NOȚIUNI GENERALE DESPRE COLORANȚII NATURALI [304509]

CAPITOLUL 2: GENERALITĂȚI

NOȚIUNI GENERALE DESPRE COLORANȚII NATURALI

Coloranții naturali reprezintă compuși organici ce au o culoare proprie pe care o [anonimizat], în diferite substraturi: fibre, piele, alimente, hârtie etc.

Aceștia absorb lumina din specrul vizibil (unde lungimea de undă e de 400-700nm), sunt caracterizați de prezența a cel puțin un cromofor (parte a [anonimizat], ce ii confera acesteia culoarea), au un sistem conjugat în care legăturile duble și cele simple sunt alternate și prezintă rezonanța electronilor (forță stabilizatoare în compușii organici). [anonimizat]. [anonimizat], si nuanța dată va fi mai intensă.

Figura 1: Relația dintre lungimea de unda a luminii absorbite și culoarea colorantului (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK385442/)7)

[anonimizat], [anonimizat]. Cei mai importanți auxocromi sunt: [anonimizat], gruparile amino si hidroxil.

Nu toate materialele textile sunt ușor de vopsit cu ajutorul coloranților organici: sunt indicate cele naturale (bumbac, lână, mătase), fiind capabile să absoarbă mai bine nuanța. (https://www.diynatural.com/natural-fabric-dyes/)

[anonimizat]. [anonimizat] a-și putea răspândii culoarea. [anonimizat]. Astfel, [anonimizat] a [anonimizat], cosmetice și materiale plastice. Există, totuși, [anonimizat]. În prezent se cunosc aproximativ 7000 de pigmenți și coloranți și în fiecare an sunt descoperiți alții noi. [anonimizat]. (https://www.encyclopedia.com/science/encyclopedias-almanacs-transcripts-and-maps/dyes-and-pigments)

DESCRIEREA PLANTELOR TINCTORIALE UTILIZATE

Achillea millefolium L., 1753

Este o [anonimizat], [anonimizat] „Coada șoricelului”. Numele său latinesc provine de la faptul că eroul troian Ahile și-a vindecat rănile utilizând-o [anonimizat].

Aceasta are o lungime de 10-80 cm și prezintă o [anonimizat]. Frunzele sunt de 2-3 [anonimizat], așezate altern. [anonimizat], sunt grupate în antodii. [anonimizat], numit achenă.

[anonimizat], fiind o specie termofilă. Este o [anonimizat]. Deoarece este o [anonimizat]e a luminii. De asemenea, se dezvoltă bine pe soluri nisipoase.

Coada șoricelului este o plantă meliferă, utilizată in industria parfumurilor și a lichiorurilor și în medicină, ajutând la cicatrizarea rănilor, creșterea poftei de mâncare, diminuarea inflamațiilor pielii și reducerea acidității în cazul gastritelor.

Aceasta conține printre substanțele chimice: taninuri, flavonoide antiinflamatorii, alcaloizi, azulen și cineon. (Popovici, Moruzi, Toma, 1985, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, https://www.botanistii.ro/blog/coada-soricelului-achillea-millefolium/, https://link.springer.com/content/pdf/10.1007/s10354-007-0431-9.pdf )

Figura 2: Coada – șoricelului colectată (foto original)

Alnus glutinosa (L.) Gaertn., 1790

Aninul negru (arinul) este o specie ornamentală și forestieră, aparținând familiei Betulaceae, răspândită spontan pe malurile râurilor, în mlaștini și la margini de pădure, de la câmpie până în zonele montane inferioare. Acesta este o specie heliofilă, ce rezistă bine la ger și care preferă solurile fertile, umede, profunde și bine afânate. Cu toate acestea, se poate găsi în locuri unde solurile sunt argiloase sau sărace în substanțe nutritive. Ca fanerofit, poate atinge o înălțime de circa 20m și este, de asemenea, o specie eurasiatică. Este o plantă monoică, florile mascule fiind grupate în amenți lungi de circa 5-11 cm, iar cele femele – în amenți de 1.5 cm lungime. Diseminarea este anemocoră iar perioada de înflorire este din luna martie până în aprilie. În plus, dupa uscare, acestea răman prinse de arbore. Aninul fructifică odată la 1-3 ani, fructele fiind reprezentate de samare pentagonale. Tulpina este dreapta, coroana este alungit-ovata, iar lemnul este moale, ușor, alb-roșiatic. Scoarța este cenușie și netedă la început, ulterior devenind un ritidom negricios, brăzdat. Rădăcina e superficială sau pivotant-trasantă si prezintă nodozități, ce îmbogățesc solul in azot, și țesuturi aerenchimatice care depoziteaza aerul necesar respirației rădăcinilor pe durata stagnării apelor. Frunzele sunt bogate în azot, caduce, având fața inferioară de culoare verde-deschis și pe cea superioară – verde-închis. Forma lor este rotund-obovată sau chiar rotundă, iar dispunerea lor este alternă. (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, https://www.revistadinlemn.ro/2017/10/10/lemnul-de-arin/,http://www.horticultorul.ro/arbori-arbusti-ornamentali-peisagistica/aninul-negru-arin-alnus-glutinosa/)

Figura 3: Alnus glutinosa (L.) Gaertn., 1790
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Alnus_glutinosa_004.jpg

Centaurea phrygia L. 1753

Este o specie perenă, erbacee, ce aparține familiei Asteraceae și care poate fi întâlnită frecvent din etajul gorunului până în cel al molidului, prin pajiști, liziere și poieni.

