei de disc lombosacrate prin mijloace kinetice” datorită curiozității aflării tendințelor actuale asupra patologiei durerilor provocate de această afecțiune dar și a ambiției de a participa activ la concepera de noi programe eficiente de recuperare pentru a ameliora această afecțiune care are o frecvență din ce în ce mai mare atât pe plan național cât și internațional.
Studiile arată ca sedentarismul, lipsa educației în igienă posturală dar și diminuarea exercițiului fizic au determinat în rândul populației de toate vârstele o creștere a incidenței herniei de disc lombosacrate, aceatsa readucând în centrul atenției importanța modalităților de utilizare a mișcării prin kinetoterapie.
În momentul de fața, hernia de disc lombară este afecțiunea de tip neurologic cea mai răsândită. Datorită afectării capacității de muncă, aceasta reprezintă o imoprtantă problemă cu repercursiuni economice și sociale.
ACTUALITATEA TEMEI.
Hernia de disc lombosacrală, prin frecvența și implicațiile ei, tinde să devină o problemă socială, constituind peste 50% din cazurile care se prezintă în cabinetele de kinetoterapie și cele de medicină de recuperare. Aceatsă suferință reprezintă pentru toate țările o incapacitate temporară de muncă, generând cheltuieli majore prin costurile de tratament.
Hernia de disc lombară, se caracterizează prin durere de spate localizată la nivelul coloanei vertebrale lombare într-un moment al vieții, datorat diferiților factori de conjunctură nefavorabilă. Studiile arată faptul că această durere apare la persoane din ce în ce mai tinere.
Gradul de actualitate al temei reiese din preocuparea permanentă pentru contribuția îmbunătățirii stilului de viață al persoanelor cu hernie de disc lombară și implicit a aplicării unui tratament adecvat. Toate acestea au ca scop final recuperarea și îndeplinirea obiectivelor propuse.
Lucrarea încearcă sa demostreze că în kinetoterapie, știință interdisciplinară caracterizată prin metode, mijloace și tehnici foarte complexe, contribuția hotărâtoare în obținerea rezultatelor o are practicarea exercițiilor de kinetoterapie în mod sistematic, cărora trebuie să li se acorde o mare importanță în cadrul procesului de recuperare.
SCOPUL ȘI SARCINILE CERCETĂRII.
Scopul cercetării îl constituie modul de desfășurare a procesului terapeutic, punându-se accent pe obținerea unor rezultate cât mai apropiate de obiectivele propuse necesare unei recuperări eficiente și calitative. Din scopul cercetării rezultă următoarele sarcini:
Documentarea bibliografică de specialitate;
Stabilirea ipotezei de cercetare;
Alegerea subiecților cercetării (selecția);
Studierea și analizarea mijloacelor folosite;
Studierea și analizarea rezultatelor subiecților la testele de evaluare inițială și finală.
Participarea la discuții cu specialiștii din domeniu (medici, profesori, kinetoterapeuți, nutriționiști);
Realizarea programului de recuperare;
Efectuarea programului de recuperare pe o perioadă de timp;
Înregistrarea și prelucrarea datelor, urmate de sintetizarea datelor în tabele și în formă grafică;
Elaborarea concluziilor/ propunerilor în funcție de valorile obținute;
IPOTEZĂ.
Pe baza rezultatelor evaluării alegem metodele, mijloacele și tehnicile de acționare specifice, eficiente în recuperarea herniei de disc lombosacrate și vom pune accent pe îndeplinirea obietivelor prin procesul de recuperare prin intermediul kinetoterapiei și electroterapiei, care au ca scop principal combaterea durerii, dezvoltarea forței musculare, a amplitudinii articulare cât și a funcționalității globale.
CAPITOLUL I – FUNDAMENTAREA TEORETICĂ
I. NOȚIUNI DE ANATOMIE FUNCȚIONALĂ ȘI BIOMECANICĂ.
I.1. Coloana vetrebrală (columna vertebralis).
Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor, acesta are rolul de a proteja măduva spinării, oferă simetrie și direcție de mișcare corpului, totodată mobilitate și stabilitate. Alături de alte segmente ale aparatului locomotor, torace și bazin, altcătuiește trunchiul, tot de ea se articulează membrele superioare, prin centura scapulară și membrele inferioare prin centura pelvină.
Complexitatea și importanța funcțională a acesteia este dată de cele 33-34 de vertebre împreună cu cele 344 suprafețe articulare, 24 de discuri intervertebrale, 365 de ligamente și 730 de inserții musculare.
(Nenciu G. – Biomecanică in Educație fizică și Sport, Editura Fundația România de Mâine, 2005, p.71)
Coloana vertebrală face parte din scheletul axial al trunchiului, fiind așezată posterior și median. Se formează prin suprapunerea a 33-34 de piese osoase numite vertebre care se găsesc la nivelul gâtului, toracelui, regiunii lombare și al pelvisului.
Măsoara în lungime în medie 73 cm la bărbați și 63 cm la femei. Lățimea sa variază, fiind maximă (în medie 11 cm) la baza sacrului. Prezintă curburi în plan sagital (antero posterioare) orientate alternativ, fie cu convexitatea anterior când se numesc lordoze, curbura cervicală (lordosis cervicis) și lombară (lordosis lumbalis), fie cu convexitatea spre posterior când se numesc cifoze, curbura toracală (kyphosis thoracica) și sacrată (kyphosis sacralis), respectiv curburi în plan frontal (curburi laterale, curbura toracală, curbura sacrococcigiană), mai puțin pronunțate cu convexitatea situată alternativ dreapta stânga.
I.2. ANATOMIA COLOANEI VERTEBRALE.
Scheletul coloanei vertebrale.
Coloana vertebrală se împarte în cinci regiuni importante. Fiecare regiune are o funcție specială și împreună, mențin stabilitatea scheletului luat în ansamblu.
Coloana vertebrală este alcătuită din 33-34 de oase, cunoscute sub numele de vertebre. Sunt 7 vertebre cervicale, 12 toracale, 5 lombare, 5 sacrale și 4-5 coccigiene. În vreme ce vertebrele cervicale, troracale și lombare sunt oase separate, vertebrele sacrale și coccigiene sunt sudate.
Caracteristici generale ale vertebrelor.
Regiunea lombară (vertebrae lumbales).
Cele 5 vertebre lombare din partea inferioară a spatelui sunt cele mai puternice vertebre ale coloanei vertebrale, acestea sunt notate între L1 și L5.
Acest lucru este important, deoarece cu cât oasele coloanei vertebrale sunt situate mai jos, cu atât trebuie să susțină o greutate mai mare a corpului. Dispunerea joncțiunilor vertebrelor lombare are menirea să permită flexarea totală a trunchiului (permițându-ne să ne atingem vârfurile picioarelor), flexarea laterală (permițându-ne să ne întindem lateral), precum și o capacitate mică de rotire (aceata are loc la nivel toracic.
Structura de bază, la fel ca in cazul vertebrelor cervicale și toracice, fiecare vertebră lombară are aceeași structură de bază, care constă dintr-un corp cilindric dispus frontal și un arc vertebral dispus posterior, care delimitează un spațiu numit gaură vertebrală.
Fiecare arc vertebral are un numar de procese. Sunt 2 procese transverse cu proiecție laterală, un proces spinos poziționat central și 2 perechi de suprafețe articulare, o pereche sus și una jos. Procesele transverse și spinoase sunt mai scurte și mai groase decât cele ale altor vertebre și sunt bine adaptate pentru inserția mușchilor mari ai spatelui și a ligamentelor puternice.
http://www.salabucuresti.ro/articole/regiunea-lombara-vertebrele-lombare.html
Fig.1. Vertebră lombară.
Caracteristici regionale ale vertebrelor.
I.3. CURBURILE COLOANEI VERTEBRALE.
Văzută anterior sau posterior, coloana este rectilinie. Văzută în plan sagital există 4 curburi care dinspre bază spre vârf sunt reprezentate de:
Curbura sacrată (cifoza sacrală – C.S.), cu concavitate anterioară;
Curbura lombară (lordoza lombară – L.L.), cu concavitatea posterioară;
Curbura toracală (cifoza toracală – C.T.), cu convexitatea posterioară;
Curbura cervicală (lordoza cervicală – L.C.), cu convexitatea anterioară.
Fig.2. Curburile coloanei vertebrale.
Curburile coloanei măresc rezistența acesteia la compresiunile axiale. Rezistența unei coloane este egală cu pătratul numărului curburilor +1. Așa, de exemplu, o coloană rectilinie are o rezistență egala cu 1, o coloană cu o curbură are o rezistență egală cu 2, o coloană cu două curburi o rezistență egală cu 5, în fine o coloană cu 3 curburi o rezistență de 10.
În fizică este cunoscut faptul ca o coloană elastică cu curburi oferă o rezistență mai mare la presiunile verticale decât o coloană perfect rectilinie. Curburile ușurează eforturile centurii musculare a coloanei.
Indicele rahidian Delmas = L/h rahiusului între S1 și atlas = 95, cu extreme normale între 95 și 96. El nu poate fi măsurat decât pe o piesă anatomică.
O coloană cu curburi accentuate posedă un indice Delmas mai mic decât 94, din contră o coloană rectiline posedă un indice Delmas mai mare decât 96. Delmas demonstrează ca o coloană cu curburi accentuate este de tip funcțional dinamic, în timp ce o coloană cu curburi șterse este de tip funcțional static.
Ontogenetic, evoluția coloanei vertebrale lombare se poate corela cu trecerea de la stațiunea patrupedă la cea bipedă.
Kapandji. A. Trunk and Vertebral Column, Vol 3, 1974, p 16.
Fig.3. Evoluția coloanei vertebrale (după Kapandji).
La o zi, coloana vertebrală este concavă anterior;
La 5 luni este încă ușor concavă anterior. Copilul își ridică trunchiul și poate să stea numai dacă este susținut. Contractura mușchilor lombari este foarte redusă;
La 13 luni devine rectilinie;
Începând cu vârsta de 3 ani se observă o discretă lordoză lombară. Aceasta se amplifică până la vârsta de 8 ani;
La 10 ani ia forma definitivă.
Coloana vertebrală are 2 proprietăți opuse din punct de vedere mecanic: rigiditate și elasticitate. Coloana vertebrală se întinde până la nivelul capului având un suport important situat în plan transversal reprezentat de centura scapulară. După TESTUT, ea este scut și protecție și punct de sprijin pentru un număr mare de viscere, în timp ce JUNGHANS o consideră punctul central al staticii corpului. Vlad Voiculescu consideră coloana vertebrală axul de susținere al întregului schelet al corpului, în timp ce Baciu o definește drept cel mai important component al aparatului locomotor de care sunt legate toate celelalte segmente ale corpului uman. La buan funcționare a coloanei vertebrale își aduc aportul echilibrul intrinsec și cel extrinsec.
Echilibrul intrinsec = rezistența elastică la tensiune a ligamentelor/rezistență elastică la presiune a discurilor;
Echilibrul extrinsec este dat de un număr mare de grupe musculare ce alcătuiesc corsetul muscular.
I.4. ARTICULAȚIILE COLOANEI VERTEBRALE (articulationes columnae vertebralis).
Coloana vertebrală reprezintă unul dintre principalele segmente ale aparatului locomotor. Piesele componente ale acestuia sunt unite între ele cu ajutorul diferitelor ligamente. În același timp coloana este unită în sus cu capul, iar în jos cu ambele laturi cu oasele coxale.
Articulațiile coloanei vertebrale sunt împarțite în douî categorii, respectiv articulațiile propriu-zise sau intrinseci și articulațiile coloanei vertebrale cu oasele învecinate sua extrinseci.
