LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I Coordonator științific, prof. gr.I Gabriela Vida Candidat, ed. Stratulat Elena… [304547]
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI
FILIALA FOCȘANI
DEPARTAMENTUL DE FORMARE A [anonimizat] I
[anonimizat]. gr.I Gabriela Vida
Candidat: [anonimizat]. Stratulat Elena (căs. Ciornei)
Grădinița cu Program Prelungit nr. 13,
Focșani, Vrancea
2016
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI
FILIALA FOCȘANI
DEPARTAMENTUL DE FORMARE A [anonimizat],
prof. gr.I Gabriela Vida
Candidat: [anonimizat]. Stratulat Elena (căs. Ciornei)
Grădinița cu Program Prelungit nr. 13,
Focșani, Vrancea
ARGUMENT
“Frumusețea este pretutindeni. [anonimizat] o vadă.“ (Gottfried Wilhelm )
Frumosul, [anonimizat], influen-țând dezvoltarea anumitor aptitudini creatoare in ceea ce privește evoluția pe plan artistic a co-piilor.
“Lumea e colorată! O lume fără culori n-[anonimizat]. [anonimizat]-te doar la marea deosebire între o [anonimizat], [anonimizat] o [anonimizat], mohorâtă – când totul e [anonimizat].
[anonimizat] a [anonimizat] o [anonimizat]. Total lipsit de culoare e numai întunericul absolut. O cât de slabă rază de lumină naște culori; [anonimizat]. Lumina este chiar izvorul lor.'' ([anonimizat], pag. 21)
,,[anonimizat], o prospețime a imaginației, o [anonimizat], [anonimizat]-si decât cu mare greutate.” (Gaston Berger din ,,L'homme moderne et son education'')
Valorificând cele mai de preț însușiri ale copilăriei (inventivitatea, fantezia, imaginația, [anonimizat]) [anonimizat] o [anonimizat].
Am ales tema” [anonimizat]”, deoarece e un domeniu care m-a captivat întotdeauna ( do-meniul estetic și creativ) și constituie cadrul și mijlocul cel mai larg de activare și stimulare a potențialului creativ la vârsta preșcolară. [anonimizat], de-[anonimizat]-mă în permanență cu e-[anonimizat], să redau prin culori o [anonimizat], cred că voi reuși să stimulez disponibilitățile creatoare existente mai mult sau mai puțin în fiecare dintre preșcolarii grupei cu care lucrez. Copiii nu pot realiza la începutul drumului lor de mici artiști forme care să le întruchipeze cât mai sugestiv ideile și sentimentele. Cu atât mai puțin se vor orienta în structura spațiului compozițional. [anonimizat], [anonimizat]. O frunză care se desprinde și se leagănă în vânt, o castană căzută pe o alee din parc sau o ghindă găsită la poalele copacilor pot constitui materiale de bază în realizarea unor minunate lucrări. Aceste materiale din natură, ușor de procurat, se pot transforma în mâinile lor în jucării minunate. Este nevoie de puțină îndemânare, fantezie, imaginație și multă răbdare.
Culorile, formele plastice, punctele, liniile sunt mijloace de exprimare folosite de copii încă de la vârsta mică. Prin artă se dezvoltă sensibilitatea senzorială și cea comportamentală. Sensibilitatea artistică se construiește pe baza afectivității, intuiției și fanteziei alături de cu-noștințe și de spiritul critic.
Educația plastică nu este numai o disciplină de lucru, e un mijloc de a-l face pe copil să înțeleagă și să recepteze frumosul din mediul înconjurător, atât în armonia din natură cât și din artă, să fie el însuși creator de lucruri frumoase.
Mi-am axat tema pe educația artistico-plastică, ca modalitate principală de formare si dezvoltare a creativității copiilor. Voi urmări să subliniez câteva idei importante în ceea ce privește tehnicile de lucru folosite în educația artistico-plastică, deoarece nu este numai o dis-ciplină de lucru, ci are efecte psiho-comportamentale esențiale, contribuind la formarea per-sonalității, cultivând atitudini maleabile, sentimente pozitive, gustul și simțirea estetică, de aceea ea trebuie controlată și orientată spre folosul tuturor, nu numai pentru cei cu înclinații.
Arta este principala modalitate prin care se înfăptuiește relația estetică dintre om și rea-litate, exprimă întotdeauna ceva, poartă un mesaj, comunicând sentimentele și ideile creato-rului pe care ,,beneficiarul” de artă le receptează și le asimilează într-un mod propriu.
În condițiile în care grădinița este considerată ca parte integrantă a învățământului, ea își propune ca obiectiv prioritar pregătirea copilului pentru școală și necesită acumularea unui volum de cunoștințe, prin folosirea unor metode și procedee specifice vârstei preșcolare, potrivite și accesibile și pentru realizarea acestui obiectiv.
CAPITOLUL I EDUCAȚIA ESTETICĂ- DIMENSIUNE TRADIȚIONALĂ A EDUCAȚIEI
I.1.CONCEPTUL DE EDUCAȚIE ESTETICĂ
Estetica este „știința care studiază legile și categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esența artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creației artistice, la criteriile și genurile artei”. (Dicționarul Explicativ al Limbii Române, 1998, p. 348)
O altă definiție dată esteticii, în urma alăturării cu diferite discipline neartistice și inter-penetrarea cu filosofia estetică, o întâlnim în lucrarea ,,Estetica”: ,,filosofie, știință generală, teorie globală sau cu propensiuni totalizatoare asupra artei și/sau asupra frumosului.” (Achiței, G., 1982, p. 17)
Estetica se identifică parțial cu teoria despre frumos. Estetica studiază frumosul din natură, din artă și societate. Esteticul s-a extins din domeniul natural și din cel al artei în viața socială.
Educația estetică reprezintă o componentă permanentă a educației de formare și dezvoltare a personalității umane, folosind frumosul, atât din artă cât și din societate, natură, receptat, eva-luat și cultivat la nivelul raționalității și al creativității umane.
Cuvântul estetic este de origine grecească (aistetikos) și se referă la sensibilitate, la percepția senzorială, mai târziu, semnificația acestui termen fiind sinonimă cu a impresiona, a sensibiliza pe om, cu frumosul, iar educația estetică a fost definită ca educație prin frumos și pentru frumos.
Omul simte nevoia de frumos și obiectele și formele estetice din natură deci, sfera educației estetice nu se limitează numai la valorificarea potențialului educativ al operelor de artă, ci apelează și la frumosul din natură, precum și la manifestările acestuia în plan social.
Educația estetică nu este sinonimă cu educația artistică, pentru că aspecte estetice ale realității se găsesc nu numai în artă, ci și în natură și în viața socială. Natura prezintă multe aspecte care impresionează pe om: culori, peisaje, fenomene sonore. Dar cele mai complexe și mai adânci impresii estetice le produce arta (literatura, muzica, pictura, coregrafia), de aceea educația artistică reprezintă partea esențială a educației estetice. Din punct de vedere pedagogic, deosebirea dintre ele se exprimă nu numai pe linia conținutului, ci și a finalităților și moda-lităților de realizare.
Educația estetică are o sferă mult mai largă, se referă la toate cele trei categorii de valori estetice: ale naturii, ale societății, ale artei. Educația artistică operează numai cu valorile artei, presupune un registru metodic adecvat fiecărui gen de artă, iar forța de pătrundere asupra personalității umane este profundă.
Pornind de la opiniile autoarei E. Macavei (2002, pp. 282-287), idealul sau modelul formativ perfect spre care se tinde în educația estetică poate fi formulat astfel: dezvoltarea maximală a capacităților umane de percepere, trăire și valorizare a esteticului, a capacităților umane de creare a noi valori pentru a se realiza deplina estetizare a mediului existențial de viață. Scopul fundamental este formarea conștiinței și conduitei estetice.
Atitudinea estetică este definită ca fiind una dintre laturile cele mai complexe ale spiritualității umane, care se exprimă printr-un ansamblu de reacții spirituale ale omului față de valorile estetice ale naturii, societății și artei. Pascadi definește atitudinea estetică (1968, p. 7) ca fiind „o sinteză proprie a concret-senzorialului, afectivului și raționalului nu numai în constatarea, dar și în aprecierea pe care ea o presupune atât față de realitatea ca atare cât și față de produsele spirituale ale activității creatoare umane.”
Atitudinea estetică are câteva componente, și anume (Bocoș, M., Jucan, D., 2008, p. 38):
idealul estetic: exprimă modelul de frumos spre care tinde, în general, comunitatea umană;
simțul estetic: exprimă capacitatea omului de a percepe, de a reprezenta și de a trăi frumosul;
gustul estetic: exprimă capacitatea omului de a explica, de a înțelege și de a iubi frumosul;
spiritul de creație estetică: exprimă capacitatea omului de a crea frumosul, la nivelul artei, societății, naturii.
În această perspectivă, sfera educației estetice depășește domeniul artisticului prin faptul că ea vizează nu numai calificarea artistică profesională, ci urmărește formarea unei atitudini estetice și dezvoltarea aptitudinilor ce fac posibilă receptarea și înțelegerea frumosului, indiferent de domeniul în care se manifestă. Aptitudinile estetice sunt concepute nu numai în direcția raporturilor cu arta, ci și cu alte forme și manifestări posibile ale activității umane, deci și în afara artei. Lărgirea sferei de cuprindere a educației estetice dincolo de domeniul „artis-ticului” aduce și ea probleme noi în fața gândirii și practicii pedagogice.
„Fenomenul estetic este prea complicat pentru a se lăsa deslușit de la sine, pe baza sensibilității și predispozițiilor «native» ale primitorului. Nevoia unui ghidaj inițial se impune. Odată cu interiorizarea unor scheme de înțelegere și valorizare a orizontului estetic, tinerii vor dobândi o anumită autonomie axiologică, o independență asumată, responsabilă de raportare la frumos. Dar, până atunci, e nevoie de un efort deliberat și metodic de «alfabetizare» și de for-mare estetică de și dimpreună cu alții.” (Cucoș, C., 2011, p. 24-26)
Educația estetică nu se poate realiza la modul general, în fiecare moment avem de-a face cu o operă de artă și cu un subiect real care contemplă/percepe opera respectivă.
Arta are valențe formative care rezultă din multiplele posibilități ale mesajul artistic, de a descoperi și pune în evidență cele mai intime și profunde laturi ale sensibilității umane. Arta ,,răspunde unor nevoi reale pe care le simte orice persoană de a-și lămuri unele idei, de a-și motiva unele comportamente și de a-și fundamenta unele atitudini, sugerând, explicând, valorificând sau problematizând. Prin caracterul ei stimulativ, tonic, optimist etc. arta împinge la iubirea adevărului, a binelui, a științei și a vieții.” (Salade, D., 1973, p. 17)
Creația artistică presupune existența unui autor (artistul), a unei modalități de realizare (procesul de creație), unui produs (creația, opera) și a percepției estetice (receptarea artistică).
În funcție de sensul relației ce se stabilește între opera de artă și receptor, se pot distinge în cadrul educației artistice două aspecte: educația prin artă și educația pentru artă.
În primul aspect se insistă asupra valorificării potențialului educativ cuprins în opera de artă, în vederea formării multilaterale a personalității umane. Cel de-al doilea aspect vizează pregătirea celui care receptează pentru înțelegerea și asimilarea cât mai adecvată și profundă a mesajului artistic.
Cele două aspecte se completează reciproc, deoarece pregătirea receptorului pentru înțelegerea și asimilarea creatoare a mesajului artistic se realizează, în primul rând, dar nu exclusiv, prin intermediul artei. Putem delimita în cadrul acestei pregătiri două niveluri:
– unul informativ – teoretic, accentul punându-se pe instruirea estetică (copiii se familiarizează cu cunoștințe din domeniul artelor, tehnici de lucru, elemente simple de teoria culorilor, formarea limbajului artistic, dobândesc priceperi și deprinderi artistice);
– altul formativ – practic, cu insistență asupra formării capacităților estetice, indispensa-bile asimilării mesajului artistic (îmbogățirea experienței copiilor prin contactul nemijlocit cu opera de artă, sensibilizarea prin sentimente și emoții estetice).
Educația estetică urmărește pregătirea copilului prin actul de valorizare- receptare-asimilare și cel de creare a valorilor estetice.
I.2.EDUCAȚIA ESTETICĂ ȘI IMPORTANȚA EI LA VÂRSTA PREȘCOLARĂ
,,Educația estetică este aceea care-l reînvață pe copil să trăiască armonia interioară și echilibrul între forțele imaginației și cele ale acțiunii, între vis și realitate, între aspirațiile eu-lui și acceptarea realității, între îndatoririle față de sine și fată de semeni. A trăi în frumusețe presupune interes pentru măsură și armonie, deci o moralitate superioară; o pregătire morală superioară duce la bucurie- efect și semn al armoniei interioare și echilibrului- iar pe planul acțiunii la dinamism fecund.” (Neacșu, I., 1988, p. 337)
Copilul reacționează spontan față de anumite categorii estetice. La copilul mic se naște dorința și curiozitatea de a se “reîntâlni “ cu frumosul; această dorință constituie punctul de ple-care al motivației psihologice care face posibilă permanentizarea interesului estetic. El încear-că și dorește tot mai multe impresii estetice, iar sarcina grădiniței și a familiei constă în a oferi cât mai multe posibilități de dobândire a impresiilor artistice.
Educarea și formarea receptivității estetice trebuie realizată în mod conștient, de la vârste mici, nu doar prin prezentarea creațiilor artistice, dar și valorificarea esteticului cotidian, de a-i face pe copii să perceapă latura estetică a mediului ambiant, a relațiilor sociale. Însuși principiul gradării cere ca preșcolarul să fie receptiv la estetica lucrurilor care ne înconjoară; de aceea au o deosebită importanță încăperile amenajate cu gust, frumusețea jucăriilor, culoarea și forma lor, ordinea și curățenia. Prin intermediul jocurilor și jucăriilor care dau satisfacții, se în-frumusețează relațiile sociale. La grădiniță și acasă se ivesc nenumărate ocazii pentru formarea unei conduite estetice legate de felul de a mânca, de a se purta, de a saluta etc.
Perceperea laturii estetice a vieții cotidiene oferă ocazii de declanșare a emoției estetice. Emoția estetică constituie prima etapă a receptării estetice și presupune întâlnirea cu ceva nou, având o încărcătură emoțională deosebită. Au fost cercetate resorturile psihologice ale emoției estetice, precum și părțile ei componente. În mod concret, copilului îi este indiferent sub ce for-mă i se oferă esteticul: povestire, teatru de marionete, ilustrații, muzică, îmbrăcăminte, frumu-sețile naturii etc. imaginația sa lucrează intens, este în așteptare, el devine nerăbdător, vrea ca impresia estetică atât de dorită să sosească cât mai repede și să-i ofere ceva nou, ceva extra-ordinar. În întâlnirea cu noul se disting trei momente: așteptarea, speranța, întâlnirea.
Momentul cunoașterii estetice a noului este de scurtă durată și solicită afectivitatea, fiind însoțit de un comportament specific: ochii copilului se rotunjesc, se uită țintă spre frumos, po-ziția corpului și a membrelor devine rigidă, uneori i se usucă și gura și nu mai reacționează la stimuli externi.
Inițial preșcolarul percepe calitatea estetică la nivel elementar, în acest timp desfă-șurându-se mai multe procese psihice în care este antrenată atenția, imaginația. Deci, emoția estetică se bazează pe impresia estetică, iar sarcina familiei și a grădiniței constă în crearea posibilităților de dobândire a impresiilor.
Natura constituie un mijloc eficient pentru educația estetică, prin bogăția și varietatea formelor, culorilor, sunetelor, prin viața care pulsează în fiecare colț al ei. Prin plimbări, ex-cursii, drumeții, copiii observă bogăția de culori a naturii în fiecare anotimp, toate acestea in-fluențându-le percepțiile și determinându-le creațiile.
Scopurile educației estetice din grădiniță sunt menite să-l așeze pe copil în relație de armo-nie cu natura, societatea, arta, să-i formeze și să-i perfecționeze percepțiile estetice, deprinderi artistice.
Se știe că la vârsta preșcolară gândirea are un pronunțat caracter concret, iar emoțiile joacă un rol important. Arta dirijează simțămintele copilului preșcolar spre aspectele pozitive ale vieții. Valoarea educativă a artei este cu atât mai mare, cu cât ea folosește mijloacele cele mai adecvate pentru a reflecta frumusețea morală a oamenilor, cu cât pune mai clar în fața copilului idealul concret și precis spre care să tindă. Pe de altă parte, prin intermediul artei, copiii învață să facă distincția dintre bine și rău.
Diversele forme ale artei oglindesc frumosul în relațiile dintre oameni. Formele artei se reflectă în conștiința copiilor îndeosebi pe calea simțurilor. Influența artei asupra proceselor de cunoaștere, asupra perfecționării funcționale a analizatorilor, constă în primul rând în dez-voltarea capacității de percepție. Arta, fiind o formă de cunoaștere prin intermediul imaginilor artistice, contribuie la lărgirea orizontului de cunoaștere, la perceperea cât mai completă și mai cuprinzătoare a realității. Apelând la afectivitatea copilului, la emoțiile sale față de tot ce este frumos, cunoașterea devine mai accesibilă, mai largă. Copilul poate să observe aspecte ale realității pe care nu le-ar sesiza dacă acestea nu ar fi redate într-o formă artistică, plastică, dobândind o serie de cunoștințe despre culorile și formele obiectelor, despre relațiile dintre ele, aspect important în dezvoltarea imaginației creatoare și a gândirii.
I.3. ACTIVITĂȚILE ARTISTICO-PLASTICE: SCOP; OBIECTIVE; STRATEGII DIDACTICE
,,Este imposibil ca elevii să învețe ceva cât timp gândurile lor sunt robite și tulburate de vreo patimă. Întrețineți-i deci într-o stare de spirit plăcută, dacă vreți să vă primească învăță-turile. Este tot atât de imposibil să imprimi un caracter frumos și armonios într-un suflet care tremură, pe cât este de greu să tragi linii frumoase și drepte pe o hârtie care se mișcă”. (John Lock- ,,Some Thoughts Concerning Education”)
Studiile întreprinse, ca și experiența practică, evidențiază faptul că activitățile artistico- plastic (desen, pictură și modelaj) exercită o influență benefică asupra formării personalității preșcolarului nu numai pe plan estetic, ci și pe plan moral, afectiv, intelectual etc.
Obiectivele cadru ale activității artistico- plastice în grădiniță, urmăresc:
Formarea unor deprinderi de lucru pentru realizarea unor desene, picturi, modelaj;
Realizarea unor corespondențe între diferitele elemente de limbaj plastic și forme, obiecte din mediul înconjurător (natură, artă și viața socială);
Stimularea expresivității și creativității prin desen, pictură, modelaj.
Obiectivele de referință prevăzute în Programa activităților instructiv- educative în gră-dinița de copii, pentru activitățile artistico- plastice, sunt următoarele:
Să redea liber teme plastic specific desenului;
Să obțină efecte plastice, forme spontane și elaborate prin tehnici specifice picturii;
Să exerseze deprinderile tehnice specifice modelajului în redarea unor teme plastice;
Să recunoască elemente ale limbajului plastic și să diferențieze forme și culori în mediul înconjurător;
Să cunoască și să diferențieze materiale, instrumente și tehnici de lucru, să cunoască și să aplice reguli de utilizare a acestora;
Să utilizeze un limbaj adecvat cu privire la diferitele activități plastice concrete;
Să compună în mod original și personal spațiul plastic;
Să interpreteze liber, creativ lucrări plastice exprimând sentimente estetice.
Activitățile plastice sunt foarte îndrăgite de preșcolari. La această vârstă, copiii sunt foarte atrași de culoare, de varietatea instrumentelor tehnice, își dovedesc spontaneitatea, dând frâu liber imaginației și fanteziei.
Prin intermediul activităților de desen, pictură, modelaj, copilul învață să combine formele, să alăture culorile în așa fel încât să obțină efecte cât mai plăcute ochiului, să combine culorile pentru a obține nuanțele, să termine lucrul început, realizându-se atfel coordonarea oculomotorie, dezvoltarea mușchilor mici ai mâinii, dezvoltarea sensibilității cromatice, a spiritului de observație, diferențierea formelor, a proporțiilor, orientarea spațială, aspecte im-portante și în pregătirea copiilor pentru școală.
Activitățile plastice pot fi adevărate surse de cunoaștere și evaluare a personalității co-piilor, îi ajută pe cei timizi să se afirme, să capăte curaj și încredere în forțele proprii.
Exercițiile și jocurile senzoriale măresc capacitatea de percepție la vârsta preșcolară, le dezvoltă acuitatea vizuală astfel încât ei pot deveni apți să perceapă expresivitatea formelor și culorilor.
Desenul, pictura și modelajul pot fi utilizate în scop educativ- formativ în procesul de educare a personalității, în forme adecvate categoriilor de preșcolari.
În cadrul activităților artistico- plastice din grădinițe sunt folosite următoarele metode:
Conversația
Demonstrația
Exercițiul
Explicația
Modelarea
Observația
Povestirea.
Metodele se clasifică după scopul urmărit în:
Metode de asimilare
Metode de control
Metode de stimulare.
Conversația
Folosită ca metodă de predare- învățare, conversația este o convorbire sau un dialog ce se desfășoară între educatoare și copii, prin care se stimulează și se dirijează activitatea de învățare a acestora. Se bazează pe întrebări și răspunsuri ce se întrepătrund pe cele două axe, pe verticală între educatoare și copii, pe orizontală, între copiii înșiși.
În cadrul activităților artistico-plastice, această metodă este folosită îndeosebi în momentul captării atenției, al intuirii materialului, al analizei lucrărilor. De multe ori, edu-catoarea angajează o scurtă conversație cu grupa pentru a preciza acțiunile, operațiile pe care copiii trebuie să le efectueze într-o activitate. Atunci când e nevoie să se antreneze grupa în observarea atentă a materialului, se recurge la conversație. Ea poate folosi și pentru a cunoaște impresia pe care o produce asupra copiilor obiectul sau imaginea asupra căreia se poate duce discuția, gradul de apreciere și de înțelegere al grupei.
În conversație, formularea întrebărilor și răspunsurilor trebuie să devină o artă, ca prin ea copilul să fie stimulat în participarea activă la lecții. De aceea, întrebările trebuie să fie precise, concise ca formă, exprimate corect și simple. Respectând această cerință, copiii le vor reține cu ușurință și se vor încadra într-un ritm mai vioi de conversație. De asemenea, e necesar ca întrebările să fie formulate în termeni cunoscuți de copii, să stimuleze gândirea, să țină seama de particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor, să fie adresate întregii grupe și să aibă o succesiune logică.
Demonstrația
Această metodă constă în prezentarea unor obiecte, procese sau reproduceri, precum și executarea sau producerea în fața copiilor a unor acțiuni, fenomene, experiențe etc., în vederea acumulării de informații despre ele și a familiarizării cu executarea corectă a acțiunilor res-pective.
Demonstrația se utilizează atât în transmiterea și asimilarea de cunoștințe, cât și în fixarea și consolidarea acestora. În primul caz, educatoarea arată copiilor cum se ține pensula în mână, cum se așează și ordonează acuarelele, paharul cu apă, cum se înmoaie acuarela pentru a obține culoarea dorită, cum se obțin formele spontane cu ața etc., în al doilea caz, educatoarea insistă asupra tehnicilor respective până când se fixează și se consolidează bine cunoștințele și deprinderile, îi învață pe copii să lucreze independent.
Cu cât demonstrația este mai clară, în raport direct cu particularitățile lor de vârstă și individuale, cu atât ei vor înțelege mai bine, adică vor conștientiza actul respectiv și vor executa cu ușurință lucrările respective. În utilizarea acestei metode nu trebuie grabă, ci meticulozitate, claritate deplină în desfășurarea etapelor demonstrației, perseverență, răbdare și tenacitate.
Demonstrația se face pe mai multe căi:
– cu ajutorul materialului natural (măr, pară, struguri etc.);
– cu ajutorul materialului confecționat (planșe, fotografii, tablouri, scheme sau lucrări confecționate de copii), pe baza cărora se pot discuta elemente de tehnică; se impune ca ma-terialul figurativ cu care se face demonstrația să fie de calitate, să răspundă tematicii activității și particularităților de vârstă;
– practică, făcută de educatoare care reprezintă siguranță în învingerea unor dificultăți ce pot apare și modelul de tehnică urmat.
Exercițiul
Exercițiile sunt considerate ca acțiuni motrice sau intelectuale ce se repetă relativ identic cu scopul automatizării și interiorizării unor modalități sau tehnici de lucru de natură motrică sau mintală.
Exercițiul reprezintă executarea unei acțiuni în mod conștient și repetat, cu scopul formării unor deprinderi, obișnuințe, în scopul creării de bunuri materiale sau culturale. În educația artistico-plastică din grădiniță, exercițiul ocupă un loc cu totul aparte, fiind însoțit de explicațiile și demonstrațiile educatoarei.
Exercițiile solicită efort fizic și intelectual, deoarece nicio mișcare a organismului ființei umane nu se face la întâmplare, ci cu un control permanent al activității nervoase la diferite nivele. Dar pentru efectuarea unor exerciții, copilul trebuie să dispună de anumite deprinderi, care la început sunt firave, dar pe măsură ce ele se execută devin tot mai riguroase și copilul începe să lucreze cu multă siguranță.
Înainte de formarea unei deprinderi, copilul efectuează unele operații mai mult pe bază de imitație, făcând și anumite mișcări de prisos, iar alteori ajunge pe căi ocolite la scopul urmărit. De aici decurge rolul educatoarei, care trebuie să-i formeze copilului deprinderi și obișnuințe, pentru realizarea obiectivelor activităților de educație artistico- plastică din grădiniță.
Repetarea tuturor mișcărilor sau acțiunilor, în mod conștient, duce la formarea și perfecționarea deprinderilor respective. Pe baza ei copilul va reuși să utilizeze cu abilitate culorile în cadrul unei picturi, asamblarea părților componente ale unei imagini în cadrul unui colaj, dar și plierile în cadrul tehnicii origami.
