I. Argument -Introducere [304444]

I. Argument -Introducere

Argument

Procesele de dezindustrializare și dezurbanizare și apariția societății postindustriale sau a orașului au fost dezbătute în mai multe discipline încă din 1960. Cu toate acestea, o mare parte a dezbaterii a avut loc la nivel general sau agregat. [anonimizat], iar atributele pozitive și negative sunt mai puțin ușor de comparat.

[anonimizat], din Europa se află într-o restructurare radicală a bazei lor economice și sunt supuse unor strategii de regenerare. [anonimizat].

Orașele nu sunt obiecte terminate; [anonimizat], [anonimizat], se micșorează. Presiunea pentru a schimba utilizările terenurilor poate avea la bază o [anonimizat], mediu sau nevoi sociale. (Jones P, Evans J, 2008)

[anonimizat] a [anonimizat],[anonimizat] ,urmate de un fenomen amplificat de migrație a populației spre alte zone sau alte țări.

Obiectul acestui studiu este dublu:

-[anonimizat], [anonimizat]

-[anonimizat] a strategiilor și practicilor de planificare a regenerării urbane a [anonimizat].

Introducere

Restructurarea urbană este o [anonimizat]-pontic, [anonimizat] 1990, ambele procese marcând evoluția mediului urban.

[anonimizat] a zonei investigate. După 1990, [anonimizat] „[anonimizat]” (Cocean, 2011) [anonimizat]. Obiectivele care decurg din analiza procesului de restructurare urbană a fostelor zone industriale din municipiu sunt:

1. Analiza procesului de industrializare și dezindustrializare cu efectele sale asupra spațiului urban;

2. Inventarierea fostelor situriri industriale din municipiul Oradea;

3. Studiul procesului de reconversie/regenerare urbană a fostelor zone industriale;

4. Evidențierea tendințelor de regenerare în spațiul urban orădean.

5. Elaborarea unor propuneri de regenerare urbană.

[anonimizat] ,a [anonimizat], [anonimizat],[anonimizat] ,[anonimizat] efecte grave asupra mediului.

Cercetarea de față are în centru problematica fostelor situri industriale din municipiul Oradea și este de maxim interes, în contextul în care la nivel mondial există preocupări pentru protecția solului, utilizarea durabilă a acestuia, conservarea, și, acolo unde este posibil, refacerea capacității/proprietăților sale necesare îndeplinirii cât mai multor funcții, iar dezvoltarea pentru satisfacerea nevoilor prezentului trebuie să se facă fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi.

De ce Oradea ?

Prin trecutul său, Oradea reprezintă unul dintre orașele asupra căruia studiul acestei problematici este deosebit de interesant, ca urmare a evoluției sale economice. După o perioadă de dezvoltare industrială forțată, în care s-au implementat, construit și dezvoltat o multitudine de zone industriale, unele de importanță națională, bazate în special pe industria grea (construcții mașini, chimică, energetică), mari consumatoare de energie, dar și mari poluatoare, a urmat o periodă de declin (privatizări eșuate, management prost sau mânat de interese proprii, precum și lipsa de performanță), care a dus la închiderea acestora. Majoritatea acestor spații au fost lăsate în paragină, devenind mormane de ruine, generatoare de riscuri pentru mediul înconjurător și pentru zonele limitrofe.

Oradea, orașul de reședință a județului Bihor, prin așezarea sa geografică, a făcut obiectul unui proces de industrializare puternică. După perioadă comunistă, orașul s-a confruntat cu fenomenul dezindustrializarii, care a lăsat urme adânci în evoluția mediului urban, marcat de multitudinea de situri industriale dezafectate, la care singura intervenție de regenerare a fost demolarea și valorificarea terenurilor în tranzacții imobiliare. Am ținut cont și de faptul că în Oradea se afla 89,9% din totalul industriei din Câmpia Crișurilor. ( ) În prezent, majoritatea zonelor industriale sunt integrate în cartiere cu destinație mixtă (locuințe, spații comerciale, unități de învățămînt, etc), iar dezafectarea acestora va avea un impact major atât asupra evoluției urbanului (discontinuități, dezordine), cât și asupra mediului înconjurător.

Alegerea acestei teme de cercetare este justificată de necesitatea de a identifica și inventaria aceste situri, de a diagnostica aspectele negative apărute în gestionarea problemelor de mediu, precum și efectele asupra planificării urbane, respectiv discontinuitățile apărute în planurile urbanistice.

Lucrarea constituie un prilej de cercetare, aprofundare, interpretare a posibilităților

de reintegrare urbană a terenurilor , pe care au funcționat fostele întrprinderi industriale.

Teza este structurată pe șase capitole ce conțin atât aspecte teoretice , dar mai ales aspecte practice, constatate în urma studiilor efectuate în teren . Totodată am inserat, în teză proiecte de regenerare urbană relizate în țară și străinătate ,care se pot constitui în exemple de bune practici ,pentru factori de decizie locali ,cu atribuții în gestionarea urbanistică a orașului.

În introducere am abordat /motivat necesitatea elaborării acestei teze ,ca element de noutate pentru un oraș , marcat profund de procesul de dezindustrializare ,unde întîlnești un amestec de zone de locuit, de agrement sau spații de cultură cu terenuri virane sau ruine ale fostelor situri industriale

În capitolul doi -Elemente de teorie și metodologie – am realizat o analiză a conceptelor de regenerare urbană ,pe baza biografiei din țară și străinătate ,studiate cît și o prezentare a modalitățiilor de implementare în diverse țări ,cu prezentarea unor proiecte realizate și o analiză a instrumentelor juridice și de planificare care au facilitat realizarea acestor proiecte .Am prezentat mai multe proiecte de regenerare urbană ,implementate în diverse țări ,dar și proiecte realizate în țară.

În capitolul trei , am analizat evoluția economică a municipiului Oradea,cu accent pe procesul de industrializare forțată , din perioada comunistă, urmat după 1990 de un proces agresiv de dezindustrializare ,fapt care a dus la falimentul marilor întreprinderi de stat. Privatizate după 1990 ,majoritatea acestora au intrat în propietatea diverselor persoane, mai puțin interesate de continuarea activității economice și mai mult orientate spre obținerea unor profituri rapide ,prin vânzarea activelor și includerea terenurilor într-un circuit speculativ ,al dezvoltatorilor imobiliari. În subcapitolul privind situația actuală a fostelor situri industriale , am încercat să indic autoritățiilor dimensiunea și starea actuală a acestora, scop în care am realizat o inventarire și clasificare ,în funcție de valoarea economică ,dar și după amplasament ,pentru a evidenția efectele negative asupra mediului ,dar mai ales discontinuitățiile apărute în imaginea urbană. Orașul și-a extins continuu intravilanul ,spre localitățiile limitrofe ,în condițiile în care populația orașului a scăzut și suprafețe imense de teren , situate în apropierea centrului orașului ,sunt nefolosite,abandonate, pline de ruine și vegetatie.

În cadrul capitolului patru, sunt analizate proiectele de regenerare urbană lansate în Oradea și elaborate propuneri de îmbunătățire a acestora. Capitolul cinci reprezintă viziunea autorului asaupra evoluției posibile a acestor situri din punct de vedere al planificări teritoriale,dar și urbanistice și arhitecturale.

În ultimul capitol sunt prezentate concluziile generale și perspectivele cercetării viitoare.

Teza are și două anexe ,cuprinzînd prima o analiză detaliată a evoluției principalelor situri industriale ,din care rezultă și cauzele care au generat falimentul și degradarea acestora ,dar și o analiză a situației lor actuale.Anexa doi conține fotografii ale unor clădiri/terenuri în care au funcționat diverse întrepinderi /cooperative ,la care nu s-a făcut referire în teză ,dar pot fi regenerate cu investiții minime.

Bibliografia folosită pentru elaborarea lucrării , cuprinde , referințe din lucrări publicate în străinătate ,în special S.U.A. Anglia , Italia ( unde autorul a studiat un an ), Franța și Spania, dar și lucrări publicate în țară (Neacșu,Lakatoș ,Nae, Jucu, Chelcea,etc) . Datele conținând reperele istorice și evoluția siturilor industriale,în special înainte 1990, au fost culese din Cocean,Gorun ,Barna,Hochhauser,Ianoș ,Berindei ,etc dar și din surse media, arhive,evidențe ,mărturii.

Cap II. Elemente de teorie și metodologie

Construcția de noi clădiri este un punct central al proiectelor majore ale oricărui oraș, permițându-i să se dezvolte, mărindu-și astfel limitele virane. Din dorința de extindere s-a uitat un element important: zonele industriale abandonate, care sunt văzute ca zone care trebuie evitate, apoi demolate și în final reconstruite. Însă fiecare proiect de regenerare trebuie să pacurgă anumiți pași pentru ca procesul de organizare a spațiului urban să fie eficient, asigurând o calitate superioară a vieții. Acești pași sunt în strânsă legătură cu sistemul legislativ, economic și politic al orașului.

Factorii care generează structurarea internă a spațiului urban, sunt:

– Factorii fizico-geografici – prin care se determină structura orașului;

– Factorii economici interni și externi – sunt reprezentați de tipul și intensitatea activităților economice, care, în ultimile decenii sunt tot mai dependente de resursele externe, motiv datorat privatizărilor în masă;

– Factorii istorici – studiază dezvoltarea urbană a orașului de-a lungul secolelor;

– Factorii legislativi – au o influență asupra procesului de restructurare datorită unor legi și norme aplicate în administrația spațiului urban. (Jucu,2010, p.72)

Din studiul celor cinci factori enumerați mai sus, se observă diferitele reguli care trebuie respectate în timpul elaborării unui proiect de regenerare, și anume autorităților naționale care vizează teritoriul național ca întreg, cel al autorităților județene și nu în ultimul rând, cel al actorilor cu rol de decizie din cadrul consiliilor locale, acestea din urmă fiind în contact direct cu spațiul pe care îl coordonează, precum și planurile de amenajare teritorială și cele urbanistice. Criteriul politico-legislativ se bazează pe studiul contextelor politice care guvernează societatea la diferite niveluri scalare, de la politicile promovate la nivel global, până la cele naționale, regionale și locale. (Jucu, 2010 )

Două componente fundamentale în realitatea obiectivă contemporană stau la baza procesului de restructurare. Acestea sunt: sistemul politic, care prin legi, norme și documente promovează un anumit mod de dezvoltare și sistemul economic care guvernează dinamica societății prin mecanisme specifice sub raport spațial, structural și funcțional.

Unul din cele mai importante aspecte îl reprezintă factorii economici, deoarece dinamica prețurilor este influențată de așezarea terenurilor în oraș, piața imobiliară devenind o realitate pentru toate localitățile urbane, actorii imobiliari având un rol deosebit de important în ceea ce privește derularea unor proiecte de dezvolatare a spațiului rezidențial, a celui industrial, sau destinat serviciilor și comerțului. (Jucu, 2010)

Atractivitatea spațiului urban are un rol deosebit de important în ceea ce privește restructurarea spațială prin volumul și natura invesțiilor în urma amplului proces de privatizare deschis de societatea românească după anul 1990. Motivațiile și preferințele în ceea ce privește locul de rezidență ori pentru desfășurarea unor activități concrete, sunt generate de factorii psihologici și culturali. Importanța informațiilor relevante despre modurile de evoluție a unei zone este dată de peisajele, siturile distincte transformate în mod continuu de-a lungul anilor, având un efect asupra dinamicii societății. Acestea sunt oferite de criteriul istoric realizat prin intermediul analizelor cronologice, studiul modului de viață și al perioadelor istorice începând cu epoca premodernă și finalizându-se în zilele noastre. Definitorie în acest sens este abordarea diacronică a evoluției spațiului urban. Criteriul economic relevă dinamica funcțională a unei așezări, precum și modul de organizare spațială a acesteia în contextul evoluției sectoarelor de activitate guvernate de anumite legități politice și economice. Cercetarea caracteristicilor particulare de manifestare a mediului economic dintr-o anumită comunitate umană este în măsură să explice reorganizarea permanentă a spațiului, în funcție de noile nevoi și solicitări ale colectivităților umane precum și de cele ale sistemelor legislative, care domină și controlează dezvoltarea la un moment dat. Folosirea unor indicatori care ilustrează dinamica, structura, densitatea și alte particularități ale resurselor umane conduc la analiza corectă a procesului de restructurare urbană în acord cu particularitățile demografice și financiare ale zonei. (Jucu, 2010)

Prin intermediul sistemului metodologic de analiză, procesul de regenerare urbană, reliefează o serie de metode specifice de cercetare, comune și tradiționale sau cu caracter inovativ, prin care se evidențiază rezultate obiective care au rolul de a crea o ”acțiune de atac” cu privire la optimizare urbană a siturilor. Cunoașterea sitului studiat se realizează prin studiu bibliografic, prin analiza și prelucrarea datelor statistice și ale autorităților oficiale avute la dispoziție. Demersurile acestea permit o mai bună cunoaștere a locului concret dar în același timp oferă condiții prielnice de ințelegere obiectivă a modului de evoluție și a dinamicii teritoriale specifice spațiului analizat.

Una dintre cele mai recomandate metode de analiză a regenerării urbane este metoda comparativă, aceasta fiind aplicată mai ales în străinătate, un accent fiind pus mai ales de către Școala Geografică Anglo-Saxonă. Metoda folosește comparația privind dezvolatarea și dinamica unui spațiu în diferite perioade de timp și în diferite contexte sociale, economice, politice și culturale. Această metodă este considerată a fi eficientă în studiul unui sit de-a lungul secolelor și de a observa dinamica societății cu acest sit.

Metodele de abordare științifică a procesului de regenerarea urbană sunt reprezentate de raporturile finale în urma studiului sitului și factorii economici, regemerarea siturilor find privită ca un instrument de rezolvarea situațiilor de suprasaturație a orașului. În prezent, în România, există un număr considerabil de situri brownfield, în care sunt incluse și fostele situri industriale, acestea reprezentând probleme de mediu pentru zonele urbane, fiind deseori contaminate. (Jackson, Bergatt, 2013) Regenerarea clădirilor industriale, având ca scop îndeplinirea cerințelor specifice actorilor implicați, reprezintă un proces dificil, deseori considerat neaplicabil.

2.1 Orașul

”Orașele sunt ca oamenii. Au viață, vibrează și rezonează cu fiecare gând de-al nostru, cu fiecare acțiune pe care o întreprindem în beneficiul sau spre dezamăgirea lor. Așezările, fie ele urbane ori rurale, nu sunt doar niște întinderi de pământ, pe care s-au ridicat construcții, ci conglomerate cu suflet. Ca fiecare ființă vie, un oraș poate renaște sau dimpotrivă, poate pieri, ucis de nepasărea noastră”. (Glare, M. Anghel,31.07.2012, Ambient-Despre regenerare urbană si orase creative, cu Muhamed Mesic http://www.glaremagazine.ro/site/22010/ambient_city.php)

În decursul timpului, definiția orașului, a fost abordată diferențiat, în funcție de etapa istorică și evoluția științei. Astfel, Aristotel, filozof grec în sec. IV î.Hr, afirmă că „Un oraș trebuie să fie construit pentru a oferi locuitorilor săi securitatea și fericirea” (Neacșu , 2010 ), în timp ce Friedrich Ratzel, geograf german (1844-1904), în lucarea sa „Antropogeographie” afirmă că orașul „reprezintă o densitate durabilă de oameni și locuințe umane care ocupă un spațiu considerabil și se află la întretăierea unor mari căi de comunicație.” (Neacșu M.C, 2010)

Urbanistul și istoricul american, Lewis Mumford (1895-1990), declară că orașul „ … este un montaj dramatic deliberat al acțiunilor semnificative și al celor mai sublime impulsuri ale culturii umane”(Neacșu , 2010 ), iar geografii francezi Jacqueline Beaujeu-Garnier și Georges Chabot: „Aceste colțuri ale Pământului unde se îngrămădește într-o cadență din ce în ce mai rapidă, o parte mereu crescândă a umanității …”. (Neacșu , 2010,)

Antropologul Vintilă Mihăilescu (1890-1978) abordează orașul ca „ o formă de organizare a spațiului geografic în vederea concentrării, prefacerii și redistribuirii bogățiilor și a energiilor sociale …” (Neacșu M.C, 2010,) în timp ce profesorul Michael Batty de la Centre for Advanced Spatial Analysis, Faculty of the Built Environment,privește orașul ca un sistem complex legat prin rețele șinoduri de informații (Batty, 2013).

Vasile Cucu, un geograf mehedințean de prestigiu, consideră că orașul “constituie o formă superioară de organizare a spațiului cu atribute concrete, cuantificabile” (Cucu, . (2001). Academicianul Simion Mehedinți, geograf și geopolitician român, consideră orașul drept “grupări de clădiri și de oameni, provocate de circumstanțe regionale în legătură cu circulația mărfurilor și a oamenilor” (Mehedinți 1994), iar prof. dr. Ioan Ianoș ,consideră orașul ca un „sistem dinamic și informațional deschis, care presupune existența unor fluxuri de intrare și de ieșire cu structuri specifice, unor transformări interne (autoreglare) și a unor relații de tip feed-back cu caracter reglat”.(Ianoș, 1987).

Planificarea și arhitectura au trecut printr-o schimbare de paradigmă la începutul secolului al XX-lea. Orașele industrializate ale secolului al XIX-lea au crescut într-un ritm uriaș, ritmul și stilul clădirii fiind dictate în mare măsură de preocupările pentru afaceri private. Răul vieții urbane, pentru cei săraci care muncesc, devenea din ce în ce mai evident ca o chestiune de interes public. Stilul ”laissez-faire” al gestionării guvernamentale a economiei, la modă pentru cea mai mare parte a epocii victoriene, începea să contureze direcția unui nou liberalism care susținea intervenția din partea celor săraci și dezavantajați.

”Orașul este făcut din arhitectură, oameni si relații, interacțiuni. Atunci când toate acestea nu sunt acordate, când diluția e prea mare sau din contră, presiunile sunt sufocante, starea de oraș nu este atinsă sau se pierde prin dezagregare”. (Viitorul orașelor, în două scenarii / Arh. Șerban Țigănaș, Președinte Ordinul Arhitecților din România, https://conferinteabplus.wordpress.com/2011/01/26/interviu-cu-arh-serban-tiganas-presedintele-ordinului-arhitectilor-din-romania/)

Uniunea Europeană se confruntă, în prezent, cu o dublă provocare prin care poate fi îmbunătățită competitivitatea orașelor, cu respectarea cerințelor legate de domeniul social și de mediu. Deși sunt centrele de activitate economică, inovare și creare de locuri de muncă, orașele Europei se confruntă cu tendințe de suburbanizare, prin creșterea gradului de sărăcie și a șomajului, supraaglomerare. Aceste probleme complexe, necesită elaborarea unor strategii integrate care să răspundă nevoilor locale în materie de locuințe, transport, învățământ și ocuparea forței de muncă.

Orașul a încetat să fie privit ca o așezare izolată, ci ca una care întreține relații intense de natură economică, demografică, socială și culturală cu alte așezări rurale sau urbane. Se constituie, adesea, structuri similare sistemelor locale, regionale,naționale sau internaționale de așezări și care reprezintă diverse forme de concentrare urbană.

Orașul prestează servicii și funcții specifice pentru o arie vastă din jurul său și se multiplică prin resursele de inovații, informaționale și de comunicație, fără a-și fi pierdut capacitatea productivă și își regăsește virtuțile inițiale, reprezentate de activitățile politice și de cultură, estompate în perioada industrială,redevenind, un mic univers al valorilor umane (Burgel G, 1993),iar prin tradiție, își manifestă rolul coordonator al vieții economico-sociale și culturale.

Extinderea zonelor urbanizate, a suburbanizării și a periurbanizării a modificat continuu diferențele dintre oraș și sat, prin volumul și densitatea populației, printr-o participare slabă a populației la muncă în sectorul primar. Orașul – spre deosebire de sat , se confruntă cu probleme de segregare socială și etnică, de circulație, de poluare, de nivelul și gradul de echipare edilitară.

Definițiile date definesc orașul ca loc de producție, de consum, de schimburi, spațiul urban amenajat și supraîncărcat, între componentele căruia există nenumărate interacțiuni și interrelații, care fac interpretabil spațiul pe care se proiectează acestea.

Refolosirea spațiului urban central generează astăzi mutații social-culturale, care fac frecvent obiectul de analiză al lucrărilor de geografie urbană. În cadrul acestui proces complex se detașează cel de gentrificare (“gentrification”), care ar putea fi tradus prin “elitizare” sau prin “îmburghezire”. Acest fenomen de circa 15 ani constituie tematica preferențială a numeroase studii, mai ales în școala anglo-americană (Bourne, Ley, Smith și alții). Este vorba de o evoluție ascendentă a statutului socio-economic al cartierelor centrale, observată în numeroase orașe occidentale, dar îndeosebi în orașele americane. Acestea au frânat puternic tendința de suburbanizare dominantă în dinamica urbană de după anii 1920, determinând o reurbanizare a centrelor orașelor.

Clasele sociale cu venituri modeste din ariile centrale sunt înlocuite de altele cu venituri mai mari, dar și cu un nivel cultural și profesional deosebit.