ARTICULAȚIILE VERTEBRELOR ADEVĂRATE.
Din studiul coloanei certebrale și al vertebrelor, făcu mai sus, am observat două tipuri de vertebre: adevărate și false. Vertebrele adevărate se articulează prin corpurile lor și prin procesele articulare, totodată și prin procesele spinoase, transverse și prin lamele vertebrale.
Mijloacele de unire a vertebrelor sunt, așadar, discurile discurile intervertebrale și ligamentele vertebrale longitudinale, anterior și posterior.
MIJLOACE DE UNIRE A ARTICULAȚIILOR VETREBRALE.
Discurile intervertebrale (disci intervertebrales).
Discurile intervertebrale mai sus numite și fibrocartilaje intervertebrale, acestea au forma unor lentile biconvexe ce depășesc cu puțin prin circumferința lor spațiul lenticular dintre suprafețele osoase. Înalțimea discurilor intervertebrale este variabilă, ea fiind mai mică în regiunea cervicală (3 mm) decât în cea toracică (5 mm) sau lombară unde poate atinge 9 mm.
În regiunile cervicală și lombară, discurile intervertebrale sunt mai înalte în partea anterioară, în timp ce în regiunea toracică cunt mai înalte în partea posterioară, fapt important în formarea curburilor coloanei. Dicuile intervertebrale în totalitatea lor reprezintă o pătrime din înălțimea coloanei vertebrale. Fiecărui disc intervertebral i se descriu două porțiuni, una periferică și una centrală.
Fig.4. Discul intervertebral.
Porțiunea periferică numită și inelul fibros (anulus fibrosus), este alcătuită dintr-o succesiune de straturi fibroase concentrice. Straturile fibroase sunt formate din fibre colagene predominante și fibre elastice. Straturile interne ale inelului fibros se degradează treptat și se transformă intr-o masă mucoasă lichidă. Fibrele sunt verticale la periferie, dar pe măsură ce ele se apropie de entru devin din ce în ce mai oblice. În centru unde sunt în contact cu nucleul ele sunt aproape orizontale descriind un traiect elicoidal lung ce trece de la un corp vertebral la celălalt. Nucleul se găsește încarcerat într-o lojă inextensibilă între corpurile vertebrale adiacente și inelul fibros. Acest inel formează o veritabilă țesătură de fibre ce ține nucleul sub presiune în loja sa. Structura inelului este adaptată pentu solicitările tangențiale, de rotație, de anteversie – flexie. Experiențele efectuate de Galante, au demonstrat că, rezistența la tracțiune a inelului fibros se aseamănă cu cea a tendoanelor și că ea crește de la centru spre periferia nucleului.
Porțiunea centrală numită și nucleul pulpos (nucleus pulposus), alcătuită din substanță gelatinoasă ce derivă embriologic din coarda dorsală a embrionului. Înregiunea lombară, are un diametru de 1,2 – 2 cm. este un gel transparent ce conține 88% apă și o substanță fundamentală de natură mucopolizaharidică. Histologic, nucleul pulpos este alcătui din insule de celule cartilaginoase și din fibre de colagen. Fibrele de colagen sunt fine și multidirecționale. Cantitatea colagenului crește cu vârsta. Apare o formă particulară de țesut conjunctiv. Nu există vase sau nervi în interiorul nucleului pulpos. Nucleul este compartimentat de tracturi fibroase ce pleacă de la periferie. Structura nucleului este adaptată pentru solicitările pe verticală.
Papillian, V. – Anatomia omului, volumul 1, Editura All, București, 2003, p92-93.
Presiunile exercitate pe discurile intervertebrale sunt considerabile și cresc pe măsura apropierii de sacru.
Nucleul suportă 75% din greutate, iar inelul fibros 25 %. Așadar la o presiune de 20 de kg, 15 revin nucleului și 5 inelului. Nucleul repartizează presiunea în plan orizontal asupra inelului. În poziție verticală la nivelul discului L5-S1 compresiunea verticală exercitată pe nucleu se transmite la periferia inelului cu 28 kg/ cm liniar și 16 kg/ cm2. Acetse presiuni cresc considerabil pe o coloană supraîncărcată. În flexie anterioară a tunchiului presiunea pe cm2 urcă la 58 de kg în timp ce forța pe cm liniar urcă la 87 de kg. Datorită efortului de redresare acetse valori cresc până la 107 kg/cm2 și 174 kg/cm liniar. Presiunea poate atunge valori și mai ridicate dacă o greutate se adaugă în cursul efortului de redresare, apropiindu-se de valori situate în apropierea punctului de rupere al discului. Presiunea în centrul nucleului nu este nulă nici atunci când discul nu este încărcat, fapt datorat compoziției sale hidrofile. Ca atare, el poate să reziste la eforturile ce apar în flexie și în compresiune. O data cu înaintarea în vârstă, proprietățile hidrofile ale nucleului se pierd și discul își pierde din suplețe. Inelul și discul formează o unitate funcțională a cărei eficiență este legată de integritatea ambelor elemente. Dacă presiunea din interiorul nucleului scade sua dacă etanșeitatea acestuia dispare, acest cuplu funcțional își pierde eficacitatea. Adăugarea unei presiuni pe un disc prealabil încărcat, face ca discul să treacă printr-un minim și maxim de grosime, urmând o curbă oscilantă ce se amortizează într-o secundă. La forțe prea mari fibrele nucleului se distrug.
Grosimea discului este diferită. La nivelul coloanei cervicale discul măsoară 3 mm, la nivelul coloanei toracale 5mm, iar la nivelul coloanei lombare de 9 mm. Dar mai important decât grosimea este raportul dintre înălțimea discului și cea a corpului vertebral. Cu cât raportul este mai mare cu atât mobilitatea segmentului respectiv crește. Cea mai mobilă este coloana cervicală cu un raport de 2/5 între disc și corp, apoi coloana lombară cu un raport de 1/3, în fine coloana toracală cu un raport de 1/5. Pe secțiuni sagitale se observă că nucleul discului nu este situat în centru. Dacă se împarte lungimea antero-posterioară a discului în 10părți egale, se constată că:
În regiunea cervicală discul este situat la 4/10 la marginea anterioară și 3/10 de marginea posterioară și ocupă 3/10 din lungime;
În regiunea toracală nucleul are aceleași raporturi, dar este situat posterior în raport cu axul de mobilitate;
În regiunea lombară nucleul este situat tot pe axul de mobilitate dar, ocupă 4/10 din lungimea (4-4-2).
(regiunea cervicală) (regiunea toracală) (regiunea lombară)
Fig.5. Dispunerea nucleului pulpos pe diferite regiuni ale coloanei( dupa Kapandji).
Kapandji. A. Trunk and Vertebral Column, Vol 3, 1974, p 12.
LIGAMENTELE LONGITUDINALE ALE COLOANEI VERTEBRALE.
A) Ligamentul longitudinal anterior (lig. Longitudinale anterius).
Este reprezentat de o panglică lungă, fibroconjunctivă, alba sidefie, așezată pe fața anterioară a coloanei vertebrale. Acest ligament se întinde de la baza osului occipital și până la adoua vertebră sacrată. Lățimea ligamentului este variabilă ăn raport cu gradul de amplitudine al mișcărilor de extensiune față de care are un rol frenator și aderă strâns de corpurile vertebrale și mai slab de discurile intervertebrale. Între ligament, marginea vertebrei și disc există un spațiu în care se găsește țesut conjunctiv lax, plexuri nervoase, terminații nervoase senzitive.
La acest nivel ca urmare a unor procese de mineralizare, se formează osteofite, ciocuri (discartroze).
Papillian, V. – Anatomia omului, volumul 1, Editura All, București, 2003, p 93-94.
Avramescu, E. – Bazele Anatomice ale Mișcării, p. 17.
Fig.6. Ligamentul longitudinal anterior.
http://www.patologievertebrala.ro/Anatomie.htm
B) Ligamentul longitudinal posterior (lig. Longitudinale posterius).
Și acesta este reprezentat de o panglică fibrocartilaginoasă de culoare alb-sidefie aplicată pe fața posterioară a corpilor vertebrali, în interiorul canalului vertebral, de la osul occipital până la baza coccigelui.
Fig.7. Ligaentul longitudinal posterior
http://www.esanatos.com/anatomie/index.php
Presiunile exercitate asupra corpurilor vertebrale acționează mai întâi asupra discurilor. Nucleul tinde să redirecționeze această presiune în toate direcțiile spațiului. Fibrele inelului fibros sunt astfel puse în tensiune suportând și presiuni orizontale și verticale. Ansamblul funcționează în condiții etanșe ca un amortizor fibro-hidraulic. Din păcate discul este fragil și tinde să îmbătrânească prematur datorită unor condiții mecanice improprii în statică sua dinamică. Apar astfel fisuri fine prin acre migrează nucleul pulpos.
Simptomatologia apare mai ales în flexie când discul este comprimat anterior și nucleul este împins posterior comprimând elementele nervoase de la acest nivel, fenomenul putând ajunge la hernie de disc (hernia nucleului).
Urmările sunt:
Tensionarea cronică sau brutală a ligamentelor vertebrale longitudinale posterioare având ca echivalent clinic (lumbago).
Compresiunea elementelor nervoase situate în canalul rahidian, în principal a nervului sciatic ale cărui rădăcini ies la nivelul lombar onferior.
De aceea în transportul obiectelor grele trebuie evitată flexia vertebrală; aceasta se va realiza prin flexia coapselor și a genunchilor. De asemenea este necesară o mare atenție în flexia vertebrală lombară în acdrul diferitelor tehnici corporale.
Papillian, V. – Anatomia omului, volumul 1, Editura All, București, 2003, p 93-94.
Avramescu, E. – Bazele Anatomice ale Mișcării, p. 17.
Articulatiile proceselor articulare (Articulationes zygapophysiales)
Plane în regiunile cervicală și toracală;
Trohoide în regiunea lombară.
Suprafețele articulare sunt acoperite de un strat subțire de cartilaj hialin. Ca mijloc de unire aici avem o membrană fibroasă inserată pe suprafețele articulare. Membranele sunt tapetate pe partea interioară cu un strat sinovial, acestea sunt mai sunbțiri în zona cervicală decât în zona toracală sau lombară.
Articulațiile lamelor vertebrale (sindesmoze – sinelastoze).
Se realizează prin ligamente galbene (lig. Flava) elastice. Acestea au o forma dreptunghiulară ocupând spațiul de la procesul articular până la baza procesului spinos.
Rol:
Prin elasticitate contribuie la readucerea coloanei în poziție normală după ce a fost flexată;
Împiedică flexia exagerată, bruscă a coloanei vertebrale cu protejarea discurilo;
Contribuie la menținerea coloanei vertebrale în poziție verticală.
Articulațiile proceselor spinoase.
Se realizează prin 2 tipuri de ligamente:
Ligamentele interspinoase (ligg. Interspinalia). – acestea sunt în număr egal cu cel al spațiilor interspinoase. Sunt prezentate ca lame sagilate, situate în spațiul dintre două procese spinoase învecinate. Acestea sunt mai puțin dezvoltate în regiunea cervicală, mai late și cu formă patrulateră în zona lombară.
Ligamentul supraspinos (ligg supraspinale) – este un cordon fibros, puternic, care se întinde pe toată lungimea coloanei vertebrale unind vârfurile proceselor spinoase având maximul de dezvoltare în zona cervicală, la acest nivel primește denumirea de ligament Nchal (lig. Nuchae).
Articulațiile proceselor transverse.
La unirea proceselor transverse contribuie mai multe formațiuni fibroase numite ligamente intertransverse (lig. Intertransversaria).