Denumirea de „Centaurea” provine de la o legendă grecească conform căreia centaurul Chiron a folosit această plantă pentru a-și vindeca piciorul rănit, iar „phrygia” vine de la o regiune antică (Frigia) unde se crede ca este originea acesteia. Prezintă rizom. Tulpina este erectă, având 2-10 dm. Fructele sunt reprezentate de achene cu papus. Frunzele sunt ovat-lanceolate. Inflorescențele sunt antodii ovoidale. Este o plantă mezofilă, europeană, hemicriptofită, heliofilă, răspândită pe soluri moderat-slab acide, cu un conținut mediu de azot, cu umiditate medie. (https://it.wikipedia.org/wiki/Centaurea_phrygia, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013)

Figura 4: Centaurea phrygia L., 1753 (foto original)

Chelidonium majus L., 1753

Rostopasca sau negelarița este o plantă erbacee, perenă, dicotiledonată, ce aparține familiei Papaveraceae, și care produce latex de culoare galben-oranj. Aceasta este o specie comună în zonele temperate ale Europei și Asiei. Frunzele sunt sectate, nestipelate, cu margini zimțate, pubescente și dispuse altern, iar florile sunt galbene, actinomorfe și grupate câte 3-8 în umbele simple. Fructul este o capsulă alungită iar semințele sunt mici și negre. Prezintă un rizom ramificat și o tulpină tubulară.

Figura 5: Chelidonium majus L., 1753

https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Chelidonium_majus_bgiu.jpg

Bazal, frunzele sunt lung pețiolate și dispuse în rozetă, iar cele de pe tulpină fie sunt nepețiolate, fie au un pețiol scurt. Este o plantă sciafilă și calcofilă, preferând zonele umbroase, și poate fi întâlnită în preajma așezărilor omenești, în locuri ruderale și prin tufișuri. De asemenea, este o specie termofilă și are nevoie de cantități moderate de apă. Este urilizată în medicină pentru a reduce nivelul lipidelor și al colesterolului, ca analgezic, antiantispastic, antiinflamator, antibacterian și antitumoral. (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, https://adevarul.ro/locale/baia-mare/rostopasca-planta-miraculoasa-reda-vederea-nescapa-negi-consumata-exces-deveni-toxica-1_56a3658637115986c6d0acff/index.html, http://www.naturalherbs.ro/herbs/ro/gyogynovenyek/rostopasca-chelidonium-majus/)

Cichorium intybus L., 1753

Cicoarea este o specie erbacee, perenă, aparținând familiei Asteraceae, ce se întâlnește des în fânețe, locuri ruderale și deschise, la margini de drumuri, în poieni și în grădini. Frunzele sunt lanceolate, dințate sau întregi. La baza tulpinii există o rozetă de frunze runcinate ce au lobii inegali, dispuși neregulat. Inflorescența de tip calatidiu conține doar flori ligulate, zigomorfe, albastre și, mai rar, roșii-roze sau albe. Calatidiile pot fi solitare sau grupate câte 2-3. Aceasta conține un latex amar și stochează un polizaharid numit inulină. Cicoarea este și o plantă alimentară, rădăcina fiind utilizată pe post de înlocuitor de cafea, iar frunzele – în salate. De altfel, este și o plantă medicinală care impiedică litiaza biliară, stimulează producția pancreasului și normalizează glicemia, ajută funcția ficatului, îmbunătățește digestia, prezintă efect laxativ, diuretic și depurativ și stimulează funcția cerebrală, crescând atenția și facilitând memorarea. Este și o specie euriionică și euritermă. (Drăgulescu,2009, https://www.csid.ro/plante-medicinale-fitoterapice-si-gemoterapice/cicoare-cichorum-inthybus-11447929, http://www.scrigroup.com/educatie/botanica/FRUNZA54974.php,)

Figura 6: Cichorium intybus L., 1753 (foto original)

Convolvulus arvensis L. 1753

Volbura este o specie perenă, ierboasă, geofită, aparținând familiei Convolvulaceae, ce face parte din flora spontană a Europei și care se găsește prin culturi, pajiști, grădini, zăvoaie și locuri ruderale, din zona de câmpie până în etajul montan. Tulpina este volubilă, rizomul este lung, subțire, ramificat și alb, frunzele sunt lung-pețiolate, au baza hastată și sunt dispuse altern, florile sunt solitare, pe tipul 5, actinomorfe, gamopetale, infundibuliforme, de culoare alb-roză, iar fructul este o capsulă glabră, brună, cu două loje. Poate atinge o dimensiune de 20-100 cm. Înflorește în lunile mai-august. Este o plantă heliofilă, cosmopolită, mezofilă, mezotermofilă, eutrofo-mezotrofă, euritermă, ce preferă solurile moderat umede și care are o valență ecologică largă în ceea ce privește pH-ul solului și nivelul de azot conținut de acesta. Deși este des privită ca o buruiană datorită creșterii rapide și sufocării plantelor din culturi, volbura poate fi utilizată în scop medicinal pentru tratarea abceselor, arsurilor, rănilor, bolilor gastrointestinale. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Volbur%C4%83, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, Milică, Roman, Troia, 2012)

Din punct de vedere biochimic, volbura conține:

Rezine (convolvulină, dafnină);

Taninuri;

Diterpene (dafnetoxin);

Pigmenți (cianidină, pelargonidină);

Antocianidină;

Cumarine (dafnoretin);

Acizi organici (covolvulic, purginic);

Acizi grași, glucide, vitamina C, săruri minerale etc.