„Dinamicile urbane globale rămân o necunoscută pentru majoritatea autorităților locale. Aceasta nu se întâmplă pentru că nu le pasă de ce se petrece în alte orașe; ba chiar din contră, mulți primari sunt foarte dornici să învețe de la omologii lor. Acest lucru se întâmplă pentru că orașele sunt greu de studiat. În primul rând, există o problemă a datelor. Datele locale sunt, de cele mai multe ori, greu de obținut și, chiar și atunci când acestea sunt disponibile, domeniul și scara la care se face analiza ridică o serie de provocări. Un aspect foarte important constă în dificultatea determinării punctului unde începe un oraș și unde se termină. Este bine cunoscut faptul că zonele funcționale ale orașelor se suprapun de cele mai multe ori peste granițele jurisdicționale. Astfel, pentru a înțelege economia unui oraș și impactul social și de mediu al acesteia, trebuie să privim lucrurile la scară mult mai largă. Felul în care trebuie definită această scară în mod precis și corect este totuși o problemă care nu a fost rezolvată până acum. Dat fiind că orașele sunt organisme vii aflate în dinamică, de cele mai multe ori este greu să le comparăm cu o linie de referință stabilă de-a lungul unor perioade mai lungi de timp.” (Consolidarea capacității de planificare spațială, precondiție pentru dezvoltarea urbană raport intermediar, 2013, beneficiar: Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice – paragraf 41, pp 12, http://www.fonduri-ue.ro/images/files/studii-analize/43814/Raport_final_-_Consolidarea_capacitatii_de_planificare.pdf)

În viitor, cartierele (zonele) situate în apropierea centrului orașului, dar despărțite de acesta printr-o serie de limite fizice, sociale și economice (sărăcie, rata mare a șomajului, nivel scăzut de educație), trebuie sa facă parte din importante programe de dezvoltare, la care parteneri publici și privați să-și aducă contribuția alături de comunitatea locală. Aceasta ar fi o oportunitate ideală pentru a utiliza noile tehnologii în aceste programe de dezvoltare, iar impactul lor ar putea fi vizibil și măsurabil. Tehnologiile informației și comunicațiilor vor fi componente esențiale ale strategiei de dezvoltare a orașelor în viitor. (http://www.ccasp.ase.ro/e-city/E-CITYeng/p1.pdf-Repere conceptuale în abordarea dezvoltării integrate)

2.3.Conceptul de regenerare urbană

Nu este ușor să găsim o definiție satisfăcătoare a regenerării urbane care să cuprindă complexitatea problemelor implicate în proces. Unele dintre dezacordurile teoretice și ideologice existente despre schimbarea urbană sunt considerate a veni, parțial, din faptul că termenii folosiți de diverșii savanți reflectă percepții diferite ale fenomenului și ale semnificației acestuia. În acest proces se folosesc, adesea fără definiție, termeni precum regenerarea urbană, revitalizarea urbană, gentrificarea, reînnoirea vecinătății, reabilitarea și renovarea.

Conceptul de regenerare urbană, este larg răspândit la nivel european,fiind definit de către Dalia Lichfield ca “ o viziune și o acțiune comprehensivă și integrată care, împreună, duc spre o rezolvare a problemelor urbane, urmărindu-se o îmbunătățire clară a condițiilor economice, fizice, sociale și de mediu, într-o zonă care constituie subiectul unei schimbări”. (Revista Argument, nr 5/2013, Lakatos A.E, Conversia funcțională – instrument al regenerării urbane, pp 223)

Acesta presupune o serie de intervenții majore la scara orașului, vizând acțiunea de reconstrucție a orașului, relansare economică și socială , reciclarea resurselor sale construite și protecția mediului.Este un domeniu al urbanismului și poate fi catalogată ca o metodă prin care creșterea și evoluția orașului sunt controlate. Prin regenerare urbană se urmărește rezolvarea problemelor economice, sociale, urbanistice / arhitecturale și culturale ale zonelor degradate.

Sunt supuse procesului de regenerare urbană, diferite zone urbane ,în care condițiile de locuit sau degradat ,apar probleme de segregare socială,sărăcie,sau se constată o crețtere a migrației popilației spre alte zone.În general aceste probleme apar , prin închiderea unitățiilor economice,lipsa locurilor de muncă,degradarea mediului ,subdezvoltarea zonei,dar mai ales lipsa de intervenție a autoritățiilor. De obicei se constată o migrație a populatiei spre zonele limitrofe a orașului,iar prin regenerare se pet relansa activitatea economică,fapt care poate genera o reîntoarcere către centrul orașului.

Dacă la început, s-a pus accent pe reînoirea zonelor locuite de persoane defavorizate ( S.U.A. -1950. Pittsburgh) , regenerarea urbană fiind considerată o reacție la condițiile improprii de locuit și nesanitare ale sărăciei urbane, ulterior ea a început să vizeze și areale industriale abandonate, porturi, foste unități militare.

Pe măsura implementări conceptului,au fost elaborate pe baza considerentelor economice și ecologice, programe și strategii de planificare urbane la nivel local ,regional și național,iar creearea Uniunii Europene , a permis extinderea acestui concept fiind aprobat și implementat proiectul de cercetare european „Urban Catalyst”, care studiază legătura 2dintre scopurile planificării urbane și activitățile culturale temporare (Lichfield, 1992).

Urbanizarea a produs atât consecințe pozitive, cât și negative, care a determinat planificatorii și oamenii de știință să propună planuri și alternative pentru rezolvarea problemelor urbane și pentru îmbunătățirea mediilor urbane. (Berke, Conroy, 2000, Corburn,2003)

O provocare cu care se confruntă multe orașe este împrăștierea lor, întrucât suburbiile și districtele urbane selectate se dezvoltă, în timp ce alte zone se confruntă cu declin economic. Recent, multe orașe s-au axat pe regenerarea urbană ca pe un concept care stă la baza strategiilor lor de dezvoltare. Aceste inițiative de planificare par a fi progresive, mai degrabă decât radicale, deoarece un nou concept de planificare tinde să consolideze punctele forte ale planurilor și să elimine punctele slabe din planurile anterioare.

Din punct de vedere biologic, regenerarea înseamnă restaurarea funcției originale de la deteriorare sau pierdere. În ceea ce privește planificarea urbană, regenerarea urbană pare să se orienteze spre restabilirea funcțiilor urbane pozitive, prin aprecierea perspectivelor vechi și noi. Evoluția progresivă a planificării urbane poate fi definită ca proces regenerativ în curs de desfășurare în spațiile urbane prin aprecierea mediilor existente, prin urmărirea unor noi paradigme. Aprecierea valorilor vechi în planificarea urbană, așa cum s-a menționat mai sus, a făcut ca planificatorii și factorii de decizie să respecte elementele urbane vechi. (Eunseong Jeong, Irene K. Shim, Mark I. Wilson)

Reînnoirea urbană, denumită, în general, ”regenerarea urbană” ("regenerarea" în Regatul Unit, "revitalizarea" în Statele Unite), este un program de reamenajare a terenurilor în zone cu utilizare urbană moderată sau foarte densă. Reînnoirea a avut atât succese, cât și eșecuri. Etapa sa modernă a început la sfârșitul secolului al XIX-lea în țările dezvoltate și a cunoscut o fază intensă la sfârșitul anilor 1940, sub rubrica reconstrucției . Procesul a avut un impact major asupra multor peisaje urbane și a jucat un rol important în istoria și demografia orașelor din întreaga lume.

Mulți afirmă ,faptul că , orașul modern a apărut prima dată în Europa ,în secolul al XVIII-lea și s-a extins de-a lungul globului pământesc, fiind caracterizat în parte de o juxtapunere șocanta a arealelor afluente și frumoase, peste sărăcie și mizerie. Frederich Engels și Karl Marx au notat în secolul al XIX-lea, persistența încăpățânată a ceea ce vom recunoaște și în prezent: probleme urbane. Deși are diferite denumiri în diferte țări: revitalizare, reînnoire sau renaștere, rewitalizacja,regeneracion urbană,regenerarea urbană rămâne un domeniu important al intervenției guvernelor, în diferite țări. Acest lucru se întâmplă în ciuda seriei de prăbușiri economice recurente , care au lovit multe țări, în special în partea de nord, între 2008-2010. Unele opinii au anunțat faptul că reducerile cheltuielilor publice care au urmat crizei creditelor în multe dintre aceste țări reprezintă un proces de deces al regenerării. De fapt, dificultățile economice și incertitudinile în afaceri necesită o intervenție guvernamentală continuă, pentru finanțarea inițiativelor de regenerare și sporirea încrederii. ( Parkinson M,Ball M,Blake N., Key A., 2009) Revoltele din vară din mai multe orașe din Franța în 2010 și din Marea Britanie, în 2011, au adus în prim plan importanța politică percepută în legatură cu regenerarea urbană. Politica și practica continuă să se adapteze provocărilor proaspete ale secolului al XXI-lea, precum și să se confrunte cu probleme și dileme urbane prelungite și greu de rezolvat. Cadre universitare, cercetători și practicieni continuă să ofere perspective critice asupra unei multitudini de aspecte legate de regenerarea urbană, în mod primordial, la nivelul proiectelor și inițiativelor individuale din anumite orașe. De-a lungul ultimilor ani, au aparut câteva critici privind intervențiile de regenerare urbană pe termen lung, în special în Marea Britanie, care a complicat complexitatea și a creat confuzii în ceea ce uneori pare a fi un domeniu disparat.

În ciuda criticii solide, multe guverne din întreaga lume rămân dispuse să investească resursele publice în numeroase politici și proiecte de combatere a efectelor negative ale problemelor urbane grave asupra manifestărilor lor fizice, economice, sociale și ecologice. Factori de decizie din domeniul regenerării urbane și practicienii s-au confruntat în ultimul deceniu cu probleme legate de: constrângerile bugetare din sectorul public în ceea ce privește durabilitatea, cererile de implicare în comunitate și urbanizarea rapidă în Sudul Global, împreună cu creșterea explozivă a zonelor rezidențiale. Multe proiecte și programe au fost puse în așteptare sau pur și simplu anulate. Scăderea creditelor ,după anul 2008 ,acordă o importanță și mai mare negocierii beneficiilor de regenerare necesare în contextul a ceea ce noi numim "neoliberalismul globalizat". Dacă regeneratorii urbani au competențele și încrederea necesare pentru a negocia beneficiile autentice ale comunității furnizate de sectorul privat și public, poate acesta reprezenta un punct de interes. Cu toate acestea, nu există nicio îndoială că acest lucru este un punct crucial în procesul de regenerare, și mai degrabă decât sa fie un dar înnăscut, negocierea este o abilitate care poate fi învățată, așa cum explică Fisher și Ury ideea lor de "negociere bazată pe principii" .(Fisher, Ury, 2012)

Conceptul de regenerare urbană, ca metodă de reformă socială, a apărut în Anglia ca o reacție la condițiile din ce în ce mai înghesuite și nesanitare ale sărăciei urbane din orașele industrializate rapid ale secolului al XIX-lea. Agenda care a apărut a fost o doctrină progresivă, care presupune condiții de locuit mai bune, și reforma locuitorii din punct de vedere moral și economic. Un alt stil de reformă , impus de stat, din motive de estetică și eficiență , s-ar putea spune că a început în 1853, odată cu recrutarea lui Baron Haussmann de către Louis Napoleon pentru reamenajarea Parisului.

Termenul de regenerare urbană, în actuala sa formă, a fost conceput în 1950 de economistul american Miles Calean și se referă la renovarea clădirii, echipamentelor și infrastructurilor orașului, necesare ca urmare a îmbătrânirii sale sau adaptării la noi utilizări și activități diferite. Este un fenomen complex care poate lua multe căi diferite și este legat de alte tipuri de procese urbane, cum ar fi reabilitarea sau invazia succesiune.(Guillem, 2013)

Regenerarea urbană presupune relocarea întreprinderilor, demolarea structurilor, relocarea persoanelor și utilizarea unui domeniu eminent (cumpărarea de proprietate publică în scopuri publice) ca instrument juridic pentru a lua proprietatea privată pentru proiecte dedezvoltare inițiate de oraș. Acest proces se desfășoară, de asemenea, în zonele rurale, denumit în continuare ”reînnoire a satelor”, deși nu poate fi exact același lucru în practică.

2.4. Abordări în literatura de specialitate

Deși are diferite denumiri în diferte țări: revitalizare, reînnoire sau renaștere, regenerarea urbană rămâne un domeniu important al intervenției guvernelor, în diferite țări. Acest lucru se întâmplă în ciuda seriei de prăbușiri economice recurente care au lovit multe țări, în special în partea de nord, între 2006-2008.

Conceptul de regenerare urbană este un concept uzitat în literatura de specialitate în forme variate și în contexte, este strâns legat de dezvoltarea teritorială și amenajarea teritoriului și reprezintă una dintre modalitățile relevante în a revitaliza centrele orașelor și în a controla urbanizarea periferică a marilor orașe, putând fi integrat în politicile publice.

Fiecare oraș are la dispoziție suprafețe de teren ,insuficient utilizate sau zone urbane aflate în dificultate și degradate, diminuează imaginea urbană , viabilitatea și productivitatea orașului ,iar pentru rezindenți ,afectează sentimentul apartenenței la acel spațiu. Pentru a aborda problemele legate .de declin și dezintegrare urbană, aceste orașe și altele din întreaga lume au proiectat procese complexe de regenerare urbană. Rareori, proiectele de regenerare urbană sunt implementate exclusiv de sectorul public , în special datorită resurselor financiare masive necesare pentru implementarea proiectelor ca urmare , participarea sectorului privat este un factor determinant.

Între cei preocupați de modul în care regenerarea urbană modifică și influențează spațiul, individul și societatea, se numără: Rana Amirtahmasebi, Andrew Altman, Mariana Orloff, De Arian Mostaedi, Michael E. Leary, John McCarthy, Crișan Rodica, A Pattern Christopher Alexander, Sara Ishikawa, Murray Silverstein, Max Jacobson, Martha Schwarz, Emily Waugh, Charles Waldheim, Felix Rottenberg, Michelle Provoost,Radu Radoslav, Marius Stelian Găman, Ana-Maria Branea, Mirela Paraschiv, Liviu Chelcea, Sebastian Jucu, Marius Cristian Neacșu, Angelica Stan.

Multe definiții ale regenerării urbane au apărut, dar următoarea selecție scurtă arată un grad ridicat de coerență între autori din fundaluri diferite, scriind în diferite momente în timp:

-Procesul de regenerare urbană, este unul în care statul sau comunitatea locală încearcă să aducă înapoi investițiile, ocuparea forței de muncă și consumul și îmbunătățirea calității vieții într-o zonă urbană (Couch, 1990);

-sporirea calitații vieții rezidenților ,în zonele sărace și reducerea decalajului dintre persoanele defavorizate și alte persoane, precum și între diferite grupuri (DOE, 1994);

-Chris Brown, director executiv al fondului de regenerare Igloo: Regenerarea urbană este acțiunea socială, economică și fizică pentru a ajuta oamenii din cartiere care se confruntă cu scăderea retrospectivă a deprivării și a crea comunități durabile.

În engleză se folosesc doi termeni:

– termenul de ”urban renewal”-(procesul în care un cartier sau o zonă urbană este îmbunătățită și reabilitată;

-termenul de ”urban regeneration” -trecerea de la un proces simplu de renovare, reabilitarea echipamentelor și a zonelor construite afectate de obsolență, la restructurarea formei urbane, apoi la reînnoirea bazei economice a orașului, a imaginii sale, prevalând o mai mare mixitate și echitate socială, participarea comunității și integrarea lor socio-profesională într-un context multifuncțional (Chaline, 1999);

-în limba germană, este uzitat termenul de ”Sanierung” renovarea clădirilor sau așezărilor, care nu implică neapărat din start procesul de demolare;

– în limba franceză :” renouvellement urbain”, termen care, de obicei, este asociat cu procesul de demolare parțială sau integrală a clădirilor și presupune recalificarea, restaurarea terenurilor degradate; schimbarea destinației terenului ; reconversia unui sit; renovarea, conservarea, distrugerea vechii clădiri rezidențiale, construcția de noi clădiri.

Din punct de vedere urbanistic, regenerarea urbană este o acțiune care conduce la soluționarea problemelor urbane și găsirea unei îmbunătățiri de lungă durată pentru condițiile economice, fizice, sociale și de mediu într-o zonă care trebuie schimbată. (Roberts, 2000)

Relansarea activitățiilor economice, restabilirea funcției sociale și restabilirea calității mediului sau a echilibrului în cazul în care a a fost pierdut”. (Couch, Fraser & Percy 2003).

Reabilitarea clădirilor, îmbunătățirea fizică și modernizarea infrastructurii nu sunt doar excluziuni, cerințe esențiale pentru atractivitatea unui oraș, ci și sectoare în care nevoia de forță de muncă este mare și, deci, reprezintă o nouă sursă potențială de locuri de muncă care pot ajuta la absorbția șomerilor, în particular a celor din sectorul construcțiilor .

Conform Declarației de la Toledo instrumentele operaționale care ar putea favoriza regenerarea urbană integrată sunt:

– lansarea de programe și planuri de regenerare integrată care să ia în considerare orașul ca întreg și limitele sale parțiale de intervenție;

– crearea unor ghiduri de dezvoltare urbană care să fixeze criteriile pentru intervențiile de regenerare fizică, administrarea utilizărilor, îmbunătățirea spațiilor fizice și a scenei urbane, protecția peisajului și a patrimoniului cultural, etc.;

– planificarea urbană și managementul urban trebuie să caute să creeze și să recupereze suficientă atractivitate și condiții optime de locuire și să ofere mijloacele pentru a „răspunde” nevoilor locuitorilor prezenți și viitori;

– finanțarea publică a proiectelor de regenerare urbană,inclusiv prin accesarea de fonduri structurale europene, fonduri naționale, regionale și locale, împrumuturi, fonduri „revolving” (reînnoibile), JESSICA;

– întărirea formelor existente de parteneriat public-privat;

– consolidarea capacităților și a abilităților în vederea rezolvării problemelor economice, sociale și de mediu;

– guvernanță și management adaptată contextului local, cu referire particulară la stimularea și canalizarea participării publice;

– crearea unor instrumente adecvate de monitorizare și evaluare în planuri și programe, astfel încât să se verifice dacă obiectivele propuse au fost atinse și, în cazul în care este necesar, să se ia în considerare schimbările sau corecțiile relevante.

2.5. Abordări în alte domenii- arhitectură, științe sociale

Regenerarea urbană este un domeniu multidisciplinar de cercetare, politică publică și practică, inclusînd elemente de urbanism, locuințe, transport , infrastructură, economie politică, turism urban, dezvoltare comunitară, durabilitate și studii culturale , care se încadrează în domeniul politicii urbane . Începând cu anii 1970, a fost utilizată o abordare a identificării problemelor din zona locală, care a provenit din Marea Britanie și din SUA, și care măsoară amploarea și intensitatea privării relative. În Anglia, acest lucru a culminat cu Indicii de Deprivare din 2010 (DCLG 2011), care implementează domeniile următoare: privarea de sănătate și dizabilitate, educația, abilități și formare, barierele în locuințe și servicii, criminalitatea, mediul de viață.

Problemele cu care se confruntă cercetarea teoriei regenerării, sunt amplificate de natura politizată a acesteia și de rolul crucial al guvernelor în modelarea regenerării urbane. De aici, cele care stau la baza regenerării urbane și a politicii urbane, au tendința de a proveni mai mult de la academicieni și de la politicieni și uneori de cele două surse sincronizate. O gamă largă de perspective teoretice, în principal din domeniul politic și al științelor sociale, au fost aduse în fața problemelor urbane și a propunerilor de politică din anii 1960, printre care: ”cultura sărăciei” a lui Oscar Lewis; "noua clasă politică" a senatorului Daniel Moynian; Conceptele duble ale lui Henri Lefebvre despre "producția de spațiu" și despre "dreptul la oraș"; Consumul colectiv al lui Manual Castells "; "mașina de creștere” a lui Logan și Molotch; "Orașul antreprenorial al lui Davd Harvey și conceptul de" excluziune socială "originar din Franța (Pierson, 2009).

Fiecare dintre domeniile multiple ale regenerării urbane are propriile sale cercetări și tradiții științifice, idei fundementale și abordări teoretice. În plus, reapariția interesului conceptual în oraș a generat o explozie recentă de texte, încercând să stabilească operele seminale , în mai mult de un secol de scriere și să identifice evoluțiile recente importante, de exemplu LeGates și Stout (2011), Hall et al (2008) și Bridge și Watson (2010, 2011). Într-un moment în care o mare parte din ceea ce se poate numi literatura înfricoșătoare urbană a pătruns în dezbatere timp de două decenii, merită arătat un exemplu de analize mai optimiste care văd potențialul emancipator al orașelor, adesea neglijat (Lees 2004).

Noile guverne propagă, deseori, noi scopuri și priorități pentru regenerare, pe baza ideologiilor politice sau a oportunității politice, care necesită sau provoacă propagarea unor noi corpuri de cunoștințe și înțelegeri conceptuale și teorii. Marea Britanie oferă un exemplu important, care va fi familiarizat în multe contexte naționale, deși specificul va fi, desigur, diferit. În Marea Britanie, prioritățile intervenției urbane s-au schimbat de la: nevoile sociale ale anului 1960 și rasializarea problemei imigranților, dezvoltarea economică a anilor 1970, abordările orientate spre proprietate din anii 1980, finanțarea competitivă și strategiile holistice din anii 90, excluziunea socială a anului 2000 și revenirea (parțială) la nevoile sociale iar din 2010, prioritatea s-a mutat din nou la implementarea regenerării, parțial prin mecanismul destul de nebulos al "Societății Mari" legat de reconceptualizarea scopului fundamental al regenerării, care este văzut ca Programul de Dezvoltare al Națiunilor Unite. Planificatorii, arhitecții, constructorii și șefii autorităților locale au un interes comun pentru a obține dreptul la regenerare. Dar mizele sunt cele mai mari pentru oamenii care locuiesc, lucrează și folosesc un cartier reamenajat. Ei vor modela viitorul și vor determina dacă se dezvoltă.

Într-un context de creștere urbană și de divizare generalizată a muncii, funcțiile legate de mecanismele de producere a orașelor s-au diversificat profund: funcția strategică și managerială concretizată prin studii socio-economice strategice; funcția financiară și economică pentru montajul proiectelor; funcția juridică și reglementară în vederea încadrării de proiecte sau a realizării urbanistice a acestora; funcția urbanistică care descrie obiective, folosințele așteptate ale fondului funciar, reguli de intervenție și funcție arhitecturălă pentru compunerea spațiului, proiectelor sau a amenajării; funcția tehnică pentru diversele rețele și servicii de drumuri; funcția comunicațională în vederea mediatizării proiectului vehiculată în parte prin proiectele arhitecturale, imaginile șischițele lor. Aceste funcții specializate necesită competențe aduse de noii profesioniști încâmpul urban (jurist, economist, sociolog, politolog, geograf) sau asumate de cei care realizează lucrarea: urbanistul, arhitectul și inginerul.

2.6. Repere în istoria regenerării urbane

Conversia spațiilor nu este un concept nou, exemple în acest sens existând cu secole în urmă: în timpul Revoluției franceze, catedrala din Brou a fost folosită ca hambar, catedrala din Villeneuve-les-Avignon a fost utilizată atât pentru locuințe cât si pentru ateliere, abația din Royaumonta fost transformatã în filatură, iar cea din Fontenay în papetãrie. În România, un exemplu elocvent îl constituie folosirea Mãnãstirii Văcărești ca penitenciar.