ARTICULAȚIILE VERTEBRELOR FALSE.
Articulația lombosacrată (articulatio lombosacralis).
Unește osul sacrum cu a V-a vertebră lombară, această unire se face după modelul articulațiilor vertebrelor adevărate. Aici vom întâlni un disc intervertebral, partea inferioară a ligamentelor longitudinale posterior și anterior, capsula pentru articulația proceselor articulare, ligamente galbene și ligamnetele supraspinos și interspinos.
Papillian, V. – Anatomia omului, volumul 1, Editura All, București, 2003, p94-95. Avramescu, E. – Bazele Anatomice ale Mișcării, p. 17-18.
I.5. SEGMENTUL MOTOR.
La baza mobilității coloanei vertebrale stă ceea ce Schmori a denumit „segmentul motor”, format din discul intervertebral și ligamentele sale, găurile de conjugare, articulațiile interapofizare și apofizele spinoase cu ligamentele lor.
Segmentul motor poate fi divizat într-un stâlp anterior și unul posterior. Stâlpul anterior este mai puțin mobil, mai solid, format din puține inserții musculare și constitue principalul element de sprijin mecanic pasiv al coloanei. Stâlpul posterior este format din numeroase inserții musculare, reprezentând elementul principal motor al coloanei vertebrale.
I.6. SISTEMUL NERVOS.
Sistemul nervos (Systema nervosum ) al unui animal (incluzând omul) coordonează activitatea mușchilor, monitorizeaă organele, primește și prelucrează informațiile primite prin organele de simț și inițiază acțiuni. Cu late cuvinte sistemul nervos este responsabil pentru menținerea homeostaziei (echilibrul intern la corpului). Elementele principale ale sistemului nervos, sunt neuronii și celulele gliale (cu rol de susținere și de protecție). Cu cât urcăm pe scara de evoluție a organismelor, sistemul nervos devine tot mai complex, iar posibilitățile lui de a recepționa, interpreta și reacționa corespunzător informațiilor din mediul înconjurător sunt tot mai perfecționate.
Elementul principal al sistemului nervos este țesutul nervos, format din neuroni interconectați, prin axoni și dendrite. La organisme mai evoluate (omul) se întâlnesc și celule gliale acre susțin activitatea neuronilor fără a participa direct în prelucrarea de inforații. Sistemul nervos este format din:
Sistemul nervos periferic (S.N.P.).
S.N.P. este partea sistemului nervos formată din neuronii și nervii din afara S.N.C. aceștia se găsesc în membre ( de exemplu, în mână și picioare) și organe (stomac, inima, etc.). S.N.P. nu este protejat deoase sau de o barieră pentru sânge (față de creier care este protejat de bariera hematoencefalică), și poate fi ușor lezat mecanic sau chimic.
S.N.P. se împarte la rândul său în două componente:
Sistemul nervo somatic, care este asociat cu controlul voluntar al mișcărilor prin acțiunea mușchilor scheletici, cât și recepția stimulilor externi (în cazul stimulilor termici, stimulilor mecanici,etc). Sistemul nervos somatic este format din fibre aferente, care duc informațiile de la surse externe spre S.N.C., și fibre eferente care duc impulsurile nervoase de la s.N.C. la mușchi.
Sitemul nervos vegetativ/ autonom gestionează acțiunile care nu se află sub control conștient. El controlează de exemplu funcțiile vitale ca respirația și bătăile inimii, dilatarea și contracția pupilelor, digestia, etc. Se împarte în sistem nervos simpatic și parasimpatic.
Sistemul nervos central (S.N.C.).
Aceasta este partea principală a sistemuli nervos (numit și nevrax), care se ocupă cu prelucrarea informației venită de la receptori (de ex, receptori vizuali, tactili, de durere, etc.) și generarea de răspunsuri. S.N.C. este format din encefal ( care cuprinde: creierul mare, creierul mic și trunchiul cerebral) și măduva spinării. Aceste două componente sunt protejate de cutia craniană și respectiv de coloana vertebrală.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Sistem_nervos
I.7. MĂDUVA SPINĂRII (Medulla spinalis).
Este un segment al S.N.C. situat în canalul vertebral. Se întinde de la nivelul primei vertebre cervicale până la a 2-a vertebră lombară. Se termină printr-o porțiune conică numită con medular. Are 43-45 cm lungime și aproximatov 1 cm în diametru. Conul medular, se continuă cu o formațiune filiformă numită filum temrinale, care ajunge până la baza coccisului. Măduva corespunde ca lungime cu canalul vertebral până la a 3-a lună de viață intrauterină. La noul născut, se termină la nivelul vertebrei lombare 3, iar la adult la vertebra lombară 2.
Configurația externă a măduvii spinării.
Formă de cilindru ușor turtit antero-posterior;
Prezintă curburile coloanei (cervicală, toracală, lombară);
Nu are aceeași grosime pe toată lungimea, prezentînd regiuni mai subțiri și regiuni mai groase. În regiunea cervicală și lombară prezintă câte o umflătură, corespund funcției mai complexe ale măduvei de la acest nivel, anume coordonarea activității motorii a mebrelor;
Pe fața anterioară a maduvei se află un șanț adânc numit fisură mediană anterioară.
Pe partea posterioară se află un șanț ami puțin adânc numit șanț median posterior.
Măduva este împărțită în 4 regiuni:
cervicală între vertebrele C1 – C6
toracală C6-T9
lombară T9-T12
sacrală T12-L2
Din aceste regiuni pornesc 31 de perechi de nervi spinali: 8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari, 5 sacrali, 1 nerv coccigian. Fiecare segment din măduvă care prezintă o pereche de nervi spunali se numește segment spinal.
Din cauza lipsei de corespondență dintre lungimea coloanei și a măduvei și ca urmare a faptului că fiecare nerv părăsește canalul vertebral prin orificul intervertebral corespunzător rădăcinii nervului spinal au o dispoziție din ce în ce mai oblică în regiunea lombară și sacrală ajungând vertical. Rădăcinile nervilor spinali din zona lombară, sacrală și coccigeană conoară vertical alături de fillum terminale, formând coada de cal.
http://cyd.ro/maduva-spinarii/
Fig.8. Măduva spinării, configurația externa, zona lombo sacrată, coada de cal.
Configurația internă a măduvei.
În centru prezintă canalul ependimar. Este alcătui din 2 feluri de substanțe, albă și cenușie.
Substanța cenuție este alcătuită din corpi neuronali, este situată la interior având forma literei H, sau a unui fluture cu arioile desfăcute. Prezintă 2 porțiuni: laterală și una transversală numită comisură cenușie care le unește pe cele laterale. Porșiunile laterale corespund aripilor de fluture. Fiecare prezintă 3 porșiuni sau coarne: anterior, posterior și lateral. Corul anterior este mai voluminos, scurt și rotunjit, conține neuroni somato-motori.
Cornul posterior subțire, lung, ascuțit, ajungând până aproape de suprafața măduvei. Conține neuroni senzitivi somatici. Coarnele laterale conțin neuroni vegetativi simpatici. În partea anterioară a acornului lateral se află neuroni viscero-motori, în partea posterioară vor fi neuroni viscero-senzitivi.
Sunbstanța albă este formată de axoni înconjurați de o teacă de mielină. Majoritatea fibrelor sunt dispuse de-a lungul măduvei ăn fascicule ascendente și descendente. Cele ascendente urcă ptin măduvă spre encefal, iar cele descendente coboară dinspre encefal.
Unele fascicule, sau fibre, trec dintr-o pare în alta a măduvei (din dreapta în stânga) formând comisura albă situată înaintea celei cenușii. Substanța albă se împarte în 3 perechi de crdoane: anterioare, posterioare, laterale. Cele anterioare se află între fisura mediană anterioară și cornul anterior, cele posterioare între șaanțul median posterior și cornul posterior. Coarnele laterale se aaflă între cornul anterior și cel posterior.
http://www.rasfoiesc.com/sanatate/medicina/MADUVA-SPINARII77.php
Fig.9. Secțiune transversală a măduvii spinării.
Nervii spinali.
Nervul = mănunchi de fibre nervoase în afara sistemului nervos central;
Fibra nervoasă = axon;
Fibrele nervoase care alcătuiesc nervii spinali sunt atât motorii cât și senzitive, somatice și vegetative, deci nervii spinali sunt nervi mixști.
Fiecare nerv spinal (31 de perechi) are 2 rădăcini: una anterioară (motoare) și una posterioară, care prezintă ganglionul spinal (senzitivă).
Prin intermediul nervilor spinali sistemul central primește informații de la trunchi și membre, controlând în același timp diverse activități efectuate de acestea. Nervii spinali rezultă prin unirea rădăcinilor spinale ventrale și dorsale, legate în serie, lateral de coloana vertebrală, iar termenul de nerv spinal este utilizat numai pentru segmentul scurt de la unirea rădăcinilor până înainte ca ramificația acestuia să aibă loc. Acets segment, nervul spinal propriu-zis, se descoperă la nivelul foramenului intervertebral și este uneori denumită rădăcina nervului.
http://abacalim.blogspot.ro/p/sistemul-nervos.html
(Abrahams P.- Atlasul Corpului Uman, Editura Corint, 2011, p.90-91)
I.8. SISTEMUL MUSCULAR.
Mușchii trunchiului (Musculi Trunchi).
Mușchii regiunii posterioare a trunchiului (ai spatelui);
Mușchii spatelui, sunt împărțiți pe două planuri, planul 1, cei superficiali, care leagă membrele superioare de coloana vertebrală si planul 2, cei profunzi, sau mușchii proprii ai coloanei vertebrale.
Planul 1. Planul superficial.
Mușchiul dorsal mare (M. Latissimus dorsi);
Origine: Fața externă a celor trei sau patru ultime coaste, precum și pe fascia toracolombară, fibrele converg spre axilă.
Inserție: Procesele sinoase ale ultimelor 5-6 vertebre toracale, ale vertebrelor lombare, pe creasta sacrată medială și pe treimea posterioară a buzei externe a crestei iliace.
Acțiune: În funcție de punctual fix pe care îl ia mușchiul in timpul contracției acesta accșionează asupra humerusului, coborând brațul atunci când acesta este ridicat, rotește brațul înăuntru sau este ridicător al toracelui fiind inspirator.
Inervație: Nervul toracodorsal din plexul brahial.
Planul 2. Planul profund.
Mușchiul dințat postero-inferior (M. Serratus posterior inferior);
Inserție: Ultimele două procese spinoase toracice și primele doua lombare,
Acțiune: Coborârea coastelor, rol în expirație.
Inervație: Nervii intercostali 9-12.
Planul 3. Plan profund
Masa comună
Inserție: se află intr-o lojă psteofibroasă, definită între scheletul regiunii sacrolombare și fascia toracolombară. Se inseră pe procesele spinoase ale ultimelor vertebre lombare, pe creasta sacrată mediană, creasta iliacă și fața ăpsterioara a sacrului. Plecân de aici se divide în două parți distincte:
Coloana laterală, leagă bazinul de coaste și coastele între ele. Este denumit si iliocostal.
Coloana medială, leagă bazinul de coaste și de procesele transverse, de numit și mușchiul longissimus.
Mușchiul iliocostal (M. Iliocostalis)
Are fascicule de inserție pe ceel 12 unghiuri costale și pe 5 tuberculi ai ultimelor vertebre cervicale. La rîndul lui se împarte în:
Porțiunea lombară (M. Iliocostalis lumborum)
Porțiunea toracică (M. Iliocostalis thoracis)
Porțiunea cervicală (M. Iliocostalis cervicis)
Acțiune: La contracție bilaterală este extensor al coloanei vertebrale. La contracție unilaterală, înclina coloana pe partea respectivă, are rol de expirator.
