SPECIALIZAREA: ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR ȘI PREȘCOLAR [304326]

UNIVERSITATEA ,,ȘTEFAN CEL MARE’’ SUCEAVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA: [anonimizat] I

[anonimizat]: [anonimizat] 2011-2013

UNIVERSITATEA ,,ȘTEFAN CEL MARE’’ SUCEAVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA: [anonimizat]: [anonimizat]. Ioan Stan Înv. Spînu (căsăt. Grigoraș) Cristina

Școala cu clasele I-VIII Nigotești

SUCEAVA 2011-2013

CUPRINS

ARGUMENT………………………………………………………………………………………5

INTRODUCERE……………………………………………………………………………8

CAPITOLUL 1

Aspecte privind laturile și principiile activității educative în vederea formării personalității autonome și creative a copilului

1.1. [anonimizat]…………………………………………………………………………………………………13

1.2. Dezvoltarea creativității și formarea autonomiei copilului prin activități școlare

și extrașcolare……………………………………………………………………………………………………………..15

CAPITOLUL 2

Importanța cunoașterii mediului de către copii în vederea formării convingerilor

despre necesitatea protejării lui……………………………………………………………………………………..18

CAPITOLUL 3

[anonimizat] a unei educații de bază…………………………………..22

3.1. Ce este educația ecologică?……………………………………………………………………………23

3.2. Rolul educației ecologice în dezvoltarea personalității umane……………………………27

3.3. Tratarea problematicii în literatura de specialitate…………………………………………….32

3.4. Sarcinile „Cunoașterii madiului”, „Științelor naturii” și „Introducerii în

geografie” în formarea și instruirea copiilor……………………………………………………………………37

CAPITOLUL 4

Forme și modalități de realizare a educației ecologice la școlarul mic…………………………40

4.1.[anonimizat]……………………………………………………………………………………………………………………43

4.2. Drumețiile și excursiile…………………………………………………………………………………..59

4.3. Vizitele…………………………………………………………………………………………………………68

4.4. Cercul ,,Prietenii naturii’’……………………………………………………………………………….69

4.5. Colțul naturii vii…………………………………………………………………………………………….71

4.6. Amenajarea unui acvariu………………………………………………………………………………..71

4.7. Întocmirea unui ierbar……………………………………………………………………………………72

4.8. Întocmirea unei colecții de semințe………………………………………………………………….72

4.9. Întocmirea unei colecții de timbre……………………………………………………………………73

4.10. Lectura unor poezii și povestiri despre viețuitoare……………………………………………73

4.11. Vizionarea unor emisiuni TV, diapozitive, filme……………………………………………..74

4.12. Organizarea unor activități cultural-artistice……………………………………………………75

4.13. Educația și conduita ecologică – prin activitățile din viața cotidiană (în

școală și acasă)……………………………………………………………………………………………………………75

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………79

ANEXE…………………………………………………………………………………………………………………..81

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………175

ARGUMENT

"Planeta noastră – sănătatea noastră!

Să gândim la scară planetară și să acționăm pe plan local"

(Organizația Mondială a Sănătății)

Educația tinerei generații reprezintă un proces complex și de durată, în cadrul căruia se realizează treptat profilul uman cerut de societatea dată.

În realizarea educației un rol important îl are familia, atât ca grup social, cât și ca mediu natural necesar creșterii și bunăstării copiilor.

În cazul în care familia nu are competență educativă, când oferă copilului un climat de nesiguranță, de indiferență sau incapacitate, acesta va avea tulburări de comportament și va deveni un inadaptat pe plan social și școlar.

De aceeea cadrele didactice învățători trebuie să le creeze copiilor din clasele pe care le au încredințate pentru educare un climat specific vieții sociale, printr-un comportament adecvat, acțiuni de stimulare afectivă, să-i ajute să se dezvolte sub aspect intelectual, fizic, moral, profesional și estetic.

Consider că, în realizarea scopurilor educative și a obiectivelor concrete, operaționale, motivându-le importanța socială, se accentuează latura emoțională a activității, asigurând un climat afectiv, optimist și sincer, de cultivare a perseverenței, loialității, simț al datoriei față de persoana proprie, față de alții și față de mediul social și natural.

Formarea și dezvoltarea personalității copiilor este un proces anevoios, având în vedere specificul deosebit al acestei acțiuni.

Un prim obiectiv al activității didactice desfășurate în clasele primare este acela prin care copilul trebuie să cunoască lumea înconjurătoare interacționând cu mediul, să se cunoască pe sine, să se exprime prin mijloace verbale adecvate.

Se știe că explorarea lumii înconjurătoare creează copiilor ocazii favorabile pentru apariția și dezvoltarea interesului și curiozității pentru cele ce se prezintă. Totodată le educă copiilor dragostea, compasiunea, atitudinea binevoitoare pentru cei din jur, simpatia și prețuirea pentru oamenii cu care vin în contact.

Apreciez că, prin activitatea organizată cu copiii din ciclul primar, pentru a le satisface nevoia cunoașterii și a altor medii de viață, se realizează contacte frecvente cu orașul, viața și natura.

Un alt obiectiv particular al educației copiilor este cel al educației estetice prin care copilul este sprijinit să înțeleagă și să recepteze frumosul din natură și din societate.

Mediul și condițiile de viață ale copilului îl pot determina să sesizeze aspectele estetice ale lumii exterioare, dacă ele sunt prezentate la nivelul lor de înțelegere. Trebuie să-i învățăm pe copii să nu treacă pe lângă valorile frumosului din natură și din viața înconjurătoare fără să le sesizeze. Trebuie trezit interesul copiilor de a observa și contempla natura, de a o ocroti, respecta și proteja.

Prin multe acțiuni migăloase, de sensibilizare, desfășurate în preajma plantelor, copiii dobândesc pentru lumea lor interioară gingășia, admirația, armonia florilor și a culorilor, sentimentul de a ocroti frumusețea, fragilitatea.

Aceste sentimente trăite în fața miracolelor naturii îi umanizează, îi determină pe copii să-și conștientizeze stările emoționale, reacționând adecvat în diverse situații, atât ca persoană, cât și ca membru al grupului.

Emoțiile pe care numai natura le poate trezi atât pe plan etic cât și pe plan estetic constituie punctul de plecare pentru dezvoltarea apartenenței omului la natură, de identificare și echilibru cu ceea ce reprezintă cadrul său permanent.

Prin observarea plantelor în mod permanent în mediul lor natural, fără a le rupe și perceperea de către copii că plantele se nasc, trăiesc și mor, lăsând semințe pentru următoarea generație de plante, copiii înțeleg că orice ființă are dreptul să trăiască și să fie ocrotită, interiorizându-le astfel primele elemente ale conduitei ecologice.

Contactul prin acțiune cu varietatea aspectelor din natură favorizează dezvoltarea copiilor sub aspect moral. Cultivând și îngrijind plantele, urmărind viața unor mici viețuitoare, asigurându-le cele necesare și ocrotindu-le, copiii își formează un comportament pozitiv exprimat prin capacitatea de a se comporta atent, de a prețui lucrurile, de a fi răspunzător, de a-și înfrâna frica de unele aspecte, fenomene ale naturii.

Paralel cu înfățișarea pasionatei lumi a păsărilor, viața lor în colectivitate, trăirea migrațiilor, importanța pădurilor, a apelor și a animalelor se înfățișează copiilor și pericolul ecologic la care este expusă natura și însemnătatea menținerii existenței vieții pe planeta Pământ.

Nu bogăția cunoștințelor de biologie m-a interesat în realizarea obiectivului propus, ci trezirea și menținerea în lumea interioară a copiilor a dorinței de a cunoaște universul lumii vii și formarea unui comportament uman civilizat exprimat prin grija fațăde toate formele de viață.

Toate modalitățile folosite în realizarea educației ecologice la copiii din ciclul primar trebuie să contribuie la îmbogățirea expierenței de viață, la dezvoltarea proceselor psihice, cognitive, afective, volitive, la încrederea în forțele proprii în perspectiva integrării în societate ca școlar mare, adolescent și adult, la formarea conștiinței și conduitei ecologice.

INTRODUCERE

Tot ceea ce există se dezvoltă, se transformă mereu mergând înainte, înlocuindu-se ceea ce este vechi și depășit, cu forme noi, superioare.

Această lege generală se manifestă și la copil, atât pe plan psihic cât și pe plan fizic.

În dezvoltarea sa bio-socio-culturală omul parcurge mai multe stadii, cicluri sau faze ale vieții.

Psihologia precizează că dezvoltarea psiho-intelectuală și psiho-morală a copilului se produce în urma interacțiunii dintre cei trei factori: ereditate, mediu, educație. Fiecare dintre acești factori este necesar dar nu și suficient.

Evoluția copilului spre maturitate se produce în etape, cu salturi calitative și cantitative, cu transformări de ordin biologic și psihologic, proiectându-l ca un adult în devenire.

Copilul nu poate fi „maturizat” înainte de vreme. A nu ține seama de acest adevăr echivalează cu faptul de a-l sili pe copil să facă „salturi în gol”, înseamnă a nu-l considera pe copil în el însuși, așa cum este el, fără a-l raporta la „tiparele adultului”.

Este cu totul inutil „…să facem apel prea de timpuriu la facultăți sau sentimente a căror prezență presupune expierențe pe care copilul nu le-a putut face”.

Problema receptivității ființei umane față de influențele educative este una dintre cele mai controversate din istoria educației, fiind formulate mai multe teorii în aceste direcții.

Unii sociologi și psihologi (A. Gessel, Ed. Thordnike) în studiile și cercetările lor asupra eredității susțin „teoria ereditaristică”, conform căreia dezvoltarea copilului este determinată exclusiv de ereditate. Ei spun că fiecare copil se naște cu anumite aptitudini care sunt înrădăcinate în ființa lui, încât nu pot fi schimbate sau tansformate de influențele mediului și nici ale educației.

Această concepție a fost combătută de geneticieni, psihologi și pedagogi care susțin teoria „ambientalistă”, conform căreia locul determinat în formarea personalității îl au mediul socio-cultural și „teoria dubleideterminări” mai apropiată de adevăr, considerând că ereditatea este premisa naturală a dezvoltării psihoindividuale, iar mediul socio-cultural și în mod special educația constituie cadrul acestei dezvoltări.

Factorul biologic este necesar dar insuficient, pe când factorul socio-cultural este determinant, influențând condiția psihologică a individului printr-o dezvoltare progresivă a structurilor sale psihocomportamentale.

În interacțiunea cu mediul înconjurător și, în primul rând cu cel socio-cultural, omul devine o personalitate prin dobândirea unor atribute rezultate din activitate, învățare, joc, etc.

„Din zece oameni pe care-i cunoaștem, nouă sunt ceea ce sunt, buni sau răi, folositori sau nu, datorită educației pe care au primit-o”.

S. Rubinstein subliniază unitatea factorilor și rolul central al activității și determinărilor educative în dezvoltarea ființei umane: „Organismul se dezvoltă funcționând, omul, adultul, muncind, copilul se dezvoltă prin educație și învățare. În aceasta constă legea de bază a dezvoltării psihice a copilului”.

Mediul psiho-socio-cultural, prin influențele sale organizate și neorganizate, are un rol important în dezvoltarea personalității copilului. Omul ca personalitate face parte din sistemul social și se dezvoltă solidar cu acesta.

Mediul geografic natural influențează dezvoltarea și sănătatea omului prin câmpul geomagnetic, prin climă, relief, radiații și poluare. Clima caldă, temperată sau rece a influențat puternic atât felul de viață, cât și condițiile anatomomorfologice ale omului. Mediul geografic, îndeosebi prin hrana oferită omului sau prin conținutul chimic al apei potabile (calcar, iod), a influențat viața acestuia.

Totul devine puternic și sănătos în condițiile de viață favorabile și firav și bolnăvicios în lipsa condițiilor favorabile dezvoltării lumii vii.

Fenomenele psihoindividuale și cu precădere cele psihosociale se află într-o incontestabilă interacțiune cu factorii ecologici.

„Ecologia-știință multidisciplinară în dezvoltare care studiază relațiile dintre organisme și modul lor de viață. Ecologia studiază relațiile dintre fenomenele umane, biologice, sociale și spațiile naturale, mai ales artificiale (orașe, întreprinderi, locuințe) în care se desfășoară ecestea, relevându-se atât influențele "spațiului" asupra vieții sociale cât și influențele organizatorice exercitate de viața socială asupra organizării spațiului”.

Natura are propriile ei legi, care nu pot fi schimbate și pe care omul adeseori, cu voie sau fără voie, conștient sau inconștient, le ignoră.

„Impactul societății a depășit limita admisibilă, luând proporții agresive. De aici este limpede că declanșarea crizei ecologice pe care o trăim își are o origine socială. Este adevărat că alterarea mediului se face și prin acțiunea directă a factorilor naturali, dar apariția omului a agravat aceste schimbări”.

Epoca noastră se caracterizează mai ales prin stăruința popoarelor de a conserva, ocroti, ameliora și menține mediul de viață pe planeta noastră.

La schimbările mediului, viețuitoarele „se supun” prin adaptare. Viața, deci nu s-a creat în afara mediului natural și tot mediul a fost cel care a diferențiat-o.

Eminentul biolog E. Haeckel a inițiat încă din secolul trecut o nouă ramură a biologiei – ecologia, care fundamentează relațiile ce se stabilesc în cadrul biosferei, învelișul vieții.

În țara noastră, primele măsuri de ocrotire a naturii se iau încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și continuă în primele decenii ale secolului al XX-lea, având ca rezultat protejarea unor specii de plante și animale. În anul 1930 este adoptată „Legea pentru protecția monumentelor naturii”. Se poate aminti aportul ecologic a patru personalități marcante: Grigore Antipa, Emil Racoviță, Andrei- Popovici Bâznoșanu și Alexandru Borza.

Deteriorarea naturii, foarte înaintată pe anumite zone geografice ale globului terestru, a ajuns să îngrijoreze largi cercuri de specialiști și chiar guvernele unor țări.

Ocrotirea naturii nu pote fi izolată de problemele structurii social-economice și politice.

Conform recomandărilor UNESCO, ocrotirea naturii trebuie înțeleasă ca ocrotirea vieții sălbatice și a mediului natural original: soluri, ape, păduri, obiecte, animale, plante care reprezintă interes științific sau estetic.

Privită dintr-un unghi economic, ocrotirea naturii este orientată spre două direcții: conservarea resurselor naturale, adică apărarea lor de o epuizare accelerată și apăraea lor de distrugere.

De aceea, după cum afirmă prof. dr. Virgiliu Radulian în lucrarea „Noi direcții de cercetări pedagogice”, „se impune ecologizarea învățământului cu scopul de a ajunge, în final, la formarea conștiinței ecologice la nivel național”.

Educația ecologică trebuie să devină o componentă de primă mărime a educației permanente. Salvgardarea naturii – mediul primordial străbun în care s-a născut speța umană, păstrarea calității vieții spre binele și perpetuarea omenirii depinde de educația pe care copilul o primește în școală.

Copiii de astăzi, cetățenii mileniului trei, au nevoie de convingeri, capacități aplicative și comportamente ecologice adecvate. Formarea convingerii necesității apărării mediului înconjurător prin educație ecologică, trebuie să înceapă de la o vârstă fragedă, acum, înainte ca natura să moară sub ochii noștri.

Conștiința ecologică va trebui să reflecte procesul de schimbări esențiale ce s-au produs în gândirea individului și a colectivității, față de raportul dintre om și natură.

Omul trebuie să lupte conștient pentru a-și pune în valoare capacitățile ce-i permit să-și îmbunătățească calitatea vieții , să-și înnobileze spiritualitatea cu valorile culturii și civilizației.

"Conștiința ecologică a responsabilității fațăde existența altor forme de viață și pentru calitatea superioară a mediului înconjurător este, în ultimă instanță, o manifestare esențială a spiritualității umane, un act de cultură, pe care se întemeiază în mod necesar grija față de noi înșine".

CAPITOLUL 1

ASPECTE PRIVIND LATURILE ȘI PRINCIPIILE

ACTIVITĂȚII EDUCATIVE ÎN VEDEREA FORMĂRII

PERSONALITĂȚII AUTONOME ȘI CREATIVE A COPILULUI

„Într-un petic de grădină arunci sămânța plantei și te interesezi de

florile ce ies. Și să rămâi rece la înflorirea sufletescă a elevilor tăi?”

Titu Maiorescu

1.1.Creativitatea și autonomia-dimensiuni esențiale

pentru dezvoltarea și afirmarea personalității copilului

Lumea modernă care a luat naștere sub ochii noștri, dezvoltarea continuă a științei și tehnicii, precum și a mijloacelor informaționale au creat și crează în permanență noi relații între copil și mediul înconjurător, înre copil și învățător.

Școlii, ca prim factor de educare și instruire, îi revine un rol deosebit în găsirea unor metode noi, tot mai eficiente de asimilare a cunoștințelor și de formare a spiritului creator, receptiv la nou și de orientare a lui spre universul profesiunilor și activităților sociale de mâine.

Dicționarul de psihologie definește autonomia ca „modalitatea de a fi a unui organism, persoană, grup, care funcționează independent, se determină în baza propriei sale structuri, a legilor sale interne”, în viziunea Kantiană:„libertatea omului care prin efortul propriei reflexii își dă sieși principii de acțiune”.

În ce privește creativitatea la nivelul personalității va trebui să se refere la interacțiunea optimă, generatoare de nou, dintre atitudini și aptitudini. Atitudinile nu sunt creative prin ele însele, ci devin astfel în măsura în care sunt activate și valorificate prin motive și atitudini creative.

Iată, deci cele două dimensiuni esențiale pentru întreaga dezvoltare și afirmare a personalității omului contemporan, a căror cultivare și dezvoltare constituie problema centrală a școlii de azi. Școala conduce copilul spre viață, prin viață și pentru viață. Statutul de școlar cu noile sale solicitări, cerințe, sporește importanța socială a ceea ce întreprinde și realizează copilul la această vârstă. Se dezvoltă și capacitatea sa de a-și dirija voluntar conduita, de a anticipa solicitările externe, de a-și planifica activitatea, astfel personalitatea sa devenind din ce în ce mai aptă pentru independență și autodeterminare.

De aceea învățătorii trebuie să proiecteze și să susțină în permanență activități didactice care să contribuie în cea mai mare măsură la educarea principalilor factori ai creativității:

„1. sensibilizarea față de probleme; 2. flexibilitatea spontană; 3. aptitudinea de a gândi abstract; 4. originalitatea; 5. fluența ideadițională; 6. aptitudinea de a vedea asemănările și deosebirile; 7. aptitudinea de a restructura, de a organiza și de a elabora; – factori ce au fost identificați în mod independent de J.P. Guilford în cadrul creativității științifice și de către V. Lowenfeld în creativitatea artistică”.

Capacitățile creatoare ale copilului depind și de zestrea sa genetică (aptitudinile), dar mai ales sunt rezultatul exercițiului efectuat pentru a combina elementele cunoscute în structuri noi, rezultând produse încărcate de noi valori funcționale.

Prin activitățile creative organizate este necesar să urmărim dezvoltarea la copiii școlari atât a factorilor afectivi motivaționali ai creativității, cât și a atitudinilor creative: trebuința de cunoaștere și explorare interesul față de problemele noi și dificile, impulsul spre investigație, nevoia de autoafirmare climatul de libertate pentru afirmarea ideilor noi, asumarea riscului, atitudinea nonconformistă dorința și perseverența de a realiza ceva nou, receptivitatea accentuată față de ideile colegilor, respectul față de valorile creative, etc.

1.2. Dezvoltarea creativității și formarea autonomiei copilului

prin activități școlare și extrașcolare

A fi creativ înseamnă pentru copil a explora activ universul înconjurător, a aduce contribuții proprii la programarea acțiunilor, a avea acces la decizii, a conduce efectiv și independent, cu sprijinul discret și creator al învățătorului, întregul proces de activitate și creație.

Creativitatea școlarului poate fi stimulată prin joc și fabulație, povestire și compunere, desen, activități practice și muzicale, contactul cu natura și activități de muncă.

Copiii care de mici își manifestă dorința de cunoaștere și de creativitate reușesc să devină cu timpul adulți bine instruiți. Este necesar, pe cât posibil, să apelăm în activitățile de educare a gândirii independente și creatoare la metode ca: problematizarea, învățarea prin descoperire, convorbirea euristică jocurile didactice, etc.

În cadrul jocurilor de creativitate trebuie să încurajăm și să apreciem răspunsurile și soluțiile creatoare ale copiilor. Imaginând diferite variante de rezolvare a sarcinii didactice primite, confruntând propriile păreri cu ale colegilor, inventând noi variante ale jocului, copiii își dezvoltă o personalitate autonomă, creativă. În cadrul acestor jocuri primul obiectiv al învățătoruluitrebuie să fie acela de a-i aduce pe toți elevii într-o efervescență creatoare, la o enunțare fără reticiență a soluțiilor care, chiar dacă nu vor fi acceptate în totalitate, au fost căutate activ de către elevi, dezvoltându-le capacitățile creatoare.

În joc, muzică, compuneri, dar mai ales în desen imaginația copilului lucrează creator. Cu cât cunoștințele despre lume ale școlarului sunt mai bogate, cu atât imaginația lui va lucra creator, creând imagini noi, originale, care vor oglindi independență și spirit creator.

Copiii creativi trebuie orientați spre diferite cercuri pe domenii în care se manifestă cu preponderență activitatea lor creatoare: cercuri tehnico-aplicative, desen, muzică, științele naturii, literatură, matematică, etc.

În activitățile din cercuri se dezvoltă numeroase deprinderi și abilități, se îmbogățesc cunoștințele tehnice și pe domenii de activitate umană și se exersează capacitatea de aplicare interdisciplinară a cunoștinelor. Cercurile oferă posibilități pentru manifestarea, exersarea și afirmarea inițiativei copilului, a curiozității, a originalității și a creativității lui.

Formarea autonomiei personale vizează formarea capacității copilului de a se conduce singur în viitor. Autonomia personală se formează prin tipuri de activitate care privesc: formarea deprinderilor de conduită școlară, formarea deprinderilor comportamentale, igienico-sanitare și de autoservire (întreținerea, curățenia corporală, întreținerea îmbrăcămintei și ținutei vestimentare, întreținerea obiectelor de uz personal și a celor școlare, procurarea unor obiecte, etc.), formarea spiritului de inițiativă, al independenței în luarea deciziilor și efectuarea actelor voluntare complexe: formarea responsabilității și exigenței față de propria persoană, formarea capacităților de aotocontrol și exigență și autoapărare.

Voi prezenta în continuare sarcina didactică a unor activități ce pot fi organizate în vederea dezvoltării creativității și formării autonomiei școlarului:

1. reprezentarea cât mai fidelă a unui obiect, prin exprimarea în scris sau orală a cât mai multor însușiri ale acestui obiect (exercițiul diferențiază net elementul de fluență și flexibilitate în gândire);

2. punerea mai multor întrebări (cât mai multe posibile) cu privire la un tablou prezentat, după ce în prealabil li s-a cerut să spună ce sugerează tabloul. Acest exercițiu după modelul textului Torance este deosebit de eficient în antrenarea gândirii divergente, a fuenței, flexibilității și originalității gândirii;

3. găsirea cât mai multor finaluri ale unei povestiri;

4. contrazicerea afirmațiilor (greșite intenționat) argumentând cele spuse prin mai multe propoziții;

5. exprimarea verbală sau în scris a variantelor intrigii unei povestiri;

6. găsirea unor titluri cât mai originale pentru o povestire, tablou, text, fragment muzical, etc.;

7. compunerea unor dialoguri sau povestiri după desen;

8. prevederea tuturor consecințelor posibile în confruntarea cu o situație dată (Ce

s-ar întâmpla dacă…am înețlege limba păsărilor?, Ce s-ar întâmpla dacă…ar fi mereu noapte?, Ce s-ar întâmpla dacă…ar fi iarnă mereu?);

9. găsirea celor mai interesante și neobișnuite modalități de transformare a unui obiect care să devină mai atractiv, mai util și să poată avea cât mai multe întrebuințări;

10. desenarea unor obiecte a căror formă seamănă cu două sau mai multe figuri geometrice combinate în mod diferit;

11. găsirea celor mei interesante întrebări pe o anumită temă;

12. găsirea cât mai multor materiale și soluții pentru construirea unui obiect în anumite condiții sau ce pot fi folosite într-o anumită situație;

13. imaginarea unor desene și povestiri despre noi în prezent și în viitor;

14. crearea unor povestiri după elemente desprinse din petele de cerneală;

15. recunoașterea unor profesii, personaje sau acțiuni, idei, cuvinte, după mimica și gesturile colegilor;

16. dramatizarea unor basme, povești, povestiri;

17. dezlegarea și compunerea unor ghicitori, rebusuri și probleme distractive;

18. învățarea și exersarea unor jocuri care oferă multiple situații de dezvoltare a gândirii creatoare, a memoriei, dar și a trăsăturilor de voință și caracter;

19. organizarea clasei și a camerei de lucru din punct de vedere estetic și funcțional;

20. activități de autoservire și activități gospodărești.

Am enumerat doar câteva din sarcinile didactice ce se pot realiza printr-o multitudine de activități creative care trebuie să ducă la formarea personalității școlarului autonom și creativ.

Deoarece în problema educării capacității creatoare a elevilor nu poate fi vorba de niște tehnici precise, rețete sau șabloane, rămâne ca fiecare învățător să aleagă din multitudinea activităților posibile, pe acelea pe care le poate dezvolta mai bine în condițiile concrete ale clasei cu care lucrează și chiar a fiecărui copil în parte.