Figura 7: Convolvulus arvensis L. 1753 (foto original)

Cornus sanguinea L., 1753

Sângerul reprezintă un arbust din familia Cornaceae, ce poate atinge 2-4m și care poate fi găsit din zona de câmpie până în etajul fagului, prin păduri, liziere, zăvoaie și tufărișuri. Este o mezofanerofită, mezofilă-mezohigrofilă, mezotrofă, ce preferă locurile cu lumină și care are valențe ecologice largi pentru temperatură, pH-ul solului, nivelul nitraților și umiditate. Este o plantă ornamentală. Frunzele sunt caduce, opuse, ovale, cu vârful acuminat și au fața superioară de culoare verde, iar pe cea inferioară – pală. Florile sunt albe, mici, hermafrodite, grupate-n cime umbeliforme. Fructele sunt drupe mici, negre, ce conțin câte o singură sămânță. În cantități mici acestea pot fi consumate, toate componentele plante nefiind toxice. Frunzele pot, în cazul persoanelor sensibile, să provoace iritații cutanate, iar fructele, prin înghițire, pot irita mucoasa gastrică. Tot frunzele, însă, sunt stomahice și febrifuge, iar mugurii posedă calități anticoagulante. (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, https://ro.wikipedia.org/wiki/S%C3%A2nger)

Figura 8: Cornus sanguinea L., 1753 (foto original)

Crataegus monogyna Jacq., 1775

Păducelul sau gherghinarul este un arbust din familia Rosaceae ce poate atinge o înălțime de până la 8-10 m și care poate fi găsit din zona de câmpie până în etajul molidului, prin rariști, margini de pădure și tufărișuri. Tulpinile sunt spinoase. Frunzele sunt lat-ovate sau rombic-obovate, cu lungimea de 7 cm, fiind glabre și lucioase pe fața superioară și verzi-deschis pe fața inferioară. Uneori, acestea pot fi pubescente, pețiolate, stipelate și penat-lobate. Florile sunt albe și sunt dispuse în corimb. Fructele se aseamănă cu cele de măceș, având chiar aceeași culoare, cu precizarea că au un singur sâmbure. Acest mezofanerofit european este și o specie heliofilă, ce se dezvoltă bine pe solurile uscate până la moderat umede și sărace în minerale și suportă variații mari de temperatură și pH. Este o plantă alimentară, dar și medicinală utilizată în: tahicardie, tulburări cardiace cu origine nervoasă, insuficiență cardiacă, hipertensiune, aritmii, ateroscleroză etc. (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, Drăgulescu, 2009);

Figura 9: Crataegus monogyna Jacq., 1775 (foto original)

Daucus carota L., 1753

Morcovul sălbatic este o plantă ierboasă, spontană, bianuală, aparținând familiei Apiaceae, ce se întâlnește de la câmpie până în etajul fagului, prin locuri ruderale, pajiști, ogoare și rariști. Rădăcina este pivotată și bogată în provitamina A, de unde și culoarea ei portocalie. Tulpina e pubescentă, ramificată și fistuloasă, cu o înălțime de 50-100cm înălțime. Frunzele sunt 2-4 penat-sectate și au lobii ascuțiți. Inflorescențele sunt de tip umbelă și cuprind flori mici și albe iar în centrul lor există câte o floare neagră-purpurie. Acestea conțin 30-50 de radii inegale. Involucrul prezintă foliole lungi și fidate. Fructele sunt ovoidale sau elipsoidale și prezintă ghimpi. Acesta este un terofit hemicriptofit, eurasiatic, ce preferă solurile mai aride, micromezoterm și euriionic. Pornind de la această specie, au fost create soiurile de morcov de grădină actuale. (http://hortiweb.ro/morcovul-daucus-carota-l-conv-satius, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, Drăgulescu, 2009, Popovici, Moruzi, Toma, 1985)

Figura 10: Daucus carota L., 1753 (foto original)

Ligustrum vulgare

Lemnul câinesc reprezintă un fanerofit aparținând familiei Oleaceae, ce poate atinge o înălțime de 1,5-3m și care se întâlnește frecvent din zona de silvostepă până în etajul gorunului, prin tufărișuri și păduri.

Figura 11: Ligustrum vulgare (foto original)

Este o specie europeană, cu frunze oblong-lanceolate scurt-pețiolate sau sesile, și cu flori albe al căror tub este de lungimea laciniilor. Mirosul lor este puternic și ușor picant, fiind considerat neplăcut. Înflorirea are loc în lunile iunie-iulie. Fructul negru, globulos, este o bacă și este toxic pentru oameni dar ușor de consumat de către sturzi, ce disemineaza cele 1-4 semințe pe care le poate conține un fruct, ajutând la reproducerea plantei. Tulpinile sunt erecte, rigide, și prezintă o scoarță gri-brună. Este o specie heliofilă, termofilă, eurihidră, găsită pe soluri neutre (de la slab acide la slab alcaline) și care suportă variații mari ale compușilor cu azot din sol. Este specie invazivă în Canada, Australia și Noua Zeelandă .(Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, https://en.wikipedia.org/wiki/Ligustrum_vulgare,)