Mușchiul lung al șsanțurilor vertebrale (M. longissimus).
Origine: Se situează de-a lungul șsanțurilor vertebrale , medial de mușchiul iliocostal. Unește bazinul cu coastele prin fasciculele laterale și cu procesele transverse ale vertebrelor prin fascicule mediale. Se divide în 3 porțiuni:
Porțiunea toracică (M. Longissimus thoracis)
Porțiunea cervicală (M. Longissimus cervicis)
Porțiunea cefalică (M. Longissimus capitis)
Acțiune: Contracția bilaterală totală produce extensia capului și a coloanei. Contracția unilaterală produce înclinarea și rotirea pe acea parte. Are rol în expirație.
Mușchiul spinal (M. Spinalis)
Are o localizare greoaie deoarece fasciculele acestuia sunt amestecate cu cele ale mușchiului longissimus toracic. Și acesta se divide in trei porțiuni.
Porțiunea toracică (M. Spinalis thoracis) – originea se identifică ușor datorită fasciculelor unice ale acestuia, însă inserțiile se deosebesc mai greu, fasciculele se unsec în profunzime cu mușchiul semispinal toracic.
Porțiunea cervicală (M. Spinalis cervicis) – slab dezvoltat, unește ligamentul nuchal de procesele spinoase ale vertebrelor C6 și C7.
Porțiunea cefalică (M. spinalis capitis) – practic fuzionat cu mușchiul semispinal al capului
Acțiune: Contracția bilaterală detrmină extensia coloanei și menșinerea curburilor acesteia. Contracția unilaterala asigura înclinarea pe partea respectivă.
Inervație: Ramurile posterioare ale nervilor spinali.
Planul 4.
Mușchiul semispinal (M. Semispinalis).
Mușchiul semispinal toracic (M. Semispinalis thoracis) – are originea pe procesele spinoase ale ultimelor 6 vertebre toracice și inserția pe primele 4 dar și pe ultimele două vertebre cervicale.
Mușchiul semispinal cervical (M. Semispinalis cervicis) – are originea pe procesele spinoase ale primelor 4 vertebre oracice și inserție pe procesele spinoase ale vertebrelor cervicale 2,3,4,5.
Mușchiul semispinal cefalic (M. Semispinalis capitis) – este denumi și marele complex, se situează de-o parte si cealaltă a liniei mediane. Are originea pe procesele spinoase ale primelor 5-6 vertebre toracice și ultimele cinci vertebre cervicale.
Acțiune: Contracția bilaterala este un puternic extensor al coloanei, cea unilaterala asigura rotirea coloanei cervicale.
Mușchii multifizi (M. Multifidi).
Origine: În șanțurile sacrate, pe procesele accesorii ale vertebrelor lombare și pe procesele transverse ale vertebrelor toraco-cervicale.
Inserție: Procesele spinoase ale vertebrelor, fasciculele sar din doi în doi la multifidul scurt și din trei în trei la multifidul lung.
Acțiune: Contracția bilaterală asigură extensia coloanei, cea unilaterală asigură rotirea acesteia pe partea opusă.
Mușchii rotatori (M. Rotatores lumborum).
Ocupă planul cel mai profund, de aceea poartă și de denumirea de submultifizi. Aceștia leagă rădăcina proceselor transverse de rădăcina proceselor spinoase sau cu lamele arcurilor vertebrali.
Acțiune: La fel ca la mușchii multifizi.
Inervație: ramurile posterioare ale nervilor spinali.
Fig.10. Mușchii trunchiului.
Mușchii abdomenului (Musculi abdominis).
Mușchii regiunii antero-laterale.
Mușchiul drept abdominal (M. Rectus abdominis)
Origine: Pubis
Inserție: Pe cartilajele coastelor 5,6 și 7, pe procesul xifoid și pe ligamentul costoxifoidian.
Acțiune: Când ia punct fix pe pube, acesta flectează toracele pe bazin (rol in expirație), iar când ia punct fix pe coaste, flectează bazinul pe torace.
Inervație: Nervii intercostali 7-12, nervul ilio-hipogastric și nervul ilio-inghinal.
Mușchiul piramidal (M. Pyramidalis);
Origine: Osul pube
Inserție: Linia albă a abdomenului
Acțiune: întinde linia albă abdominală
Inervație: Nervul subcostal
Mușchiul oblic estern al abdomenului (M. obliquus externus abdominis) ;
Origine: Fața externa a ultimelor 7 coaste
Inserție: a) Baza externă a crestei iliace; b) linia mediană și osul pube.
Acțiune: Contracție bilaterală, flecteaza bazinul pe torace și coboara coastele( rol in expiratie). Contractie unilaterala, rotește trunchiul ducând fața anterioara a toracelui și umărul în partea opusă contracției.
Inervație: Nervii costali inferiori, nervul iliohipogastric și nervul ilioinghinal.
Mușchiul oblic intern (M. Obliquus internus abdominis);
Origine: Fasciculele posterioare au originea pe fascia toracolombară, spina iliacă anterioară și porțiunea anterioară a crestei iliace, fasciculele anteioare pe jumatatea laterală a ligamentului inghinal.
Inserție: Fasciculele posterioare pe marginea inferioară a ultimelor 3 coaste. Fasciculele anterioare pe fața anterioară a simfizei pubiene.
Acțiune: Conracția unilaterala este antagonistă celei dela mușchiul oblic extern. În contracție bilaterală produce fexia toracelui pe bazin, dar și a bazinului pe torace.
Inervație: Nervii costali inferiori, nervul iliohipogastric și nervul ilioinghinal.
Mușchiul transvers al abdomenului (M. treansversus abdominis);
Origine: Buza interna a crestei iliace, procesele costale ale vertebrelor lombare, fața mediala a ultimelor șase cartilaje costale
Acțiune: Coboară coastele, rol in expiratie, strânge coastele.
Inervație: Nervii intercostali inferiori, nervul iliohipogastric și nervul ilioinghinal.
Mușchii regiunii posterioare sau lombo-iliace.
Mușchiul pătratul lombelor (M. quadratus lumborum);
Origine: Creasta iliacă, ligamentul iliolombar, coasta a 12-a.
Inserție: coasta a 12-a(fibrele iliocostale), procesele costale ale vertebrelor lombare 1-4.
Acțiune: Înclină bazinul și toracele de partea sa.
Inervație: Nervul subcostal, ramurile anterioare ale nervilor lombari I-IV.
Mușchiul iliopsoas (M. Iliopsoas);
Este format din doi mușchi, mușchiul iliac și mușchiul psoas mare.
Mușchiul psoas mare (M. Psoas major);
Origine: pe fața laterală a corpului ultimei vertebre lombare, pe procesele costale ale acestor vertebre, pe discurile intervertebrale corespunzătoare.
Inserții: trohanterul mic.
Mușchiul iliac (M. Iliacus);
Origine: Fosa iliacă.
Inserții: Trohanterul mic.
Inervație: Inervația celor doi mușchi se face din mai multe ramuri ale plexului lombar și a nervului femural.
Fig.11. Peretele abdominal.
I.9. BIOMECANICA COOANEI VERTEBRALE.
ROLUL COLOANEI VERTEBRALE.
Mișcările coloanei vertebrale sunt complexe, ele rezultând din cumularea deplasărilor unitare ale corpilor vertebrali prin intermediul articulațiilor coloanei vertebrale. Aceste mișcări sunt limitate de rezistența ligamentelor și articulațiilor intervertebrale și de gradul de compresibilitate a țesutului fibrocartilaginos din care este făcut discul.
Din punct de vedere mecanic, segmentul motor îndeplinește două funcții:
Funcția de susținere statică, antigravitațională;
Funcția dinamică, de mobilitate;
Funcția de susținere și transmitere a greutății segmentului corpului permite
coloanei vertebrale să realizeze poziția de ortostatism. Pentru realizarea funcției statice, segmentul de mișcare lucrează ca un sistem de pârghii de gradul I, cu brațele inegale.
Un braț scurt al forței, acționat de erectorii spinali;
Un braț lung al proiecției centrului de greutate al segmentului corpului deasupra nivelului considerat;
Punctul de sprijin este dat de complexul triarticular, format din: discul intervertebral (anterior) și perechile de articulații zigapofizare (posterior);
Funcția dinamică, funcția de mobilitate prin care coloana vertebrală modifică activ poziția segmentelor corpului și participă la realizarea locomoției.
Importanța funcțională a coloanei vertebrale:
Protecția măduvei care este învelită de meninge, anterior este protejată de corpurile vertebrelor, iar posterior de arcurile vertebrale.
Rolul static. În ortostatism coloana vertebrala prezintă un ax ce susține capul, trunchiul și membrele superioare, aceasta transmite apoi greutatea la bazin și membrele inferioare. Curburile sagitale au rolul de a mări rezistența coloanei vertebrale prin absorbția șocurilor în timpul deplasării și na activitășilor zilnice acționând ca un resort.
Rolul biomecanic. Considerată în ansamblul său între sacru și craniu, coloana reprezintă echivalentul unei articulații cu 3 grade de mișcare. Ea permite mișcări de flexie-extensie, înclinare laterală (dreapta-stânga), circumducție și rotație axială. Amplitudinea mișcărilor variază la diferite nivele ale coloanei.
Flexia este mișcarea de înclinare anterioară a coloanei, unde ligamentele acesteia sunt întinse cu excepția ligamentului longitudinal anterior, care este relaxat. Flexia poate ajunge pâna la valoare de 110o și se masoară cu picioarele apropiate și in apnee.
Extensia este mișcarea executată invers fața de flexie, aici toate ligamentele sunt relaxate mai puțin ligamentul longitudinal anterior care este întins. Aceasta este de 35o din ortostatism, sau 145o dacă măsuram de la punctul maxim al flexiei.
Fig.12. Flexia și extensia coloanei vertebrale.
Înclinarea laterală.
Înclinarea laterală a coloanei cervicale are o amplitudine între 35 și 45o, cea a coloanei toracale și a coloanei lombare este în jur de 20o, iar înclinarea totală, măsurată îmtre craniu și osul sacrum este de 75o-85o.
Amplitudinile coloanei vertebrale segmentare se măsoară cel mai bine cu ajutorul radiografiilor de profil. Aceste valori variază in funcție de subiect și de vârsta acestuia.
Fig.13. Înclinare laterală
Rotația coloanei vertebrale.
Rotația totală a coloanei este de aproximativ 90o și se măsoară între linia umerilor (care se mișcă) și linia bicretă a pelvisului. Între regiuni rotația este cuprinsă între 30o-45o.
MOBILITATEA COLOANEI LOMBARE.
Coloana lombară are o importanță aparte deoarece această regiune reprezintă sediul unor mișcări mai ample decât îm regiunea toracică dar mai puțin ample decât în regiunea cervicală.
Discurile intervertebrale au o înălțime mai mare aici, raportul între înălțimea discurilor și cea a corpurilor vertebrale este de 1 la 3.
Mulți specialiști în domeniu, susțin că este foarte probabil ca regiunea lombară să sufere cele mai importante abuzuri funcționale dintre toate părțile scheletului uman, aceasta datorându-se unei încărcări permanente apreciabile, astfel fiind un mecanism neeconomic de susținere a greutății corporale cu un grad al mobilității foarte mare. După cum spunea și Williams “postura umană este o postură defectuoasă in ceea ce privește coloana lombo-sacrată”, la aceasta se adaugă și un dezechilibru muscular între mușchii flexori și extensori.
