ABORDAREA CONCEPTUALĂ A NOȚIUNILOR DE TURISM ȘI TURISM CULTURAL [304172]

CAPITOLUL 4

ABORDAREA CONCEPTUALĂ A NOȚIUNILOR DE TURISM ȘI TURISM CULTURAL

4.1.Repere teoretice privind noțiunea de turism

De-a [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] a turismului. Începuturile acestor formulări evidențiau similitudinea dintre turism și călătorii (Simond, A., 1816, Voyage d'un francais en Angleterre). [anonimizat] – a călători, a colinda, având deci semnificație de excursie. Este probabil că acest cuvânt a [anonimizat] a desemna călătoriile realizate de tinerii aristocrați britanici (Ielenicz, M., Comăneacu, L., 2013).

Organizația Mondială a Turismului (O.M.T.) afirmă că turismul se referă la „activitățile unei persoane care călătorește în afara mediului său obișnuit pentru o perioadă de timp nespecificată și al cărei scop principal de călătorie este altul decât cel de a efectua o activitate remunerată în interiorul locului vizitat.”

M. Ielenicz și Laura Comănescu (2006) [anonimizat], [anonimizat]: „[anonimizat]-o localitate, pe un traseu sau într-o [anonimizat], [anonimizat], manifestări științifice sau de afaceri”.

Pompei Cocean (1996) pledează pentru preocupările de conservare a [anonimizat]. Activităților turistice sunt astfel „[anonimizat], de cunoaștere (…) [anonimizat], cu respectarea normelor de protecția mediului”.

[anonimizat], [anonimizat] a [anonimizat], pentru a-[anonimizat] a se distra, a [anonimizat], [anonimizat], preferințelor sau motivațiilor solicitate de turiști în locul de destinație (Dinu, Mihaela, 2002).

Turismul este o [anonimizat], [anonimizat] a mediului. Implicările de ordin economic se referă la nivelul de dezvoltare a bazei materiale (infrastructură și dotări) [anonimizat]. Exploatarea condițiilor de mediu implică însă îndeplinirea unui minim de cerințe în concordanță cu normele ecologice. Trebuie astfel asigurată protejarea nu numai a [anonimizat]-[anonimizat]. Acestea se referă nu numai la comportamentul și atitudinea față de mediul înconjurător a [anonimizat], care în graba obținerii unui profil imediat pot produce daune mediului și un disconfort general prin diferite amenajări (construcții, unități economice, defrișări, depozitarea gunoaielor etc).

Complexitatea turismului nu se referă doar la faptul că generează sume uriașe de bani, ci și la faptul că determină activități economice colaterale, contribuie la luarea unor măsuri în favoarea protecției mediului înconjurător, pentru restaurarea monumentelor istorice și culturale, pentru promovarea culturii autohtone. În sens cultural larg, turismul contribuie la apropierea și înțelegerea între oameni și popoare cu culturi diferite, promovează menținerea păcii, stimulează protecția și conservarea fondului natural, a elementelor naționale specifice ale fiecărei țări (Dinu, Mihaela, 2002).

Turistul este o persoană fizică care realizează o călătorie sau o staționare temporară într-un loc de destinație, cu scopul de a-și petrece timpul liber. Acestea două implică nu doar timpul liber al persoanei, ci și potențialul turistic dorit, o infrastructură adecvată (căi de transport, baza de cazare, diferite servicii) și un buget financiar. În realitatea există mai multe tipologii de turiști, în funcție de tipul de turism practicat și de anumite

Fig. 29 – Turism și turiști: tipologii (prelucrare după Dinu, Mihaela, 2002)

componente psihologice ale comportamentului turistic (fig. 29).

Potențialul turistic al unui teritoriu reprezintă ansamblul componentelor mediului geografic natural și cultural-istorice, la care se adaugă prezența componentei socio-economice, care reprezintă premise pentru dezvoltarea activităților turistice. Un teritoriu interesează sub aspect turistic atunci când oferă resurse naturale și antropice ce pot valorificate prin includerea lor în circuitul turistic, utilizând amenajări tehnice corespunzătoare (Cocerhan, C., 2012).