Linaria vulgaris Mill., 1768

Linarița este o specie perenă, erbacee, eurasiatică, din familia Scrophulariacea, ce se găsește din zona de stepă până în etajul fagului, în pajiști, rariști, prundișuri, tufărișuri și locuri ruderale. Frunzele sunt îngust-liniar-lanceolate și glabre. Tulpina este lipsită de peri în partea inferioară și poate atinge 20-90cm înălțime. Inflorescența este un racem terminal ce conține flori galbene pal, ce au corolă tubuloasă și care se continuă în jos cu un pinten mai scurt decât labiul inferior. Linarița este o heliofită, ce suportă variații mari de temperatură și pH și care se găsesc pe soluri aride și sărace în azot. Fructul este o capsulă globuloasă. Este o plantă meliferă și medicinală, utilizată în tratarea acneei, afecțiunilor splinei, ficatului, intestinului gros și ale rinichilor. Conține alcaloizi (linarină), flavonoide, acizi organici (artiric, citric, formic), zaharuri, grăsimi, pectine, săruri minerale. (Popovici, Moruzi, Toma, 1985, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013)

Figura 12: Linaria vulgaris Mill., 1768

https://www.naturespot.org.uk/species/common-toadflax

Lythrum salicaria L., 1753

Răchitanul este o plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, spontană în Europa, aparținând familiei Lythraceae, ce se întâlnește din zona de câmpie până în etajul fagului, prin zăvoaie, mlaștini, maluri de ape și turbării. Planta poate atinge o înălțime de 30-150cm. Este o specie higrofilă, heliofilă, termofilă, ce preferă solurile umede și neutre din punct de vedere al pH-ului, eurinitrofilă, ce poate fi ocazional întâlnită pe solurile sărace în săruri clorurice. Frunzele sunt ovat-lanceolate, cu baza cordată sau rotunjită, opuse, cele bazale fiind dispuse câte trei în verticil. Fructul este o capsulă. O singura plantă matură poate genera două milioane de semințe anual. Are întrebuințări farmaceutice, fiind utilizată ca cicatrizant, antihemoragic și antiseptic. ( Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013)

Figura 13: Lythrum salicaria L., 1753

https://www.florealpes.com/fiche_salicaire.php?addcomp1=salicaire&PHPSESSID=7b23c27c89b5fd876f838c6a67a3f135

Ca substanțe chimice regăsim: galo-taninuri (5-10%), salicarină, hidroxid feric, substanțe de natură flavonoidică,  pigmenți antocianici, colină, glucoză, amidon, heterozide, substanțe antibiotice, pectine, carotenoizi, substanțe minerale și urme de ulei volatil.

Malva sylvestris L., 1753

Nalba de pădure este o plantă anuală sau perenă, eurasiatică, din familia Malvaceae, ce poate atinge o înălțime de 20-120 cm și care se găsește de la câmpie până în etajul fagului, în tufărișuri, rariști, liziere, locuri ruderale și pajiști.

Figura 14: Malva sylvestris L., 1753 (foto original)

Este o specie xeromezotrofă-mezotrofă, heliofilă, termofilă, ce se află pe soluri relativ umede și care are o valență ecologică largă pentru pH. Rădăcina este pivotantă. Tulpina este parțial culcată, ramificată, păroasă. Frunzele sunt pubescente, dispuse altern, 5-7 palmat-lobate, cu marginile dințate și baza cordiformă. Înflorirea are loc în lunile mai-septembrie. Florile sunt actinomorfe, pe tipul 5, de culoare ros. Fructul este o capsulă discoidală. Din punct de vedere biochimic, planta conține taninuri, fitosteroli, rezine, antociani (malvină, cianidină), flavonoizi, vitamine (A, C) și uleiuri eterice. Este o plantă medicinală, utilizată în tratarea: bronșitei, astmului, gripei și a altor boli ale sistemului respirator, enterocolite, gastride hiperacide, eczeme, arsuri, răni infectate, abcese dentare, stomatite și altele. Frunzele tinere sunt comestibile, iar florile – datorită antocianilor – se folosesc la colorarea siropurilor, a oțetului aromat, vinurilor și ceaiurilor medicinale. (Milică, Roman, Troia, 2012, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, Drăgulescu, 2009)

Origanum vulgare L., 1753

Șovârful este o specie ierboasă, aromatică, perenă, eurasiatică, ce aparține familiei Lamiaceae, ce poate atinge o înălțime de 30-80 cm și care se găsește din zona de câmpie și până în etajul montan inferior, prin rariști, tufărișuri, liziere și locuri ruderale. Aceasta este o hemicriptofită, xeromezofilă, micromezotermă și neutrofilă.