I.10. ASPECTE CLINICE ALE DURERII LOMBOSACRALE.
Cele mai importante aspecte clinice ale durerii lombosacrate care prezintă câteva semne definitorii esențiale în anamneză sunt:
Durerea- prezentă în toate fazele de debut ale fiecărei patologii;
Intensitatea durerii – este variabilă având un caracter individual, afectând deseori capacitatea de muncă a bolnavului;
Tipul durerii – este dependent de mecanismul de producere, astfel deosebim:
Durerea somatică – care este difuză, debutează fără manifestări vizibile și are durată lungă (prin afectarea structurilor musculo-scheletale profunde)
Durerea radiculo-nervoasă – (agresiune asupra structurilor nervoase) care este o durere ascuțită, cu un debut brusc, însoțită de tulburări senzitive și motorii.
Sediul durerii – este important pentru diagnostic;
Durata durerii – permanentă (intensificată de efortul fizic, expunere la frig și umezeală sau tuse, strănut), în cazul durerii radiculo-nervoase acești factori fiind recuoscuți drept factori agravanți.
Factorii declanșatori ai durerii lombosacrate.
Boala degenerativă a discurilor intervertebrale și articulațiile interapofizare ale coloanei lombare este principala sursă a durerilor lombare, atât de des întalnită in practica medicală cotidiană. Situația este explicabilă dacă se au în vedere particularitățile anatomice ale segmentului lombar, dotat cu o mare mobilitate și în același timp încărcat postural și multiplele acțiuni externe care se pot exercita asupra lui.
Cei mai cunoscuți factori cauzatori de durere sunt: efortul fizic, atitudinile vicioase (profesionale, datorate obezității, sedentarismului și slăbirii musculaturii abdominale), traumatismele directe sau indirecte ale coloanei vertebrale, factorii nocivi meteorologici (frig, umeeală).
Factorii care ajuta la ameliorarea durerii in zona lombară sunt repaosul la pat în paralel cu medicația antialgică, antiinflamatoare si decontracturante.
I.11. TEHNICI ȘI METODE DE RECUPERARE KINETICĂ A HERNIEI DE DISC LOMBOSACRATE.
În ceea ce privește terminologia folosită pentru suferințele coloanei vertebrale nu există nici pe departe unanimitate de păreri. Afectarea discului intervertebral este denumită de unii autori hernie de disc, iar de altii discopatie. Ultimul termen, cu înțeles mai larg, este mai apropiat de realitatea anatomo-clinică, deoarece discul nu suferă doar prin herniere, există o întreaga patologie discală, diferită de hernia de disc, care determină suferințe ale coloanei lombare. Pe de altă parte coloana lombară trebuie privită ca un tot unitar, care cuprinde pe lângă segmentul vertebro-discal, și țesuturile moi adiacente (mușchi, ligamente, fascii), care se pot constitui adesea în sediul unei suferințe.
Suferințele coloanei lombare sunt reprezentate de un grup de afectiuni cu caracteristici clinice care i-au permis lui De Scze cu mai mulți ani în urmă să alcătuiască o clasificare pe faze și stadii a așa numitei hernii de disc lombare, clasificare care este și astăzi de mare interes practic și pe care o prezint în continuare.
Fazele herniei de disc.
Faza I.
Este faza de instabilitate discală cu ușoară laxitate a nucleului pulpos în inelul fibros, determinând dureri lombare cronice intermitente, de tip postural. De cele mai multe ori, la încetarea efortului și la repaos, aceste dureri dispar, pentru a reapare în condiții variate de solicitare a segmentului lombar.
Faza II.
Este faza de leziune a discului, cu ruperea inelului fibros și cu protruzia postero-centrală a nucleului pulpos, determinând un lumbago acut sau supraacut de tip discogen, a cărui manifestare clinică se prezintă astfel:
Subiectiv:
Debut brusc;
Dureri lombosacrate uni- sau bilaterale;
Caracter mecanic;
Durerea nu coboară pe membrele inferioare, sau dacă o face, nu trece de genunchi.
Obiectiv:
Deformare lombară cu diminuarea lordozeilombare fiziologice;
Adesea fără scolioză;
Limitarea dureroasă a flexiei trunchiului (indice Schober mic);
Semnul lassacgue pozitiv bilateral.
Faza III.
Se mai numește și faza radiculară și apare prin protruzia postero-laterală a discului herniat, care va intercepta în calea sa o rădăcină nervoasă. Din acest motiv, simptomatologia va apărea unilateral. Această fază are 3 stadiiȘ
Stadiul 1 – Iritativ.
Discul herniat ajunge la rădăcina pe care doar o atinge, fără a o comprima sau leza in vreun fel. De aceea în acest stadiu bolnavii acuză durere pe traiectul rădăcinii, dar fără să apară semne neurologice.
Subiectiv:
Durere lombosacrată unilaterală;
Inradiere în membrul inferior de-a lungul unui dermatom (L2,L3,L4,L5,S1);
Caracter mecanic al durerii, acre de obicei este calmată de repaus.
Obiectiv:
Sindrom vertebral static:
Scolioză lombară;
Diminuarea lordozei lombare;
Contractură musculară paralombară.
Sindrom dinamic:
Indice degete-sol înalt;
Indice Schober mic;
Semnul Lasscgue pozitiv de partea afectată.
Stadiul 2 – compresiv.
Materialul herniat ajunge la rădăcina nervoasă, pe care deși nu o lezează, o comprimă. Acum se adaugă la simptomatologiea deja existentă, paresteziile pe traiectul durerii. La examenul obiectiv vor apărea hiposteziile pe traiectul unei rădăcini, diminuările sau disparițiile unor reflexe osteotendinoase: reflexul rotulian în afectarea rădăcinii L4 și reflexul achilian în afectarea rădăcinii S1.
Stadiul 3 – de întrerupere.
În acest stadiu se manifestă, pe lângă semnele și simptomele prezente în stadiul 1 și 2, și semnele rezultate din secționarea unor axoni din rădăcina, sau a întregii rădăcini prin conflictul cu discul herniat. Pareza, respectiv paralizia care se instalează, se obiectivează prin prezența deficitului motor în neuromiotomul respectiv. Constatăm astfel că bolnavul nu poate sta pe vârfuri în paralizia rădăcinii S1, sau nu poate sta pe călcâie in paralizia rădăcinii L5.
Faza IV.
Este faza modificărilor de tip degenerativ, cu apariția discartrozei și a artrozei interapofizare după vârsta de 40 de ani. Odată cu vârsta, nucleul pulpos își pierde îmbibația normală cu apă, se ratatinează și devine friabil. În același timp, inelul fibros suferă și el modificări importante în urma repetatelor solicitări mecanice la care a fost supus.
În această fază vom întâlni urmatoarele aspecte clinice:
Făra acuze subiective; 60-70% din subiecți sunt purtători ai unei discopatii lombare
de fază IV asimptomatică;
Lombalgie cronică; cu noduli de miogeloză și puncte trigger paralombare și
parasacrate;
Lumbago acut; după 40 de ani lumbago de tip musculo-ligamentar. Apare brusc
după un efort fizic cu ridicare de obiecte;
Sciaică; prin pierderea rădăcinii în procesul degenerativ de la nivelul foramenului.
Stenoză de canal vertebral; mai puțin diagnosticată, se manifestă polimorf, de la simpla lombalgie cu scialgie până la sindromul de coadă de cal.
Fig.14. Degradarea discurilor intervertebrale în cele 4 faze ale hernie.
Semne neurologice al compresiunii rădăcinilor lombare;
Fig.15. dermatoamele membrelor inferioare.
I.12. INVESTIGAȚII PARACLINICE.
Examen RMN ( Rezonanță Magnetică Nucleară).
Examinarea Imagistică prin Rezonanță Magnetică este o modalitate indispensabilă în examinările neurologice sau musculoscheletale, ce poate evidenția cu acuratețe anumite leziuni și astfel sa ajute la stabilirea unui diagnistic corect pe baza căruia medicii curanți să recomande un tratament adecvat. În cele mai multe cazuri, poate oferi detalii care nu pot fi vizualizate prin tomografie computerizată, radiografie sau ecografie.
Tomografia computerizată deasemenea lamurește diagnosticul, însă se recurge la această metodă atunci când se pun probleme de diagnostic diferențial în special cu tumori sau metastaze localizate la nivel lombar.
I.13. OBIECTIVELE TRATAMENTULUI.
Combaterea durerii;
Corectarea dezechilibrelor musculare între agoniști și antagoniști;
Restabilirea controlului adecvat al mișcării;
Profilaxia recidivelor;
Creșterea mobilității coloanei vertebrale lombare;
Menținerea staționară a fazei herniei de disc.
I.14. MIJLOACE DE TRATAMENT.
Tratament igienico-postural;
Repaosul absolut se recomandă în suferințele acute, fiind suficiente 2-4 zile, după care se începe planu de recuperare, însă post operator, repaosul recomandat este de 6 săptămâni, abea apoi se începe planul de recuperare. Regimul alimentar nu suferă foarte mult, se indica a se aborda un regim hipocaloric la bolnavii cu plus ponderal. În cazul folosirii medicației antiinflamatorii se recomanda regim hiposodat.
Tratament medicamentos;
Tratamentul medicamentos este pe bază de antiinflamatoare nesterioidiene (AINS) cum ar fi: diclofenac 50-100 mg/zi, aspirină 2-4 g/zi, fenilbutazonă 400-600 mg/zi, ketoprofen 100-150 mg/zi, etc. Antiinflamatoarele steroidiene (AIS) se recomandă în forme hiperalgice ținându-se cont de contraindicații și de efectele adverse.
Tratament fizical, electroterapie;
Electroterapia în hernia de disc are un efect adjuvant, fără a înlocui celelalte forme de tratament.
Principalele efecte ale elecroterapiei sunt: antialgic, antiinflamator, hiperemiant, decontracturant.
Dintre formele de curenți electrici folositi in cazul herniilor de disc amintim: curenții diadinamici (CDD), curentul galvanic, curentul Trabert, Ultrasunetul ți curenșii exponențiali.
Masaj;
În faza subacută se efectuează masaj sedativ sacro-fesier și de-a lungul membrului inferior. În formele hiperalgice se evită folosirea tehnicilor de masaj.
Sbenghe T. într-una dintre lucrările sale, este de părere, că, prin creșterea temperaturii țesutului cutanat, subcutanat și muscular, prin tehnicile de masaj obișnuite se crește amplitudinea de mișcare a articulațiilor.
Tratament kinetic;
Obiectivele tratamentului kinetic se stabilesc în funcție de stadiul suferinței (acut, subacut, cronic sau de remisie completă), astfel:
În stadiul acut se aplică metode de relaxare generală, de relaxare a usculaturii lombare, reechilibrarea sistemului nervos vegetativ, scăderea iritației radiculare.
În stadiul subacut începe adevăratul program kinetic, cel ami cunoscut este programul Williams și școala spatelui. Aici se introduc și tehnici de asuplizare a trunchiului inferior.
În stadiul cronic se tonifiază musculatura slabă și se continua exercițiile pentru asuplizarea lombară.
În perioada de remisie completă se urmarește autocontrolul posturii corecte a coloanei vertebrale lombare și a bazinului, autoblocarea coloanei vertebrale, menținerea și creșterea forței musculare. Această etapa de remisie completă face parte din programul școala spatelui, care este un program igienic bazat pe tehnici comportamentale.