Deprinderile consolidate și perfecționate duc la formarea obișnuințelor, când copilul execută o pictură sau un modelaj dintr-o necesitate interioară. Acest fapt se observă la copii atunci când desenează, pictează, creionează cu foarte mare ușurință. În asemenea situații, concentrarea atenției este numai asupra mesajului pe care dorește să-l transmită, când imaginația creatoare acționează din plin, fără să se mai gândească cum să țină pensula sau cum se face îmbinarea culorilor.
Metoda exercițiului este metoda de bază care folosește în pictură, desen sau modelaj cunoștințele însușite și deprinderile formate anterior. Se mai observă că această metodă aparține cu preponderență copilului, deoarece el este acela care o practică, și nu educatoarei, rolul ei fiind acela de a-l învăța cum să picteze și cum să se perfecționeze.
Explicația
Explicația este metoda prin care educatoarea prezintă oral copiilor elemente descriptive
ale unui obiect, a unei tehnici de lucru sau a caracteristicilor unei culori în combinație cu alta, cu scopul de a clarifica diferite aspect mai puțin cunoscute. Din practică se deduce că explicația se adresează mai mult gândirii și mai puțin activității. Dar îndată ce s-a efectuat explicația se deschide câmpul activității. Este deci o metodă ocazională și se folosește atunci când este nevoie: explicarea unui cuvânt, a structurii unei flori, a folosirii șablonului, a soluțiilor decolorante etc.
Explicația urmărește lămurirea și clarificarea unor noțiuni, principii, legi prin relevarea notelor esențiale, a legăturilor cauzale dintre obiecte și fenomene, prin surprinderea genezei și devenirii lor și este însoțită de demonstrație de foarte multe ori. Când se folosește explicația se utilizează material mai frecvent decât atunci când se folosesc alte metode. Dar pentru aceasta se impune ca materialul intuitiv să fie selectat cu multă grijă, să vină într-adevăr în sprijinul explicației și să faciliteze înțelegerea și clarificarea noțiunilor, a faptelor și fenomenelor res-pective. În timpul explicației, educatoarea poate pune întrebări copiilor pentru a-și da seama dacă și-au însușit corect și conștient partea expusă până atunci.
Modelarea
Modelarea este o metodă care are drept scop cercetarea și studierea obiectelor și fenomenelor din natură și societate cu ajutorul modelelor. Modelul este un sistem material sau teoretic care reproduce, la altă scală, structura (elemente și relații dintre ele) unui sistem pe care ne propunem să-l cunoaștem. Sistemul original, obiect, fenomen sau proces real este reprodus cu ajutorul modelului.
Prin urmare, modelul constituie mijlocul principal de dobândire a cunoștințelor, dar și de dezvoltare și afirmare a proceselor psihice. Modelele se întâlnesc pretutindeni: în natură, în știință, în tehnică, artă, în relațiile dintre oameni etc., ele influențează foarte mult viața omului, valorile pozitive au valori inestimabile asupra formării copilului, iar cele negative frânează permanent activitatea preșcolarului sau îl orientează cu tot ceea ce este în dezacord cu conduita și civilizația din societate.
Copilul are mereu nevoie de modele. El o imită pe mama când efectuează treburi gospodărești, pe tata când vine sau pleacă la serviciu, pe frați și surori și chiar pe cei mai mult sau mai puțin cunoscuți. Toate aceste modele nu sunt însă cele mai edificatoare pentru copil. De aceea, educatoarea, prin toate acțiunile pe care le întreprinde, trebuie să dea dovadă de multă maleabilitate în selectarea celor mai tipice modele care să influențeze puternic viața copilului. În acest sens, ea trebuie să dispună de numeroase exemple pe care să le dea copiilor atunci când se află la activitățile artistico- plastice. Fără modele expresive, convingătoare, estetice copiii nu vor avea repere pe baza cărora să poată trece cu ușurință la acțiune. Oricât ar încerca educatoarea să prezinte numai pe cale orală o demonstrație sau explicație, nu va reuși să se ridice la nivelul de înțelegere al copiilor, dacă nu le va prezenta și modelul pe care trebuie să îl execute.
Copilul are o imaginație bogată și o gândire concret- intuitivă și prin prezentarea modelelor el va reuși să-și dezvolte aceste procese psihice. Prezentarea modelului nu impune copilului executarea perfectă a acestuia deoarece prin însăși structura copilului executarea perfectă a acestuia, el mai adaugă ceva la modelul respectiv, realizând lucrarea prin prisma vederii sale.
Observația
Prin aceasta metodă se urmărește antrenarea copiilor în cunoașterea nemijlocită a unor obiecte, fenomene, ființe etc., la sugestia și îndemnul educatoarei, copiii urmăresc diferite aspecte ale realității pentru a-și întregi astfel informații despre ele.
Această metodă este liberă atunci când copilul se oprește asupra unui aspect din natură din curiozitate.
În grădiniță, el observă tablourile, mobilierul, planșele etc., educatoarea dirijează observațiile copiilor insistând, de exemplu, asupra culorii unui tablou, a mesajului transmis prin pictura respectivă. În acest fel, la început va fi făcută observația asupra aspectului general al tabloului, a imaginii din primul plan și apoi a celorlalte elemente din planul al doilea sau al treilea. De asemenea, copiii vor fi conduși să distingă culorile, mărimea imaginilor, raportul dintre acestea, ca în partea finală a observației să fie precizată tema sau subiectul tabloului respectiv, pregătindu-i astfel pentru observarea independentă.
Povestirea
Povestirea este o expunere orală, sub formă de narațiune sau descriere, prin intermediul căreia sunt înfățișate fapte, evenimente și întâmplări îndepărtate în spațiu și timp, fenomene ale naturii, peisaje geografice etc., pe care copiii nu le pot cunoaște altfel. Referindu-se la povestire, K. D. Ușinski spunea că “arta de a povesti în clasă nu se întâlnește des la profesori nu pentru că aceasta ar fi un dar special al naturii, ci pentru că cere mult exercițiu.“
Scopul urmărit este de a asigura un cuantum de imagini intuitive și reprezentări pe baza cărora să poată fi elaborate anumite generalizări.
Povestirea are în vedere prezentarea neîntreruptă a unor întâmplări sau evenimente, cu ajutorul cărora educatoarea urmărește transmiterea unui mesaj prin intermediul unui conținut bogat în idei și expresii literare, plastic care asigură nu numai concentrarea atenției copiilor, ci și îmbogățirea vocabularului, crearea unor momente emoționale, cultivarea sentimentelor morale și cultivarea unei atitudini corespunzătoare față de evenimentele și faptele prezentate.
Prin conținutul său, povestirea contribuie la dezvoltarea imaginației și creativității co-piilor. Povestirea trebuie să se desfășoare în așa fel încât copiii să-și imagineze lucrurile, e-venimentele, acțiunile și personajele despre care se vorbește.
Pentru aceasta educatoarea procedează la alegerea unor fapte și întâmplări cu profundă semnificație pentru susținerea ideii pe care intenționează s-o sublinieze, la introducerea, pe parcursul povestirii, a unui material adecvat (tablouri, documente, magini etc.), crearea unor situații- problemă prin întrebări corespunzătoare.
Ea impune anumite condiții pentru a fi eficientă. În acest sens se cere crearea climatului afectiv, care se poate realiza prin instalarea liniștii și ordinii perfecte, prin discuții pregătitoare asupra unor eroi din poveștile cunoscute etc. Povestirea este cu atât mai mult audiată de copii, cu cât se asigură elementul surpriză înainte sau odată cu comunicarea titlului ei, moment foarte important, deoarece contribuie la concentrarea maximă a atenției și la reactualizarea unor cu-vinte, expresii, calități ale eroilor, acțiuni etc. O condiție importantă a povestirii este ac-cesibilitatea conținutului transmis, ceea ce înseamnă că acesta trebuie transmis în termeni și la nivelul de înțelegere a copiilor.
Problematizarea
Problematizarea reprezintă o suită de procedee prin care se urmărește crearea unor si-tuații problemă care antrenează și oferă copiilor posibilitatea să surprindă diferite relații între obiectele și fenomenele realității, între cunoștințele anterioare și noile cunoștințe prin soluțiile pe care ei înșiși, sub îndrumarea educatoarei, le elaborează. Orice situație problemă nu este altceva decât un plan de acțiune, care presupune anumite repere mai mult sau mai puțin detaliate privitoare la activitatea și operațiile ce urmează a fi efectuate de către copii.
În cadrul acestei metode se pot distinge trei momente succesive:
Un moment pregătitor sau declanșator, care constă în crearea situației- problemă:
Cazul în care educatoarea creează în mod intenționat o situație- problemă, atrăgând atenția copiilor asupra ei, pentru ca, în cele din urmă, explicațiile sale să conducă la indicarea soluțiilor;
Cazul în care educatoarea creează situația- problemă, rezolvarea având loc în mod independent de către copii;
Cazul în care copiii înșiși creează situația- problemă și tot ei o rezolvă în mod independent, educatoarea fiind aceea care sugerează și supraveghează acest proces.
Un moment tensional care se exprimă prin intensitatea contradicțiilor dintre ceea ce se dă spre rezolvare (se solicită) și cunoștințele copiilor;
Un moment rezolutiv care urmărește nu numai deprinderea soluției, ci și confirmarea ei prin întărire pozitivă sau negativâ de către educatoare.
Unul dintre obiectivele de referință ale programei pentru activități practice în grădiniță vizează capacitatea copilului de a diferenția materiale, instrumente de lucru și reguli de utilizare a acestora.
Strâns corelate cu acesta, alte obiective de referință îi solicită copilului să recunoască elemente ale limbajului plastic în mediul înconjurător, să descrie tehnici de lucru folosind un limbaj specific etc.
În activitățile plastice materialele au un rol important deoarece facilitează realizarea imaginii artistice de către copii. Astfel suportul poate fi obișnuita hârtie de desen, cartonul, hârtia colorată, sticla, faianța, materialul textil etc., și fiecare instrument acționează asupra suportului într-un mod diferit:
Creionul, primul instrument în temă cu care copilul vine în contact la grădiniță, este deopotrivă instrument de scris și colorare.
Pensula cu vârf subțire oferă largi posibilități de exprimare plastic, se folosește de obicei pentru contururi fine. Urmele indică linii de grosimi diferite. Pe o suprafață colorată se pot desena linii subțiri sau puncte mici apropiate, de aceeași culoare.
Pensula cu vârf lat se folosește pentru acoperirea suprafețelor mai mari sau pentru trasarea liniilor mai groase. Printr-o gradare de la pensula încărcată de culoare, până la epuizarea cantității de culoare, se pot obține efecte de modelare a culorii.
Carioca este un instrument grafic care poate lăsa urme subțiri și groase. Prin ală-turare dau suprafețe cromatice intense. Cariocile se pot folosi la desenarea felici-tărilor și a obiectelor festive.
Culorile sunt folosite pentru colorarea unei suprafețe și pot fi împărțite în trei categorii:
De apă (tempera, guașă, acuarelă)
De ulei
Pasteluri.
În grădiniță se folosesc numai culorile de apă.
Tempera / Guașa
Dacă în cazul guașei culoarea își pierde mai puțin strălucirea, la tempera toate tentele se deschid prin uscare. Aceste culori pot fi folosite de către toți copiii. Se pot obține cromatici intense, precum și treceri dinspre alb spre negru. Tempera și guașa se întind cu pensula a-coperind total suportul; nu trebuie să se frece suportul (hârtia).
Acuarela
În acuarelă pigmentul este diluat în apă. Culoarea are același ton și când este uscată, și când este umedă. Tehnica culorilor umede, transparente, se obține folosind acuarela, care se di-zolvă în apă dând naștere unui lichid colorat. Această soluție, aplicată pe suport, se numește tentă.
Pe hârtia umedă culorile aderă mai ușor și mai repede. Culorile fuzionează, obținându-se amestecuri noi.
Atunci când se trece de la o culoare la alta, pensula trebuie spălată într-un vas cu apă curată.
CAPITOLUL II CREATIVITATEA
II.1. CREATIVITATEA – CONCEPT; CARACTERISTICI
Preșcolaritatea este considerată vârsta care cuprinde cea mai importantă experiență educațională din viața unei persoane, pe parcursul ei înregistrându-se ritmurile cele mai pregnante în dezvoltarea personalității umane și una din cele mai semnificative achiziții cu ecou evident pentru întreaga dezvoltare și afirmare a personalității- creativitatea.
Noțiunea de creativitate este una din cele mai fascinante noțiuni cu care a operat vreodată știința și este insuficient definită. Această situație se explică prin complexitatea pro-cesului creativ, ca și prin diversitatea domeniilor în care se realizează creația.
Termenul de creativitate își are originea în cuvântul latin “creare“, care înseamnă “a zămisli“, “a făuri“, “a crea“, “a naște“. Însuși etimologia cuvântului ne demonstrează că termenul de creativitate definește un act dinamic, un proces care se dezvoltă, se desăvârșește și își cuprinde atât originea cât și scopul.
Psihologii susțin, în general, că a fi creativ înseamnă a crea ceva nou, original, adecvat realității. A crea înseamnă a face să existe, a aduce la viață, a cauza, a genera, a produce. Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate, expresivitate și este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inventiv, inovativ.
În timp i s-au dat numeroase definiții:
,,Creativitatea- activitatea mintală de elaborare a ideilor noi și originale pe plan mintal, iar creația este activitatea de metamorfozare a ideilor noi în proiecte, planuri, schițe și în final în obiecte tehnice sau artistice.” (D. Vrabie, 2002)
,,Creativitatea este facultatea de a introduce în lume un lucru oarecare nou.“ ( J. L. Moreno, 1950 )
,,Creativitatea este acel produs care are ca rezultat o operă personală, acceptată ca utilă sau satisfăcătoare într-un grup social, într-o perioadă anumită de timp.“ ( M. Stein, 1975 )
,,Creativitatea este un complex de însușiri și aptitudini psihice care în condiții favorabile creează produse noi și de valoare pentru societate.“ ( Al. Roșca, 1981 )
Termenul de creativitate a fost introdus în psihologie de G. W. Allport pentru a desemna o formațiune de personalitate. În opinia lui, creativitatea nu poate fi limitată doar la unele dintre categoriile de manifestare a personalității, respectiv la aptitudini (inteligență), atitudini sau trăsături temperamentale.
Creativitatea este un concept destul de vag și oarecum imprecis. O definiție largă a conceptului de creativitate, cu aplicații directe în procesul de învățământ, vine din partea unui pedagog și scriitor italian, a cărui viață și operă au fost pentru apărarea drepturilor copilăriei și pentru respectarea acesteia de către școală și de către oameniii ei: “Creativitate e sinonim cu gândire divergentă, capabilă adică să rupă schemele experienței. E <creativă> o minte întotdeauna în lucru, totdeauna pornită să întrebe, să descopere problema unde alții găsesc răspunsuri satisfăcătoare, nestingherită în situațiile fluide în care alții presimt numai pericole, capabilă de judecăți autonome și independente, care respinge ceea ce este codificat, care manipulează din nou obiecte și concepte fără să se lase inhibată de conformisme. Toate aceste calități se manifestă în procesul creativ.“ ( Rodari, p. 184 )
Văzută prin prisma personalității, creativitatea capătă sensul de potențial creativ, de sumă de însușiri sau factori psihici ai unor viitoare performanțe.
Ca formațiune psihică deosebit de complexă, creativitatea se caracterizează printr-o multitudine de sensuri: productivitate, utilitate, eficiență, valoare, ingeniozitate, noutate, ori-ginalitate.
Conceptul de creativitate este foarte apropiat lingvistic și semantic de conceptul de creație, astfel că adesea se operează, în mod nejustificat, substituiri între cele două noțiuni. Diferența rezidă în conținutul celor doi termeni, creativitatea constând în producerea de idei noi și originale, pe când creația vizează finalizarea ideii și transpunerea ei în opera artistică, științifică, tehnică etc. Creația succede procesul creativ.
Creativitatea înseamnă îndrăzneală: tot ceea ce e nou, e incert și neconformist. Pentru a se avânta în necunoscut, individul trebuie să dispună de acea libertate interioară, de acel sen-timent de siguranță provenit din lumea înconjurătoare.
Creativitatea, ca produs, se caracterizează prin noutate, originalitate, utilitate socială și aplicabilitate, valoare, armonie, relevanță. Activitatea desfășurată cu preșcolarii în procesul de învățămâmt oferă largi prilejuri de cultivare a creativității.
Se pune problema dacă preșcolarii sunt creativi, inventatori și în ce măsură și în ce grad se manifestă la ei aceste trăsături.
Creativitatea preșcolarului este o creativitate expresivă manifestată în mimică, pantomimică, desen, joc, dar și una procesuală.
Un copil își exersează spiritul creativ și are un comportament creativ atunci când: se implică activ în joc, în procesul de învățare și formare, gândește critic și are deprinderi de gân-dire critică, are spirit de observație bine dezvoltat, acționează în totală libertate în planul ale-gerilor pe care le face, explorează mediul și descoperă soluții personale la diferite probleme, preferă gândirea divergentă, imaginativă, creativă, își dezvoltă imaginația, originalitatea, in-ventivitatea, fantezia, creativitatea, se descentrează de ceea ce știe deja, are încredere în propria valoare, o stimă de sine puternică ce îl motivează întrinsec, devine responsabil și autonom în dobândirea noului, creează produse intelectuale și materiale unice, originale.
Nu se poate spune că există o vârstă a creativității, deoarece creativitatea se manifestă și la copilul preșcolar care strică o jucărie și încearcă să o refacă.
Preșcolaritatea reprezintă vârsta la care este imperios necesară stimularea potențialului creativ al copilului, neevidențiat sau neexprimat încă, prin cunoașterea și stimularea apti-tudinilor, prin mobilizarea resurselor latente și prin susținerea manifestărilo printr-o motivație intrinsecă; de la această vârstă trebuie cultivate unele valori, precum originalitatea, per-severența, interesele cognitive, dar și artistice.
La vârsta preșcolară, elementele de originalitate, chiar și atunci când sunt minore față de cele de reproducere, exprimă tendința de creativitate a copilului care trebuie încurajată. Astfel, simpla colorare a unui desen constituie un act creativ. Subiectul capătă consistență în desene și în compoziții. Încep să se manifeste stilurile și aptitudinile creatoare pe aceste planuri.
Trebuie să fim conștienți că activitățile creatoare corespund și răspund unor nevoi emo-ționale ale copiilor- cea de a realiza și a se realiza, de a modela și împlini ca personalitate au-tonomă. Se pot face multe pentru educarea spiritului creativ în grădiniță. În calea stimulării e-lanului creator, pe lângă toți factorii favorizanți, există numeroase piedici sau obstacole ex-terioare sau inerente care trebuie cunoscute și combătute.
Factorii care blochează manifestările creative ale copilului țin fie de structura particulară lui, fie de factorii culturali, de mediu care acționează tot prin intermediul celor psihologici și pot fi: conformismul, o neîncredere de fantezie, accentul exagerat pe competiție, laudele exagerate, teama de a nu greși, de a nu se face de râs, graba de a accepta prima idee, descurajarea rapidă, rigiditatea metodică, critica permanenă. Educatoarea trebuie să cunoască temeinic aspectele sensibile ale blocajelor de creativitate pentru a le preveni, iar dacă ele s-au instalat pentru a le putea elimina, în scopul formării unor personalități complexe.
Analizând actul creator în evoluția sa, de la formele cele mai simple și până la creația superioară, Irving A. Taylor (1959) distinge cinci niveluri ale creativității:
Creativitatea expresivă, forma fundamentală a creativității, care nu este condiționată de nici o aptitudine și e cel mai ușor de surprins în desenele copiilor; caracteristicile principale ale acestui nivel al creativității sunt: spontaneitatea, libertatea de exprimare, independența și originalitatea. Poate fi stimulată încă din perioada preșcolară prin jocuri de creație, desene libere și povestiri din imaginație, apreciindu-i pe copii, însă fără observații critice, pentru a nu le frâna spontaneitatea;
Creativitatea productivă, presupune însușirea unor deprinderi care permit îmbunătățirea modalităților de exprimare a creației;
Creativitatea inventivă, cea care se valorifică prin invenții și descoperiri;
Creativitatea inovativă, în acest caz e vorba de inovații, care reprezintă aporturi semnificative și fundamentale într-un domeniu;
Creativitatea emergentă, nivelul suprem al creativității, la care ajung foarte puțini indivizi și presupune descoperirea unui principiu, a unei idei care să revoluționeze un întreg dome-niu al cunoașterii.
Etapele procesului creativ, conform psihologului Graham Wallas, care sugerează exis-tența a patru faze ale procesului creativ, sunt:
Prepararea- este faza inițială și obligatorie a oricărui act de creație. Această fază presupune o pregătire intensă și de lungă durată în legătură cu problema pe care creatorul își propune să o resolve;
Incubația- se petrece în inconștient și poate fi de lungă durată sau de scurtă durată;
Iluminarea (inspirația, intuiția)- este momentul în care soluția problemei apare brusc în câmpul conștiinței;
Verificarea- este faza finală a procesului de creație, în care soluția găsită este testată, exa-minată, pentru eliminarea unor posibile erori sau lacune.
Toate aceste stadii trebuie înțelese ca reacționând și interferând. Se poate considera că nu sunt stadii, ci procese dinamice, continue.
Foarte multe cercetări s-au orientat către determinarea relațiilor dintre creativitate și inteligență, iar răspunsurile au fost dintre cele mai diferite: creativitatea este complementară inteligenței, creativitatea este independentă de inteligență, creativitatea se corelează mediu cu inteligența. Cercetările actuale au ajuns la concluzia că relația creativitate- inteligență implică un raport de subordonare a celei de-a doua de către prima, inteligența fiind “un factor esențial în cadrul procesului creativ dintr-un registru mai larg de factori implicați.“ ( Munteanu A. )
Toți acești factori se află într-o strânsă interdependență. Efectul îmbinării lor asupra creativității diferă de la un individ la altul și de la un moment la altul al dezvoltării sale. Deci, creativitatea poate fi educată și această educare constă în a acționa asupra factorilor care concură la exprimarea ei.
Creativitatea constituie una din problemele majore ale contemporaneității. Astăzi se manifestă o adevărată “foame“ de creativitate pentru a soluționa marile probleme sociale, eco-nomice, culturale, educaționale ale omenirii.
Creativitatea se educă, se învață încă din grădiniță. Nevoia de inovare este esențială pen-tru bunul mers al școlii, al vieții, al vremurilor în care trăim.
Vârsta preșcolarității, caracterizată prin fantezie, curiozitate, spirit de aventură, este o perioadă propice stimulării creativității. La această vârstă, copiii au curajul să emită opinii personale, să argumenteze și să găsească soluții inedite în situații diverse, fără teama de a greși sau de a părea ridicoli, așa cum s-ar putea întâmpla cu persoanele care au o anumită experiență de viață.
Prin urmare, ucenicia creativității trebuie să înceapă de la cea mai fragedă vârstă, pentru ca dezvoltarea ei să se inscrie pe o direcție ascendentă și pe perioada școlarității.
Manifestările creative, mai mult sau mai puțin relevante existente înaintea intrării copilului în vârsta preșcolarității, sunt dirijate și valorificate într-o anumită măsură în familie și în grădiniță, urmând ca în școală să se accentueze procesul de depistare, stimulare și formare a aptitudinilor creatoare la elevi.
Nu se poate vorbi în stadiul preșcolarității de existența unei creativități deosebite a gândirii copilului, ci mai degrabă despre formarea unor premise pentru dezvoltarea ulterioară a creativității.
În etapa actuală, pentru relizarea unui învățământ formativ, fiecaru cadru didactic trebuie să conștientizeze că este nevoie de un mediu stimulativ. Acesta este creat de educatoare / învățători, ce permit libera exprimare a ideilor, stimulează munca independentă, sunt capabili să stabilească o relație democratică cu copiii. În egală masură, și dascălul trebuie să învețe să fie creativ în activitatea didactică. Dacă nu face el însuși dovada creativității, îi va fi foarte greu să dezvolte această caracteristică la copii.
Ca formațiune psihologică, creativitatea este proprie tuturor copiilor, în limitele dezvoltării normale. Fiecare copil dispune de un potențial creativ, respectiv de anumite trăsături sau însușiri favorizante actului creator. Importanța mediului ambiental este esențială pentru stimularea creativității.
II.2.METODE ȘI PROCEDEE SPECIFICE DE STIMULARE A CREATIVITĂȚII
Preocuparea pentru dezvoltarea spiritului creativ a condus și la elaborarea unor metode și procedee specifice de stimulare a creativității, cu scopul dezinhibării copiilor în abordarea spațiului plastic și în exprimarea plastic liberă, neconvențională:
Metoda punctelor unite cu linii constă în descoperirea de către copii a unor elemente concrete din realitatea sistemului nostru de referință, dintr-o multitudine de forme aleator obținute la intersectarea unei rețele de linii generate de unirea mai multor puncte dispuse la întâmplpare în spatiul plastic. Are ca scop dezvoltarea memoriei vizuale, dezvoltarea capacității de concentrare, dezvoltarea gândirii divergente, dezvoltarea capacității copilului de a se adapta la situații plastice noi.
Metoda petelor întâmplătoare constă în găsirea de către copii a unor elemente concrete din realitate, dintr-o mulțime de forme aleator obținute prin fuzionarea culorilor juxtapuse, dispuse în spațiul plastic.
Pata este așezarea cu pensula a culorii sau nonculorii pe un support (hârtie, carton, lemn). Pata picturală se realizează pe suport umed.
Are ca scop dezvoltarea capacității de imaginare, de realizare a diferitelor analogii, originalitatea, cultivă puterea de a combina liber, solicită imaginația, gândirea divergentă, și-l antrenează pe copil să “vadă și cu mintea“.