CAPITOLUL 2

IMPORTANȚA CUNOAȘTERII NATURII DE CĂTRE

COPII ÎN VEDEREA FORMĂRII CONVINGERILOR DESPRE

NECESITATEA OCROTIRII EI

„Arta de a trăi este și iscusința de a te șlefui mereu spre a

crea din tine o operă de artă, o ființă autonomă, eliberată de

tirania instinctelor, de impulsuri egoiste și pasionale.”

V. Pavelcu

În natură totul este organizat după legi nescrise, legi care guvernează mediul natural echilibrul perfect al acestuia fiind numit echilibru ecologic.

Încă de la începutul existenței sale, omul a căutat să cunoască mediul înconjurător, să-i folosească însușirile pentru adăpostire și apărare, pentru procurarea hranei și a materialelor necesare vieții. Adaptarea sa la condițiile de mediu s-a datorat rațiunii care l-a dus la cunoașterea calitativă a mediului înconjurător și la explicarea fenomenelor din natură.

Copiii vin în contact cu natura din primii ani de viață. Multe noțiuni și cunoștințe referitoare la viața plantelor și animalelor și le însușesc în afara școlii, în procesul comunicării zilnice cu cei din jur.

Adesea ei generalizează aspecte neesențiale ale lumii vii. Dar aceste cunoștințe reprezintă un suport necesar pentru însușirea sistematică și în spirit științific a cunoștințelor despre natură, a căror obiective generale urmăresc:

– însușirea de către elevi a unor noi cunoștințe despre anumite viețuitoare, fenomene ale naturii și unele componente ale mediului înconjurător (frecvent întâlnite în vecinătatea școlii, a casei părintești, a localității), înțelegerea relațiilor dintre organisme și mediu, precum și a principalelor reguli de igienă individuală și colectivă;

– dezvoltarea unor operații intelectuale: analiza, sinteza, comparația, clasificarea, sistematizarea;

– formarea unor deprinderi de observare sistematică a naturii din mediul apropiat, a transformărilor care au loc sub influența factorilor de mediu, de respectare a principalelor reguli de igienă individuală și colectivă;

– înțelegerea cauzalității, interdependenței dintre lucruri și fenomene;

– formarea unor deprinderi de muncă, de îngrijire și ocrotire a unor plante și animale;

– educarea sentimentului de dragoste față de frumusețile naturii.

Pornind de la obiectivele generale, învățătorii trebuie să stabilească obiectivele specifice pentru fiecare lecție în parte, concretizate în performanțele finale pe care trebuie să le realizeze elevii la sfârșitul etapei respective de învățare.

În clasele I și a II-a elevii își însușesc cunoștințe din mediul înconjurător apropiat (animale domestice; plante de grădină; plante de livadă; animale și plante de câmp; animale și plante de pădure) mai mult pe baza observațiilor directe familiarizându-se și cu caracteristicile și denumirea fiecărui anotimp, cu aspecte din viața plantelor și animalelor.

În clasele următoare elevii studiază despre plante și animale caracteristice fiecărui mediu de viață, despre rolul lor în procesul vieții pe Pământ, adâncindu-se ideea relațiilor care există între viețuitoare , a unității lumii vii, a interdependenței dintre obiectele și fenomenele lumii înconjurătoare.

Treptat elevii vor înțelege că natura nu este formată dintr-o sumă de obiecte puse grămadă, ci componentele ei sunt strâns legate, corelate și intercondiționate. Mediul înconjurător trebuie privit ca „o unitate, care acționează ca un organism când se deteriorează una din componente suferă modificări și altele cu care se află în mai srânsă interdependență”.

Totodată trebuie să-i obișnuim pe copii să opereze cu reprezentări și noțiuni cu o sferă de cuprindere tot mai largă și să reflecteze tot mai adânc la procesele și realitățile obiective, precum: „plantă”, „animal”, „fenomen al naturii”, „condiții de viață”, „cauză”, „efect”, etc.

Cunoscând natura, legile care o guvernează, explicându-și că fiecare părticică din natură își are rolul ei în acel "lanț trofic" al naturii, copiii vor înțelege că natura trebuie ocrotită ca un tot întreg. Chiar dacă lupul, uliul, țânțarul, omida, fac parte din categoria animalelor respinse de om, ele sunt utile, având rolul lor în lanțul trofic al naturii.

În funcție de hrana pe care o folosesc, animalele se împart în erbivore (cele care se hrănesc cu plante), carnivore (cele care se hrănesc cu animale) și omnivore (cele care se hrănesc cu plante și cu animale). Acolo unde trăiesc animale carnivore există cu siguranță și animale erbivore cu care acestea se hrănesc și vor exista și plante care constituie hrana animalelor erbivore. Deci animalele sunt legate între ele prin modul de hrănire, alcătuind lanțuri trofice ca în următoarele exemple:

a) plantă lăcustă pasăre insectivoră pasăre răpitoare;

b) plantă șoarece arici vulpe;

săgeata de la unul la celălalt indicând faptul că primul este mâncat de al doilea.

Dacă dispar păsările insectivore, numărul păsărilor răpitoare se micșorează, iar lăcustele, nemaiavând dușmani, se înmulțesc repede și distrug plantele care constituie hrana animalelor, ducând la micșorarea numărului acestora.

Dacă mor toți șerpii, șoarecii se vor înmulți peste măsură și vor distruge plantele, atât de necesare pentru viața animalelor și a omului. La rândul lor, aricii se vor împuțina, nemaiavând posibilitatea de a-și alege hrana, ceea ce va duce și la scăderea numărului vulpilor.

Dispariția unor specii vegetale sau animale duce la un dezechilibru în natură și de aceea trebuie ocrotite la timp, pentru că o dată ce dispar nu mai pot fi readuse la viață.

Copiii trebuie convinși, încă de la cea mai fragedă vârstă că viața oamenilor este condiționată de existența plantelor și animalelor care reprezintă pentru noi o importantă sursă de hrană, de materii prime pentru îmbrăcăminte, construirea de adăposturi și o inepuizabilă sursă de vindecare a multor boli.

De asemenea, prin cele trei funcții – asimilația clorofiliană, respirația și transpirația, lumea plantelor reglementează toate procesele vieții pe Pământ. Din pământ, apă și aer plantele prepară sute de substanțe necesare existenței viețuitoarelor.

Copiii trebuie să înțeleagă că plantele și animalele constituie o expresie compexă a frumuseții și bogăției mediului în care ne naștem, trăim și muncim, un dar al naturii ce ne obligă să-l iubim, să-l respectăm, să-l ocrotim, ca și generațiile următoare să se poată bucura de ele, pentru că noi nu avem dreptul să lăsăm urmașilor noștri un Pământ sărăcit, epuizat și poluat.

Drumul de la idee la gest, de la convingeri ecologice la comportamente ecologice, aceasta este lupta în care trebuie să ne angajăm cu toții, lupta pentru aer curat și pentru conservarea speciilor de plante și animale.

CAPITOLUL 3

EDUCAȚIA ECOLOGICĂ – PARTE

INTEGRANTĂ A UNEI EDUCAȚII DE BAZĂ

De cum deschidem ochii spre lumea înconjurătoare, privirile noastre se întâlnesc cu chipuri de oameni. Mai întâi chipurile părinților, ale fraților, ale bunicilor, ale celorlalte rude, apoi ale vecinilor, ale oamenilor de pe stradă, din parc. Mai târziu, când pășim pe porțile școlii, chipurile dascălilor, ale colegilor.

Pretutindeni oameni, oameni de toate vârstele și înfățișările. Până și rostul lucrurilor din jurul nostru îl învățăm tot prin intermediul oamenilor. Omul nu poate exista în afara societății.

Când întreprinde o faptă, omul întâi o vede cu ochii minții, îi judecă urmările, caută să deslușească nu numai dacă lui îi folosește, ci și dacă nu cumva pricinuiește cuiva vreun rău și abia apoi trece la executarea ei. Ce înseamnă aceasta oare? Aceasta înseamnă că omul este o ființă conștientă, o ființă care își cumpănește vorbele și faptele după rațiune, după conștiință.

Conviețuind în cadrul aceleiași colectivități, oamenii și-au creat anumite norme de comportare în societate. Reglementarea comportării oamenilor în societate o face în primul rând statul, prin legile sale. Dar există și anumite legi nescrise, adică reguli de comportare, statornicite în relațiile dintre oameni și intrate în obișnuința oamenilor, în conștiința lor.

Regulile de purtare care ne îndrumă cum să procedăm în anumite împrejurări se numesc principii și norme morale.

Familia este prima școală. Aici învățăm prima oară că relațiile dintre oameni sunt nu numai un lanț nesfârșit de drepturi, ci și obligații reciproce.

Al doilea colectiv omenesc este școala, în care profesorii și elevii au un ideal comun: formarea pentru viață a tinerilor.

Rostul școlii este să ofere cunoștințele necesare, să educe și să formeze, să modeleze caractere.

În scopul formării copiilor potrivit exigențelor societății civile, democratice, al integrării lor firești în viața socială, aceștia vor fi sensibilizați, conștientizați, antrenați în exersarea și practicarea unor norme elementare de conduită, pentru formarea propriilor valențe ale EU-lui.

3.1. Ce este educația ecologică?

Educația ecologică este un proces aflat la confluența dintre științele realiste (biologie, fizică, chimie,etc.) și cele umaniste (legate de sistemele sociale: sociologie, psihologie, istorie, etc.), în care știința se îmbină armonios cu arta, iar noțiunile teoretice sunt zadarnice dacă nu sunt strâns legate de activitățile practice.

Educația ecologică studiază influența activităților umane asupra mediului înconjurător. În acest context, studiază în mediul natural și cel artificial, viețuitoarele, inclusiv omul și contribuie le înțelegerea circuitului energiei și materiei. Ea trebuie să-i ajute pe copii să înțeleagă influența comportamentului lor asupra calității mediului.

Educația ecologică se bazează pe cunoștințe referitoare la sistemele sociale și ecologice, dar are și o componentă afectivă: domeniul responsabilității, sistemul de valori, atitudinile necesare construirii unei societăți durabile.

Educația ecologică constituie o componentă esențială a efortului intreprins în diferite țări pentru a imprima educației o mai mare eficacitate și pentru a o transforma într-un factor de educație națională.

Nu există modele universale pentru integrarea educației ecologice în procesul educativ. Modalitățile acestei integrări sunt diferite în funcție de condițiile, finalitățile și structurile educative și socio-economice fiecărei țări. În funcție de vârsta elevilor, dar mai ales de nivelul inițial, prealabil, se aplică practice pedagogice diferențiate.

Educația ecologică nu ignoră disciplinele clasice, dar propune un alt demers în școală și în afara acesteia.

Scopul educației ecologice este de a forma cetățeni conștienți și preocupați de mediul natural și de cel creat de om, care să înțeleagă și să acționeze cu responsabilitate pentru ocrotirea mediului.

Obiectivele educației ecologice sunt:

cultivarea dragostei pentru Terra și a tuturor elementelor care intră în componența ei: apa, plante, animale, etc.;

creșterea dorinței de a ocroti, respecta și proteja natura prin implicarea copiilor în activități cu caracter experimental și demonstrativ;

dezvoltarea aptitudinilor de cercetare, explorare, investigare a mediului;

cunoașterea ființelor și fenomenelor din mediul înconjurător și caracteristicile acestora;

îmbogățirea vocabularului activ cu cuvinte din domeniul ecologic (anexa 1);

însușirea unor norme de comportament necesare pentru a asigura echilibrul dintre sănătatea individului, a societății și a mediului;

cunoașterea plantelor și animalelor ocrotite de lege;

cercetarea modalităților de reabilitare a stării mediului înconjurător prin antrenarea elevilor în activități de îngrijire a spațiilor verzi, de reciclare a deșeurilor, de salubrizare a localităților, etc.;

conștientizarea necesității de a economisi apa, energia electrică, lemnul, etc. (toate resursele naturale);

formarea unei atitudini dezaprobatoare față de cei care încalcă normele și legile ecologice.

Studiul problemelor de mediu nu se realizează doar pe baza informațiilor științifice ci

trebuie să se țină cont și de factori istorici, culturali, sociali. Mediul înconjurător nu cuprinde numai elementele naturii ci și clădiri, autostrăzi, termocentrale, fapt pe care trebuie neapărat să-l luăm în considerație la organizarea activităților de educație ecologică.

Care sunt principiile care trebuie urmate:

Abordarea mediului în totalitatea lui: natural și artificial, tehnologic și social, economic și politic, cultural și istoric, mural și estetic. Educația ecologică este un proces continuu, începând cu vârsta preșcolară și continuând cu toate stadiile formale și nonformale.

Explorarea problemelor ecologice majore din perspectiva locală, regională, națională, internațională, astfel încât elevii să cunoască factorii de mediu și din alte regiuni geografice.

Axarea priorității pe problemele de mediu actuale și potențiale, luând în considerare evoluția lor istorică.

Promovarea valorilor și necesităților locale, naționale și a celor internaționale, în prevenirea și rezolvarea problemelor de mediu.

Descoperirea simptomelor și cauzelor reale ale problemelor de mediu.

Promovarea unei învățări prin cooperare.

Elementele educației ecologice

Înțelegerea Relația dintre om și mediul natural este determinată de forțe naturale

(factori endogeni și exogeni, inclusiv cei cosmici) și sociale (credințele religioase, valorile etice și morale, politica, economia, nivelul de dezvoltare al științei și tehnologiei, etc.). Practic, toate problemele ecologice apar ca rezultat al interacțiunii nereușite a acestor două grupe mari de forțe. Pentru soluționarea corectă a problemelor de protecție a mediului se impune o cooperare complexă și foarte variată a tuturor factorilor menționați anterior.

Aprofundarea Capacitatea de a folosi deprinderi raționale, de a construi argumente solide (bazate pe numeroase exemple) și de a participa la discuții și dezbateri publice. Capacitatea de a identifica principalele cauze și principalele consecințe ale anumitor probleme de mediu, în diferite regiuni și în diferite situații, precum și urmările implicării sau neimplicării în anumite acțiuni cu impact major asupra mediului. Capacitatea de a exprima reacția personală la problemele de mediu, folosind o varietate vastă de modalități de expresie, inclusiv cele artistice și literare.

Formarea convingerilor, atitudinilor și valorilor

Voința de a adopta și de a demonstra o poziție critică atunci când este cazul.

Respectarea opiniilor diferite, transparența și promovarea dialogului.

Aprecierea libertății de a alege între anumite activități ce vizează protecția mediului.

Implicarea Disponibilitatea de a participa la administrarea durabilă a mediului provine

atât din expierența practică, care poate fi legată de necesitatea fizică de a asigura hrana, apa, resurse energetice adecvate, cât și din anumite reacții la nivel intelectual și emoțional.

Deprinderi practice Educația ecologică trebuie să ofere fiecăruia posibilități de dezvoltare a unor deprinderi, care să-i permită să se folosească cu grijă și într-o manieră durabilă de mediul înconjurător în activitatea sa diurnă.

Cerințe Administrația publică locală și ONG-urile de mediu trebuie să identifice și să promoveze importanța indubitabilă a educației ecologice, ca cel mai esențial component al educației generale a copiilor, tineretului și adulților. Societatea trebuie să asigure resursele adecvate și instruirea necesară pentru implementarea efectivă a educației ecologice. Toate meseriile pot și trebuie să aibă reguli proprii, care să vizeze o atitudine grijulie față de mediu în cadrul domeniului lor de activitate, precum și să asigure respectarea strictă și implementarea corectă a acestora. Educația ecologică nu se face doar de la caz la caz. Este necesar ca toate instituțiile de educație și învățământ să aibă strategii proprii, pentru a combina educația formală cu cea ecologică. Toți educatorii trebuie să fie pregătiți în mod corespunzător și să fie stimulați pentru a implementa și pentru a evalua educația ecologică. Părinții și membrii familiilor trebuie să participe activ, să încurajeze și să colaboreze multilateral în trezirea interesului pentru educația ecologică și calitatea mediului.

Sugestii privind educația ecologică a copiilor

Grija față de mediu trebuie să fie o componentă esențială a dezvoltării morale, spirituale, sociale și culturale a tinerei generații. În țările dezvoltate unul din criteriile de bază ale instituțiilor elitare este importanța pe care acestea o acordă educației ecologice. De la cea mai fragedă vârstă copiii trebuie familiarizați cu problemele de mediu, probleme cu care acestia se vor confrunta neapărat în viitor. Pentru a dezvolta capacitatea copiilor de a lua decizii cât mai chibzuite și prietenoase mediului, în primul rând este nevoie de a dezvolta sistematic educația ecologică. Spre marele nostru regret nici până în prezent ecologia, ca obiect și educația ecologică , ca parte componentă a educației generale nu este inclusă în planurile de învățământ. Asfel, din strategia statală de mediu lipsește cadrul necesar pentru ca copiii și tineretul să învețe despre mediu, despre principalele probleme ecologice locale, regionale ori globale și, deci, nu este asigurată posibilitatea de a-și creea o atitudine pozitivă și un atașament față de mediul natural în care se dezvoltă.

A proteja natura înseamnă:

– a cunoaște și respecta legile de existență și evoluție a ei;

– a nu deranja armonia multimilenară și puritatea inițială a tuturor componenților naturali: roci, soluri, ape, aer, climă, floră și faună;

– a admira și multiplica frumusețea tuturor peisajelor naturale;

– a nu pola aerul, apele și solurile;

– a iubi sincer și a ajuta să supraviețuiască toate ființele vii; cât de firave sau puternice nu ar părea ele, toate au drept egal de a conviețui pe minunata planetă albastră;

– a pune frâu la timp egoismului sufletesc, specific multora, de a acapara tot ce-i mai frumos din jur, ori de a transforma conform propriului gust tot ce ne pare că naturii nu i-a prea reușit;

– a fi conștient de faptul că a doborî o pasăre, a vâna o fiară, a rupe o floare ori un ram este tot atât de dureros și la fel de josnic cum ar fi să insulți un bătrân; și aceasta nu e o simplă analogie căci toate plantele și viețuitoarele sunt cu mult mai „vârstnice” pe Terra, comparativ cu noi, oamenii;

– a purta răspundere deplină pentru toate experiențele și încercările de a „desăvârși” creația naturii, inclusiv pentru speciile „îmblânzite”, clonate, mutante, transformate, rare, incluse în Cartea Roșie, precum și pentru cele deja dispărute;

– a nu disturge cuiburile păsărilor și lăcașele animalelor;

– a nu lăsa grămezi de gunoi pe cele mai pitorești poteci de pădure, pe drumuri, în râuri, lacuri și izvoare;

– a nu lăsa inscripții pe tulpinile copacilor;

– a nu zugrăvi pereții grotelor și tavernelor străvechi…

A proteja NATURA înseamnă a proteja însăși viața și sănătatea fiecăruia.

3.2.Rolul educației ecologice în formarea personalității umane

Este bine cunoscut faptul că societatea umană se dezvoltă nu doar în timp, ci și în spațiu. Din aceste considerente, despre cultura și nivelul de dezvoltare a oricărei societăți ne mărturisesc nu doar valorile etice, estetice, morale, economice, etc., dar și stilul de formare al relațiilor fiecărui individ ori personalități cu mediul natural. Anume în perioadele de tranziție aceste relații deseori devin nechibzuite și alarmante, fapt ce necesită o abordare a problemei date.

Educația ecologică se poate solda cu efecte reale în comportamentul tinerilor, doar prin realizarea în strânsă legătură cu educația morală, educația sanitară, educația rutieră, educația religioasă, educația estetică.

Este deosebit de important ca în amplul proces de formare a omului, viața din afara școlii să continue să completeze, să consolideze și să desăvârșească opera educativă într-un adevărat compotament european.

Pregătirea copiilor ca cetățeni ai Uniunii Europene a devenit o provocare și o necesitate prefigurată de un viitor previzibil, care îi va solicita să trăiască într-o permanentă stare de adaptare pentru a putea face față schimbărilor insidioase sau brutale și oportunităților potențiale.

Formarea elevilor cu o conștiință și o conduită ecologică devine o cerință deosebit de importantă pentru orice demers educativ școlar și extrașcolar.

Implicarea micilor școlari în activitățile de cunoaștere, înțelegere a unor fapte și fenomene din universul apropiat, în identificarea și rezolvarea unor probleme de poluare și degradare a mediului, are ca rezultat formarea unor convingeri și deprinderi de apărare, conservare și dezvoltare a mediului înconjurător – condiție de viață civilizată și sănătoasă.

Bazate pe cooperare și colaborare, diversitatea activităților practice desfășurate cu elevii asigură asimilarea multor reguli de comportament care se constituie în elemente de bază în formarea unei educații europene a oamenilor de mâine.

Având convingerea că formarea unui comportament ecologic la micii școlari constituie un aspect important al activității instructiv-educative și că acesta se realizează, atât în școală, cât și în afara ei prin activități extracurriculare și printr-o strânsă colaborare cu familia și comunitatea locală, în capitolele următoare voi prezenta câteva activități practice care se pot desfășura în acest scop cu elevii.

Avem norocul să trăim în secolul XXI. Generațiile pe care le educăm și le instruim acum în școală sunt generațiile care au avut ocazia să trăiască explozia internetului, forța telecomunicațiilor și să-și schimbe modul de gândire și de acțiune.

Educația ecologică a apărut ca problemă a omenirii numai în zilele noastre, respectiv atunci când omul a cucerit întreg spațiul Terrei prielnic vieții. Acum, bogățiile și resursele de energie au fost afectate în așa măsură încât se întrevede epuizarea rapidă a unora dintre ele, iar unele condiții esențiale existenței umane, ca apa sau aerul dau semne de otrăvire. Se deduce astfel, posibilitatea ca viitorul omenirii să fie pus sub semnul întrebării, dacă bineînțeles, nu se iau măsuri energice de protecție a planetei. Omul a înțeles că face și el parte din natură, că Terra și resursele ei sunt limitate, că această planetă funcționează ca un sistem și că dereglările produse într-un loc pot avea recursiuni asupra unui întreg circuit, inclusiv pentru om. Omenirea nu poate renunța însă la ritmurile înalte ale dezvoltării economice. Calea pentru realizarea acestor ritmuri, cu menținerea unei bune calități a mediului, este exploatarea acestuia în așa fel încât să se poată regenera și conserva în permanență.

Primele inițiative de ocrotire a mediului au apărut acum aproximativ 200 de ani din necesitatea salvării unor specii pe cale de dispariție. Cu timpul motivele care au impus ocrotirea s-au diversificat. Începând din 1970 au apărut semne clare de îmbolnăvire a planetei: subțierea stratului de ozon, încălzirea globală, ploile acide, poluarea apelor, a aerului și solului. Oamenii au început să înțeleagă necesitatea adoptării unui comportament responsabil față de natură. Însă responsabilitatea omului pentru ocrotirea mediului înconjurător este atât individuală, dar mai ales colectivă: protecția naturii angajează colaborare și sprijin reciproc pe plan local, județean, național și mai ales internațional.

Construin fabrici și uzine, dezvoltând orașele și transporturile, defrișând pădurile pentru a folosi lemnul și a mări suprafețele agricole, aruncând nepăsători în apă cantități mari de deșeuri toxice, omul a stricat echilibrul natural existent în mediul înconjurător, așa încât, uneori, și-a pus în pericol însăși viața lui. În asemenea situație, ființa umană s-a văzut nevoită să i-a atitudine pentru înlăturarea răului pe care l-a produs și să treacă urgent la luarea unor măsuri pentru protecția mediului înconjurător, pentru menținerea în natură a unui echilibru normal între toți factorii care compun mediul.

Permanent, factorii de mediu: apa, aerul, solul sunt supuși agresiunii activității umane. Înrăutățirea progresivă a calității acestora determină implicații de ordin social cu repercusiuni asupra calității vieții.

Școala prin destinația și rolul său asigură cadrul adecvat în care se desfășoară un complex de formare a elevilor, sub cele două laturi ale sale: cea instructivă și cea educativă. O cerință deosebit de importantă pentru orice demers didactic constă în pregătirea elevilor cu o concepție și o conduită ecologică bună, obiectiv de mare actualitate și importanță pentru calitatea vieții. Apărarea mediului înconjurător devenind un exercițiu de practică socială, școala trebuie să facă acest exercițiu social cu întreaga populație școlară care „mâine” va avea răspunderi mari și concrete în gestionarea rațională a tuturor condițiilor de mediu natural și social. Ea este chemată să determine nu numai sentimentele de admirație pentru frumusețile naturii, ci și convingeri și deprinderi de apărare, conservare și dezvoltare a mediului înconjurător – condiție de viață civilizată și sănătoasă. În ultimă instanță, școala trebuie să trezească spiritul de independență, de formare a capacității de autoinstruire și autoeducație ecologică la elevi, căci ignorarea de către învățători a necesității acestui lucru dăunează muncii educative, fiind una din cauzele principale ale eficienței scăzute a acestei activități.

Este deosebit de important ca în amplul proces de formare a omului viața din afara școlii să continue să completeze, să consolideze și să desăvârșească opera educativă într-un adevărat comportament european.

Cercetarea mediului în mijlocul naturii cu elevii permite îmbogățirea volumului de cunoștințe, lărgirea orizontului științific, sesizarea legăturilor reciproce între fenomene, modul cum interferează și se influențează reciproc și de asemenea permite formarea unei gândiri sănătoase despre lume și viață. În acest sens un loc hotărâtor îl au cadrele didactice organizatoare de activități, fie pe itinerar, fie în orizontul local și care trebuie să manifeste permanent preocuparea de formare a deprinderilor de păstrare și ocrotire a calității mediului înconjurător.