Reechilibrarea sitemului nervos vegetativ este recomandat a se face la toți pacienții care prezintă o tensiune arterială crescută. În combinație cu tratamentul medicamentos se folosesc urmatoarele mijloace kinetice:
Postură de decubit ventral cu o pernă așezata sub abdomen pentru a se reduce lordoza, dacă pacinetul nu agrează această poziție se încearcă din decubit lateral, „în cocoș de pușcă”(ghemuit).
Repaos la pat în poziție Trendelenburg (excitarea sistemului carotidian).
Masaj blând pe musculatura paravertebrală.
Scăderea iritației radiculare se aplică atunci când există un proces patologic la nivel intracanalicular. Se adoptă posturi antialgice în decubit dorsal sau lateral cu genunchii flectați în ambele cazuri, sau tracțiuni continue în ax a coloanei vertebrale.
Relaxarea generală este indicată pentru scăderea stării de tensiune psihică determinată de durere. Se utilizează metoda Jacobson și Schultz, care constă în exerciții de respirație, cu inspir profund și expir continuu și zgomotos.
Relaxarea musculaturii contractate permite mobilizarea liberă a trunchiului, se folosește metoda „hold-relax”.
Asuplizarea trunchiului inferior constă în exerciții pentru mobilizarea zonei lobare, bascularea bazinului, întinderea musculaturii paravertebrale și a iliopsoasului, cea mai des folosita metodă este „Williams”
Școala spatelui (school back) este constituită dintr-un șir de exerciții și posturări care ajută pacientul să recapete aliniamentul corect al spatelui și să adopte poziții antialgice.
Tratament chirurgical;
Principala intervenție chirurgicală la care se recurge în hernia de disc lombară este laminectomia decompresivă având urmatoarele indicatii:
Dureri persistente și necalmate de repaos sau antialgice;
Apariția deficitului motor;
Sindromul coadă de cal;
Stări postlaminectomie:
Sechele radiculare:
Radiculalgii restante cu parestezii distale;
Pareza sau paralizii radiculare;
Stări dureroase lombosacrofesiere cu redori vertebrale și retracții musculo-fasciale;
Endomiogeloze lombosacrofesiere cu puncte trigger sau pseudosciatică;
Psihizarea durerii.
I.15. EVALUAREA CLINICO-FUNCȚIONALĂ.
Anamneza.
Anamneza oferă detalii legate de istoricul medical al pacientului, din aceasta noi vom extrage detalii privind durerea, cum ar fi: sediul (difuză sau localizată), durată, iradiere spre regiunile limitrofe sau la distanță, intensitate, elemente delcanșatoare, aspecte caracteristice cauzei (miogenă, osoasă, neurogenă, etc.), impotență funcțională.
Evaluarea posturii.
Cea mai simpla metodă de evaluare a aliniamentului este cea cu firul cu plumb, această evaluare se face în plan frontal pentru înlinările laterale și în plan sagital pentru devierile antero-posterioare.
Montarea corectă a firului cu plumb se face astfel:
Pentru deviațiile laterale, punctul de fixare este la nivelui protuberanței occipitale și trece prin următoarele repere: apofiza spinoasă a vertebrei C7 și a vertebrelor dorso-lombare, pliul fesier, condilii femurali interni, maleolele interne, spațiul dintre călcâie.
Pentru deviațiile antero-posterioare, punctul de fixare a firului cu plumb este la nivelul urechii și are următoarele repere: anterior de umăr, lateral de marele trohanter și lateral de maleola tibială.
Testingul articular.
Valori normale:
Extensie: 20o-30o;
Flexie: 80o-90o ( 50o din coloana dorsală și 40o din coloana lombară;
Rotație 30o-45o;
Înclinație laterală: 20o-35o;
Indicii de mobilitate în testingul articular:
Indice Schober: > 5cm;
Indice Ott: > 5cm;
Indice degete-sol;
Indice Schober inversat: distanța este mai mica de 3 cm.
Indicele degete-genunchi, pentru înclinațiile laterale.
Indicele Schober este o manevră clinică prin care se evaluează mobilitatea coloanei vertebrale lombare prin intermediul flexiei anterioare a trunchiului. Cel mai adesea este folosită de reumatologi la pacienții cu spondilită anchilozantă.
Procedura se realizează astfel: examinatorul face un semn în dreptul coloanei vertebrale la nivelul liniei care unește spinele iliace posterioare (L5) și apoi se măsoară 5 cm caudal, și 10 cm cranial, puncte pe care le marchează prin alte 2 semne, după care pacientul este rugat să se aplece cât de mult poate. În condițiile unei mobilități normale a coloanei lombare, distanța dintre semnul de la L5 și cel de la 10 cm superior trebuie să crească cu 5 cm, astfel dacă distanța crește sub 5 cm avem o flexie limitată a coloanei lombare (test Schober pozitiv).
Indicele degete-sol este un test folosit tot pentru evaluarea mobilității coloanei vertebrale. Acest test se execută astfel: pacientul este rugat sa urce pe prima treaptă a unei scări și să se aplece cât de mult poate. Examinatorul va măsura distanțe dintre marginea treptei și vârful degetelor pacientului, dacă pacientul nu reușește să atingă treapta, valoarea va fi notată pozitiv ”+” și avem mobilitate articulara mică, dacă acesta reușește să o atingă, valoarea este 0, iar dacă trece de marginea treptei valoarea se notează negativ „-„ și inseamnă ca avem o mobilitate articulară foarte mare.
Bilanțul muscular dorso-lombar.
Bilanțul muscular este făcut în totdeauna după bilanțul articular. Acetsa se întocmește cu ajutorul scalei Oxford, fiind cea mai utilizată scală de evaluare a bilanțului muscular folosind o gradație de la 0 la 5 astfel:
F 0 (zero) – se consideră zero atunci când mușchiul nu realizează contracție, la mușchii profunzi nu se poate face diferența între F0 și F1.
F 1 (schițată) – se sesizează contracția prin palparea mușchiului, se observă tremurături.
F 2 (mediocră) – mușchiul poate realiza mobilizarea segmentului prin eliminarea gravitației.
F 3 (acceptabilă) – se mobilizează segmentul contra gravitației fără contra rezistență, forță minim necesară pentru întreținerea capacității funcționale.
F 4 (bună) – mușchiul deplasează segmentul în întregime antigravitațional contra unei rezistențe medii.
F 5 (normală) – mușchiul execută mișcare pe toata amplitudinea contra unei rezistențe externe. Se compară segmentul afectat cu cel sănătos.
Evaluarea neurologică.
Sensibilitate exteroceptivă;
Proba Lasegue;
Proba Romberg.
Proba Lasegue se efectuează pentru a evidenția existența unei hernii de disc. Se execută cu pacientul în decubit dorsal, cu capul pe planul patului, examinatorul fixează bazinul pacientul pentru a preveni rotația acestuia, iar cealaltă mână prinde căcâiul pacientului și ridică membrul inferior progresiv cu genunchiul extins.
Dacă apare durere lombară între 30 și 70 de grade flexie a coapsei pe bazin, semnul este considerat pozitiv. Un test negativ, exclude cu o probabilitate cerscută o hernie de disc la tineri, după vârsta de 30 de ani, un test negativ, poate să apară chiar și în cazul unei hernii de disc.
Evaluarea durerii și a gradului de dizabilitate.
Evaluarea durerii a fost făcută cu ajutorul scalei analog vizuale (SAV), în care pacientul notează de la 0-10 nivelul dureri pe care o percepe. Astfel avem 3 categorii: între 0 și 3 dureri mici, între 4 și 7 dureri medii, peste 8 avem durei mari.
CAPITOLUL II – ORGANIZAREA CERCETĂRII
În primul capitol al cercetării am studiat literatura de specialitate care tratează tema propusă, am purtat discuții și am colaborat cu specialiști în domeniu pentru obținerea celor mai bune rezultate.
Acest capitol cuprinde datele privind subiecții studiului, materialele necesare evaluării și am realizat fișa individuală a fiecuri bolnav. Această fișă cuprinde diagnosticul, obiectivele, mijloacele, indicații și contraindicații care conturează astfel tabloul complex al tratamentului.
În finalul lucrării am realizat evaluarea finală a pacienților pe baza cărora am stabilit evoluția acestora în urma tratamentului concretizat în grafice și am concluzionat asupra măsurilor ce se impun în continuare:
II.1. EVALUAREA PACIENȚILOR.
Pacienții au fost evaluați și supuși planului de tratament pe o perioadă de 3 luni de zile, astfel evaluările, în număr de 3 pentru fiecare pacient, au avut loc la un interval de 45 de zile, astfel:
Evaluarea inițială, începerea tratamentului a avut loc pe de 1 decembrie 2018;
Evaluarea intermediară pe data de 15 ianuarie 2019;
Evaluarea finală pe data de 30 februarie 2019.
II.2. LOCUL ȘI SUBIECȚII EVALUĂRII.
Cercetarea a avut loc pe o durată de 90 de zile, timp în care, ședințele de kinetoterapie s-au desfășurat atât în cabinetele de kinetoterapie al clinicii D.I.R. Coloana vertebrală din Brașov, Calaea București cât și centrul Rafael Str. Traian din Brașov.
Pacienții asupra cărora se adresează motivul certcetării noastre sunt în numar de 10, 5 de sex masculin și 5 de sex feminin, cu vârste cuprinse între 30 și 70 de ani.
Pacienții nu doresc să li se dezvăluie identitatea așa ca vom folosi doar prenumele și inițiala numelui acestora.
II.3. APARATE, INSTALAȚII ȘI MATERIALE.
În cabinetele de kinetoterapie s-au folosit urmatoarele materiale, aparte și instalații:
Mingi Bobath de diferite marimi.
Gantere.
Bastoane.
Scară fixă.
Masă de tratament.
Masă de masaj.
Slatele.
Benzi elastice.
Aparatură pentru electroterapie.
Masă elongație ( Chattanooga Triton).
Masa pentru mobilizări ( Manuthera 242).
II.4. METODE ȘI TEHNICI DE CERCETARE.
Metodele și tehnicile de cercetare folosite sunt: metoda bibliografică, utilizată pentru acumularea informațiilor de specialitate, metoda istorică, metoda cercetării operaționale (formularea problemei,evaluarea și stabilirea mijloacelor, tehnicilor și metodelor de tratament, stabilirea unor obiective, adăugarea unor noi metode, reevaluările, etc.), metoda brain-storming, observația pe toată perioada desfășurării studiului, ancheta, măsurarea utilizată în etapa evaluării, metoda statistică întrebuințată pentru a concluziona asupra datelor evaluării.
II.5. PLANUL PROGRAMULUI DE CERCETARE.
Schema de tratament stabilită, îmbină într-o succesiune metodică, toate mijloacele și tehnicile prevăzute în această lucrare. Ele sunt adaptate nevoilor fiecărui pacient în parte. Efectele exercițiilor sunt: locale și generale, imediate și tardive, trecătoare și e lungă durată, morfologice și funcționale, educative și reeducative.
Pentru hernia de disc operată, am alcătuit un plan de tratament, ce satisface nevoile fiecărui pacient, fiind individualizat în anumite aspecte care țin de intensitate, complexitate și volum.
II.6. TRATAMENT KINETIC.
Oiectivele pe care trebuie să și le propună orice program kinetic sunt:
Relaxarea musculaturii contracturate și asuplizarea trunchiului inferior pentru relaxarea musculaturii lombare cu reducerea concomitentă a lombo-sacralgiei, Sbenghe recomandă aplicarea exercițiului hold-relax cu rezistenșă moderată spre minimă.