Reînnoirea Parisului de către Haussmann este considerată a fi primul proiect de reînnoire urbană implementat la scară largă. Reutilizarea unui spațiu, din punct de vedere functional, asociată cu pãstrarea clădirii vechi, apare ca soluție, însă abia din secolul al XIX–lea, odată cu transformarea Castelului de la Versailles în Muzeu Național.

Statele Unite au fost printre primele țări care au dezvoltat programe naționale specifice de reînnoire urbană,încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, cînd a fost recunoscută problema deteriorării cartierelor urbane.

De atunci, nenumărate castele, palate episcopale, mănăstiri sau alte clădiri monument au fost amenajate ca muzee, centre culturale,cluburi etc. Primele eforturi majore de reînnoire urbană în Statele Unite au fost mișcarea americană Park și mișcarea City Beautiful, la sfârșitul secolului al XIX-lea, care a apărut ca răspuns la degradarea mediului cauzată de conjunctura urbanizării și industrializării. Ambele mișcări au pus accentul pe transformarea centrelor urbane, prin crearea parcurilor urbane și prin construirea de clădiri publice monumentale. În anii 1930, programele Lucrărilor Publice și Locuințelor Publice au redirecționat atenția asupra desființării cartierelor și a zonelor afectate și asupra construcției de locuințe cu venituri reduse, sub forma unor complexe de apartamente cu mai multe etaje.

Primul exemplu de implicare a statului în reînnoirea urbană a fost în Marea Britanie, la mijlocul secolului al XIX-lea, de a lupta împotriva condițiilor nesanitare în cartierele clasei muncitoare prin degajarea pavajului (Couch, 1990). Reînnoirea orașelor și orașelor afectate de război în toată Europa în anii 1920 este considerată cel mai amplu proces de reînnoire urbană din istorie, comprimat într-o singură generație.

Cu timpul, paleta construcțiilor ce meritau a fi salvate s-a lãrgit și cu spații industriale. Astfel,au fost incluse pe listele de patrimoniu arhitectural, clădiri din secolele al XIX-lea si al XX-lea,în care au funcționat uzine, fabrici,antrepozite, gări. (Revista Construcțiilor, 2008, Dorina Tãrbujaru, http://www.revistaconstructiilor.eu/index.php/2008/05/30/conversia-constructiilor-industriale/).

Migrația industriei către noile piețe de desfacere, relocarea întreprinderilor în afara orașelor sau în zone unde costurile de funcționare erau mai reduse și forța de muncă mai ieftină, coroborate cu fenomenul globalizării care a dus la extinderea circuitului de producție, distribuție, consum la un context global, a determint închiderea a numeroase fabrici și platforme industriale. Schimbările masive din interiorul orașelor, grefate pe o criză identitară a societății,au determinat statele să ia măsuri de limitare /rezolvare a problemelor cu care se confruntă (segregație rasială, sărăcie, revolte și promiscuitatea zonelor industriale închise).

Sub influența puternică a multimilionarului R.K. Mellon, Pittsburgh a devenit primul oraș major care a întreprins un program modern de regenere urbană, în mai 1950. Pittsburgh a fost recunoscut în întreaga lume ca fiind unul dintre orașele cele mai murdare și sărace, din punct de vedere economic. O mare parte din centrul orașului, a fost demolată, transformată în parcuri, clădiri de birouri si o arena sportivă.

La primul seminar internațional privind regenerarea urbană, din august 1958, cele trei principii de regenerare urbană au fost identificate ca fiind:

– reconstrucția, constând în demolări și reconstrucții;

– reabilitarea, îmbunătățirea structurilor originale;

-conservarea, păstrarea monumentelor istorice și, în general, nu cu zonele rezidențiale.

Termenul de regenerare urbană,în actuala sa formă a fost conceput în 1950 de economistul american Miles Calean și se referă la renovarea clădirii, echipamentelor și infrastructurilor orașului, necesare ca urmare a îmbătrânirii sale sau adaptării la noi utilizări și activități diferite. Este un fenomen complex care poate lua multe căi diferite și este legat de alte tipuri de procese urbane, cum ar fi reabilitarea sau invazia succesiune.(Guillem, 2013)

Mijlocul anilor 1960 a fost marcat de o serie de schimbări geo-strategice care au constituit un punctde cotitură pentru lumea modernă, iar recesiunea economică din anii 1970-1980 a afectat grav economiile dezvoltate, în special pe cea britanică și americană, cauzând închideri masive de fabrici.Orașele Liverpool, Glasgow și Londra și-au închis șantierele navale si docurile, zonele portuare fiind urmate de, porturi din S.U.A, ca Boston sau Baltimore au avut aceeași soartă. (Harvard Alumni Bulletin, 1968).

Unul dintre cele mai vechi documente de politici pentru a utiliza termenul "Regenerare" a fost un raport pregătit pentru Merseyside County de Consiliu local în 1975 (Merseyside County Council. Merseyside structure plan, stageone report. Liverpool: Merseyside County Council. pag. 7) care stipula că în momente de declin sau chiar de creștere scăzută, forțele pieței slăbesc și zonele cele mai puțin atractive devin subpopulate și abandonate. Într-o astfel de situație, declinul populației ar putea fi oprit, dacă ar începe regenerarea zonelor abandonate.

Prima mișcare cuprinzătoare a guvernului federal din S.U.A, spre regenerare urbană a venit cu Actul privind locuințele din 1949, prin care regenerarea urbană a fost concepută pentru a înlătura mahalalele și condițiile de degradare prin demolarea clădirilor vechi și construirea de noi clădiri în locul lor.Programul de reînnoire a avut trei elemente principale:conservarea cartierului și aplicarea codului locativ; reabilitarea structurilor și cartierelor; dar și clarificarea și redezvoltarea structurilor și cartierelor.

În anii '70, Marea Britanie a fost prima țară majoră din Europa de Vest care va fi scufundată în recesiune și procesul de restructurare într-o societatea post-industrială și până la sfârșitul deceniului, șomajul a fost semnificativ mai mare, iar PIB-ul era semnificativ mai mic decât oricare dintre concurenți europeni, Germania de Vest și Franța.Regenerarea urbană a apărut în anii '80 și are un accent deosebit. Sociologul urban Rob Furbey este critic a revizuit această frază, reflectând faptul că "regenerarea" în limba latină înseamnă "renaștere" și ea poartă astfel cu ea o serie de asociații iudeo-creștine de a se naște din nou. Această noțiune a fost deosebit de atrăgătoare în anii 1980, atunci când politicile urbane se aflau sub prim-ministrul Margaret Thatcher care s-a îndreptat spre neoliberal și a fost influențat de o viziune foarte specială asupra lui creștinismul, centrat pe comunitatea individuală, mai degrabă decât pe cea mai largă. Într-un fel, prin urmare, regenerarea – spre deosebire de simpla "redezvoltare" – a fost asemănătoare cu o cruciadă morală, salvând nu numai economia, ci și sufletul națiunii. De asemenea, fraza funcționează ca o metaforă biologică, cu zone de ruinare văzute ca fiind răni sau cancere care necesită regenerare pentru a vindeca corpul orașului. (Furbey, 1999)

Una dintre cele mai semnificative figuri din istoria timpurie a regenerării urbane a fost Michael Heseltine, care a fost Secretar de Stat la Departamentul pentru Mediu între 1979 și 1983. Aceasta a fost o perioadă crucială în istoria orașelor britanice, parțial deoarece Heseltine a condus prin dreptul de a cumpăra legislație, care a permis chiriașilor să cumpere case de la prețuri foarte mici – o parte-privatizare a locuințelor sociale care a crescut masiv ocuparea proprietarului. Heseltine a concluzionat că trebuie definite și urmate o serie de intervenții politice care încercau să redezvolte situri abandonate și subutilizate, care aduc activitate economică și schimbare socială.

Abordarea conservatoare în anii 1980 a avut, fără îndoială, defectele sale, dar a stabilit o tendință pentru intervenții la scară largă, prin reconfigurarea structurii urbane a zonelor care suferă de probleme economice sau chiar declin după o trecere de la o economie condusă de producție. De la începuturi relativ modeste în anii 1980, regenerarea a devenit un instrument aplicat în aproape toate sectoarele mediul urban în zone din Marea Britanie, observându-se o accelerare în ultimul deceniu, în paralel cu creșterea rapidă a proprietății pe piață. Regenerarea s-a dezvoltat ca un termen holistic pentru economie, viața socială și de mediu, prin transformarea zonelor urbane ruinate. În ultimii ani, totuși, a existat o schimbare interesantă a politicii sociale și comunitare, parțial împinsă într-un discurs pentru reînnoirea vecinătății (să nu se confunde cu semnificația reînnoirii urbane în Statele Unite). Conceptul de regenerare a fost oarecum diluat ca rezultat și deși retorica politică păstrează limbajul unei abordări holistice, ”regenerare” pare să se fi retras pentru a avea un accent mult mai mare asupra intervențiilor în construcții pentru a stimula creșterea economică.

Aceste concepte au trecut repede oceanul, docurile din Londra, Liverpool au devenit obiectul unor proiecte de regenerare, ca lupta împotriva dezurbanizării,iar docul canalului din Camden Town, a fost transformat in piață,iar între docul canalului si fostele grajduri, se construiesc în 1991, diverse galerii comerciale. Tot în Liverpool, fosta fabrica de ceai a fost transformată în club .

Guvernul conservator, la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, a permis un număr mare de relocări în afara orașului care, deși au reușit din punct de vedere economic în sine, au afectat economiile orașelor centrale, în timp ce s-a produs creșterea dependenței de mașini și de tehnologie .

Conservatorii au început să abordeze această problemă în anii 1990, dar Guvernul Laburist care a venit la putere în 1997, a adus într-adevăr o schimbare de mare importanță în atitudini față de dezvoltarea urbană. Situri brownfield, terenuri dezvoltate anterior în cadrul acelor zone urbane existente, a devenit ținta strategică esențială pentru satisfacerea nevoilor de locuințe și dezvoltare. Terenurile degradate sunt frecvent considerate un element de regenerat, înlocuind utilizarea terenurilor nedorite, cu locuințe de înaltă calitate.

Europenizarea strategiei de regenerare urbană nu se limitează la Uniunea Europeană, model instituțional al guvernării urbane. În studii de caz analizate, Barcelona, a fost văzută ca un oraș model la nivelul Europei de Sud inspirând strategiile de regenerare urmărite de elitele politico-economice locale.

Prima reconversie a unei platforme industriale din București s-a facut la fosta fabrica Electronica din Pipera, care a devenit complexul de birouri Iride, ce dispune în acest moment de o suprafață închiriabilă de birouri de 92.855 mp. Iride este primul proiect de reconversie, început în anii 2000 și care va continua să se extindă înca 20 de ani de acum încolo, până la o suprafață de 200.000 mp. O poveste asemănătoa reprezintă și cea a dezvoltării fabricii FEA, de echipamente pentru automatizări, devenită acum un complex mixt, comercial și birouri, format din Promenada Mall și Sky Tower, cel mai inalt turn de birouri din România.(http://greateconomy.ro/povestea-fabricilor-bucurestene-transformate-in-mall-uri-sau-apartamente/)

2.7 Legislația în cadrul Uniunii Europene

În ultimii 30 de ani, operațiunile urbane în țările Uniunii Europene au obiective ce se definesc mai bine prin noțiunea de regenerare urbană. Operațiunile urmăresc nu numai reabilitarea cadrului fizic, ci și integrarea aspectelor care țin de mediul construit sau natural cu aspecte care să susțină dezvoltarea socială și economică. Abordarea regenerării urbane este în strânsă relație cu principiile dezvoltării urbane durabile care susțin limitarea extinderii teritoriului urbanizat și re-folosirea resurselor funciare deja urbanizate. Reîntoarcerea în centrul istoric, folosirea tuturor spațiilor disponibile după retragerea industriei, ameliorareacondițiilor în cartierele deja constituite sunt teme ale dezvoltării urbane durabile, pentru că reprezintă o utilizare eficientă a resurselor disponibile în plan local.

Consiliul Europei a organizat, între 1980 – 1982, Campania europeană pentru renașterea orașelor, cu scopul de a atrage atenția cetățenilor și autorităților publice,care participă la procesul decizional, asupra necesității îmbunătățirii calității mediului, reabilitarea locuințelor, stimularea inițiativelor sociale și culturale în cadrul orașelor, iar în 1990, publică documentul ”Carta verde a mediului urban” care subliniază necesitatea reînnoirii, revitalizării zonelor urbane destructurate,limitarea extinderii orașelor și reintegrarea urbană a fostelor platforme industriale, prin elaborarea unor strategii integrate de regenerare urbană.

Anul 1993 marchează momentul în care sunt lansate de către Comisia Europeană, ”Programul comunitar de acțiune pentru mediu și pentru o dezvoltare durabilă” și proiectul „Orașe durabile”. Ambele au ca scop identificarea modului prin care se poate pune în practică dezvoltarea durabilă, în contextul protejării mediului.

În 1994, 80 de autorități locale europene și 253 de reprezentanți ai unor organizații internaționale au elaborat și semnat – „Carta de la Aalborg”, privind orașele europene și dezvoltarea durabilă,recunoscând că durabilitatea este un proces creativ local, în cautare, în echilibru, care se extinde în toate ariile de luare a deciziilor la nivel local.În 1996 , raportul pentru- Orașe europene durabile, definește dezvoltarea durabilă, elaborând un ansamblu de principii care orientează modalitățile de alegere, evaluare și supraveghere a zonele de acțiune pentru dezvoltarea durabilă a zonelor urbane.

În 1999, Comisia Europeană reglementează cadrul organizatoric și pașii de urmat pentru o dezvoltare durabilă în cadrul Uniunii Europene și stabilește că fondurile structurale și de coeziune, să fie utilizate pentru asigurarea prosperității economice și crearea de locuri de muncă, pentru reabilitarea zonelor urbane și creșterea capacității autoritățiilor locale,pentru a rezolva aceste probleme.

Nevoia unei planificări, pe termen mediu și lung,a fost materializată în 2004, când Comisia Europeană a adoptat cadrul legislativ pentru reforma politicii de coeziune, pentru perioada 2007 – 2013, iar miniștrii responsabili cu amenajarea teritoriului și cu urbanismul, au aprobat Acordul de la Rotterdam, cel de-al treilea raport privind coeziunea economică și socială care a dezvoltat conceptul de coeziune teritorială.

În anul 2007, se aprobă ”Carta urbană a orașelor durabile”, cunoscută și sub numele de Charta de la Leipzig, în care accentul s-a pus pe dezvoltarea durabilă a Uniunii Europene și pe cadrul strategic de referință pentru cooperarea în domeniul dezvoltării teritoriale europene, respectiv Agenda Teritorială Europeană. Se recunoaște existența problemelor de mediu, de natură demografică, echitatea socială, excluziunea socială a unor anumite grupuri de populație, lipsă de locuințe de calitate accesibile ca preț. Având în vedere potențialul dezvoltării orașelor ca centre de dezvoltare economică, se impune nevoia de a asigura diversitatea culturală și de a stabili standarde de calitate în domeniile designului urban, ale arhitecturii și ale mediului, prin abordarea integrată în dezvoltarea urbană.

Politica de dezvoltare urbană integrată, este un proces prin care se propune o intervenție de calitate bazată pe obiectivitate, integrarea operațiunii din punct de vedere urbanistic, economic și social,prin coordonarea aspectele cheie de ordin spațial, sectorial și temporal, creșterea rolului actorilor orașului în identificarea transformărilor/ problemelor locale și abordarea integrată și participativă a dezvoltării urbane pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă.

Comisia Europeană a adoptat în 2008, „Cartea Verde privind coeziunea teritorială: transformarea diversității teritoriale într-un avantaj“, care recunoaște importanța geografiei economice și necesitatea de a înțelege problemele cu care se confruntă regiunile cu caracteristici geografice specifice și pune accent pe necesitatea de a reduce și mai mult divizarea, rezolvarea numărului tot mai mare de probleme transfrontaliere, pe importanța economiilor de scară și pe o infrastructură de conectare de înaltă calitate.

Cartea Verde cuprinde și o inventariere a celor mai importante politici UE cu privire la ocuparea forței de muncă, amenajarea teritorială, cercetare și dezvoltare, agricultură, mediu, transport,bazine maritime, precum și concurență.

Strategia Europa 2020, aprobată de-Consiliul European în iunie 2010– o strategie pentru ocreștere inteligentă, sustenabilă și incluzivă, care își propune să creeze mai multe locuri de muncă și să asigure condiții de viață mai bune. Strategia, ne arată că Europa, este în măsură să asigure o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, să găsească mijloace pentru a crea noi locuri de muncă și să imprime o direcție clară societăților noastre. Pentru 2020, Comisia propune Uniunii Europene cinci direcții de acțiune care vor ghida acest proces și vor fi transpuse în obiective naționale: ocuparea forței de muncă, cercetarea și inovarea, schimbările climatice și energia, educația și combaterea sărăciei.

Strategia Europa 2020 stabilește trei priorități, pentru perioada următoare:

– creștere inteligentă:o economie bazată pe cunoaștere, prin accentuarea dezvoltării tehnologiilor informației și încurajarea inovației;

– creștere durabilă: dezvoltarea unei economii care să utilizeze mai eficient resursele, mai ecologice,mai prietenoase cu mediul și mai competitive;

– creștere favorabilă incluziunii: eradicarea șomajului,dezvoltarea unei economii care să genereze locuri noi de muncă și care să asigure coeziunea socială și teritorială.

2.8. Abordări ale procesului de regenerare urbană din punctul de vedere al instrumentelor de implementare

2.8.1. Abordări ale procesului de regenerare urbană în S.U.A

Orașele americane au cunoscut o criză urbană încă din anii 1950 și au depus eforturi active pentru a se reabilita, prin stabilirea politicilor urbane. Spre deosebire de planificatorii urbani europeni care utilizează termenul de regenerare urbană, practicienii americani de planificare nu utilizează această noțiune, în conceptele lor de planificare până la sfârșitul secolului al XX-lea. Unii cercetători americani au subliniat problemele urbane prin regenerarea urbană, cu accent pe relația dintre caracteristicile fizice și socio-economice din zonele urbane americane. (Cervero, 2006, Jonas, McCarthy, 2009)

Aceștia susțin că regenerarea urbană din Statele Unite încearcă să minimizeze consecințele negative ale dezvoltării urbane, cum ar fi segregarea socio-economică, deconstrucția conectivității între cartiere și revitalizarea cartierelor centrale de afaceri.

Adoptarea lui Jacobs (1961) a interacțiunii umane din critica dezvoltării regenerării urbane orientate fizic a reconfirmat faptul că planificarea favorabilă comunității face orașele viabile, mai puțin criminale și rezistente.(Manski, 2000; Sampson, 1999)

Noțiunea de accent pe interacțiunea umană este deschisă discuției, în ceea ce privește generarea urbană care trebuie dezvoltată în orașe acceptând că planificarea urbană anterioară a americanilor a avut tendința de a se concentra asupra îmbunătățirilor fizice și economice fără a lua în considerare mediile existente. S-a acordat puțină atenție respectării activelor socio-istorice în cadrul reamenajării spațiilor urbane (Khakee, Strömberg,1993;Listokin D, Listokin B, Lahr, 1998);de exemplu, politicile urbane orientate spre economie nu iau în considerare relocarea rezidenților care părăsesc teritoriul. În plus, planificarea turismului nu respectă valoarea siturilor istorice pentru a dezvolta mai multe locuri atrăgătoare.(Timothy, 1997)

Regenerare urbană în Statele Unite, a fost abordată din prisma următoarelor obiective:

1) consolidarea orașului central;

2) încurajarea interacțiunii umane;

3) aprecierea naturii și a vecinătății.

Aceste trei perspective principale,urmăresc întărirea legăturile umane, prin sporirea spațiilor publice deschise, conectivitate, accesibilitate, transport public prietenos cu mediul, clădirile ecologice și participarea publicului. Consolidarea acestor criterii poate necesita dezvoltarea de facilități,pentru a oferi oamenilor o atmosferă confortabilă, indiferent de venit, rasă, vârstă și sex. Pentru a atinge aceste noțiuni prin adaptarea conceptului de regenerare urbană, eforturile de planificare urbană și de dezvoltare trebuie să respecte valorile socio-economice, istorice, culturale și fizice prin utilizarea tehnologiei.

Activitatea în domeniul reconversiei zonelor industriale dezafectate este foarte avansată. În cadrul unei strategii coordonate de guvernul federal și cele ale statelor a fost creată Environment Protection Agency-EPA (Agenția pentru Protecția Mediului), care a inițiat un program de reabilitare a terenurilor care se consideră că ar fi fost contaminate de activitățile industriale, neutilizate sau abandonate. De asemenea, în anii ’80 a fost lansat Superfund Basic Research Program (Programul de Cercetare Fundamentală Superfund) care se axează pe obținerea noilor cunoștințe științifice și de inginerie care duc atât la o mai bună conștientizare a societății asupra riscurilor umane și ecologice provenite de la substanțele periculoase, cât și dezvoltarea unor noi tehnologii de mediu pentru decontaminarea amplasamentelor industriale dezafectate.

Consiliul pentru Dezvoltare Economică evaluează diversele proiecte pentru reconversie a siturilor industriale dezafectate, care în marea majoritate vor fi destinate locuințelor pentru persoane defavorizate și cu venituri modeste. Guvernul analizează caracteristicile populației care dorește să se mute în zonele reabilitate și stimulentele ce ar putea fi oferite pentru atragerea de locuitori. În acest scop, agențiile guvernamentale efectuează la fiecare 10 ani analize, iar Biroul de Recensământ anchete anuale care privesc mișcările de populație în funcție de vârstă, rasă, etnie, etc. Studiile și cercetările au demonstrat că reconversia reduce tendința de mutare, iar un proiect de reconversie care face parte dintr-un plan mai amplu de reamenajare zonală poate schimba percepția de ansamblu asupra locuirii.