Metoda ochilor închiși: prin această metodă copiii trebuie să continue suprapunerile și între- tăieturile obținute prin desenarea câtorva elemente figurative cu ochii închiși. Această metodă stimulează imaginația creatoare, fantezia copiilor, capacitatea de adaptare.
Metoda deplasării planșelor constă în deplasarea planșelor ritmic, la intervale scurte, regulate de timp (3’ – 5’), fiecare copil dând planșa colegului său din spate sau de lângă el. Acest lucru se repetă până când planșa revine la copilul de la care a plecat, acesta urmând să o finalizeze. Această metodă cultivă solidaritatea, altruismul, reglează comunicarea și în general elimină individualismul. Scopul metodei este de a cultiva propria inițiativă și curajul. Totodată metoda antrenează tot colectivul de copii, dezvoltă gândirea divergentă, flexibilitatea, capacitatea de a face conexiuni în situații inedite.
Metoda “spălării“ planșelor constă în “spălarea“ planșelor cu apă după realizarea lucrărilor plastice cu o anumită temă dată sau liberă. Elementul surpriză constă în ultimul pas al metodei, atunci când, în urma “spălării“, prin fuzionarea culorilor, îmbinările rezultate dau planșei o notă de spontaneitate, pe care nu o pot oferi lucrările clasice. Toți copiii pot gusta din plin bucuria creației, pentru că această metodă nu dezvoltă numai originalitatea și spiritual creator, ci asigură și trăirile imense ale momentului creator.
Metoda rotirii planșei în jurul centrului ei constă în descoperirea unei lumi fantastice, a unei atmosfere de basm prin rotirea planșei în jurul centrului ei și continuarea desenării (picturii) subiectului, dar fără să se țină seama de o poziție bine determinată a planșei. Rezultă o lume “absurdă“, irațională, dar fascinantă și poetică. Metoda este una dintre cele mai atractive pentru copii dezvoltând fantezia, imaginația, spiritul creativ, spiritul de observație, gândirea creatoare și capacitatea de a face conexiuni în situații inedite.
Metoda ieșirii din “Eu” este o metodă complexă care presupune mai multă concentrare și poate fi folosită și la alte activități. Această metodă individuală constă în a cere copilului să se imagineze ceva anume (furnică, pisică, floare) din lumea înconjurătoare și să descrie plastic lumea așa cum o vede de la nivelul noii identități. Metoda dezvoltă percepția sensibilă, acuitatea vizuală, spiritul de observație, imaginația prin încercarea de a se transpune în altceva decât ființa umană.
Metoda animalului fantastic constă în combinarea părților componente ale unor animale, oferind prilejul copiilor de a crea un animal fantastic. Partea amuzantă a acestei metode o reprezintă alegerea unui nume pentru animalul creat.
Antropomorfizarea constă în conferirea de trăsături umane unor elemente din spațiul înconjurător. Prin această metodă urmărim descoperirea de sensuri noi desprinse din conținuturile deja cunoscute, copilul fiind ghidat să descopere cu ochiul și cu mintea noile fețe ale realității și să confere acesteia o identitate nouă.
Umanizare antropomorfă (personificarea) se referă la alcătuirea și redarea prin desen a figurii umane asociind detaliilor anatomice elemente diverse. Metoda are ca scop dezvoltarea imaginației, a percepției sensibile, acuității vizuale, spiritului de observație, a gândirii creatoare.
Desenarea figurii umane din figuri geometrice constă în desenarea omului folosind figuri geometrice. Metoda ajută la dezvoltarea imaginației, spiritului de observație, a gândirii creatoare.
II.3.ACTIVITĂȚILE ARTISTICO-PLASTICE- MIJLOC DE STIMULARE A CREATIVITĂȚII PREȘCOLARILOR
Activitățile artistico- plastice din grădiniță, prin conținuturile pe care le utilizează, satisface și dezvoltă curiozitatea copilului, nevoia de descoperire și exprimare cu ajutorul elementelor de limbaj plastic.
Mai multe decât alte activități, cea plastică constituie cadrul și mijlocul de activare și stimulare a potențialului creativ. Culorile, formele plastice și liniile sunt mijloace de exprimare și de exteriorizare a problemelor preșcolarului.
Fiecare copil este o ființă unică. Pe măsură ce se maturizează se observă cum se dezvoltă și se structurează propria-i personalitate, devine din ce în ce mai independent, are propriul său bagaj de cunoștințe, atitudini, aptitudini, valori și credințe.
Educatoarea este cea dintâi modelatoare a copilului, rolul meu fiind să-i descopăr sensibilitatea și abilitatea artistică, prin activități specifice ce se desfășoară în grădiniță; în-vățătoarea îl preia, îi dezvoltă și cultivă mai departe aceste sensibilități și abilități artistice.
Educația estetică cuprinsă în programa obligatorie are ca obiectiv principal educarea copiilor în sensul deprinderilor specific artelor plastice, educarea simțului formelor, a culorilor, a armonizării acestora, organizarea spațiului plastic, educarea simțului artistic, deprinderea diferitelor modalități de expresie, utilizarea unor materiale neconvenționale, realizarea și con-fecționarea unor obiecte de decor etc.
Dezvoltarea creativității plastice este un obiectiv deosebit de important de urmărit. Manifestarea potențialului de creativitate trebuie să înceapă cu inițierea copilului în stăpânirea elementelor de limbaj plastic, în dezvoltarea spiritului de observație, în dezvoltarea imaginației și stimularea formelor de expresie potrivit disponibilităților de vârstă și temperament.
Dezvoltarea predispozițiilor creatoare la vârstele copilăriei este favorabilă începerii unui antrenament prin exerciții care să urmărească atingerea factorilor intelectuali ai creativității: flexibilitatea, fluiditatea, originalitatea, eleborarea, sensibilitatea, intuiția etc., care să determine un comportament imaginativ, creativ și original.
Cunoașterea copilului este condiția esențială în exercitarea actului educațional. De aceea evaluarea inițială are un rol important în descoperirea aptitudinilor pe care le au copiii în exprimarea plastică.
II.4.CREAȚIE ȘI CREATIVITATE
Creativitatea este legată de încrederea în forțele proprii, de comportamentul de căutare, de analogii neașteptate, de punere a vechilor concepte în contexte noi, de transformare a lumii, de capacitatea de acomodare cu depășire prin originalitate. Aceasta se opune activității psihice convenționaliste, reproductive, rutiniere, conservatoare. Creativitatea ține de caracterul di-vergent al gândirii (care acceptă existența mai multor soluții, tinde să le descopere și să o i-dentifice pe cea mai eficientă), de fluiditatea gândirii (ca factor al inteligenței și creativității, care constă în ușurința și rapiditatea asociației între imagini și idei) și de flexibilitatea gândirii (capacitatea de restructurare ușoară și eficientă a mersului gândirii în raport cu noile situații).
(D. Sălăvăstru, 2004, p.43).
Activitățile incluse în domeniul estetic- creativ (educație plastică și educație muzicală), constituie cadrul și mijlocul cel mai generos de activare și stimulare a potențialului creativ.
Arta îl pregătește pe copil să trăiască în frumusețe, în armonie, să respecte frumosul și să vibreze în fața lui. Cuvintele, sunetele, gesturile, culorile, formele plastice sunt mijloace de exprimare, de exteriorizare a dorințelor, a așteptărilor, relațiilor cu ceilalți, a problemelor. Mijloacele artei devin pentru copil unelte autentice de rezolvare curajoasă și cu știință a problemelor de echilibrare, de armonizare, de modelare a spațiului în care trăiește și se joacă, de automodelare.
Prin artă se dezvoltă sensibilitatea senzorială, dar și cea artistică și delicatețea comportamentală. Sensibilitatea artistică se construiește pe baza afectivității, intuiției și fanteziei, în funcție de măiestria educativă a adultului și de caracteristicile mediului în care se formează. Dintre limbajele artei, limbajul plastic este cel mai apropiat preșcolarului. Acest limbaj are misiunea de a echilibra și de a armoniza relațiile copilului cu natura, cu sine.
„Se spune despre artiști că umblă cu capul în nori, că artistul vrea mereu să-l vadă pe Dumnezeu”. (D. Zaica, Copilăria Poeziei, 2007, p. 46)
Principala cale prin care se realizează relația estetică dintre om și realitate este arta.
Arta are valențe formative care rezultă din multiplele posibilități ale mesajul artistic, de a descoperi și pune în evidență cele mai intime și profunde laturi ale sensibilității umane. Arta ,,răspunde unor nevoi reale pe care le simte orice persoană de a-și lămuri unele idei, de a-și motiva unele comportamente și de a-și fundamenta unele atitudini, sugerând, explicând, valorificând sau problematizând. Prin caracterul ei stimulativ, tonic, optimist etc., arta împinge la iubirea adevărului, a binelui, a științei și a vieții.” (D. Salade, 1973, p. 17)
Opera de artă are caracter dual, ea deținând atât o dimensiune cognitivă, cât și una non-cognitivă. Ea cuprinde diverse cunoștințe, specifice și nespecifice- transmise pe căi proprii cunoașterii artistice și care stau la baza operei. Deasemenea, realitatea înconjurătoare îi declanșează artistului atitudini, trăiri și emoții care sunt exprimate, redate în opere de artă prin procesul creației. Însă artistul reprezintă această realitate utilizând diverse forme expresive, după ce realitatea a fost trecută prin filtrul propriei lumi interioare, a propriei subiectivități, gândiri, al imaginației și personalității proprii.
Numeroase sunt deja cercetările care demonstrează că arta este un mijloc important pentru stimularea creativității în general și în special a creativității artistico- plastice. Prin intermediul artei ne exprimăm dorința de înfrumusețare a vieții, de a realiza lucruri frumoase pentru sine și pentru cei din jur. Când vorbim despre influențele formative ale artei, ne referim la:
dezvoltarea capacităților senzorio- perceptive, realizată prin intermediul imaginilor artistice, lărgind totodată orizontul de cunoaștere al individului;
dezvoltarea aptitudinilor artistice;
dezvoltarea operațiilor gândirii;
dezvoltarea posibilităților creatoare;
influențarea bunei dispoziții, prin crearea de noi imagini, ilustrații;
formarea sentimentelor estetice, proces care începe în perioada preșcolară prin plăcerea pentru a desena, a modela, a colora, a construi.
Noțiunile estetice apar prin aprecierea propriei lucrări în comparație cu lucrările altor copii:
observarea și aprecierea frumosului din lumea înconjurătoare, care va fi redat în lucrările proprii;
dezvoltarea atenției, iar aici ne referim deja la modul în care sunt organizate și se desfășoară activitățile artistico- plastice, dar și la felul în care realizează o lucrare;
dezvoltarea spiritului de observație, prin reprezentarea tot mai fidelă a mediului înconjurător, a elementelor conținute în realitate;
dezvoltarea imaginației creatoare se exprimă prin imagini plastice, pline de fantezie;
formarea și educarea dragostei față de muncă, mai ales prin crearea de noi lucrări;
formarea și educarea spiritului de echipă;
dezvoltarea perseverenței și calităților voinței;
formarea și educarea spiritului critic, prin compararea lucrărilor realizate de alți copii. Acestea sunt câteva din influențele formative, lista poate continua.
Rolul adultului este de încurajare, de sensibilizare a copilului în fața frumosului, de instrumentare a acestuia cu limbajul și operațiile specifice artei plastice. Procedând astfel și dovendind empatie și respect necondiționat, adultul îl ajută cu adevărat pe copil să se autodescopere, să se armonizeze cu sine, să se descopere și să rezolve problema de compoziție și de tehnologie artistică. Cunoscând limbajul artei plastice, precum și particularitățile individuale, educatoarea poate acționa stimulativ în vederea dezvoltării potențialului creativ al copilului.
Se impune cu obligativitate descoperirea și exersarea predispozițiilor artisitce care sunt aproape generale:
Simțul culorii, actualizat treptat în prezența atributelor cromatice ale naturii (culori calde, culori reci, pete fuzionate, pete vibrate, pete plate) se manifestă la toți copiii; la cei real dotați se manifestă printr-o voluptate ieșită din comun pentru culori în acorduri strălucitoare, neașteptate;
Simțul formei se manifestă prin pornirea lăuntrică de a aprecia mental sau cercetând cu mâna înainte de a o fixa pe hârtie;
Simțul ritmului are o nuanță de echilibru fizico- comportamentală, dar și de armonie; se manifestă prin respingerea energetică a uniformității, ritmul liniilor, culorilor, formelor va deveni și reflecta ritmul demersurilor psihice.
Deși nu este artist, preșcolarul elaborează plastic cu o plăcere imensă. Lucrând cu pensula sau cu creioane colorate, manifestă o atitudine de uimire în fața propriilor produse. Este preludiul viitoarei conduite creative. Adultul îl va instrumenta pe copil cu principalele elemente de limbaj plastic și îl va stimula să le reproducă, să le transforme (prin modificări, disocieri, omisiuni, deformări, alungiri, exagerări), să le asocieze (prin juxtapunere, multiplicări, asamblări, suprapuneri).
Aceste elemente sunt:
Punctul plastic, static sau dinamic, pe care preșcolarul îl va multiplica, supradimensiona, antrena în mișcare, va opera cu punctele pe care le va concentra sau risipi, distribui egal sau inegal;
Forma plastică spontană (creată prin scurgere, stropire, pulverizare) sau elaborată (prin analiza, asamblarea formelor naturale); aceste forme plastice vor fi supuse descopmunerii, amplificării, combinării unor elemente ale întregului;
Culorile sunt supuse operațiilor de amestecare, juxtapunere, contrastare (contrastul culorii în sine, contrastul complementar, contrastul simultan, contrastul de cantitate);
Linia – preșcolarul învață să exprime prin linie energie, mișcare, spațialitate, să separe, dar să și unifice;
Compoziția plastică rezultată din armoniarea relațiilor dintre elementele compoziționale;
Spațiul plastic rezultat din ordonarea unitară și expresivă a elementelor plastice.
După ce copiii au fost familiarizați cu materialele pe care le vor folosi: bloc de desen, acuarele, pensulă, cârpă, pahar etc., prin joc, am pornit la înmuierea pastelor de acuarele, așezarea pastei din tub pe paletă, în cazul culorilor tempera; i-am îndemnat la exerciții de trasare a liniilor și punctelor cu pensula pe foaia albă, trasarea într-o singură direcție a unor linii sau pete de culoare.
Prin desenele tematice: “Câmp cu flori”, “Peisaj”, efectuate în acuarelă, guașă sau creioane colorate, am dat copiilor posibilitatea de a folosi cunoștințele însușite, precum și îndemânarea, priceperea în mânuirea culorii.
Întrucât copiii au fost familiarizați începând de la vârste mici cu cunoștințe legate de mânuirea pensulei, acuarelei, culorilor principale, cu diferite tehnici de lucru, și-au însușit numeroase priceperi și îndemânări, obținând lucrări variate, de la lucrări care aveau câteva pete de culoare sau linii, până la o îmbinare originală a elementelor, de la una sau două culori, până la folosirea a patru– cinci culori, respectiv, nuanțe, marea majoritate a copiilor încercând să acopere spațiul alb al foii de desen.
Desenele copiilor nu reprezintă întotdeauna obiecte noi, nu se disting prin originaliate, se remarcă totuși flexibilitatea adaptativă și elaborarea produselor. Se fac referiri la elemente concrete ale realității, elemente observabile- plante, animale, mijloace de transport. Desenele lor ilustrează specificul gândirii copiilor de vârstă preșcolară, caracterul intuitiv al acestora, dependența de imaginație a operațiilor gândirii.
Tema plastică: ”Prietenia culorilor”, a prezentat un interes deosebit pentru preșcolarii din grupa mare pregătitoare. Antrenându-i în jocuri precum: ”Culori asortate”, “Paleta culo-rilor”, “ Povestea culorilor calde și reci “, prezentând și planșe în acest sens, am sporit interesul și curiozitatea copiilor în aceste exerciții de ordonare a culorilor, de juxtapunere de pete diverse, pe grupe de două culori (cald- rece; închis- deschis ) sau culori complementare.
“Fumul” sau “Furtuna” sunt subiecte în care s-a urmărit folosirea culorilor primare (cu pasaje de alb, negru sau gri valoric), iar copiii au reușit destul de bine să exprime elementele propuse.
Subiecte precum ”Câmp cu maci”, “Tablou de iarnă” au oferit copiilor posibilitatea de a folosi culorile calde și reci, ei reușind cu ușurință să reprezinte plastic o temă doar cu trei culori. Prin intermediul unor subiecte ce permit copilului asocierea lumii realului cu lumea basmului, prin exerciții- joc de fuzionare a culorilor, exerciții de interpretare a formelor obținute prin fuzionare, am realizat ”Apus de soare”, ”Toamnă ploioasă”.
În ceea ce privește colajul, din diverse materiale colorate (hârtie, textile, plante uscate etc.) îmbinat cu colorarea suprafețelor rămase albe, copiii au fost puși în situația de a face diverse exerciții de gândire, de a recurge la brainstorming, pentru a îmbina materiale puse la dispoziție.
Liniile și punctele sunt teme ce oferă copilului posibilitatea de a da mai multă ex-presivitate lucrărilor sale, de a depăși acele clișee stereotipe de case, pomi, cer etc., care apar frecvent în desenele lor. Posibilitatea de a le trasa în creion, pensulă, bețisor, carioca, pix, grosimile, respectiv, dimensiunile diferite, îmbogățesc bagajul de cunoștințe, priceperi, deprinderi, îndemânări prin care preșcolarul poate realiza o compoziție. Deoarece linia, ca element de limbaj plastic, nu este o noutate pentru copil, această temă a fost abordată cu mai mult curaj. Punctul, ca element de limbaj plastic cunoscut, permite îmbinări originale între linie, punct, pată de culoare, în compoziții ca: ”Ninge”, “Flori surori”, “Batista păpușii” etc.
Tema plastică: ”tonuri, ruperea tonurilor, monocromie” am abordat-o prin exerciții- joc de obținere a tonurilor, respectiv, diferențierea tonurilor și culorilor: ”Ne jucăm cu pensula”, “Este o/un…”
Lucrări realizate în culori, carioca, lumânare, acuarelă, au dat copiilor posibilitatea de a-și lăsa liberă imaginația. Deoarece nu toți copiii dispun de aceeași îndemânare, deprinderi sau posibilități, în cadrul fiecărei teme am oferit câte două subiecte, preșcolarii fiind grupați în două categorii (“Mediul marin”, “Toamna pe cărare“).
Tratarea picturală cu folosirea a cel mult trei culori, prin subiecte ca: “Liniște”, “Țara mea”, permite o îmbinare a cunoștințelor însușite și o materializare a imaginației copilului. Această temă oferă exerciții adecvate de antrenare a imaginației, a flexibilității adaptative, materializate în subiecte cu forme spontane prin stropire, scurgere, suflare și completarea apoi cu culoare pentru a defini formele obținute.
Obținerea unor forme spontane prin pată umedă, interpretarea lor este un alt tip de exercițiu- joc ce dă libertate imaginației. Interpretarea lor prin asemănarea cu lumea reală se bazează pe producția divergentă a copilului, pe inteligența creatoare. Pornind de la culoarea suportului cu două sau mai multe culori, balansând suportul, ele au fuzionat. Privind forma care a luat naștere, aceasta sugerează ființe fantastice, obiecte, păsări, urmând să delimiteze, completând fondul cu o culoare.
Folosind lumea basmului am ales astrele ca personaje fantastice (soarele și luna) și am desenat “Tărâm de basm”, folosind culori primare, linia în duct continuu. Copiii nu au în-tâmpinat dificultăți tehnice deoarece imaginația lor bogată a dat viață tărâmului vrăjit. Copilul descoperă cu ochiul și cu mintea sa noile fețe ale realității și le conferă o identitate nouă. Se va servi de ea pentru a exprima gânduri, sentimente, se va îndepărta de scheme fixe, de gestul mecanic și va învăța să privească în mod creator.
Pornind de la o pată de cerneală, copiii au reșit să creeze cât mai multe imagini. Aces-te intervenții adaptative creatoare pot fi folosite pornind de la întrebarea: ”Ce imagine obțineți?”. Îndrumarea copiilor să vadă semnificații acolo unde, aparent, lipsesc, contribuie la dezvoltarea spiritului de observație, care poate determina un anumit stil de cunoaștere a fiecărei persoane în parte.
Muzica are un efect stimulator asupra muncii de creație a copilului. Melodii adecvate vârstei “Înfloresc grădinile”, „Vine, vine primăvara”, susțin activitatea lor, dând un aspect luminos lucrărilor, determinând îmbinări originale de elemente și culori pastelate.
Niciodată o mână sau o minte inertă nu poate produce fantezii, nu poate crea. În sus-ținerea acestei idei volumul de cunoștințe, priceperi și deprinderi este necesar actului de crea-ție. Rezultatele obținute în acest sens au avut ca punct de plecare jocul sau crearea unei at-mosfere specifice pentru ca limbajul plastic să devină accesibil preșcolarului. Jocul a canalizat atenția, puterea de concentrare, a susținut munca copilului, chiar dacă nu a putut ajunge întotdeauna la lucrări din care să rezulte noutatea.
Am considerat că în acest fel, gândirea divergentă va avea materialul necesar cu care să opereze, respectiv, fluiditatea va caracteriza lucrările viitoare ale copilului. Intervenția mea a constat în a găsi modalități de a pune copilul în situația de a lucra, de a gîndi. Am încercat să-i ajut, aranjând la mese copiii care obțin lucrări reușite, alături de cei cu rezultate slabe în acest sens, făcând demonstrații privind modul de înmuiere a pastelor de acuarele și întinderea culorii, prin punerea copilului în situația de a gândi ce elemente ar mai putea adăuga lucrării sale, ce culori ar mai putea folosi.
CAPITOLUL III SINTAXA ȘI MORFOLOGIA ARTELOR PLASTICE
III.1.PUNCTUL
“Punctul este amănuntul și cine stăpânește amănuntul, cucerește universul.“
Se poate vorbi despre punct ca despre o formă foarte mică în raport cu spațiul general din care face parte. Punctul reprezintă cea mai mică suprafață din ansamblul elementelor de limbaj plastic.
Noțiunea de “punct” o întâlnim în diverse domenii ale vieții. Astfel, după o propoziție sau frază scrisă se pune punct; în geometrie punctul este intersecția a două drepte. Din punct de vedere plastic, el este un simbol. Este elementul generator al limbajului plastic; din el se naște linia prin simpla deplasare într-o anumită direcție, apoi suprafața, prin deplasarea liniei pe grosimea ei.
În pictură, punctul, rezultat din simplul contact al unui instrument cu suportul, devine material, cu o anumită mărime determinată de întinderea suprafeței de care este atașat.
Noțiunea de “punct’ poate căpăta multiple înțelesuri datorită diversității domeniilor în care este utilizat: început, sfârșit, concentrație maximă, limită, întrerupere, element de scriere etc.
Definirea noțiunii de punct în arta plastică
Punctul este orice formă plană sau spațială ale cărei dimensiuni (înălțime, lățime și lungime, după caz) sunt reduse sau tind să se micșoreze simultan și proporțional până la despărțirea lor totală în cea mai mică formă plastică, în raport cu o anumită mărime de suprafață suport (de bază).
Ca element de limbaj plastic, punctul este rezultatul primei întâlniri a instrumentului de lucru (creion, pix) cu suprafața- suport. Punctul poate fi însă și elaborat, desenat, construit.
Întreaga viață a unei compoziții poate să înceapă de la punctul plastic așezat pe un suport. Astfel ia naștere spațiul plastic.
Analizând imaginile pictate, cioplite sau modelate de preistorici, se constată că punctul nu se detașează de ansamblul organic în care este cuprins, fiind utilizat în diferite reprezentări: ochi, ornamente, pete pe pielea animalelor. Arta egipteană, cea greacă, cretană sau romană au apelat de cele mai multe ori la forma figurativă în reprezentarea punctului.
Punctul este cel mai simplu element de limbaj plastic din care evoluează întreaga creație ca dintr-un germen. Orice compoziție poate începe cu simpla așezare a punctului pe suport, prin care creează spațiul plastic. Îl găsim răspândit pe frumoasele costume naționale românești, pe obiectele care împodobesc casa, în special la țară (ștergare, fețe de masă, carpete, covoare etc.), pe cele executate din lut (ulcioare, oale, farfurii, străchini etc.), pe obiectele din lemn, os și piele încrustate și pirogravate (fluiere, ornamente la uși, ferestre, acoperișul casei, poșete, curele etc.).
Dacă punctul este atât de utilizat și răspândit, înseamnă că are o anumită semnificație în viața copilului și adultului. Astfel, un singur punct izolat pe un suport are mai mică importanță, dar în unele cazuri apare semnificația acestuia, ca în poezia ”Oaspeții primăverii“ de V. Alecsandri:
“ În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,
La răsărit sub soare un negru punct s-arată!
E cocostârcul… “
Prezența fizică a punctului
Mărimea punctului- Când se prezintă sub forma unei suprafețe, punctual, ca element de limbaj în cazul unei compoziții plastice, are două dimensiuni: înălțimea și lățimea, care sunt aproximativ egale.
Mărimile punctului se împart în cinci categorii de bază, acestea fiind: foarte mică, mică, medie, mare, foarte mare.
Mărimea punctului depinde de mărimea suprafeței de bază, este corelată implicit și cu efectul de distanță, efectul de sugerare a spațiului prin modificarea dimensiunilor (dimensiunile mărite sugerează apropierea, dimensiunile reduse impun profunzimea, spațiul îndepărtat).
Referitor la formele materiale din natură, putem considera ca puncte atât formele mărunte (granulele de nisip, florile și insectele, picăturile de ploaie, fulgii de zăpadă, scânteia, atomii, moleculele, celule etc.), dar și formele micșorate sau care tind să se micșoreze din cauza plasării spațiale. De exemplu, o casă poate deveni punct când ea apare redusă ca mărime în raport cu suprafața și celelalte elemente constitutive ale spațiului.