Concepte referitoare la mediul înconjurător pot fi achiziționate de la cea mai fragedă vârstă și în același timp cu noțiunile despre locurile cele mai apropiate copilului până la noțiuni abstracte mai târziu. Ca arie de investigație am ales studiul mediului apropiat al copilului (casă, școală, drumul între casă și școală). La această vârstă este foarte important de a găsi ocazia de ieșire în natură, vizionarea unor emisiuni documentare despre mediul înconjurător, amenajarea spațiilor verzi în clasă ori în afara ei, drept urmare am aplicat diverse activități practice de investigare a mediului înconjurător la clasă. Copiii au fost îndrumați să observe și să știe să pună întrebări asupra unei probleme de poluare și degradare a mediului (aruncarea gunoaielor la întâmplare, poluarea râurilor cu substanțe toxice, etc.).

Activitățile practice desfășurate cu elevii sunt diverse:

activități de observare și recoltare a unor elemente poluante(deșeuri din plastic, sticle, flacoane, pungi, ambalaje, cutii de conserve);

activități practice de îngrijire și amenajare a spațiilor verzi (colțul naturii vii – grădina școlii);

colecționarea unor imagini cu animale și plante din diferite medii geografice sau realizarea acestor medii în miniatură;

colecționarea și lecturarea unor texte cuprinzând curiozități din lumea plantelor și animalelor;

lecții-excursii sau lecții-plimbări, când îndrumați și folosind metoda observației directe, realizează o adevărată „fotografie” a locurilor parcurse;

realizarea de compuneri și desene, postere pe tema contribuției copiilor la protejarea mediului înconjurător;

realizarea unor experimente ce au în vedere demonstrarea rolul elementelor: apă, aer, sol în creșterea și dezvoltarea plantelor, în menținerea vieții pe Pământ;

îngrijirea unor animale de acasă sau la școală (păsări, pești, pisici, etc.).

Analiza individuală a fiecărui comportament, a fiecărui elev, cu reliefarea elementelor de comportament pozitive și negative făcute în situații concrete asigură o asimilare imediată și clară de către elevi, cu sintetizarea lor în reguli de comportament în locuri publice și de protecția naturii. Utilizarea fișelor, testelor și imaginilor ilustrate care vin în completarea constatărilor și observațiilor comportamentale făcute în situații concrete, a asigurat asimilarea multor reguli de comportament care se constituie în elemente de bază în formarea unei educații europene a oamenilor de mâine.

3.3.Tratarea problematicii în literatura de specialitate

Dacă pentru generațiile mature și cele vârstnice schimbarea mentalității reprezintă un proces îndelungat și sinuos, o problemă educațională de prim ordin este cea referitoare la percepția adolescenților, a tinerilor cu privire la conservarea mediului. Ei sunt agenții acțiunii sociale în secolul XXI, societatea în care vor trăi depinde în mare măsură de concepția pe care și-o formează acum, în anii școlarității despre ocrotirea și păstrarea frumuseților naturale.

Ecologia constituie un domeniu al științelor despre viață care are din ce în ce mai multă importanță. Ca în cazul multor discipline numele și definiția conferite ecologiei, spun mult despre cei chemați să-i cunoască conținutul și să-i pătrundă semnificațiile. O serie de evenimente, cu un puternic impact social, precum celebrele maree negre ori accidente nucleare în frunte cu cel de la Cernobâl (26 aprilie 1986) au zguduit din inerție opinia publică și au introdus treptat ecologia în rândurile preocupărilor individului și comunităților. Etimologic, ecologia reprezintă știința habitatului, respectiv o ramură a biologiei care studiază interacțiuile dintre ființele vii și mediul lor. Dar evident, semnificațiile sale au fost mult amplificate și diversificate de-a lungul timpului.

Născută ca o ramură a biologiei, nimeni nu prevestea ecologiei un strălucit viitor social. Dar, treptat, implicațiile sale s-au diversificat, amplificat și complicat. Studiind echilibrele naturale, ecologiștii au prevăzut degradarea lor treptată; după câteva decenii dezvoltarea societății industriale a modificat profund mediul planetar. Apariția și amplificarea poluărilor, dispariția unor specii, afirmarea problemelor globale, au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde. Concluzia relevată tot de ecologie este și ea fundamentală: Omul nu poate să acționeze la nesfârșit asupra mediului său fără a pune în discuție ruperea absolută a echilibrelor ecologice esențiale. Pe această cale s-a impus o altă noțiune – problema cheie a lumii contemporane – protecția mediului.

Trecerea ecologiei de la stadiul de simplă disciplină științifică la cea de problemă a conștiinței comune reprezintă una dintre marile cuceriri ale secolului XX.

Ar fi greșit dacă am spune că problema abordată a fost complet neglijată de către literatura de specialitate, dar nici că ea a fost în atenția cercetătorilor. A fost abordată în contextul general al unor studii didactico-pedagogice, dar referirile se fac mai ales la clasele gimnaziale și liceale și prea puțin la clasele primare.

Sărăcia materialului bibliografic nu înseamnă, însă, și dezinteresul învățătorilor față de problema în cauză, ci, cel mult, o anumită reținere, justificată de complexitatea temei, sau, de ce nu am spune, de teama de a nu greși. Acestă teamă îl încearcă probabil pe fiecare, atunci când pornește pe un drum nebătătorit. Ne-a încercat și ne încearcă probabil și pe noi, dar oricum trebuie ca în viață în general și în practica școlară în special, să și riscăm.

Chiar dacă bibliografia strict legată de problema abordată este relativ săracă, nu se poate spune că preocupările unor cercetători, sau simpli învățători nu s-au concretizat în elaborarea unor lucrări, multe dintre ele abordând, desigur tangențial, tematica amintită.

După cum susțin unii cercetători, a educa înseamnă a-i face pe copii să-și însușească prin expierență un sistem de valori prin intermediul căruia să se integreze moral în societate.

Literatura de specialitate definește educația ecologică drept un proces care are scopul de a îmbunătăți calitatea vieții prin asigurarea cunoștințelor, deprinderilor, motivațiilor, valorilor și angajamentelor necesare oamenilor pentru a administra eficient resursele naturale și a-și asuma răspunderea pentru menținerea calității mediului. Dacă dorim ca semințele educației ecologice să dea roade, atunci publicul țintă trebuie să fie în primul rând copiii, pentru că ″pomul când e mic se-ndreaptă″ spune un vechi proverb românesc. De altminteri, deprinderea cea mai desăvârșită este aceea care începe a se forma în anii tinereții. Pe lângă aceasta, copiii sunt un public important pentru educația de mediu, deoarece ei sunt gestionarii și consumatorii de mâine ai resurselor naturale, iar în unele cazuri, chiar pot influența radical atitudinile părinților și ale altor membri ai comunității față de problemele ecologice.

Obiectivele educației de mediu în toată lumea sunt asemănătoare: îmbunătățirea și menținerea calității mediului. Pe de o parte, educația de mediu înseamnă informarea și sporirea cunoștințelor elevilor despre mediul înconjurător. Elevii învață cum ″funcționează″ pământul și ce urmări poate avea degradarea mediului, conștientizând astfel care este rolul lor în crearea și prevenirea problemelor de mediu. Pe de altă parte, educația de mediu sporește sensibilizarea opiniei publice față de protecția mediului, ajutându-i pe elevi să-și evalueze și să-și clarifice sentimentele față de mediu și față de modul cum contribuie la rezolvarea problemelor acestuia. Apoi, educația de mediu este și una practică, în sensul învățării unor deprinderi de viață care ar reduce impactul negativ asupra mediului. Și, în final, educația ecologică accentuează abilitățile de a acționa ca cetățean – de la elaborarea unui proiect până la influiențarea consiliilor locale sau a autorităților publice și a instituțiilor internaționale.

Din categoria lucrărilor pedagogice care ating la modul general problema, menționăm în primul rând manualele școlare pentru elevii școlilor normale, cum ar fi manualul de ″Psihologie″, ediția 1991 de Paul Popescu-Neveanu, Mielu Zlate, Tinca Crețu; ″Pedagogie generală″ de Ioan Nicola și Domnica Farcaș, ediția 1990; ″Didactica″ de I. Cerghit, L.I. Radu, E. Popescu, I. Vlăsceanu, ediția 1991, toate apărute la Editura Didactică și Pedagogică – București; ″Pedagogie″ de Marin Stoica – Editura Gh. Cârțu – Alexandru 1997, precum și alte lucrări de tipul manualelor școlare: ″Psihologia copilului″ de Pantelimon Golu, Mielu Zlate, Emil Verza, ediția 1991.

Un loc aparte în bibliografia consultată l-au ocupat lucrările apărute cu mult mai înainte, cum ar fi: ″Dicționarul de psihologie″ de Paul Popescu-Neveanu, apărut în 1978; ″Creativitatea″ publicată în 1972 de Al. Roșea; ″Educația de mâine″ de B. Schwartz, apărută în 1976, etc.

Trebuie să rezervăm locul cuvenit ″Programelor școlare″ pentru învățământul primar, publicate în Curriculum Național în 1998.

Arătăm că și Programa de educație civică evidențiază că școala îi poate ajuta pe elevi să manifeste grijă, interes și să participe activ la protejarea naturii.

Alte lucrări consultate au fost articolele publicate în revistele de specialitate. Acestea mi-au fost și ele de un real folos în activitatea de cercetare în domeniul educației ecologice. Voi aminti doar o parte dintre acestea. Revista ″Preocupări didactice″ a făcut loc problemei abordate.

În numărul 1/2002 apare publicația ″Educația ecologică în școală și societate″ în care Mircea Grigorovică face referiri la revista ″Bildung und Wissenchaft″. Tema generală a acestui număr este ″Educația în legătură cu mediul înconjurător din germania″, cuprinzând conceptele, istoria, proiectele și viziunile acestei problematici. Am amintit de această publicație deoarece tematica aceasta este foarte importantă și pentru școala românească.

În numărul 3/2001 al aceleiași reviste, prof. Petru Bejenaru publică ″Educația ecologică″, în care prezintă importanța cunoașterii factorilor poluanți ai mediului care au un efect degradant asupra apei, aerului, solului, probleme ce reprezintă realități actuale privind situația mediului din România. Tot d-l Bejenaru subliniază necesitatea unei pregătiri ecologice în România, spunând că învățământul deține cel mai important rol în această pregătire.

O altă lucrare, deosebit de importantă, ce poate constitui și un adevărat ghid în acțiunile de cunoaștere a calității mediului, realizate cu elevii, este ″Studii geografice cu elevii asupra calității mediului înconjurător″- editată de ″Institutul de geografie″ în 1981.

În revista ,,Învățământul primar”, nr. 3/2003, apare articolul d-nei Valentina Mateșică, „Modalități de educare ecologică a micilor școlari”. În această lucrare se pune accent pe educarea elevilor în spiritul unor responsabilități umane ce vizează protecția mediului înconjurător. Tot aici sunt sugerate câteva modalități prin care se poate realiza, încă de la vârstă școlară mică, formarea concepției și a conduitei ecologice.

În aceeași direcție, a preocupărilor pentru educația ecologică, menționez și lucrarea „Terra – izvor de viață și bogății” de Claudiu Giurcăreanu (1982) sau „Terra –prezent și viitor” de Ion Popovici, publicată în 1978.

Toate aceste lucrări și multe altele nu subliniază problemele acute cu care se confruntă mediul natural în zilele noastre și importanța educației ecologice care trebuie făcută atât în școală cât și în cadrul activităților extrașcolare.

În România au apărut în ultimul an mai multe O.N.G.-uri. Organizațiile Nonguvernamentale reprezintă cele mai active forme prin care societatea civilă își poate exprima interesul pentru protecția mediului. Deși Internetul nu are așa mare vechime în România, din ce în ce mai multe O.N.G.-uri folosesc acest modern mijloc pentru a se informa, comunica și a-și mediatiza activitățile. Internetul devine pe zi ce trece o uriașă bibliotecă virtuală furnizând informații prin publicații și cărți on-line alături de multe alte resurse.

Green Report este un proiect media demarat la sfârșitul anului 2006. Câțiva jurnaliști, mai multe idei și o invenție nu foarte mare au contribuit la apariția celei mai importante reviste de mediu din România. Un an mai târziu, echipa Green Report a lansat un nou produs – www.green-report.ro – primul portal de știri de mediu din România.

Un alt site care pune în prim plan protejarea mediului și care ne oferă ultimile noutăți în ecologie este site-ul www.ecomagazin.ro.

Bazându-se pe entuziasmul și pasiunea pentru natură a studenților și tinerilor în general, UNESCO Pro Natura (www.pronatura.ro) acționează în vederea conservării naturii în cadrul unei Rețele Naționale a Ariilor Protejate eficient administrate, urmărind promovarea principiilor și programelor UNESCO privind conservarea patrimoniului natural.

AIEE ,,ECOSFERA” a fondat în octombrie 1997 Publicația de Informare și Educație Ecologică „ECOSFERA”, existența și importanța căreia este incontestabil necesară maselor de tineret ca sursă de informare tematică (ecologică), argumentată științific și factologic, ca model de expunere, reflectare și tratare a problemelor ecologice. În rezultatul studierii materialelor publicației s-ar creea un concept și o cultură ecologică nouă, ar determina pregătirea cât mai bună a tinerilor specialiști (http://www.ecosfera.ournet.md/).

Învățământul este chemat să exprime generațiilor de copii concepția ecologică, dragostea sacră pentru natură, în măsură să-i determine pe elevi să înțeleagă înalta semnificație și îndatorire patriotică a ocrotirii naturii și protecției mediului înconjurător.

În raportul său cu natura, omul a trecut pe primul plan și poate tocmai de aceea el trebuie s-o ocrotească așa cum natura l-a protejat milenii…

După cum afirma Democrit cu mult înainte de începutul erei noastre „Natura și educația sunt asemănătoare, căci educația îl transformă pe om și, prin această transformare, crează natura”.

Schimbarea mentalității oamenilor nu este ușoară, dar fără o educație în acest sens, orice acțiune de ocrotire a mediului este supusă eșecului. Educația în domeniul ocrotirii naturii trebuie să înceapă din fragedă copilărie și să fie continuată în tot timpul anilor de școală, cât și în afara școlii.

Ceasul de față ne cere stăruitor să convertim nostalgia vagă într-o conștiință generală fermă, activă,de comuniune cu structura și dinamica naturii, a cărei ocrotire nu mai este o problemă a naturaliștilor, ci a omului însuși.

Beneficiind de amintitele lucrări și ținând cont de discuțiile avute cu profesorii de geografie și de biologie, am pornit la elaborarea acestei lucrări. Ea se vrea un început, un modest început, care va trebui continuată, completată cu noi date, constatări, concluzii, cu noi aspecte concrete, practice. În acest fel, orice lucrare metodico-didactică este un început de drum, un început de autoperfecționare.

3.4. Sarcinile „Cunoașterii madiului”, „Științelor naturii” și

„Introducerii în geografie” în formarea și instruirea copiilor

Societatea românească are sarcina de a prospecta posibilitatea de valorificare a naturii în direcția cea bună, de a proteja interesul generațiilor viitoare. În realitate, este vorba, însă și de o protejare a omului, alături de protejarea naturii.

Prin protejarea omului trebuie să înțelegem și posibilitatea ca acesta să fie instruit.

Chiar dacă educația copiilor începe în familie, continuă în grădiniță, școala rămâne principala instituție de educație specializată în acest sens, înzestrată mai mult sau mai puțin din punct de vedere material, dar aproape întotdeauna slujită de oameni adevărați, pasionați de munca lor, deciși să facă totul pentru generația tânără.

Pregătirea pentru viață, prin școlire, înseamnă nu numai dobândirea de către individ a unor cunoștințe, ci competențe psihice și atitudinale care vizează deopotrivă: concepție de viață, cunoștințe, priceperi, deprinderi, abilități, acte de voință și motivații, stări afective, idealuri, criterii de raportare la valori, etc. Se consideră în general că prin cunoaștere omul domină natura, domină mediul social și se domină pe sine. Prin studierea geografiei elevii acumulează o mare cantitate de cunoștințe în legătură cu diversele fenomene ce se petrec în natură și societate.

Geografia explică fenomenele complexe ale învelișurilor Pământului, raporturile de reprocitate și interdependența dintre acestea și, în același timp studiază complexele regionale sau locale în dinamica lor ca părți ale întregului planetar.

Scopul predării geografiei în școală este de a-i înarma pe elevi cu un sistem de cunoștințe despre dinamica învelișurilor Pământului, de a-i educa în spiritul dragostei față de natură și de a forma deprinderi practice privind aprecierea fenomenelor meteorologice, hidrologice sau de protejare și ameliorare a mediului geografic în care trăiesc.

În actuala legislație școlară în cadrul disciplinelor cunoașterea mediului, științele naturii și geografie se predau și cunoștințe legate de protejarea mediului înconjurător.

Cunoașterea mediului și științele naturii oferă elevilor multiple posibilități de a cunoaște lumea vie, fenomenele naturale, cauzele care le produc, interdependența dintre componentele naturii. Deci, rolul școlii este acela de a acționa în direcția însușirii de către elevi a unor cunoștințe științifice și ecologice despre natură, de a ști că natura este un organism viu, ale cărui componente sunt într-o strânsă unitate, care suferă în evoluția sa în timp schimbări determinate de cauze naturale și sociale.

Prin însușirea cunoștințelor științifice se formează la elevi o gândire cauzală, se dezvoltă spiritul de deprinderi active, se dezvoltă latura afectivă și evolutivă.

Modul de predare al învățătorului trebuie să fie adecvat nivelului de evoluție al elevului. Este importantă cunoașterea particularităților psihice ale elevului de către institutor, pentru ca în raport cu ele să stimuleze și să dezvolte posibilitățile lor de gândire, de asimilare, de aplicare în practică, de creare și de cercetare a noilor cunoștințe.

Pentru a-i învăța pe elevi să gândească geografic i-am deprins să privească fenomenele naturii și societății în continuă dezvoltare și transformare, să pătrundă în legăturile lor interne, să sesizeze interdependența dintre ele.

Prin studiul cunoașterii mediului, științelor naturii și geografiei contopite se ajunge și la educarea și formarea unei conduite ecologice, care presupune acțiuni pentru conservarea, gospodărirea și ocrotirea naturii.

Învățătorul are rolul în etapa inițială de a pregăti elevii printr-o educație permanentă în acest scop, în vederea cunoașterii naturii, a descifrării tainelor ei și astfel vor înțelege importanța și necesitatea de a o păstra sănătoasă pentru ei și pentru generația viitoare.

În acest sens, într-o serie de lecții din manualele de cunoașterea mediului, de științe ale naturii și de geografie din ciclul primar sunt temele legate de cunoașterea naturii, de protejare a mediului înconjurător pentru ca elevii să înțeleagă pericolele care amenință planeta. Sarcina noastră este aceea de a face educație ecologică, de ocrotire a naturii, care poate fi la îndemâna elevilor de a o proteja, de a o îngriji și de a o înfrumuseța necontenit.

Educația ecologică nu se leagă numai de obiectele ce țin de științele naturii, ci se intersectează cu toate celelalte obiecte de studiu, inclusiv economia, arta limbajului, istoria, studiile sociale și umanitare. Educația ecologică poate fi introdusă în oricare din activitățile zilnice. De asemenea, problemele ecologice pot fi abordate în cadrul orelor de educație civică și consiliere, dar nu fugitiv și în treacăt, ci cu cea mai mare seriozitate. Altă măsură ar fi introducerea educației ecologice în programa de studiu a instituțiilor de învățământ. Deși actualmente acest obiect lipsește din orarul elevilor, totuși în școala noastră s-au întreprins și se întreprind diverse activități în acest domeniu prin alegerea educației ecologice ca disciplină opțională.

Impactul om – natură trebuie să constituie o problemă de prim ordin în preocupările învățătorului.

Acțiunile colective și mai ales cele individuale pot produce puternice degradări ale mediului. De aici rezultă necesitatea inițierii viitorilor cetățeni, sau chiar viitorilor întreprinzători în studiul complex al naturii, pentru a-i cunoaște legile generale, pentru a acționa în concordanță cu aceasta și nu împotriva lor, pentru a proteja mediul și pentru a ne proteja astfel și pe noi, locuitorii acestei țări, ai acestei planete.

În concluzie, în fața învățătorilor se pun sarcini complexe și niciodată ușoare cărora trebuie să le facă față și nu oricum, ci cu simț de răspundere, astfel încât peste ani și ani să putem fi mândri de generațiile pe care le-am îndrumat în primii ani de viață.

CAPITOLUL 4

FORME ȘI MODALITĂȚI DE REALIZARE A

EDUCAȚIEI ECOLOGICE

„Educația este un fapt social și individual în același timp. Este ceva care se

întâmplă în jurul nostru și în același timp se întâmplă cu noi. De la naștere și

până la moarte, fiecare dintre noi este spectatorul și actorul acestui fapt.”

C. Narly

În toate activitățile educative de cunoaștere a mediului înconjurător desfășurate cu copiii se urmărește să se evidențieze pe lângă valoarea cognitiv-educativă valoarea ecologică a acestora, valoarea dată de deprinderile pe care ea le formează copiilor în ceea ce privește respectarea, ocrotirea și conservarea naturii.

Am încercat să folosim conținuturi, srategii didactice și tematice accesibile și posibil de realizat și considerăm că acestea au dus la formarea unei gândiri intuitive și deductive a copiilor în raport cu natura și la apariția unor convingeri și a unui comportament ecologic pe care acești copii și-l vor manifesta și mai târziu, când vor deveni adulți și vor ajunge la înțelegerea superioară a rostului lor pe Terra, dovedind responsabilitate față de mediul în care trăiesc.

Educația ecologică se face în toate momentele, dar în cadrul acesta general se evidențiază unele cum ar fi: lecțiile propriu-zise de geografie sau de științe ale naturii, dar și, ocazional, în cadrul unor lecții de educație civică, limba română, educație muzicală, educație plastică, istorie, etc.

O altă modalitate deosebit de eficientă în acest scop a fost și introducerea unei discipline opționale sub genericul ,,Natura, prietana mea” la clasa a IV-a. Tematici care au fost parcurse: „Ce văd în jurul meu?”, „Știați că?”, „Hai la plimbare!”, „Solul și noi”, „Apa, sursă de viață”, „Igiena școlii”, „Igiena clasei”, „Igiena locuinței”, „Omul și mediul înconjurător”, „Ocrotim plantele și animalele”, „Iubește natura!”, „Strada”, Campania „Nouă ne pasă”, „Ce sunt deșeurile?”, „Și tu poți fi de folos!”, „Ce e bine și ce e rău”, „Curiozități din viața plantelor și animalelor”, „S.O.S. natura…”, „Curiozități ecologice”, „Pământul-planeta vie”, „De ce aerăm camera?”, „Focul și paza contra incendiilor”.

Educația ecologică se poate realiza prin orice tip de activitate: școlară, extrașcolară, activități științifice, literare, artistice, plastice, sportive etc.

Formele de realizare sunt diversificate: observații, experimente, povestiri științifice, desene, activități practice, plimbări, drumeții, excursii, vizionări de filme, jocuri de mișcare, distractive, orientări turistice, labirinturi ecologice, colecții, expoziții, spectacole, vizionări de emisiuni TV, expediții, tabere, scenete ecologice, concursuri.

Contribuții de seamă la educația ecologică pot aduce activitățile extrașcolare. Orice activitate ce se desfășoară în afara sălii de clasă înseamnă activitate cu contact nemijlocit cu mediul înconjurător. Așa cum îi învățăm pe copii să vorbească, să se poarte în familie, la școală și în societate, să respecte normele de igienă, tot așa trebuie să-i învățăm să se poarte cu mediul în care trăim.

Dintre modalitățile care au fost folosite în afara clasei, în scopul educării ecologice, amintesc:

Excursii și drumeții pentru a

constata situația în care se află mediul local și de a întreprinde, pe măsura puterilor noastre, acțiuni în sprijinul măsurilor adoptate de organele de stat pentru apărarea mediului;

Acțiuni de igienizare și

înfrumusețare a școlii;

Acțiuni de colectare a hârtiei, sticlei, a deșeurilor textile și mai ales a ambalajelor

din materiale plastice;

Acțiuni de popularizare ocazionate de sărbătorirea Zilei Pământului (serbări,

expoziții de desene și creații plastice inspirate de vasta problematică a protejării mediului);

Amenajarea unui colț cu verdeață în clase, pe holurile școlii pentru a crea o

atmosferă plăcută, pentru a le încredința mai multe sarcini de gospodărire și îngrijire a plantelor;

Acțiuni practice de plantare a pomilor și florilor în curtea școlii.

Este importantă implicarea elevilor în proiecte de tip „S.O.S. Natura” prin

realizarea și distribuirea de materiale informativ educative pe teme ecologice:

pliante ecologice;

orare ecologice pentru elevi (cu specii de plante protejate de lege);

îndrumare practice pentru orele de ecologie (pentru efectuarea unor ore practice de ecologie și protecția mediului);

realizarea și distribuirea de pliante despre deșeurile menajere și cele refolosibile;

fluturașe despre pesticide și îngrășăminte (evidențierea riscului poluării cu îngrășăminte chimice și pesticide).