Creșterea interesului pentru patrimoniu, pentru trecut și pentru păstrarea elementelor ce aduc aminte de anumite perioade din istoria orașelor fac ca acest tip de intervenție – conversie funcțională să fie relaționată cu precădere către programe de arhitectură socio-culturale. În „The Industrial Heritage– ManagingResources and Uses”, Judith Alfrey și Tim Putnam pun accent pe importanța acestei tendințe, menite să susțină aceste intervenții în siturile industrial. Totodată definesc conceptul de leisure learning, concept ce pune în evidență interesul locuitorilor orașului, asupra istoriei și a patrimoniului urban, siturile industriale marcând cu siguranță o perioadă importantăîn istoria orașului, având în vedere că această etapă a influențat semnificativ dezvoltarea orașului industrial sau zone industriale a orașului în perioada modernă.

Conversia funcțională reprezintă o soluție în acest sens, alocarea unei noi functiuni facilitând o întreținere mai bună a construcțiilor și subansamblurilor, toate acestea plecând de la premisa că intervenția de arhitectură este una care protejează, păstrează și pune în valoare elementele semnificative ale sitului.

2.8.2 Abordări ale procesului de regenerare urbană ,în Europa

Respectarea atât a valorilor existente, cât și a noilor valori poate permite cercetătorilor și practicienilor din mediul urban să inițieze o nouă paradigmă de urbanism, cum ar fi regenerarea urbană. În general, țările europene s-au bucurat de utilizarea termenilor regenerării urbane (Adair, Berry, McGreal, Deddis, Hirst, 2000;Couch, Dennemann, 2000; McCarthy, 1998).

În special, guvernele și cercetătorii britanici au inițiat și au dezvoltat termenii regenerării urbane, cu accent pe revitalizarea zonelor industriale industriale, a lacurilor și a orașelor interioare (Howland, 2001; McCarthy, Pollock, 1997;Raco, 2003). Definiția regenerării urbane, totuși, nu pare să justifice ceea ce este în mod clar regenerarea urbană, chiar dacă unii au abordat definiția. Această dezbatere este cauzată de mediile fizice și socio-economice urbane, în țările dezvoltate și în curs de dezvoltare.

În Olanda, există o schemă națională de amenajare a teritoriului, legată de politica principalelor orașe, precum și contractele dintre guvern și autoritățile de la nivelele inferioare, care stabilesc legătura dintre finanțare și politică;

În Franța .amenajarea teritoriului național cuprinde gestionarea zonelor urbane,susținută de o strategie de finanțare și de aplicarea unui contract de plan. Legea Solidarității și reînnoirii urbane (SRU) a scos în evidență necesitatea integrării programelor sociale în strategiile de regenerare;

În Belgia responsabilitatea pentru amenajarea teritoriului revine regiunilor;

În Marea Britanie politica națională de amenajare este prezentă în “notele de orientare a politicilor de planificare” (Planning Policy Guidance Notes) care tratează subiecte specifice. Politicile respective sunt reluate în cartea albă a politicii urbane (Urban Policy White Paper) din 1999, care definește un cadru politic integrat pentru orașe. Un document paralel, “Un nou angajament pentru renovarea cartierelor: plan național de acțiune strategică” (A New Commitment to Neighborhood Renewal: Național Strategy Action Plan), se concentrează pe reorientarea banilor cheltuiți de ministerele interesate spre zonele defavorizate

2.9 Legislația din țara noastră

La noi, revalorificarea patrimoniului industrial pare imposibilã ,din cauza unui cumul de decizii proaste: locații nejustificate, materiale si execuții inadecvate, industrii nesustenabile, fiind mai profitabilă folosirea acestuia doar ca sursă de materiale refolosibile si dezvoltări imobiliare.

Fostele zone industriale ocupă, de obicei, suprafețe mari de teren din apropierea centrelor orașelor, astfel că potențialul de valorificare al acestora este deosebit de important. Pentru dezvoltarea orașului, municipalitatea ar trebui să ia în considerare o regenerare a acestor spații, fiind mai rentabil să recuperezi, reutilizezi, restaurezi, reciclezi, decât să demolezi și sã construiești de la zero. Însă reutilizarea acestor giganți întâmpină numeroase dificultăți. Principalele probleme ale acestor obiective, din punctul de vedere al potențialului de reconversie sunt: dimensiunile foarte mari care le fac foarte greu de adaptat altor funcțiuni; așezarea la distanță de polii urbani lângă care sunt amplasate; expresia arhitecturălă care cu greu ar putea fi percepută drept valoroasă de către eventualii beneficiari și investitori care ar trebui convinși să aleagã opțiunea reconversiei; starea avansată de degradare a multora dintre ele; materiale de proastă calitate care nu constituie un bun suport.

În România, conceptul de regenerare urbană, este introdus în legislația românească prin intermediul Ordonanței nr. 27 din 27 august 2008 , prin care se modifică și complectează Legea privind amenajarea teritoriului ( 350/2001) și urbanismului, fiind definită“ Aducerea la viață a zonelor urbane cu efortul cooperativ al municipalităților, proprietarilor și a altor actori implicați, cu scopul de a îmbunătăți condițiile de trai, de a crește calitatea mediului și a climatului social și de a întări economia locală.“

Ordinul MDRAP nr. 233/2016 privind normele de aplicare a legii 350/2001:

(1) Conform prevederilor art. 46 alin. (3) lit. g) din Lege, în Planul urbanistic general se vor insera prevederi cu privire la delimitarea zonelor, în care se preconizează operațiuni de regenerare urbană.

Se vor stabili limitele cadastrale , pentru zone omogene, ce necesită elaborarea unor proiecte de regenerare integrate , aflate în una din următoarele situații:zone centrale; istorice; construite protejate; mari ansambluri de locuit; locuite de comunități defavorizate, inclusiv așezări informale de reconversie funcțională (situri industriale/ militare dezafectate sau cu infrastructuri majore dezafectate).

România s-a alăturat unei inițiative a statelor membre ale Grupului de la Vișegrad (Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria) de colaborare în domeniul planificării teritoriale. Din 2008, a fost manifestată dorința acestor state de a coopera și cu România și Bulgaria. În 2010, a fost semnată o declarație comună a miniștrilor responsabili cu dezvoltarea regională, prin care aceștia s-au angajat să continue cooperarea în domeniul amenajării teritoriului, urmând ca în procesul de coordonare a documentelor naționale de dezvoltare teritorialâ să ia în considerare rezultatele activității desfășurate în cadrul V4+2.

Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României – Orizonturi 2013-2020-2030 (SNDD) este un document de referință pentru România și pentru demersul actual de elaborare a SDTR. Acesta a fost un proiect comun al Guvernului României, prin Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile (MMDD) și al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), prin Centrul Național pentru Dezvoltare Durabilă, aprobat prin Hotarârea de Guvern Nr. 1216 din 4 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr.737 din 31 octombrie 2007. Documentul a fost prezentat, spre aprobare, Comisiei Europene în iunie 2009.

Referitor la planificarea spațială, SDD prevede:

– Limitarea prin lege a expansiunii spațiului intravilan al localităților urbane pentru o perioadă de 10 ani în favoarea restructurării (reciclării) terenurilor intravilane existente pentru noile investiții;

– Asigurarea în totalitate a terenurilor pentru construcții noi prin reciclarea terenurilor intravilane și extravilane desemnate prin planurile strategice sau restructurarea terenurilor subutilizate sau părăsite și limitarea expansiunii zonelor urbanizate.

2.8.3 Exemple din alte țări

7.1 Marea Britanie – Parcul Olimpic Londra

Proiectul de reconversie a Parcului Olimpic din Londra, este, la ora actuală ,cel mai complex sit de regenerare urbană din Europa. Pe lângă bazele sportive pe care s-au desfășurat întrecerile olimpice și paralimpice din 2012, parcul care are 230 de hectare este și un loc de distracții și evenimente culturale, în mijlocul unui orășel de mii de apartamente noi.

Fig 56 –Propunere Parc Olimpic, sursă london-attractions.info, hellouk.org

La 6 iulie 2005, Comitetul Internațional Olimpic a ales Londra drept gazda Jocurilor Olimpice și a Jocurilor Paralimpice în 2012. Deși multe locații din și în jurul Londrei vor fi folosite pentru Jocurile Olimpice, locația principală a evenimentului va fi noul Parc Olimpic de 500 hectare din Valea Lea inferioară din estul Londrei.

Valea Lea inferioară, a găzduit una dintre cele mai defavorizate comunități din țară și este considerată cea mai mare oportunitate de regenerare din Londra. Rata șomajului era ridicată, iar nivelul de sănătate publică este scăzut, iar acest mediu de degradare cu o istorie industrială , suferea de o lipsă de infrastructură.

Fig 57 –Propunere Parc Olimpic sursă https://www.google.ro/searchq=parcul+olimpic+londra&tbm=isch&source

Parcul Olimpic a fost proiectat de EDAW Consortium în colaborare cu Arup și WS Atkins, ulterior fiind preluat de LDA Design împreună cu Hargreaves Associates și are urmatoarele componente:

-Stadionul Olimpic, are o capacitate de 80.000 de spectatori, este înconjurat de un râu, iar oamenii vor putea intra în arenă traversând niște poduri. Stadionul este construit folosind 75% mai puțin oțel decât alte structuri similare;

-Velodromul, are o capacitate de 6.000 de spectatori și este situat în nordul parcului Olimpic;

-Circuitul BMX, se află lângă Velodrom;

-Arena pentru polo, se află lângă Stadionul Olimpic și Centrul Acvatic și are o piscină pentru încălzire și una pentru competiții;

– Bazine pentru înot. Clădirea are formă de val, este o aluzie clară la sporturile care se vor desfășura aici;

-Arena de handbal are o capacitate de 7.000 de spectatori și este construită pe o suprafață de 3.000 de metri pătrați;

-Cele două arene de hochei au o capacitate de 16.000 de oameni;

-Arena de baschet este una dintre cele mai îndrăznețe clădiri construite pentru JO. Este cea mai mare arenă temporară din lume, cu 12.000 de locuri.

Fig 58 -Parc Olimpic, 2011, sursă personală Fig 59 -Parc Olimpic, 2011, sursă personală

Pentru a asigura terenul necesar construirii complexului, a fost necesară demolarea a cca. 450 de apartamente de asociere a locuințelor și Centrul creștin internațional Kingsway (cea mai mare biserică din Marea Britanie), 300 de întreprinderi au fost relocate și peste 140 de locuri de agrement au fost demolate. Peste 30 de clădiri, în majoritate foste fabrici și depozite, au fost demolate, iar 97% din materialul rezultat a fost recuperat și folosit la construcția Parcului Olimpic

Unul ,dintre elementele cheie , din oferta Londrei, a fost angajarea unei investiții uriașe în transport, care a condus la construirea a aproximativ 50 de stații, trei linii feroviare și extinderea a altor trei linii. La data desemnării, ca gazdă a Jocurilor Olimpice, 81% din terenul din Parcul Olimpic era deja sub control public. Agenția de Dezvoltare de la Londra (LDA, agenția primarului pentru afaceri și ocuparea forței de muncă) a negociat cu întreprinderile relocate oferind acorduri voluntare numite -Procesul de achiziție obligatorie (CPO). În cadrul acestui proces CPO, LDA au plătit valoarea de piață pentru toate terenurile achiziționate.

Fonduri alocate :-Organizarea jocurilor: 1,5 miliarde de lire sterline ; Stadionul olimpic: 560 de milioane de lire ; Satul și parcul sportiv: 650 de milioane de lire sterline; Securitate: 200 de milioane de lire; Redescoperirea: 800 milioane de lire sterline ; Infrastructura de transport (deja planificată): 7 miliarde de lire sterline.

Proveniența fondurilor: Loteria: 1,5 miliarde de lire sterline; TV și marketing: 560 milioane de lire ;Sponsori și furnizori oficiali: 450 milioane de lire; Venituri bilete: 300 milioane de lire; Licențiere: 60 de milioane de lire sterline; Agenția de Dezvoltare a Londrei: 250 milioane de lire ; Taxa de impozitare a Consiliului: 625 de milioane de lire sterline întreaga zonă de est a Londrei care a presupus schimbări majore la nivelul rețelei de transport și de infrastructură. De asemenea, am construit o stație de decontaminare a solului în care am tratat peste 1 milion de metri cubi de pământ. (https://www.green-report.ro/london-olympic-park-exemplu-de-regenerare-urbana/)

Doar 10.000 de tone de oțel au fost folosite la construcția stadionului, cu mult mai puțin decât în cazul altor proiecte asemănătoare. De exemplu, pentru Stadionul Olimpic din Beijing au fost folosite 110.000 de tone de oțel, 300.000 de plante au fost aduse în zonele mlăstinoase ale Parcului Olimpic. De asemenea, bazele sportive consumă cu 40% mai puțină apă decât în mod normal prin inițiative precum folosirea apei de ploaie strânse pe acoperiș pentru curățarea toaletelor.

Peste 50% din materialele de construcție rămase și deșeurile strânse au fost transportate cu trenuri și șalupe pentru a reduce semnificativ emisiile de dioxid de carbon rezultate din transportul cu mașina.

După încheierea Jocurilor, parcul a fost transformat și va găzdui cinci locații sportive, Arcelor Mittal Orbit (turn de observație înalt de 115 metri), precum și spații deschise pentru organizarea de evenimente. De asemenea, vor fi aproximativ 11.000 de locuințe, trei școli, nouă creșe, trei centre medicale, 12 centre comunitare și 29 de locuri de joacă.

Fig.60 -Parc Olimpic, 2018, sursă personală Fig 61 -Parc Olimpic, 2018, sursă personală

În anul 2013, satul olimpic a fost vândut pentru 557 milioane de lire sterline (634 milioane de euro) unui consorțiu din care face parte și Qatari Diar, filiala fondurilor suverane de investiții din Qatar. Conform Olympic Delivery Authority, Qatari Diar și grupul imobiliar britanic Delancey au obținut drepturile de cumpărare și de gestionare pe termen lung a Satului Olimpic. Contractul include și drepturile pentru șase terenuri adiacente, pe care s-ar putea construi încă 2.000 de locuințe. Delancey și Qatari Diar vor prelua 1.439 din cele 2.818 case din Satul Olimpic. Asociația londoneză se va ocupa de procesul de închiriere a apartamentelor destinate familiilor cu venit mic, iar Qatari Diar va închiria restul spațiilor la valoarea de pe piața imobiliară.

7.2. S.U.A.-Metrotech Center Brooklyn

Metropolitan Technology Center – a demonstrat, că parteneriatul public-privat, este esențial pentru orice proiect la scară largă, este "reînnoirea urbană" în viziune modernă.

Institutul a fost fondat ca o școală de inginerie acum 140 de ani. A crescut foarte mult în 1973, când a absolvit Școala de Inginerie și Știință a Universității din New York. Are campusuri în Farmingdale, LI și White Plains, precum și în Brooklyn.

MetroTech a fost format în 1992,în cooperare cu un important dezvoltator național, Forest City Enterprises din Cleveland, transformând un dreptunghi de 16 hectare într-o zonă pietonală (limitată de Jay Street, Johnson Street, Flatbush Avenue și Myrtle Avenue), având ca și scop construi un centru de birouri și universitar combinat cunoscut sub numele de Metrotech. Autoritățiile locale, prin intermediul Corporației pentru Dezvoltare Publică, a întocmit un studiu de impact asupra mediului și a instituit procesul, formal de evaluare a utilizării terenurilor. În cele din urmă, au fost achiziționate și demolate circa 50 de proprietăți pentru ca Metrotech să fie construit complet . Dezvoltatorul a achiziționat prin negociere o parte din terenuri, chiar înainte ca Corporația de Dezvoltare Publică să fie obligată să pună la dispoziție terenurile din situri demolate.

Existau aproximativ 40 de proprietăți pe situl Metrotech , care conțineau 114 unități de locuit, cu 220 de locuitori și 57 de întreprinderi, cu 390 de locuri de muncă.

Fig 62 –Plan MetroTech, Brooklyn, sursă http://wirednewyork.com/metrotech_center.htm

Pentru Politehnică, acordul a reprezentat un alt avantaj de-a lungul unui curs stabilit pe cinci ani, când școala a decis să răspundă nevoilor de expansiune ale campusului său din Brooklyn în propriul cartier, în loc să părăsească orașul în întregime.

Fig 63- JP Morgan Chase, sursă https://therealdeal.com/2016/12/08/chase-puts-giant-metrotech-retail-block-on-the-market

La început, institutul intenționa să achiziționeze proprietățile din apropiere pentru propriile nevoi. Ideea dezvoltării unui centru de birouri în jurul campusului și promovarea unei relații reciproc avantajoase între studenți și facultate, pe de o parte, și utilizatorii de birouri de înaltă tehnologie, pe de altă parte, au venit mai târziu.

Componenta academică a Metrotech este o bibliotecă de 80.000 de metri pătrați și o clădire mixtă cu o suprafață de 300.000 de metri pătrați, aproximativ o treime din ea pentru formarea în domeniul telecomunicațiilor și un centru de cercetare, iar restul pentru utilizarea corporativă. O secție din Myrtle Street a fostn închisă și transformată într-un mall peisagistic legat de unele clădiri de birouri.

.

Fig 64- Campus Improvements, sursă http://archive.poly.edu/_email_assets/ct-update-sep2011

Componenta de birou constă, în cele din urmă, în 1,7 milioane de metri pătrați. Din total, 500.000 de metri pătrați urmează să fie dezvoltate împreună cu segmentul academic într-o primă fază care urmează să fie finalizate. nu mai târziu de doi ani de la aprobarea finală a Consiliului de estimare a acordului de utilizare a terenului. Un chiriaș va fi Brooklyn Union Gas, într-o clădire nouă de birouri. Aceste centre de birouri au făcut, de asemenea, eforturi mari pentru a atrage departamentele de back-office ale băncilor, case de brokeraj și alte instituții financiare.

Fig 65- Chase Building. Part of MetroTech Center in Brooklyn, NY, sursă https://bernsteinassociates.photoshelter.com/image

Compania de gaze din Brooklyn Union, în afară de ocuparea a aproximativ 350.000 de metri pătrați într-o clădire nouă, va furniza Metrotech cu energie produsă la o nouă instalație de cogenerare cu gaz, care urmează să fie construită pe amplasament.

În Forest City Enterprises, Institutul Politehnic a găsit un dezvoltator cu experiență în construirea centrelor de birouri din centrul orașului. Dezvoltatorul a adus firma Haines Lundberg & Waehler ca arhitect și planificator. Haines Lundberg colaborează cu Prentice & Chan, Olhausen, managerul general al Metrotech. Bruce Ratner este reprezentantul Forest Cities din New York.

Centrul Metrotech este campusul pentru Politehnică, clădirile au o înălțime de la 15 până la maximum 25 de etaje, iar limitele sitului sunt Jay Street, Tillary Street, extensia Flatbush Avenue și strada Willoughby.

Reînnoirea urbană tradițională a implicat achiziționarea publică și decontarea terenurilor și relocarea chiriașilor înainte de a exista vreun angajament demonstrat de a utiliza terenul curățat. Închiderea a fost urmată de dezvoltarea privată a siturilor prin licitație publică. Metoda a fost posibilă, deoarece banii federali erau disponibili pentru aceasta. În noua metodă, fără banii federali "în avans", asistența guvernamentală intră în imagine cu un pachet de subvenții numai după ce se demonstrează interesul chiriașului.

Din 2000 până în 2016, complexul MetroTech a generat investiții noi de peste 1 miliard de dolari, reprezentând peste cinci milioane de metri pătrați de spațiu nou. În 2017, Universitatea din New York a anunțat că va investi peste 500 de milioane de dolari în Campusul său din Brooklyn, care include în principal Școala de Inginerie Tandon a NYU și Centrul pentru Științe Urbane și Progres.

7.3 Paris- Rive Gauche

Parisul și-a dezvoltat intervențiile urbane într-o perspectivă clară regională și metropolitană a restructurării economice care prioritizează sectorul serviciilor internaționale. Politicile tradiționale și vechi – consacrate în ZAC (Zones d'Amenagement Concerte) – constituie punctul de plecare legal ,pentru proiectele de locuințe urbane și sociale, așa cum se întâmplă în întreaga Franță. Excepții la această regulă sunt structurile de implementare aplicate pentru reamenajarea parcurilor Rive Gauche, Parc Citroën, Bercy și fostului spațiu de producție Renault. În cazul Rive Gauche, o consultare directă cu comunitatea locală a avut ca rezultat furnizarea unui număr corespunzător de unități de locuit la prețuri accesibile și încorporarea unei mori industriale, veche, ca sediu al acestei mobilizări industriale.

Fig 66- Rive Gauche, Paris, sursă https://www.google.ro/search?q=rive+gauche++urban+reg

Zona denumita “Rive Gauche”, cu o suprafațăde 130 ha, este situată în partea de est a Parisului, se întinde pe o distanta de 2,7 km de-a lungul râului Sena, de la Gara Austerlitz pâna la Bulevardul Général Jean-Simon,de la "Jardin des Plantes" pâna la șoseaua de centură a orașul. Proiectul se concentrează în jurul a 3 centre de interes: Gara Austerlitz, Biblioteca Naționala a Franței și Universitatea Denis Diderot, în jurul căreia sunt construite noi cartiere, ce oferă toate condițiile unei vieți de zi cu zi. Proiectul integrat de regenerare, elaborat în 1991, de Departamentul de Urbanism a prevăzut atât zone rezidențiale, destinate locuirii,cât și clădiri de birouri și servicii, spații comerțiale, școli, universitați si clădiri destinate activitaților culturale și de agrement.

Fig 67- Rive Gauche, Paris, sursă https://alchetron.com/Paris-Rive-Gauche

Fig 68- Rive Gauche, Paris, sursă https://www.google.ro/search?q=rive+gauche++urban+reg

Aceasta era o zonă cu facilități industriale aflată în declin, dar în urma regenerării, acest cartier gazduiește 15.0000 de locuitori, 30.000 de studenți și profesori și asigură loc de muncă pentru 50.000 de angajați.

Începând cu planificarea inițială din anii 1980 și numită Paris Rive Gauche în anul 1996, proiectul include un amestec de locuințe, campusuri universitare, birouri și facilități, toate acestea ajungând să se realizeze în urma unei consultări între primărie și grupuri de cetățeni, lobby-uri (inclusiv un puternic grup pro-mediu), designeri, dezvoltatori, finanțatori, ingineri și zeci de arhitecți noi și cunoscuți.