Forma punctului- Ca semn plastic, punctul este o imagine care comunică idei, sentimente, trăiri, reprezentând ceva concret. El poate fi element figural sau abstract. Forma punctului poate căpăta un număr infinit de configurații. Pornind de la grupa formelor geometrice de bază, fundamentale (cerc, pătrat, triunghi, dreptunghi), prin suprapunere, secționare, juxtapunere etc. Se ajunge la a doua grupă, cea a formelor geometrice abstracte. Grupa a treia o formează formele abstracte libere. Din grupa a patra, fac parte formele figu-rative.
Culoarea punctului- Efectul de spațialitate al punctului poate fi mărit prin aplicarea contrastului cald- rece. Pentru a sugera acest efect, se vor asocia mărimile mici cu cromatica rece (verde, albastru, violet) și cele mari și foarte mari cu cromatica caldă (roșu, oranj, galben). Punctele mari și calde se așează în josul planșei și dau senzația de apropiere în spațiu. Punctele mici și reci se așează mai sus pe planșă și dau impresia de depărtare.
Punctul semnificant
Pentru ca formele din jur să poată fi reprezentate prin puncte, ele trebuie reduse foarte mult. Așa sunt reprezentate orașele și satele pe hartă. În mod asemănător, pornind chiar de la această observație, se vor alege subiecte care să poată fi sugerate prin acest element plastic, necesitând micșorări foarte mari ale suprafețelor: “Cer înstelat”, “Câmp cu flori”.
Un punct de culoare caldă sau deschisă este întotdeauna corelat cu obiectele din mediul ambiant, ce sunt apropiate și îndrăgite de copii: ”Fluturi”, “Flori”, “Gâze”, pe când punctele de aceeași mărime, dar în culori reci sau întunecate, sunt asociate cu imagini foarte depărtate copilului sau mai puțin agreabile : “Roiuri de albine”, “Grindina”, “Stele”. Important este, ca atunci când copilul așterne pe foaie un punct de o anumită mărime și culoare, să pătrundem în imaginația lor, să-i cerem ca acel element atât de mic și de simplu să însemne ceva anume.
Copilul trebuie să-l aștearnă conștient, să știe de ce l-a plasat într-un anume loc, de ce l-a colorat cu o anumită culoare. Se pot compune suprafețe folosind numai punctul divers colorat, în funcție de ce vrea copilul să comunice sau să sugereze. Punctele vor fi grupate mai aglomerat sau mai aerat, mai viu colorate sau mai șterse, mai mari sau mai mici, constituind forme. În imaginația copilului, punctul poate însemna orice lucru sau trăire. Trebuie doar să-l ajutăm să aleagă forma, culoarea, locul în compoziție, toate cât mai sugestiv.
Rolul constructiv al punctului
Pentru a fi punct, suprafața colorată trebuie să fie minusculă, în raport cu celelalte elemente plastice și cu suprafața, pentru a nu deveni el însuși suprafață. Punctul se poate integra armonios sau contrastant (ca mărime) în structura spațiului plastic. Mărimea punctulu se corelază cu efectul de distanță, de sugerare a spațiului prin modificările dimensiunilor. Astfel, punctele mici sugerează depărtarea, spațiul, distanța și impun profunzime, pe când cele mici sugerează apropierea, greutatea. Efectul de spațialitate al punctului poate fi mărit prin aplicarea contrastului cald- rece, deoarece nu putem despărți forma de culoare, ele fiind strâns legate prin semnificații și expresivități. În general, se asociază puncte mici cu cromatica rece și foarte mari cu tușele calde de culoare, pentru a păstra echilibrul.
Pentru utilizarea punctului în construirea spațialității, în realizarea efectului de depărtare am realizat teme ca: “Livada în floare”, “Câmpia înflorită”.
Deși este cel mai ușor de realizat, punctul, ca element de limbaj plastic, este elementul cel mai abstract, care necesită concentrarea mare a formelor. Pentru obținerea lui este suficient să atingem pensula încărcată de culoare pe hârtie. Urma va fi mai mare sau mai mică, în funcție de elementul folosit. Pentru realizarea unor puncte mici se vor utiliza creioane, bețișoare subțiri înmuiate în culoare, coada pensulei, iar pentru puncte mari, pensule groase, cu vârf drept sau chiar degetul înmuiat în acuarelă.
Un punct mare, mai ales când este culoare închisă, este greu, generând o compoziție statică, ce nu poate evada din spațiul construit. De aceea, punctele mari vor ocupa partea inferioară a spațiului, iar pentru partea superioară vor fi utilizate punctele mai mici și foarte mici, care conferă senzația de ușor, dinamic, deschis. Sugestii de compoziții: “Spre cosmos”, “Roiuri de fluturi și albine”.
Situarea punctelor mari în partea de jos, chiar și atunci când sunt de culori calde sau deschise, nu lasă loc dinamismului. Când punctele sunt mari și închise, ele apasă și mai mult, dând senzația de durere, supărare apăsătoare. Sugestii de compoziții: “Furtuna”, “Război”, “Fulgi de nea”.
Compozițional, punctul poate fi structurat într-o infinitate de localizări: sus, jos, stânga, dreapta, central, pe diagonală ascendentă, descendentă.
Între punctele de diferite mărimi și culori se stabilesc relații multiple: de echilibru, de dominanță, de subordonare, statice (pătrate) sau dinamice (rotunde, triunghiulare), grupate sau distanțate, ordonate sau haotice.
Aglomerările de puncte pot sugera mulțimea frunzelor unor arbori, iar dispersarea lor poate sugera împrăștierea lor de către vânt. Folosind gruparea aglomerată sau aerată a punctelor, copiii pot lucra peisaje, naturi statice, vase cu flori etc.
Când punctul este singular pe o suprafață, aflat în armonie sau contrast coloristic cu aceasta, el devine centrul de interes, tocmai prin singularitatea lui. Soluția aceasta rezolvă monotonia unei suprafețe plate (colorată uniform, decorativ), dându-i viață; punctul contrastant sau armonizat cu suprafața pe care este pus creează un “loc unde se oprește privirea”, adică centrul de interes.
Punctul decorativ
Punctul este elementul de limbaj cu care lucrează și pictorul și graficianul și artistul popular- creator de artă decorativă. Este folosit și pentru a îmbogăți ornamentele unei vestimentații, a vaselor de ceramică, sticlă sau metal, a țesăturilor, a imprimeurilor, mobilierului și altele.
În desenul decorativ, punctul reprezintă un semn mic, sub formă de pată, realizat cu diferite mijloace grafice. Denumirea petei de culoare va fi dată după forma ce o conturează: cerc, semicerc, pătrat, triunghi sau alte forme.
Pentru a corespunde scopului propus, aceste semne vor fi mai mici, pentru a nu se transforma în suprafețe geometrice.
Pentru obținerea unor efecte decorative, punctele se grupează în:
șiruri orizontale, verticale, sub formă de linie frântă, curbă sau grupări de puncte
șiruri orizontale duble, având aceeași axă prin repetarea simplă cu alternanță sau suprapunere
șiruri de puncte de aceeași mărime, dar de culori diferite, prin alternanță sau grupare de puncte mai mici în jurul unui punct mai mare
șiruri de puncte prin gradație.
În alte forme compoziționale, punctul este însoțit în grupare de linii simple sau duble sau cu alte suprafețe.
Valoroase aranjamente decorative se pot obține cu ajutorul punctului într-o așezare cu efect de iluzie optică. Pe o suprafață de culoare închisă, punctele albe par mai mici, iar pe o suprafață deschisă, ele par mai mari.
Punctele înșirate în anumite sensuri produc stări și tendințe diferite: înșiruirea punctelor pe orizontală produce efectul de fugă, pe verticală de urcuș, pe rotund de fugă la infinit, fantezie, rostogolire. Pe materialele textile, punctele negre pe fond alb sugerează vioiciune, punctele albe pe fond negru sugerează claritate, iar punctele negre pe fond semideschis, delicatețe.
Educatoarea trebuie să cunoască foarte bine valorile punctelor și răspândirea lor în diferite domenii, să insiste asupra copiilor pentru a le descoperi, deoarece se află lângă noi, în jurul nostru și le întâlnim foarte des.
Concomitent cu executarea punctelor pe anumite suprafețe, educatoarea trebuie să dialogheze cu copiii asupra înfrumusețării diferitelor lucrări confecționate de către ei (rochița păpușii, bărcuța etc.) sau să le dea sugestii privind aplicarea punctelor pe farfurioare, umbreluțe, șervețele, deoarece acestea vor constitui puncte de plecare în desenarea și pictarea diferitelor obiecte. Deci, prin folosirea punctului și prin conversațiile ce au loc pe marginea folosirii acestuia, se realizează o reală educație artistico- plastică, deoarece punctul este un mijloc de înfrumusețare a vieții copilului și adultului (copilul folosește sub formă de joc, delectare iar adultul pentru înfrumusețare).
La începutul activităților plastice cu copiii mici, se pot iniția exerciții cu scopul de a obține imaginea punctului. Sunt exerciții de lovire ritmică a unor suporturi variate (plastelină, lemn, hârtie etc.), în care lovirea se face cu pumnul sau cu degetul arătător. Exercițiile pot fi însoțite de melodii ritmice ori de alte sunete. Se poate trece la realizarea cu pensula a unor puncte, de forme, culori și mărimi diferite, în scopul acoperirii unor suprafețe.
În cadrul activităților plastice se pot aborda diverse teme cum ar fi: “Mingi pe plajă”, “Umbrele”, “Ouă de Paști”, “Stoluri de păsărele”, “Pești”, “Plajă de nisip” etc.
III.2.LINIA PLASTICĂ
Linia curbă
Este acea linie pe care William Hogarth o numește linia frumosului și este cea mai decorativă linie. Este utilizată cu multă plăcere în toate formele de compoziții plastice, fie simplă, fie în combinație cu alte elemente.
Linia curbă, ca element ce se repetă în lungime, poate fi: convexă, concavă și compusă. Linia curbă compusă este o îmbinare între o concavă și o convexă. O linie convexă este o linie curbă simplă, mai restrânsă sau mai alungită. De asemenea, linia curbă compusă, șerpuită sau ondulată, poate fi alungită, restrânsă, iar în unele cazuri, la una dintre extremități, produce o încolăcire cunoscută sub denumirea de spirală.
Ondulația liniei curbe poate fi regulată sau neregulată; prima are caracter ritmic, cea de-a doua este liberă sau dinamică. Ele trebuie folosite și aplicate în limitele principiilor pentru compoziție în general, asociate și combinate judicios și cu alte elemente de limbaj plastic. Pentru a se obține efecte valoroase, linia curbă trebuie supusă diferitelor procedee de grupare, multiplicare și armonizare.
Linia ondulată dă impresia volumului, adâncimii, proeminenței. Sub formă de val este întâlnită în motivele vechi românești, pe ceramica roșie, nesmălțuită. Motivul valului a fost aplicat pe vase cu cornul de vită, așa cum se mai face și astăzi în unele zone ale țării, în care se mai păstrează încă tradiția arderii ceramicii (la Marginea în Suceava, Horezu- Curtea de Argeș, în Corunt- județul Covasna, în Oboga- Oltenia). Motivul valului, denumit de meșterii populari “varga”, se regăsește și în țesăturile covoarelor, cămășilor, cuverturilor de la țară, în combinație și cu alte tipuri de linii.
Linia curbă sau ondulată este folosită în decoruri conform principiilor de bază ale compoziției decorative: succesiunea elementelor (repetiția), alternanța, simetria, contrastul, suprapunerea, conjugarea.
Succesiunea este mai ușor de realizat îmbinând numai două sau trei elemente. Aranjamentul decorativ se poate realiza cu ajutorul liniei curbe prin zonele limitate de culoare sau numai prin linii. Cel din linii curbe este mai simplu și poate fi aplicat în grădiniță, dar cel cu pete de culoare presupune mult exercițiu, antrenament și experiență. Din punct de vedere compozițional, ambele procedee presupun o atentă îmbinare între elemente. Desfășurarea ornamentului poate fi: pe orizontală, pe vertical, pe zona curbă sau radial. Aceste poziții se pretează atunci când i se dă copilului spre ornare un carton rotund (“Decorăm farfurii“) sau un carton decupat în formă de rochiță (“Împodobim rochița“), de pălărie, umbrelă etc.
Ornamente variate și expresive se obțin dacă se folosesc bine principiile conjugării liniilor curbe. A conjuga înseamnă a grupa un număr de elemente identice sau diferite, simetric sau asimetric, în jurul unui punct, a unei pete de culoare, a unei linii pe o suprafață limitată etc. Ritmul conjugării este întâlnit pretutindeni în natură. Principiul conjugării se învață ușor, grupând la început elemente simple, identice, simetrice, cel mult până la trei, patru elemente. Se pot folosi diferite elemente florale.
Desenul decorativ
Din cele mai vechi timpuri, chiar din epoca primitivă, omul a simțit nevoia de a împodobi toate lucrurile făcute cu mâna lui. O dată cu trecerea timpului, generații întregi de artiști au îmbunătățit și îmbogățit tot mai mult materialul decorativ, aplicând anumite principii, valabile și astăzi în arta decorativă.
În decorațiuni se folosesc linii, puncte, suprafețe plane, forme geometrice, forme stilizate, motive, combinări de linii și puncte, efecte de culoare, tehnici diverse. Izvorul de inspirație este natura înconjurătoare, în toată diversitatea ei de forme și culori.
Arta decorativă s-a manifestat mai întâi, în regularitatea și proporția uneltelor, de asemenea, în decorarea obrazului. Relieful și culorile s-au oferit, fără îndoială, artiștilor primitivi, în același timp cu liniile. Mai apoi, ornamentul va fi regăsit în organizarea spațiilor interioare și exterioare, pe veșminte, țesături, obiecte de folosință curentă, vase, ceramică și obiecte artistice (tapițerii, tablouri, gravuri etc.).
Creatorii populari au folosit linia decorativă în obiectele de ceramică, lemn, sticlă și țesături.
În grădiniță, copiii decorează șervețele de hârtie, semne de carte, modelează obiecte pe care mai apoi le decorează fie cu pensula, fie prin zgâriere. Ei confecționează coperți de albume, decorează programe pentru serbări, imprimă modele pe hârtie pentru împachetat cadouri etc.
Compoziția decorativă este o formă organizată, alcătuită din elemente și suprafețe compoziționale expresive, destinate înfrumusețării unor obiecte și suprafețe. Elementele compoziționale- motivele- pot fi: puncte, linii, suprafețe plane și forme stilizate.
Suprafețe plane folosite în desenul decorativ ca elemente compoziționale
Alături de linii și puncte, suprafețele plane constituie elemente necesare în decorațiuni. Pătratul, triunghiul, dreptunghiul, cercul sunt folosite deoarece, trecându-le la diverse divizări, se obțin forme ce nu pot fi realizate cu ajutorul liniilor și punctelor.
Pătratul se supune procedeului de divizare, pentru a se ornamenta.
Un alt procedeu caracteristic elementelor geometrice plane este trasarea de drepte paralele plane interioare, procedeu cunoscut în arta decorativă sub numele de armonică. Dacă este supus ritmului și cadenței pe suprafețe limitate sub formă de chenare sau fonduri decorative, pătratul oferă diferite mijloace de ornamentație.
În arta populară, pătratele repetate sub formă de chenar sunt transformate în flori, puișori, bondari, întâlnite pe multe țesături, broderii, scoarțe, carpete și alte obiecte.
Pătratul are un rol important și în compunerea fondurilor decorative, prin procedeul de suprapunere a elementelor cu distanțe, mărimi variabile și mutații în combinație cu alte elemente.
Asocierea pătratului cu alte elemente în compunerea fondurilor decorative trebuie realizată cu multă atenție, în așa fel încât pătratul să domine în ansamblul general al compoziției, dându-i caracteristica necesară, iar celelalte elemente să aibă un caracter auxiliar, de punere în valoare sau de evidențiere a elementelor principale.
Dreptunghiul este des utilizat în artele decorative, fie ca simplă suprafață, fie decorată și supusă ritmului într-un ansamblu ornamental. Procedeele de divizare sunt ca cele ale pătratului, cu singura deosebire că, în unele cazuri, figura poate fi rotită din poziția orizontală în cea verticală, ceea ce face ca formele obținute să aibă o anumită tendință de direcție.
Formele pătratului și dreptunghiului au inspirat pe creatori în confecționarea unor produse de larg consum: haine, poșete, catarame, cercei și alte obiecte uzuale. Locuințele au, în general, formă pătrată sau dreptunghiulară.
Copiii trebuie deprinși a privi conștient formele lumii înconjurătoare, a le analiza și compara pentru a descifra sensul subtil al existenței lor.
Pătratul și dreptunghiul asociate cu diferite variante cromatice sau acromatice dau o mare varietate de expresivități:
Asocierea formelor pătrate exprimă echilibru, naivitate, armonie
Asocierea formelor dreptunghiulare cu lungimea mai mare decât înălțimea exprimă stabilitate, iar a celor cu înălțimea mai mare exprimă distincție, echilibru
Pătratele izolate exprimă tristețe, melancolie, iar dacă sunt înlănțuite în suprafețe foarte mici exprimă veselie
Pătratele negre pe un fond gri sunt amuzante când sunt mărunte, iar cele semideschise pe fond negru sunt distinse
Pătratele negre pe fond gri sunt calde, pline, iar cele gri pe fond negru exprimă tristețe sau indiferență
Pătratele albe pe fond gri exprimă delicatețe, moliciune, gingășie.
Triunghiul
Datorită formelor colțuroase și a tendințelor de direcție și inversare, triunghiul oferă mai multe posibilități compoziționale în raport cu pătratul și dreptunghiul.
Ca element simplu, triunghiul poate fi grupat în șiruri orizontale prin repetiție, șiruri orizontale cu alternanță de poziție, șiruri verticale, oblice, sub formă de linie frântă cu alternanță de motiv, șiruri suprapuse.
Triunghiul creează ideea de ritm și de aranjament sub formă de șiruri, care devin interesante deoarece figurile sunt îmbinate cu gust între ele, repetate, alternate sau în diferite combinații cu inversare, mutație sau simetrie de translație.
În creațiile populare triunghiul ocupă un loc de seamă. El apare pe ceramică, în țesături și mai ales în crestăturile de lemn. Compozițiile în care se grupează triunghiul determină apariția motivului dinte de lup sau fierăstrăul și este prezent de obicei în arta populară decorativă, pe furci, bâte, scărițe, lăzi de zestre și alte obiecte uzuale.
Poligoane ce se înscriu în cerc
Pentagonul- poate fi împărțit prin axe ce se trasează din colțurile figurii spre centru sau prin curbe cu centrul pe colțuri, obținându-se elemente interesante.
Hexagonul- având un număr de laturi perechi, oferă mai ușor posibilitatea găsirii de procedee și ornamente față de pentagon.
Aceste geometrii ale naturii au atras atenția numeroșilor cercetători, oameni de știință și artă din toate timpurile. Se găsesc concretizate pe mai multe edificii, sub formă de ornamente în arta maură, egipteană, chineză și românească. Hexagonul este întâlnit în toate formele de ornamente: motive simple, chenare, benzi, fâșii sau fonduri decorative.
Octogonul- procedând la divizarea unei figuri în care se folosesc arcuri de cerc, drepte și alte elemente, octogonul ca unitate simplă devine ornament.
Decagonul- fiind o figură cu zece laturi, se pretează la compunerea unor motive decorative mai complicate și în alcătuirea unor fonduri decorative de un efect plastic deosebit.
Cercul- este găsit pe obiectele de ceramică din comuna primitivă, în construcțiile evului mediu, pe manuscrise, pe broderii și pe multe obiecte de artă populară din țara noastră. Este o formă pe care copiii o depistează repede în jur, fiind familiarizați cu ea încă de la naștere, prin intermediul numeroaselor obiecte în formă de cerc, care compun viața de zi cu zi (discul cu povești, cercuri zburătoare, jucării de tot felul, mânerul suzetei, farfuria, covrigul și multe alte obiecte).
În cadrul natural, cercul se găsește pretutindeni; copiii desenează sau pictează soarele, luna, curcubeul, floarea de clopoțel, cadranul ceasului.
În comparație cu pătratul, care este o figură colțuroasă regulată și rece, cercul este expresia fanteziei, a mișcării, a rostogolirii.
Toate formele materiale ale infinitului cosmic sunt rotunde: soarele, luna, stelele, planetele, sateliții și alte corpuri cerești. Această imensitate a corpurilor, a formelor rotunde și sferice din lumea vizuală a sugerat reprezentarea în imagini plastice a unor forme diverse, ce par a fi veșnic în mișcare.
În decorațiuni, cercul a fost folosit prin divizare, îmbinări, grupări și aranjamente compoziționale.
Divizarea cercului și pătratului în jumătăți și sferturi și reconstituirea întregului din aceste părți, reprezintă obiectivul unor activități matematice desfășurate la grupa mare.
În arta populară, rozeta ocupă un loc important, alături de celelalte elemente decorative. Astfel, ea este folosită pe foarte multe unelte și obiecte de uz casnic (furci de tors, măsuțe, stâlpi de piatră, uși, cuiere etc.). Rozeta a fost preluată de Brâncuși din arta populară și transfigurată, în operele sale, în simboluri cosmice, universale. În forma compozițională, rozeta apare ca element central, îmbinată cu diferite ornamente de linii drepte grupate, linii frânte sau elemente de floră sau faună.
Alăturarea cercurilor în repetiție, alternate sau îmbinate cu alte elemente geometrice, pe o anumită suprafață plană, cuprinsă între două margini, constituie un mijloc de compunere a numeroaselor chenare, benzi și margini.
Principii de bază ale compoziției decorative
Primul principiu în alcătuirea unei compoziții decorative este repetiția. Este procedeul cel mai simplu de formare a deprinderii de a repeta un element prin succesiune, la distanțe egale și în poziții identice, pe o direcție dată. Se pot repeta elemente simple ca: puncte, linii, pătrate, cerculețe, flori, frunze stilizate, motive de floră și faună sau fanteziste.
Intervalele dintre elemente sunt uniforme, asemenea unei cadențe, astfel că repetiția se compune din elemente, ritm și cadență. Motivul, oricât de simplu ar fi, devine interesant atunci când se repetă într-o anumită ritmicitate și cadență.
Un alt principiu decorativ este alternanța. Se definește prin îmbinarea a două motive decorative diferite. Asemenea repetiției, alternanța este una din legile lumii materiale. Copiii o pot înțelege în esența ei, atrăgânduli-se atenția asupra unor fenomene accesibile înțelegerii lor: viața și ritmul plantelor, lumina și întunericul, anotimpurile, respirația și expirația și alte fenomene care nu sunt altceva decât contraste care se repetă la nesfârșit în lumea universului.
În arta decorativă, alternanța este o succesiune a două forme, două culori, două poziții diferite, care revin rând pe rând într-un fenomen de înșiruire.
Alternanțele pot fi: de formă (aceeași culoare), de formă și culoare, de culoare, de poziție.
Un alt principiu decorativ este simetria. Un motiv decorativ este simetric dacă are toate trăsăturile repetate de o parte și de alta a axei de simetrie. În natură sunt foarte răspândite formele simetrice (însăși corpul uman este un model de simetrie).
Prin folosirea simetriei în creațiile și aranjamentele decorative, omul a încercat să recreeze ordinea, perfecțiunea și armonia întâlnite în modelul naturii.
Tehnica monotipiei oferă posibilitatea studierii simetriei la nivelul înțelegerii copiilor preșcolari. Foaia de hârtie se poate îndoi fie pe axul orizontal, fie pe cel vertical.
III.3. FORMA
În general, forma se traduce prin înfățișare, aspect exterior sau proprietate a unei figuri. Nu putem vorbi de formă dacă nu ținem cont și de spațiul în care ea se încadrează. Forma este una dintre însușirile pe care copilul o distinge cel mai ușor. Ea capătă de timpuriu rol de simbol, deoarece este însușirea care reprezintă cel mai mare grad de constanță (la obiectele care fac parte din această categorie).
Copiii, chiar și cei mai mici, recunosc cu ușurință mingile, păpușile, mașinile și toate obiectele din jurul lor, după formă, indiferent de culoarea sau mărimea acestora. De pe la aproximativ un an și jumătate- doi, ei mâzgălesc fără a avea intenția de a reprezenta ceva. Mai târziu, copilul începe să reprezinte lucrurile din preajmă, cele care sunt importante pentru el (copaci, case, oameni).
Când începe deja să construiască grafic anumite scene, adică între 5 și 7 ani, el împarte de obicei foaia în trei spații mari: partea de sus (cerul), partea de jos (pământul) și centrul, în care desenează subiectul principal. La gruple mici, temele propuse copiilor trebuie să cuprindă forme simple, pe care ei le diferențiază ușor și le redau fără prea mare greutate- ceea ce le creează și o stare afectivă pozitivă, le stimulează și le menține interesul pentru activitățile plastice.
Dacă la 3-5 ani copilul desenează imaginea unui obiect care este mult simplificată și redată schematic, la copiii de 5-7 ani se observă forme cu un aspect mai complex.
Frumusețea conturului în desenele copiilor este evidentă în ansamblul compoziției. Linia de contur este foarte robustă și spontană. Ei folosesc contururi mai subțiri sau mai groase, fapt determinat de comportamentul fiecărui copil. În desenele lor, copiii reușesc să stabilească un echilibru între desen și culoare. Este vorba despre forma, intensitatea și culoarea conturului, pe de o parte, și culorile compoziției pe de altă parte. De altfel, libertatea aceasta de desen și culoare este o caracteristică a copilăriei, este “lumea copiilor”.
III.4.RAPORTURI DIMENSIONALE
Vorbind despre aceste raporturi, ne gândim la două aspecte și anume: la raporturile proporționale dintre părțile componente ale întregului, atunci când acesta are numai părți componente vizibile, și la raporturile proporționale dintre elementele unei teme, în cazul în care tema se compune din mai multe elemente. Stabilirea acestor relații necesită, pe lângă o operație de analiză a formei și eventual a culorii obiectelor care vor fi desenate sau modelate, și o operație de comparare a dimensiunilor, atât a părților componente ale obiectelor cât și obiectele între ele.