Un stimul foarte bun în educația elevilor sunt concursurile și jocurile. În acest

sens, fiecare învățător poate să adapteze lecția la stilul său de predare. Important este ca el să-și manifeste spiritul creativ și să se distreze împreună cu elevii. Uneori astfel de expierențe pot da naștere unor adevărate capodopere. În cadrul unor astfel de activități am propus elevilor nu numai să strângă deșeurile aruncate în stradă, ci și să confecționeze din ele diferite jucării și brazi artificiali pe care, ulterior, le-am expus într-o expoziție. Elevii și-au demonstrat ingeniozitatea. La prima vedere este greu să-ți dai seama că toate aceste obiecte sunt efectuate din sticle goale de bere, pahare de unică folosință, dopuri de șampanie, cutii de carton, pungi de polietilenă – lucruri care par absolut inutile, dar nu și pentru copii, care având o minte ageră și o imaginație bogată, îndată le găsesc rostul. Un exemplu demn de urmat au fost concursurile de desene și poezii cu tematică ecologică, în cadrul cărora elevii au propus idei de-a dreptul uluitoare. Ar fi de preferat ca orele de educație ecologică să fie predate în aer liber – pe lângă faptul că aceste lecții sunt mai interesante și mai distractive, ele oferă elevilor posibilitatea să cunoască în mod direct elementele despre care învață și care sunt de fapt foarte buni factori de motivație.

În întreaga muncă de educație ecologică cu școlarii mici trebuie să ajungem la convingerea că mediul natural nu poate fi apărat într-o zi -5 iunie – numai de ecologi, biologi, silvicultori, etc., nu numai prin protejarea plantelor și animalelor declarate monumente ale naturii, ci în toate cele 365 zile ale fiecărui an, în fiecare clipă a fiecărei zile, de toți locuitorii planetei.

Natura ne oferă aspecte din abundență, iar mijloace de realizare sunt diverse și multiple. O deosebită eficiență au următoarele modalități:

1. Lecțiile de geografie și științe – în formarea unei educații și conduite ecologice

2. Drumețiile și excursiile

3. Vizitele

4. Cercul ,,Prietenii naturii’’

5. Colțul naturii vii

6. Amenajarea unui acvariu

7. Întocmirea unui ierbar

8. Întocmirea unei colecții de semințe

9. Întocmirea unei colecții de timbre

10. Lectura unor poezii și povestiri despre viețuitoare

11. Vizionarea unor emisiuni TV, filme

12. Organizarea unor activități cultural-artistice

13. Educația și conduita ecologică – prin activitățile din viața cotidiană (în școală și acasă).

4. 1. Lecțiile de geografie și științe – în formarea unei educații

și conduite ecologice

Prin intermediul lecțiilor de geografie, elevii sunt introduși în fascinanta lume a spațiului și timpului. Acum, gândul lor, imaginația zburdă sau își ia zborul în jurul srăzii, a satului sau a orașului natal, peste întinsul județului și al țării și chiar mai departe spre ținuturile veșnic verzi ale zonelor calde, spre piscurile înzăpezite ale munților sau spre întinderile de gheață ale ploilor, peste întinderile fără sfârșit ale apelor, ale câmpiilor.

Călătoria, zborul se face și în timpul trecut, încercând să „vadă” izbucnirile vulcanilor sau în viitor pentru a vedea cum vor arăta munții și dealurile, satele și orașele, apele și pădurile, cât de curată sau poluată va fi atmosfera și poate cât de curat va fi sufletul omului, cum se va împăca omul cu natura.

Științele naturii sunt o altă disciplină de învățământ, care alături de geografie, vin să le completeze elevilor cunoștințele legate de mediul înconjurător în care trăiesc.

Lecțiile de științe pun bazele înțelegerii de către copii a diferitelor fenomene ale naturii, la început separate din sistemele mai mari din care fac parte, apoi reintegrate în complexul de obiecte, ființe și fenomene care alcătuiesc realitatea înconjurătoare a naturii sau societății.

Atât lecțiile de științe ale naturii cât și cele de geografie îi fac pe elevi să cunoască mai bine înfățișarea pământului țării, fenomenele naturale ce au loc în natură, legătura strânsă dintre plante și animale și mediul lor de viață, dar și necesitatea ocrotirii naturii, a protejării ei de pericole care o amenință în prezent. Învățătorii au sarcina să le explice că fără factorii naturali, viața nu este posibilă, deci trebuie protejați. Trebuie să-i sensibilizeze pe copii cu privire la frumusețile naturii, dezvoltându-le gustul pentru a-i cerceta tainele.

În continuare voi încerca să mă refer în ce măsură geografia ajută la formarea unei educații și conduite ecologice prin sistemul de cunoștințe care se predă la ciclul primar.

După ce elevii își însușesc noțiunile de puncte cardinale, noțiunile de orientare în teren și pe hartă vor asimila cunoștințe despre principalele forme de relief.

Nu mă voi opri acum la greutatea însușirii noțiunii de relief, dar voi arăta că studiul lor începe cu forma cea mai simplă – câmpia – o întindere aproape orizontală, netedă și cu înălțime mică pe care din loc în loc pot să apară diferite înălțimi mici sub formă de movile sau mici adâncituri, cum ar fi albiile râurilor.

Astfel prezentată câmpia pare monotonă spre deosebire de celelalte forme de relief, iar tot ce este monoton nu atrage, nu trezește interes. Și totuși câmpiile sunt grânarele țării, formele de relief cu cele mai fertile soluri.

Frumusețea lor constă în marile lor calități, faptul că ne oferă cele necesare traiului. În plus, câmpia își schimbă înfățișarea în decurs de un an de la nesfârșitele întinderi albe ale zăpezilor ce ascund sub ele semănăturile de toamnă, protejată de plapuma pufoasă la verdele crud de primăvară ori brazdele reavene ce așteaptă sămânța, la lanurile de grâu de culoarea aurului în plină vară până la miriștea din pragul toamnei sau forfota recoltărilor din septembrie – noiembrie.

Desigur că pentru prezentarea acestor ipostaze se poate face apel la excursii, drumeții, pe care le-am prezentat deja. Acum mă voi ocupa doar de modul în care conținutul științific ne ajută să-i facem pe elevi să gândească ecologic. Este vorba așa cum am arătat mai înainte de prezentarea diferitelor ipostaze ale șesului.

Acesta înseamnă o schimbare de culoare, acesta înseamnă transformările pe care le suferă natura în funcție de modificările condițiilor meteorologice, acesta înseamnă pregătirea pâinii, a legumelor, a zarzavaturilor, a florii-soarelui pentru obținerea uleiului, a sfeclei de zahăr pentru zahăr și alte produse alimentare.

Câmpia apare în mintea copiilor ca o uriașă cămară plină cu bunuri, cămară care trebuie întreținută, adică bine lucrată, bine păzită împotriva secetelor (prin irigații), împotriva inundațiilor (prin îndiguiri), împotriva vânturilor năprasnice (prin plantări de arbori sau pomi fructiferi). Câmpia trebuie bine păzită de acești factori naturali care o pot distruge, dar și uneori de mâna nechibzuită a omului, care, din dorința de a obține recolte tot mai bogate folosește în mod irațional îngrășăminte chimice sau substanțe toxice pentru distrugerea dăunătorilor. O parte dintre acestea sunt luate de plante și ajung în corpul animalelor și al omului, alterând funcția diferitelor organe.

Pentru evitarea acestor probleme trebuie luate măsuri de folosire judicioasă a îngrășămintelor, pesticidelor, precum și a metodelor agrotehnice care sporesc fertilitatea solurilor.

Încetul cu încetul în mintea copiilor, întinderea ce pare monotonă se asociază cu o mamă care își hrănește fiii, dornică să-i crească mari și mai ales sănătoși! Și cum să nu fie iubită o asemenea mamă darnică și grijulie. Desigur este greu să formăm în mintea copilului asemenea imagine, dar trebuie să o formăm. Putem face acst lucru ținând seama și de sufletul curat al copilului de vârstă școlară mică. Normal că este mai ușor pentru un învățător care lucrează la câmpie decât pentru noi cei din zona de deal sau podiș.

Nu mă opresc nici asupra greutăților întâmpinate de însușirea noțiunilor de deal sau podiș, nu aceasta mi-am propusîn prezenta lucrare. Mă voi referi doar la faptul că aceste forme de relief introduc o notă de originalitate printr-o mai mare bogăție de forme și culori în timp și spațiu.

Acestă caracteristică a lor facilitează o mai strânsă corelare între conținutul științific și trăirile emoționale, acestea din urmă stimulând activitatea de însușire a cunoștințelor.

Și în cazul studierii dealurilor și podișurilor, acestea trebuie privite în cât mai multe ipostaze, din unghiuri cât mai diferite pentru a „prinde” în ansamblu adevărul despre ele.

Noi cei din zona de deal sau podiș, avem avantajul că ne desfășurăm activitatea într-un cadru natural cu astfel de forme de relief. Acest avantaj trebuie valorificat de către învățători. Conținutul științific mai bogat este dublat de sentimente, de trăiri mai intense, iar dacă avem în vedere bogățiile zonelor de dealuri și podișuri (petrol, sare, cărbuni în subsol; soluri fertile, livezi și vii, ape curate) aceste trăiri, sentimente se amplifică și se poate dezvolta în rândul copiilor înalta conștiință ecologică care constituie premisa cea mai trainică a păstrării frumuseților și bogățiilor naturale pentru generațiile viitoare.

Dealul este cu trăsături molcome, nu monotone, dar nici dure, ci cu un deosebit simț al măsurii și echilibrului. Dealul și podișul sunt accesibile, parcă mai apropiate sufletului, mai omenesc, mai odihnitor. Peste culmile sale privirea alunecă în voie, nu întâmpină nicio rezistență, nu se izbește de stânci semețe, nu se prăbușește în văgăuni fără fund.

În câmpie privirea hălăduiește peste întinderile fără niciun obstacol și îi este greu parcă să-și găsească loc de odihnă. La deal întâlnim și izvoare reci și livezi încărcate de rod și ciorchine de struguri în plină toamnă, păduri de stejar, precum la câmpie, dar și păduri de fag și chiar de brad precum la munte. Primăvara vedem miei albi și negri, toamna ogoare ce au rodit ca la câmpie.

Poate greșesc, dar dealul și podișul sunt apropiate de sufletul copilului, dar în nestatornicia sa, el le va abandona totuși în favoarea muntelui. Că este așa ne-o dovedesc mai multe fapte.

Cele mai multe întrebări pe care le adresează elevii învățătorului se referă la munte ca formă de relief, nu la dealuri sau câmpii. Dacă este vorba de a organiza o excursie, o preferă pe cea de la munte, nu pe cea într-o zonă de dealuri, podișuri ori câmpii.

Care să fie cauza? Este vorba de o cauză sau un complex de cauze? Înclin spre această din urmă părere.

Muntele este cea mai înaltă formă de relief. Înălțimea atrage întotdeauna nu numai pe copii, ci și pe cei maturi, nu numai firile colerice ori sangvine ci și pe cele melancolice.

Muntele însemnă tendința spre înalt ce caracterizează pe toți oamenii adevărați. Tendința spre înalt este aproape sinonimă cu zborul, visul dintotdeauna al omenirii, visul cel mai frecvent al copilului.

Muntele înseamnă măreție în plinătatea lui, muntele înseamnă aspirații mărețe.

Muntele este opusul câmpiei, opusul monotoniei. El are linii frânte, zimțate chiar arțăgoase, aspre, austere. Și totuși atrage pentru că introduce o notă de originalitate și originalitatea este cea care ne deosebește și pe noi, pe oameni, unii de alții.

La munte, peisajul este mereu altul în timp, începând cu dimineața când încep să se ridice negurile din văile adânci spre culmile cele mai înalte și mai sus spre înaltul cerului, continuând cu timpul amiezii fără călduri înăbușitoare, apoi cu înserarea când zefirul aduce mirosul de rășină înviorător spre satele de la poalele muntelui.

Natura își are legile ei pe care copiii le vor cunoaște încetul cu încetul, dar datoria noastră, a învățătorilor, este să le arătăm aceste fenomene și în acest fel să le trezim curiozitatea, să-i determinăm să-și pună întrebări. Este mersul firesc al acțiunii de învățare, sprijinit, dirijat de către cadrul didactic. Noi, învățătorii, trebuie să-i ajutăm să descopere singuri adevărul și nu să le dăm răspunsul direct la întrebările pe care și le pun.

Aflăm că în adâncurile lor, munții ascund uriașe bogății atât de necesare omului, cum ar fi: cărbunii, fierul, cuprul, plumbul și chiar aurul, argintul, apele naturale. Dar din păcate aceste resurse naturale nu sunt inepuizabile și de aceea trebuie să-i educăm pe elevi în sensul că ele trebuie folosite rațional, economisite pentru că sunt necesare generației noastre, dar și generațiilor care vor urma.

Bogățiile munților noștri nu se rezumă doar la ceea ce ascund în adâncurile lor. De mare preț sunt și podoabele lor care îi îmbracă.

Urcând muntele îi simți din ce în ce mai mult răcoarea, așa cum o simte și vegetația ce s-a stabilit pe anumite trepte ale muntelui, formând etajele de vegetație reprezentate prin pădurile de fag în zonele mai joase, urmate de întunecatele păduri de conifere care spre marile înălțimi se răresc, făcând loc pădurilor de arbuști (jnepeni, ienuperi), iar sus acolo unde este frigul și vânturile sunt atotstăpânitoare, doar pășunile se mai încumetă să urce. Apoi dispar și ele sau sunt din ce în ce mai rare.

Urcușul este mai greoi pentru că pantele sunt mai abrupte, dar odată ajuns acolo sus pe vârf te încearcă un sentiment de bucurie, de satisfacție, de mândrie nu pentru că ai învins muntele, ci pentru că ai învins oboseala ta. Încerci un minunat sentiment că ești mai aproape de împlinirea sufletescă, mai aproape de cer, că ochii pătrund până departe peste vârfuri și culmi, încerci un sentiment al victoriei înălțimii asupra adâncurilor. Muntele este sinonim și cu trăinicia, cu veșnicia, iar veșnicia este și ea un vis al omului. Poate așa și este pentru că aerul tare și curat al înălțimilor, aerul tonifiant al muntelui înseamnă sănătate, iar sănătatea înseamnă trăinicie. Dar trăinicia este legată de tăria rocilor, a pietrelor care alcătuiesc temelia și creștetul munților.

Iată așadar că muntele prezintă o puternică atracție pentru copii. Chemarea este irezistibilă prin puterea, înălțimea sau spectaculozitatea sa, varietatea, prin austeritatea sa.

Nu este de mirare că muntele atrage an de an un număr tot mai mare de turiști. Însă nu toți știu să și respecte natura, în mijlocul căreia au posibilitatea să evadeze, să se retragă profitând de aerul oxigenat al pădurilor, foșnetul copacilor, țârâitul greierilor, cântecul păsărilor. Ieșirea în natură a acestor oameni are efecte dăunătoare. În urma lor se observă hârtii aruncate la întâmplare, cutii de conserve aruncate oriunde, pungi sau folii din material plastic abandonate, sticle aruncate în drum – toate stricând aspectul estetic al peisajului. Dar nu numai aspectul interesează: este suficient să arătăm că materialele plastice nu se descompun (în afară de cele biodegradabile), iar razele solare, străpungându-le, ard vegetația de sub ele.

Cu ajutorul nostru, copiii vor iubi muntele și vor dori să rămână mereu frumos, cu o natură sălbatică, nedistrusă, îmbrăcat în păduri verzi, în pajiști mătăsoase, străbătut de ape limpezi și curate.

Pământul este o planetă a vieții. Sub diversele ei forme ea este prezentă aproape pretutindeni. Trecem peste problema că este o creație divină sau un rezultat al evoluției, sau poate și una și alta. Cert este că ea e o podoabă, poate cea mai de preț, diadema supremă fiind chiar omul. Este cea mai strălucitoare podoabă a Universului și ca oricare podoabă este de mare preț. Este de mare preț pentru om, pentru fiecare dintre noi, pentru că ne hrănim cu materie creată de către plante și animale, ne îmbrăcăm încă cu haine confecționate pe bază vegetală și animală.

Este de mare valoare faptul că plantele reîmprospătează aerul. Vegetația, sub diversele ei forme, îmbracă toate formele de relief, începând cu stepa (ierburi mărunte) în zonele joase, de câmpie, cu o climă mai caldă și mai secetoasă, continuând cu pădurile de stejar din câmpii și mai ales din ținuturile dealurilor și podișurilor cu un climat destul de călduț, cu pădurile de fag ce preferă dealurile înalte și munții cu o umezeală mai pronunțată așa cum apar și în zonele din Bucovina.

Mai sus, acolo unde iernile sunt mai lungi, mai bogate în zăpezi, verile mai răcoroase și destul de ploioase se dezvoltă pădurile dese de și întunecoase de conifere (molid, brad) iar deasupra lor, în ținuturile cu cea mai aspră climă de la noi din țară, adevărate ″goluri alpine sau goluri de munte″, reprezentate prin tufișuri de arbuști sau prin pășuni ce constituie hrana animalelor pe timp de vară.

Nu mă refer la conținutul științific al lecțiilor ce tratează vegetația, nici la metodele și procedeele folosite în însușirea acestora decât în măsura în care ele pot contribui la educarea ecologică a elevilor.

Atunci când se prezintă vegetația de ierburi mărunte, deci de stepă, elevii înțeleg că există o strânsă corelație între factorii de mediu și plante, aici între condițiile de secetă accentuată și plante. În mod deosebit elevii se opresc asupra faptului că aici în câmpiile joase, ploile sunt foarte rare, că secetele sunt îndelungate, deci plantele duc o mare lipsă de apă. Iată deci, că viața plantelor din stepă este o continuă „suferință”, o accentuată „dorință” de a avea apă și acestea se vor adapta respectivelor condiții.

Este vorba de faptul că au rădăcinile înfipte în pământ și puternic ramificate pentru a extrage orice rezervă de apă din sol, oricât de mică ar fi ea. Apare un sentiment de compasiune față de plantele mici lovite tot timpul de secetă. Orice ploaie aduce o rază de speranță pentru supraviețuirea plantelor din stepă.

Dintre plantele de stepă putem aminti: cicoarea, jaleșul de câmpie, ungurașul, bujorul de stepă, cocoșeii de câmp, rușcuța de primăvară, drobușorul, macul, sunătoarea, iar dintre arbuști: porumbarul și păducelul. Orice distrugere de către om, distrugere voită sau inconștientă este judecată corect de către copii, a căror gândire poartă mai puțin pecetea „economicului”, a câștigului cu orice scop și prin orice mijloace. Mai greu este pentru ei să „cântărească” motivele desțelenirii stepelor pentru a fi transformate în terenuri arabile. Pot să apară păreri în favoarea sau în defavoarea acțiunii de desțelenire. Voi prezenta câteva dintre părerile exprimate de către elevii clasei a IV-a, păreri mai mult subiective:

Pentru obținerea cerealelor și a altor plante necesare hranei, omul are nevoie ca

suprafețele de stepă să fie arate și transformate în ogoare.

Era bine dacă cea mai mare parte a pajiștilor nu erau arate, ci numai o parte a

acestora, dar în acest caz oamenii nu ar fi putut să aibă suficientă hrană.

Ierburile de stepă ar fi putut fi folosite pentru pășunatul animalelor, iar acestea la

rândul lor puteau constitui hrana omului.

Desigur că au fost și alte păreri, dar ele nu aveau un solid suport științific. Se observă totuși o atitudine de compasiune față de destinul stepelor. Aceeași atitudine, dar mult mai accentuată, îi încearcă pe elevi atunci când studiază vegetația pădurilor de foioase reprezentate prin stejar, carpen și fag din zona dealurilor și a munților joși.

După ce învață despre pădurile de foioase, dar și despre cele de conifere, elevii își dau seama de importanța economică și cea ecologică a pădurilor.

Pădurea, datorită copacilor săi, are o climă moderată care influențează zonele înconjurătoare (circuitul apei, vânturile, circulația aerului, etc.). Ea menține umiditatea și scade temperaturile extreme din timpul verii și ale iernii; de asemenea, micșorează puterea vânturilor. În pădure zăpada se topește lent, împiedicând astfel revărsarea râurilor în care se adună apele din zăpezile topite. La fel se întâmplă și cu ploile: copacii rețin picăturile de apă pe frunze și ramuri, care apoi se scurg, fiind absorbite, cam 50% din apa de ploaie, astfel nu se ridică nivelul apelor râurilor.

În concluzie, pădurea ameliorează clima, împiedică inundațiile și alunecările de teren, precum și eroziunea solului.

Pădurea (datorită fotosintezei) îmbogățește atmosfera cu oxigen, contribuind la menținerea vieții.

Pentru omul modern, pădurea este un loc creativ, de odihnă și uneori terapeutic

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au folosit lemnul copacilor din pădure drept combustibil și material pentru diferite obiecte.

Ulterior, lemnul a fost folosit și la construcții navale, la armarea galeriilor de mină, construirea traverselor de cale ferată, ca material de construcție pentru locuințe sau părți ale acestora.

În prezent, deși s-au descoperit numeroase materiale care înlocuiesc lemnul, acesta continuă să fie folosit pe scară largă, în special pentru:

producerea mobilei (mai ales esnțele tari);

fabricarea scândurilor, hârtiei, rășinilor, mătăsurilor artificiale (mai ales esențele moi).

Lemnul nu este singura materie primă pe care o oferă pădurea. Fructele și florile

multor plante de pădure se folosesc la ceaiuri sau pentru obținerea unor medicamente. Alte fructe sunt comestibile și se consumă proaspete sau preparate (siropuri, dulcețuri).

Pădurea reprezintă un fond cinegetic, unele animale fiind vânate pentru carne, blănuri, coarne, etc.

Datorită tăierilor efectuate de om și a unor calamități naturale, cum sunt furtunile puternice, dar mai ales incendiile repetate, astăzi există suprafețe de pe care pădurea a fost distrusă.

Distrugerea terenurilor forestiere se practică și în prezent. Trebuie tăiați însă numai anumiți copaci și, în același timp, trebuie plantați alții, pentru ca pădurile să se refacă.

Despăduririle au următoarele efecte:

eroziunea solului și, implicit, scăderea fertilității lui;

inundațiile și alunecările de teren;

creșterea concentrației de dioxid de carbon atmosferic și scăderea concentrației de

oxigen;

reducerea precipitațiilor prin scăderea cantității de apă din atmosferă rezultată din

transpirația plantelor;

creșterea frecvenței și intensificarea vânturilor datorită absorbției căldurii de către

terenurile defrișate, care generează diferențe de temperatură;

dispariția multor specii de plante și animale care populează pădurile (s-a estimat

că la fiecare 30 de minute dispare o specie, datorită despăduririlor).

Din aceste cauze, pădurea trebuie protejată și îngrijită, aceasta fiind o datorie a întregii umanități.

Cunoscând rolul economic și ecologic al pădurii elevii vor înțelege consecințele despăduririlor, mai ales al defrișărilor masive, faptul că au un rol foarte mare în viața planetei, aduc mari foloase omului și trebuie exploatate rațional, iar distrugerea lor ar conduce la dispariția vieții pe pământ.

Prin descoperirea consecințelor negative ale despăduririlor se formează acel sentiment de compasiune pentru soarta cuiva care se află în pericol trezind astfel puternice trăiri sufletești și dorința de a face ceva pentru a împiedica apariția unui rău iremediabil.

Importanța ecologică a pădurilor, dragoastea fată de resursele pe care ni le oferă acestea, funcția lor recreativă, odihnitoare în condițiile actuale deosebit de stresante contribuie la educarea conștiinței și conduitei ecologice a școlarilor.

De-a lungul râurilor, începând din zonele de munte, continuând cu zonele de deal și podiș și terminând cu cele de șes,datorită umezelii mari, se dezvoltă pădurile de luncă, formate din plante iubitoare de multă apă cum ar fi: salcia, arinul, plopul,.

Aceste păduri cunoscute sub numele de zăvoaie au un mare rol în protejarea malurilor împotriva inundațiilor, dar lemnul lor prezintă și importanță economică: lemn de foc, pentru împletituri din nuiele, obiecte din lemn( linguri, vase din lemn, planșete pentru desen, etc.) sau chiar pentru construcții.

Prezentate în această ipostază, de apărătoare a malurilor împotriva furiei apelor, pădurile din lunci constituie pentru elevi un prieten al omului, dar și aducătoare de foloase. Este normal ca față de un prieten care te apără și te slujește cu credință, te ajută în procurarea celor necesare traiului, copilul îți va forma un sentiment de simpatie, de profundă dragoste, iar intervenția nechibzuită a omului prin tăierea masivă a pădurilor din lunci, este privită de către elevi ca o adevărată fărădelege, o greșeală de neuitat și în acest sens, ,, răzbunarea’’ naturii este privită altfel, ca fiind absolut îndreptățită .

Am ales 10 motive pentru care ar trebui să protejăm pădurile:

Păduria furnizează cea mai mare cantitate de oxigen:astfel aproximativ 2/3 din oxigenul consumat de oameni, animale, microorganisme, industrie, agricultură, este preluat din atmosferă, prin aprovizionarea acesteia de către arbori și arbuști(vegetație).

Absoarbe o cantitate mare de CO2 ( gaz cu efect de seră), contribuind la reducerea poluarii și având o influență benefică asupra mediului.

Fixează solul, împiedicând alunecările de teren și eroziunile provocate de ploaie sau vant.

Filtrează apa provenită din precipitații, prin scurgerea acesteia prin straturile de mușchi și frunzi moarte, asigurând o apă limpede și curată.