Potențialul turistic este structurat în două categorii: natural și antropic. Potențialul turistic natural cuprinde totalitatea componentelor mediului geografic natural (substrat geologic, relief, ape, vegetație, faună) care pot fi valorificate pentru orice formă de activitate turistică. După Mihaela Dinu (2002), potențialul turistic antropic cuprinde totalitatea realizărilor cultural-istorice acumulate pe parcursul istoriei omenirii și a formelor de activitate socio-demografică și tehnico-economică dintr-un teritoriu ce pot fi utilizate pentru turism (fig. 29). Potențialul turistic este văzut și ca ofertă turistică primară (potențială), fiind o premisă esențială în amenajarea turistică a unui spațiu geografic (Snak, O., 1975).

Fig. 30 – Structura potențialului turistic

(prelucrare după Glăvan, V., 2006)

Mihai Ielenicz și Laura Comănescu (2006) definesc potențialul turistic (denumit și destinație turistică, în literatura străină) ca totalitatea elementelor naturale și antropice de pe un spațiu geografic care exercită interes pentru turiști și determină realizarea unor activități turistice. Potențialul turistic al unui teritoriu poate fi definit, la modul general, prin ansamblul

elementelor care se constituie în atracții turistice și care se pretează unei amenajări pentru vizitare și primirea turiștilor.

Patrimoniul turistic este format din potențialul turistic (natural și antropic), baza tehnico-materială și infrastructura generală destinate activităților turistice de pe un teritoriu. Patrimoniul turistic este văzut și ca ofertă turistică efectivă sau reală (Snak, O., 1975) (fig. 31).

Fig. 31 – Structura patrimoniului turistic

(prelucrare după Glăvan, V., 2006)

Noțiunea de patrimoniu turistic are și o accepțiune juridică. Pentru a asigura conservarea celor mai importante monumente naturale și culturale cât mai mult timp posibil, a fost aprobată ”Convenția pentru Protejarea Patrimoniului Natural și Cultural al Omenirii” (1972) sub egida UNESCO. Prin acest act statele participante desemnează ”moștenirea cu valoare extraordinară și universală” și se obligă să asigure condițiile protecției lor (Dinu, Mihaela, 2002).

Orice element care are valențe pentru practicarea turismului este denumit obiectiv turistic, care, prin raportarea la un loc în spațiu (sit) și la o activitate poate fi considerat un turistosit. În familia turistositurilor sunt două mari grupări: geositurile (obiective aparținând cadrului natural) și antropositurile (obiective rezultate ale creației științifice, culturale, artistice, cele legate de evenimentele istorice, sportive ș.a. și care predomină în spațiul așezărilor umane) (Cocerhan, C., 2012).

Turismul, în înțelesul și cu conținutul actual, constituie o noutate sau o invenție a secolului al XX-lea, este considerat a fi una dintre minunile timpurilor moderne prin amploarea și cuprinderea căpătate (Dinu, Mihaela, 2002). Deși a apărut încă din antichitate, a suferit modificări permanente în funcție de specificul vremurilor și s-a dezvoltat cu rapiditate în prezent ca o nouă ramură economică. Se vorbește tot mai mult de o industrie a turismului, de turism intrat în sfera serviciilor și de turism ca fenomen social pentru că angrenează un număr foarte mare de persoane.