Raporturile dimensionale se stabilesc deci în majoritatea cazurilor nu numai între doi factori, ci între mai mulți, ceea ce pentru preșcolari constituie o mare dificultate.
Acesta este motivul pentru care desenele preșcolarilor sunt lipsite de proporție.
Respectarea proporțiilor este mai greu de realizat în desen decât în modelaj deoarece copiii trebuie să țină seama nu numai de raporturile de mărime dintre părțile componente ale întregului și de proporția dintre elementele temei, ci și de raportul dimensional dintre acestea și mărimea colii de hârtie pe care desenează. Urmărind desenele copiilor de 3-5 ani, se poate ușor constata lipsa de proporție dintre părțile componente ale imaginii.
Sub îndrumarea educatoarei și pe măsura îmbogățirii experienței lor, copiii de 4-6 ani ajung să ilustreze în lucrările lor subțire, lung- scurt, lat- îngust, dar continuă să reflecte destul de greu în desen aceste raporturi. Ei au tendința să deseneze copacul, floarea, casa la fel de înalte, gardul până la acoperișul casei.
În concluzie, una din principalele preocupări ale educatorei este de a atrage atenția copiilor asupra proporției dintre lucruri sau dintre părțile componente ale obiectelor și ființelor, de a-l ajuta să respecte în lucrările lor raporturile dimensionale.
III.5.CULOAREA
III.5.1. CATEGORII CROMATICE
Trăim într-un univers cromatic. Lumea e colorată! Culoarea este prezentă peste tot în jurul nostru. O lume fără culori n-ar fi numai tristă, ci ar părea moartă!
“Din asfințit, de peste munte,
Răsfrângeri roșii de amurg
Se sfarmă-n licăriri mărunte
Și-n Dunărea umbrită curg. “
(G. Topârceanu – “Pastel”)
Culorile au stat, în cea mai mare măsură, la baza cunoașterii lumii de către oameni. Unii învățați au dovedit chiar că omul percepe mai întâi culoarea, apoi forma obiectelor. Există o lume interioară, subiectivă, trăită, a culorilor, la fel cum există o lume obiectivă, exterioară. Ocupând un loc însemnat în universal uman, culoarea este prezentă în viața și activitatea noastră zilnică la fiecare pas. Tot ce există în natură, ni se prezintă în culori. Culoarea este viața, fiindcă o lume fără culoare ni se înfățișează moartă. Tot ce este viu aspiră la culoare.
Despre culoare vorbește oricine: copilul, adultul, neînvățatul și orice om de știință, indiferent de domeniul în care cercetează sau se afirmă. Noțiunea de culoare face parte din limbajul oricărei ființe umane. Ea este prezentă peste tot, începând din jurul nostru și până la cele mai îndepărtate locuri, unde de-abia poți ajunge cu gândul. În folclor, în literatură, poezie, în dansurile populare, dar mai ales în pictură, ea aduce expresivitate, transparență, speranță sau nostalgie.
Culoarea este o impresie produsă asupra noastră de razele luminoase reflectate de obicei și constă în aspectul colorat al lucrurilor. Ea este o proprietate a obiectelor privite în lumină, deoarece acestea în întuneric nu au culoare. Culoarea este un atribut fundamental al luminii. Este o însușire a luminii determinată de compoziția sa spectrală, ea face ca ochiul să perceapă diferit radiațiile de pe retină, având aceeași intensitate, dar lungimi de undă diferite. Culoarea are influență asupra omului provocându-i impresii, trăiri, sentimente, dar și stări psihice diferite. Noțiunea de culoare apare numai atunci când există lumină. Undele luminoase sunt incolore, culoarea se naște în ochii noștri.
Culoarea este o senzație primită de ochiul nostru, transmisă creierului și influențată de trei factori principali:
Constituția suprafeței obiectelor ce absorb sau reflectă mai mult sau mai puțin fascicolele colorate ale luminii
Felul și calitățile razelor ce izbesc obiectul
Calitățile ochiului care percepe această reflectare și o transmite creierului (albul hârtiei, al zăpezii, al laptelui este perceput diferit).
În mediul nostru înconjurător, nu se află culori izolate, orice culoare este văzută în raport cu altele care o înconjoară. Un pătrat mic și alb pus pe un fond negru pare mai mare în comparație cu unul negru așezat pe un fond alb, deși au aceleași dimensiuni.
Societatea de psihologie rațională din Munchen a reușit să demonstreze încă din 1973 că, într-o ambianță coloristică agreabilă, cu nuanțe bine alese și asortate de portocaliu, albastru deschis și galben, inteligența copiilor crește substantial, iar în ceea ce privește viața afectivă, bogăția trăirilor interioare, gustul pentru frumos, diferențele sunt și mai semnificative. De asemenea, s-a constatat faptul că la copiii crescuți la țară, într-un univers cromatic foarte bogat și variat (câmp cu flori, livezi, păduri, munți, ape), capacitatea de a distinge nuanțe fine de culori este superioară celei a copiilor crescuți între blocurile cenușii ale orașului. Totodată, un mediu ambiant monoton și rece din punct de vedere artistic, produce o creștere a tensiunii nervoase, stare de iritare permanentă și inactivism, în timp ce utilizarea cu discernământ a culorilor, tonifică, echilibrează și activează comportamentul uman.
În procesul de predare- învățare culorile influențează pozitiv percepția, atenția și memoria, sporind gradul de înțelegere și asimilare. Utilizarea unui câmp cromatic variat sporește randamentul activității intelectuale și influențează conduita umană prin declanșarea de trăiri afective pozitive. Studiindu-se influența culorilor asupra proceselor psihilogice s-a constatat că elevii care studiază materiale didactice cu vizualitate cromatică obțin performanțe superioare celor ce studiază pe materiale didactice cu vizualizări acromatice. De aceea este important a putea oferi copiilor din grădiniță nu numai un material didactic estetic și eficient, dar și un spațiu ambiant potrivit normelor estetice, jucării cu un design plăcut, culori ce influențează pozitiv dezvoltarea psihică și învățarea, cărți frumos ilustrate și, în general, obiecte care prin forma și culoarea lor să compenseze pe cât posibil lipsa elementelor vii, naturale, de care se bucură atât de mult copiii la țară.
Culoarea, această fermecătoare însușire a tot ceea ce ne înconjoară, aduce în sufletul nostru bucurie sau tristețe, căldură sau răceală, liniște și prospețime sau agitație și preocupare. Culoarea vindecă răni sufletești, depresii, dezvoltă inteligența și imaginația, asigură un randament superior în muncă, înlătură oboseala și creează o bună dispoziție. Cu ajutorul culorilor putem să ne cunoaștem mai bine personalitatea.
Culoarea, dincolo de percepție și trăirea ei afectivă, este o oglindă a personalității copiilor. Specialiștii pot interpreta aspecte ale personalității oamenilor în funcție de preferințe pentru una sau mai multe culori. Educatoarelor le este folositor să cunoască corelațiile existente între copil și preferințele sale pentru anumite culori, pentru a înțelege mai bine personalitatea acestora.
Copiii se simt atrași de culorile care prin strălucirea lor le încântă privirea, creează o stare sufletească agreabilă și o bună stare fizică în același timp, ca rezultat al influenței culorilor asupra circulației sângelui.
Culoarea este viața, este energia radiantă care ne influențează în mod pozitiv sau negativ, indiferent dacă ne dăm seama sau nu de acest lucru. În prezent există în lume numeroase institute de cercetare a utilizării culorii. Se pune un mare accent pe folosirea culorilor, a contrastelor și combinațiilor de culori în cele mai variate situații și domenii ale vieții.
În lucrarea “Despre spiritualitate în artă și mai ales în pictură”, Vasili Kandinsky afirmă că emoția pe care culoarea o exercită asupra sufletului este cu atât mai puternică, “cu cât mai cultivat este spiritul omului asupra căruia se exercită culoarea”. Iar după cum știm, menirea de a cultiva sufletul, o are arta.
În arta plastică se folosesc culori semnificante, dar și culori simbol. Culorile semnificante sunt culorile creațiilor artistice. Ele au semnificații proprii, dar și semnificații determinate de ansamblul cromatic al compoziției. Culorile simbol fac trimitere în afara sferei lor. Spre exemplu, galbenul simbolizează bogăția, roșu vitejia.
Culorile sunt stimuli, mijloace de expresie, dar și semne plastice purtătoare ale unor mesaje de natură intelectuală, estetică și afectivă. Limbajul plastic utilizează semne și simboluri, pentru a transmite idei și sentimente.
Albul este asociat cu lumina, bunătatea, inocența, puritatea, curățenia și virginitatea, este culoarea sănătății și a igienei fiind ales în general pentru uniformele personalului medical. În cultura europeană albul este culoarea mireselor, a nunții și a noului început.
Spre deosebise de negru, albul este considerat benefic și are o conotație pozitivă, fiind asociat cu personajul bun.
Galbenul este culoarea soarelui și este asociat în mod frecvent cu fericirea, bucuria și energia vitală. Produce un efect energizant de căldură, bucurie și energie pozitivă, stimulând activitățile intelectuale.
Roșul intens este culoarea sângelui și a focului, de aceea îl asociem cu energia pură, cu viața, pasiunea, iubirea, forța și hotărârea. Este totodată cea mai dinamică culoare, inspirând mișcare, viteză, dar și agitație. Datorită vizibilității și impactului puternic asupra psihicului uman, roșul este folosit pentru semnele de circulație cu semnificația STOP sau pentru atenționări, precum și pentru lumina semafoarelor.
Violetul purpuriu combină stabilitatea albastrului cu energia roșului. Este asociat cu regalitatea. Simbolizează putere, nobilitate, lux și ambiție. Transmite bunăstare și extravaganță. Purpura este o culoare foarte rară în natură, de aceea unii oameni o consideră artificială. Violetul este regal. O culoare misterioasă, este asociat cu nobilititatea și spiritualitatea.
Albastrul este culoarea cerului și a mării. Adesea este asociat cu profunzimea și stabilitatea. Simbolizează încrederea, loialitatea, înțelepciunea, inteligența, credința și adevărul. Albastrul este considerat benefic pentru minte și suflet. Încetinește metabolismul și are un efect calmant. Albastrul este asociat cu liniștea și calmul. Este folosit la ceremonii pentru că simbolizează sinceritatea și cucernicia.
Verdele este culoarea naturii. Simbolizează fertilitatea, armonia și prospețimea. Culoarea verde are o corespondență puternică emoțională cu noțiunea de siguranță. Verdele închis este asociat cu partea materială, cu banii.
Este cea mai relaxantă culoare pentru ochiul uman.
În heraldică, (disciplina auxiliară istoriei care se ocupă de studiul stemelor statale), verdele indică bunăstare și speranță. Verde, în opoziție cu roșu, înseamnă SIGURANȚĂ. În trafic este culoarea care permite libera trecere.
Brunul este culoarea naturală a pământului. Se găsește în pământ, lemn și piatră. Este o culoare caldă, telurică ce inspiră siguranță și ideea de cămin.
Brunul reprezintă puterea hrănitoare a pământului.
Deși poate părea adesea o culoare închisă, reprezintă simplitate, prietenie, încredere și sănătate. Culoarea brună își are rudele mai deschise în bronz, beige sau cream, care, pe post de fundal, fac ca celelalte culori să fie mai puternice.
Culori primare, binare, ternare
Pornind de la culorile spectrului solar (roșu, oranje, galben, verde, albastru, indigo și violet), cercetătorii au elaborat de-a lungul timpului diverse modele cromatice: steaua culorilor lui Goethe, cercul cromatic al lui Itten, cercul cromatic al lui Otto Runge.
Cercul cromatic demonstrează, prin așezarea culorilor, cum se formează culorile binare grad I- oranj, verde, violet- din amestecul în cantități egale a câte două culori primare.
Astfel, prin amestecul fizic al roșului cu albastrul se obține violetul, iar prin amestecul fizic al albastrului cu galben se obține verde.
Deci, culorile pot fi clasificate în:
Culori primare
Culori binare de gradul I
Culori binare de gradul II
Culori ternare.
Culorile Primare
Culorile de bază se mai numesc și culori primare sau fundamentale. Ele sunt: roșul (R), galbenul (G) și albastrul (A). Din amestecul fizic al acestor culori, în proporții diferite, pot fi obținute celelalte culori. Când toate trei sunt amestecate în cantități egale, se produce un gri neutru, închis (gri perfect). Culorile primare sunt cele mai pure și cu o strălucire parte față de toate celelalte culori. Ele nu pot fi obținute din amestecul altor culori.
Culorile Binare de Gradul I
Amestecând câte două culori primare în cantități egale se obțin culori binare de gradul I. Acestea sunt: oranje (O), violetul (Vi) și verdele (Ve).
G + R = O (ORANJ)
R + A = Vi (VIOLET)
A + G = Ve (VERDE)
Culorile binare de gradul I pierd din puritate față de culorile primare. Orice culoare pierde din puritate când este amestecată cu o altă culoare.
J.W.Goethe (scriitor german, om de știință cu cercetări și în domeniul culorilor) a construit un cerc cromatic al culorilor primare și binare de gradul I.
Culorile Binare de Gradul II
Din amestecul fizic al unei culori primare cu o culoare binară de gradul I, vecină pe cercul cromatic al lui Goethe, se obține o culoare binară de gradul II. Sunt 6 culori binare de gradul II:
G + O = galben- oranj A + Vi = albastru- violet
R + O = roșu- oranj A + Ve = albastru- verde
R + Vi = roșu- violet G + Ve = galben- verde
Ele se numesc culori binare de gradul II, pentru că fiecare dintre ele conține două câte două culori primare, dar în cantități diferite. Culorile binare de gradul II pierd și mai mult din puritate. Sunt niște nuanțe ale culorilor primare care înclină înspre una sau alta din culorile binare de gradul I, vecine pe cerc.
Johannes Itten, pictor și profesor german din prima jumătate a secolului al XX-lea, a elaborat un cerc al culorilor care ilustrează “Teoria constructivă despre culoare”. Itten a așezat culorile pe un cerc în care se înscriu: un triunghi echilateral pentru culorile primare (roșu, orange, galben) și un hexagon pentru culorile binare de gradul I (oranj, violet, verde).
Culorile Ternare
Culorile ternare sunt: maro, ocru, gri- albăstrui închis.
Vi + O = maro
O + Ve = ocru
Vi + Ve = gri- albăstrui închis
III.5.2. TONURI ȘI NUANȚE
Pentru a vorbi de ton și nuanță trebuie să vorbești de “familia cromatică”. Unele dintre tonurile cunoscute prezintă între ele înrudire, formează familii de culoare, grupate în jurul celor stabilite de Newton. Familia roșului are, de pildă, cam 57 de tonuri distincte, a portocaliului 12, a galbenului 24, a albastrului 29 și a violetului 16.
Tonul este gradul de strălucire, de intensitate, luminozitate a unei culori sau tente, calitatea coloristică a unei culori. Tonul se modifică (“se rupe”) prin amestecul culorii în proporții diferite cu alb sau negru, ori alb plus negru (gri valoric). Folosind amestecul culorilor cu alb, negru, gri se procedează la degradarea acestora. Prin degradare se modifică luminozitatea inițială a culorii și astfel, culoarea se poate armoniza cu altele, cu care, în stare pură, ar fi în contrast. Prin degradare se realizează modularea cromatică.
O culoare pură amestecată cu alb își mărește luminozitatea, iar amestecată cu negru își pierde luminozitatea (se închide).
Ruperea tentei se realizează amestecând culoarea cu complementara ei. Se va obține o stingere a strălucirii și implicit o întunecare a tonului. Deci, ruperea tentei este și ruperea tonului.
Folosirea tonurilor unei singure culori se numește monocromie.
În activitatea cu copiii este recomandabil să se demonstreze în fața clasei modul de obținere a tonurilor închise și griului valoric (alb + negru), pentru a le forma priceperea de a folosi negru într-o cantitate mică, evitându-se astfel ca amestecul să devină negru.
Prin nuanță se înțelege varietatea unei culori determinată de compoziția sa cromatică (gradele diferite prin care trece aceeași culoare). Nuanța este amestecul dintre două culori, fără a pierde intensitatea de lumină și de culoare. De exemplu, din roșu amestecat cu orange, rezultă roșu-orange, iar din verde amestecat cu albastru rezultă verde spre albastru.
Nuanțele se pot obține din:
Amestecul unui ton pur de culoare cu albul, de la tonul culorii până la alb
Amestecul unui ton pur de culoare cu un liant care depinde de calitatea culorii
Amestecul unui ton pur de culoare cu negru, de la tonul culorii pînă la negru
Amestecul culorilor colorate (roșu cu portocaliu, verde cu galben, albastru cu violet)
Amestecul degradat al mai multor culori, obținându-se griuri neuter.
Nuanțele pot fi încălzite sau răcite prin adăugarea treptată a unei culori complementare.
III.5.3. NONCULORI. GRIURI
Albul și negrul nu au calități cromatice și de aceea se numesc nonculori. Albul înseamnă lumină nedescompusă în spectrul ei, iar negrul înseamnă lipsa luminii, deci lipsa culorii. Ca pigmenți însă, albul și negrul au un rol foarte important în culoare. Cu alb culorile pot fi deschise, iar cu negru pot fi închise.
Amestecând, fizic, alb cu negru în proporții diferite, pot fi obținute mai multe griuri acromatice.
Copiii vor învăța că albul și negrul nu sunt culori și vor descoperi că, amestecându-le, dau felurite griuri, numite griuri valorice (acromatice). Li se explică faptul că aceste griuri, ca și albul și negrul, tulbură strălucirea culorilor.
Griul atenuează contrastul ce apare între culori. Contrastele roșu- verde, galben- violet, oranj- albastru, pot fi atenuate prin juxtapunerea unor zone de gri. Amestecate fizic, culorile complementare dau o succesiune de griuri, nuanțe spre una sau alta dintre cele două culori. Dintre aceste griuri, spre mijlocul scării apare griul perfect.
Amestecând toate cele trei culori primare în cantități aproximativ egale, se obține o culoare neutră numită gri neutru. Când din acest amestec lipsește una dintre cele trei culori, celelalte două dau o culoare binară. Binara obținută și cea de-a treia primară, ce nu a intrat în amestec, formează o pereche de complementare. Cele două complementare se completează, dând griul neutru.
Prin exerciții- joc de amestecuri, în diferite raporturi, între roșu și verde, galben și violet, albastru și orange, se obțin griuri colorate. Cele mai frumoase griuri colorate rezultă din amestecul culorilor complementare și alb. Poate fi folosit și negrul, dar în cantități foarte mici.
III.5.4. CULORILE COMPLEMENTARE
Culorile complementare sunt acele culori care, amestecate între ele, dau griul perfect. Principalele perechi de culori complementare sunt:
Roșu- verde
Orange- albastru
Galben- violet.
Culorile complementare sunt culorile cu totul opuse, culorile care nu se aseamănă nici din punct de vedere al pigmentului, dar nici din punct de vedere al căldurii sau semnificației.
Ele sunt așezate pe cercul chromatic al lui Itten în poziții diametral opuse, pe același diametru, motiv pentru care prin juxtapunere (alăturare) se exaltă una pe cealaltă ca luminozitate și ca strălucire. Prin juxtapunerea a două culori complementare pure se produce un contrast violent, strident.
Culorile complementare sunt culori care nu împrumută nimic una de la cealaltă. Este necesar ca preșcolarii să cunoască amestecurile dintre roșu și verde, albastru și oranj, galben și violet, deoarece vor putea să armonizeze o lucrare în care vor folosi complementarele.
Putem observa complementaritatea culorilor în tablourile unor mari pictori ca Ștefan Luchian, Andre Derain, Andre Lhote.
III.5.5. CONTRASTE CROMATICE
Contrastele cromatice sunt determinate de: strălucire, luminozitate, întindere ca suprafață, valențe expresive etc.
Johannes Itten a fundamentat teoria culorilor și a stabilit șapte contraste cromatice.
1.Contrastul culorilor în sine- se obține prin juxtapunerea tentelor de culori pure, strălucitoare, de primare și binare. Puterea acestui contrast scade cu cât culorile folosite se îndepărtează de culorile pimare.
Prezența albului și negrului amplifică expresivitatea acestui contrast, intervin efectele caracteristice de creștere a luminozității și strălucirii culorilor.
Acest contrast transmite un sentiment de optimism, de bucurie.
Cel mai frust dintre toate contrastele cromatice, este contrastul culorilor în sine. Acesta este descris ca asocierea a minimum trei culori pure, mediate în general de alb. Medierea este posibil să se realizeze uneori și prin negru sau gri. Cu cât culorile utilizate sunt mai pure și mai apropiate de cele 3 culori principale (roșu, galben, albastru) cu atât contrastul este mai clar diferențiat.
Este un contrast tonic, puternic, intens. Se potrivește firilor curajoase și deschise.
2.Contrastul închis- deschis sau clar- obscur se obține prin alăturarea unei culori cu valori tonale diferite (luminozități diferite). Acest contrast generează unele efecte de ușor- greu și aproape- departe.
Contrastul închis- deschis sau clar- obscur este cel mai simplu dintre toate contrastele și, de obicei, poate fi observat în paralele și cu contraste de alt tip.
Contrastul închis- deschis este un contrast valoric. De aceea putem vorbi despre acest contrast chiar și în lipsa culorii (contrastul dintre alb, griuri și negru) sau în cazul existenței unei singure culori plus alb, gri sau negru. Atunci când vorbim despre culori pure, galbenul este cea mai deschisă culoare, iar violetul cea mai închisă. În general, între oricare două culori se stabilește un contrast valoric: albastrul este mai închis decât oranjul, violetul decît galbenul sau roșul etc. Culorile complementare cele mai apropiate din punct de vedere valoric sunt roșul și verdele. Spre exemplu, diferența dintre aceste două culori nu poate fi percepută la un televizor sau într-o fotografie alb- negru.
3.Contrastul cald- rece se realizează prin alăturarea culorilor calde și reci. Pentru a obține efectul maxim de cald- rece se juxtapune culoarea cea mai rece (albastrul ) cu cea mai caldă (oranjul).
Într-o compoziție culorile calde dau impresia de aproape, iar cele reci impresia de departe. O clasificare a culorilor se face în funcție de temperatura pe care o inspiră ochiului uman. Culorile calde sunt galbenul, oranjul și roșul. Culorile reci sunt verdele, albastrul și violet.
Atunci când asociem o culoare caldă cu una rece ne rezultă un contrast rece- cald sau caloric. Fiecare pereche de complementare se bucură de un contrast cald- rece:
CALD RECE
Oranj Albastru
Galben Violet
Roșu Verde
4.Contrastul complementar se obține prin alăturarea culorilor complementare.
Într-o compoziție plastică se pot dezvolta două sau trei perechi de complementare care prin juxtapunere își măresc strălucirea.
Contrastul complementar este foarte complex. El implică contrastul din cadrul unei perechi de complementare. Acestea sunt: oranj- albastru, verde- roșu, galben- violet. Fiecare dintre perechi conține o culoare caldă și una rece. Fiecare dintre perechi conține o culoare închisă și una deschisă (cu excepția perechii roșu- verde care au valori egale). Fiecare pereche conține o culoare principală și una secundară. Totuși culorile complementare sunt supralicitate. Armonia cromatică nu se rezumă la a utiliza verde lângă roșu.
5.Contrastul de calitate rezultă din alăturarea culorii strălucitoare cu cele stinse, amestecate, tulburate. Prin calitatea unei culori se înțelege gradul ei de puritate. Acest contrast este cel mai subtil, mai rafinat în contextul unei armonii cromatice. Calitatea culorilor reprezintă gradul lor de puritate, de apropiere de culoarea de bază sau, în termeni de specialitate- saturația lor. Cu cât o culoare pură virează mai mult către alb sau negru este mai desaturată, mai coruptă, cu cât este mai intensă, cu atât este mai saturată.
Pentru a putea obține acorduri armonice este de preferat să se utilizeze culorile pure, intense, puternice (precum roșu, oranj, albastru) în cantități mici, iar culorile desaturate, deschise, pastelate (precum roz, bej, lila, galben pai etc.) pe suprafețe mai întinse.
6.Contrastul de cantitate se referă la raportul de mărire a două sau mai multe suprafețe colorate. Este contrastul mult- puțin sau de proporție. Contrastul de cantitate se referă la raportul de mărire a două sau mai multe suprafeșe colorate.
Contrastul cantitativ este lesne de înțeles și de aplicat. Este vorba de combinații de culori pe suprafețe diferite ca și întindere. Dacă punem un măr într-un coș de portocale, vom avea un contrast cantitativ. Roșu în cantitate mică, alături de oranj în cantitate mare.
7.Contrastul simultan și succesiv are la bază legea complementarelor și se produce atunci când o culoare pură solicită complementara ei/ dacă complementara ei lipsește din context, atunci ochiul o produce. Este un efect optic simultan. Iată cel mai subtil și mai complex tip de contrast. Contrastul simultan se întâmplă numai în ochii noștri, nu pe suprafața colorată propriu- zisă, de aceea el nu poate fi surprins și nici ilustrat în fotografii.
Leonardo da Vinci a fost primul care a observat faptul că, prin alăturare, culorile se influențează reciproc. Mult mai târziu, pictorii au început să utilizeze această observație pentru a genera efecte vizuale nebănuite. Acest tip de contrast se află în strânsă legătură cu contrastul complementarelor.
În esență, contrastul simultan este proprietatea unei culori (cu cât este mai pură culoarea cu atât această proprietate este mai puternică) de a vira tonurile neutre cu care vine în contact către complementara sa.
Culorile nu influențează numai tonurile neutre cu care vin în contact, ci și culorile cu o calitate mai slabă sau care se regăsesc într-o cantitate mai mică, făcându-le să ne apară mai reci sau mai calde, în funcție de opusul lor.