Reduce mult din mărimea viiturilor, în cazul ploilor torențiale, prin reținerea unei mari cantități de apă în coronamentși litieră și cedarea acesteia treptat.

Reprezintă un sistem ecologic complex care adăposteste numeroase specii de plante și animale, multe dintre ele fiind amenințate cu dispareția, datorită adaptării condițiilor specifice de aici.

Este o sursă încă puțin exploatată de medicamente și resurse naturale.

Are un mare impact estetic, peisajele în care apar păduri fiind de preferat terenurile ocupate de culturi agricole sau alte amenajări antropice.

Este un loc apreciat de recreere și cu efecte terapeutice recunoscute.

Are o mare impotanță educativă-științifică, atât pentru noi cât și pentru generațiile următoare.

Acolo, unde cea mai mare parte a anului este frig, temperaturile sunt foarte scăzute, unde zăpada,, zăbovește’’ până vara târziu, acolo unde cad zăpezi bogate, acolo unde chiar și în plină vară se așterne o plapumă de nea, acolo unde vara este aproape inexistentă, acolo unde vânturilr suflă cu mare putere, acolo sus pe creștetul munților se dezvoltă pășunile de munte, reprezentate prin ierburi mărunte.

Ele constitue hrana pe timp de vară a turmelor de oi, a cornutelor sau a cailor.

Prezentând copiilor condițiile aspre de climă le formăm un sentiment de dragoste față de aceste plante care trăiesc în condiții precare și de aici se formează atitudinea de ocrotire față de factorii care contribuie la distrugerea lor. Aici, frigul este pătrunzător, vara este răcoroasă sau chiar rece, încât de multe ori, zăpezile nu reușesc să se topească, rămând de la un an la altul. Vânturile puternice și aproape permanente obligă plantele să se târască pe pământ și să crească unele lângă altele în smocuri, formând tufe, așa cum este jneapănul, de exemplu (un arbust târâtor). Un alt arbust târâtor este ienupărul. În scurtul timp ceva mai cald, pe care îl numim vară, muntele înverzește, se îmbracă într-o haină de culoare verde. Acest câmp de un verde crud este „stropit” uneori cu flori multicolore, ce au o viață scurtă. Ele parcă se „grăbesc” să lase semințe.

În scurta vară alpină (montană), acolo, sus, deasupra pădurilor de conifere urcă turmele de mioare, de cornute mari, de cai. Sunt păzite de păstori care stau în adăposturi temporare, un fel de case mai simple, numite stâne.

Pășunile de munte sunt o adevărată mare bogăție a munților noștri, dar în același timp ele apără solul împotriva eroziunii. Dacă uneori sunt prea multe turme pe o suprafață mică, atunci iarba aproape că dispare, muntele are un aspect dezolant, lipsit de podoaba lor verde de smarald.

Pășunatul prea intens sau suprapășunatul este dăunător, el trerbuie făcut în mod rațional. Animalele nu vor pășuna într-un loc sigur; ele vor fi mutate dintr-un loc în altul pentru a nu distruge vegetația, în caz contrar în timpul ploilor solul se poate eroda.

Pășunile montane constituie o mare bogăție a munților noștri și ca oricare bogăție trebuie păstrăta, ocrotită și desigur iubită. Atunci când sentimentul de iubire se amestecă cu încercarea de a proteja ceva, atunci când cele două aspecte, primul emoțional, al doilea practic, se poate spune, că și acțiunea omului este în concordanță cu natura. Este minunat atunci când ,, cognitivul și afectivul se împletesc cu volitivul” . Noi, viitorii învățători, vom pune bazele naturii și al generațiilor de astăzi și viitoare.

La studiul faunei (animalelor sălbatice) elevii cunosc o parte din condițiile naturale în care se dezvoltă speciile de animale (mamifere, păsări, șerpi, melci, pești, etc.) condiții care de multe ori le sunt ostile, viața animalelor sălbatice este o continuă luptă pentru supraviețuire, o goană după hrană și apă, grija de a avea urmași si de-ai proteja de dușamani.

Varietatea în bogății și în specii se datorează complexității condițiilor de viață în cadrul cărora vegetația este cea mai importantă. Fiecărei zone de vegetație îi este caracteristică o anumită grupare de animale.

În regiunile de câmpie și podișuri joase, cu vegetație de stepă și de silvostepă, sunt specifice animalelor mici care se hrănesc cu ierburi și semințe. Între acestea sunt rozătoarele( șoarecele de câmp, hârciogul, popândăul, iepurele, etc.) și diferite specii de păsări (prepelița, potârnichea, ciocârlia, graurul, uliul, dropia).

În regiunile de câmpii înalte, dealuri și munți cu o vegetație de păduri există cea mai mare varietate de animale, diferențiate pe etaje. În pădurile de stejar și fag viețuiesc vulpea, lupul, jderul pisica sălbatică, căprioara, ariciul, veverița, precum și numeroase păsări – cucul, privighetoarea, mierla, coțofana, pupăza, guguștiucul, măcăleandru, huhurezul, etc. În munți, în pădurile de amestec și de conifere trăiesc mamifere (ursul, cerbul, căprioara, lupul, veverița, râsul, etc.) și păsări (vulturul, cocoșul de munte, găinuța de pădure, bufnița, etc.).

În pădurile din sud – vestul țării și din sudul Dobrogei, climatul mai blând a favorizat existența unor specii de animale (vipera cu corn, scorpionul, broasca țestoasă, diferiți șerpi și păsări).

În zona alpină, unde condițiile de viață sunt vitrege, lumea animalelor este mai redusă, între speciile mai cunoscute fiind capra neagră și vulturul.

Luncile râurilor și mai ales Delta Dunării reprezintă medii deosebit de favorabile pentru viață, aici întâlnindu-se cel mai mare număr de animale. În aceste zone trăiesc păsări, în zăvoaiele din lungul râurilor și numeroase specii de pești (păstrăvi în apele de munte; crap, șalău, caras, știucă, somn în apele din câmpie; sturioni și scrumbie în Dunăre). Delta Dunării este renumită nu numai prin bogăția în pește, ci mai ales ca „paradis al păsărilor” (lebede, pelicani, stârci, egrete, cormorani, berze, etc.). Unele populează mereu insulele de stuf și pădurile de grinduri, altele fie sunt oaspeți de primăvară – toamnă, precum păsările care vin din regiuni sudice, fie vin din nordul continentului în timpul sezonului rece.

Cunoscând viața animalelor, locul lor de trai, vicisitudinile pe care le înfruntă, copilul va deveni nu numai un prieten al animalelor, dar și un apărător al acestora, mai multora dintre ele (a celor mai frumoase și blânde).

Iubindu-le se vor interesa mai mult de viața lor, le vor cunoaște modul de viață, vor citi mai multe despre ele, etc.

Sentimentul de ocrotire al animalelor și al plantelor este un corolar al dragostei față de natură în general. Viețuitoarele constituie punctul culminant al evoluției lumii, o creație superioară căruia îi este subordonată natura nevie (rocile, relieful, apele, aerul,etc.).

Există la fiecare lecție despre vegetație și faună câte un aspect referitor la ocrotirea plantelor sau animalelor. Cu această ocazie ei află că omul, prin diverse acțiuni a produs modificări mediului natural (tăierea pădurii pentru folosirea lemnului sau pentru extinderea suprafețelor de pășunat, desțelenirea stepei sau a silvostepei pentru creșterea suprafeței agricole, desecarea unor bălți și mlaștini din luncile râurilor mari, construirea barajelor pe râuri, creșterea localităților și a numărului de fabrici, etc.) aceste acțiuni au fost însoțite adesea de dezechilibre și dezastre. Multe specii de plante și animale s-au redus numeric sau chiar au dispărut, numeroase peisaje au avut de suferit, porțiuni de mediu natural au fost parțial sau total antropizate.

Aceste motive au determinat oamenii de știință să impună adoptarea unor legi care să asigure, pe fondul general al dezvoltării societății, protejarea elementelor naturale și menținerea unui echilibru favorabil deopotrivă omului și naturii. Multe dintre plantele și animalele din zonele montane ale Carpaților și până în Delta Dunării au dispărut sau sunt tot mai rare, fiind considerate specii periclitate și declarate prin lege monumente ale naturii. Dintre plante amintim: zada, tisa, iedera albă, laleaua pestriță, bujorul românesc, papucul doamnei, floarea de colț, garofița Pietrei Craiului; iar dintre animale: păstrăvul, dropia, lebăda, cocoșul de munte, pelicanul, piciorongul,râsul, capra neagră, etc.

Aceste specii rare trebuie protejate, pentru a permite perpetuarea lor în flora și fauna țării noastre și a împiedica distrugerea lor.

Trebuie pus un mare accent pe cunoașterea speciilor de plante și animale ocrotite prin lege. Este la urma urmii o problemă de civilizație să ocrotim natura. De modul în care facem acest lucru va depinde viitorul omenirii. Un om instruit și educat respectă nu numai pe ceilalți oameni ci și natura, inclusiv viețuitoarele (plantele și animalele). Soarta civilizației umane depinde în mare măsură, deci, de noi, de învățători. Putem oferi omenirii o șansă, pe care noi în primul rând nu trebuie să o ratăm.

În continuare mă voi ocupa de studiul apelor și a importanței acestora din punct de vedere ecologic în alcătuirea mediului.

Din adâncuri la suprafață, Pământul se dăruiește omului prin comorile sale. În zadar în vremurile de demult oamenii credeau că aurul este bogăția și puterea, pentru că, dintre toate nestematele Terrei, una este cea mai de preț. Dintre cele nouă planete ale Sistemului nostru solar, numai Pământul are această miraculoasă bogăție în cantitatea cea mai mare, ea făcând posibilă viața. Aceasta este APA. Ea este leagănul apariției și dezvoltării vieții plantelor, a animalelor și a oamenilor.

Mă voi referi în continuare la rolul apei în natură și la foloasele pe care apele de ploaie, apele curgătoare, apele stătătoare apele subterane le aduc omului.

În ceea ce privește importanța economică a apelor curgătoare se va urmări evidențierea următoarelor aspecte:

sunt folosite pentru alimentarea cu apă a populației și a animalelor;

sunt folosite la alimentarea cu apă a fabricilor și uzinelor;

în zonele secetoase apa râurilor este folosită pentru irigații atunci când nu plouă;

râurile mari (fluviile) sunt folosite la navigație;

râurile de munte sunt folosite pentru punerea în funcție a morilor pentru măcinatul cerealelor, pentru fierăstraie de tăiat cherestea, iar râurile mai mari de munte se pot folosi și pentru plutași (transportul buștenilor sub formă de plute),

pe unele râuri s-au construit hidrocentrale pentru producerea curentului electric;

în râurile de munte crește păstrăvul și cleanul, iar în cele mai liniștite de podiș și de câmpie trăiesc știuca, somnul, carasul.

Din aceste câteva foloase aduse de râuri, pe care le-am menționat, reiese valoarea

lor deosebită, faptul că sunt o mare bogăție a țării noastre, a locurilor pe care le străbat. De aici rezultă și necesitatea ca să păstrăm râurile curate, să nu aruncăm în râuri deșeuri nedegradabile (care nu putrezesc în apă și afectează sănătatea și chiar viața peștilor și plantelor acvatice): otravă, vopsea, ulei de motor, sticlă, cutii de conserve, plastic, etc. Grija pentru păstrarea curată a apelor râurilor este un act ecologic. Dacă prin unele localități trec râuri mici se pot organiza acțiuni de curățare a malurilor râurilor de gunoaie, reziduri și alte obiecte care dăunează mediului. Sunt acțiuni de mare importanță, cu un pronunțat caracter ecologic.

Cam la fel se pun problemele educative și referitor la apele stătătoare. Lacurile constituie o mare bogăție a țării pentru că în ele se află pești, lacurile de acumulare pot fi folosite în alimentarea cu apă potabilă și industrială. Unele lacuri, mai ales cele sărate sunt folosite pentru tratarea unor boli.

Lacurile glaciare de munte au un mare rol turistic, deoarece prin frumusețea lor atrag un număr mare de iubitori de frumos. Din acest punct de vedere sunt o mare bogăție și trebuie păstrate mereu curate.

Numai cunoscând fenomenul de poluare se identifică și sursele de poluare ale apelor. Astfel se pot cunoaște și căile ce pot fi urmate de om ca poluarea apelor să fie mai redusă sau inexistentă.

Înțelegerea fenomenului de poluare stă la baza atitudinii de protejare a apelor ce se poate transforma în acțiuni concrete în acest scop.

Se pot formula niște reguli care trebuie respectate pentru a păstra apa curată, dar și pentru a o economisi. Aceste reguli se pot formula împreună cu elevii. Iată câteva dintre acestea:

să nu arunce deșeuri (hârtie, cutii de conserve, sticle de plastic, pungi din plastic, etc.) în natură;

să folosească în gospodărie cât mai multe produse naturale: săpunul natural, produsele cosmetice naturale sunt mai sănătoase și ocrotesc mediul înconjurător;

să nu arunce ulei, grăsime sau produse toxice în canalizare;

aceste produse periculoase pentru mediu trebuie depozitate în locuri special amenajate;

să nu se arunce baterii uzate în apă;

robinetul nu trebuie lăsat să curgă degeaba;

instalațiile sanitare defecte trebuie reparate, astfel încât apa să nu se risipească;

apa nu trebuie lăsată să curgă nici atunci când se spală vasele;

să nu se folosească mașina de spălat dacă nu este plină cu rufe;

mașina nu trebuie spălată cu furtunul, ci folosind o găleată cu un burete.

Urmărind interesul ce l-au manifestat copiii în găsirea și apoi respectarea acestor

reguli s-a evidențiat dorința lor ca apele să fie mereu limpezi și curate.

Sarcina învățătorilor este de a menține mereu trează această stare și chiar de a o amplifica dacă este posibil.

4.2. Drumețiile și excursiile

Omul a fost atras dintotdeauna de natură. Au fost suficiente motive în acest sens: bogăția naturii și posibilitatea ei de a oferi și locul cel mai bun de refugiu în momente grele, locul cel mai bun de reculegere, de refacere, după o muncă grea și epuizantă. Oricât și oriunde, pentru oricine natura a fost și rămâne un factor reconfortant.

Tineri și vârstnici ne grăbim să părăsim viața stresantă pentru un loc liniștit, nu lipsit de grijile zilnice, ci pentru a ne reface ca să reluăm munca cu succes. Mii de turiști caută odihna, liniștea în cadrul naturii, dar se întâmplă adeseori ca aceste ieșiri să fie aducătoare de prejudicii ecosistemelor naturale. Urmele trecerii unor oameni pot fi văzute uneori și peste luni de zile. Fiecare om care își petrece timpul liber în mijlocul naturii să știe că îi datorează acesteia întregul său respect.

În acest sens Romain Gary spunea: „Este absolut necesar ca oamenii să ajungă să apere și altceva decât ceea ce servește la fabricarea tălpilor pentru pantofi sau a mașinilor de cusut și trebuie să păstreze un refugiu, un lăcaș de rezervă în care să se poată refugia din timp în timp. Abia atunci se poate vorbi de civilizație.” Aceste „sălașuri verzi” trebuie să fie considerate sanctuare vii, în care oamenii să pășească cu respect și înțelegere pentru viețuitoarele care le compun, pentru evoluția, adesea milenară, a ecosistemelor naturale. Fiecare turist trebuie să se instituie într-un ocrotitor conștient a acestor lăcașuri din natură.

Mă voi referi în continuare la felul în care drumețiile și excursiile școlare organizate și îndrumate de către învățători contribuie la crearea unui suport informativ-educativ pe plan ecologic pentru protecția mediului înconjurător.

Drumețiile și excursiile înseamnă un contact viu cu natura; un contact, o întâlnire agreabilă cu mediul înconjurător.

Orice ieșire în natură trebuie lăsată să se facă degajat, evitând interdicțiile de a se opri spontan și observa ceea ce le atrage în mod deosebit atenția, a împărtăși impresiile sau de a cere explicații. Indiferent de locul stabilit, de condițiile existente, în prealabil, trebuie formulate cerințe care cu timpul se pot transforma în obișnuințe. Deci, cu tot riscul de a părea banale și pre bine cunoscute, consider folositoare o succintă prezentare a principalelor „reguli” de comportare în natură, care ar trebui să fie cunoscute nu numai formal, ci să devină adevărate deprinderi pentru toți elevii, așa cum sunt de fapt pentru toți adevărații iubitori ai naturii.

În regiunile cu intensă activitate turistică, să se circule numai pe poteci marcate. Învățătorul va arăta că „scurtăturile” foarte atractive pentru cei care vor să parcurgă drumul cât mai repede, ca o performanță sportivă, pot constitui căi de declanșare a eroziunii torențiale. Se va sublinia și rolul negativ al bătătoririi solului forestier, distrugerile provocate vegetației prin călcarea repetată a plantelor. Se va arăta cum numeroasele poteci paralele ce se formează în urma circulației turistice dezordonate afectează suprafețe mari de teren, distrugând atât covorul vegetal cât și solul.

Să nu distrugă puieții de arbori, arborii tineri sau crengile și să evite vătămarea trunchiurilor copacilor, căci orice leziune a scoarței poate constitui o cale de pătrundere a unor boli care duc la scăderea vitalității arborilor.

Când sunt obosiți să se odihnească numai în locurile indicate.

Să evite lăsarea unor vizibile urme ale trecerii grupului, să se gândească că turiștii care vor veni după ei sunt și ei dornici să admire natura cât mai puțin alterată de om și nu inscripțiile lăsate pe stânci, pe scoarța arborilor, pe pereții cabanelor, etc., de grupurile care au trecut mai înainte. Hârtiile, sticlele, cutiile goale de conserve, resturile alimentare, pungile de plastic aruncate la întâmplare, pe lângă impresia foarte neplăcută pe care o produc, constituie și o sursă de poluare. În majoritatea cazurilor ele sunt greu alterabile, deci nu pot fi înlăturate prin procesele naturale de autoepurare. În acest sens sunt demne de laudă acele grupuri care au participat la diverse activități menite să înlăture din peisajul natural urmele neplăcute ale trecerii turiștilor.

Să fie foarte atenți la păstrarea calității surselor de apă – să nu arunce resturi în lacurile și pâraiele de munte, în izvoare și fântâni.

În cazul în care pe traseu se află rezervații naturale, atenția trebuie să fie și mai mare. Se va circula doar pe poteci, se va evita zgomotul (pentru a nu tulbura fauna), nu se vor face popasuri îndelungate, nu se va face foc și nu se vor săpa gropi.

Drumețiile și excursiile sunt o importantă sursă de informații pentru copii, dar nu numai, ele sensibilizează sufletul, îi face să vibreze la frumusețea lumii înconjurătoare, să iubească și să ocrotească natura.

Vârsta copilăriei, cu toate năstrușniciile ei, este darul cel mai frumos pe care îl primim. Și ce poate fi mai înălțător sufletește, mai pur, mai frumos, mai sensibil decât bucuria sinceră a unui copil în fața frumosului? Copii fiind, ne bucurăm de fiecare dată la gândul unei călătorii într-o zonă mai puțin cunoscută. Aventura ne fascinează întotdeauna, indiferent de vârstă. Sentimentele pe care le-am avut noi la vârsta fragedă le au și copiii din ziua de astăzi, chiar dacă știința a evoluat și au multe alte deschideri. Nu de puține ori am observat entuziasmul pe care îl au la ideea unei excursii sau drumeții. Pe fețele lor mici apare zâmbetul, obrajii li se îmbujorează, ochii le strălucesc. Ar pleca imediat, dacă ar fi după pornirea de moment. Abia așteaptă să audă itinerarul, data, obiectivele ce vor fi vizitate, frumusețile pe care le vor vedea.

În fața spectacolului naturii rămân extaziați minute în șir, pun o mulțime de întrebări când vizitează o fabrică, rămân cuprinși de o cumințenie și o sfioșenie impresionantă când intră într-o mănăstire, aud parcă zgomotul armelor într-un muzeu de istorie când ghidul le povestește despre bătăliile lui Ștefan cu turcii.

Tehnologia modernă le oferă multe lucruri, dar nu se poate compara cu observarea directă a mediului înconjurător, folosind toți analizatorii. La ore învață empiric despre noțiunile de geografie, de exemplu despre formele de relief, vizionează imagini, hărți, dar vor înțelege mai bine înfățișarea pământului când o văd pe viu.

Școlarul mic efectuează operații de gândire numai pe suport concret, expresiile verbale abstracte depășindu-i capacitatea de înțelegere. Folosirea analizatorilor în diferențierea senzațiilor și obținerea percepțiilor este foarte importantă. Perceperea directă a mediului este un imperativ major al vârstei școlare mici, cu atât mai mult cu cât conținutul învățării geografiei la această vârstă este preponderent psihologic. La acest nivel, al „operației concrete, obiectuale”, elevul trebuie să vină în contact nemijlocit cu realitatea perceptibilă.

Prin excursii și drumeții în orizontul local (la început), apoi în orizontul din ce în ce mai lărgit se pun bazele învățării prin perceperea obiectelor și fenomenelor din mediul înconjurător, respectându-se particularitățile de vârstă ale școlarului mic. Ieșirile în natură au dat posibilitatea elevului din clasele I-IV să observe tot ce-l înconjoară: relief, ape, floră și faună, climă, resurse, etc., înarmându-l pe elev cu noțiuni de bază ușor asimilate și înțelese, absolut necesare etapelor următoare din studiul geografiei. Aceasta este calea: de la concret spre abstract, de la particular la general, de la simplu la complex. Prin excursii și drumeții, elevii „se adapă” direct de la surse, potolindu-și în mare măsură setea de cunoaștere, studiind „întregul planetar de la localitate la planetă” așa cum spunea marele geograf Simion Mehedinți în lucrarea Terra.

Cunoștințele însușite în acest mod se întipăresc în mintea lor mai ușor și le rămân vii pentru mai mult timp. Săptămâni în șir după excursie vorbesc despre ceea ce au văzut și au auzit, fac conexiuni, comparații, asocieri, generalizări, descompunând și recompunând mediul înconjurător. Natura este „laboratorul viu” pe care îl avem la dispoziție în orice moment.

Excursiile și drumețiile sunt și mijloace excelente de recreere pentru elevi. În acest sens am organizat o excursie Vadu Moldovei – Durău împreună cu colegii de la gimnaziu anul trecut și una Vadu Moldovei – Borșa – Sighetu Marmației anul acesta. Elevii s-au mișcat în aer liber, s-au jucat, și-au „încărcat bateriile” cu energie. Grupul care a participat la activitate a format un tot. Aceștia au cooperat, s-au supus unor reguli, au acceptat și au dus la îndeplinire unele mici îndatoriri, s-au ajutat la nevoie, au discutat liber, afirmându-și propriile păreri, au mâncat împreună, oferindu-și unul altuia din pachețelul propriu, au urcat și coborât muntele Ceahlău împreună.

Aerul curat, pitorescul locurilor vizitate au avut asupra elevilor o puternică influență afectivă, pe lângă cea cognitivă, cunoscut fiind faptul că natura este un factor psihologico-recreativ extrem de important, cu acțiune benefică asupra tuturor. Discuțiile cu elevii despre necesitatea protejării sănătății mediului, precum și activitățile concrete în acest sens, au dus la cultivarea sentimentelor de dragoste față de frumosul ce ne înconjoară, la formarea conștiinței și a conduitei ecologice, imperativ major al omului de mâine.

Nu în ultimul rând, excursiile și drumețiile sunt un mod de fortificare a organismului. Mersul pe jos, după puterile lor, le întărește mușchii lungi și le dezvoltă capacitatea de rezistență la efort. Elevii au alergat, s-au cățărat în copaci, pe stânci,au sărit peste diverse obstacole, au cărat greutăți, au traversat cursuri de apă, s-au jucat dezvoltându-și calitățile fizice și deprinderile motrice de bază: îndemânare, viteză, forță, rezistență. Cât de benefică pentru sănătatea omului este o ieșire într-un mediu unde totul este curat: aerul, apa, natura din jur!

Studiul geografiei în acest mod devine deosebit de plăcut pentru ambii factori educaționali – învățător și elevi. Activitatea în sala de clasă poate deveni, datorită mijloacelor moderne, deosebit dee interesantă, dar nimic nu se poate compara cu „gura de oxigen” inspirată direct de pe vârful muntelui, în mijlocul naturii.

Am pornit de la ideea că te cunoști pe tine, cunoscându-ți locurile unde te-ai născut, frumusețile lângă care trăiești. Simion Mehedinți spunea: „Orizontul locului este unitatea de măsură a tuturor fenomenelor geografice” în lucrarea Terra. Oriunde mergi, constați că nicăieri nu e ca „acasă”.

Pornind de la faptul că atmosfera este „depozitul” care absoarbe zilnic cantități infinite de particule solide, lichide sau gazoase emanate de nenumărate surse naturale și artificiale, am organizat o drumeție prin sat și în afara lui, prin care elevii au fost antrenați să sesizeze diferențele de claritate, cantitate a aerului în funcție de distanța de unele surse poluante. Ajungând pe artera de circulație E85, cu numărul mare de mașini care poluează puternic prin gazele de eșapament pe care le elimină în aer, copiii au observat că această stradă este o sursă continuă de poluare. Urcând apoi dealul în pădure, au putut inspira un aer proaspăt și curat. Asfel am reușit să-i sensibilizez și să-i determin să petrecă cât mai mult timp în natură, să-i admire frumusețea, departe de zonele poluate de zgomotul și noxele emanate de mașini sau a altor surse de poluare.