Figura 15: Origanum vulgare L., 1753 (foto original)

Planta prezintă un rizom orizontal și stoloni subterani. Tulpina este erectă, 4-muchiată, lignificată la bază, de culoare brun-roșcată pubescentă și ramificată spre vârf. Frunzele sunt întregi, ovate, ascuțite, cu margini superficial dințate, opuse, pețiolate și pubescente pe partea lor inferioară. Înflorește în lunile iulie-septembrie. Florile mici, bilabiate, purpurii, sunt dispuse în inflorescențe corimbiforme terminale. Fructele sunt tetranucule, ovoide, brune. Conținutul biochimic include: uleiurile eterice, vitamina C, taninurile, rezinele, antocianozidele, flavonoidele și sărurile minerale. Ca plantă medicinală, șovârful e utilizat în afecțiuni precum: faringita, astmul bronșic, răceli, turbeculoză, diabet zaharat, anemie, epilepsie, reumatism, boli ale pielii și ale gingiilor. Servește, de asemenea, ca și condiment, iar frunzele amestecate cu sulf ajută la alungarea furnicilor. (Milică, Roman, Troia, 2012)

Papaver rhoeas L., 1753

Macul roșu este o specie ierboasă, anuală, ruderală, cosmopolită, din familia Papaveraceae, ce se găsește adesea prin culturi și pârloage, din etajul gorunului, în zona stepei. Acesta este un terofit mezofil, micro-mezoterm, eutrof, ce preferă solurile cu pH neutru. Este o plantă ornamentală, dar și medicinală, fiind utilizată în: tuse convulsivă, astm bronșic, insomnii, hemoragii interne, cistite, rujeolă, scarlatină și colici abdominale. Prezintă o rădăcină pivotantă, albicioasă. Tulpina este acoperită cu peri asprii. Frunzele sunt penat-divizate, pubescente, profund crestate și dispuse altern. Înflorește în lunile mai-iulie. Florile sunt solitare, mari, actinomorfe, cu 4 petale libere, de culoare roșie și pătate cu negru la bază și 2 sepale păroase și caduce. Fructul este o capsulă terminală, glabră, cu disc stelat. Petalele se folosesc la colorarea bomboanelor și siropurilor. Din punct de vedere biochimic, planta conține: flavonozide, cumarine, antocianozide, alcaloizi (reagenină), mucilagii, nitrat de K și saponozide. (Milică, Roman, Troia, 2012, Drăgulescu, 2009)

Figura 16: Papaver rhoeas L., 1753 (foto original)

Phytolacca americana L., 1753

Cârmazul reprezintă o hemicriptofită perenă, aparținând familiei Phytolaccaceae, ce poate atinge o înălțime de 1-3 m și care e întâlnită în zona de sud a României, în locuri umbroase, pe lângă drumuri și garduri. Originară din America de Nord, a fost introdusă în Romania în 1650. Rădăcinile sunt napiforme, iar tulpinile sunt erecte, roșcate și ramificate bazal. Frunzele sunt mari, de culoare verde sau, uneori, roșie, întregi, ovat-eliptice sau lanceolate, acuminate la vârf, glabre, pețiolate, dispuse altern. Înflorește în lunile iunie-septembrie. Florile sunt mici, albe, actinomorfe, perigonul fiind format din 5 petale unite. Acestea sunt grupate în raceme cilindrice, axilare. Fructele sunt bace roșii-negre ce conțin câte o sămânță lucioasă, neagră.

Din punct de vedere biochimic, planta conține:

Saponine (în frunze și semințe);

Alcaloizi și antociani (în fructe);

Steroli, pigmenți (caroten), taninuri, hemiceluloză, rezine (în rădăcină).

Alcaloizii sunt toxici și pot provoca grețuri, narcoze și tulburări vizuale, în cazul administrării dozelor mari. Cârmazul este o specie alimentară, ornamentală, dar și medicinală, utilizată în: boli reumatice, hemoragii cutanate, acnee, gripă, laringită, hipertensiune arterială și cancer. Este utilizat la colorarea în roșu a vinului și prăjiturilor. (Milică, Roman, Troia, 2012).

Figura 17: Phytolacca americana L., 1753 (foto original)

Prunus spinosa L., 1753

Porumbarul este un arbust de 1-3 m înălțime, din familia Rosaceae, ce e întâlnit în liziere, tufărișuri, pășuni, lângă drumuri și căi ferate, în zonele de câmpie și de deal. Acest mezofanerofit este heliofil, termofil, gasindu-se pe soluri sărace în azot și având valențe ecologice largi pentru umiditatea si pH-ul acestuia. Tulpina este extrem de ramificată și prezintă spini și o scoarță cenușie, crăpată. Frunzele sunt eliptice, pubescente pe fața inferioară, pețiolate și dispuse altern. Înflorirea are loc în lunile martie-aprilie, înainte de înfrunzire. Florile sunt actinomorfe, solitare, albe, cu 5 petale și numeroase stamine. Fructele sunt drupe negre-albăstrui, globuloase, brumate, cu gust astringent.

Figura 18: Prunus spinosa L., 1753 (foto original)

Conținut biochimic:

Flavonoizi, acizi organici, săruri minerale (în flori);

Antociani, glucide, vitamina C, magneziu, calciu, fosfor (în fructe);

Plantă medicinală utilizată în: tuse convulsivă, hipertensiune, hemoragii nazale, nevroze, agitatie, oboseală, nefrită, gingivită și acnee. Este o plantă culinară, fructele ei fiind utilizate în compoturi, siropuri, marmelade, lichior și țuică. (Milică, Roman, Troia, 2012, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013)

Quercus robur L., 1753

Stejarul reprezintă un arbore european masiv din familia Fagaceae, ce poate atinge o înălțime de 50 m și care e des întâlnit în pădurile de luncă, terase și zăvoaie, de la câmpie și până în etajul colinar, la o altitudine de 600 m. Acesta este o specie heliofilă, termofilă, cu valențe ecologice largi pentru pH-ul, umiditatea și nivelul de azot al solului.