CAPITOLUL IV TEHNICI ȘI PROCEDEE FOLOSITE ÎN ARTELE PLASTICE
Familiarizarea copiilor cu unele tehnici noi de lucru le mărește curiozitatea și imprimă activităților plastice un caracter creativ și atractiv. Cunoașterea limbajului și a tehnicilor de lucru de către copii duce la dezvoltarea creativității în realizarea ideilor în forme artistice variate.
Experiența pedagogică demonstrează importanța aplicării unor procedee de lucru variate pentru reușita activităților plastice. Aceste “artificii” pedagogice dau o notă de originaliate lecției în sine. La activitățile de educație plastică folosirea unui procedeu sau altul ține în primul rând de tehnica de lucru, care este ea însăși procedeu. Cunoașterea și folosirea diferitelor tehnici de lucru de către copii creează acestora, pe de o parte, posibilități largi de exprimare plastică, pe de altă parte, un start egal în acțiunile lor, deoarece copiii lucrează diferit, în ritm propriu, cu diverse materiale și instrumente de lucru.
Procesul familiarizării copiilor cu diferite tehnici plastice de lucru și stăpânirea lor, le creează acestora sentimentul propriei valori, sporindu-le încrederea în capacitatea lor de creație. Aceasta se răsfrânge pozitiv și asupra celorlalte arri curriculare din grădiniță.
Tehnica de lucru nu este altceva decât un joc cu reguli, în care copilul descoperă puterea de acțiune a celor mai neașteptate instrumente și materiale. El observă că se poate desena și picta nu numai cu creionul și pensula, dar și cu palma, cu degetul, cu bețișorul, cu un băț de chibrit, cu coada pensulei, învățând să inventeze și să improvizeze astfel de instrumente. Culoarea nu mai stă cuminte în pastile, ci se lasă întinsă cu degetul, suflată cu o țeavă sau cu gura, culoarea stropește, sare, este vie. Un tablou poți face pe orice: hârtie, pânză, asfalt, sticlă, lemn, faianță etc.
În rezolvarea problemelor de tehnică sau de expresie plastică trebuie pornit întotdeauna de la exerciții- joc mai simple și de la jocul de compoziție. Fiecare activitate este dominată de rezolvarea unei probleme de tehnică sau de expresie. Rezultatele pe care le obțin copiii prin exerciții sunt marcate de propria personalitate, de inspirația și experiența lui anterioară.
Pentru ca folosirea tehnicilor de lucru și a exercițiilor- joc să devină eficiente într-o activitate de educație artistic- plastică, acestea trebuie să îndeplinească anumite condiții :
Să dezvolte copiilor interes și o atitudine conștientă față de acțiunile propuse în activitate
Sa fie aplicate diferențiat, în funcție de particularitățile de vârstă ale copiilor
Introducerea unei noi acțiuni plastice să fie precedată de demonstrația corectă, precisă, clară a modului de lucru, urmată de o serie de exerciții pregătitoare
Să se desfășoare într-o succesiune progresivă, respectând creșterea gradată a complexității lor
Să fie variate, să suscite interesul pentru lucru, să înlăture monotonia
Să asigure creșterea gradului de independență a copiilor în realizarea efectivă a lucrărilor plastice.
Obținerea unor lucrări expresive și care să oglindească efortul depus de copil depinde în mare măsură și de mijloacele materiale puse la dispoziție. “Opera de artă“ executată prin migala copilului, în care acesta a investit efort, voință, afecțiune, gust și sensibilitate este unică și incomparabilă.
Diversificând tehnicile de lucru se câștigă pe linia cunoașterii și se satisfac cerințele activităților de educație artistico- plastică. Diversificarea este implicată în mecanismul intim al creației, contribuind la refacerea energiei prin solicitarea altor zone cerebrale. Trecând de la o tehnică la alta, solicitările nervoase sunt de altă natură, toți creatorii manifestând nevoia diversificării tehnicilor de lucru în realizarea unor lucrări plastic. Schimbarea tehnicilor justifică rolul preventiv pentru perioadele de apariție a oboselii. Fiecare tehnică contribuie, în maniera sa, la dezvoltarea armonioasă a personalității copilului prin efort propriu și angajare nemijlocită în activitate.
Programa activităților artistic- plastice îi propune în acest sens educatoarei, obiective de referință prin care copilul să poată obține efecte plastic, forme spontane și elaborate prin tehnici specific picturii și chiar să compună în mod original și personal spațiul plastic. Educatoarea poate folosi în activitățile de educație artistic- plastice desfășurate cu copiii preșcolari diferite tenhici și procedee în acest sens.
FUZIONAREA LA MARGINE
Pe suprafața umedă a hârtiei se aplică cu pensula linii sau pete de culoare fluidizată (amestecată cu apă). Culorile trec parțial una în cealaltă, “se înfrățesc”, cu condiția să nu se fi zvântat nici una, deci fuzionează.
FUZIONAREA ÎN MASĂ
Pe suprafața umedă a hârtiei se aplică cu pensula pete de culoare fluidizată. Când petele de culoare se suprapun, ele fuzionează în masă.
FORMELE SPONTANE
Forma spontană este imaginea obiectuală sau structural naturală- rădăcini, frunze, crengi, pietre etc. Există însă și forme spontane create de om în mod accidental, pe cale dirijată.
Aceste exerciții de intervenție, cu efecte plastice surpriză, pot fi obținute prin mai multe procedee, ca:
Presarea unor pete sau puncte
Acest procedeu este foarte simplu și ingenios. În mijlocul hârtiei se pun pete sau puncte de culoare fluidizată, după care se pliază în două și apoi în patru, obținându-se o imagine ce va fi ulterior interpretată. Interpretarea imaginii este ceva mai dificilă decât obținerea ei, deoarece copilul trebuie să facă apel la reprezentările pe care le are, pentru a stabili asemănări cu plante, animale, fenomene din natură etc.
Această interpretare sau citire este foarte importantă deoarece contribuie la dezvoltarea limbajului, a memorie logice, dar mai ales a gândirii și imaginației creatoare.
Tașimania (monotipia)
În interiorul unei foi îndoite se introduc cu pensula pete de culoare fluidizată. Se presează culoarea prin apăsarea cu podul palmei, ori cu o cârpă, în diferite direcții. Când se vor despături vor scoate la iveală noi forme cromatice spontane, similare cu reprezentări vizuale deja cunoscute (fluturi, flori, gâze etc.)
Tehnica suflării cu paiul, țeava
Această tehnică este ușoară și interesantă. Pentru aplicarea ei se impune o foaie de hârtie mai groasă, de preferință foaie de bloc, pentru a avea mai multă stabilitate, pe care se aplică pete de culori. Prin suflarea asupra lor cu diferite instrumente (paiul, țeava) sau cu gura, culorile se împrăștie în diferite direcții pe foaia de bloc sau se intersectează, obținându-se diferite forme. Educatoarea trebuie să explice procedeul de lucru: să nu picure prea multă cantitate de culoare, suflarea să se facă ușor la început și apoi să se intensifice, până ce toate culorile s-au împrăștiat pe foia de bloc.
Această tehnică de lucru cere foarte multă atenție, dar oferă lucrărilor expresivitatea aparte, încântând copiii prin efectele obținute.
Scurgerea aderentă a culorilor
Tehnica presupune schimbarea poziției hârtiei în timpul lucrului nu numai orizontal, dar și vertical, pentru a da posibilitatea culorilor de a se deplasa în direcția pe care copilul o dorește.
Scurgerea aderentă se realizează prin dirijarea culorii fluidizate depuse pe suport, schimbând poziția acestuia în diferite sensuri. Operațiunea se poate repeta de mai multe ori, cu diverse culori, urmărindu-se chiar suprapunerea urmelor de culoare.
Această tehnică de lucru are un grad mai mare de dificultate, deoarece culorile pot depăși marginile foii de bloc și se pot murdări atât băncile, cât și mâinile copiilor.
Stropirea forțată cu pensula (pulverizator, periuța de dinți, stilou etc.)
Stropirea forțată se poate face pe suportul umed sau uscat, cu ajutorul pensulei încărcată
de culoare sau orice alt instrument (periuță de dinți, stilou etc.), pe suportul umed se remarcă modul în care culoarea se amestecă, se împrăștie, se întinde pe suprafață.
Tehnica respectivă de lucru nu este greu de realizat și nu solicită multe materiale (foaie de bloc, acuarele, pulverizator). Este o tehnică destul de pretențioasă, deoarece pulverizatorul trebuie așezat într-o anumită poziție pentru a asigura stropirea, deoarece aceasta se poate face de cele mai multe ori pe marginile hârtiei, iar dacă se pulverizează permanent, nu se mai obține o stropire uniformă, ci aceeași culoare pe toată suprafașa hârtiei.
Dacă privim pulverizarea pe suprafața uscată, vom observa că stropii sunt mărunți și nu se apropie unii de alții, deci nu se face fuziunea culorii, pe când foaia umedă facilitează fuziunea culorii.
Prin stropirea forțată se obțin imagini bizare, interesante și curioase, dând posibilitatea copiilor să le compare cu diferite aspecte din natură.
Tehnica folosirii hârtiei mototolite (tamponului din cârpe)
Este un procedeu simplu și constă în tamponarea suprafeței colorate cu o bucată de hârtie mototolită sau un cocoloș din cârpe, încărcate de culoare.
Se pregătesc culorile necesare lucrului, iar cu ajutorul unui tampon pregătit din servețel, cârpe sau o stofă mai groasă, strâns prin rulare, apoi legat cu o ață, se ia culoarea și prin tamponare repetată se obțin structuri artistice deosebite.
Forme obținute spontan cu ața sau sfoara
Este un procedeu în care se folosește o bucată de sfoară sau o ață îmbibată în culoare și cât de ghemuită sau aglomerată, care se așează pe o hârtie care mai apoi se va plia, având grijă să se lase unul din capetele firului necolorat să atârne în afara foii. În timp ce se presează hârtia cu o mână, cu cealaltă se trage de capătul sforii (firului) rămas liber, până când firul va părăsi în totalitate fila îndoită. La deschiderea hârtiei, copilului i se oferă surpriza unui desen fantezie, ce poate închipui păsări și animale, figuri și imagini din cele mai surprinzătoare. Desenul poate fi completat pentru a-i da formă nouă sau poate fi lăsat în forma inițială.
Acest procedeu constituie un exercițiu de imaginație și dezvoltă capacitățile creative ale copiilor, necesitând din partea acestora multă răbdare și perseverență.
Tehnica șabloanelor
Se decupează diferite forme care se așează pe o foaie de hârtie. Separate se colorează suprafața unei coli cu pensula și se așează peste formele decupate presând cu mâna în toate direcțiile. Se ridică suprafața colorată și se înlătură formele decupate.
O altă tehnică în folosirea șabloanelor este următoarea: se aplică șabloanele, apoi se picură, cu ajutorul unei periuțe de dinți și a unui pieptene, vopseaua pe foaie. Se ridică șabloanele de pe foaia de bloc, obținându-se silueta elementului respectiv.
Tehnica pieptenului implică un studiu despre linii orizontale, verticale, oblice, ondulate, totul conducând la efecte deosebite; se ung dinții pieptenului cu tempera sau guașă ne-dizolvată, concentrate, care se trag pe suprafața de decorat, realizând astfel dungi (orizon-tale, verticale, oblice, linii paralele, valuri etc.), după inspirația fiecăruia și după felul cum este mânuit pieptenele. Pentru realizarea unor efecte de hașurare, se poate continua prin su-prapunerea liniilor diferit colorate.
Tehnica conturului permite ordonarea elementelor compoziționale, echilibrarea compo-ziției; conturul și culoarea se susțin reciproc.
Formele obținute prin presarea frunzelor
Frunze diferite ca formă se colorează pe dos (partea cu nervuri) utilizând culorile dorite. Apoi ele se așează cu partea colorată pe foaia de bloc și se presează cu degetele.
Când se ridică frunza, pe suprafața foii rămâne amprenta formei sale. Frunzele se imprimă de atâtea ori de cât este nevoie ca să se acopere toată suprafața foii. Suportul poate fi alb sau colorat.
Tehnica ștampilelor
Foarte apropiată de dactilopictură este tehnica ștampilelor, care dă copilului posibilitatea de a nu înmuia degetele sau palma în culoare, ci a lucra cu anumite instrumente ușoare ce se află la îndemână. În acest sens se pot folosi ca materiale de lucru: bucăți de cartofi, dopuri de plută, bucăți de cauciuc, gume de șters, seturile de ștampile de cauciuc din comerț etc., iar ca suport hârtie de bloc sau carton. Pe partea netedă a suprafețelor materialelor menționate se desenează o mică formă, care se taie pe contur cu ajutorul unei lame ascuțite. Apoi se îndepărtează suprafața înconjurătoare. Ștampilele pot avea formă geometrică sau pot reprezenta obiecte, figuri, personaje diferite.
ȘTAMPILE DIN CARTOFI
Se folosesc cartofi mari și proaspeți, se taie jumatăți cu vârful cuțitului și se desenează pe o parte modelul dorit. Dacă vrem ca modelul să fie mai complicat facem această operație cu creionul, apoi cu vârful cuțitului trebuie scos modelul în relief. Pe ștampila rezultată astfel, se aplică tempera cu pensula și se ștampilează pe modelul dorit (pânză, faianță, carton), colorându-se apoi fiecare element în culoarea cerută.
ȘTAMPILE DIN PLUTĂ
În redarea unor forme prin folosirea culorii fluide poate fi folosit și dopul de plută, având structurat spații aerate sub formă de linii și puncte. Pentru ștampilare se folosesc tușiere, confecționate din bucăți de filtru îmbibate cu tuș sau culoare (pentru fiecare culoaare câte o tușieră). Ștampilele din plută au mai mare durabilitate decât cele din cartofi, care se pot folosi numai în aceeași zi. Cu ajutorul ștampilelor din plută, prin repetare, alternare și simetrie se pot crea motive noi, care dezvoltă orientarea în spațiu a copiilor.
ȘTAMPILELE DIN POLISTIREN
Materialul care protejează aparatele electrocasnice are o structură formată din bucăți mari sau mici și pot realiza structuri artistice deosebite prin culoare.
Tehnica ștampilelor este mai ușoară decât dactilopictura, deoarece copilul dispune de instrumente de lucru cu incizii deja realizate, el este atent la ceea ce trebuie să execute, dar se gândește cum să aranjeze florile, fluturii, puișorii etc. Prin așezarea în pagină a diferitelor elemente, copiii își dezvoltă gustul estetic, judecata estetică (comparând diferitele părți ale imaginilor sau imaginile între ele).
Tehnica decolorării
Tehnica decolorării face parte din multitudinea de modalități de lucru prin care se obțin imagini încântătoare, care înviorează și activează copilul în muncă.
Este ușor de realizat, cere puține materiale și impune o anumită manieră de lucru. Materialele necesare sunt următoarele: foi de bloc de diferite dimensiuni, soluții decolorante, pensule, bețișoare de ureche. Foile de bloc trebuie colorate cu cerneală albastră sau de altă culoare, activitate ce se realizează de copii în alte activități anterioare (pentru a se putea aplica ușor soluția decolorantă). Soluțiile decolorante pot fi: pic, hipoclorit, ace etc. și cer precauții deosebite.
Această tehnică presupune două etape:
– Se vopsește suportul de hârtie cu cerneluri sau cu tușuri
– După uscare se desenează cu soluție decolorantă, cu ajutorul pensulei, a unui bețișor, creion. Urmele lăsate pe hârtie se decolorează și ies în evidență pe fondul închis la culoare.
Dacă li se vor da copiilor foi de bloc colorate în albastru, educatoarea le va demonstra fenomenul natural din timpul iernii, ninsoarea. Decolorând cu pensula înmuiată în hipoclorit, în partea de jos a foii se va obține desenul unui strat de zăpadă, iar în partea de deasupra prin punctare mai mică sau mai mare, se obțin fulgii de zăpadă.
În alte cazuri, copiilor li se sugerează să decoloreze în așa fel încât să obțină diferite forme (case acopeite cu zăpadă și cu țurțuri la streșini, un drum prin mijlocul unei localități, copaci încărcați cu zăpadă, copiii construind un om de zăpadă).
Pe foile de bloc colorate cu cerneală verde, copiii pot decolora anumite flori, frunze, iar pe cele colorate cu gri se va decolora astfel încât să se obțină linia șerpuită sau în zig- zag a fulgerului, apoi a picăturilor de ploaie.
Desigur că în asemenea tehnică copiii nu vor obține imagini prea bine conturate, de aceea li se recomandă să se folosească diferite șabloane de case, om de zăpadă, copaci etc., cu precizarea ca acestea să fie decupate în interior, ca atunci când desenează, copilul să se folosească de partea decupată a șablonului.
Prin această tehnică copiii au posibilități de a-și pune la încercare nu numai gândirea și imaginația creatoare, dar și abilitatea de a reda aspecte admirabile din natură.
Tehnica tratării cu ceară (stearinei)
Această tehnică folosește ca instrument de lucru lumânarea. Un element surpriză se poate obține folosind în prealabil o lumânare aprinsă care se ține aplecată, astfel încât din ea să se prelingă pe foia de lucru picături de ceară topită. Așezarea unui strat de stearină pe foaia de bloc nu permite să pătrundă culoarea, apa alunecând și hârtia rămânând necolorată în acel loc.
Pentru obținerea unor efecte deosebite de luminozitate, peste desenul cu stearină se aplică un strat subțire de acuarelă, se lasă să se usuce și apoi se completează desenul cu alte elemente. Procedeul se poate repeta de 2-3 ori, iar ultimul strat de culoare poate fi întins prin tamponare repetată.
Tehnica folosirii stearinei:
Instrumentul de lucru pentru această tehnică este lumânarea (stearina). Cu resturi de stearină (se pot folosi lumânări colorate), copilul desenează liber.
Așezarea unui strat de stearină pe foaie nu permite pătrunderea culorii, apa alunecă, evidențiindu-se conturul stearinei.
Este o tehnică îndrăgită de preșcolarii grupei mele datorită rezultatului: ”o magie”.
Tehnica tratării cu griș sau nisip
Pe o foaie de hârtie sau carton alb se desenează flori, fluturi, figuri geometrice etc. și se acoperă suprafața desenată cu lipici. Apoi se presară griș sau nisip fin și se lasă să se usuce. Se scutură foaia de surplusul de griș sau nisip. Cu pensula înmuiată în culoare se colorează forma încărcată cu griș și se lasă să se usuce.
Acest procedeu îmbracă diferite forme diferite, în funcție de grupa de vârstă. Dacă la grupele mici educatoarea aplică lipiciul pe toată suprafața și apoi copilul pictează tema dată, la grupele mari copilul trasează conturul temei date, tot el aplică lipiciul în contur și prafurile de lucru.
Dactilopictura
Tehnica dactilopicturii este tehnica picturii cu ajutorul degetelor și a palmei, cel mai adecvat mijloc prin care copilul își poate exprima emoțiile anterioare. Este deosebit de importantă datorită complexității cu care este percepută culoarea de copii. Este un mijloc ce implică o anumită siguranță pentru copil, întrucât acesta șterge ușor ceea ce a pictat, pentru ca nimeni să nu vadă.
Dactilopictura nu mai este o noutate pentru copii, este mijlocul prin care ei au posibilitatea să frământe culoarea atât cu degetele, cât și cu palma. Este cea mai ușoară activitate, în care se folosesc cel mai puțin materialele specifice. Astfel, pentru dactilopictură nu se cer decât foi de bloc și culoare. Este foarte importantă acestă tehnică pentru dezvoltarea abilității degetelor copiilor.
Deoarece dactilopictura este o activitate ce poate păta hainele și se întinde mai mult pe suprafața de lucru, copiii vor avea mânecile suflecate, vor purta șorțuri confecționate eventual din folie de la pungile de plastic, iar masa de lucru va fi și ea acoperită cu folie. Copiii își vor amesteca singuri culorile cu degetele, mâinile sau orice alt obiect preferă (un bețișor sau un burete). În acest stadiu copiii sunt interesați în a învăța cum să facă ceva, timp în care educatoarea poate să observe și să se pronunțe asupra talentului cromatic.
Prin dactilopictură se pot realiza lucrări din ce în ce mai frumoase, datorită capacității de creativitate a copiilor și abilități cu care aceștia reușesc să realizeze teme interesante și atractive.
În acest sens, ei pot dactilopicta puncte mai mari sau mai mici, la aceeași distanță între ele, baloane de diferite culori, colorări ale cercurilor prin mișcări succesive de la interior spre exterior și invers, înfrumusețarea unor obiecte realizate de copii, cum ar fi: puncte pe pahare de hârtie, pe umbrele, pe bărcuțe, pe coifuri, pe chenarele unor tablouri etc.; de asemenea, se pot trasa, prin deplasarea degetului înainte în culoare, linii orizontale, verticale, oblice sau intersectate a acestora.
Cu ajutorul podului palmei sau prin apăsare pe o foaie de bloc se pot realiza imagini foarte frumoase, de un colorit și formă aparte, iar dacă pe foaia de hârtie sunt puse câteva picături de culoare și se apasă cu palma peste aceasta și se rotește într-o direcție oarecare, lucrarea capătă forme tot mai noi, stârnind curiozitatea copiilor.
Din acest punct de vedere, este de ajuns ca educatoare să asigure condiții prielnice de muncă, să dea doar câteva sugestii și să lase copiii să lucreze nestingheriți, stimulând capacitatea creativă a acestora. Prin această tehnică se cultivă câteva trăsături de voință: răbdare, perseverență, tenacitate.
Pictura cu mâinile
Se pregătește suportul de bază- o coală de hârtie tăiată în diferite forme: pătrat, rotund, în formă de inimă etc. Cu mâna dreaptă se vopsește interiorul mâinii stângi, având grijă ca întreaga palmă, ca și părțile interioare ale degetelor să fie date în mod egal cu culoare. Cu degetele desfăcute se apasă mâna vopsită presând tare, apoi se ridică cu grijă. Se spală mâna stângă și se procedează asemănător și cu mâna dreaptă.
De această dată părinții sunt cei care vor privi cu nostalgie peste ani un “document” unic, mânuța propriilor odrasle la vremea grădiniței.
Pictura pe tăvițe de carton
Se vor folosi tăvițe de carton pe care se vând produse la cofetărie. Sunt bune de colorat, mai ales că au deja o margine ce poate fi folosită ca ramă a tabloului respectiv. În interiorul tăviței de carton se pictează cu pensula peisaje, portrete, vaze cu flori etc. Dacă se dorește, rama tăviței de carton se poate picta. Acest tablou poate fi un original cadou.
Tehnica picturii pe sticlă
Dacă este interesată să lucreze cu copiii de 6-7 ani în această tehnică, educatoarea trebuie să-și procure câteva bucăți de geam. Primul lucru ce trebuie făcut este șlefuirea marginii sticlei de către o persoană calificată. Sticla se degresează cu spirt sau diluant pe partea unde se va face desenul. Se așează sticla pe desenul efectuat dinainte, apoi se conturează cu o pensulă subțire sau cu penița (înmuiate în tuș negru sau tempera neagră amestecate cu aracet). Când totul s-a uscat, se trece la colorarea suprafețelor în culori tempera. În tehnica picturii pe sticlă, tratarea suprafeței este decorativă. Se pot crea compoziții cu motive florale, figuri geometrice, icoane etc.
Tehnica pointilistică are un mare impact asupra potențialului creativ al copiilor. Mărimea punctului poate fi foarte mică, mică, medie, mare și foarte mare. Ea este corelată și cu efectul de distanță.
Tehnica constă în realizarea unor desene folosind numai puncte, de diferite mărimi, culori și valori tonale. Este foarte eficientă deoarece antrenează în mod special imaginația creatoare, solicită permanent operațiile gândirii, precum și calitățile ei: lărgirea orizontului gândirii, rapiditatea, flexibilitatea, mobilitatea gândirii, divergența gândirii.
Tehnica picturii pe lemn
Este o tehnică tradițională în executarea icoanelor, iar în grădiniță poate fi folosită la Cercul de pictură. Se execută pe plăci de lemn bine șlefuite, după care lemnul se prepară printr-o metodă simplă de acoperire cu clei de oase încălzit și alb de zinc. Pasta obținută se întinde cu pensula lată pe suprafața lemnului.
Pictura pe lemn se execută cu o soluție alcătuită din tempera, albuș de ou și puțin ulei de in. După ce s-a pictat se dă cu lac. Copiii mai pot picta diferite forme pe rondele realizate din tăierea circulară a trunchiului de copac, obținând din scoarță chiar și rama tabloului, care se va lăcui.
Monotipia
Monotipia sau monourma este un procedeu de lucru cu un anumit efect de spontaneitate și prospețime, care îi oferă copilului posibilitatea de exprimare rapidă a unei stări sufletești, a unei atitudini sau idei. Monourma este o urmă făcută pe un desen ce este imprimat în cerneală sau tempera, pe o suprafață netedă.
Dacă se desenează linii sau semne pe această suprafață netedă, acestea pot fi mutate pe o foaie de hârtie cu o urmă luată exact de pe placa de bază, inversate însă.
Aceste linii și semne produc o impresie diferită față de cele desenate direct pe hârtie, deoarece ele au o influență mai puternică, mai direct vizuală. Presupunând că cerneala folosită este neagră, valoarea dramatică este prezentă, deoarece liniile albe pe fond negru sunt vizual mai puternice decât liniile negre pe fond alb.
Tehnica origami
Tehnica origami este una din artele tradiționale japoneze și înseamnă “arta plierii hârtiei“, la acest popor atingând o măiestrie și un rafinament deosebit. Modul tradițional de a împături hârtie colorată pentru a putea reprezenta diferite animale, păsări, bărci, plante etc., obținute prin combinații variate de suprafețe și linii, stă la baza acestei îndeletniciri. Există posibilitatea creării unei diversități de modele, ceea ce conferă acestei îndeletniciri un plus de originalitate.