4.2.Repere teoretice privind noțiunea de turism cultural

Turismul cultural este un domeniu complex, care îmbină noțiuni și cunoștințe legate de elementele culturale și de valorificarea lor turistică într-un anumit spațiu geografic. Analiza și prezentarea datelor legate de turismul cultural trebuie să includă amănunte legate de evoluția culturală și de civilizație a unei populații dintr-un anumit spațiu geografic, încorporate într-un patrimoniu care poate fi valorificat turistic. Analiza culturală a unei arii geografice presupune analiza tuturor elementelor care formează în ansamblu cultura și civilizația, plecând de la elementele istorico-geografice, peste care se suprapun celelalte elemente: credința și religia în general, prin tot ce presupune aceastea, adică ansamblul de construcții și ritualuri practicate, apoi tradiții și obiceiuri populare, arhitectură locală și evoluția acesteia, vestimentația și alimentația, mentalități, particularități legate de locuință și locuire (Teodorescu, Camelia, 2009).

Cele două noțiuni – cultură și civilizație – nu se pot defini separat, pentru că nu există o opoziție între ele, ci o interrelație din care au rezultat valori reale existente într-un anumit spațiu geografic, cu posibilități de valorificare turistică. Dacă ar fi totuși să stabilim o deosebire între acestea, putem spune că civilizația vizează un spectru mai larg, care se referă la adaptarea omului la mediu prin toate mijloacele necesare, fizice și sociale, reușind să-l supună și să-l transforme, să-l organizeze și să-l integreze (Drâmbă, O., 1998). Elementele de civilizație se referă la alimentație, locuințe, îmbrăcăminte, construcții, mijloace de comunicare, activități economice, organizare socială, militară și juridică, precum și educația și învățământul, toate răspunzând nevoilor unei vieți practice. Cultura cuprinde totalitatea valorilor sprirituale create de omenire în decursul practicii social-istorice și care reprezintă totalitatea proceselor realizate în cunoașterea naturii, a societății și a devenirii însăși a ființei umane (Banciu, Angela, 2003).

Din perspectiva recentă a Comisiei Europene "cultura se află în inima dezvoltării și a civilizației umane. Cultura este aceea care face oamenii să spere și să viseze prin stimularea simțurilor și oferind noi moduri de a vedea realitatea. Ea aduce oameni împreună prin dialog și pasiune înflăcărată, într-un mod care unește și nu divide. Cultura ar trebui văzută ca un set de trăsături distincte spirituale și materiale care caracterizează o societate sau un grup social. Ea îmbrățișează literatura și artele precum și modul de viață, sistemele de valori, tradițiile și credințele” (Răceanu, Corina și colab., 2009). Cultura nu poate fi înțeleasă decât ca element al ansamblului vieții sociale. Ea reprezintă o rezultantă a schimbului realizat între procesele vieții sociale, în intercondiționarea lor reciprocă (de acumulare, cunoaștere, reflectare, creație și valorizare). Din definiție rezultă că noțiunea este una polisemantică, ea putând avea o semnificație personală și o alta colectivă (Bondrea, A., 1993).

Cultura națională reprezintă ansamblul valorilor materiale și spirituale ale unei societăți, ajunse pe un anumit prag al dezvoltării istorice. Pe lângă faptul că fiecare națiune își are cultura sa, specificul ei diferă de la o treaptă de evoluție la alta, în funcție de sistemul de valori pe care îl produce și îl adoptă (Teodorescu, Camelia, 2009).

Identificând cultura cu produsul minții și geniului uman (Cocean, P., 2006) în diverse domenii de manifestare ale sale, produs transformat în plan turistic într-o resursă atractivă specifică, surprindem dinamica explozivă a acestuia și îmbogățirea permanentă a patrimoniului turistic cultural cu noi și noi obiective. Se disting două laturi ale turismului cultural: una formativă, educațională, iar cealalta recreativă, dar prin cunoaștere și descoperire. Acestea se îmbină permanent, atât pe durata actului turistic, cât și după finalizarea lui.