O altă drumeție am organizat pe malul râului Moldova cu scopul de a aprecia calitatea apei. Au aflat că impuritățile ce modifică atât de mult apa pot proveni din conținutul de aluviuni antrenate din albie, de pe maluri sau versanți, în urma unor averse, dar și din resturile menajere care sunt spălate din albie sau de pe maluri, de la unele animale înecate ce încep să se descompună. Prin aceasta se accentuează infectarea apelor care pot constitui serioase îmbolnăviri.

Pe lângă faptul că li se trezește interesul pentru înțelegerea unor raporturi de interdependență dintre fenomenele naturii și efectele pe care le provoacă acestea, copiii sunt educați, în același timp, în formarea unor atitudini corecte de respectare a normelor de igienă, avertizați asupra pericolelor determinate de nerespectarea acestor reguli.

Apoi, copiii sunt familiarizați și cu faptul că apele își modifică adesea calitatea nu numai din cauze naturale. De multe ori activitatea umană stă la baza degradării apelor. Apele poluate – fie că provin de la locuințe sau de la obiectivele industriale – deversate în râuri au ca efect poluarea apelor de suprafață care pot avea consecințe ce duc până la dispariția calității de „mediu de viață”.

Drumețiile organizate în orizontul local au constituit ocazii deosebite de a-i antrena pe copiii de această vârstă în observarea unor efecte negative asupra reliefului, solului, apei, aerului ca urmare a acțiunii umane. Școlarii au fost antrenați și în aplicații în orizontul local, cu scopul de a cunoaște relieful, de a se familiariza cu vegetația și fauna specifice, de a observa influențele activității umane (agricultură, pășunat) asupra reliefului, de a înțelege originea și evoluția, în unele locuri, a degradării solului.

Pentru punerea în evidență a gradului de eroziune, s-a demonstrat practic elevilor, prin comparare, cu ajutorul unei cazmale, diferența dintre solurile aflate pe culme, pe versanți și la baza dealului. Copiii au fost convinși prin fapte ușor de observat pe teren că solul – ca aerul și apa – are o importanțăesențială pentru existența vieții pe uscatul terestru; fără sol nu ar exista nici plante, care constituie covorul vegetal atât de variat și nici animalea căror viață este legată fie direct, fie indirect, de plante.

S-a explicat școlarilor că procesul de eroziune, sub diferitele sale forme, ajutat în mare măsură de activitatea omului, este cauza principală a degradării solurilor. La fel de dăunătoare sunt substanțele produse pe cale industrială, menite să îmbunătățească fertilitatea solului, dacă ele sunt folosite nerațional. Copiii au observat că locul unde au stat îngrășămintele chimice înainte de a fi împrăștiate pe sol, rămâne gol, rădăcinile plantelor sunt distruse, uscându-se chiar și copacii, nu numai plantele ierboase. O situație asemănătoare s-a constatat și pe suprafețele unde sunt depozitate gunoaiele de la crescătoriile de animale. Recunoașterea solurilor poluate se face în primul rând pe teren, urmărindu-se plantele și modul lor de dezvoltare, fie că este vorba de vegetație naturală, fie că este vorba de culturi.

O altă direcție în care pot fi antrenați copiii o constituie studierea lumii animale ca urmare a degradării solului.

Prin observarea directă a faunei din împrejurimile satului, realizată cu prilejul unei drumeții, copiii, îndrumați cu tact de către învățător, au sesizat unele modificări în comportamentul lor, au constatat fluctuațiile de areal și chiar reducerea sau dispariția unor populații din anumite regiuni.

Pentru observațiile asupra faunei, orizontul local oferă, în orice loc, o mulțime de exemple în care se poate urmări comportamentul diferitelor specii de animale la modificarea condițiilor ecologice ca urmare a activității umane. Se poate urmări frecvența cuiburilor de rândunele și de berze de pe unele străzi cât și procentul folosirii lor. În acest sens, cu ajutorul gospodarilor din zona respectivă, am obținut unele informații referitoare la utilizarea cuiburilor în prezent, comparativ cu anii precedenți. Totodată le-am explicat copiilor că neocuparea unor cuiburi și rărirea rândunelelor se datorează mortalității lor ridicate ca urmare a aplicării intensive a insecticidelor, iar în ceea ce privește berzele – restrângerii suprafețelor preferate prin drenarea și asanarea luncilor și mlaștinilor.

Dar cele mai bogate învățăminte se trag din drumețiile efectuate la pădure.

Pădurea a constituit întotdeauna pentru copii un domeniu al necunoscutului, iar necunoscutul îi atrage întotdeauna pe aceștia.

Pădurea a constituit întotdeauna locul unde multe dintre poveștile care ne-au legănat copilăria, se petrec în codrii întunecați, în desișul pădurii, în scorburile arborilor bătrâni. Acolo este locul unde pot fi întâlnite deopotrivă zgripțuroaice, fete frumoase, acolo trăiesc Ileana Cosînzeana, Făt-Frumos, Scufița-Roșie și multe alte personaje.

Pădurea este bună, dar și rea uneori. Asta în povești pentru că, în realitate aproape întotdeauna este bună. Pădurea este o mare bogăție. Ea ne încălzește dându-ne lemn pentru foc, ea ne dă lemnul pentru construirea caselor, grajdurilor, ea ne dă lemnul pentru mobilă.

Această mare bogăție este iubită de oameni, dar acest lucru nu este suficient, ci pădurea trebuie să fie ocrotită. Pădurea trebuie să fie ocrotită împotriva celor care îi fac rău, în primul rând pentru că prea des, mai ales în ultimul timp ea cade pradă topoarelor sau fierăstraielor manuale sau mecanice.

Este drept că pădurile s-au tăiat dintotdeauna, dar nu într-un asemenea ritm, încât aveau putere să se refacă, să se regenereze. Acum însă ritmul de tăiere fiind alert, pădurile nu mai au „răgazul ” să se refacă.

Mai trebuie apărate pădurile și de foc, de focul provocat aproape întotdeauna de neglijența omului pentru că extrem de rare sunt cazurile în care pădurea este incendiată dintr-o cauză naturală (trăsnetul).

Cu toate ocaziile le-am prezentat copiilor ce mare pericol prezintă focul mai ales în perioadele de secetă din timpul verii sau al toamnei. Dintr-o simplă neglijență pot cădea pradă flăcărilor zeci sau sute de hectare de pădure.

Le-am explicat că nu au voie să se joace cu chibriturile, cu focul în apropierea pădurilor și cu atât mai mult în interiorul lor.

În timpul drumețiilor nu ne este permis să facem foc în păduri. Nu este vorba de o simplă restricție, de o simplă respectare a legilor țării, ci de o cerință lăuntrică, cu un profund fundament izvorât din conștiință.

Pădurea este și ea deosebit de frumoasă în fiecare anotimp, invitându-te să te bucuri de frumusețea ei. Dar în același timp te provoacă să-i descoperi tainele sau să fii alături de ea atunci când se află în suferință.

Am organizat drumeții în pădurile din marginea satului, la o distanță de 2 km, respectiv 3 km de școală.

Iarna este mai greu de ajuns, dar efortul este răsplătit din plin. Obiectivul declarat al acțiunii a fost observarea urmelor lăsate de animale pe zăpadă, ca dovadă a faptului că organismele sunt active și în această perioadă cu condiții de viață mai vitrege.

În plimbarea prin pădure elevii au avut ocazia să găsească și să identifice urme de iepuri, căprioare și vulpi. Au fost surprinși să descopere că sub zăpadă există fire de iarbă verde și mușchi, care constituie hrană pentru animale.

Arborii și arbuștii au fost analizați cu atenție și identificați după formă, coajă, muguri. Copiii au aflat că sunt într-o pădure tânără în care predomină carpenul, alături de care se mai găsesc: fag, frasin, arțar, stejar și salcâm.

Venirea primăverii schimbă fața naturii, motiv suficient pentru a ne îndrepta din nou pașii către pădure.

De data aceasta au regăsit pădurea plină de viață, copaci înfrunziți, păsări ciripind, insecte zburând din floare în floare.

De această dată mi-am propus să-i fac pe copii să înțeleagă influența omului asupra pădurii și să conștientizeze îndatoririle pe care le are societaea asupra asupra acestui ecosistem atât de complex.

Copiii au fost surprinși când au observat o mulțime de arbori tăiați și când au aflat care sunt efectele despăduririlor (alunecările de teren).

Și mai mare le-a fost surprinderea când au descoperit grămezi de gunoi. Și acestea au efecte negative asupra mediului, constituind un poluant destul de periculos.

Toate observațiile făcute le-a întărit și mai mult ideea de a reveni în aceste locuri, bineînțeles cerând ajutorul autorităților locale, pentru igienizarea pădurii și pentru plantările de puieți în zonele afectate de alunecări.

Cunoștințele și impresiile despre lumea înconjurătoare sunt consolidate și sistematizate în zilele ce urmează acestor drumeții și excursii prin observarea, sortarea și aranjarea materialelor adunate, în timpul orelor specifice științelor naturii. Copiii colecționează colecționează numai câte un exemplar din plantele de câmp ce cresc în zonă și cu ajutorul „Atlasului botanic” le determină, le pun la uscat și apoi le așează într-un mic ierbar.

Din conurile de brad pe care le culeg, copiii vor realiza jucării diverse și ornamente cu care își împodobesc sala de studiu.

Tot în timpul drumețiilor și excursiilor, elevii culeg plante medicinale pe care au învățat cum să le usuce și să le conserve și din care vor face diferite ceaiuri pentru vindecarea unor boli.

Iată că drumețiile sunt o importantă sursă de informații pentru copii, dar nu numai, pentru că ele contribuie la formarea și dezvoltarea conduitei și conștiinței ecologice.

4.3.Vizitele

Fiecare contact cu mediul înconjurător îi face pe copii să perceapă activ realitatea, căpătând astfel nopi cunoștințe despre obiecte și fenomene, despre interdependența dintre ele.

De aceea consider că este necesar copiilor să cunoască diferite aspecte ale vieții sociale.

Vizitând fabrica de lapte copiii observă unele operațiuni și tehnici specifice pentru producerea și ambalarea laptelui degres at, a smântânii, a iaurtului, a înghețatei, etc.

Produsele obținute, curățenia desăvârșită în care lucrează oamenii și colaborarea dintre ei în procesul muncii îi convinge pe copii despre utilitatea și frumusețea acesteai profesiuni. Li se va explica că produsele fabricate depind de calitatea laptelui obținut de la vaci și că acesta depinde de hrana pe care o primesc și de felul în care sunt îngrijite animalele. Copiii înțeleg astfel importanța interdependenței plante – animale – om.

La fabrica de pâine copiii urmăresc procesul fabricației pâinii, vîd că materia primă folosită este făina, care se obține din grâu, plantă cultivată de om, pe care ei o văd în lanul de grâu. Într-una din zilele ce urmează acestei vizite li se va preciza copiilor că pentru a obține grâu mult și de calitate, este necesar ca oamenii să execute lucrările agricole (arat, semănat, stârpirea buruienilor, irigat) la timp, iar aerul din atmosferă să fie nepoluat.

4.4. Cercul „Prietenii naturii”

Cercurile de elevi îmbină activitatea individuală cu cea colectivă și prin conținutul, organizarea și modul de desfășurare a activităților, asigură un cadru ce favorizează manifestarea degajată a personalității copiilor, a preferințelor, a înclinațiilor, a intereselor și a capacității de investigație și creație a acestora, dezvoltând trăsături esențiale ale personalității cum sunt: spiritul de inițiativă, capacitatea de organizare, spiritul de disciplină, cooperare, umanismul.

În organizarea și desfășurarea cercului se urmărește mai mult caracterul formativ și aplicativ al activității copiilor, antrenându-i în activități de observare, de cercetare, de îngrijire a plantelor, de recoltare a plantelor medicinale, de protejare a mediului înconjurător.

Câteva obiective operaționale care se urmăresc în ceea ce privește partea teoretico – practică:

• să-și formeze priceperi și deprinderi de a face cercetări și observații îndrumați sau individual;

• să-și formeze priceperi și deprinderi de muncă individuală în lucrările de înmulțire și îngrijire a plantelor în condiții de cameră și grădină;

• să execute lucrări de înmulțire prin semințe (cereale, legume) și prin butași (plantele de cameră);

• să urmărească creșterea unor plante până la fructificare (fasole, mazăre, dovleac);

• să învețe a amenaja un acvariu și a întreține peștii observând adaptarea lor la mediul acvatic;

• să învețe să-și întocmească diverse colecții (semințare, scoicare, ierbare, colecții de timbre pe teme ecologice, etc.);

• să efectueze observări și expierențe cu privire la influența principalilor factori de mediu asupra organismelor;

• să recolteze plante medicinale și fructe de pădure, să știe a le conserva și a le folosi corect;

• să participe activ la acțiunile de ocrotire a naturii și de conservare a mediului înconjurător;

• să aplice corect principalele reguli de igienă individuală și colectivă.

În ceea ce privește trăsăturile morale se urmărește:

• să participe cu plăcere la activitățile cercului;

• să manifeste spirit de răspundere, disciplină, corectitudine, perseverență, umanism;

• să manifeste dragoste, respect și spirit de ocrotire a tuturor valorilor materiale și spirituale din natură;

• să adopte un comportament ecologic în toate activitățile pe care le desfășoară și să-i atenționeze pe cei care se abat de la aceste reguli (anexa )

4.5.Colțul naturii vii

Colțul naturii vii atrage pe copii prin activitățile variate pentru care ei manifestă interes, plăcere și simț de răspundere. Copiii de la cercul „Prietenii naturii” pot semăna în ghivece boabe de grâu, de porumb, de fasole și semințe de dovleac în condiții de mediu diferite și studiază concret evoluția micilor plăntuțe și acomodarea lor la condițiile create la colțul naturii vii. Observă astfel că plantele ținute la lumină și udate la timp cresc mai repede, mai viguroase și sunt colorate în verde intens, în timp ce plantele crescute departe de lumină, într-un spațiu închis, neaerisit, sunt firave și galbene. Copiii înțeleg rolul luminii, aerului și apei în viața plantelor.

De asemenea copiii pot transporta la colțul naturii vii împreună cu o parte din pământul în care au crescut (pe pajiște) câteva plăntuțe de fragi, mierea ursului și viorele. Urmăresc evoluția lor și constată că după o perioadă de stagnare a evoluției lor aceste plante s-au adaptat treptat urmând procesul evoluției chiar până la floarea fructului (la fragi), care totuși datorită lipsei căldurii și luminii abundente nu ajung să se coacă.

4.6. Amenajarea unui acvariu

Membrii cercului „Prietenii naturii” pot amenaja un mic acvariu pentru a observa, a cerceta și a se ocupa de creșterea și înmulțirea peștilor ornamentali. Pentru ca activitatea aceasta să dea rezultate se consultă cărți de specialitate și se constată că acvariul trebuie așezat undeva aproape de lumină, trebuie să aibă în permanență apă curată, împrospătată, la o temperatură cuprinsă între 24 – 260C . Se procură peștii, plantele de apă și hrana necesară și se trece la treabă, copiii fiind foarte entuziasmați. Se întocmește un grafic zilnic de îngrijire a peștilor de acvariu și se observă că responsabilitățile date se rezolvă cu mult spirit de răspundere de către copii. Îngrijind peștii de acvariu, dându-și seama de importanța factorilor naturali (lumină, apă, aer) și a hranei pentru aceștia, copiii își explică de ce este necesar să luptăm împotriva poluării și infestării aerului și apei din natură.

4.7.Întocmirea unui ierbar

Întocmirea unui ierbar local (cu plante din zona în care locuim) și ecologic (cu plante medicinale).

Medicii naturaliști au întocmit un ierbar respectând cele trei etape necesare:

colectarea plantelor de pe teren;

uscarea plantelor și montarea plantelor uscate pe colile de ierbar;

scrierea în colțul din dreapta-jos denumirea populară și științifică a plantei,

numele și prenumelui celui care a colectat-o, data.

Se explică copiilor că plantele declarate monumente ale naturii nu trebuie rupte, ci doar filmate sau fotografiate în mediul lor de viață, distrugerea lor putând duce la dispariția totală și deci la distrugerea echilibrului ecologic.

4.8. Întocmirea unei colecții de semințe

Întocmirea unei colecții de semințe provenite de la plantele spontane și cultivate din zona în care locuim, este o altă activitate ce se poate desfășura în cadrul cercului.

Membrii cercului colectează semințe, în special toamna, când majoritatea plantelor ajung la stadiul de dezvoltare completă, le pun la uscat și apoi le așează în pliculețe din polietilenă lipite pe un carton.

Copiii înțeleg și din experiențele făcute, că în aceste semințe sălășluiește viața unor noi generații de plante și deci au o importanță deosebită pentru perpetuarea vieții pe Pământ.

4.9. Întocmirea unei colecții de timbre

O lume într-un clasor sau întocmirea unei colecții de timbre cuprinde teme referitoare la plante și animale. Rolul acestui clasor este de a dezvolta și sistematiza cunoștințele elevului despre mediul înconjurător și de a le încânta ochii și sufletele, trezindu-le gustul pentru frumosul din natură, formându-le convingeri despre necesitatea ocrotirii ei. Micii colecționari trebuie să aranjeze timbrele în clasor după următoarele tematici:

plante ornamentale cultivate sau necultivate de om;

plante cultivate de om: leguminoase, cerealiere, pomi fructiferi, viță-de-vie;

plante exotice;

păsări domestice și sălbatice de la noi din țară;

păsări de pe alte continente;

animale domestice și sălbatice de la noi din țară;

animale de pe alte continente;

animale ocrotite de lege.

4.10. Lectura unor poezii și povestiri despre viețuitoare

Lectura unor poezii și povestiri despre viețuitoare care descriu aspecte semnificative din viața acestora și din natură în general constituie un mijloc de cunoaștere a unor ipostaze din viața animalelor (păsărilor, insectelor) și chiar a plantelor. Lectura acestora le trezește copiilor dorința de a observa mai atent viața din natură, dezvoltându-le simțul de observație, curiozitatea și contribuind la dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor, a dragostei pentru natură și viețuitoarele ei, a unor trăsături ale personalității, a unor comportamente.

Povestiri ca: Mărinimie, Gândăcelul, Frunza, Căprioara, Grivei, Fricosul, Sărăcuțul!… de Emil Gârleanu trezesc în sufletele copiilor dragoste, compasiune, dorința de ocrotire și ajutorare a vietăților din natură.

Poeziile dedicate copiilor de Tudor Arghezi, Otilia Cazimir, George Topârceanu și mulți alții, prezintă caracteristici ale unor vietăți, din natură, dând fiecăruia individualitatea proprie, fixând în mintea copiilor imaginea exactă a acestora.

Paralel cu aceste lecturi se explică copiilor despre pericolul dispariției multor specii de animale, datorită vânatului necontrolat sau poluării mediului, deci ruperii echilibrului din natură.

4.11. Vizionarea unor emisiuni T.V., diapozitive, filme

Vizionarea unor emisiuni T.V., diapozitive, filme, care prezintă diferite aspecte privind poluarea mediului înconjurător sunt urmate de discuții și lansarea unor întrebări pe această temă.

După ce urmăresc un film în care să fie prezentate imagini cutremurătoare (o mulțime de pești ce plutesc morți la suprafața apei și alții care încercând să scape din apa toxică, sar și își sfârșesc viața pe uscat) și un alt film în care este prezentat dezastrul (păduri întregi arse, animale arse sau sufocate de fum) pe care l-au făcut incendiile provocate de om din neglijență sau cu bună știință, se discută cu copiii despre rolul omului în poluarea mediului, provocându-i prin întrebări adresate (″Ce putem face pentru a opri poluarea?″, ″Ce pedeapsă merită cei ce distrug natura?″, ″Cum putem ocroti și respecta natura?″, ″Cine sunt răspunzători de menținerea vieții pe Terra?″) și venind cu idei și păreri proprii. Ei pot răspunde:

″Să nu mai murdărim apele cu deșeuri toxice.″

″Să păstrăm curățenia și să iubim vietățile naturii.″

″Cei ce distrug natura să fie aspru pedepsiți, să nu uite niciodată de fepta rea pe

care au făcut-o.″

″Toți oamenii, toți locuitorii Pământului sunt răspunzători de menținerea vieții pe

această planetă.″

4.12. Organizarea unor activități cultural-artistice

Aceste activități se organizează cu scopul de a le trezi copiilor interesul pentru tot ceea ce se întâmplă, bine sau rău, în natură și de a-i determina și pe această cale să iubească, să respecte și să ocrotească natura.

După ce fiecare membru al cercului plantează în grădina din fața școlii câte un puiet de brad pe care îl vor îngriji până va crește mare, se organizează o discuție despre importanța plantelor, a pădurilor, a clorofilei pentru viața noastră. Această discuție poate fi urmată de un concurs gen ″Cine știe răspunde″ pe teme ecologice, de o mică scenetă în care pădurea este prezentă ca dătătoare de viață, oxigen și bogăție pentru viețuitoarele planetei noastre, în cadrul serbării școlii. De asemenea copiii află cum trebuie ei, cei mici, să facă pentru a salva natura de la poluare.

4.13 Educația și conduita ecologică – prin activitățile

din viața cotidiană (în școală și acasă)

Principiul legării teoriei de practică formulează cerința ca lecțiile teoretice, cunoștințele dobândite pe anumite căi să ofere suficiente ocazii de valorificare, în practică a cunoștințelor teoretice și a capacităților învățate. De fapt în procesul aplicării practice a cunoștințelor are loc o îmbogățire a experienței de cunoaștere și de viață a elevilor. Aceștia reușesc să-și formeze și consolideze deprinderi de muncă independentă, deprinderi practice de întreținere a spațiilor verzi din sat, de plantare a pomilor, a florilor, contribuind la înfrumusețarea peisajului și, implicit, la reducerea poluării din natură, de menținere a integrității arborilor din parcuri sau păduri, de protejare a exemplarelor unicat și a arborilor monumentali, sau cu valoare monumentală; de protejare a calității apelor, aerului, vegetației, aceasta din urmă fiind principalul factor de regenerare al atmosferei, de valorificare a anumitor resurse locale ale solului și subsolului.

Printre aceste activități se dezvoltă, de asemenea spiritul de disciplină, de echipă, dar și respectul pentru munca părinților, a oamenilor în general, pentru rezultatul muncii lor. De asemenea, elevii învață să deslușească adevărata însemnătate practică, a cunoștințelor însușite teoretic.

Principalul legării teoriei de practică se aplică în desfășurarea unor activități, cum ar fi: drumețiile și excursiile școlare, activitatea în grădina de legume alături de părinți sau bunici, plantarea și îngrijirea pomilor sau a florilor, îngrijirea pădurilor, grija față de monumentele naturii, protejarea aerului și apei împotriva poluării și chiar față de monumentele istorice, de arhitectură, elemente ale cadrului înconjurător care definesc anumite comunități umane.

Mă voi opri acum asupra activităților practice desfășurate de elevi atât la școală cât și acasă sau pe stradă și care sunt urmărite pentru că ele înseamnă „surse de informații”.

Activitățile practice la care sunt antrenați stau la baza educației ecologice a școlarilor.

Una dintre activități este amenajarea „Spațiilor vii”, în sala de clasă, prin plantarea florilor în ghivece sau jardiniere. Copiii au înmulțit plantele atât prin butași cât și prin semințe. A fost urmărită permanent evoluția acestor plante, au fost udate, a fost afânat pământul și frunzele șterse de praf.

Cu ocazia proiectului „Sunt bun cetățean” desfășurat în săptămâna „Școala altfel”, elevii au participat cu drag la înfrumusețarea spațiilor verzi, prin plantarea florilor în rondourile din curtea școlii. Au luat parte și la plantarea de puieți (bineînțeles după puterile lor). Alături de colegii mai mari au participat la ecologizarea zonei din împrejurimea școlii și a satului, la curățenia de primăvară, prin igienizarea curții școlii.

Ei sunt foarte atrași de pădure. Este normal ca ocrotirea pădurii să fie una dintre preocupările lor. Cu această ocazie s-a insistat și pe însușirea de către copii a normelor de comportare în pădure. Mă refer în primul rând la protejarea pădurii împotriva incendiilor. Desigur că se pune și problema păstrării pădurii prin evitarea defrișărilor, dar aceasta ține mai mult de oamenii maturi și de anumiți factori de decizie. Să nu uităm că mâine vor fi și ei maturi sau se vor număra printre cei care iau decizii importante.

Pornind de la faptul că poluarea afectează și monumentele arhitecturale, copiii au fost antrenați la acțiunea de curățare a acestora de praf și de depunerile de fum.

În vacanțe sau la sfârșit de săptămână, alături de cei mari, pot ajuta la unele activități în grădina lor sau a bunicilor (greblatul, plivitul buruienilor, amenajarea straturilor, recoltarea unor produse, sortarea lor).

Cu această ocazie cunosc principalele lucrări în grădină și succesiunea acestora, cunosc importanța lor în viața culturilor din grădină.

Învață de asemenea să prețuiască munca părinților, fraților mai mari, a bunicilor, să prețuiască roadele muncii lor. Atât prin activitatea în cadrul grădinii cât și prin activitatea la câmp, copiii învață că nimic nu se obține decât prin muncă. Educația în cultul muncii nu mai este pentru ei doar o frază pompoasă și artificială ci un adevăr trăit. Și mai înseamnă această activitate o adâncă prețuire a celor care prin sudoarea frunții obțin pâinea cea de toate zilele și că munca la câmp este cea mai nobilă, pentru că ea este în primul rând izvorul vieții noastre. Munca la câmp mai înseamnă și începutul unei mari iubiri, iubirea de glie, de pământul pe care l-au lucrat părinții, bunicii, străbunicii din străfundurile milenarei noastre istorii, înseamnă respect față de glia care îi va hrăni și pe urmașii noștri. Dar toate acestea nu stau la baza dragostei față de țară? Iar țara nu înseamnă și glia și apele și cerul și oamenii care trudesc cu brațele și cei care trudesc cu mintea și cei care cântă frumusețile locurilor și măreția naturii, a faptelor oamenilor.