Având, un cost estimat de 3,2 miliarde de euro, el este supravegheat de La Semapa, societate compusă din 19 organizații diferite. Acestea sunt conduse de Serge Blisko, primarul local, care în 2001 a încercat să se asigure că noua dezvoltare va fi compusă din clădiri rezidențiale, comerciale și publice, precum și comerciale.

Jumătate de locuințe sunt destinate locuitorilor cu venituri mai mici, fiind proiectate 700.000 de metri pătrați de spații de birouri și 10 hectare de parcuri și grădini. Universitatea din Jussieu a fost parțial restructurată pentru a forma o nouă instituție numită Paris 7-Denis Diderot iar Școala de Arhitectură din Val-de-Seine ocupă în prezent o clădire a unei fabrici renovate.

Fig 69- Rive Gauche, Paris, sursă https://www.google.ro/search?q=Rive+Gauche+paris+foto

Arhitectul Brendan MacFarlane de la Jakob și MacFarlane, născut în Noua Zeelandă, care a câștigat competiția pentru reamenajarea unui vechi depozit de docking de la începutul secolului.Clădirea , care are o structură externă și o terasă pe acoperiș amenajată, va găzdui cafenele, magazine, spațiu expozițional pentru design contemporan și Institutul de modă francez. Scopul, spune MacFarlane, a fost acela de a crea "o poartă pentru al 13-lea district". Alte repere noi din cartier includ Piscine Josephine Baker, o piscină plutitoare, care este andocata de-a lungul râului spre est, iar dincolo de ea se află Passerrelle Simone de Beauvoir, un pod pietonal elegant, compus din două elemente curbate, care leagă Parcul de Bercy de complexul cinematografic popular MK2 și Bibliothèque Naționale de France. Ceamai mare parte a terenului în curs de dezvoltare a fost depozitul feroviar deținut de SNCF și, deși unele întreprinderi au ocupat acest loc, inclusiv moulins (fabrici de făină industriale precum Grand Moulins de Paris și Halle aux Farins) și frigo (depozite frigorifice) au fost re-localizate în afara orașului. Acele linii de cale ferată mari care se află încă în uz vor fi acoperite cu structuri înălțate, amenajate, structuri urbanistic amenajate si împodobite cu poduri pietonale.

Fig 70- Paris Rive Gauche 1970, Fig 71 – Paris Rive Gauche 1995,

sursă http://caminarbcn12-13t. sursă http://caminarbcn12-13t.

blogspot.ro/2013/01/22-paris-rive-gauche.html blogspot.ro/2013/01/22-paris-rive- gauche.html

7.4 Spania – Muzeul Guggenheim

Orașul Bilbao, situat în nordul Spaniei, a câștigat recunoașterea internațională după construirea Muzeului Guggenheim, un exemplu magnific de arhitectură contemporană și inovatoare a secolului al XX- lea.

Înainte de construirea acestui proiect iconic, orașul a suferit din cauza unor probleme socio-politice, inclusiv șomajul ridicat, închiderea industriei siderurgice și a șantierelor navale de-a lungul râului, urmat de un șomaj ridicat, migrația populației spre alte orașe, combinat cu atmosfera de teroare, generată de conflictul armat cu gruparea separatistă bască ETA , au afectat investițiile în oraș. Mulți investitori au lichidat afacerile și s-au îndreptat spre alte zone. În urma lor orașul moștenea o mulțime de situri brownfield care aveau nevoie urgentă de regenerare urbană, precum și un râu foarte contaminat care împărțea orașul în două părți: stânga (populația săracă, cu o rată ridicată a șomajului ) și dreapta (populație cu venituri ridicate).

Pentru a regenera zona, a fost necesară demolarea infrastructurii industriale existente pentru a atrage noi tipuri de economii și investiții. Această abordare radicală este dublă, deoarece, pe de o parte, este "o poziție drastică chiar și iconoclastică în ceea ce privește atitudinea conservatoare de a păstra orice vestigii din trecutul industrial (Leira, 1994) care permite Bilbao să se nască din cenușă ca un Ave Phoenix și rescrierea istoriei urbane; dar, pe de altă parte, patrimoniul industrial a fost distrus pentru a permite construcția de noi clădiri în aceste locații (fără a mai aminti arhitectura care reprezenta industria oțelului și a construcțiilor navale de-a lungul râului). Acest efect, cunoscut acum sub numele de "efect Bilbao", a devenit o poveste de succes imediat, cu fiecare oraș din întreaga lume care dorește să reproducă acest tip de intervenție în siturile industriale. Strategia orașului a fost să pună în aplicare intervenții urbane la scară largă, cu arhitecți renumiți și clădiri iconice, în timp ce demolarea patrimoniului industrial existent care a rămas pe aceste situri a devenit o prioritate. (Alona Martinez-Perez Bitacora Urbano Territorial, Volumen 1, Número 24, p. 114-119, 2014)

Fig 72- Muzeul Guggenheim, Bilbao, sursă https://www.ourboox.com/books/the-bilbao-guggenheim-museum/

În decembrie 1992, guvernul bascilor și administrația centrală au ajuns la un acord pentru crearea unei societăți de dezvoltare pentru regenerarea metropolitanei Bilbao, respectiv agenția Bilbao Ria 2000 care avea ca deziderat de a gestiona revitalizarea pe scară largă a terenurilor abandonate ocupate anterior de porturi și industrie sau de infrastructura de transport învechită. Agenția este o societate pe acțiuni, în care instituțiile locale și regionale și guvernul central au fiecare o cotă de 50%. Primarul orașului este președintele companiei, în timp ce vicepreședintele său este secretarul de stat pentru infrastructuri și planificare al Ministerului Dezvoltării. Partenerii alocă teren pentru companie care urmează să fie redezvoltată. Compania este o organizație nonprofit (NPO) și orice câștiguri financiare sunt reinvestite în zonele însele sau în alte activități de urbanism". (Holm, Lorens și Martinez-Perez Alona (2008) "Grupul de lucru al Institutului Geddes pentru orașele și regiunile lor numărul 1", Dundee, Institutul Geddes Universitatea din Dundee)

Procesul a început cu un concurs pentru un nou Muzeu Guggenheim de pe malurile râului Nervion, câștigat de arhitectul canadian Frank Ghery, care a pus de fapt orașul Bilbao pe hartă și a creat conceptul de "Bilbao Effect". Ca parte a acestui proces, "siturile cheie de-a lungul malurilor râurilor au fost identificate ca zone de oportunitate. Regenerarea a început în octombrie 1993 și a ținut până în octombrie 1997 și a fost realizată de Bilbao Ria 2000 .

Datorită complexității, la proiectare s-a folosit un software conceput pentru industria aerospațială, iar pentru exteriorul clădirii s-au folosit aproximativ 33 000 de foi extrem de subțiri de titan, care are capacitatea de a căpăta diferite nuanțe în funcție de condițiile meteorologice și de luminozitate.

Muzeul a fost amplasat pe locul Abandoibarra în centrul orașului și a reprezentat, începutul regenerării economice și dezvoltarea industriilor turistice prin cultură , o nouă abordare a regenerării urbane bazată pe acest concept de utilizare a unei icoane (muzeu) pentru a vinde noul Bilbao.

Construit din calcar, sticlă și titan, muzeul păstrează sursa originală de inspirație a lui Gehry, fiind comparat cu un ‘buchet’ din cozi de pește. Pe lângă arhitectura spectaculoasă, Muzeul Guggenhein impresionează mult mai mult prin impactul pe care l-a avut asupra orașului Bilbao – de la post-industrial, tern, plictisitor, la un adevărat centru cultural vibrant și de amploare. Este de remarcat cum alte orașe asemănătoare își doresc cu ardoare o clădire culturală impresionantă, pentru a obține ceea ce acum se numește ‘efectul Bilbao’.

Fig 73- Muzeul Guggenheim, Bilbao, sursă https://www.spatiulconstruit.ro/…/cladiri-care-au-schimbat-lumea-muzeul-guggenheim

Acest proiect urban amplu nu numai că a regenerat o zonă a orașului care a fost lăsată, abandonată, dar a devenit și un fenomen pe care alte orașe de dimensiuni similare doreau să îl copieze, în special ideea de a folosi o icoană pentru a pune orașul pe hartă. Procesul de regenerare de pe situl Abandoibarra din Bilbao a fost finalizat împreună cu o serie de alte intervenții mari în jurul râului, turnurile Isozaki, podul Calatrava, noul palat Euskalduna de Federico Soriano, mall-ul Zubiarte de Robert Stern, arhitecții Rafael Moneo și Alvaro Siza și cel mai înalt zgârie-nori din oraș, Turnul Iberdrola de Cesar Pelli. Unele dintre clădirile iconice sunt mai integrate în oraș decât altele; cu toate acestea, ceea ce este clar în Bilbao este că intervențiile de infrastructură, de curățare a râului, îmbunătățirea infrastructurii de transport din oraș și abordarea inovatoare adoptată de agenția de regenerare Bilbao Ria 2000, face ca proiectele iconice să colaboreze în diferite zone industriale. Clădirile singure nu ar funcționa doar în mediul urban fără celelalte elemente urbane (râul, conexiunile și îmbunătățirile din domeniul public).

Restructurarea urbană a acestei zone din Bilbao a însemnat o creștere a valorii imobiliare și a terenului. Muzeul a fost o afacere costisitoare, dar valoarea investiției a fost recuperată în primii șapte ani de la inaugurare, orașul a primit o medie de peste 779.028 de șederi peste noapte, a stabilizat un număr de 4400 de locuri de muncă deja existente în oraș și a generat peste 1000 de locuri de muncă noi cu program complet a creat 907 noi locuri de muncă și aduce 39,9 milioane de dolari anual pentru trezoreria bască.

Rotunda, ridicându-se la 138 de picioare deasupra nivelului stradal, este înfășurată cu curbe voluptoase din oțel îmbrăcat în panouri de titan. Plăcile metalice se fixează mai sus spre centrul rotundului, la fel ca frunzele unei anghinare cu vârfuri tăiate.

Un cartuș de metal și sticlă iese într-o ușoară înclinare din partea de sus a acestei flori de oțel.

Fig 74- Muzeul Guggenheim, Bilbao, sursă https://pixabay.com/en/guggenheim-museum-bilbao-1027080/

O scară mare în spate – în formă de pâlnie, coboară în loc să se ridice – te revarsă în clădire, ducându-te în marea surpriză spațială a atriumului muzeului.

La ieșirea de pe malul râului un baldachin metalic, susținut de o singură coloană subțire, pare să crească în briză la 92 de metri deasupra solului, iar spre dreapta, un pod de oraș, se strecoară de-a lungul unui colț al clădirii, iar șoseaua se fortifică în două treceri, în timp ce face contact, iar pe latura exterioară a podului, clădirea se aprinde într-o pereche de turnuri de oțel, arcurile lor eclozând, în formă verticală, furculița din drum.

Turnurile sunt placate doar pe trei laturi, dezvăluind cadrul metalic din interior; ele permit muzeului să fie văzut de-a lungul râului și de la centrul orașulu și sunt simboluri emblematice ale intenției lui Gehry care a folosit forme tridimensionale pentru a-și înfășura brațele în jurul unui oraș și de a se uni cu infrastructura urbană.

7.5 SIDNEY -Darling Quarter Sydney

Darling Harbour este numit după generalul-locotenent Ralph Darling, care a fost guvernatorul New South Wales între 1825 – 1831. Zona a fost inițial cunoscută sub numele de Long Cove, dar a fost denumită în general Cockle Bay până în 1826, când guvernatorul Darling l-a redenumit după el însuși. A fost inițial parte a portului comercial din Sydney, inclusiv portul Darling Harbour Railway Yard.

Fig 75- Darling Quarter Sydney, sursă https://www.google.ro/search?q=Darling+Square,+Sydney,urban+regeneration

O mare parte din teren a constituit locul central al căilor ferate NSW și a centrului de consolidare a transportului de marfă. Ancheta privind industria NSW, inclusiv concurența feroviară / rutieră (1978-80), în cadrul demersului comisarului Gavan McDonell, a constatat că acest centru este ineficient, ar trebui mutat și terenul folosit în alte scopuri publice. Aceste recomandări au fost luate în considerare și până la sfârșitul anilor 1980, când zona a devenit în mare măsură degradată, a fost redezvoltată ca o incintă pietonală și turistică.

Fig 76- Darling Quarter Sydney, sursă http://www.skyscrapercity.com

Darling Quarter face parte dintr-un proiect integrat de regenerare urbană, planurile pentru situl de 18 hectare, includ clădiri cu destinație economică, complexe rezidențiale și spații destinate publicului.

Parcela Darling Quarter este un proiect major de 1.5 hectare, care a transformat domeniul public al Darling Harbour într-una dintre cele mai vizitate destinații din Australia. Noua secție de utilizare mixtă de 500 de milioane de dolari integrează Commonwealth Bank Place, două clădiri comerciale de dimensiuni 6 stele, construite în stil campus. Domeniul public include conexiuni noi pentru pietoni, o terasă de retail cu o suprafață de 3000 de metri pătrați, cu cafenele, restaurante și baruri noi, zone comunitare generoase, un teatru pentru copii de 300 de locuri și un loc de joacă inovator. Spectaculosul teren de joacă de 4.000 de metri pătrați este una dintre cele mai mari locații de joacă iluminate din țară și un atractiv regional pentru oraș. Locul de joacă constituie, de asemenea, una dintre cele mai mari zone de joacă din Australia pentru a integra jocul interactiv de apă într-un mediu urban amenajat.

Acest proiect a determinat o schimbare în gândire, cu privire la importanța domeniului public în revitalizarea zonei de vest a CBD din Sydney. Darling Quarter a stabilit un nou punct de referință pentru domeniul public și arhitectură comercială din Sydney. Au fost depuse eforturi semnificative pentru integrarea acestui nou proiect în incinta deja existentă, așa că se consideră drept o extindere a domeniului public existent. Darling Quarter exemplifică excelența designului și inițiativele de design durabile pentru a crea un spațiu public incluziv, gratuit, activat de comunitate zi și noapte.

Zona centrală, "Globe Street", s-a constituit într-un centru de afaceri care concentrează spații de birouri, sedii de firme, instituții bancare, autoritățile urmărind ca această zonă să devină centrul Australiei și Asia Pacificului pentru comerțul corporativ (similar zonei Wall Street din New York ).

Site-ul Centrului de Convenții și Expoziții din Sydney este înlocuit de noul InterNațional Convention Center Sydney (ICC Sydney), este dezvoltat de un consorțiu format din AEG Ogden, Lend Lease, Capella Capital și furnizor de servicii spotless, cu AEG Ogden jucând rolul de operator de locații și include o expoziție de 40.000 de metri pătrați.

Este integrat într-o viziune de viitor vizând regenerarea zonei portuare alături de proiecte ca Darling Live, Harbourside,Barangaroo.

Fig 77- The Darling Exchange, by Kengo Kuma Architects – the new home of Haymarket Library, sursă https://www.broadsheet.com.au/sydney/city-file/article/library-future-coming-darling-square

Darling Quarter reprezintă un nou punct de referință, atât pentru domeniul public al Sydney, cât și pentru arhitectura comercială. Proiectul exemplifică excelența designului, conducând inițiative de proiectare durabilă pentru a crea un spațiu public, gratuit, deschis, activat de comunitate zi și noapte,designul lui Darling Square presupunând o adevarata integrare a designului urban cu arhitectura și peisajul.

Noul spațiu urban este destinat consumului sau activităților de petrecere a timpului liber. Orașul, la fel de dinamic și spectaculos, reflectă nu numai valori particulare, ci și interese particulare. Valorile și interesele sunt legate în mod inevitabil, noile valori civice le reflectă pe cele ale elitelor locale care influențează procesul de reabilitare urbană și de planificare. După cum au observat Mommaas și Vander Poel (1989), "politica locală a căutat din ce în ce mai mult să stimuleze amestecul de întreprinderi economice, culturale și de agrement, încercând în acest fel să atragă noua elită economică a orașului". Cu toate acestea, concentrându-se asupra unui set de interese economice și sociale, alte interese comunitare, în special cele ale locuitorilor tradiționali din orașul cu statut socio-economic inferior, sunt neglijate din ce în ce mai mult.” (Braham, P., Henry, I., Mommaas, H. și van der Poel, H. (1989)

6.3. Exemple-proiecte realizate în România

Prima regenere a unei platforme industriale din București s-a făcut la fosta fabrică Electronica din Pipera, care a devenit complexul de birouri Iride, ce dispune la acest moment de o suprafață închiriabilă de birouri de 92.855 mp. Iride este primul proiect de regenerare, început în anii 2000 și care va continua să se extindă încă 20 de ani de acum încolo, până la o suprafață de 200.000 mp.

O poveste asemănătoare prezintă si cea a dezvoltării fabricii FEA, de echipamente pentru automatizări, devenită acum un complex mixt, comercial si birouri, format din Promenada Mall si Sky Tower, cel mai înalt turn de birouri din România.

Sursa- https://office.immofinanz.com/ro/romania/bucuresti/birou-imobiliare/iride-business-park/ID101

6.3.1 Coresi –Brașov (Tractorul)

Dezvoltat pe fosta platformă industrială Tractorul din Brașov, Coresi Business Park, este cel mai mare proiect de regenerare urbană din România, prin care se revitalizează circa 8% din suprafața utilă a orașului Brașov. Este un important centru de birouri ( 40.000 mp), cuprinde 10 clădiri moderne de birouri, noi, cu regim mic de înălțime (P+3E/4E) și trei clădiri noi – L1, N1 si N2 – în curs de finalizare. Masterplanul Coresi Business Park cuprinde 100.000 mp construiți de birouri, suprafață ce va fi atinsă în următorii 8-10 ani.

Înființată în 1925 ,ca fabrică de avioane, fosta platformă industrială a produs câteva dintre cele mai cunoscute avioane de luptă. După 1990, Tractorul a intrat, la fel ca toată industria românească,într-un proces de destructurare, decapitalizare, cu o destinație ireversibilă spre faliment.

Fig 40-Uzina Tractorul, sursă https://arhiva.uniuneaarhitectilor.ro/a-568/uzina-tractorul-fatada-principala

În 2007 a intrat în proces de lichidare, fiind cumpărat, de către societatea imobiliară Flavus Invest, din București, deținută de fondul britanic de investiții Centerra Capital Partner.Cumpărătorul viza derularea unui proiect de regenerare urbană pentru întreaga zonă, cu o suprafață de 124 de hectare, ce cuprindea birouri, locuințe și spații comerciale. Conceptul Coresi Business Park presupune un mix echilibrat de spații industriale transformate în spații de birouri clasa A, neconvenționale, contemporane, dar și clădiri noi. Datorită crizei, costul derulării proiectului a crescut, dar valoarea investiției făcute în cumpărarea uzinei a scăzut

Fig 41-Uzina Tractorul, sursă http://www.bizbrasov.ro/2012/10/29/fotogalerie-vezi-cum-arata-halele-tractorul-după-modernizare-si-in-ce-hal-erau-inainte/

Fig 42-Uzina Tractorul, sursă https://www.pinterest.com/pin

Cu o suprafață de 124 de hectare, terenul care cuprindea doar ruine, hale dezafectate, buncăre și mult moloz, a intrat în atenția firmei Immochan, care a achiziționat 100 de hectare în vederea dezvoltării unui proiect integrat de regenerare urbană, respectiv dezvoltarea unei zone comercial- rezidențiale.

În anul 2015, a fost realizat Coresi Shopping Resort, un centru comercial în suprafață de 24 hectare, care include un centru de distracții indoor și o zonă de cinema, cu o suprafață de 3.200 metri pătrați pentru opt săli digitale, o galerie comercială de 32.000 metri pătrați și 2.400 de locuri de parcare. Investiția pentru Coresi Shopping Resort este estimată la 60 de milioane de euro și rezerva un spațiu de mai bine de 2 hectare pentru petrecerea timpului liber, un cinema cu 8 săli, 20 de restaurante și cafenele, și o mulțime de magazine pentru toate gusturile.( http://www.mediafax.ro/economic/centrul-comercial-coresi-deschis-la-brasov-cum-arata-ansamblul-comercial-de-60-de-milioane-de-euro-de-pe-fosta-platforma-tractorul-foto).

Fig 45- Propunere Uzina Tractorul, sursă http://www.mediafax.ro/economic/centrul-comercial-coresi-deschis-la-brasov-cum-arata-ansamblul-comercial-de-60-de-milioane-de-euro-de-pe-fosta-platforma-tractorul-foto

În anul 2016, Immochan a început relizarea proiectului privind zona rezidențială, proiect în valoare de 12 milioane euro și dezvoltarea celei de-a doua faze a zonei comerciale, scop în care a continuat operațiunile de creare a infrastructurii și demolarea clădirilor existente.

Fig 43- Propunere Uzina Tractorul, sursă http://www.bzb.ro/stire/brandurile-coresi-shopping-resort-propun-reduceri-de-până-la-70-in-primul-weekend

Coresi Avantgarden

Proiectul rezidențial este un proiect gândit pe termen lung, cu un plan de dezvoltare pentru opt, zece ani. Lucările la prima fază, care cuprinde 13 blocuri cu 570 de apartamente, iar cea de-a doua fază a proiectului, cuprinde nouă blocuri cu 430 de apartamente. Blocurile care se construiesc aici au regim jos de înălțime, majoritatea au 5/6 etaje, iar câteva clădiri au 8 etaje, sunt înconjurate de spații verzi, dar și o zonă cu alei pietonale, ce leagă zona comercială de cel mai mare parc al orașului și oferă oportunități prin care încurajează un stil de viață activ, prin plimbări, alergare, exerciții fizice, ciclism etc.,

Valoarea investiției pentru cele 1.000 de apartamente, investiție care include și toate lucările de infrastructură și edilitare pentru regenerarea urbană a circa 28 de hectare din fosta platformă industrială Tractorul, se ridică la 50 de milioane de euro .

Fig 46- Propunere Uzina Tractorul, sursă http://newsbv.ro/2015/06/02/foto-cum-va-arata-viitorul-cartier-de-blocuri-coresi/

Cea de-a treia fază a proiectului Coresi Avantgarden cuprinde 280 de apartamente dispuse în șase blocuri cu un design inedit. Potențialul de construire pentru fazele patru și cinci este de peste 900 de apartamente.