Turismul cultural este cea mai veche formă de turism, care se practică încă din antichitatea timpurie prin deplasările ce se realizau spre marile centre ale civilizației antice din bazinul Mării Mediterane, Câmpia Mesopotamiei, Câmpia Indo-Gangetică, formând de fapt premisele fenomenului turistic de astăzi. În literatura de specialitate termenul de turism cultural există în toate încercările de tipizare a activităților turistice (Poser, 1939, Hunziker și Krapf, 1941, Julg, 1965, Bărănescu, 1975, Swijewski și Oancea, 1977, Susan, Aurelia, 1980, citați de Cocean, P., 2006).

Turismul cultural este un tip de turism care are ca motivație cunoașterea prin confruntarea directă a turiștilor cu patrimoniul cultural-istoric, arhitectonic și etno-folcloric. Este subsectorul turismului care valorizează produsul cultural – monumente sau situri istorice și de arheologie, evenimente culturale, obiceiuri și tradiții, astfel încât să satisfacă nevoia din ce în ce mai mare de cunoaștere și mobilitate umană. Este privit ca formă de turism intern și internațional al cărui obiectiv îl reprezintă descoperirea și aprecierea monumentelor și siturilor istorice, cu accent pe patrimoniul cultural, incluzând peisajele culturale ale destinațiilor de călătorie și experimentarea activităților și locurilor care reprezintă în mod autentic istoria culturală a comunităților gazdă.

Patrimoniul cultural este parte a patrimoniului turistic care cuprinde obiective cu importanță cultural-artistică și științifică, parte componentă a unor resurse moștenite din trecut pe care oamenii le identifică, independent de proprietarul lor, ca o reflexie și expresie a valorilor, credințelor, cunoștințelor și tradițiilor lor. Include toate aspectele mediului înconjurător ce rezultă din interacțiunea între oameni și locuri de-a lungul timpului.

Potențialul turistic cultural-istoric reflectă istoria, cultura și civilizația multimilenară a populației dintr-un anumit spațiu geografic, care se regăsește, în mare parte, în identitatea sa ca popor. Diversitatea și complexitatea acestui uriaș potențial cultural se reflectă turistic prin anumite obiective cultural-istorice.

Potențialul turistic cultural capătă o notă educativă deoarece cuprinde toate formele creației culturale și social-istorice dintr-o așezare sau un teritoriu declarat ca având valoare turistică (vestigii arheologice, monumente de artă, monumente istorice, cetăți, castele, mănăstiri, muzee, case memoriale, etnografie și folclor).

În anul 1976 Comitetul Științific Internațional pentru Turism Cultural din cadrul ICOMOS, definea termenul de turism cultural, în Carta pentru Turism Cultural, ca fiind "…acea formă de turism a cărei obiect este, printre altele, descoperirea de monumente și situri. Această formă de turism justifică de fapt efortul cerut pentru menținerea și protecția comunității umane datorită beneficiilor socio-culturale și economice pe care le acordă întregii populații." Carta subliniază importanța unei juste utilizări a patrimoniului: monumente și situri, în scopuri turistice, analizând elementele negative care conduc, de dragul profitului, la distrugerea sau degradarea patrimoniului reprezentativ al omenirii (Răceanu, Corina și colab., 2009).

Turismul cultural este un domeniu complex care vizează analiza particularităților culturale ale unei grupări demografice dintr-un anumit spațiu geografic. Elementele de conținut al turismului cultural sunt numeroase (fig. ), dar ele pot suferi adaptări în funcție de particularitățile culturale ale teritoriului geografic luat în analiză.

Fig. 32 – Elementele de conținut ale turismului cultural

(prelucrare după Teodorescu, Camelia, 2009)

De cele mai multe ori când se face referire la turismul cultural primul gând se îndreaptă spre credință și religie, cu toate componentele lor, putându-se vorbi chiar de un peisaj cultural monahal, care curprinde: arhitectura monahală (mănăstiri, biserici, catedrale, schituri), obiceiuri și mentalități monahale, evenimente religioase importante cu rol cultural, importanța și influența socială a vieții monahale. Fiecare dintre ele cuprinde elemente culturale proprii păstrate de-a lungul istoriei, arhitectura și pictura monahală pot plasa foarte ușor în timp un locaș de cult. De aceea putem vorbi de arhitectură și de rolul ei în turismul cultural prin principalele stiluri arhitectonice și importanța lor culturală. Peisajul arhitectonic pune în evidență valorile culturale dintr-un anumit spațiu, aflate în strânsă legătură cu dezvoltarea economică. Locașurile de cult care sunt definite printr-un stil arhitectural bine conturat atrag numeroși turiști.