Îngrijirea pomilor fructiferi este o altă activitate deosebit de iubită de către elevi. Chiar dacă nu fac ei în întregime operațiile de plantare a pomilor, „ajută și ei” și sunt mândri de ceea ce fac și mai ales se bucură atunci când văd că pomii s-au prins și atunci când vor da roade își vor aminti cu bucurie și îndreptățită mândrie că „pomul acesta l-am plantat cu bunicul” și că „l-am îngrijit”.

Fiecare dintre noi cei maturi ne amintim cu deosebită plăcere favorul ce ni s-a făcut de a planta un pom. Este de fapt un simbol al perenității, dar și al succesiunii generațiilor.

Să nu uităm, deci, că sarcina noastră, a învățătorilor, este de a forma la elevi sentimentul permanenței, al perenității și, nu în ultimul rând al statorniciei.

Prin aceste activități practice reușim mult mai ușor șă conștientizăm la elevi necesitatea ocrotirii naturii, a protejării vieții în cele mai variate forme ale sale, formarea și dezvoltarea conștiinței lor ecologice.

CONCLUZII

Acțiunea societății românești asupra mediului a fost întotdeauna orientată, în primul rând, spre obținerea celor necesare traiului. Ca urmare, omul a căutat în general să aducă mediului transformări care să-i permită o mai bună utilizare a lui, să creeze condiții cât mai favorabile pentru viață și pentru a-și satisface diversele nevoi materiale și spirituale.

Însă efectele secundare negative, neașteptate și nedorite, s-au manifestat aproape întotdeauna, uneori cu intensitate slabă, aproape neglijabilă, alteori însă, luând proporții alarmante, atât în funcție de intensitatea diverselor procese de transformare, cât și de caracterele specifice ale terenurilor asupra cărora s-au exercitat acțiuni.

Civilizația modernă – sunt de părere unii experți – a antrenat dezechilibre ecologice pe care natura n-a avut timp să le restabilească din cauza ritmului accelerat al schimbărilor și a recentei explozii demografice.

Educația trebuie să aibă în vedere faptul că supratehnologizarea nu este o cale de rezolvare a acestor mari și dureroase probleme. Întoarcerea omului cu fața spre natură, pentru a o cunoaște și a o înțelege îl va ajuta să perceapăimposibilitatea ″artificialului″ de a înlocui viața, acesta e un prim pas spre remedierea a ceea ce se mai poate face încă.

De aceea pledez pentru o educație ecologică, o familiarizare chiar, la vârsta școlară mică, cu frumusețea naturii și cu necesitatea de a o proteja.

Copilul trebuie să cunoască lumea reală, așa cum este ea, nu disociată în ″feliile″ ce o alcătuiesc, ci în mod nedisociat, sintetic, generalizator.

Lumea este deosebit de complexă și asta înseamnă că nu poate fi înțeleasă decât în complexitatea ei.

Prin lucrarea de față am încercat să prezint modalități concrete de cunoaștere a naturii. Pe primul loc stau desigur orele de geografie și de științe ale naturii unde se pun bazele concrete de cunoaștere a mediului înconjurător, începând de la orizontul local, la cel mai îndepărtat, începând de la fenomenele cele mai simple, continuând cu cele mai complexe. În acest fel și în predarea geografiei se ține seama de principiile didacticii: al participării conștiente și active a elevilor în procesul cunoașterii; principiul intuiției; al legării teoriei de practică; al învățării sistematice și continue; principiul accesibilității și al conexiunii inverse.

Pe al doilea loc am plasat drumețiile și excursiile geografice. Ele asigură legătura cu practica, dar pe mine m-au interesat în primul rând aspectele cognitive, faptul că elevul poate și trebuie să învețe din experiența naturii. Nu în ultimul caz am urmărit formarea sentimentului de dragoste față de natură, pentru că acesta odată format ajută la formarea și dezvoltarea conștiinței ecologice și totodatăla însușirea cunoștințelor științifice.

Am încercat să demonstrez că potențialul cognitiv este strâns legat de trăirile sufletești ale școlarului mic, că cele două aspecte ale vieții copilului, cel cognitiv și afectiv se dezvoltă împletindu-se mereu, amplificându-se unele pe altele.

Conștiința și conduita ecologică se formează și se amplifică prin acțiuni concrete cum ar fi: îngrijirea pomilor, plantarea florilor și a puieților, protejarea aerului, apelor.

Natura încearcă să se autoprotejeze, este în stare de cele mai multe ori să se refacă, dar și de multe ori are nevoie de ajutorul omului, pentru a nu se autodistruge.

Acestea sunt problemele care ar trebui să fie în atenția întregii omeniri, iar învățătorii au sarcina de a le forma această idee copiilor pe care îi educă.

Înseamnă că stă în puterea generațiilor de azi și a celor viitoare de a răscumpăra marile greșeli, că natura ve redeveni o mamă darnică, bună și iubitoare pentru toți fii ei.

ANEXE

Calendar ecologic

Mic dicționar de ecologie

Miniprograma disciplinei opționale ,,Natura, prietena mea”

Proiect didactic

Proiectul „Sunt un bun cetățean!”

Set de fișe pentru protejarea mediului sau pentru portofoliu

Aventura materialelor reciclabile

Acțiuni ecologice „Un pom, o viață”

Teme în cadrul cercului „Prietenii naturii”

Anexa I

Anexa II

Mic dicționar de ecologie

abiotic – care este lipsit de viață; exemple: factori abiotici de sol, apă, aer, factori de climă;

aclimatizare – proces fiziologic complex datorită căruia o specie (populație) pote să-și desfășoare normal viața în condiții climatice diferite față de cele la care specia respectivă este adaptată;

acumulare de poluanți – fenomen de acumulare a poluanților în apă, aer, sol și organismele vii prin aportul repetat și de durată al acestora, în principalele medii de viață; poluanții provin din activitățile industriale, de transport, menajere, precum și din pesticide;

adaptare – schimbare cantitativă a exprimării caracterelor sub acțiunea factorilor ecologici;

aer contaminat – aer care conține poluanți deosebit de periculoși (substanțe radioactive, gaze toxice, microorganisme patogene, etc.) pentru desfășurarea vieții. Este prezent mai ales în aglomerările urbane și industriale. Se caracterizează prin concentrații mari de substanțe poluante care produc efecte nocive asupra viețuitoarelor.

aer poluat – aer care conține poluanți în concentrații ce determină efecte nocive sau care produc disconfort;

agresivitatea poluanților – termen folosit în ecologie pentru a desemna acțiunea unui poluant sau a unui complex de poluanți care în anumite condiții de mediu produc o vătămare excesivă a organismelor, a bunurilor materiale;

apă reziduală – apă rezultată din procesele industriale și activitățile menajere, care conține diferite elemente sau substanțe chimice nocive, microorganisme patogene (virusuri, bacterii, ouă sau larve de insecte, etc.);

arie poluată – porțiune de teren în care se înregistrează concentrații de poluanți (proveniți din una sau mai multe surse) peste limita legală sau fixată prin regulamente de protecția mediului;

biocenoză – componentă vie a unui ecosistem reprezentând o comunitate unitară și complexă de plante și animale; între viețuitoarele ce alcătuiesc o biocenoză, precum și între acestea și mediul lor de trai (biotipul) există relații de interacțiune bine statornicite care asigură funcțiile sistemului respectiv;

biodegradare – proces de descompunere a unor elemente, substanțe, obiecte sau corpuri organice din natură sub acțiunea organismelor vii și în special a microorganismelor din grupul bacteriilor și ciupercilor microscopice;

biosferă – totalitatea ecosistemelor și a viețuitoarelor din geosferele care conțin viață;

calitatea vieții – totalitatea condițiilor naturale și socio-culturale (puritatea mediului de viață-apă, aer, sol, peisaj- nivel de dezvoltare);

calendarul naturii – sistem de împărțire a timpului bazat pe fenomenele periodice din natură;

caracteristici ecologice – totalitatea caracterelor morfologice sau fiziologice ale unui organism, corelate cu fctori de mediu în care se dezvoltă;

clorofilă – pigment din plantele verzi care conține magneziu și alcool superior; are rol în procesul de fotosinteză; se folosește în parfumerie ca dezodorizant și în medicină ca antianemic;

defrișare – înlăturarea completă a păduilor de pe o suprafață; defrișarea irațională conduce la creșterea unor mari dezechilibre în natură prin modificarea regimului de precipitații, al mișcării curenților de aer, prin degradarea și eroziunea solurilor, prin apariția de inundații, etc.;

degradarea mediului înconjurător – proces de alterare a calităților fizice, chimice și biologice ale mediului înconjurător ca urmare a influenței dircte sau indirecte a factorilor ecologici naturali sau antropici; are drept efect crearea de condiții improprii de folosire a mediului de viață, modificarea ecosistemelor naturale, perturbării în desfășurarea activității umane, apariția unor boli, etc.; pote fi cauzată de erupții vulcanice, inundații, cicloane, cutremure de pământ, incendii, eroziuni datorate apei și vântului, substanțe poluante, folosirea abuzivă, defrișări, vânatul și pescuitul irațional, experiențe nucleare și aviația supersonică, războaie, etc.;

dendrologie – ramură a botanicii care se ocupă cu studiul plantelor lemnoase (arbori și arbuști); pe datele furnizate de aceasta se bazează cercetarea structurilor ecosistemelor naturale (păduri) și a celor antropice (parcuri, grădini);

detectarea poluanților – proces de identificare în mediul ambiant, cu ajutorul unor aparate speciale, a prezenței poluanților și a radiaților nocive, precum și stabilirea concentrației lor în diferite medii;

detergent – substanță chimică organică utilizată în spălarea diferitelor materiale; reprezintă unul dintre factorii poluanți ai apelor în natură, unde se produc spume ce se acumulează la suprafața lor limitând schimbul de gaze între apă și atmosferă, contribuind astfel la distrugerea bacteriilor aerobe cu rol în descompunerea deșeurilor organice;

dispariție – pieire, moarte;

a fi pe cale de dispariție – a dispărea încetul cu încetul, prin scăderea numărului;

distrugere – omorâre, nimicire, devastare;

echilibru biologic – însușurea organismelor vii de schimb continuu cu mediul, având proprietatea de autoreînoire, păstrându-se mereu o proporție între numărul de specii și resursele mediului;

ecologie – știință ce studiază prin excelență conexiunile ce apar între organisme și mediul lor de viață, alcătuit din ansamblul factorilor de mediu (abiotici și biotici), precum și structura, funcția și productivitatea sistemelor biologice; termenul a fost creat în 1866 de către zoologul german Ernst Haeckel;

ecosistem – fragment mai mare sau mai mic al biosferei alcătuit dintr-o componentă vie, reprezentată de plante și animale (biocenoză) și una nevie (biotip), formând un ansamblu integrat, în permanentă interacțiune;

emisie poluantă – emisie de substanțe solide, lichide sau gazoase dăunătoare organismelor vii, provenite din diferite surse, cel mai adesea industriale;

epurarea apei – operație de îndepărtare, din apele naturale sau reziduale, a materiilor organice și anorganice dizolvate sau în suspensie, pentru a le aduce la o calitate corespunzătoare scopului urmărit;

epurarea naturală – proces biologic, chimic și fizic care permite unui mediu poluat de substanțe organice sau anorganice să-și recapete puritatea inițială fără intervenții externe, respectiv antropice;

etologie – știință care studiază comportamentul animalelor în mediul lor natural;

factori ecologici – totalitatea factorilor abiotici (temperatură, lumină, precipitații, presiune, etc.) și biotici (paraziți, dăunători, etc.) cu care un organism vine în contact și cu care se interacționează reciproc;

fotosinteză – proces fiziologic prin care plantele verzi sintetizează substanțele organice, în prezența luminii solare din bioxid de carbon și apă cu ajutorul absorbite de clorofilă și eliberează oxigen;

fum – poluant atmospferic format din gaze de ardere și mici particule solide nearse (funingine, gudroane, cenușă, etc.) care se prezintă sub forma unui nor cenușiu până la negru;

intoxicare – otrăvire;

lanț trofic – șir de verigi, reprezentate de specii de plante și animale, caracterizat prin sens unic, fiecare specie hrănindu-se pe seama speciei situate în stânga ei (exemplu: plantă – insectă – pasăre răpitoare);

maree neagră – peliculă de petrol ajunsă accidental pe suprafața apei marine sau oceanice, care plutește un timp mai scurt sau mai îndelungat până ce difuzează în zona litorală;

mediu – totalitatea factorilor fizici, chimici, meteorologici și biologici dintr-un loc dat cu care un organism vine în contact (temperatura, umiditatea, solul, apa, peisajul, organismele, etc.);

monumente ale naturii – plante și animale sau alte obiecte di natură care prezintă o importanță științifică sau estetică, ocrotite în scopul conservării lor (exemple: plante rare, animale rare, roci, minerale, fosile, copaci bătrâni sau cu semnificație istorică);

modificări fenologice – modificări sezoniere în natură în funcție de factorii meteorologici ai unui anotimp (exemple: înmugurirea, înflorirea, fructificarea, migrația, împerecherea);

nociv – capacitate a unor substanțe sau fenomene fizice (fum, gaze, praf, mirosuri, zgomote, trepidații, etc.) de a deveni dăunătoare pentru om și alte viețuitoare, când depășesc o anumită limită de concentrare, respective de intensitate;

observații organoleptice – observații ce se pot efectua cu ajutorul organelor de simț (exemple: gust, culoare, miros);

ocrotirea naturii – ramură a ecologiei aplicate, având ca obiect principal păstrarea și conservarea populațiilor naturale tipice, specifice unei anumite regiuni, ca forme perfecte în păstrarea echilibrului biologic local; în acest cadru se include problemele legate de crearea rezervațiilor naturale, unde peisajul, flora și fauna sunt strict protejate;

patrimoniu – totalitatea bunurilor materiale și spirituale care aparțin unei colectivități;

poluant – produs solid, lichid sau gazos provenit din activitățile umane și dispersat în aer, apă sau sol, cu acțiune dăunătoare asupra organismelor vii, bunurilor materiale, operelor de artă, peisajului, etc.;

poluare – proces de alterare a mediilor de viață biotice și abiotice și a bunurilor create de om, cauzat mai ales de deșeurile provenite din activitățile umane, de origine menajeră, agricolă, industrială, etc. cât și datorită unor fenomene naturale (erupții vulcanice, furtuni de praf ori de nisip, inundații, etc.);

protecția mediului – totalitatea acțiunilor întreprinse de om pentru păstrarea echilibrului ecologic, menținerea și ameliorarea calităților factorilor naturali, dezvoltarea valorilor materiale și spirituale, asigurarea condițiilor de viață generațiilor actuale și viitoare. Acțiunea omului asupra biosferei a dus pe întinse regiuni ale globului la deteriorarea unor vaste ecosisteme, la epuizarea solurilor și a resurselor d apă dulce și dispariția a numeroase specii vegetale și animale. Protecția mediului a devenit în prezent o problemă stringentă a politicii tuturor statelor dezvoltate sau în curs de dezvoltare și trebuie soluționată științific, interdisciplinar și interstatal.

respirație – totalitatea proceselor prin care se realizează schimbul de gaze (absorbirea oxigenului și eliminarea bioxidului de carbon) între organismele vii și mediu;

resurse naturale – orice componentă din mediul natural , ca solul, apa, flora, fauna, bogățiile minerale ale solului, populațiile umane;

rezervații ale biosferei – teritorii ocrotite care conservă integralitatea, funcționalitatea și alte însușiri naturale ale unor ecosisteme, ce prin existența lor contribuie la regenerarea continuă a resurselor fundamentale ale biosferei;

ritm sezonier – schimbarea mai multor aspecte ale biocenozei în timpul unui an, ce variază de la o stare de minimă – iarna – la o stare de maximă intensitate – vara;

transpirație – funcție fiziologică de eliminare în atmosferă a apei din părțile aeriene ale plantelor, sub formă de vapori;

vegetație – totalitatea plantelor dintr-o regiune, zonă, țară etc., distribuite și asociate după anumite condiții naturale;

zonă poluată – loc în care se înregistrează o creștere excesivă a poluanților (proveniți din una sau mai multe surse) care depășesc concentrația limită legală sau fixată prin regulamente.

Anexa III

Miniprograma disciplinei opționale

„NATURA, PRIETENA MEA”

Tipul: La nivelul ariilor curriculare: „Limbă și comunicare”

„Matematică și științe ale naturii”

„ și societate”

„Arte”

„Tehnologii”

Clasa: a IV-a

Durata: 1 an

Număr de ore pe săptămână: 1

Argument

„A ințelege natura înseamnă a înțelege viitorul, dar a face ceva pentru salvarea naturii atât de amenințată astăzi, înseamna a contribui la fericirea omenirii. ”

Academician Eugen Pora

Cunoașterea naturii stimulează potențialul creativ al copilului, intuiția și imaginația acestuia.

,,Natura – prietena mea’’ își propune să înlesnească și să aprofundeze înțelegerea și cunoașterea naturii prin participarea activă și conștientă a elevilor la descoperirea și redescoperirea fenomenelor și proceselor naturale în funcție de experiența lor de viață, de nevoile reale de cunoaștere.

Obiectivele acestui opțional vizează dezvoltarea capacităților de observare, explorare și înțelegere a realității mediului înconjurător, cunoașterea, înțelegerea și utilizarea în comunicare a unor termeni specifici și formarea unor atitudini pozitive prin stimularea interesului față de păstrarea unui mediu echilibrat și exersarea unor deprinderi de îngrijire și ocrotire a acestuia.

Activitățile de învățare propuse sunt orientate spre observarea și explorarea directă a mediului înconjurător ( colțul viu al clasei, în grădina școlii, excursii și drumeții ).

,,Natura – prietena mea’’ urmărește observarea unor fenomene ale naturii din diferite anotimpuri în timpul producerii acestora în mod natural, iar elevii le pot percepe mai ușor, pot realiza asemănări și deosebiri între ele, își pot exprima propriile opinii.

Prin excursii și drumeții în cadrul naturii, elevii pot observa mai ușor activitățile economice care dăunează mediului și influentează negativ sănătatea omului. Pot să-și formeze o atitudine pozitivă de respectare și protejare a mediului în care trăiesc.

Toate activitățile care se vor desfășura în cadrul acestui opțional au rolul de a dezvolta la elevi o atitudine de responsabilitate față de mediu, de a stimula dorința de a cunoaște mai multe despre planeta pe care trăiesc, despre Univers.

,,Natura – prietena mea” reprezintă încă un pas în vederea integrării conștiente a copilului în mediul natural, social și cultural.

Obiective cadru

Cunoașterea componentelor mediului înconjurător apropiat și îndepărtat, ca rezultat al observării și investigării elementelor și fenomenelor din natură.

Descoperirea și înțelegerea cauzelor și efectelor unor fenomene naturale, în vederea adoptării unor atitudini și comportamente de protecție și autoprotecție în raport cu acestea.

Formarea ideilor științifice prin investigarea / explorarea mediului înconjurător și dezvoltarea capacității de a comunica într-un limbaj științific adecvat.

Cunoașterea și aplicarea normelor de comportament specific asigurării echilibrului naturii și unor atitudini de prietenie și respect față de aceasta.

1. Cunoașterea componentelor mediului înconjurător apropiat și îndepărtat, ca rezultat al observării și investigării elementelor și fenomenelor din natură.

2. Descoperirea și înțelegerea cauzelor și efectelor unor fenomene naturale, în vederea adoptării unor atitudini și comportamente de protecție și autoprotecție în raport cu acestea.

3. Formarea ideilor științifice prin investigarea / explorarea mediului înconjurător și dezvoltarea capacității de a comunica într-un limbaj științific adecvat.

4. Cunoașterea și aplicarea normelor de comportament specific asigurării echilibrului naturii și unor atitudini de prietenie și respect față de aceasta.

Conținuturile învățării

Mediul natural la scara planetei

Pământul, adevăr sau legendă.

De la omul primitiv, la omul zilelor noastre.

Solul, subsolul

Călătorie în adâncul Pământului.

Dărnicia Pământului.

Peșterile.

Apa

Apa în natură.

Mări și oceane.

Aerul

Aerul.

Cum este vremea?

Fenomene ale naturii

Vulcanii.

Cutremurele de pământ.

Minuni ale naturii.

6. Natura în folosul omului

Lumea Științei.

Expediție.

Modalități de evaluare:

observare sistematică;

evaluare frontală și individuală;

probe orale;

probe scrise;

probe practice;

autoevaluare

Mijloace de învățământ:

manuale, atlas de ecologie, biologie, geografie, reviste;

CD-uri educaționale

diapozitive;

colecții de materiale;

planșe;

ecusoane.

Forme de organizare:

lecții;

lucrări practice – aplicative;

vizite didactice;

drumeții;

excursii.

Bibliografie

Elena, Petroaia. Dumitru, Pârâială. Viorica, Pârâială – Discipline opționale la clasele I-IV, Colecția Collegium, Ed. Polirom, Iași, 2000

Constanța, Cuciinic – Natura-prietena mea, Ed. Aramis, 2005

Cătrună, Liliana. Cătrună, Gheorghe-Mandizu – Natura-prietena mea, Ed. Coresi, București, 2006

Anexa IV

PROIECT DIDACTIC

ARIA CURRICULARĂ: Matematică și științe

DISCIPLINA: Științe ale naturii

CLASA: a III-a

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Influența mediului și a factorilor de mediu asupra corpurilor

SUBIECTUL LECȚIEI: Protejarea mediului. Folosirea deșeurilor

TIPUL LECȚIEI: comunicare de noi cunoștințe

SCOPUL: Diferențierea acțiunilor de poluare/protejare a mediului în care trăim și formarea unei atitudini pozitive despre mediul care ne înconjoară

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

O1 – să definească noțiunea de mediu înconjurător;

O2 – să identifice activitățile omului care duc la degradarea mediului înconjurător;

O3 – să numească acțiunile benefice ale omului asupra mediului înconjurător;

O4 – să recunoască regulile de comportare ecologică din imaginile prezentate;

O5 – să analizeze materialele găsind soluții pentru situațiile prezentate;

O6 – să identifice tipurile de poluare;

STRATEGII DIDACTICE:

Metode și procedee: conversația, explicația, ciorchinele, exercițiul, problematizarea,

observația

Mijloace de realizare: fișe, planșe didactice, plicul cu “Mesajul Planetei Pământ”, Enciclopedia copiilor, laptop, retroproiector

Forme de oeganizare: activitate frontală, individuală, pe grupe;

BIBLIOGRAFIE:

Curriculum Național – Programa școlara pentru clasa a III-a;

Meraru, M., Oprisoreanu, V. – „Scrisoarea Pământului către copii”, Ed.Emia 2004;

Vidu,A., Predeteanu, L., M. – „Prietenii naturii”, Ed.Erc Press, 2000

„Metodica predării cunoștințelor despre natură la clasele I-IV”, Ed. Didactică și

Pedagogică, București, 1988

Pițilă, Tudora, Mihăilescu, Cleopatra – Științe ale naturii-manual pentru

clasa a III-a

Enciclopedia copiilor, Ed.Aquila, Oradea, 2003

ANEXA 1

ANEXA 2

ANEXA 3

ANEXA 4

Fișă de evaluare-cunoașterea mediului

Încercuiește cuvintele care exprimă lucruri ce pot răni mediul:

nori

sticle sparte

pungi de plastic

petrol deversat pe sol sau în ape

flori

deșeuri menajere

gaze de eșapament

case

păsări

fumul fabricilor

pești

oameni

Stabilește valoarea de adevăr a următoarelor enunțuri (A-adevărat sau F-fals):

Distrugerea mediului înconjurător influențează viețuitoarele.

Nu este necesar să folosim coșul de gunoi. Aruncăm gunoiul la întâmplare.

Ocrotind natura ne ocrotim sănătatea.

ANEXA 5

Prietenul Pământului

Ce mult aș vrea să vă gândiți,

Aceste rânduri când citiți,

Cum am putea ca, împreună,

Să facem lumea mult mai bună.

O plantă, o viețuitoare,

Oricât de mică sau de mare,

Să știți: nu cresc la întâmplare

Si ne sunt toate necesare.

De consumăm fără măsură

Tot ce primim de la natură,

Tot noi vom fi aceia care

Vor plânge cu lacrimi amare.

Și aș mai vrea să văd că voi

Nu acceptați niciun gunoi,

Că îi certați pe-aceia care

Calcă natura în picioare.

Ce mândru ești că poți să-ți spui

PRIETENUL PĂMÂNTULUI

Când tu consideri ceva sfânt

Tot ce există pe pământ !

ANEXA 6 CUM POT AJUTA COPIII MEDIUL…DE LA A LA Z

Adoptați o stradă, un parc sau un râu pe care să-l mențineți curat și sănătos!

Bucurați-vă de natură: mergeți la iarbă verde, faceți excursii, dar aveți grijă ce lăsați în

urma voastră!

Cumpărați obiecte solide pe care le puteți folosi mai mult timp!

Donați hainele care vă rămân mici cuiva mai sărac!