Unii au considerat origami ca un simplu joc, dar cei mai mulți îl socotesc artă, datorită posibilității de a reprezenta în mod creator și realist diferite subiecte. Indiferent dacă a fost considerat artă sau numai un simplu joc, origami a constituit din vechi timpuri un veritabil joc al imaginației japoneze. Ingeniozitatea de a crea imagini cât mai reușite și cât mai noi conferă numeroase satisfacții creatorilor.
În lucrarea “Album metodic de creație artistico- plastică” se precizează că această artă koc a imaginației japoneze a fost preluată și adoptată la noi în cadrul învățământului de cultură generală.
Acest procedeu evidențiază forma spațială și nu pune accentul pe culoare, ci pe volum. Tehnica origami conferă hârtiei calități artistice inspirate din observarea formelor naturale. Procedeul este un foarte bun exercițiu de dezvoltare a ingeniozității și de rafinare a îndemânării.
Preluat ca procedeu în arta plastică modernă, origami se folosește ca tehnică de lucru chiar și în educația plastică a preșcolarilor, prin exersarea unor îndoituri simple, dar care dau expresivitate în ansamblul unui tablou.
Elementul compozițional realizat prin origami apare în relief, ceea ce face ca lucrarea să amintească de tehnica colajului. Se obțin astfel anumite efecte plastice: de apropiere sau de depărtare, de accentuare a unor elemente din tablou. Combinate și cu alte tehnici (monotipie, colaj), elementele compoziționale obținute prin origami aduc copiilor o notă aparte, o expresie plastică deosebită.
Hârtia ce urmează a fi îndoită poate fi albă sau colorată (dacă este albă poate fi pictată de copii cu pensula, fie stropită cu culoare).
Forma hârtiei folosite este de obicei pătrată, dreptunghiulară, triunghiulară, pentagonală sau hexagonală (se mai poate folosi și hârtia tăiată circular, semicircular sau în formă eliptică). Hârtia ce urmează a fi pliată trebuie să fie netedă și curată. De obicei, pentru desfășurarea unei activități de origami se utilizează o singură formă de hârtie, pentru a înțelege foarte bine explicațiile educatoarei și ordinea îndoiturilor.
În ceea ce privește împăturirea hârtiei, există câteva reguli stricte, mecanice, de obținere a diferitelor forme sau figuri, prin alăturarea unui colț sau a unei părți de alta. Dar, pe lângă aceasta, există posibilități largi de exprimare liberă a sentimentelor sau emoțiilor creatorului, prin modificarea dimensiunilor suprafeței hârtiei sau a unghiurilor de împăturire etc.
Tocmai pe aceste ultime posibilități se bazează origami modern, care are anumite asemănări cu pictura abstracționistă. Toate piesele confecționate în “origami abstract” nu au nume, sunt niște figuri nedefinite, oferind imaginației privitorului plăcerea de a le întregi și defini după voie. Adevărata frumusețe a artei origami este simplitatea. Arta împăturirii hârtiei în manieră japoneză este de peste 800 de ani.
Este cert că urmărirea unor teme în crearea anumitor forme din hârtie contribuie la dezvoltarea gândirii și influențează educația estetică.
În tehnica origami propriu-zisă există câteva metode de bază, bine stabilite, pentru obținerea formelor de îndoituri. Pentru explicarea acestor îndoituri se folosesc simboluri convenționale și scheme. După însușirea metodelor necesare obținerii formelor de bază urmează perioada de creație propriu-zisă.
Pornind de la cele mai simple forme de bază, se va ajunge, prin plieri repetate, la forme spațiale complexe. Cele mai simple forme de bază sunt: cartea, batista, casa, baticul, cortul, scara. Din ele pot rezulta forme complexe: rozeta, ghirlanda, șarpele, paharul, cutia, morișca, racheta, barca, șoricelul, purcelușul, lebăda etc. în funcție de imaginația fiecăruia.
Avantajele tehnicii origami sunt evidente:
Prin această tehnică se deschid posibilitățile funcționării actului creativ, prin intermediul procesului gândirii și al imaginației creatoare
Copiii își formează deprinderile corespunzătoare de utilizarea hârtiei, deprinderi care cer multă răbdare, atenție, perseverență
În cadrul acestor activități copiii se obișnuiesc să lucreze pe grupuri, să respecte timpul de lucru al colegilor, să aprecieze cât mai corect munca personală și a celorlalți
Prin executarea corectă a lucrărilor se cristalizează și se dezvoltă sentimentul satisfacerii muncii împlinite (este o mândrie ca ei să arate lucrările lor colegilor, părinților, să citească în ochii acestora dragostea și prețuirea muncii și cu atât mai mult să se bucure când aceste lucrări vor face parte din exponatele unei expoziții)
Solicitarea atenției, coordonarea gândirii cu mișcările de execuție ale degetelor contribuie la dezvoltarea proceselor psiho- motorii necesare activităților practice de viitor ale copiilor
Studierea urmelor plierii duc la înțelegerea ritmurilor geometrice plane plastice și a împărțirii suprafețelor pe baza principiului echilibrului.
Lecțiile de origami creează o stare teribilă de lucru, subliniată de interes, încredere în forțele proprii, susținută de o puternică motivație interioară, care oferă bucuria descoperirii.
Origami este o artă foarte migăloasă care cere multă rabdare, atenție din partea autorului, deoarece o singură greșeală la plasarea unei împăturiri și a punctului din care este privită poate altera imaginea piesei obținute.
Un origami este cu adevărat reușit atunci când trăsăturile caracteristice sunt atât de sugestive încât subiectul poate fi recunoscut imediat, fără nici o explicație. În origami modern, imaginația joacă rolul primordial în obținerea pieselor, reprezentarea fidelă a realului având rol secundar.
Tehnica colajului
Colajul este un procedeu tehnic apărut în arta modernă, care constă în lipirea pe același tablou sau pe o suprafață limitată (foaie de desen sau alt suport) a unor elemente diferite din natură (materiale textile, carton, hârtie etc.), în vederea obținerii unui efect de ansamblu, de natură estetică.
Colajul implică muncă în timp: colecționarea materialelor de lucru, conservarea lor, organizarea și selecționarea acestor materiale, valorificarea lor în cadrul unei lucrări.
În vizite, excursii, plimbări, copiii adună plante, semințe, resturi textile, deșeuri din piele, hârtie etc. pentru a le da o nouă întrebuințare.
În realizarea unui colaj putem utiliza mai multe tehnici:
tehnica formelor rupte se obține lipind pe suport bucăți mai mari sau mai mici de hârtie colorată, ilustrații colorate, afișe vechi, ziare rupte spontan, direct, fără a se fi schițat imaginea anterior și care au diferite forme. Dacă formele rupte sunt de culoare deschisă, ele pot fi aplicate pe un fond închis și invers.
Tehnica formelor tăiate din hârtie (papier- colle) presupune tăierea formelor de hârtie cu ajutorul foarfecii după un contur executat anterior. Formele pot fi tăiate întregi, ori secționate în mai multe părți și apoi lipite pe suport într-o anumită compoziție.
Tehnica formelor din materiale textile presupune tăierea din materialul textil, diferit colorat, părți sau forme întregi care se lipesc pe un carton sau foaie de hârtie groasă. Se pot iniția compoziții cu elemente din natură (Pădurea, Marea etc.), joc de forme geometrice.
CAPITOLUL V METODOLOGIA CERCETĂRII
Obiectul cercetării: procesul de dezvoltare a capacităților creative la preșcolari în activitățile de educație artistico- plastică.
Scopul cercetării: formarea, stimularea și dezvoltarea capacității de exprimare plastică a preșcolarilor, constatarea și diagnosticarea nivelului de dezvoltare a capacităților creative prin arta plastică, determinarea căilor eficiente pentru evaluarea gradului dezvoltării creativității la această vârstă.
Obiectivele cercetării:
Aplicarea proiectului de cercetare în scopul dezvoltării și stimulării creativității și expresivității copiilor de vârstă preșcolară mare, prin activitățile de educație artistico-plastică
Evidențierea contribuției activităților de educație plastică în stimularea expresivității și creativității preșcolarului
Constatarea și diagnosticarea nivelului de dezvoltare a capacităților creative ale copiilor prin arta plastică, investigarea nivelului de dezvoltare a creativității prin: probe de pictură, jocuri, chestionare orale etc.
Depistarea formelor de creativitate specifice perioadei preșcolare
Identificarea celor mai eficiente metode și tehnici plastice de stimulare și exersare a creativității preșcolarului de vârstă mare.
Valoarea teoretică a cercetării:
S-au identificat reperele pedagogice ale stimulării creativității copilului preșcolar în domeniul artistico- plastic prin abordarea interdisciplinară a acestui proces și o strategie didactică specifică, cu accent pe:
Metode active de predare- învățare
Amenajarea spațiului educațional pe arii de stimulare
Conduite didactice permisive
Ipoteza
Această cercetare are drept ipoteză: dacă în cadrul activităților de educație artistico-plastică (comune și opționale) desfășurate în grădiniță cu preșcolarii, folosesc diverse meto-de, mijloace și tehnici și abordează tematici variate, într-o atmosferă relaxată, atunci pot sti-mula și dezvolta capacitățile creatoare ale copiilor și se poate manifesta sensibilitatea lor ar-tistică în creațiile pe care le fac.
Participarea preșcolarilor la un program educațional, centrat pe influențarea formativă a acestora prin educația artistico- plastică, respectiv pe materiale curriculare- desene- create de preșcolarii înșiși și valorificate în sens terapeutic și proiectiv, îi va sprijini semnificativ în demersurile de adaptare și integrare socială eficientă în grădiniță.
Metodele de cercetare
Metoda observației
Metoda convorbirii
Metoda analizei produselor activității
Metoda experimentului pedagogic
Metoda testelor
Metodele prezentate nu le-am folosit în mod izolat ci corelativ, pornind de la premisa că ele nu se exclud, ci se completează și se condiționează reciproc. Metodele nu se folosesc izolat, orice cercetare pedagogică presupunând adoptarea unui complex metodologic pentru a putea astfel surprinde fenomenul în toată diversitatea și complexitatea manifestărilor sale.
Teoriile care au stat la baza cercetării
Stimularea potențialului creativ al copilului preșcolar în domeniul artistico- plastic se poate realiza printr-un model pedagogic axat în principal pe:
Elaborare curriculară, ceea ce presupune o corespondență între principii, obiective, conținuturi, strategie didactică, evaluare
Abordare interdisciplinară a conținuturilor didactice
În grădiniță, stimularea creativității copilului în domeniul artistico- plastic poate fi realizată atât în cadrul activităților comune, prevăzute în Curriculumul de educație preșcolară, cât și în cadrul activităților opționale
Metodele didactice active, amenajarea spațiului educațional centrat pe copil, abordarea interdisciplinară a conținuturilor, conduite didactice de tip creative- toate contribuie la stimularea manifestărilor creative ale copilului preșcolar.
Selecția subiecților
Baza experimentală a investigației a antrenat un lot de 20 copii de 5-6 ani, cu inițialele: A.A., A.D., B.D., C.M., C.L.C., D.M., D.O., D.G., G.Ș., H.P., I.I., I.M., L.I., L.A., M.D., N.S., P.R.G., P.A., R.D., T.A., 16 fete și 4 băieți.
Baza de control a investigației a antrenat un lot de 20 copii de 5-6 ani, cu inițialele: A.N., B.D., B.D., B.M., C.C., C.M., C.O., C.P., D.Ș.I., E.M., I.G., I.M., I.T., L.M., L.D., N.O., R.G., R.I., R.S., V.A., 16 fete și 4 băieți.
Locul de desfășurare a cercetării: sala de grupă
Perioada de cercetare: 1 an (2015- 2016)
Eșantioanele de subiecți:
Experimental: A.A., A.D., B.D., C.M., C.L.C., D.M., D.O., D.G., G.Ș., H.P., I.I., I.M., L.I., L.A., M.D., N.S., P.R.G., P.A., R.D., T.A.
De control: A.N., B.D., B.D., B.M., C.C., C.M., C.O., C.P., D.Ș.I., E.M., I.G., I.M., I.T., L.M., L.D., N.O., R.G., R.I., R.S., V.A.
Etapele cercetării
Cercetarea s-a desfășurat în trei etape:
Etapa I- m-am axat pe documentare; am stabilit cadrul conceptual al cercetării; am aplicat copiilor teste de evaluare inițială
Etapa II- s-a aplicat proiectul – program, urmărind efectele acestuia în planul stimulării potențialului creativ al copiilor de 5-6 ani
S-au familiarizat copiii cu diverse metode, procedee și tehnici de lucru
S-au aplicat diverse probe: probe de pictură, probe orale, jocuri specifice domeniului plastic
Etapa III- am aplicat copiilor din cele două loturi aceleași probe folosite în prima e-tapă a cercetării; am sintetizat rezultatele experimentului.
În aprecierea rezultatelor obținute în urma derulării celor trei etape ale cercetării și în cadrul aplicării celor 4 probe (chestionar, test, probă de pictură, joc), se vor avea în vedere următoarele aspecte dominante:
Cunoașterea și diferențierea materialelor și instrumentelor de lucru
Aplicarea corectă a regulilor de utilizare a acestora
Compunerea în manieră originală și personală a spațiului plastic (aplicarea tehnicilor de lucru)
Obținerea efectelor plastice, a formelor spontane și elaborate prin tehnici plastice
Interpretarea liberă, creativă a lucrărilor plastice
În prima etapă s-a urmărit evaluarea inițială a copiilor pentru a afla:
Ce noțiuni au copiii despre:
Materialele și instrumentele de lucru pentru desen, pictură, modelaj și regulile de utilizare ale acestora
Elementele limbajului plastic (culori, puncte, linii, forme din mediul înconjurător)
Aplicarea culorii pe suprafețe date sau libere (cu pensula, cu buretele, degetul, palma, ghemotocul de hârtie, ghemul de ață, țesături rare, ștampila, peria, tubul)
Combinarea culorilor sau a altor tehnici (fuzionare, presare, suprapunere, decolorare, stropire, plierea hârtiei)
Am stabilit nivelul de cunoștințe al lotului de copii utilizând o probă orală (chestionar).
Chestionarul a cuprins următoarele întrebări:
Care sunt materialele și instrumentele de lucru pe care le putem folosi în activitățile artistico- plastice?
Care sunt culorile primare?
Ce culori se obțin prin amestecul culorilor primare, două câte două?
Care sunt culorile calde?
Care sunt culorile reci?
Cum procedăm să deschidem o culoare?
Cum închidem o culoare?
Ce lucrări se pot executa cu ajutorul liniilor și punctelor?
Nivelul dezvoltării creativității
Am determinat nivelul dezvoltării creativității preșcolarilor mari, utilizând:
Testul “Continuă desenul!”, cu trei seturi de fișe
Fișa nr. 1 – Ce poți desena pornind de la un punct?
Fișa nr. 2 – Ce poți desena pornind de la un dreptunghi?
Fișa nr. 3 – Ce poți desena pornind de la un cerc?
b. Proba de pictură ”Pata de culoare”- pete de culoare de diverse forme obținute prin presare între două coli de hârtie.
c. Jocuri plastice: “Culorile se joacă”, “Surpiza”, “Paparuda”
Rezultatele obținute în prima etapă a cercetării
În cadrul probei orale pe care am aplicat-o celor două lotuluri de copii, numai 75% (15 copii- eșantion experimental) au enumerat instrumentele de lucru, au recunoscut culorile primare, binare, au știut cum se obțin tonurile și nuanțele, au clasificat liniile pe categorii.
La fișa nr.1 din cadrul testului “Continuă desenul!”, copiii au avut de continuat un desen pornind de la un punct: eșantion experimental 55% (11 copii) au desenat ploaie sau ninsoare, iar restul de 45 % (9 copii) au ilustrat flori, nisip/plajă.
Denumirile desenelor realizate de lotul experimental la fișa nr. 1 ”Ce poți desena pornind de la un punct?”, le-am notat în următorul tabel:
La fișa nr. 2 “Ce poți desena pornind de la un dreptunghi?”
– eșantion experimental 75% (15 copii) au desenat copaci, iar restul de 25 %: 4 copii au desenat covor, calculator, batistă și 1 copil a desenat camion.
Denumirile desenelor realizate de lotul experimental la fișa nr. 2 ”Ce poți desena pornind de la un dreptunghi?”, le-am notat în următorul tabel:
La fișa nr. 3 “Ce poți desena pornind de la un cerc?”
– Eșantion experimental 90% (18 copii) au desenat soare, restul de 10% (2 copii) au desenat copii.
Denumirile desenelor realizate de lotul experimental la fișa nr. 3 ”Ce poți desena pornind de la un cerc?”, le-am notat în următorul tabel:
Investigând dezvoltarea creativității preșcolarilor de vârstă mare prin testul “Continuă desenul!”, am constatat că nivelul creativității copiilor din lotul experimental poate fi reprezentat astfel:
Eșantion experimental
PROBĂ DE PICTURĂ – “PATA DE CULOARE”
OBIECTIVELE URMĂRITE:
Cunoașterea și diferențierea materialelor și instrumentelor de lucru;
Aplicarea corectă a regulilor de utilizare a acestora;
Compunerea în manieră originală și personală a spațiului plastic (aplicarea tehnicilor de lucru);
Obținerea efectelor plastice, a formelor spontane și elaborate prin tehnici plastice;
Interpretarea liberă, creativă a lucrărilor plastice.
Prin proba picturală “Pata de culoare” am urmărit să cunosc următoarele aspecte:
Cum utilizează subiecții testați instrumentele de lucru
Cum aplică culorile pe suprafața de lucru (dacă armonizează culorile)
Dacă pot interpreta formele obținute și pot adăuga elemente noi, originale
Am constatat:
Sunt copii care nu respectă acuratețea lucrării (folosesc culori în exces, își murdăresc vestimentația)
Culorile folosite pentru a fi suprapuse sunt folosite în cantități insuficiente pentru a obține efectul plastic dorit (nu se folosește corect cantitativ culoarea)
50% (10 copii) au asociat forma obținută cu aspecte din realitatea înconjurătoare
50% (10 copii) au completat formele spontane obținute cu elemente noi, originale
În cadrul prelucrării rezultatelor am observat următoarele fenomene:
Testul “Continuă desenul!” m-a ajutat, în mare măsură, la depistarea creativității de care dispun cei 20 copii din lotul experimental, ținând cont de particularitățile de vârstă și individuale. În cadrul acestei probe, copiii și-au pus în evidență capacitatea lor creatoare; adăugând elemente noi la desenele inițiale, au reușit să obțină desene foarte sugestive, dând dovadă de un potențial creator uimitor, deși se află la o vârstă fragedă.
Între unele particularități psihice și creativitate există o corelație pozitivă (odată cu creșterea atenției crește și creativitatea și invers; odată cu scăderea nivelului de gândire, scade și nivelul creativității)
Majoritatea copiilor au creat din petele de culoare: flori, fluturi, din nou manifestându-se orientarea lor în lumea reală, apropiată lor, reflectându-se spiritul creativ al copilului, favorizând premisele dezvoltării creativității.
Jocurile pe care le-au jucat copiii din lotul experimental, în prima etapă a cercetării, au fost următoarele:
Jocul popular “Culorile se joacă”- acest joc are drept scop cunoașterea culorilor și a nuanțelor.
Jocul popular “Surpriza”- jocul a avut drept scop să determine unele procedee de reflectare artistico- plastică a obiectelor, apelând la diferite mijloace: culoare, formă, compoziție.
Jocul popular “Paparuda”- acest joc are drept scop de a determina combinarea culorilor, varietatea și frumusețea formelor, elementelor decorative, specifice pentru ornamentare.
Etapa a II- a a cercetării
Datele observațiilor făcute mi-au demonstrat eficiența folosirii activităților plastice în depistarea și educarea potențialului creativ al preșcolarilor din grupa mare pregătitoare.
Astfel, în cadrul activităților alese, am observat gândirea creativă a copiilor care operează cu grafisme la modul inventiv și original.
Am exemplificat cu desenul deoarece copilul, folosind linia, punctul, forma, culoarea, redă un obiect, un personaj, pe care le încarcă cu o anumită semnificație ideo-afectivă, exprimând cel mai profund sensibilitatea acestuia.
PRIMĂVARĂ – pictură
Concluzii:
Preșcolarii din grupa experimentală, respectiv 90%, au dovedit:
Mai mult spirit de creativitate pe fondul stărilor emoționale generate de muzica liniștită, plăcută auzului
Mai multă imaginație, stimulată de planșele afișate în sala de grupă.
Am remarcat la copiii din grupa experimentală o mulțime de modalități prin care fiecare și-a exprimat plastic emoțiile, în funcție de fantezia, aptitudinile și temperamentul fiecăruia; au acoperit suprafața de lucru cu pete de culoare- culori calde, vii, cu linii ample și puncte variate; au manifestat interes și plăcere în realizarea temei propuse.
Preșcolarii din grupa de control, respectiv 65%, au realizat lucrări folosind linii ascuțite, contururi colțuroase, iar culorile predominante au fost reci, mohorâte, au delimitat strict contururile; copiii au manifestat puțină inspirație și creativitate în compozițiile realizate, au manifestat lipsă de interes în realizarea lucrărilor.
Datele experimentului pedagogic relevă faptul că educarea creativității la preșcolari este posibilă prin activitățile plastic- de pictură- dacă se folosesc cele mai eficiente metode și mijloace de învățământ, dacă se creează un mediul favorabil.
Reprezentarea rezultatelor sub formă areolară
În urma verificării rezultatelor obținute, am constatat că experimentul natural are un pronunțat caracter formativ și contribuie din plin la reușita activităților plastice din grădiniță, la formarea unor reprezentări temeinice și durabile, care să constituie bazele educării creativității preșcolarilor prin acest tip de activități.
Prin convorbirile pe care le-am avut cu preșcolarii, ascultându-i cu interes sau adresându-le întrebări, am aflat care sunt dorințele, necazurile și bucuriile lor, cum vorbesc, cum gândesc, dacă au memorie vizuală, dacă sunt atenți, dacă sunt atrași de artele plastice etc. Pentru a obține răspunsurile dorite am avut o atitudine de deschidere și înțelegere, am evitat o intervenție bruscă.
De exemplu, am inițiat o convorbire cu preșcolarul R.D. pentru a afla în ce măsură își folosește imaginația pentru a reda anotimpul preferat prin desenele realizate. I-am adresat următoarele întrebări:
Care este anotimpul preferat? (Primăvara)
Ce culoare are iarba primăvara? (este foarte verde)
Ce se întâmplă cu pomii primăvara? (înmuguresc, înfloresc)
Ce culoare au florile pomilor primăvara? (sunt roz, albe și puțin galben și negru în mijloc)
Cu ce culori ți-ar plăcea să desenezi primăvara? (galben soarele, roz floricelele, albastru cerul, verde iarba)
Folosind această metodă în cercetarea mea, am reușit să-i cunosc mai bine pe preșcolari, să-i înțeleg, să răspund cerințelor imediate ale cunoașterii acestei vârste, prin crearea unor situații și probleme vii, prin abordarea unor teme în cadrul activităților plastice care să-i provoace pe copii să-și imagineze, dezvoltându-și astfel spiritul de creativitate.
În acest sens am procedat la analiza și cercetarea desenelor individuale realizate de copii în cadrul activităților alese, ca urmare a repovestirii poveștii, sarcina lor fiind de a desena aspecte preferate din poveste.
Prin analiza acestor lucrări am constatat că unii copii au avut o imaginație bogată și au fost creativi în redarea aspectelor emoționante din poveste, folosind o paletă variată de culori. Toți copiii au fost trași de poveste, fapt ce reiese din redarea grafică a unor aspecte esențiale într-un mod personal și original.
Aceste lucrări au fost expuse pentru a putea fi văzute de către toți copiii, analizate împreună cu ei, apoi puse în portofoliile individuale pentru a putea să-mi dau seama de evoluția lor. Ca urmare a analizei acestor lucrări, apreciez că tema propusă a impulsionat imaginația și sensibilitatea copiilor, inițiativa în gândire și creație, demonstrând rolul desenului în educarea creativității preșcolarilor. Aplicând această metodă am avut în vedere faptul că produsele activității sunt oglinda personalității lui.
Tema plastică “Să cunoaștem culorile” a prezentat interes sporit pentru preșcolarii din baza experimentală. Antrenându-i în jocuri ca: “Spune ce ai obținut”, “Povestea culorilor calde și reci”, prezentând și lucrări- model în acest sens, am stimulat curiozitatea copiilor în exercițiile de combinare a culorilor, de suprapunere a petelor de culoare, de obținere a tonurilor și nuanțelor, culorilor complementare.
În redarea temei plastice „Tablou de iarnă”, în care s-a urmărit folosirea culorilor primare cu pasaje de alb, negru sau gri valoric, am constatat că 20% (4 copii) au folosit mai puțin în lucrări culorile cerute, întâmpinând greutăți în redarea figurii umane.
Subiecte precum: ”Cerul înstelat”, “Livada înflorită”, “Iarna”, “Tablou de vară” etc. au permis copiilor asocierea lumii reale cu lumea fantastică, ireală. Am sprijinit copiii la aceste teme prin exerciții- joc de combinare și fuzionare a culorilor, exerciții de interpretare a formelor obținute prin fuzionare și i-am deprins cu tehnici noi de lucru (tehnica mototolului de hârtie, tehnica șabloanelor, soluției decolorante etc.).
Obținerea unor forme spontane prin pată umedă, interpretarea acestora- a oferit libertate imaginției copilului, interpretarea lor prin asemănarea cu lumea reală stimulând inteligența creatoare a copiilor. Copiii au evoluat treptat în interpretarea formelor obținute (ființe fantastice, obiecte, păsări etc.) și în stăpânirea tehnicii de lucru specifice.
Deoarece linia și punctul- ca elemente de limbaj plastic- nu au reprezentat o noutate pentru copii, această temă a fost abordată cu mult curaj, în compoziții precum: “Câmp cu flori”, “Decorarea unei rame” etc.