Cultura unui grup demografic poate fi definită și prin anumite evenimente culturale, reprezentate de festivaluri (muzică, pictură, sculptură, film), congrese (de știință sau de artă), diferite întruniri cu scop cultural. Toate aceste sunt modalități de comunicare interumană, care pun în valoare potențialul cultural al unei comunități, ce poate avea impact local, regional sau național.

Adevarata cultură a unei popor este pusă în valoare prin intermediul tradițiilor și al obiceiurilor. Acestea din urmă trădează evoluția unei națiuni, fenomenul de aculturație (contactul cu alte civilizații) prin care a trecut, vechimea ca națiune pe un anumit spațiu și particulartitățile comportamentale (fig. 33).

Fig. 33 – Elementele de tradiții și obiceiuri cu rol în turismul cultural

(prelucrare după Teodorescu, Camelia, 2009)

Prin urmare obiectivele turistice de natură antropică (antroposituri) și în mod special cele de natură culturală, constituie rezultatul gândirii și activităților multiple ale oamenilor de-a lungul timpului. Spre deosebire de resursele turistice naturale care sunt un dar al naturii, zestrea turistică antropică (aflată la temelia turismului cultural) reprezintă o însumare de elemente cu funcție recreativă create de omul înșuși, resursele turistice culturale fiind produsul creativității geniului uman (Cocean, P., 2006).

Atractivitatea turistică a obiectivelor culturale este dată de mai multe caracteristici: vechime, unicitate, ineditul, dimensiunea, semnificația/funcția.

Vechimea unui obiectiv turistic antropic, indiferent de dimensiunea și aspectul său, suscită un viu interes pentru privitori, deoarece omul contemporan resimte nevoia unor căutări interioare de natură spirituală, revelatoare și regăsiri în propiul lui trecut. Este vorba de căutări în trecutul timpului despre originile sale, efectul atractiv al vechimii diminuându-se odată cu apropierea de vremurile noastre. Vechimea elementelor atractive antropice pune în mișcare stimuli psihologici al căror efect este atât de mare cu cât masa de turiști este bine informată, iar atmosfera locului este mult mediatizată, ceea ce determină o atracție magnetică a turiștilor.

Unicitatea anumitor obiective culturale înmagazinează o atractivitate turistică sporită. Acest atribut este dat fie de singură acțiune a unui creator (autor unic al unui element) sau starea de distrugere sau dispariție a unui obiectiv dintr-o categorie anume. Obiective unice sunt statuile (mai ales prin prisma subiectului reprezentat) sau casele memoriale, aparținând unor personalități distincte ale locului.

Ineditul obiectivului turistic antropic este dat de fizionomie, compoziție sau așezarea/poziționarea într-un anumit loc. Ineditul este rodul unei veșnice tendințe a oamenilor de a se depăși pe sine, de a fi originali. De altfel întreaga artă mondială s-a bazat pe această tendință (construcții cât mai mari, mai frumoase, durabile în timp, poziționate în locuri cât mai înalte și vizibile de la distanțe impresionante). Ineditul se găsește și în tipul materialulul folosit (lemn, piatră, sticlă etc), în perioada în care s-a realizat construcția, personalităile care au contribuit la realizarea acesteia și nu în ultimul rând, locul unde este amplasat edificiul respectiv (promotorii stâncoase, locuri ascunse). În același context se impune și dimensiunea obiectivului turistic ca element de atractivitate, un edificiu cu cât este mai mare ca dimensiune cu atât atrage mai mulți privitori.