Fig 47- Propunere Uzina Tractorul, sursă http://english.eurobuildcee.com

6.3.2 Fabrica de Pensule Cluj

Înființată în anul 1926, sub forma unor ateliere, în care se prelucrează păr de porc și de veveriță, aceasta devine în anii 1970, cea mai mare Fabrică de pensule din România. Amplasată în zona industrială a orașului Cluj-Napoca, în vecinătatea altor mari întreprinderi industriale (Clujeana, Unirea, C.U.G.) va urma traseul, previzibil al industriei românești de după 1990, declin, privatizare, faliment.În anul 1996 este privatizată, iar în 2006 intră în faliment.

Fig 48-Imagine Fabrica de Pensule, Cluj, sursă https://cluj.com/locatii/fabrica-de-pensule/

În același an, Mircea Filip, patronul localului Maimuța Plângătoare, cumpără acțiunile de pe piața Rasdaq și ajunge proprietar prin societatea Perom SA. Inițial proprietarul, care administreaza 2.500 de metri pătrați de spațiile de pe Henri Barbusse, a intenționat să dezvolte un proiect imobiliar, dar lipsa resurselor financiare îl determină să renunțe. În 2009, Daria Dumitrescu și Radu Comșa au încheiat un contract de închiriere, pentru 250 mp, cu 2 euro pe metru patrat, pe o perioadă de cinci ani, pentru realizarea unei galerii de artă.

Din 2009, „ Fabrica de Pensule” este ocupată de artiști și începe să „producă” artă, devenind un exemplu de reconversie culturală a unui spațiu post-industrial. (http://www.institute.ro/arhitectură/poveste-cu-multe-etaje-la-fabrica-de-pensule-28.html . Spațiul a fost modernizat (cost 400.000 euro), iar atelierele și sediile au fost date în chirie. Grupului inițial i s-au alăturat ONG-uri, artiști din toate domeniile și din lumea spectacolului, spațiul ocupat fiind de 2.400 metri pătrați.

Chiriașii au înființat o federație, o organizație neguvernamentală și non-profit, care are ca scop susținerea, promovarea , dezvoltarea creației și difuzarea culturii, cu rol de a consolida sectorul cultural.

Federația a reușit să obțină finanțări din fonduri publice – Administrația Fondului Cultural Național și Primăria Municipiului Cluj-Napoca (320.000 de lei), dar și o finanțare privată oferită de ING Bank, în urma concursului Urbaniada. La Fabrica de Pensule sunt patru galerii, două studiouri de teatru și dans, patru organizații culturale și 13 ateliere, în total peste 30 de artiști și manageri culturali.Centrul cultural independent înseamnă o suprafață de 2000 mp, 29 de spații de artă contemporană, 40 de artiști contemporani și ateliere de artiști, 5 galerii de artă contemporană, 10 organizații culturale și două săli de spectacol.

În prima etapă a proiectului, fațada centrului de artă a fost reinventată, iar trei spații sunt regândite pentru comunitatea largă: spațiul de lobby, gradina fluture, grădina comunitară, spațiul de la etajul întâi ,se reconfigurează ca un coworking space funcțional.

Fig 49-Imagine Fabrica de Pensule, Cluj, sursă http://transilvaniareporter.ro/cultura/vhils-la-cluj-fabrica-de-pensule-poarta-amprenta-unuia-dintre-cei-mai-cunoscuti-artisti-din-lume/

A doua etapă a proiectului, atelierul de idei, participanții vor beneficia de un program pilot de formare și dezvoltare – ateliere de lucru, cursuri, sesiuni de mentorat, peer-to-peer learning, întâlniri.

Fig 50-Imagine interioară Fabrica Fig 51-Imagine interioara sursă ro.wikipedia.org/wiki/Fabrica_de_Pensule

6.3.3. Fabrica de bere Ursus Cluj

Înființată în anul 1878, Fabrica de bere din Cluj a fost de-a lungul timpului unul dintre cei mai importanți producători de bere din țară. Între anii 1909 – 1912 s-au construit clădirea principală cu secțiile de fermentare, pivnițele, secțiile de umplere a sticlelor și butoaielor, clădirile secției de mașini și ale celei de fierbere, precum și birouri sau locuințe.

A funcționat sub denumirea „Fabrica de bere Czell”, până în anul 1927,când a fost înființată în Mănăștur, firma „Ursus” Fabrica de Bere SA , care demarează din 1928 producția de bere blondă Ursus și Gloria, o bere neagră din malț dublu.

În 11 iunie 1948, Fabrica de bere URSUS din Cluj și secția ei producătoare de malț din Turda , prin naționalizare, ajung în proprietatea statului, fiind redenumită ca Întreprinderea "Înainte", cu principal domeniu de activitate fabricarea berii. Din 1951, în componența sa intră fabrica de spirt și oțet Clujeanul, fabrica de spirt Gherla și secțiile de malț din Turda și Bistrița, iar în anul 1958, la Cluj începe fabricarea primei beri pasteurizate din România.

În 1992, URSUS a devenit societate comercială pe acțiuni, cu capital integral de stat și propusă pentru privatizare, în urma căreia a fost achiziționată de către BRAU & BRUNNEN GmbH din Dortmund.

În noiembrie 1996 SOUTH AFRICAN BREWERIES LTD a preluat pachetul de acțiuni al SC Ursus SA și astfel, SAB a devenit principalul acționar al SC URSUS SA, precum și cel mai mare producător de bere din România.

În anul 2010, compania Ursus Breweries, filiala locală a SABMiller, a decis închiderea fabricii Ursus de la Cluj, pe motivul că avea costuri mari de operare, ca urmare istoria acestui simbol al Clujului se termină.

Fig 52-Imagine Fabrica Ursus, Cluj, sursă http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/foto-ajunge-moloz-fabrica-bere-ursus-cluj-producea-inca-1878-află-vrea-faca-proprietarul-terenul-

Începând cu 7 iulie 2011, producția de bere s-a reluat la Cluj, prin deschiderea unei mini-facilități de producție, ce va include și un pub și un restaurant, în vechea locație a fabricii de bere, sub denumirea FABRICA DE BERE URSUS. În noul spațiu,cu o capacitate de aproximativ 200 de persoane , se produc specialități de bere Ursus, , iar consumatorii pot asista la procesul de fabricare a berii, în cadrul acestei facilități.

Fig 53-Imagine interioară Fabrica Ursus, Cluj, sursă http://www.clujeni.com/despre/fabrica-de-bere-ursus/

Fig 54 -Imagine interioară Fabrica Ursus, Cluj, sursă http://www.monitorulcj.ro/actualitate/5304-s-a-deschis-fabrica-de-bere-ursus#

Ursus Breweries a obținut și autorizația de demolare a corpurilor interioare ale fostei fabrici de la Cluj, în locul lor va fi construit un ansamblu rezidențial, sub brandul "Platinia".

Fig 55 –Propunere Fabrica Ursus, Cluj, sursă https://clujcapitala.ro/2017/03/stiri-cluj-se-deschide-mall-ul-platinia-cu-supermarket-mega-image-vezi-cand/

Firmele Florisal și Drusal, deținute de omul de afaceri Vasile Pușcaș, au investit 25 de milioane de euro în proiectul Platinia, deșfășurat pe o suprafața construită ce însumează aproximativ 55.000 mp și care cuprinde un centru comercial cu o suprafață de 13.000 de mp și 50 de magazine, dar și 320 de apartamente și o parcare subterană pe două niveluri și un apart hotel care dispune, la rândul său, de 120 de apartamente de lux, amplasate pe 11 niveluri.

2.1. Metodologie de cercetare

Metodele de studiu, folosite în cercetarea de față aparțin atât geografiei, cât și arhitecturii și au presupus utilizarea de metode calitative și cantitative în colectarea datelor, precum și interpretarea calitativă a datelor și informațiilor din teren, folosind analiza comparativă.

Sursele privind datele și informațiile utilizate în cercetare sunt multiple și complexe: recensăminte, anuare statistice, fișele localităților, PUG-urile, diverse legi, documente și rapoarte eliberate de autoritățile locale, regionale și naționale.

Dintre metodele de cercetare utilizate se remarcă: metoda anchetei; raționamente de tip deductiv și inductiv; metoda analizei; analiza spațială a datelor din ArcGIS; analiză calitativă; analiză diacronică (studiază schimbările dintr-un fenomen de-a lungul timpului); metoda comparativă; metoda istorică; observația participativă.

În elaborarea lucrării au fost necesare diverse metode de cercetare care să ajute la descrierea și înțelegerea cât mai bună a fenomenului studiat.Una dintre aceste metode este cea a analizei trecutului istoric al orașului Oradea. Această analiză a fost însoțită de observarea realității concrete pe teren, aceasta având un rol important în elaborarea studiului, întrucât realitatea din teren devine un martor foarte bun al evoluției acestui spațiu ,deoarece oferă informații asupra cauzelor evoluției socio-culturale, economice a arealului.

Tehnicile de evaluare a nevoilor de regenerare se pot grupa pe patru nivele :

-colectarea datelor (recensăminte, sondaje de opinie, anchete statistice, evaluări în sisteme de monitoring, cartări, observații, consultarea materialelor bibliografice etc.);

– prelucrarea informațiilor (metode statistice, modele, tehnici G.I.S.);

– exprimarea și interpretarea rezultatelor finale (prognoze, scenarii, regionalizări, hărți,etc.);

– prelucrarea datelor brute obținute din cercetări totale (recensăminte), cercetări parțiale (anchete, sondaje, inventarieri).

Etape metodologice

În vederea identificării siturilor, titularii de planuri de amenajare a teritoriului și de documentații de urbanism vor urmări următoarele etape:

Etapa 1 – studiu de birou

Studiul de birou, reprezintă prima etapă în identificarea siturilor industriale și se poate baza pe informații provenite din diferite surse ( fotografii , înregistrări video, documente de atestare, smonografii, picturi, ziare,reviste .

Dintre activitățile ce pot fi întreprinse în această etapă subliniem următoarele:

• Studierea geomorfologiei zonei de referință;

• Evoluția utilizării terenurilor;

• Istoricul local;

• Caracteristici demografice;

• Coerența logică a sitului;

Etapa 2 – Constituirea comitetului consultativ

Evaluarea unui sit în scopul determinării valorii acestuia este o activitate ce presupune percepția spațiului, recunoașterea elementelor arhitecturale care dau valoare acelui sit sau legătura cu evoluțiile socio-istorice ale comunității. Comitetul poate fi constituit din reprezentanți ai autorității publice locale, direcții de patrimoniu de la nivel județean, arhitecți, experți muzeografi, membri ai comunității locale.

Dintre activitățile ce pot fi întreprinse de comitetul consultativ menționăm:

• Documentarea și realizarea de studii de specialitate asupra unor elemente care susțin valoarea economică a sitului;

• Delimitarea zonei;

• Formularea de propuneri privind integrarea sitului într-un program de regenerare.

Etapa 3 – studiu de teren al sitului

Această etapă, are în vedere analiza zonei în care este situat situl , prin realizarea unor vizite de teren, unde se încearcă delimitarea cât mai exactă și identificarea elementelor cheie sau caracteristice care nu sunt evidente din studiul de birou , precum și definirea elementelor care conferă valoare sitului ,prin înregistrarea calităților estetice și de percepție a zonei.

Obiectul acestei etape este de a coleta cât mai multe informații, intr-un timp cât mai scurt. Ar trebui să fie suficiente, pentru evaluare, informațiile utilizate privind producția, procesele și substanțele care dovedesc dacă au existat surse posibile de contaminare, combinate cu cunoștințe în utilizarea site-ului și datele obținute din hărți, sondaje, discuții, hărți geo-ecologice, arhive geologice, direcția localã de protecție a mediului și alte surse disponibile. (Pletnická, Vojvodíková, Lukš, Murínová, 2013, p 53)

Cele 7 metode de analizare , au ca efect final un proces de evaluare a sitului transpus într-un proiect integrat de regenerare urbană , care să atingă toate cele trei puncte: economic, social și cultural. Aceste metode pot fi abordate în următoarea ordine: investigarea siturilor, a structurii clădirilor existente, a mediului, potențialului economic, oportunități de finanțare, legislația în domeniu și investigarea socio-culturală.

2.1.1 Investigarea siturilor, așezare geografică

Este, una dintre cele mai complexe etape, care trebuie parcurse, pentru a realiza o regenerare urbană a sitului industrial, prin care este identificat din punct de vedere al așezări geografice și vizualizat ,iar prin studierea acestuia se stabilesc tipurile de structuri existente,starea , vechimea și valoarea acestora . Pentru realizarea acestei etape, este nevoie de diferiți actori care au diferite funcții în interiorul echipei, aceștia cooperând pentru a atinge obiectivul acestei teme printre care amintim dorința de achiziționarea sitului de diferiți beneficiari, dezvoltarea pe acesta de varii tipuri de funcțiuni dar și pentru reglementarea zonei.

Conform Strategiei de Dezvoltare Teritorială a României, realizarea anchetei de sit se efectuează în patru etape metodologice , acestea fiind următoarele: ancheta de birou, formarea unui comitet cu rol consultativ,ancheta în teren și clasificarea sitului.

În tabelul 1. sunt prezentate aceste metode, precum și actorii implicați, tabel realizat după consultarea literaturii de specialitate.

Din metodele prezentate mai jos, considerăm că noi vom folosi planul general al orașului, hărți geo-ecologice, resurse GIS, detalii despre sistemul constructiv, precum fundațiile, materialele folosite dar și informații din arhive, legislația și vizitarea constrcției la fața locului.

După realizarea studiilor enumerate, se stabilesc elementele dominante ale sitului, care apoi sunt clasificate și documentate prin intermediul desenelor, acesta reprezentând ultima etapă.

Indicatorii urmăriți în cazul anchetei sitului se urmăresc următorii indici de arhitectură: prezența construcțiilor de arhitectura tradițională, construcții înregistrate ca patrimoniu, prezența de clădiri noi, cartiere, dar și prezența clădirilor industriale.

La începutul anchetei trebuie specificat nivelul la care a fost făcută dar și scopul acesteia.Din investigarea sitului, putem observa că teritoriile sunt studiate de diferite persoane calificate, atât din domeniul topografiei, al arhitecturii, al geografiei, etc și pot fi studiate din punct de vedere social,economic, spațio-temporal( este o parte care aparține științelor geografice) dar și din punctul de vedere al amplasării teritoriului.

Tab 1.- Etape de investigare a sitului

În figura prezentată mai jos sunt detaliate metodele care ajută în realizarea unei anchete, acestea fiind :

Fig 56.- Metode prin care este realizată ancheta de birou și în teren( Pletnická, Vojvodíková, Lukš, Murínová, 2013,p.53-54)

După analizarea anchetei siturilor, putem observa că există mai multe metode de investigarea a acestora, de la ancheta de birou până la vizite pe sit, toate acestea sunt un prim pas în studierea unui sit sau a unei construcții care urmează să fie supusă unui procesul de regenerare.

2.1.2 Investigarea structurilor clădirilor

În funcție de amplasament și de caracteristicile sitului , ansamblul industrial diferă de la o locație la alta, de tipul de materiale folosite. Cel mai folosit material la începutul și mijlocul secolului XX a fost cărămida, la care se utilizau structuri din oțel sau lemn, acest tip de construcție fiind înlocuit cu betonul care era completat de structurile din oțel. Betonul era considerat a fi un material mai ușor de folosit decât căramida și mult mai rezistent la compresiune și încovoiere.

Pentru o analiză a structurii, este necesară cunoașterea metodei de construcție, valoarea istorico-culturală, stare de degradare în care se află la momentul analizei, tipul construcției precum și locația amplasamentului și istoricul sitului.

Această analiză, se face de persoane calificate în domeniul construcțiilor și constituie o analiză vizuală, dar și acustică, prin care se pot oferi detalii despre structură, urmate de o serie de teste esențiale precum umiditate excesivă, prezenta unor elemente chimice corozive și efectul acestora,fisuri apărute , mărimea și profunzimea acestora. Totodată se vor urmări /stabili existența elementelor care pot determina oportunitatea investiției(infrastructurii de comunicații și transport ,curent,apă,canal,starea acestora ), și eventuale costuri pentru regenerare.Uneori prezența infrastructurii poate reprezenta un dezavantaj, în condițiile în care elementele componente ale acesteia au fost degradate ireversibil sau furate.

În urma analizei rezultatelor investigației sitului se poate decide reconversia clădirilor ( muzee,galerii de artă, cinematografe,etc.) ,a căror structură de rezistență nu este grav afectată sau în caz contrar demolarea acestora și schimbarea destinației terenului.

2.1.3 Investigarea mediului

Una dintre problemele majore care sunt întâlnite pe un sit , este contaminarea , respectiv zona este poluată cu substanțe radioactive,biologice sau chimice.

Alte posibile probleme pot fi cauzate de faună și floră, precum plante care apar brusc, plante rare, plante care se dezvoltă în situri contaminate, apariția de specii rare de animale.

Conform estimărilor prezentate în Hotărârii nr 683/2015 privind Strategia Națională și Planul Național pentru Gestionarea Siturilor Contaminate din România, în țară , până în august 2015 ,existau un număr de 1.393 de situri contaminate/potențial contaminate. Estimările prezentate sunt orientatie,deoarece există divergențe privind numărul real al acestora, neexistând o inventariere strictă a acestora.

Conform datelor ANPM, în România există 210 situri contaminate și 1.183 potențial contaminate, doar în județul Bihor fiind 17 contaminate și 67 sunt sub suspiciunea de contaminare, dar fără dovezi, unele dintre ele aparținând Statului Român, altele se află sub capital privat, și există și unele situri abandonate, care nu se află în posesia unui proprietar.

Din Fig 3 se poate observa faptul că cele mai multe situri contaminate se află în Hunedoara cu 41 situri, fiind urmat de Caraș-Severin, cu 33 de situri, iar apoi de Cluj cu 19, județul Bihor fiind pe locul 4 cu 17 situri contaminate. Cele mai multe situri posibil contaminate din România, sunt în Giurgiu cu 223, fiind urmat de Argeș și Maramureș cu 111, respectiv 109 situri, județul Bihor fiind pe locul 5, aici existând un total de 67 de situri aflate sub suspiciunea de contaminare însă nu există dovezi.

Fig 3- Harta siturilor contaminate din Romînia (http://adevarul.ro/news/eveniment/harta-poluarii-romania-judetele-soluri-toxice-1_56b8d1945ab6550cb89586d1/index.html)

În anul 2008, a fost publicată o propunere de strategie a managementului terenurilor contaminate, care includea cadrul legal, dar și o metodologie prin care erau prezentate metode de realizare a unui inventar cu toate zonele contaminate din România, dar și prin care se stabilea prioritățile de intervenie în funcție de riscurile unor situri potențial contaminate. Conform acestei metodologii, principiile dezvoltate au fost cel conform căruia poluatorul plătește, conformitatea cu normele UE, principiul subsidiarității; tratamentul egal; repartizarea sarcinilor; judecată uniformă; abordare pe baza riscului acceptabil; revizuiri repetate ale deciziilor. (Strategia Națională și Planul Național pentru Gestionarea Siturilor Contaminate din România, 2013)

Pentru a începe decontaminarea unei zone, este necesară o evaluare preliminară de mediu a sitului, care trebuie să înceapă cu o cunoaștere a istoriei sitului de-a lungul timpului, materialele utilizate și tipul de produse fabricate, dar și o analiză chimică.

De obicei, analiza siturilor trebuie să fie făcută în cinci faze: planificarea teritorială, evaluarea preliminară , ancheta de mediu, analizarea riscului și strategia de remediere.La acesta adaugă eșantionarea apelor de suprafață și a celor reziduale, prelevarea de probe de apă subterană, de sol și sedimente, de deșeuri, biologică, precum și prelevarea de probe de aer.

În tabelul 2 prezentat mai jos, se pot observa cele cinci etape de analiză a sitului, în care se prezintă scopul fiecăreia, precum și parcurgerea lor.

După realizarea fazelor de determinare a contamării unui sit, se caută cele mai bune soluții de remediere de decontaminare a terenului, în funcție de tipologia terenului, amplasare dar și în funcție de tipul de investiție dorit de către beneficiari.Scopul decontaminării este de a elimina expunerea oamenilor, a faunei și a florei la produșii contaminanți, dar și pentru eliminarea surselor care au proprietăți de contaminare a apelor subterane.

Aceste metode includ decontaminare in situ , care implică eliminarea surselor poluante din sol și ape subterane și decontaminarea ex situ care implică elimininarea din mediu a elementelor contaminatoare, definitiv sau temporar, dezintegrarea poluanților ( perdele de mortar, reacții chimice, solidificare, stabilizare chimică), extracția de mediu, oxidarea chimică in situ.

Legislația actuală din țara noastră ,nu permite obligarea proprietarului privat,prin mijloace de coercitive sau de sprijinire să decontamineze siturile pe care le dețin, fapt care duce la menținerea problemelor de mediu generate de aceste situri. Spre deosebire în S.U.A. legea permite sancționarea proprietarului răuvoitor,chiar deposedarea de teren a acestuia sa sprijinirea inclusiv ,prin scheme de finanțare,pentru comformare voluntară.

Tab 2- Etapele de analiză a sitului

*Vojvodíková, Maturová, (2013)

2.1.4 Investigarea potențialului economic

Proprietari de situri sau beneficiari proceselor de regenerare urbană,acordă în general o atenție deosebită,factorului economic , cu accent pe diferența dintre costurile regenerării și benerficiile acesteia. Cel care realizează studiul ,trebuie să pună accent și să găsească cele mai bune soluții , profitabile financiar pentru beneficiar , pentru a-l determina pe acesta să deruleze investiția.

Din punct de vedere al reamenajării zonelor industriale dezafectate, reutilizare structurii/revitalizarea zonei constituie obiectivul final. Resursele cuprind implementarea și manipularea resurselor umane, tehnologice, financiare și naturale. În urma unei examinări a efectelor globalizării economice și a provocărilor în creștere de pe piețele imobiliare europene actuale, reiese că rolul economic zonelor industriale dezafectate a devenit mult mai important. (Trifa, 2015)

Din punct de vedere al potențialului de regenerare , prin prisma raportului între costuri și beneficii ,siturile pot fi :

1) Situri A – ușor de regenerat ,în general din fonuri private ,viabile economic.