Economisiți spațiu, aplatizând cutiile și conservele goale!

Formați echipe în care să colectați împreună sticla, plasticul și diverse recipiente metalice!

Găsiți etichete care indică dacă produsul cumpărat are consecințe negative asupra

mediului!

Hârtia poate fi economisită folosind ambele părți ale unei coli!

Insistați să căutați și să cumpărați acele produse ambalate în materiale reciclabile!

Limitați consumul de prefabricate. Amuzați-vă, construind singuri lucrurile de care aveți nevoie!

Jucați-vă în aer liber și mai puțin în fața calculatorului care consumă energie electrică!

Mergeți pe jos sau cu mijloacele de transport în comun sau, și mai bine, plimbați-vă,

mergeți cu rolele sau cu bicicleta!

Nu aruncați gunoiul la întâmplare. Folosiți containerele de gunoi și locurile special

amenajate pentru colectarea produselor reciclabile!

Obișnuiți-vă să închideți apa cât vã spălați pe dinți. Lasați-o deschisă numai pentru a vă

umezi periuța și pentru a vă clãti!

Plantați un copac pentru a preveni eroziunea solului, ca să aveți umbră și ca să le dați

păsărilor un adăpost!

Reduceți cantitatea de apă pe care o folosiți!

Stingeți lumina când ieșiți din cameră! Închideți aparatura de uz casnic, dacă nu o folosiți!

Transformați-vă într-o persoană căreia îi pasă de viitorul ei si al planetei!

Utilizați produse fără ambalaje suplimentare, coloranți sau substanțe chimice dăunătoare!

Valorificați fiecare produs cumpărat folosindu-l de mai multe ori sau găsindu-i cât mai

multe întrebuințări!

Zâmbește! Ai ajutat și tu la reducerea poluării!

ANEXA 7

STELUȚA MICULUI ECOLOGIST

Anexa V

Proiectul „Sunt un bun cetățean!”

Emil Racoviță, afirma la primul Congres al Naturaliștilor din România,în 1928, că ,,Natura a fost educatoarea noastră și pe sânul ei gol și-a petrecut omenirea toată copilăria”. Fie că n-a fost educator prea bun, fie că noi n-am știut să-i ascultăm sfaturile, ideea este că trebuie să ne unim forțele pentru a o salva. Și o educație ecologică realizată în școală e cel mai important mijloc de salvare a naturii.

Ocrotirea mediului natural, ,,templul cu stâlpi vii”, cum îl numea sugestiv Baudelaire, e cea mai de seamă lege a vieții noastre cu care se confruntă omenirea, iar așa cum spunea marele nostru biolog Eugen Pora, ,, e momentul să-i învățăm pe copii de ce trebuie protejată natura’’. Drumul către formarea unei conștiițe ecologice e lung și dificil, presupune mai mult decât niște cunoștințe, presupune implicare, participare la activități care să trezească interesul pentru natură. Menirea noastră, a dascălilor, e nobilă, dar și dificilă, încercăm să cultivăm o conștiință ecologică adecvată, o schimbare de atitudine. Trebuie să adopți strategii, să îmbini utilul cu plăcutul, pentru a-i atrage pe elevi, care încep să înțeleagă rolul pe care îl au, prin participarea lor la diverse activități extrașcolare.

Anul școlar 2011-2012 a adus ca noutate „Școala altfel”, o modalitate diferită de desfășurare a activităților de învățare.  Activitățile desfășurate, prin structură, conținut specific, au fost firesc complementare activității de învățare și au avut o deosebită influență formativă asupra copiilor, în toate formele lor de organizare: drumetii, excursii, vizite, concursuri, spectacole, ateliere de teatru, arte plastice, etc.. Tocmai de aceea consider că schimbul de idei cu privire la tipul de activități propuse, la planificarea lor, la modalitățile variate de punere în practică a acestora au contribuit la optimizarea rezultatelor obținute în urma desfășurării propriu zise a acestora în săptămâna 2-6 aprilie 2012, pentru bunăstarea și creșterea prestigiului unității noastre, răspunzând diverselor preocupări și interese ale copiilor și punând în evidență talentele și capacitățile acestora în diferite domenii. Am efectuat o serie de activități , încercând să-i facem pe copii să iubească tot ce e în jurul lor. Și am rămas surprinși de dorința lor de a se autoperfecționa.

În cadrul proiectului „Sunt un bun cetățean!” din săptămâna „Școala altfel” au fost inițiate mai multe activități, printre care și o acțiune de ecologizare a spațiului verde din curtea școlii și din îmrejurimile ei, respectiv o acțiune de plantare de flori și puieți în fața școlii, activitățile bucurându-se de un real succes printre elevi. Acțiunile au fost precedate de vizionarea unor materiale despre protejarea mediului dar și prezentarea de către elevi a unor planșe despre poluarea apei, aerului și solului.

erde din curtea școlii dar și din împrejurimile satului nostru, ajungând până la pădurea Gavan, care a fost punctual final. „Captura” nu a fost impresionantă ca și cantitate, asta ne-a bucurat pentru că ne-a demonstrat că sătenii au simț civic, știu să păstreze oaza verdeața satului. Am învățat și noi acest lucru! Pe viitor nu vom mai arunca ambalaje și hârtii prin curtea școlii.

Acțiunile au continuat în următoarele zile și în curtea școlii, când elevi din clasa a IV-a au plantat flori și pomi, pe care i-au îngrijit la orele de științe: i-au udat de 2 ori pe săptămână, au săpat în jurul lor

Acțiunile s-au finalizat prin realizarea unui CD cu fotografii și filmulețe, unele dintre ele fiind expuse pe holurile școlii, dar și prin prezentartea scenetei „Natura e prietena noastră” regizată de copii clasei a IV-a. .

Anexa VI

Fișe pentru educație ecologică sau pentru portofoliu

Cine vine în ajutorul Pământului?

Ce pot face ei?

Completați pancardele cu îndemnuri pe care le-ați face

pentru salvarea Pământului.

Încercuiți atitudinea corectă.

Motivați atitudinile incorecte.

Ce materiale se pot recicla?

În ce condiții se face colectarea?

Unde sunt duse materialele colectate?

Natura este prietena noastra.

Povestește ceea ce vezi în imagine.

Colorează desenul.

Povestiți despre acțiunile voastre de colectare.

Colorați, încercuiți atitudinea corectă

Cine risipește apa?

Țineți robinetul închis când:

te speli pe mâini

te speli pe dinți

speli diferite obiecte

Lăsați mașinile și motocicletele și folosiți bicicletele!

Povestește ce vezi în imagine

Ajutați Pământul!

preluat de pe www.didactic.ro

Anexa VII

Aventura materialelor reciclabile

Materialul poate fi utilizat ca o poveste cu imagini care pot fi și colorate, dar la fel de bine poate fi transformat într-o cărticică.

Este o povestioară drăguță și instructivă care poate ajuta copiii să înțeleagă mai bine rostul colectării materialelor refolosibile , reciclării și importanța ei.

preluat de pe www.didactic.ro

Anexa VIII

Acțiuni ecologice „Un pom, o viață”

Plantarea unui pom (prun)

În săptămâna „Școala altfel”, în cadrul proiectului „Sunt un bun cetățean!”, am hotărât ca în una din zile, împreună cu elevii clasei a IV-a, să plantăm pomișori. Pentru aceasta am pregătit materialele necesare: puieții de pruni, hârleț, îngrășământ, apă.

Pentru început am ales locul de plantare. În jurul lui am lăsat destul loc să nu fie înghesuit de alte plante sau arbori.

În ceea ce privește condițiile de care are absolută nevoie un prun, acestea sunt trei: căldură (importantă mai ales în perioada de polinare), lumină și umezeală.

Prunii înfloresc mai devreme decât ceilalți pomi fructiferi, așa că nu trebuie plantați într-o zonă în care temperaturile scad sub zero grade.

Prunii preferă locurile aflate în plin soare, deși nici grădinile cu puțină umbră dimineața sau după-amiaza nu le dăunează. În ceea ce privește umezeala, este foarte important ca prunii să nu fie plantați în parcele cu pământ mereu umed, dar nici prea uscat. Nu trebuie plantați lângă alți pomi pentru că aceștia îi vor priva de umezeala de care au nevoie.

În ceea ce privește plantarea, am pregătit locul cu o lună înainte de plantarea propriu-zisă, pentru ca pământul să aibă timp să se așeze. Am săpat o groapă de 60 cm adăncime și 1,2 m diametru și am pus în ea cât mai mult material organic.

Plantarea în sine a fost simplă – am săpat o groapă destul de mare încât să încapă cu ușurință rădăcinile, am plasat pomul în ea, am acoperit cu pământ rădăcinile până la nivelul pământului din apropiere. Nu trebuie adăugat fertilizator în pământ la plantare, pentru că acesta poate arde rădăcinile și va duce la dezvoltarea pomului în detrimental cantității de fructe.

Ca toți pomii, și prunii trebuie plantați la aceeași adâncime la care a fost plantat în ghiveci sau în seră; dacă nu e sigur atunci trebuie știut că nodul dintre rădăcină și tulpină este la cel puțin 5 cm deasupra pământului. După ce am plantat fiecare copac, am bătătorit pământul pentru ca acesta să intre bine în contact cu rădăcinile. Am legat prunii de araci pentru primii ani de la plantare. Aracul se înfinge în pământ la cel puțin 15 cm de tulpină, iar punctele de legătură se fac din 30 în 30 cm, cu fâșii de plastic sau sfoară (nu sârmă sau alte materiale care ar putea strica tulpina).

De asemenea, a rămas să verificăm din când în când legăturile, pentru ca să nu fie prea strânse.

Pe viitor:

În ceea ce privește îngrijirea prunilor, la prunii nou plantați, trebuie să avem grijă să nu înghețe în prima iarnă și trebuie să-i udăm bine în perioadele secetoase.

Pomii maturi nu necesită pre multe îngrijiri în afară de tăiere și reducerea numărului de fructe. Toamna se poate aplica un fertilizator de lungă durată.

Deoarece prunii au multe rădăcini aproape de suprafață, din ele vor crește mulți copaci pitici, pe o rază de 3 m în jurul tulpinii prunului principal. Aceștia trebuie tăiați pentru a fi ținuți sub control, o metodă mai drastică fiind scoaterea lor din pământ, din locul în care se desprind de rădăcina pomului-mamă.

În ceea ce privește reducerea numărului de fructe, vom avea în vedere următoarele lucruri.

Prunii nu fac în fiecare an aceeași cantitate de fructe. În anii în care produc mai multe fructe este bine caunele dintre ele să fie rupte înainte ca acestea să apuce să se maturizeze, pentru a asigura o recoltă bună și în anul următor; totodată, ramurile încărcate cu pre multe fructe se pot rupe.

Numărul de fructe se reduce în două etape: o dată la sfârșitul lunii mai, când încep să se formeze fructele și apoi la mijlocul lunii iulie, când prunele sunt pe jumătate dezvoltate. În primul rand, trebuie înlăturate fructele stricate sau bolnave; apoi rupte alte prune pentru a lăsa loc să se dezvolte – trebuie să fie cam 7 cm între fructe.

Trebuie avut în vedere și sprijinirea ramurilor. Dacă unele ramuri par că se vor rupe din cauza greutății fructelor, este nevoie să le sprijinim cu araci. În punctul de contact vor fi legați cu un material ușor, astfel ca bățul să nu rănească scoarța prunului și să nu transfere vreo boală.

Tăierea prunilor

În această problemă sunt două puncte importante: în primul rând trebuie să dăm prunului o formăpotrivită, apoi să evităm infectarea cu boala albă a frunzelor. Pentru a evita această boală, copacul trebuie tăiat în perioada de vegetație, primăvara târziu sau vara devreme – nu iaran. Trebuie evitată tăierea copacilor mai bătrâni în lunile mai, sau din septembrie până în octombrie. Tăieturile trebuie făcute cât mai curat, fără să fie strivit lemnul. Dacă tăiere ase face dintr-o ramură mai bătrână, tăietura va fi bandajată cu o substanță specială care se găsește în magazinele de specialitate.

Tăierea prunilor depinde de forma pe care dorim să o obținem în final: piramidă, tufă, standard sau standard mijlociu.

Recoltarea și stocarea fructelor

Rodesc numai prunii de cel puțin 4-5 ani. Fructele se lasă în pom până s-au copt. Fructele mature se coc pe o perioadă de o lună, așa că este bines ă fie culese câte puțin, la câteva zile. Fructele bolnave trebuie îndepărtate imediat pentru că atrag insectele și viespile.

Prunele coapte se păstrează numai câteva zile și sunt păstrate cel mai bine în frigider. Dacă e nevoie să le ținem mai mult, le culegem ând sunt aproape coapte și le așezăm într-o cutie de carton, într-un loc întunecat.

Concluzii

Chiar dacă procesul maturizării prunului este unul destul de lung și rezultatele se văd în timp elevii au fost extreme de încântați să participle la această acțiune, au lucrat cu spor, au fost interesați de cât mai multe informații, și chiar dacă aceștia trăiesc în mediul rural, multe di aceste informații au fost noi pentru ei.

Părerea mea este că această acțiune a avut un mare rol instructive-educativ și a fost de real folos elevilor. Pe viitor ne-am propus să derulăm și alte acțiuni de acest gen.

Argument………………………………………………………………………3

Obiective……………………………………………………………………….4

Micul ecologist…………………………………………………………………5

Decalogul micului ecologist……………………………………………………7

Pădurea plânge! Pădurea râde! ……………………………………………..9

10 motive pentru a proteja natura………………………………………….10

Săptămâna „Școala altfel”…………………………………………………..13

– curățenie în curtea școlii și în împrejurimi

– un pom, o viață

– plantarea florilor în fața școlii

Colțul viu al clasei…………………………………………………………….15

Colecție de timbre…………………………………………………………….16

EXCURSIA – mai mult decât o lecție……………………………………….17

Pliant – Hârtia…………………………………………………………………22

Mesaje ecologice……………………………………………………………….28

Ghicitori………………………………………………………………………..29

Citate……………………………………………………………………………31

„Dacă ne gândim bine, întreaga noastră planetă este un paradis fragil. Stă

în puterea noastră să o transformăm într-un paradis pierdut sau într-unul regăsit.”

(Andrew Mitchel)

Argument

Cunoașterea naturii stimulează potențialul creativ al copilului, intuiția și imaginația acestuia.

,,Natura – prietena mea’’ își propune să înlesnească și să aprofundeze înțelegerea și cunoașterea naturii prin participarea activă și conștientă a elevilor la descoperirea și redescoperirea fenomenelor și proceselor naturale în funcție de experiența lor de viață, de nevoile reale de cunoaștere.

Obiectivele acestui opțional vizează dezvoltarea capacităților de observare, explorare și înțelegere a realității mediului înconjurător, cunoașterea, înțelegerea și utilizarea în comunicare a unor termeni specifici și formarea unor atitudini pozitive prin stimularea interesului față de păstrarea unui mediu echilibrat și exersarea unor deprinderi de îngrijire și ocrotire a acestuia.

Activitățile de învățare propuse sunt orientate spre observarea și explorarea directă a mediului înconjurător ( colțul viu al clasei, în grădina școlii, excursii și drumeții ).

,,Natura – prietena mea’’ urmărește observarea unor fenomene ale naturii din diferite anotimpuri în timpul producerii acestora în mod natural, iar elevii le pot percepe mai ușor, pot realiza asemănări și deosebiri între ele, își pot exprima propriile opinii.

Prin excursii și drumeții în cadrul naturii, elevii pot observa mai ușor activitățile economice care dăunează mediului și influentează negativ sănătatea omului. Pot să-și formeze o atitudine pozitivă de respectare și protejare a mediului în care trăiesc.

Toate activitățile care se vor desfășura în cadrul acestui opțional au rolul de a dezvolta la elevi o atitudine de responsabilitate față de mediu, de a stimula dorința de a cunoaște mai multe despre planeta pe care trăiesc, despre Univers.

,,Natura – prietena mea” reprezintă încă un pas în vederea integrării conștiente a copilului în mediul natural, social și cultural.

Înv. GRIGORAȘ CRISTINA

Decalogul micului ecologist

„MEMORIALUL DURERII” – Sighetu Marmației

,,În natură, nimic nu se pierde, nimic nu se

câștigă, totul se transformă”

Antoine Laurent de Lavoisier

Prin deșeu se înțelege orice obiect care nu mai este folosit și care este aruncat sau risipit.

După proveniența lor, deșeurile sunt: industriale (provenite din prelucrarea resurselor naturale prin diferite tehnologii), menajere (provenite din activități gospodărești) și metabolice (provenite din procese biologice). Zilnic rezultă cantități imense de deșeuri, mai ales în mediul urban, care nu pun numai probleme de spațiu pentru depozitare sau de estetică, ci sunt și o sursă de poluare, amenințând sănătatea oamenilor.

Deșeurile pot fi foarte dăunătoare pentru sănătatea fizică a tuturor ființelor de pe Pământ, de aceea omul trebuie să aibă mare grijă unde aruncă gunoaiele. Dacă nivelul acestora va crește, peste câteva sute de ani, vom trăi cu toții într-o mare groapă cu gunoaie, microbii ne vor devasta corpul și sănătatea noastră va fi periclitată.

Dacă în trecut oamenii obișnuiau să repare și să refolosească tot ceea ce puteau, astăzi, lucrurile s-au schimbat. În urma unor studii efectuate, s-a demonstrat că fiecare cetățean produce zilnic circa 1,5 – 2 kg de gunoi, din care jumătate este reciclabil.

Reciclarea constă în recuperarea și prelucrarea unor materiale deja utilizate pentru a face posibilă refolosirea lor. Materiale reciclabile sunt: hârtia, sticla, textilele, plasticul, cauciucul, metalele feroase, neferoase și prețioase, deșeurile alimentare sau de grădină. Nu se pot recicla: spray-urile, ambalajele materialelor toxice, abțibildurile, hârtia cerată, hârtia de fax.

Hârtia este o invenție străveche a omului care a devenit ieftină și ușor de procurat abia după ce revoluția industrială a făcut posibilă fabricarea ei pe scară largă.

Încă din anul 3000 înainte de Hristos, papirusul este folosit în Egipt ca primul suport de scris, fiind confecționat din fâșii de papirus presate.

Hârtia, asemănătoare cu cea de azi, a fost făcută pentru prima dată în anul 105 după Hristos de un eunuc de la Curtea împărătului Ho Ti, în China. Se crede că la început s-a fabricat din textile nefolositoare și apoi din coajă de dud și alte plante din care se produceau țesăturile. S-a produs în China timp de 500 de ani. În anul 610 a fost introdusă în Japonia, iar în 750 în Asia Centrală.

În Europa a fost adusă de Mood și s-a produs prima dată în Spania în anul 1150, după care producerea ei s-a dezvoltat și în restul Europei, unde se obținea din textile nefolositoare. Când a aparut tiparul, a crescut cererea de hârtie și s-a înregistrat o criză de textile. Această problemă a fost rezolvată către mijlocul secolului al XIX-lea atunci când s-a inventat un proces tehnic care permitea producerea și tratarea fibrelor de lemn. În anul 1798 Nicholas – Louis Robert a construit prima mașină de fabricare a hârtiei care producea doar o singură foaie o dată.

În zilele noastre, hârtia nouă se fabrică, în general, având ca bază pasta mecanică sau celuloza. Chiar dacă hârtia este făcută acum de mașini, procesul de bază este același. Fibrele din plante sunt separate și udate într-un cuptor și presate ca să dea afară cât mai multă apă.

Apa rămasă se va evapora și ea în timp ce fibrele sunt presate tot mai mult pentru ca hârtia să fie plată. Însă producerea celulozei din lemn realizează o puternică poluare a aerului și a apei, pentru că extragerea lor din lemn se face cu produse chimice sulfuroase și, după aceea, sunt albite cu clor. Utilizarea fibrelor din maculatură permite înlocuirea de celuloză, la cele mai multe tipuri de hârtie, fără să-i scadă calitatea. În funcție de întrebuințarea dorită, se pot adăuga diferite produse chimice pentru a îmbunătăți calitatea hârtiei.

Hârtia este folosită în următoarele scopuri: 48% din consumul total pentru ambalaje, 30% pentru tipărit și scris, 12% pentru presă, 6% pentru igienă și menaj.

Sub diferite forme, hârtia reprezintă cam 41% din gunoiul menajer produs de om.

Există trei tipuri de hârtie care pot fi reciclate: hârtia de calitate (caiete, hârtia de copiator, plicuri, hârtia de dactilografiere, hârtia de computer), hârtia de ziar și cartonul.

Cu tehnologiile actuale, hârtia poate fi reciclată de cel mult patru ori.

Avantajele reciclării hârtiei sunt următoarele:

Poluarea mediului înconjurător poate fi redusă grație tehnologiilor moderne și utilizării crescânde a maculaturii.

Reciclând hârtia, salvăm pădurea.

Pentru fiecare tonă de hârtie reciclată se economisesc 30000 litri de apă, consumul energetic este redus cu aproximativ 25% .

Se reduce cantitatea de lemn exploatat.

– o tonă de hârtie irosită înseamnă 2 foi de scris și un ziar zilnic, timp de un an de zile;

– o tonă de hârtie reciclată înseamnă 17 copaci salvați, 4102 kwh și 26000 l de apă economisiți și 27 kg de noxe mai puțin eliminate în atmosferă;

– pentru a produce 700 de pungi de hârtie, folosite la cumpărături, este nevoie de un copac cu vârsta 20-30 de ani.

Sortează pe categorii gunoiul pe care îl produci, astfel încât să pui separat deșeurile de hârtie și carton de celelalte deșeuri, atât acasă, cât și la școală.

Nu arunca în locuri publice hârtii sau carton chiar dacă nu găsești imediat un coș de gunoi.

Utilizează la maximum hârtia de scris (față, verso).

Folosește drept ciorne hârtiile de care nu mai ai nevoie.

Fotocopiază și printează pe ambele fețe ale colilor.

Păstrează cărțile și caietele pe rafturi sau suporturi, astfel eviți deteriorarea lor.

Adună maculatura pentru a o duce la un centru de reciclare.

Renunță, pe cât posibil, să cumperi produse din hârtie și carton de unică folosință (șervețele, fețe de masă, veselă din carton).

Dacă ești abonat la diferite publicații școlare, împrumută-le și colegilor sau prietenilor tăi.

Renunță la împachetarea excesivă.

Refolosește pungile de la cadouri și hârtia de împachetat.

BIBLIOGRAFIE

Apostol, D., (1988),– Neștiuta natură, Editura Ion Creangă, București;

Bârgăoanu, P., Mândruț, Octavian, (1979), – Metodica predării geografiei, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Bejat, Marian, (1971),– Talent, inteligență, creativitate, Editura Științifică, București;

Brown, Laster, R., (1991), – Probleme globale ale omenirii, Worldwatch Institute (S.U.A.), Editura Tehnică, București;

Bonnefous, Edouard, (1976), – Omul sau natura?, Editura Politică, București;

Cerghit, I., Radu, I.T., Popescu, E., Vlăsceanu, I., (1991,), – Didactica, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Chircev, A., (1987), – Specificul dezvoltării psihice a copilului în perioada anteșcolară, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Crișan, Aurel, (1983), – O lume într-un clasor, Editura Ion Creangă, București;

Enache, Marin, (1982), – Terra, nr. 2, Aspecte metodice ale predării cunoștințelor despre protecția mediului înconjurător;

Farcaș, Domnica, Nicola, Ion, (1981), – Teoria educației și noțiuni de cercetare pedagogică, clasa a XI-a, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Giurcăneanu, C., (1982), – Terra, izvor de viață și bogăție, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Golu, Pantelimon, (1993), – Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Lăscuș, Voicu, (1994), – Pedagogia ocrotirii, Editura Casa de Știință, Cluj-Napoca;

Locke, J., (1971), – Câteva cugetări asupra educației, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Mohan, Gheorghe, (1978), – Ghidul naturalistului, Editura Ion Creangă, București;

Nicola, Ion, Farcaș, Domnica, (1990), – Pedagogie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Piaget,j., (1972), – Psihologie și pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Popescu-Neveanu, P., Zlate, M., Crețu, T., (1991), – Psihologie, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Popescu-Neveanu, P., (1978), – Dicționar de psihologie, Editura Albatros;

Silvestru, P., (1983), – Prietenii naturii, Editura Ion Creangă, București;

Soran, V., (1990), – Pedagogie școlară, Editura Gheorghe Cârțu Alexandru;

Stan, Ioan, (2000), – Problematizarea și dezvoltarea gândirii geografice la elevi, Preocupări didactice, anul III, nr. 3/2000, Suceava;

Stan, Ioan, (2000), – Instruirea programată-metodă complexă de învățare, Preocupări didactice, anul III, nr. 4/2000, Suceava;

Stan, Ioan, (2007), – Introducere în geografie – De la localitatea natală la planetă, Probleme metodice, Editura Universității, Suceava;

Teodorescu, C., (1973), – Metodica predării științelor naturii, clasele I-IV, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Tufescu, Victor, (1984), – Geografia mediului înconjurător, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Cunoașterea mediului înconjurător (1992), – clasa a III-a, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Cunoașterea mediului înconjurător (1992), – clasa a IV-a, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Geografie (1981), – Județul Suceava, Editura Didactică și Pedagogică;

Apărarea mediului înconjurător, (1976), – Colecția „ABC”, București;

www.green-report.ro

www.ecomagazin.ro

www.pronatura.ro

www.ecosfera.ournet.md/

www.didactic.ro

www.observator.ro