Funcția sau semnificația actuală a unui obiectiv turistic impune o notă de atractivitate, mai ales dacă ne gândim la mănăstiri, care atrag numeroși turiști nu numai prin arhitectura sau vechimea lor, ci mai ales prin dorința de introspectie interioară și spirituală. Se vorbește în prezent chiar de turism monahal, mai ales atunci când se organizează pelerinaje în anumite locuri religioase, bine organizate și cu ghid specializat, de cele mai multe ori acesta fiind preot.

Turismul cultural relevă o structurare de tip sistemic, în care componentele de susținere se asociază cu cele de acțiune și interacțiune, pentru a crea un cumul de componente derivate (Cocean, P., 2006). Componentele de susținere sunt reprezentate de resursele atractive și infrastructura, cele de acțiune se referă la cererea turistică, iar cele derivate implică aspectele socio-economice și environmentale. Acestora li se adaugă două trăsături de ordin funcțional, conținute de tipologie (formele de practicare) și reziliență (capacitatea sistemului de a se adapta și persista într-un mediu mereu în schimare) (fig. 34). Dintre aceste componente, resursele atractive, infrastructura și cererea turistică reprezintă elementele de bază al domeniului turistic cultural și nu numai. Acestea impun trăsăturile de bază ale turismului cultural și trasează dimensiunile fenomenului, atât la nivel de areal geografic în care se desfășoară, cât și la nivel social și economic. O mențiune aparte necesită reziliența, respectiv capacitatea de adaptare, persistență teritorială și temporală a turismului cultural. Ea se sprijină în primul rând pe cuantumul resurselor (număr, consistență, diversitate), dar și pe modul de punere în valoare și exploatarea ulterioară. De asemenea, trebuie avute în vedere opțiunile cererii și, mai ales, modificarea lor în timp. Diversitatea obiectivelor turistice asigură în timp posibilitatea remodelării ofertei turistice în funcție de cerințele momentului (Cocean, P., 2006).

Fig. 34 – Elementele structurale ale turismului cultural

(prelucrare după Cocean, P., 2006)

Turismul cultural cuprinde persoanele care vizitează obiective turistice aparținând patrimoniului cultural. Zestrea turistică culturală poate fi structurată în două grupe: edificii și elemente cu funcție turistică culturală și activități antropice/culturale cu funcție turistică atractivă. Este denumit adesea și turism de vizitare, deoarece practicarea sa presupune inevitabil ”vizitarea” unui obiectiv sau unui grup de obiective turistice antropice. Oricum capată o formă complexă deoarece contribuie la îmbogățirea cunoașterii în plan spiritual, prin aflarea unor informații istorice și îmbogățirea cunoștințelor culturale, dar și prin latura recreativă pe care o oferă.

Specificul acestui tip de turism este dat de faptul că se adresează anumitor categorii ale populației (elevi, studenți, intelectuali); atrage atât populația urbană, cât și pe cea rurală; durata este limitată la un timp scurt sau mediu; se desfășoară pe distanțe variabile în funcție de cererea și poziția spațială a obiectivului turistic. Acest tip de turism este practicat frecvent de turiștii aflați în tranzit, care nu utilizează prea mult infrastructura turistică (Dinu, Mihaela, 2002). Fluxurile de turiști se orienteză spre orașe sau spre arealele unde există concentrate numeroase obiective turistice de proveniență antropică.

După Bernardi, B., Gamberoni, Emanuela, 2004, (citați de Cocean, P., 2006) ”în turismul cultural motivația proeminentă a călătoriei sau a vacanței este caracterizată de îmbogățirea cunoștințelor. Cultura înțeleasă în sens larg, nu doar ca artă, istorie, arhitectură, dar mai ales ca obiceiuri și tradiții ale unui popor. Turismul cultural nu este un turism de masă și deci necesită infrastructuri și servicii diverse. Nu necesită mari structuri receptoare pentru că sejurul este scurt și se desfășoară cel mai adesea în mod automat”.