Educarea bolnavului în sensul acordării importanței juste durerii sale lombo sacro-fesiere;
Profilaxia activă a recidivelor;
Reducerea riscurilor de complicații radicularea sindromului dureros lombar;
Evitarea retracțiilor musculare care duc la instalarea pozițiilor vicioase;
Tonifierea și ameliorarea mobilității controlate a trunchiului inferior;
Evitarea/combaterea redorilor articulare;
Se utilizează pozițiile finale ale diagonalelor Kabat pentru membre în scopul influențării musculaturii trunchiului. Diagonalele membrului superior vor influența musculatura abdominală superioară și cea extensoară superioară a trunchiului. Diagonalele membrelor inferioare vor influența musculatura abdominală inferioară și pe cea a trunchiului.
Pentru asuplizarea trunchiului inferior prin exerciții de remobilizare a coloaneivertebrale lombare, basculări ale baziunului, întinderea musculaturii paravertebrale și mușchiului iliopsoas, cel mai frecvent se utilizează programul Williams.
Pe lângă obiectivele principale, apar și cele secundare, datorită coafectării radiculare și apariția suferinței neurologice: tulburări de sensibilitate, deficite motorii, tulburări trofice, etc.
Metode și mijloace terapeutice.
Tratament medicamentos.
Masaj decontracturant.
Electroterapie.
Mobilizări vertebrale.
Manipulări vertebrale.
Kinetoterapie.
II.7. PROGRAM DE RECUPERARE.
Modalități de intervenție:
Electroterapie. Electroterapia s-a folosit in serii de câte 10 zile cu repaos de 20 de zile, astfel pacienții au beneficiat pe durata tratamentului de 3 serii de electroterapie în care s-au folosit ca mijloace următoarele metodele electroterapeutice:
Curenți interferențiali cu frecvența de 90 de Hz, aplicație de 15 minute;
Curent galvanic de intensitate 4-4,5 mA, aplicație de 20 minute. Aplicarea curentului galvanic se face astfel: polul pozitiv (anodul), este poziționat în zona lombară de partea membrului inferior unde nervul sciatic este afectat, iar polul negativ (catodul), este poziționat plantar de partea aceluiași membru.
Ultra sunet cu intensitatea de 0,5 V/cm2. Acesta se aplică la 4cm de cicatrice cu o durată de 5 minute pe o parte și 5 minute pe cealaltă parte a coloanei vertebrale lombare.
Masaj.
Masajul reprezintă prelucrarea mecanică și metodică a parților moi ale corpului în scop profilactic și terapeutic, prin tehnici și metode specifice.
Modificările aduse în organism prin masaj se pot clasifica în 2 mari categorii:
Locale
Calmarea durerilor ( nevralgii, mialgii, etc.)
Hiperemie locală ( ridicare atemperaturii la nivel local)
Accelerarea circulației
Îndepărtarea stazelor locale
Generale
Stimularea funcțiilor aparatului circulator
Creșterea metabolismului bazal
Stimularea aparatului respirator
Îmbunătățirea somnului
Îndepărtarea oboselii musculare.
Masajul somatic de relaxare a fost folosit la cei 10 pacienti cu scopul relaxării musculaturii lombare și fesiere. Masajul s-a efectuat la începutul fiecărei ședințe de kinetoterapie timp de aproximativ 15 minute.
Cu scop terapeutic s-au abordat 2 tehnici diferite de masaj cu rol decontracturant.
O metoda este Cyriax care se adresează contracturilor apărute pe musculatura superficială cum sunt mușchii paravertebrali, acest masaj se aplică prin tehnica indexului întărit de medius prin presiuni transversale repetate asupra mușchilor vizați.
Cea de-a doua metodă de masaj terapeutic este terapia Trigger Points. Punctele Trigger sunt puncte focale, discrete, hiperiritabile cu localizare tipică în mușchii scheletici, când mușchiul adăpostește un punct Trigger vom experimenta durere intensă, rigiditate, slăbiciune, mișcare restricționată. Spasmul muscular local generează vasoconstricție, ischiemie localizată, apar metaboliți cu proprietăți iritative nervoase.
Tehnica de reducere a acestor puncte Trigger se efectuează prin presiune progresivă cu durată cuprinsă între 30 de secunde și 2 minute pentru crearea unei ischiemii locale.
Punctele Trigger vizate au fost cele de la nivelul L1, L2, cele 2 puncte ale M. Pătrat lombar, punctele M. Gluteu mijlociu, M. Piriform și în unele cazuri s-a intervenit și asupra punctelor Trigger formate în mușchiul iliopsoas.
Mobilizări vertebrale.
Prin procedura de mobilizări vertebrale avem ca scop reducerea subluxatiilor la nivelul articulațiilor fațetare vertebrale, creșterea și redresarea microcirculației, creșterea elasticității ligamentelor, hidratarea discală, corectarea axului spre o aditudine cât mia naturală.
Mobilizarea vertebrală, alături de decompresia tridimensională a vertebrelor reprezintă “standardul de aur” în tratamentul nonchirurgical al afecțiunilor coloanei vertebrale.
Decompresii vertebrale.
Decompresia vertebrală tridimensională este versiunea cea ai înaltă a elongației, este una dintre procedurile nechirurgicale extrem de eficiente. Folosită des în schema de tratament a durerilor de spate, elongația are la bază un mecanism fizic prin care se creează un efect de vin sau de presiune negativă în interiorul discurilor, componenta nucleului fiind “retrasă” la locul de origine, favorizând astfel mediul de vindecare.
De asemenea prin decompresie se urmărește și reducerea spasmelor musculare și elongarea ligamentelor coloanei. Astfel deblocăm segmentele disco-vertebrale, creștem în înălțime spațiul intervertebral și contribuim la reducerea tasărilor vertebrale.
Kinetoterapie.
Frecvența ședințelor de kinetoterapie a fost zilnică în fază inițială în primele 25 de zile, după care aceasta a scăzut la 3 ședințe pe săptămână.
Pentru programul de recuperare am abordat 3 metode clasice de tratament, metoda Williams cu cele 3 faze ale sale, plus faza de remisie, unde am folosit metoda McKenzie și exerciții din școala spatelui.
Programul Williams.
Faza I.
În faza 1 a programului Williams, la fiecare exercițiu se execută 15-20 de repetări, o ședință nu depășește 30 de minute, programul se repetă de 2 ori pe zi.
Decubit dorsal.
Se fac flexii și extensii ale picioarelor;
Din poziția de flexie a genunchilor se fac alternativ flexii ale coapselor pe bazin până la limita durerii.
Din aceeași poziție se fac flexii ale coapselor pe bazin cu prinderea genunchilor cu mâinile și apropierea frunții de aceștia (alternativ);
Se flectează coapsele pe bazin cu prinderea genunchilor și atingerea frunții (bilateral);
Cu genunchii flectați se ridică ușor bazinul (până la limita durerii), delorozând coloana lombară;
Cu genunchii ușor flectați, brațele pe lângă coapse, se ridică trunchiul cu deplasarea mâinilor până la nivelul genunchilor pentru tonifierea peretelui abdominal;
Pedalare în aer cu picioarele din înainte înapoi și invers, întinzând oblic picioarele până la limita durerii;
Bascularea bazinului sus/jos prin contracția fesierilor și abdominalilor;
Lipirea zonei lombare de sol cu genunchi în flexie, picioarele sprijinite de sol, întinde ușor genunchii menținând contactul lomarei cu solul;
Duce genunchii îndoiți la piept, ridicând simultan pe final fundul, contactul cu solul rămâne pe coloană;
Decubit lateral.
Se ridică coapsa, membrul inferior de sprijin fiind flectat pentru asigurarea sprijinului confortabil;
Se duc genunchii la piept, alunecând pe suprafața de sprijin, mișcările sunt valabile pentru ambele părți de decubit.
Din patrupedie.
Se duce șezutul pe călcâie, cu mâinile nemișcate, pentru asuplizarea coloanei lombare;
Se duc alternativ câte un genunchi la piept, cu apropierea capului de aceștia;
Se ridcă coapsele, alternativ (extensia coaspelor pe bazin), eventual cu sprijin pe coate dacă mișcarea generează durere;
Din ortostatism.
Cu genunchii sprijiniți de spalier, cu mâinile prinse la nivelul feței, se îndoaie genunchii până când brașele sunt întinse, colona lombară destindându-se, presiunea din zona lombară scăzând;
Se duc alternativ câte un genunchi la piept (dacă sprijinul unipodal nu generează durere);
Din suspendat la spalier, se ridică genunchii flectați la piept (fără durere);
Șezând pe scaun, se apleacă până atinge cu mâinile solul, șireturile pantofilor, „pășind„ într-o parte și în cealaltă (fără să genereze durere);
Faza II.
În faza 2 a programului Williams, la fiecare exercițiu se execută 30 de repetări, programul se repetă de 2 ori pe zi.
Exercițiile din faza 1 se completează cu următoarele:
Decubit dorsal.
Genunchii flectați se duc alternativ prin interior până când ating baza de sprijin;
Se duc ambii genunchi în lateral până ating baza de sprijin;
Se flectează alternativ genunchii cu atingerea cotului opus (mâinile sunt la ceafă);
Se ridică trunchiul cu răsucirea acestuia până ce mâinile ating genunchiul opus;
Din ortostatism.
Cu spatele la spalier, se răsucește trunchiul până când palmele ating barele spalierului, bazinul rămânând fix;
Din atârnat, se flectează genunchii pe bazin, cu răsucirea stânga/ dreapta;
Faza III.
În faza 3 a programului Williams, la fiecare exercițiu se execută 30 de repetări, programul se repetă de 2 ori pe zi.
Se aplică fără întrerupere, respectând indicațiile specialistului, putând îmbunătăți activitatea ulterioară (socială și profesională).
Din decubit ventral, se execută extensii ale spatelui (eventual cu rulou sub lombară) cu mâinile la spate, la ceafă sau întinse pe lângă urechi;
Stând pe genunchi, cu bastonul la spate, se apleacă trunchiul până aproape la orizontală, după care se extinde;
Din atârnat la marginea mesei, cu mingea medicinală prinsă între glezne, se ridică membrele până la planul mesei;
Pedalat pe bicicletă medicinală;
Exerciții pentru musculatura membrelor inferioare.
Musculatura membrelor inferioare joacă un rol important în protecția coloanei vertebrale, ea pune probleme de forță, de rezistență, de suplețe și echilibru.
Asuplizarea ischiogambierilor.
Asuplizarea ischiogambierilor este des întâlnită, aceasta împiedică mișcarea de flexie lombo-pelvină.
Din decubit dorsal, coapsa flectată pe bazin la 90o, se extinde gamba pe coapsă;
Din decubit dorsal, cu genunchii extinși, gleznele sprijinite pe perete, se duce piciorul anterior, alternativ, păstrând genunchii extinși;
Din decubit dorsal, se trece în șezând cu ambele membre inferioare extinse, aplecând trunchiul pe coapse, durerea evidențiază o sciatică și contraindică exercițiul;
Asuplizarea flexorilor șoldului.
Din decubit dorsal, un săculeț de nisip sub un șold, se duce celălalt genunchi la piept, forțând extensia celuilalt;
Stând pe genunchi, pe membrul inferior interesat, se pun în extensie flexorii șoldului respectiv (milcarea se execută alternativ);
Metoda McKenzie.
Tehnica McKenzie este o tehnică de manipulare în care pacientul dezvoltă mișcarea, poziția și induce modificări ale prezentării inițiale. Extensia repetată a coloanei lombare reduce edemul și migrația nucleului pulpos în afectarea inelului fibros sau poate realinia fațetele articulare încât reduce inflamația nociceptivă.
Exercițiile constau în extensii lombare. Acestea se execută în serie de 10 repetări cu o durată cuprinsă între 30 și 60 de secunde pentru fiecare repetare.