Figura 19: Quercus robur L., 1753 (foto original)

Ramuri noduroase. Ritidomul este brun-negricios și adânc brăzdat. Frunzele sunt simple, penat lobate (lobi rotunjiți și sinusuri largi), glabre, sesile sau scurt pețiolate, relativ pieloase și dispuse altern. Înflorește în aprilie-mai. Florile sunt unisexuate monoice, cu florile mascule dispuse în amenți, iar cele femele – lung pedunculate și grupate câte 3-5 în ciorchine. Periantul este rudimentar, nediferențiat în caliciu și corolă. Fructele sunt ghinde, adică achene ovoidale, brune-gălbui, înconjurate la bază de o cupă cu solzi mici. Este o specie forestieră,cu lemn rezistent, și, fiind bogat în taninuri, era utilizat în tăbăcării. Pe vremuri, scoarța era folosită pentru vopsitul țesăturilor în negru. (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, Popovici, Moruzi, Toma, 1985)

Rosa canina L., 1753

Măceșul este un arbust spinos european, înalt de 2-3m, aparținând familiei Rosaceae, ce se întâlnește des la marginile pădurilor de foioase, în poieni și tufărișuri, în etajul colinar și în cel campestru. Acesta este un mezofanerofit, xeromezofil-mezofil, pionier, heliofil, ce suportă variații largi de temperatură, pH și nivel de azot al solului. Ramurile sunt arcuite, iar ghimpii – curbați. Frunzele sunt imparipenat-compuse, formate din 5-7 foliole ovate cu margini zimțate. Acestea prezintă stipele ascuțite la bază. Florile sunt solitare, mari, pe tipul 5, adesea grupate câte 2-3, cu petale emarginate de culoare roz. Fructul apare ca o pseudobacă roșie-oranj, elipsoidală. Adevăratele fructe sunt nucule înconjurate cu mulți peri și învelite în receptaculul cărnos. Măceșul conține vitaminele C, A, B, D, E, K, P, carotenoizi (luteină), flavonoide, antociani, acizi organici, glucide, pectine și săruri.

Figura 20: Rosa canina L., 1753 (foto original)

Ca plantă medicinală, acesta are acțiune asupra: infecțiilor respiratorii, afecțiunilor renale și veziculare, sistemului imunitar slăbit, avitaminoze și disfuncțiile glandelor cu secreție internă. Măceșul servește pe post de portaltoi pentru diverse soiuri de trandafiri și este, de asemenea, o specie meliferă. (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, Popovici, Moruzi, Toma, 1985, Drăgulescu, 2009)

Rubus fructicosus L., 1753

Figura 21: Rubus fructicosus (foto original)

Această specie de mur provine din Europa centrală și de Nord-Vest și este un arbust peren, aparținând familiei Rosaceae, ce poate fi întâlnit în poieni, la marginea pădurilor, în zone deluroase, sub formă de tufișuri. Tulpinile sunt semi-târâtoare până la erecte, prezintă spini și pot atinge o înălțime de până la 7 m. Frunzele sunt dispuse altern și sunt palmat-compuse, având foliolele ovale, cu margini dințate, ce au fața superioară de culoare verde-închis, iar pe cea inferioară – mai deschisă la nuanță și cu nervuri evidente. Toamna, frunzele capătă o nuanță de roșu-închis. Înflorirea are loc în iunie-iulie. Florile sunt actinomorfe, dialipetale, pe tipul 5, albe, cu diametrul de 2-3 cm și prezintă numeroase stamine. Fructul este o polidrupa care, în decursul procesului de coacere, trece de la culoarea roșie la negru-violet. Semințele sunt de culoare deschisă până la maro închis și rotunde, iar lungimea lor este de 2-3 mm. Conține flavoane, inozitol și antociani și are proprietăți antiseptice, astringente, stomahice și deinfectante. (http://www.sfatulmedicului.ro/plante-medicinale/murul-rubus-fruticosus_14458, Ciocîrlan, 2000), Zia-Ul-Haq et al, 2014).

Sambucus ebulus L., 1753

Bozul este o specie perenă, hemicriptofită, eurasiatică, ce aparține familiei Caprifoliaceae, atinge o înălțime de 50-150 cm și care se găsește în rariști, liziere, zăvoaie, locuri ruderale, din zona de câmpie până în cea montană. Este o plantă xeromezofilă-mezohigrofilă, eutofă,nitrofilă, heliofilă, ce preferă solurile cu pH neutru (de la slab acide, la slab alcaline). Aceasta prezintă un rizom gros de 2-3 cm. Tulpina este neramificată, rigidă, glabră, de culoare verde. Frunzele sunt imparipenat compuse, cu foliole ovat-lanceolate și serate pe margini. Tot cu margini serate sunt și stipelele pe care le prezintă la baza frunzelor. Înflorirea are loc în lunile iulie-august. Florile sunt actinomorfe, albe pe interior și roșiatice pe exterior, grupate terminal în cime corimbiforme. Fructele sunt reprezentate de drupe baciforme, sferice, lucioase și negre.