2) Situri B – regenerarea acestora ar aduce un minim profit ,sunt realizate de obicei parteneriate public-privat.

3) Situri CD – regenerarea acestora este nerentabilă ,raportul între costuri și beneficii ,fiind net favorabil costurilor.

Acest lucru este prevăzut în Fig 4, unde se demonstrează viabilitatea fiecărei categorii de sit.

Fig 4- Viabilitatea terenurilor, poză prelucrată ( Zúbková, 2013,p.89).

Acesta poate fi cel mai eficient parteneriat din punct de vedere economic, permițând fiecărui sector să facă cele mai bune servicii publice și cea mai bună infrastructură. Este o colaborare pe termen lung, rezultând ca un proiect de dezvoltare publică ce nu a fost construit sau furnizat numai de sectorul public, dar și prin susținerea sectorului privat.

Un instrument cheie pentru regenerarea brownfield îl reprezintă planurile integrate de acțiune care să acoperă diferite nivele de funcționare, de la un plan de sit de bază, la un plan regional. Planurile de acțiune sunt utile pentru unificarea intereselor diverselor parți interesate precum și pentru configurarea de obiective comune, identificarea de măsuri și surse de finanțare, ceea ce ar duce la îndeplinirea obiectivelor identificate.

2.1.5 Oportunități de finanțare

Costul proiectelor de regenerare urbană este în general destul de ridica ,necesarul de fonduri excede posibilitățiilor bbugetelor publice locale ,fiind necesară cooptarea unor investitori privați sau accesarea altor tipuri de fonduri, precum fondurile naționale sau europene.

Pentru finanțarea proiectelor de regenerare urbană se pot accesa fonduri din bugetul local, fonduri naționale sau europene, instrumente de finanțare de tip fond circulant (instrument tip Jessica), fie din fonduri private, prin parteneriat public-privat , scheme de creditare ,etc.

Uniunea Europeană, datorită Politicii de Coeziune 2014-2020, sprijină și finanțează prin programe dedicate proiectele integrate de regenerare urbană prin Programe Operaționale, precum :Programul Operațional Regional ; Programul Operațional Capital Uman; Programul Operațional Capacitate Administrativă; Programul Operațional Competivitate; Programul Operațional Asistență tehnică; Programul Operațional Infrasructură Mare

2.1.6 Legislația în domeniu

Obiectivul studierii siturilor industriale, contaminate sau necontaminate ,este de a oferi soluții privind reutilizarea și reintegrarea acestora, cu accent pe partea economică, de mediu, de legislație , culturală și socială.

Partea principală a elementului legislativ face referire la reglementările zonale, locale, instrumentele de aplicare a legii în domeniul de mediu precum și elaborarea și punerea în aplicarea a proiectelor de regenerare urbană.

Din punct de vedere a legislației din România, zonele pentru care este prevăzută regenerarea urbană locală sunt prevăzute în Planul Urbanistic General. În cazul în care zona studiată nu este reglementată, aceasta poate fi studiată printr-un Plan Urbanistic Zonal, pentru implementarea anumitor reguli.

În ceea ce privește legislația în vigoare în România în prezent, legile naționale cât și cele locale sunt emise în coroborare cu legile și reglementările Uniunii Europene cu referire la regenerarea urbană.

În anul 2010 a fost elaborată Declarația de la Toledo, prin care au fost enumerate direcțiile de acțiune a regenerări urbane ,iar în 2011, au fost adoptate și publicate la Dublin, Principiile comune ICOMOS-TICCIH pentru conservare.

Regenerarea urbană a fostelor situri industriale,acum abandonate ,contaminate sau deterioarate ,combinat cu păstrarea /protejarea formelor arhitecturale vechi,va duce la îmbunătățirea condițiilor de locuire, a calitații țesuturilor urbane ,creearea de noi locuri de muncă, prin creșterea artractivității pentru potențiali investitori și la restabilirea și întărirea sentimentului de apartenență a cetățeanului la acel spațiu.

Legea de protecție a mediului și a spațiilor verzi are ca rol realizarea unui regulament de protecție a mediului, pentru identificarea poluatorilor și eliminarea efectelor nocive având ca scop final recondiționarea zonelor degradate, aceasta reprezentând o obligație a autorităților publice. În tabelul 3 realizat mai jos sunt prezente legile si domeniul de aplicabilitate al acestora.

Este necesar să se realizeze un echilibru ecologic atunci când se schimbă fie destinația fie proprietarul investiției, sau atunci când oprirea tuturor activităților este generatoare de impact asupra mediului, în scopul de a stabili obligații în ceea ce privește refacerea calității mediului în zona de impact: analiza de bilanț de mediu; stabilit din programul de conformare; aplicarea măsurilor de protecție și reconstrucție ecologică. (Grigorovschi, 2013)

Tab 3- Legile și domeniul lor de aplicabilitate

2.1.7 Investigarea socială și culturală

Siturile industriale sunt sensibile la transformările socio-economice și politice , în contextul urbanizării, terenurile devin din ce în ce mai ocupate de clădiri cu diferite funcțiuni, acest lucru implicând o strânsă relație între teritoriu și populație, ca parte din memoria colectivă. Datorită diferitelor transformări socio-economice (criza economică, dezindustrializarea, creșterea șomajulului și a sărăciei) și din punct de vedere politic care au avut loc de-a lungul anilor, procesul de regenerare al siturile industriale a devenit complex. În literatură, abordările declinului urban s-au articulat pe descrieri și explicații structuraliste, pe dialectica factorilor de atracție și respingere între zonele urbane și rurale, teorii marxiste sau abordări derivând din mizele și efectele politicilor de planificare spațială (Fig 5) (Nae, 2015, p 10)

Fig 5- Abordări ale declinului urban( Nae, 2015, p 10)

În cursul anilor post-comuniști, fostele fabrici și uzine degradate sunt sunt spații vide și abandonate, care trebuie reutilizate, inclusiv din perspectiva lor culturală. Acum teritoriile se dezvoltă prin latura lor culturală, a ceea ce înseamna capitalul simbolic al acestora,în paradigma planificarii comprehensive. Mijloace si componente implicite în dezvoltarea teritoriilor ,au devenit politicile culturale. Este vorba despre tipuri de politici centrate pe cultură, care să conducă la procesul de regenerare, inițiate in orașele americane, începând cu anii 1970, aplicate apoi și orașelor europene . Sunt cunoscute sub denumirea generică de proiecte culturale, axate pe dimensiunea loisir-ului (echipamente artistice și de divertisment). Sunt proiecte de tip flagship sau waterfront. Pentru cazul european, sunt recunoscute proiectele culturale de tip flagship: Collection Burrel în Glasgow, Albert Dock în Liverpool, Centenary Square în Birmingham, Antigone District în Montpellier, Museum Ouarter în Frankfurt devenind simboluri puternice ale regenerării urbane (Bianchini, 1993: 16). Proiectele de tip flagship sunt proiecte emblematice, cu ajutorul cărora se încearcă schimbarea imaginii orașelor aflate în declin, reprezentând un tip de politică de marketing urban valabilă pentru orașele de rang diferit în ierarhia urbană, începând cu anii 80 ai secolului trecut, având ca obiectiv ameliorarea competitivității lor interurbane (Bianchini et.al., 1992). Prezența unei activități comerciale importante și dinamice, având ca suport și o ofertă culturală, ar îmbunătăți în mod semnificativ imaginea orașelor. Este un nou mod de viață, care se traduce printr-o 27 creștere a cererii pentru "funshopping" și necesită diversificarea spațiului comercial (Nae,2015, p.27)

Alte modalități practice pentru conservarea culturii și a patrimoniului sunt legate de artă. Un exemplu, este Belfast, unde a fost concepută o strategie de artă publică cu scopul de a capta și afișa povestea și istoria locului. ( Petríková,Ladzianska, 2015, p.138)

Investigarea socială a fostele zone industriale, zone urbane neglijate, situri abandonate sau zone cu standarde scăzute de calitate a vieți , generatoare la scară largă de probleme sociale, economice și de mediu și sunt caracterizate de un mediu de locuire degradat, nivelul scãzut de cultură generală a rezidenților, facilități improprii de transport și infrastructură, riscuri și probleme de mediu, structuri urbane neatractive și deconectate, șomajul și criminalitatea ridicată , probleme de segregare și slabă coeziune socială .( Petríková,Ladzianska, 2015, p.134)

III. Contextul de apariție a siturilor industriale abandonate în Municipiul Oradea

Situat, într-o zonă favorabilă din punct de vedere geografic , orașul Oradea a întrunit încă din perioada medievală condiții propice desfășurării unei vieți economice intense.

De-a lungul secolelor, municipiul Oradea a cunoscut o dezvoltare economică propice datorită poziției sale din punct de vedere geografic, această dezvoltare făcând obiectul unor analize și studii întocmite de diverși autori- Ianoș, Pop, Măhăra, Gorun, Cucu, Barna. Printre cele mai vechi documente în care apare menționată Oradea, sunt documente cu rol economic, prin care erau reglementate vămile.

Pentru a înțelege mai bine procesele care au loc în fiecare etapă, am ales să structurăm analiza pe patru perioade distincte :

1. Perioada preindustrială;

2. Industrializarea;

3. Procesul de dezindustrializare;

4. Reindustrializarea.

3.1 Perioada preindustrială

În accepțiunea noastră, perioada preindustrială cuprinde intervalul de timp în care apar germenii unei viitoare industrii, începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, cu activitatea fierarilor, care a fost prima dată atestată în decursul acestui secol,continuând cu breslele lăcătușilor, a samsarilor și a șelarilor în secolul al XVI-lea, iar în secolul următor la acestea s-au adăugat bresla croitorilor și a blănarilor și se termină la începutul secolului al XIX-lea.

Un efect pozitiv asupra dezvoltării ramurii industriei, l-a avut invazia otomană dintre anii 1660-1692, astfel orașul transformându-se „într-un important centru economic și comericial”. Diferite documente istorice vorbesc despre practicarea anterioară a unor meșteșuguri, încă din secolul al XII-lea, respectiv Registrul din Oradea (1208-1235), face referire la brutari, dogari, lemnari, iar în 1342 se fac referiri la cismari și blănarie.

Din analiza literaturii de specialite, observăm că majoritatea autorilor sunt de acord că în această perioadă evoluția orașului a fost relativ lentă datorită următoarelor evenimente importante:

1.Distrugerilor suferite ca urmare a războaielor purtate cu popoarele migratoare

2. Prilejul mișcării antihabsburgice dintre 1703-1711 .

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, s-a trecut de la micile ateliere meșteșugărești, la industria de fabrică, iar breslele s-au transformat în asociații, micii meseriași fiind absorbiți de diverse întreprinderi și fabrici, mai ales după anul 1860. Printre primele industrii au apărut cele producătoare de mașini, de cărămidă, alcool, pantofi, etc.

Începând cu a doua parte a secolului al XVIII-lea se accelerează trecerea de la micile ateliere meșteșugărești, la industria de fabrică. Breslele au continuat să funcționeze și în această perioadă, însă treptat acestea se vor transforma în asociații,iar meseriașii (mai cu seamă după anul 1860) vor fi absorbiți în întreprinderi și fabrici.

Diversitatea acestora din urmă a fost mare, producând mașini agricole (Penger șiRozsaly), cărămidă (nu mai puțin de 8 fabrici funcționau la sfârșitul secolului al XIX-lea),alcool (bere – Dreher-Hagenmarcher, spirt – Leder și Kalman, Moskovits Mor, vin – Füschl 50etc), pantofi și cizme (Moskovits Farkas), îngrășăminte artificiale (fabrica Oradea Mare),săpun (Rothbart Adolf Ede), sticlărie și porțelărie (Deutsch K.I.) etc. Conform unui recensământ din anul 1900 în Oradea existau un număr de 2 408 întreprinderi deservite de 2 642 muncitori, 4046 auxiliari și 994 de ucenici. Trei decenii mai târziu, într-un alt recensământ, efectuat în plină criză economică mondială, au fost consemnate un număr de 2 735 de întreprinderi industriale și comerciale. În ordinea ponderii deținute în ansamblul vieții economice a orașului, s-a remarcat industria alimentară, chimică,textilă, tipografică, materialelor de construcții, metalurgică și a construcțiilor de mașini, pielăriei și încălțămintei și cea a prelucrării lemnului.

Existența unor multiple activități economice în oraș e atestată cu începere din a doua jumătate a secolului al XVI-lea de prezența breslelor, fiecare din acestea având un profil distinct de activități. Printre cele mai vechi se numără cea a fierarilor căreia, undeva între anii 1560-1565, primarul orașului i-a recunoscut statutul de funcționare; la puțin timp după aceea sunt pomenite breslele lăcătușilor, samsarilor și șelarilor. În debutul secolul următor li se adaugă breasla croitorilor și cea a blănarilor.

Stăpânirea otomană asupra Oradiei, dintre anii 1660-1692, deși nu este cunoscută foarte bine din documentele cercetate până în prezent, pare a fi fost totuși favorabilă dezvoltării diverselor ramuri industriale și unui tablou economic mai degrabă optimist.

Instalarea administrației austriece, după lungul asediu asupra cetății între 1691-1692, s-a tradus printr-o multiplicare a activităților economice desfășurate care au tins să egalizeze ponderea celor cu caracter agrar, încă predominante. Spre exemplu, un document din 1722 în care se stabilea prețurile a diferite produse, pomenește nu mai puțin de 15 de meșteșuguri desfășurate în oraș în acea perioadă: măcelărie, cizmărie,sumănărie, croitorie de târg, croitorie mixtă, cojocărie, curelărie, săpunărie, năsturărie,funărie, lăcătușărie, rotărie, tâmplărie, orfevrărie și dogărie. În anii următori li s-au adăugat altele, precum cele legate de prelucrarea pieilor (tăbăcărie), confecționarea de pantofi, de site și ciururi etc. Tuturor acestora li se adaugă o larga paletă de alte activități atestate ce poate fi încadrată în categoria serviciilor și a satisfacerii trebuințelor curente de zi cu zi, deservite de brutari, morari, olari, tâmplari, fierari ceasornicari, strungari, armurieri.

3.2. Industrializarea

Industrializarea a început în secolul al XIX-lea (cu întârziere de aproape un secol față de statele din Europa de Vest), procesul desfășurându-se ulterior lent (în prima jumătate a secolului) și accelerandu-se în timpul regimului comunist, timp în care noul statut al României s-a schimbat în cel al unei țări industriale, acest lucru aducând după sine o lungă serie de mutații și noi realități urbane.

În Câmpia Crișurilor primele unități industriale apar în cadrul industriei alimentare (mori, fabrici de spirt în anul 1887). Conform unui recensământ din anul 1900, în Oradea existau un număr de 2 408 întreprinderi deservite de 2 642 muncitori, 4046 auxiliari și 994 de ucenici. Din acele 2 408 întreprinderi, doar 576 erau întreprinderi care se ocupau de industria de mașini,chimică, a metalelor sau alimentară. (Gorun, Borcea &colab, 2007).

Fig 6. Ramurile industriale din municipiul Oradea, în anul 1900 (sursa datelor: Gorun si colab, 2007, p 227)

Din fig. 6, constatăm multitudinea de întreprinderi existente în Oradea, precum și faptul că în industrie era pus accentul pe diferite ramuri, pe primul loc fiind industria fierului și a metalelor, fiind urmat de industria alimentară

În primele decenii ale secolului XX apar unități mici specializate în reparat vagoane, turnătorie, unelte agricole (Penger și Rozsaly), prelucrarea lemnului, fabrica de butoaie, cărămidă (nu mai puțin de 8 fabrici funcționau la sfârșitul secolului al XIX-lea), alcool (bere – Dreher-Hagenmarcher, spirt – Leder și Kalman, Moskovits Mor, vin – Füschl 50, etc), pantofi și cizme (Moskovits Farkas), îngrășăminte artificiale (fabrica Oradea Mare), săpun (Rothbart Adolf Ede), sticlărie și porțelărie (Deutsch K.I) rezultând astfel faptul că orașul avea încă din secolul XX un profil industrial complex.

În perioada interbelică, în Oradea au funcționat un mare număr de unități industriale, fapt confirmat și de un alt recensământ, efectuat în plină criză economică mondială, când au fost consemnate un număr de 2 735 de întreprinderi industriale și comerciale. În ordinea ponderii deținute în ansamblul vieții economice a orașului s-a remarcat industria alimentară, chimică (Vesta-lacuri, dezinfectante, Aurora-substanțe dizolvante, Clofild-vopsele, Fabrica de lacuri și vopsele), textilă, tipografică, materialelor de construcții, metalurgică și a construcțiilor de mașini, pielăriei și încălțămintei și cea a prelucrării lemnului.(Pop, Măhăra, 1977și enciclopedică,București, 1977, p 143)

Fig 7-Repartiția industriei- Berindei, Pop, Măhăra, A. Posea- Câmpia Crișurilor. Crișul Repede. Țara Beiușului. Cercetări în geografia României, Ed. Științifică

Declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial și mai apoi instaurarea regimului comunist au generat serioase mutații la nivelul vieții economice. La 11 iunie 1948 a fost pusă în aplicare legea naționalizării principalelor mijloace de producție, într-o primă etapă fiind naționalizate fabricile și atelierele, urmate apoi de spitale, farmacii,cinematografe, restaurante, prăvălii, locuințe etc. Au fost impuse apoi planuri anuale de producție (pentru anii 1949 și 1950), iar apoi pe intervale de 5 ani (cincinale), în paralel depunându-se eforturi susținute în vederea modernizării instalațiilor vechi și înființării unor noi unități de producție. Accentul a căzut îndeosebi pe industria constructoare de mașini, pe cea energetică, siderurgică (în 1962 a început șantierul de construcție al uzinei Alumina) și chimică (unitățile existente înainte de 1945 au fost comasate în 1948 în două mari fabrici, respectiv Sinteza și Transilvania), de mașini unelte (mai multe ateliere de prelucrare a metalelor se vor grupa în 1945 în Societatea pe acțiuni Phoebus,numele acesteia fiind schimbat după naționalizare în Înfrățirea). Industria chimică orădeană era cunoscută în trecut doar prin vopsele, lacuri și unele produse farmaceutice, obținute în unități de capacități modeste. La Oradea, încă în anul 1945 existau câteva unități ale industriei chimice:,,Aurora’’,,,Clotild’’, Fabrica de vopsele,,Vesta’’,,,Zankl’’,,,Esta-Sun’’, ateliere, mici laboratoare, în care, în chip meșteșugăresc, se realizau unele substanțe, fie de bază pentru medicamente, fie lacuri și vopsele. După naționalizare, acestea au fost comasate în două unități mari[1]. În următorii ani, prin lucrările de dezvoltare și reutilare, și-au mărit de câteva ori capacitatea, devenind două importante fabrici ale județului: ’’Transilvania’’ și ’’Sinteza’’, care au dat o gamă largă de produse deosebit de solicitate atât în țară, cât și peste hotare. Fabrica,,Transilvania’’ producea lacuri, vopsele și pigmenți. Fabrica,,Sinteza’’ producea mari cantități de acid salicilic tehnic și farmaceutic, benzoat de sodiu și alte substanțe de sinteză. Prin H.C.M. din 19 august 1969 aceasta s-a comasat prin absorbție cu Fabrica,,Transilvania’’.

Luând în considerare faptul că cele două unități au funcționat separat până la 1 noiembrie 1948, vom prezenta și istoricul unităților constituente. Unitatea I a fost înființată de farmacistul Dr. Mesinger Armin, organizată la 10 mai 1922, cu denumirea de Firma,,Vesta’’, ocupându-se cu producerea articolelor selenice. Pornește cu un capital de 1000000 lei, urmând ca în 1925 capitalul să se dubleze la 2100000, iar în anul 1928 jumătate % este preluată de familia Weiser, acționarii principali ai Întreprinderii,,Phönix’’ din Baia Mare, capitalul ajungând la 3000000 lei. Cu timpul, întreprinderea s-a dezvoltat prin construirea mai multor clădiri, mărind și numărul muncitorilor de la 10 la 32. După Dictatul de la Viena, Banca Comercială Ungară din Pesta, împuternicită de grupul Weiser, preia conducerea firmei, ridicând capitalul social de la 100000 pengö, la 255000 pengö cumpărând teren pentru extindere. În intervalul 1941-1944 fabrica exporta din produsele sale în Bulgaria. Până la naționalizare, întreprinderea a funcționat în condiții dificile, apoi, cu împrumuturi pentru investiții de 8070000 lei pentru completarea instalației de acid salicilic, a început să se redreseze, instalând mașini noi, mărind numărul angajaților la 82, dintre care 67 muncitori, 4 ingineri și 11 funcționari. Pentru anul 1950 s-a planificat o producție de 170000000 lei, din care producția principală de 50000 kg acid salicilic și 12000 kg aspirină. În anul 1954 firma,,Vesta’’, fabrica de produse chimico-farmaceutice, primește denumirea de Fabrica chimică,,Sinteza’’ Oradea.

Sinteza Oradea se ocupă de fabricarea bioxidului de carbon. Prin comasare cu Atelierul de butoaie din carton care își avea sediul în orașul Dr. Petru Groza, în anul 1960, în profilul Întreprinderii chimice,,Sinteza’’ se include și fabricarea de ambalaje din hârtie și mucava. Prin anul 1963 se realizează alte două produse: bromura de metil insecticid și bromura de metil, destinate agriculturii. Pentru acestea, în anul 1965, se construiește o stație pilot productivă. Între 1966-1970 fabrica a investit pentru deschiderea unei secții noi de pigmenți organici, precum și pentru o instalație de antidăunători pentru agricultură. În baza Legii 15/1990 și a HG 1213/1990 are loc transformarea Intreprinderii Chimice,,Sinteza’’ în societatea comerciala pe acțiuni,,Sinteza’’ Oradea, care funcționează și astăzi.