Din decubit dorsal cu un rulou sub zona lombară;
Din decubit ventral cu un sul sub torace și altul sub genunchi;
Din atârnat la spalier cu spatele, se aplică un rulou sub zona lombară;
Din decubit dorsal la marginea mesei, membrele inferioare atârnă liber. Se adaugă exerciții respiratorii, precum și mișcări ale brațelor, ridicarea acestora fără cambrarea zonei lombare.
Școala spatelui.
Adaptarea unor posturi corecte.
În decubit dorsal, cu genunchii flectați și umerii ușor ridicați;
În decubit lateral, cu coapsele și genunchii în flexie;
În ortostatism, cu pantofi fără toc, urmărire unui profil în fața oglinzii, a retragerii peretelui abdominal și delordozări lombare;
Exerciții delordozante prin bascularea bazinului.
În decubit dorsal, cu genunchii flectați, apoi treptat cu genunchii întinși;
În ortostatism, cu spatele lipit de perete, cu călcâiele la 25-30 cm distanță de zid, apoi apropiidu-le treptat;
Din poziția parupedă se execută lordozări și delordozări;
Din șezând cu sprijin pe mâini la spate, se execută lordozări și delordozări;
Însușirea unor mișcări și poziții cotidiene.
Ridicarea obiectelor de jos, a unei greutăți, prin genuflexiune cu flexie și din șold, cu ambele mâini, greutatea purtându-se la nivelul bazinului, nu al pieptului.
Luarea obiectelor de jos din poziția de „cumpănă„ cu aplecarea trunchiului pe un genunchi care se flectează, celălalt membru inferior rămânând întins înapoi;
Aplecarea în față (la chiuvetă, masă,etc), nu din coloană, ci prin flectarea șoldurilor, coloana lombară, rămânând în poziție neutră;
Condițiile stresante trebuiesc evitate pe cât posibil;
Greutatea maximă a obiectelor pe care le ridicați și cărați să nu depășească 5 kg;
Căratul obiectelor se face cu ambele mâini pentru anu genera scolioze;
Evitarea mișcărilor de răsucire a trunchiului;
Ridicarea din pat se face din stând pe partea sănătoasă, cu genunchii îndoiți (flectați) ca un tot;
Tocurile să nu depășească 4 cm înălțime; la persoanele supraponderale sau dacă persistă durere se contraindică; talpa încălțărilor să fie moale;
Scăderea în greutate la persoanele supraponderale;
Când se stă mult timp la birou, se sprijină tălpile pe un scăunel;
Poziția picior peste picior este de evitat sau nu se menține mai mult de 10-15 minute;
Șoferii să apropie scaunul de volan, spatele să fie drept;
Saltea tare (relaxa) sau scândură sub saltea;
Evitarea expunerii la frig: brâu de lână, blăniță de iepure;
Evitarea efortului fizic la neantrenați sua cardiaci; se recomandă o încălzire prealabilă;
Urcat/ conorât scări: cu prudență, fără mișcări de răsucire a spatelui.
CAPITOLUL. III – PREZENTAREA, PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA STATISTICĂ A REZULTATELOR CERCETĂRII.
III.1.REZULTATE.
Rezultatele programului de recuperare, din punct de vedere cantitativ, dar și calitativ au stabilit atât progrese, cât și prevenirea complicațiilor, deoarece hernia de disc are caracter degenerativ. În urma cercetării s-au obținut următoarele reultate:
Tabel 1. Date anamnestice.
Tabel 2. Rezultatul evaluării durerii cu ajutorul scalei SAV.
Fig 1. Reprezentarea grafică a scalei SAV în cele 3 momente ale evaluării
Conform graficului de mai sus putem observa o ameliorare semnificativă a durerii în zona lombară, de la o medie de 7,7 la una de 1,8 . O diferență de 5,9 puncte în doar 3 luni de tratament kinetic și eletroterapeutic.
Tabel 3. Rezultatele evaluării amplitudinii articulare cu ajutorul indicelui „degete-sol„. ( valori exprimate in Cm.)
Fig 2. Reprezentare grafică a rezultatelor evaluării amplitudinii articulare.
Rezultatele evaluării amplitudinii articulare a cloloanei vertebrale lombare cu ajutorul indicelui degete-sol, evidențiază progresul făcut în cele 3 luni de tratament, progresul a fost constant, asa cum observăm că de la testare inițială la cea finală avem un progres mediu total de 14,9 cm.
Tabel 4. Evaluarea sensibilității cu ajutorul testului Lasegue. ( valori exprimate in grade).
Fig 3. Reprezentare grafică a testului Lasegue.
Conform datelor colectate în urma efectuării testului Lasegue, obervăm ca gradul apariției durerii celor 10 pacienți a crescut în medie de la 34,9 la 71,7 grade, astfel înregistrându-se o îmbunătățire a simptomelor prezente, cel mai important aspect este acela că nu au apărut complicații la niciun pacient.
Tabel 5. Rezultatele scăderii în greutate. ( valori exprimate in Kg.)
Fig 4. Reprezentare grafică a scăderii în greutate.
Cei 10 pacienți au urmat indicațiile kinetoterapeutului referitoare la dieta alimentară, aceștia au primit indicațiile necesare pentru o dietă saracă în calorii având drept scop reducerea surplusului de țesut adipos, astfel s-au înregistrat rezultate favorabile scăderii în greutate. La evaluarea inițială pacienții aveau o greutate medie de 82,9 kg, iar la evaluarea finală media a fost de 76,7 kg, înregistrându-se astfel o scădere media a greutății de 6,2 kg pe parcursul celor 90 de zile.
III.2. CONCLUZII.
Pe baza rezultatelor evaluărilor am stabilit următoarele concluzii generale și practice:
1. Tratamentul stabilit în urma evaluărilor și a diagnosticării a avut rezultate pozitive.
2. Corectitudinea aplicării metodelor, mijloacelor și tehnicilor ce alcătuiesc programul de kinetoterapie au condus la realizarea obiectivelor stabilite.
3. Deoarece hernia de disc lombosacrată reprezintă o afecțiune degenerativă, practicarea sistematică a kinetoterapiei este necesară în vederea menținerii funcțiilor organismului uman. Chiar și lipsa la o singură ședință poate scădea nivelul valorilor asupra cărora se lucrează.
4. Principalul obiectiv îl reprezintă combaterea durerii. Acest aspect este foarte important în aplicarea tratamentului.
5. Colaborarea interdisciplinară (medic- kinetoterapeut- psiholog- pacient-familie) este foarte importantă în procesul de recuperare.
6. Individualizarea tratamentului creează premisele unor efecte imediate.
7. Kinetoterapia postoperatoare este indispensabilă în vederea recuperării funcțiilor organismului uman.
8. Respectarea regulilor de igienă și a recomandărilor făcute de echipa interdisciplinară în permanență, asigură îmbunătățirea/ menținerea calitativă și cantitativă a tuturor proceselor și funcțiilor corpului uman, pentru a împiedica procesul de uzură.
9. Reevaluarea asigură kinetoterapeutului un „schimb” de informații al corpului individului supus terapiei, ce va oferi informații despre eficiența programului, despre corectarea programului kinetic, eliminarea obiectivelor ce nu se pot atinge sau care au fost atinse, adăugarea unor noi obiective, adăugarea unor noi metode, tehnici sau mijloace terapeutice, toate acestea în vederea alcătuirii unui nou plan de recuperare.
10. Obiectivele de recuperare și stabilirea tratamentului se bazează pe nevoile pacientului și nu atât pe boală.
BIBLIOGRAFIE
Bibliografie pe suport clasic.
Abrahams P.- Atlasul Corpului Uman, Editura Corint, 2011.
Albu, C., Albu, A., Tiberiu, L.V. – Kintoterapia pasivă, Editura Polirom, București, 2004.
Avramescu, E. – Bazele Anatomice ale Mișcării.
Avramescu, E. – Kinetoterapia în activități sportive, Editura Didactică și pedagogică, București, 2006.
Baciu, C. – Aparatul locomotor, Editura Medicală, București, 1981.
Barsotti, J., Cancel, R., Robert, C., – Ghid practic de traumatologie, Editura Medicală, București, 2013.
Blandine, C.G. – Anatomie pentru mișcare, Vol I, Editura Polirom, București, 2009.
Blandine, C.G. – Anatomie pentru mișcare, Vol II, Editura Polirom, București, 2009.
Cioroiu G. – Esențial în Anatomie și Biomecanică, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2006.
Cordun, M. – „kinetologie medicală”, Editura Axa, 1999.
Engrich, E. – Kinetoterapia pe înțelesul tuturor, Editura Medicală, București, 2013.
Kapandji. A. Trunk and Vertebral Column, Vol 3, 1974.
Martoma A.- Curs- Recuperare în traumatologie sportivă, 2010.
Moldovan E. – Curs – Evaluare motrică și somato-funcțională, 2010.
Moțet, D. – Enciclopedia de Kinetoterapie, Vol I+II, Editura Semne, București, 2010.
Nenciu G. – Biomecanică in Educație fizică și Sport, Editura Fundația România de Mâine, 2005.
Netter, F. – Atlas of human anatomy, Ediția VI, 2014.
Papillian, V. – Anatomia omului, volumul 1, Editura All, București, 2003.
Poenaru, D., Pompiliu, P., Răibuleț, T. – Traumatologie și recuperare funcțională la sportivi, Editura Facla Timișoara, 1985.
Sbenghe, T. – Bazele teoretice și practice ale kinetoterapiei, Editura Medicală, București, 1999.
Sbenghe, T. – Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare, Editura Medicală, București, 1987.
Sbenghe, T. – Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor, Editura Medicală, București, 1981.
Șamotă, I. – Noțiuni fundamentale de ortopedie și traumatologie, Editura Universității Transilvania, Brașov, 1996.
Theodorescu, D. – Mic atlas de anatomia omului, Editura Didactică și pedagogică, București, 1982.
Zoltan, P. – Kinetoterapia în recuperarea funcțională posttraumatică a aparatului locomotor, Edutura Universității din Oradea, 2001.
Bibliografie pe suport electronic.
http://www.salabucuresti.ro/articole/regiunea-cevicala-vertebrele-cervicale.html
http://www.salabucuresti.ro/articole/regiunea-toracica-vertebrele-toracice.html
http://www.salabucuresti.ro/articole/regiunea-lombara-vertebrele-lombare.html
http://www.salabucuresti.ro/articole/regiunea-cevicala-vertebrele-cervicale.html
http://www.patologievertebrala.ro/Anatomie.htm
http://www.esanatos.com/anatomie/index.php
https://ro.wikipedia.org/wiki/Sistem_nervos
http://cyd.ro/maduva-spinarii/
http://www.rasfoiesc.com/sanatate/medicina/MADUVA-SPINARII77.php
http://anatomie.romedic.ro/sistemul-nervos
http://abacalim.blogspot.ro/p/sistemul-nervos.html
ANEXE.
Anexa 1.
Program Williams de recuperare in cazul durerilor aflate in zona lombosacrală.
Ex. 1.
Ex. 2.
Ex. 3.
Ex. 4.
Ex. 5.
Ex.6.
Ex. 7.
Ex. 8.
Ex. 9.
Ex. 10.
Ex. 11.
Flexie Extensie
Ex. 12.
Ex. 13.
Ex. 14.
Ex. 15.
Ex. 16.
Anexa 2
Secțiuni RMN în plan sagital și transvers ale pacienților.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: MANAGEMENTUL ACTIVITĂȚILOR FORMALE, NON-FORMALE ȘI DE RECUPERARE A STĂRII DE SĂNĂTATE [304608] (ID: 304608)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.