Figura 22: Sambucus ebulus L., 1753 (foto original)

Din punct de vedere biochimic, planta conține:

zaharoză, invertină (in frunze);

flavone, derivati fenolici (în flori);

fitosteroli, tanoizi (în rădăcini);

taninuri, ulei eteric, saponine, antociani, zaharuri (în fructe);

În medicină, bozul e utilizat pentru tratarea: bronșitei, cistitelor, nefritelor, reumatismului, entorselor, arsurilor, furunculelo si nevralgiilor dentare. Fructele erau utilizate pe vremuri la colorarea hainelor și a alimentelor, iar frunzele – pe post de insecticide. (Milică, Roman, Troia, 2012, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013)

Sambucus nigra L., 1753

Socul negru este un arbust european, peren, din familia Caprifoliaceae ce poate atinge o înălțime de 2-10m și care e regăsit în locuri ruderale și umede, zăvoaie și maracinișuri, din zona de câmpie și până în etajul fagului. Este o specie mezohigrofilă, eutrofă, heliofilă și care suportă intervale mari de temperatură și pH. Tulpinile sunt puternic ramificate la bază, cu lăstari verticali, scoarță cenușie, măduvă spongioasă și ritidom crăpat. Frunzele sunt imparipenat-compuse, cu 5-7 foliole eliptice cu margini serate, fiind dispuse opus. Înflorirea are loc în mai-iulie. Florile sunt albe, dispuse în cime umbeliforme. Fructele sunt reprezentate de bace sferice, lucioase, de culoare neagră. Conținutul biochimic include: saponide, glicozide, flavonoide, vitamina C, steroli, caroten, glicozizi antocianici. Ca plantă medicinală, combate: bronșita, arteroscleroza, cistita, indigestiile, cefaleele, abcesele, eczemele și insuficiența renală. (Milică, Roman, Troia, 2012, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013)

Figura 23: Sambucus nigra L., 1753

https://www.hedgesdirect.co.uk/acatalog/elder_sambucus_nigra.html

Saponaria officinalis L., 1753

Săpunarița este o specie ierboasă, perenă, eurasiatică, din familia Cariophyllaceae, ce poate fi întâlnită din câmpie până în porțiunea înferioară a fagetelor,prin zăvoaie, pârloage, pe malul apelor și marginea drumurilor și care poate atinge o înălțime de 40-80 cm. Această hemicriptofită preferă locurile însorite, calde, cu soluri moderat umede, cu pH neutru și conținut echilibrat de azot. Rădăcina este reprezentată de un rizom târâtor, ramificat, brun-roșcat. Tulpinile sunt glabre și puțin ramificate spre vârf. Frunzele prezintă pe fața inferioară 3 nervuri paralele, sunt alungit-eliptice, cu margini întregi și sunt dispuse altern. Înflorirea are loc în iunie-septembrie. Florile sunt actinomorfe, pe tipul 5, de culoare alb-roz, grupate în cime corimbiforme terminale . Fructul este o capsulă cu o singură lojă și conține semințe negre.

Figura 24: xxii) Saponaria officinalis L., 1753 (foto original)

Conținutul biochimic include: saponine, flavone (saponarina), rășină, ulei eteric, proteine, glucide reducătoare și săruri minerale. Ca plantă medicinală, săpunarița e întrebuințată în afecțiuni precum: astm, cancer, lepră, calculoză renală, nevralgii dentare, eczeme, acnee, iritații gastrice și zona zoster. Efecte secundare rezultate în urma supradozei sunt: intoxicație, vomă, dilatarea pupilei, pareza limbii și halucinațiile. Este și o plantă alimentară, fiind folosită la prepararea halvalei și alviței, dar și una industrială, intrând în compoziția spumantelor de baie, detergenților naturali și a săpunurilor. (Milică, Roman, Troia, 2012, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013)

Securigera varia (L.) Lassen, 1989

Coroniștea este o plantă ierboasă, perenă, central-europeană, din familia Fabaceae, ce se întâlnește din etajul campestru până în cel montan, în zone însorite și semiumbrite, în special prin pajiști și fânețe.

Figura 25: Coronilla varia (L.) Lassen, 1989 (foto original)

Aceasta este o hemicriptofită, xeromezofilă, micromezotermă, neutro-bazofilă și oligo-mezotrofă. Rădăcinile prezintă nodozități, adică simbioze cu bacterii fixatoare de azot atmosferic. Frunzele sunt imparipenat compuse și dispuse altern. Foliolele sunt eliptice. Prezintă stipele penat- sau palmat-compuse. Planta înflorește în iunie-august. Florile sunt roze, pentamere, hermafrodite, zigomorfe, cu caliciu gamosepal și corolă dialipetală. Petala superioară poartă numele de vexil, cele doua petale laterale se numesc alae sau aripi, iar inferior, doua petale unite formează carena. Inflorescența este o umbelă și cuprinde 12-15 flori. Fructul este o păstaie gâtuită. Compoziție chimică: glucozide (coronilină), taninuri. Aceasta este o plantă toxică, dar si medicinală, utilizată în bolile cardiace și pe post de laxativ. Decoctul din tulpina sa acționează ca o otravă mortală. (Drăgulescu, 2009, http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/coronistea-despre-coroniste)