Înființată în anul 1928, sub denumirea de Fabrica de Oxigen și acid carbonic, proprietatea lui Reich Iosif, după preluarea de către autoritățile maghiare, în anul 1944 până la eliberare, apoi naționalizată în 1948, devine parte a Fabricii de vopsele,,Transilvania’’, în anul 1956. Fabrica producea oxigen, aer comprimat și acid carbonic, funcționând ca o secție a acestei întreprinderi

După anul 1960 au fost puse bazele platformei industriale din partea de vest orașului care în final va cuprinde un număr de 12 noi obiective dintre care se vo remarca combinatul de prelucrare a lemnului, întreprinderea de materiale deconstrucții, întreprinderea de ansamble pentru mijloace de transport, fabrica de zahăr etc. Tot în același timp a fost pusă în funcțiune și întreprinderea Electrocentrale, acest lucru ducând apoi la dezvoltarea rețelei de termoficare a agenților industriali și a edificiilor mai vechi ori a blocurilor noi.

O ramură industrială care a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă în acest interval a fost cea ușoară prin fabricile de încălțăminte Solidaritatea, Arta, Crișul, fabrica de confecții, cea de țesături, Miorița etc. Industria alimentară a fost reprezentată de unități de industrializare a laptelui, cărnii etc., de obținere a zahărului, uleiului, de conserve de carne și legume etc.

3.2.1 Industrializarea forțată din perioda comunistă. Efectele Industrializării forțate.

Aprecierea efectelor industrializării forțate asupra evolutiei spatiului urban si populatiei a preocupat de a lungul timpului mai mulți autori, părerile fiind împărțite în funcție de perioada cînd sunt făcute.Astfel:

– industrializarea a dus ”la o etapă calitativ nouă în evoluția economico-socială și culturală”(Berindei 1977, p 137),”a avut un rol hotărîtor în transformarea structurală a economiei românești ”(Cucu 1984, p217)

-”procesul de industrializare a fost grăbit, forțat, și nu lăsat să se desfășoare rațional, cumpătat. Încercarea de a recupera anumite decalaje e întotdeauna bună, dar nu ușoară, nici benefică dacă se face cu prea multe sacrificii. De aceea, problema este nu că regimul comunist a industrializat țara , ci că a industrializat-o forțat”. (Valentin Maier (2009), Industrializarea Romaniei >> Sursa online)

Industrializarea forțată a avut mai și multe aspecte negative, un prim aspect negativ este acela că procesul de alocare a unor uriașe sume pentru dotarea, cu fonduri fixe, a industriei s-a desfășurat concomitent cu prelungirea duratei normate de funcționare a lor și chiar cu menținerea în funcțiune după expirarea acesteia.Un alt aspect negativ al politicii industriale l-a constituit faptul că marile beneficiare de investiții în general, de cele industriale în special, au fost cinci ramuri: industria constructoare de mașini, energia electrică și termică, combustibili, chimia și metalurgia și cu prețul neglijării, am putea spune al sacrificării chiar, a altor ramuri industriale, între care și industria alimentară.

Industrializarea forțată și destinarea către export a unei mari parți a producției obținute pe plan local a făcut ca începând din anii 1980, la nivelul întregii țări, să fie resimțite efectele unei puternice crize economice . Odată cu această construcție de locuințe ,necesară populației , s-a realizat ceea ce pentru oraș la vremea respectivă era considerată identitatea economică a orașului și anume zona industrială. Cum orașul nu a dispus de resurse naturale de importanță strategică la acea vreme s-a configurat o nouă identitate a orașului care ulterior, odată cu trecerea la economia de piață, s-a dovedit a fi neviabilă.

Așa s-a încercat ca orașul să fie specializat pe producerea de mașini-unelte în domeniul construcțiilor de mașini (Uzina Înfrățirea era considerată la aceea vreme cel mai mare exportator de centre de prelucrare automată din Europa de Est), dar și în domeniul agriculturii (Uzina Mecanică furniza utilajele necesare pentru prelucrarea mecanizată a culturilor în agricultură). A doua tendință majoră în perioada în care s-a configurat zona industrială a municipiului Oradea era de a specializa industria orașului în producerea de bunuri de consum. Așa a rezultat Uzina Metalica care furniza mașini de gătit pe gaze naturale pentru populație, dar și Uzina de Subansamble pentru industria auto (U.A.M.T) în care își desfășurau activitatea un număr impresionant de locuitori ai municipiului Oradea.

Zona industrială a fost realizată la marginea orașului, iar încercările de a dezvolta și alte ramuri din industria prelucrătoare (Uzina Alumina) s-au dovedit a fi ulterior lipsite de succes datorită incapacității acestora de a se adapta la rigorile economiei de piață.

Fiindcă populația era o societate de consum, alături de aceste industrii dezvoltate în perioada revoluției industriale, a fost dezvoltată și industria alimentară, o parte din aceasta menținându-și activitatea și în prezent. Este vorba de fabricile de producție a zahărului, uleiului, conservelor din carne, inclusiv a producerii berii.

3.2.2 Efecte în plan urbanistic

În jurul anului 1960, ca urmare a dezvoltării industriale a orașului, populația acestuia a crescut continuu, fapt care a impus construcția de noi locuințe, fiind ridicate primele cvartale de blocuri în Zona de Vest, Decebal, Dorobanților , sub forma unor cartiere noi, în comformitate cu prima schiță de sistematizare a orașului , întocmită în acest an ,de ISCAS București . Concomitent, politica agresivă de industrializare a orașului, duce la construcția de noi intreprinderi, în special pe platforma industrială de vest ( Alumina ,U.A.M.T.,Zahărul .Mobila Alfa .C.E.T. I, Serele), ulterior fiind construite și fabrici care să susțină procesul de ridicare de noi locuințe (Întreprinderea de materiale de construcți).

În anul 1970, conceptul de sistematizare este abordat dintr-o altă perspectivă ,respectiv ,simultan cu dezvoltarea de noi cartiere, se trece la reînoirea unor cartiere vechi .În p-ța București ,vechile clădiri sunt demolate și contruit un cvartal de blocuri. Acest nou concept v-a fi reflectat în legislația ,din 1974 ,care reglementa politica de sistematizare și care prevedea ca cerință folosirea la maxim a pământului și restrângere a perimetrelor construibile ale localităților. Deși existau aceste cerințe ,la un moment terenurile libere au fost epuizate,ca urmare activitatea de sistematizare s-a extins,schițele fiind reactualizate,noile cartiere și-au extins perimetrele ,fiind construite în această perioadă 52 000 apartamente din care circa 20000 în ultimi zece ani de comunism.

De-a lungul zecilor de ani, a avut loc o expansiune a orașului din punct de vedere urbanistic, zonele industriale, care la un moment dat se aflau în intravilanul orașului, în prezent, majoritatea sunt amplasate în centrul orașului. În fig de mai jos se poate observa poziția acestora, majoritatea aflându-se în zona centrală, în apropierea malului Crișului Repede sau a Peței, motiv pentru care, prețul terenurilor a crescut, de-a lungul anilor. Datorită poziției favorabile, acestea sunt subiectul major de interes pentru samsarii imobiliari, care doresc demolarea acestora și construirea de noi clădiri

.

Fig 8. HARTA EVOLUTIE URBANISTICA A ORAȘULUI-Suprapunere harta actuala- prelucrare după sursa Pasca Mircea- Dezvoltarea urbanistica a orașului Oradea la începutul secolului al XX-lea și Hochhauser-Contribuție la o istorie a industriei de fabrica la Oradea 1848-1948)

3.2.2.1 Situația în Europa (comparație)

În aceeași perioadă, pe plan mondial, tendința nu mai constă în extinderea orașelor, ci mai degrabă în gestionarea celui existent, sub forma renovărilor urbane sau a recalificării cartierelor. Cu toate acestea, sunt situații în care poate exista densificarea și construcția orașului peste sine însuși. Orașul continuă să se întindă din diverse motive: evoluția, în anumite țări, a modurilor de viață și a profilelor demografice (separarea familială de exemplu), presiunea marilor evenimente istorice(care implică recompunerea unei metropole) sau efectele politicilor de amenajare a teritoriului la nivel național sau local. Aceste fapte necesită construcția de noi cartiere, adică de părți de oraș.

Extinderea urbană integrează ,de asemenea, și recentul concept de „dezvoltare durabilă”care ar reduce mobilitatea persoanelor și care constă în căutarea unui echilibru mai bun între zonele urbane și zonele naturale și stoparea dispersiei urbane. Acest concept de dezvoltare durabilă s-ar traduce în mod ideal prin ideea orașului compact.

Țările de Jos și Germania , mai sensibile la problemele de mediu , au integrat, într-o manieră mai intensă decât în Franța, economiile de scară în gestionarea teritoriului lor, prin integrarea diverșilor partenerii (administrații, operatori publici și privați, cetățeni, asociații), dezamorsând astfel situațiile potențial conflictuale.

Orașele europene se confruntate, din cauza mutațiilor economice, care produs grave consecințe sociale: șomaj , sărăcie, delincvență ,în creștere ,cu spații urbane poluate, lăsate în paragină și ruină, altădată terenuri industriale, porturi, unități militare sau depozite,

Principala provocare este reintegrarea acestor situri, adesea spații cu o suprafață foarte mare, în urban ,refolosirea acestor terenuri,dar în primul rând identificarea fondurilor necesare pentru decontaminare (extrem de costisitoare ) și ulterior implementarea unui proiect integrat de regenerare urbană . Miza este de a atrage investiția pentru pe restructurări de mare amploare și de a exporta bunurile și serviciile produse , fapt care poate creea un climat de competiție interurbană la scară regională, națională și europeană, adică mondială.

Accentul se pune proiecte-motor de orașe (parcuri de întreprinderi, de tip tehnopol; îmbunătățirea infrastructurilor grele; dezvoltarea de structuri de formare; dotări culturale și de distracție) ale căror beneficii să se extindă pe termen mediu sau lung, prin numărul de locuri de muncă create .

Trei orașe europene sunt considerate ca exemplare pentru aceste demersuri: Bilbao, Birmingham și Dunkerque. Ele au în comun faptul de a fi întreprins, de vreo zece ani, reconversia lor industrială și un proces de regenerare urbană. Cele trei proiecte tratate au luat naștere în a doua jumătate a anilor 1980, ceea ce permite să se întocmească un prim bilanț după câțiva ani de la lansarea lor. Ele se referă la orașe de mărimi variate, dar cu un context spațial similar (terenuri în paragină în contact cu centrul orașului; activitățile legate la port) și mânate de o dorință identică de a transforma modul lor de dezvoltare.

3.2.3 Efecte din punct de vedere demografic

Orașul a cunoscut o puternică dezvoltare industrială , fapt care a avut și efecte negative și care a declanșat o adevărată criză economică în viața orașului, în anii '80. Industrializarea a necesitat și atras o forță de muncă serioasă ceea ce adus la triplarea populației între 1944 și 1989 (Măhăra, 1977) .

Tab 4. Dezoltarea orașului din punct de vedere al numarului de locuitori (STATUTUL MUNICIPIULUI ORADEA)

Dacă în 1948 populația orașului era de 82282 locuitori, în 1977 de 170.531, pînă în 1992 populațiaa crescut cu aproape 50000 ajungând la 222.741, după ce în 1989 fuseseră chiar 229.823.

4.Evoluția economică după 1990

Prin Hotărirea de Guvern Nr. 1296 din 13 decembrie 1990, art 1. întreprinderile de stat se transforma in societați comerciale pe actiuni, iar prin Ordinul nr. 187/1993 dat de Agenția Națională de Privatizare (privind arondarea societăților comerciale cu capital de stat, în vederea distribuirii a 30% din capitalul social al acestora, între cele cinci Fonduri ale Proprietății Private se dispune in art.2 o cota de 30% din capitalul social al societății comerciale cu capital de stat se alocă în mod egal fiecărui Fond al Proprietății Private, respectiv 6%), acesta este momentul care pune bazele viitoarelor privatizări și distrugerii industriei românești.

Problema majoră a acestor societăți comerciale, nou create, a fost aceea că odată cu trecerea la economia de piață, nu s-au putut adapta rigorilor impuse datorită dimensiunilor gigante, la care au fost proiectate uzinele indiferent de profilul de activitate și mai mult datorită sistemului în care operau în perioada economiei planificate, când nu trebuiau să își identifice, nici piața unde urmau să își desfacă produsele și nici, să își procure materia primă. Aceasta a condus în timp la o lipsă acută de cultură în relația cu consumatorul precum și în relația cu furnizorii care sunt vitali în condițiile în care piața funcționează după regulile dure ale cererii și ofertei de bunuri și servicii.

Rezultatul a fost, imediat după trecerea la economia de piață, că multe din aceste companii au dat faliment, iar altele și-au reconfigurat profilul de activitat sau, ce este mai grav, au apelat la diferite metode de închiriere a activelor ca o formă de subzistență a unei întreprinderi neviabile, din punct de vedere economic.

4.1. Dezindustrializarea

Perfecționarea proceselor tehnologice și a modului de valorificare a materiilor prime, procesul continuu de miniaturizare a componentelor mecanice și electronice au condus la restrângerea considerabilă a suprafețelor ocupate de spațiile destinate producției și la uzura morală a vechilor tehnologii în raport cu noile cerințe. De asemenea, producerea anumitor bunuri s-a diminuat sau a încetat, acestea fiind înlocuite cu altele având aceeași funcționalitate, însă fiind concepute și fabricate diferit. Drept urmare, a apărut necesitatea unor spații adaptate noilor tehnologii și produse. Un alt aspect al schimbărilor care au avut loc în industrie îl reprezintă fenomenul migrării întreprinderilor în zonele cu forța de muncă ieftină.

Toate aceste fenomene au avut drept consecință părăsirea unor suprafețe industriale întinse, care constituie un patrimoniu construit important, ce poate fi utilizat prin conversie datorită potențialului și calităților pe care le însumează.

Fenomenul de dezindustrializare a fost studiat în literatura de specialitate a ultimilor ani, precum și în contextul crizelor regionale sau globale. În acest sens, Rowthorn (1997) definește procesul de dezindustrializare drept „scăderea gradului de ocupare în industrie, ca procent din numărul total de angajați”.

În literatura de specialitate se regăsesc și alte motivații pentru dezindustrializare, în afară de scăderea în producția industrială sau în gradul de ocupare, cum ar fi: reorientarea către sectorul serviciilor; o scădere în proporția pe care o dețin produsele industriale în comerț, cu precădere în exporturi.

Procesul în România începe în 1990 și se deșfășoară în accepțiunea lui Ianoș în 5 etape:

1. ”Anul 1990–desființarea piețelor CAER -pierderea piețelor de desfacere;

2. Scăderea dramatică a producției industriale 1990-1995-apare șomajul;

3. Creștere temporară a industriei-puternic subvenționată;

4. Accelerarea privatizării 1997-2000,urmată de restructurări masive;

5. 2000 restructurarea industriei” (Ianoș, 2004, p.31)

Aceeași abordare o are și Jucu(2011, p.226-228) în lucrarea sa ”Analiza procesului de restructurare urbană ”

În studiul prezent ,am abordat conceptele lansate de Cocean, deoarece reflectă mult mai bine evoluția municipiului Oradea în perioada respectivă, unde procesul de reajustare a volumului producției industriale a început imediat după 1990, fapt atestat de scăderea continuă a numărului de salariați din industrie. Cocean (2011, p.115) și Chelcea (2008, p.27-38) abordează dezindustrializarea din punctul de vedere al organizării orașului de tip fordist, urmată de procese de dezindustrializare și suburbanizare, postfordismul.

Tab 5. Structura populației ocupată pe sectoare economice în municipiul Oradea (2002), sursă preluată din PDJ Bihor Caracteristicile actuale ale sectorului industrial din municipiul Oradea

Prin trecutul său, Oradea reprezintă unul dintre orașele în care studiul problematicii sectorului industrial este deosebit de interesant, ca urmare a evoluției sale economice. După o perioadă de dezvoltare industrială, forțată, în care s-au implementat, construit și dezvoltat o multitudine de zone industriale, unele de importanță națională, bazate în special pe industria grea (construcții, mașini, industria chimică, energetică), mari consumatoare de energie, dar și mari poluatoare, a urmat o periodă de declin (privatizări eșuate, management prost sau mînat de interese proprii, precum și lipsa de performanță), care a dus la închiderea acestora. Majoritatea acestor spații au fost lăsate în paragină, devenind mormane de ruine, generatoare de riscuri pentru mediul înconjurător și zonele limitrofe.

Din perspectiva activităților industriale, municipiul Oradea, a fost dintotdeauna unul din cele mai prospere orașe ale României, a deținut sectoare cu tradiție din industria alimentară, industria confecțiilor din textile-pielărie, dar și a industriei constructoare de mașini.

Prin Hotărârea de Guvern Nr. 1296 din 13 decembrie 1990, art 1. întreprinderile de stat se transforma in societați comerciale pe actiuni, iar prin Ordinul nr. 187/1993 dat de Agenția Națională de Privatizare (privind arondarea societăților comerciale cu capital de stat, în vederea distribuirii a 30% din capitalul social al acestora, între cele cinci Fonduri ale Proprietății Private se dispune in art.2 o cota de 30% din capitalul social al societății comerciale cu capital de stat se alocă în mod egal fiecărui Fond al Proprietății Private, respectiv 6%, acesta este momentul care pune bazele viitoarelor privatizări și distrugerii industriei românești.

Problema majoră ,a acestor societăți comerciale ,nou create, a fost aceea, că odată cu trecerea la economia de piață, nu s-au putut adapta rigorilor impuse datorită dimensiunilor gigantice, la care au fost proiectate uzinele indiferent de profilul de activitate și mai mult datorită sistemului în care operau în perioada economiei planificate, când nu trebuiau să își identifice nici piața unde urmau să își desfacă produsele și nici să își procure materia primă. Aceasta a condus în timp la o lipsă acută de cultură în relația cu consumatorul, precum și în relația cu furnizorii care sunt vitali în condițiile în care piața funcționează după regulile dure ale cererii și ofertei de bunuri și servicii.

Rezultatul a fost, imediat după trecerea la economia de piață, ca multe din aceste companii au dat faliment, iar altele și-au reconfigurat profilul de activitate, sau ce este mai grav au apelat la diferite metode de închiriere a activelor ca o formă de subzistență a un întreprinderi neviabile din punct de vedere economic.

Dezindustrializarea se manifesta agresiv, lăsând în urmă zone vaste de terenuri abandonate sau pline de ruine. Oradea începe să se confrunte cu probleme legate de:

– degradarea spațiului construit;

– calitate a vieții nu întotdeauna la standardele sau așteptările majorității cetățenilor;

– probleme legate de calitatea mediului;

– cartiere de blocuri de locuințe care nu au cunoscut renovări substanțiale de la darea în folosință;

– centre/clădiri istorice adeseori în paragină;

– zone industriale abandonate, în ultimii ani, din cauza încetării activităților;

– spații publice neîntreținute;

– infrastructura vetustă sau inexistentă uneori;

– servicii urbane nesatisfăcătoare;

– transport public ineficient;

– spații verzi insuficiente sau pe cale de dispariție.

4.1.1 Efecte asupra urbanului, inclusiv prin trecerea la dezvoltare imobiliară pe orizontală și extinderea intravilanului.

După anul 2004, orașul s-a extins haotic , suprafața sa crescând cu circa 600 de ha , în condițiile în care în intravilanul orașului avem peste 300 de hectare de teren abandonat,nefolosit, pe care au funcționat fostele situri industriale dar și unitățile militare care în urma intrării în N.A.T.O. au fost dezafectate.

Fig 9. Imagine extindere suprafetei intravilan in municipiul Oradea, Strategia pentru dezvoltare durabilă a județului Bihor 2014-1020

Suprafața orașului a ajuns la 11.556 ha, ceea ce îl plaseaza între primele 10 orase din punctul de vedere al întinderii. Ca urmare a acestei extinderi, zonele industriale au fost înglobate treptat în oras care era în continuă creștere, construcțiile fiind realizate la periferie, însă datorită expansiunii, în prezent, majoritarea fabricilor și uzinelor se găsesc în apropierea centrului. Revitalizarea clădirilor de tip industrial va fi o componentă a revitalizării urbane, tocmai datorită poziției lor.

În perioada comunistă. a fost implementată ideologia tabula rasa, prin care era promovată ideea că, tot ceea ce este vechi, trebuie să dispară, de la oameni, clădiri până la orașe, fiind reconstruite de la zero, având ca scop ștergerea din memoria colectivă a legăturii cu trecutul, această mentalitate persistând și în prezent.

Extinderea suburbană a fost criticată de mulți cercetători (Baum, Snow, 2007, Massey, Denton, 1988, Mieszkowski, Mills, 1993, Rowley, 1980) pentru că produce consecințe negative, cum ar fi fragmentarea metropolitană, segregarea rezidențială asupra orașului. Din cauza acestor efecte negative, cercetătorii și practicienii au evaluat alternative mai bune pentru a îmbunătăți mediile socio-economice și naturale din zonele urbane.

Consecința migrației locuitorilor și a firmelor comerciale de la orașe interioare la suburbii a determinat deteriorarea orașului interior; pe de altă parte, suburbiile devin din ce în ce mai bogate. Acest fenomen provoacă segregarea rezidențială prin venit și rasă în orașe. Distribuția inegală a modelului de dezvoltare urbană poate permite planificatorilor și factorilor de decizie urbană să realizeze nevoile regenerării urbane prin creșterea utilizării și vizitei în miezurile urbane (Dymski, 2001;Gotham, 2001).

Regenerarea miezului urban ar putea fi derivată din atragerea indivizilor, ceea ce impune orașelor să dezvolte mai multe facilități, spații deschise, locuințe și locuri de muncă. În special, populațiile care locuiesc în zonele din centrul orașului caută alimente, cafenele și alte locuri de cumpărături necesare pentru nevoile lor zilnice. Progresele cu amănuntul în miezul urban pot să le ofere o alternativă la transportul către mall-urile suburbane. Acest lucru îmbunătățește mediul urban rezidențial și reduce dependența de vehicule.

Regenerarea urbană este o nouă abordare a îmbunătățirii cartierelor și cartierelor orașelor, în timp ce se urmărește armonizarea valorilor vechi și noi. Mulți cercetători recunosc deja regenerarea urbană ca un nou concept pentru planificarea urbană.

4.1.2 Situația actuală a fostelor situri industriale din municipiul Oradea

În urma observațiilor din teren și a analizelor efectuate ,asupra documentelor ,privind evoluția economică a acestui oraș, am identificat, nu mai puțin de 37 situri industriale (cu o suprafață totală estimată la peste 300 ha), aflate în diferite stadii de distrugere/ părăsire sau care parțial mai deșfășoară activități economice, conform cu obiectul de activitate