Realizând colaje din diverse material colorate (hârtie, textile, plante uscate etc.), copiii au fost puși în situația de a face diverse exerciții de gândire, de a recurge la brainstorming, pentru a îmbina aceste material, obținând un produs finit. Jucându-se cu aceste materiale, copilul investește imaginația de care dispune și constată că poate da utilitate produselor muncii sale.
Dacă la începutul proiectului- program copiii aveau deprinderi sărace în folosirea tehnicilor plastice, treptat și-au îmbogățit cunoștințele, priceperile și deprinderile în acest sens, au devenit mai interesați și mai curioși pentru lucrurile noi din fiecare activitate.
Desenele copiilor nu reprezintă întotdeauna obiecte noi, nu se disting prin originalitate. Desenele lor ilustrează specificul gândirii copiilor de vârstă preșcolară mare, caracterul intuitiv al acesteia, dependența de imaginație a operațiilor gândirii.
Am considerat volumul de cunoștințe, priceperi, deprinderi, atmosfera creată, jocurile folosite foarte importante pentru stimularea actului de creație. Intervenția mea a constat în a găsi modalități de a pune copiii în situația de a lucra, de a gândi, de a persevera. Am încercat să-i ajut, făcând demonstrații privind modul de înmuiere a pastelor de culoare și întinderea culorii, în explicarea și demonstrarea tehnicilor noi de lucru și am insistat permanent pe punerea copilului în situația de a gândi ce element ar mai putea adăuga lucrării sale, ce culori ar mai putea folosi (autevaluarea) etc.
Am căutat ca temele propuse să fie generoase și familiare, să creez un ambient stimulativ pentru faptul știut că limbajul sunetelor are un efect stimulator asupra muncii de creație a copilului. Melodii adecvate vârstei: ”Înfloresc grădinile”, “Vine, vine primăvara”, au susținut activitatea lor, determinând îmbinări originale de elemente și culori pastelate.
Etapa a III-a a cercetării
Determinarea nivelului de dezvoltare a capacităților creative
În urma aplicării proiectului- program, lotul experimental de copiii a înregistrat un real progres în ceea ce privește:
Dezvoltarea capacităților creatoare în redarea temelor plastice specifice
Obținerea efectelor plastice
Realizarea unor corespondențe între elementele de limbaj plastic și formele/obiectele mediului înconjurător
Compunerea în mod original și personal a spațiului plastic.
În această etapă a cercetării am aplicat aceleași probe pe care le-am folosit în prima etapă, cu scopul de a verifica progresul înregistrat de cei 20 copii din lotul experimental în planul creativității și de a constata dacă diversele metode, mijloace și tehnici folosite în activitățile de educație artistico- plastică au stimulat și dezvoltat capacitățile creatoare ale copiilor.
Aplicând proba orală (chestionarul) am surprins următoarele:
la întrebarea Care sunt materialele și instrumentele de lucru pe care le putem folosi în activitățile artistico- plastice?
Eșantion experimental: 95% ( 19 copii ) au enumerat toate ustensilele și mijloacele pe care le-au folosit pe tot parcursul proiectului- program;
Eșantion de control: 75% ( 15 copii ) au enumerat toate ustensilele și mijloacele pe care le-au folosit pe tot parcursul proiectului- program.
la întrebările de tipul ”Care sunt culorile primare?”, ”Care sunt culorile calde?”, ”Dar reci?”, ”Cum închidem și deschidem o culoare?”- am obținut o multitudine de răspunsuri corecte, apreciind că aproximativ 90% (18 copii din lotul experimental), respectiv 70% (14 copii din lotul de control) și-au însușit aceste noțiuni indispensabile în formarea unor priceperi și deprinderi de lucru.
Rezultatele obținute în urma aplicării testului “Continuă desenul!” cu cele trei seturi de fișe (fișa nr. 1- ”Ce poți desena pornind de la un punct?”, fișa nr. 2- ”Ce poți desena, pornind de la un dreptunghi?”, fișa nr. 3- ”Ce poți desena pornind de la un cerc?” au evidențiat un salt calitativ și cantitativ privind nivelul de cunoștințe și deprinderi de lucru ale copiilor.
Denumirile desenelor realizate de lotul experimental la fișa nr. 1 ”Ce poți desena pornind de la un punct?”, le-am notat în următorul tabel:
Denumirile desenelor realizate de lotul de control la fișa nr. 1 ”Ce poți desena pornind de la un punct?”, le-am notat în următorul tabel:
Denumirile desenelor realizate de lotul experimental la fișa nr. 2 ”Ce poți desena pornind de la un dreptunghi?”, le-am notat în următorul tabel:
Denumirile desenelor realizate de lotul de control la fișa nr. 2 ”Ce poți desena pornind de la un dreptunghi?”, le-am notat în următorul tabel:
Denumirile desenelor realizate de lotul experimental la fișa nr. 3 ”Ce poți desena pornind de la un cerc?”, le-am notat în următorul tabel:
Denumirile desenelor realizate de lotul de control la fișa nr. 3 ”Ce poți desena pornind de la un cerc?”, le-am notat în următorul tabel:
Concluzii în urma aplicării testului:”Continuă desenul!”
Nivelul creativității copiilor poate fi clasificat astfel în etapa finală:
nivelul înalt- copiii au înțeles corect regulile, redând corect forma și culoarea obiectului, au păstrat acuratețea lucrării, au folosit diferite elemente de ornamentare.
nivelul mediu- copiii au înțeles regulile, au redat bine forma obiectului, dar nu au nimic specific ca să se deosebească de celelalte; au folosit diferite forme de ornamentare.
nivelul scăzut- au comis unele greșeli în redarea formei obiectului, au folosit puține elemente de ornamentare.
Rezultatele probelor în procente sunt estimate în următorul tabel:
Eșantionul experimental
Eșantionul de control
TESTUL – “Continuă desenul!”
HISTOGRAMĂ
OBIECTIVELE URMĂRITE
Cunoașterea și diferențierea materialelor și instrumentelor de lucru;
Aplicarea corectă a regulilor de utilizare a acestora;
Compunerea în manieră originală și personală a spațiului plastic (aplicarea tehnicilor de lucru);
Obținerea efectelor plastice, a formelor spontane și elaborate prin tehnici plastice;
Interpretarea liberă, creativă a lucrărilor plastice.
Aplicând proba picturală “Pata de culoare” am obținut următorul rezultat:
65% (13 copii) din subiecții testați respectă regulile de utilizare a instrumentelor de lucru
60% (12 copii) aplică corect culorile pe suprafața de lucru și le armonizează
90% (18 copii) pot interpreta formele obținute și pot adăuga elemente noi, originale.
PROBĂ DE PICTURĂ – “PATA DE CULOARE”
HISTOGRAMĂ
OBIECTIVELE URMĂRITE
1. Cunoașterea și diferențierea materialelor și instrumentelor de lucru;
2. Aplicarea corectă a regulilor de utilizare a acestora;
3. Compunerea în manieră originală și personală a spațiului plastic (aplicarea tehnicilor de lucru) ;
4. Obținerea efectelor plastice, a formelor spontane și elaborate prin tehnici plastice;
5. Interpretarea liberă, creativă a lucrărilor plastice.
Nivelul de dezvoltare a creativității copiilor a fost urmărit și prin jocurile:
Jocul popular “Culorile se joacă”
Jocul popular “Surpriza”
Jocul popular “Paparuda”
Desfășurând cu copiii aceste jocuri am sesizat următoarele:
Toți copiii din lotul experimental și aproximativ 70% din lotul de control cunosc culorile, iar majoritatea nuanțele
Foarte mulți copii din lotul experimental (90%) pot combina culorile, obținând forme variate și îmbinări ingenioase ale elementelor decorative pentru ornamentare
70% (14 copii) din lotul experimental și 50% (10 copii) din lotul de control pot folosi diverse combinații de linii și puncte în decorarea obiectului dat (costumul popular).
În concluzie:
Putem aprecia că la fiecare dimensiune menționată s-au înregistrat progrese evidente după aplicarea proiectului – program.
Cercetarea a validat ipoteza în întregime.
Dacă în prima etapă dezvoltarea potențialului creator al copiilor se situa la un nivel mediu și scăzut, acest aspect impunând aplicarea proiectului- program, în a treia etapă, după aplicarea proiectului- program rezultatele obținute au arătat clar că nivelul creativității plastice a copiilor a crescut, situându-se în parametrii mediu și înalt.
CONCLUZII
Lucrare de fața intitulată “Rolul activităților artistico- plastice în dezvoltarea creativității copilului de vârstă preșcolară'' a avut la bază demonstrarea faptului că, dacă în cadrul activităților artistico- plastice desfășurate cu preșcolarii se folosește învățarea creativă, problematizantă prin aplicarea cu precădere a unor metode și tehnici de creativitate individuale și de grup, atunci aceasta va duce la dezvoltarea capacităților creatoare ale preșcolarului.
Pentru dezvoltarea creativității artistice m-am preocupat de dobândirea unor cunostințe, privind expresivitatea elementelor de limbaj plastic și tehnicile de lucru specifice activităților artistico- plastice, cunoașterea diferitelor modalități de organizare a spațiului plastic și însușirea unui vocabular plastic adecvat. Pentru stimularea creativității artistice a preșcolarilor am folosit o gamă largă de procedee și tehnici: tehnica colajului, tehnica decolorării cu pic, desenarea cu lumânarea, desen folosind palmele, dirijarea culorii folosind jetul de aer, folosirea hârtiei mototolite, a ștampilelor. În urma prezentării și analizării metodelor de dezvoltare a creativității în conținutul actualei lucrări am ajuns la următoarele concluzii: prin utilizarea în cadrul activităților artistico- plastice a metodelor de dezvoltare a creativității preșcolariii și-au însușit mai ușor noile cunoștințe plastice, au dorit să se implice activ în procesul de învățare și nu au dat semne de oboseală , și-au îmbogățit și nuanțat vocabularul plastic. De asemenea, preșcolariii au realizat un real progres în alcătuirea de lucrări artistico- plastice dând dovadă de imaginație creatoare, originalitate, fluență, flexibilitate în realizarea acestora. Studiul realizat în această lucrare a confirmat faptul că prin stimularea creativității, copii își vor dezvolta o serie de capabilități, iar pe măsură ce copiii își dezvoltă abilitatea de evaluare a propriilor idei, calitatea lor și generarea soluțiilor devine din ce în ce mai importantă.
Conceptul de potențial creativ este amplu cercetat în literatura de specialitate, dar problema stimulării acestui potențial încă de la vârsta preșcolară nu este analizată suficient, ca și aspectul dezvoltării lui prin stimularea unor factori ai personalității copilului.
Obiectivul cercetării mele a fost stimularea creativității preșcolarului în domeniul artistico- plastic. Am pornit de la premisa că în orice copil există un potențial creativ, care trebuie identificat și potențat. Copiii care au constituit eșantionul cercetării mele au dovedit o vie imaginație, o mare flexibilitate în gândire și intuiție, simț al umorului, atitudine de joc, libertate maximă în asocierea ideilor și originalitate în găsirea soluțiilor.
Prin intermediul acestui proiect de cercetare am investigat fluiditatea, flexibilitatea pe plan verbal, originalitatea în gândire, flexibilitatea plastică prin diferite probe, realizate individual. Pe parcursul derulării probelor am încurajat, am lăudat permanent participarea copiilor, mai ales soluțiile noi, neobișnuite.
Realizând această microcercetare, am stabilit următoarele concluzii:
Potențialul creativ este o variabilă normal distribuită în rândul copiilor de vârstă preșcolară, iar stimularea lui se realizează prin stabilirea corectă și clară a obiectivelor, conținuturilor specifice și a strategiilor didactice, care să dirijeze activitatea creativă.
Potențialul creativ al copilului preșcolar poate fi stimulat prin valorificarea con-ținuturilor procesului instructiv- educativ din grădiniță; un loc important îl ocupă activi-tățile de educație artistico- plastică, activitățile de educarea limbajului, activitățile de educație muzicală, de cunoașterea mediului etc.
Deși toate conținuturile au valențe formative, un conținut prin el însuși nu permite în-deajuns valorificarea potențialului creativ al copilului. Numai o organizare interdis-ciplinară a lor, o îmbinare a conținuturilor științifice cu cele artistice, permite realizarea unor conexiuni inedite.
Strategia didactică este responsabilă, în mare parte, de stimularea potențialului creativ al copilului preșcolar; strategiile euristice îl implică pe copil în activitatea de descoperire, de rezolvare de probleme, de investigare a realității, în timp ce strategiile creative pun accentul pe spontaneitate, originalitate, gândire divergentă, analogică.
Modul în care am realizat aprecierea rezultatelor obținute a influențat conduita emotivă a preșcolarilor. De aceea, am apreciat pozitiv răspunsurile originale, spontaneitatea, exprimarea liberă a propriilor opinii. Am considerat că, dacă rămân indiferentă, conduita participativă, cât și cea creativă, se inhibă, copilul se demoralizează, diminuându-se astfel flexibilitatea și originalitatea.
Dacă în prima fază a cercetării s-au evidențiat 4 copii din lotul experimental cu un potențial creativ ridicat, la finalul cercetării 40% dintre copii (8 copii) s-au evidențiat cu un potențial creativ deosebit de cel al majorității.
De asemenea, a crescut numărul copiilor care și-au dezvoltat o creativitate medie.
Vârsta preșcolară mare este o etapă determinatoare. Flexibilitatea, fluența, imaginația, ingeniozitatea, senzitivitatea înaltă la această vârstă determină posibilitățile potențiale ale dezvoltării multilaterale ale copilului.
Activitățile artistico- plastice au o influență benefică asupra formării personalității copilului, nu numai în plan estetic, creativ, ci și pe plan moral, afectiv, intelectual, etc.
Expresie a inspirației, a tehnicii și a măiestriei personale, activitățile artistico- plastice cer efort fizic, mișcări precise, o bună coordonare a mișcărilor și sincronizarea operațiilor gândirii în vederea finalizării, îi oferă copilului posibilitatea să cunoască în mod direct însușirile materialelor utilizate, să le denumească, să-și fixeze în memorie forma și culoarea lor, să le cunoască funcționalitatea .
Desenul, pictura, în special, sunt foarte îndrăgite de copii. Ei sunt atrași de culoare, de varietatea instrumentelor tehnice, își dovedesc spontaneitatea, dând frâu liber imaginației și fanteziei. Starea de plăcere și de mulțumire pe care o creează copiilor frumosul, constituie un permanent stimulent al activităților întregului organism.
BIBLIOGRAFIE
Achiței, G., Breazu, M., Pascadi, I., (1982), Estetica, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România
Andeescu, F., Chircev, E., Taiban, M., Bălașa, F., Varzari E., Bernițchi-Țurcaș M.(1976), Pedagogie preșcolară – manual pentru liceele pedagogice, București, Editura Didactică și Pedagogică
Amabile, T. (1997), Creativitatea ca mod de viață. Ghid pentru părinți și profesori, București, Editura Științifică
Basan, V., Hornet N.(1969), Abum metodic de creație artistică plastică , București, Editura Meridiane
Battista, A.L.(1969),Despre pictură, București, Editura Meridiane
Bădulescu, R., Morar, E.(1998), Educație plastică – manual pentru clasa a VII, București, Editura Corint
Bărbulescu, B.(1981), Activitățile de desen, modalitate de însușire a semnelor grafice- Revista de pedagogie, București, Editura Didactică și Pedagogică
Bouillerce, Brigitte, Carre, Emmanuel. (2002). Cum să ne dezvoltăm creativitatea. Iași, Editura Polirom.
Bârsescu, S., Văideanu, G.(1953), Educația estetică, București, Editura Didactică și Pedagogică
Bejat, M.(1971), Talent, inteligență, creativitate, București, Editura Științifică
Berger, G. (1962), L'homme moderne et son education, Presses universitaires de France
Bernard, E.(2000), Artă modernă Larousse, București, Editura Meridiane
Bocoș, M., Jucan, D. (2008). Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia curriculum-ului. Repere și instrumente didactice pentru formarea profesorilor. Pitești: Editura Paralela 45
Bogdan, R., Andreescu, I(1972), Locul lui Theodor Aman în cultura românească, București, Editura Meridiane
Cioca, V.(2007), Imaginea si creativitatea vizual-plastică, Cluj- Napoca, Editura Limes
Constantin, P.(1986), Să vorbim despre culori, București, Editura Ion Creangă
Cosmovici, A., Iacob, L.(1999), Psihologie școlară, Iași, Editura Polirom
Courthion, P.(1979), Curente și tendințe în arta secolului XX, București, Editura Meridiane
Cristea, G.(2003), Psihologia educației, București, Editura Coresi
Cristea, M., Cristea, I.(1998), Album școlar de artă, București, Editura Corint
Cristea, S.(2000), Dicționar de pedagogie, București,Editura Litera
Cristea, S. (2006). Curriculum pedagogic pentru formarea cadrelor didactice. București, Editura Didactică și Pedagogică
Crișan, A. (1998). Curriculum și dezvoltare curriculară în contextul reformei învățământului. Politici curriculare de perspectivă, Document MEN, Consiliul Național pentru Curriculum. București
Cucoș, C.(1999), Pedagogie, Iași, Editura Plirom
Cucoș, C. (coord.). (2008). Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice. Iași, Eitura. Polirom
Cucoș, C. (2011), De ce avem nevoie (și) de o educație pentru frumos?, în Mesagerul Sfântului Anton, Revistă de spiritualitate a franciscanilor minori conventuali, nr. 104, Editura Provincia Padovană
Constantin, F.(1979), Culoare, artă, ambianță, București, Editura Meridiane
Dima, S.(1997), Copilăria– fundament al personalității, București, Editată de Revista Învățământului preșcolar
Dima,V.(1998), Educația plastică –manual pentru clasa a VI-a, București,Editura Teora
Dincă, M. (2001), Teste de creativitate. București, Editura Paideia
Drâmbă, I.(1998), Leonardo da Vinci, București, Editura Albatros
Enăchescu, C.(1973), Expresia plastică a personalității, București, Editura Științifică
Filoteanu, N., Marian, D.(1998), Desen artistic și educație plastică – manual pentru clasa a V-a, București, Editura All Educational
Gabrea, I(1927), Școala creatoare, București, Editura Casei Școalelor
Gârboveanu, M.(1977), Aspecte psihologice ale formei sentimentelor moral-estetice prin artă, București, Editată de Revista de Pedagogie
Golfin, M.N.(1972), Istoria artei, vol. II, București, Editura Didactică și Pedagogică
Golu, M. (2002), Fundamentele psihologiei, vol II, București, Editura Fundației România de mâine
Harnet, N.(1992), Culegere metodică -Învățământ primar, nr.4, București,Editura Didactică și Pedagogică
Holban,I. (1971), Realizarea personalității, hazard sau știință, București, Editura Enciclopedică Română
Ianoși, I.(1975), Sinteze, schiță pentru o estetică posibilă, București, Editura Eminescu
Ilioaie, M, Dinulescu, F.(1991), Metodica predării desenului la clasele I-IV, București, Editura Didactică și Pedagogică
Ionescu, N., Radu, L.(2001), Didactica modernă, Cluj Napoca, Editura Dacia
Ionescu, M(2000), Demersuri creative în predare-învățare, Cluj Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană
Jude, I.(2002), Psihologie școlară și optim educațional, București, Editura Didactica și Pedagogică
Jinga, I., Istrate, E.(2001), Manual de pedagogie, București Editura All
Joița, E.(1994), Didactica aplicată, Craiova, Editura Gheorghe Alexandru
Kolumbus, E. Sch.(1998), Didactică preșcolară, traducere și adaptare Magalena Dumitrana București, Editura V&Integral
Landan, E.(1979), Psihologia creativității, București, Editura Didactica și Pedagogică
Lăzărescu, O.(1964), Personalitatea copilului, București, Editura Enciclopedică
Lefranc, R.(1964), Mijloace audio-vizuale în slujba învățământului, București, Editura Didactică și Pedagogică
Lock, J.(1963), Some Thoughts Concerning Education, Londra
Loinescu, A., Gurău, V., Datcu, A.(1975), Metodica predării desenului și modelajului în grădinița de copii , București, Editura Didactică și Pedagogică
Macavei, E. (2002). Pedagogie. Teoria educației. (vol. II) București: Editura Aramis
De Micheli, M.(1968), Avangardă artistică a secolului XX, București, Editura Meridiane
Mihăilescu, D.(1980), Limbajul culorilor și al formelor , București, Editura Științifică și Enciclopedică
.Moldoveanu, M.(2002),Mentalitatea creativă– perspectivă psihosociologică, București, Editura Coresi
Momanu, M.(2002), Introducere în teoria educției, Iași,Editura Polirom
Moreno, J. L.(1976),Psychodrama, în Comprehensive Textbook of Psychiatry IV (Freedman A.M., Kaplan H.I., Sadock B.J., eds.) W. WiLkins, Baltimore, London
Munteanu A. (1994), Incursiuni în creatologie, Timișoara, Editura Augusta
Mureșanu, P.(1987), Culoarea în viața noastră, București, Editura Ceres
Neacșu, I. (1988), Educația estetică, București, Curs de pedagogie TUB
Nicola, I.(1997), Tratat de pedagogie școlară, București, Editura Didactică și Pedagogică
Nicola, I.( 2000), Tratat de pedagogie școlară. București, Editura Aramis
Nicholson, S., Robins, D. (2007), Cartea micului artist, București, Editura Teora
Pascadi, I. (1968), Estetica lui Tudor Vianu. București, Editura Științifică
Pașca, A.(1978), Metodica predării desenului la clasele I-IV, București, Editura Didactică și Pedagogică
Pirnog, I. (2007), Ghid metodic de educație plastică, București, Editura Compania
Popescu, G.(2007), Psihologia creativității, vol III, București, Editura Fundației România de mâine
Popescu-Neveanu, P., Zlate, M., Crețu, T.(1993), Creativitatea în Psihologie, manual pentru clasa a X-a, București, Editura Didactică și Pedagogică
Postelnicu, C.(2000), Fundamente ale dinamicii școlare, București, Editura Aramis,
Pohonțiu, E.(1980), Inițierea în artele plastice, București, Editura Albatros
Rafailă, E.(2002), Educarea creativității la vârsta preșcolară, București, Editura Aramis
Roco, M. (2004), Creativitate și inteligența emoțională, Iași, Editura Polirom
Rodari, G.( 2010), Gramatica fanteziei. Introducere în arta de a născoci povești, București, Editura Humanitas
Roșca, Al. (1981). Creativitatea generalăși specifică, București, Editura Academiei
Roșca, A., Marcu, V. (2003), Aplicații cu materiale din natură, București, Editura Aramis
Rotaru, M., Dumbravă, M.(1996), Educația plastică în învățământul primar ( sugestii metodice pentru învățători), Craiova, Editura Gheorghe-Cârțu Alexandru
Rusu, L.(1968), Logica frumosului, București, Editura pentru Literatura Universală
Salade, D. (1973), Educația prin artă și literatură, București: Editura Didactică și Pedagogică
Sălăvăstru, D.,(2004), Psihologia Educației, Iași, Editura Polirom,
Săndulescu, V. C. (2000), Materiale și tehnica picturii, Timișoara, Editura Marinescu
Siroaie, Gh.(1976), Cultura și legile frumosului, București, Editura Meridiane
Simister, C.J.(2011), Jocuri pentru dezvoltarea inteligenței și creativității copiilor, Iași,
Editura Polirom
Solovăstru, D. (2007), Atlas cu elemente de limbaj plastic, București, Editura Aramis
Stein, M. I., (1975), Stimulating creativity, volumul 2, Group Procedures, New York, Academic Press
Stoica, A(1983), Creativitatea elevilor, București, Editura Didactică și Pedagogică
Stoica-Constantin, A., Caluschi, M.(2005), Evaluarea creativității. Ghid practic, Iași,
Editura Performantica
Surdu, Al.(1981), Stimularea creativității elevilor în procesul de învățământ, București, Editura Didactică și Pedagogică
Ștefănescu, C.(2009), Didactica activității instructiv- educative în grădiniță, Focșani, Editura Terra
Șușală, I. N.(2000), Estetica și psihopedagogia artelor plastice și designului, București,
Editura Sigma
Șușală, I. N.(2000), Estetica și psihopedagogia desenului, culorii, compoziției, București, Editura Sigma
Taylor, I., A., Getzels, J., W.(1958) Perspectives in Creativity
Vrabie, D. (2002), Psihologia educatiei, Galati, Editura Geneze
Wallon, P., Cambier, A., Engelhart, D., (2008), Psihologia desenului la copil. București, Editura Trei
Zaica, D. (2007), Copilăria poeziei, București, Editura Ars Docendi
*** (1998), Dicționarul explicativ al limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic
*** (2000), Programa activităților instructive-educative în grădinița de copii și Regulamentul învățământului preșcolar, București, Editura V&I Integral
DECLARAȚIE
Subsemnata Stratulat Elena(căs. Ciornei), educatoare la Grădinița cu Program Prelungit nr. 13, Focșani, Vrancea, candidat la examenul pentru obținerea gradului didactic I, declar pe propria răspundere că lucrarea de față este rezultatul muncii mele, pe baza cercetărilor mele și pe baza informațiilor obținute din surse care au fost citate și indicate, conform normelor etice, în note și în bibliografie. Declar că nu am folosit în mod tacit sau ilegal munca altora și că nici o parte din teză nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale altcuiva, persoană fizică sau juridică. Declar că lucrarea a fost elaborată personal și îmi aparține în totalitate, nu am folosit alte surse decât cele menționate în bibliografie, nu au fost preluate texte, date sau elemente de grafică din alte lucrări sau din alte surse fără a fi citate și fără a fi precizată sursa preluării, inclusiv în cazul în care sursa o reprezintă alte lucrări ale mele. Declar că lucrarea nu a mai fost prezentată sub această formă vreunei instituții de învățământ superior în alte contexte de examen sau de concurs în vederea obținerii unui grad sau titlu științific ori didactic.
Semnătura, ……………………………………….
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I Coordonator științific, prof. gr.I Gabriela Vida Candidat, ed. Stratulat Elena… [304547] (ID: 304547)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.