Tanacetum vulgare L., 1753

Vetricea este o plantă ierboasă, perenă, eurasiatică, înaltă de 50-120 cm, din familia Asteraceae, ce se întâlnește din zona de stepă până în etajul fagului, prin locuri ruderale, zăvoaie și tufărișuri. Acest hemicriptofit este heliofil, mezohigrofil, ce crește pe soluri bogate în azot și care suportă intervale mari de temperatură și pH. Planta prezintă rizom. Tulpina este erectă de culoare brun-roșiatică, adesea. Frunzele sunt sesile, lat-lanceolate și 1-2 penat sectate, fiind dispuse altern și prezentând mici glande odorante. Înflorirea are loc în august-octombrie. Florile sunt galbene, mici, tubuloase, gupate în numeroase antodii. Acestea, la rândul lor, sunt dispuse în corimb. Fructele sunt achene lipsite de papus, dar terminate cu o coronulă. Printre substanțele active prezente regăsim: ulei volatil, flavonoizi, gumirezine, tanoizi, acid malic, acid tanacetumolic și vitamina B1. Ca plantă medicinală, vetricea e utilizată pentru tratarea: afectiunilor renale, bolilor de stomac, reumatismului și entorselor. Aceasta este o specie aromatică și ornamentală, dar – în cantitați mari, ea este în primul rând toxică, provocând disfuncții ale sistemului nervos și iritând mucoasa gastrointestinală și pe cea renală.

(http://www.infuziedesanatate.ro/vetrice-tanacetum-vulgare-indicatii-teraputice-si-beneficii-pierdute-in-negura-timpului/, https://www.invasiveplantatlas.org/subject.html?sub=6517, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013)

Figura 26: Tanacetum vulgare L., 1753

http://www.belem.pa.gov.br/ver-belem/detalhe.php?p=169&i=2

Thymus serpyllum L., 1753

Cimbrișorul de câmp este o plantă perenă, central și nord-europeană, din familia Lamiaceae, ce se întâlnește des în zonele deluroase și montane, prin fânețe, poieni, liziere, pășuni, locuri aride și stâncoase. Acesta este o specie heliofilă, ce preferă solurile neutre și care are valențe ecologice largi pentru nivelul de azot și temperatură.

Figura 27: Thymus serpyllum L., 1753 (foto original)

Ca subarbust, prezintă o tulpină târâtoare, 4-muchiată și lignificată la bază. Frunzele sunt mici, persistente, ovale și prezintă numerosi perișori glandulari. Înflorește în mai-septembrie. Florile sunt mici, roz-violacee și grupate în raceme terminale, globuloase. Fructele sunt tetranucule. Printre substanțele chimice prezente, regăsim: taninuri, ulei eteric, cimen, flavonoizi, saruri minerale, saponine și rezine. Ca plantă medicinală, este utilizată în: bronșită, depresie, anorexie, reumatism, artroze, ulcerații tegumentare și paralizie. Este de asemenea folosită în aromatizarea bauturilor și condimentelor. (Milică, Roman, Troia, 2012, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013)

Verbascum phlomoides L., 1753

Figura 28: Verbascum phlomoides L., 1753 (foto original)

Denumită popular „coada vacii” sau „lumânărică”, această plantă este o specie ierboasă, bienală, europeană, din familia Scrophulariaceae, care e des întâlnită prin rariști, zăvoaie, pajiști, prundișuri, locuri ruderale, din zona de stepă și până în etajul fagului. Aceasta poate atinge o înălțime de 50-200 cm. Este o specie xeromezofilă-mezofilă, termofilă, heliofilă, ce preferă solurile bogate în azot și cu pH neutru. Înflorește în perioada iunie-august. Florile sunt actinomorfe, dialipetale, pe tipul 5, galbene și sunt grupate asimetric în raceme spiciforme terminale lungi . Fructul este o capsulă. Atât tulpina cât și frunzele sunt acoperite de peri albi moi. Lungimea frunzelor poate atinge 30 cm, iar ca formă, acestea sunt alungit-eliptice sau obovate, cu marginile crenate. Conține diverse flavonizide. Este o specie medicinală cu efect analgezic, antiinflamator și diuretic. (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, https://ro.wikipedia.org/wiki/Lum%C3%A2n%C4%83ric%C4%83, Drăgulescu, 2009)

Xanthium strumarium L., 1753

Scaietele popii este o specie ierboasă, anuală, eurasiatică, din familia Asteraceae, întâlnită din zona de câmpie până în cea de deal, prin izlazuri, locuri ruderale,ogoare și pe malul apelor. Aceasta atinge o înălțime 40-100 cm. Este o plantă mezofilă, heliofilă, termofilă, găsită pe soluri bogate în azot și care suportă intervale largi de pH. Tulpina are o înălțime de 30-150 cm și prezintă pete scurte, închise la culoare. Frunzele sunt alterne, triunghiular-ovate, cu baza cordată și având un pețiol lung, cu ambele fețe aspre și cu marginile lobate sau dințate.Este o specie monoică la care florile mascule sunt greu de observat fiind foarte mici și dispuse în vârful ramurilor sau axilelor, deasupra florilor de sex feminin. Acestea din urmă sunt verzui, axilare, fiind grupate câte doua și învelite de involucru. Reproducerea are loc prin diseminare zoochoră, formațiunile de pe suprafața ghimpelui prinzându-se de blana animalelor. Fiecare ghimpe conține două achene negre ce reprezintă fructele propriu-zise. (https://www.cabi.org/isc/datasheet/56864, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013)

Figura 29: Xanthium strumarium L., 1753 (foto original)