Turismul cultural este important și pentru dezvoltarea unei comunități fiind privit prin prisma a două aspecte majore, favorabile pe care le generează: resursele financiare (ce pot fi generate de acest tip de turism, care sunt necesare pentru costurile de restaurare, conservare și salvarea de la degradare a unor monumente) și dezvoltarea economică a comunităților care știu să identifice, să pună în valoare și să gestioneze corect aceste resurse, mai ales pentru mediul rural. Creșterea interesului, motivației și a sprijinului acordat populației din mediul rural în vederea dezvoltării de pensiuni sunt factori care pot contribui, în final, la creșterea bunăstării și la dezvoltarea economică durabilă a unui spațiu geografic.

În acest context se impune și necesitatea schimbării atitudinii turiștilor față de patrimoniu, pe necesitatea dezvoltării profesionale a celor care trebuie să lupte pentru păstrarea patrimoniului cultural precum și pe lupta împotriva degradării monumentelor.

Turismul cultural se individualizează ca tip aparte prin intermediul formelor de practicare prin care se manifestă. Acestea pot fi atât generale (caracteristice tuturor formelor de turism), cât și specifice numai turismului cultural (Cocean, P., 2006).

Formele generale de practicare a turismului cultural derivă din aplicarea oricărui act turistic și se referă la criteriile comune pentru organizarea acestuia:

Criteriul distanței impune trei variante de practicare și anume: turismul de distanță mică (în general se referă la deplasările scurte de la câteva ore la una-două zile, în zona periurbană), turismul de distanță mare (se referă la activitățile realizate în afara zonei periurbane sau a localității de reședință, cu mijloace de transport modern; daca statele au suprafețe medii, acest tip de turism poate fi asociat cu deplasările în interiorul granițelor, care presupune deplasări de sute de km, cu durată medie sau lungă de timp) și turismul de distanță foarte mare (se desfășoară în interiorul unor state cu suprafață extrem de mare, la nivel de continent sau intercontinental, fiind practicat de un număr limitat de persoane, care au venituri peste medie și sunt utuilizate mijoace de transport aeriene). Factorul distanță își pierde din importanță datorită perfecționării mijloacelor și căilor de transport, a creșterii vitezei de deplasare ce reduce timpul, dar încă nu diminuează prețul.

Criteriul duratei cuprinde: turism de durată scurtă (1-3 zile, este specific sfârșitului de săptămână sau a unor perioade scurte de concediu anual; predomină în zona periurbană și antrenează cele mai largi grupe de populație), turism de durată medie (corespunde concediului anual, foarte diferit ca durată de la o țară la alta; deplasările se realizează pe distanțe lungi și foarte lungi, între granițele țării sau în afara lor) și turism de durată lungă (peste 30 de zile, corespunde grupelor de persoane care dețin mult timp liber, mai ales pensionari, elevi, studenți).

Criteriul zonei de proveniență: turism intern (se realizează în interiorul granițelor unui stat, iar numărul participanților este extrem de mare, deoarece oferă confortul cunoașterii limbii; asigură suportul financiar al dezvoltării și funcționării permanente a infrastructurii de profil și determină o ierarhizare riguroasă a ofertei fiecărei țări, o diversifică și o testează, recomandând-o turismului internațional) și turism internațional (presupune desfășurarea activităților turistice în afara granițelor țării de proveninență a turiștilor, presupune o infrastructură și servicii de înaltă calitate, este sensibil la propaganda turistică și stabilitatea politică generală).

Criteriul numărului de participanți presupune: turism individual (este practicat de o categorie de persoane cu venituri mai mari, care dețin un mijloc de transport propriu, ce le asigură o independență totală de deplasare; presupune preocuparea personală pentru organizarea excursiei, dar are avantajul că poate să-și modifice opțiunile și traseul pe parcurs; există o distincție între turistul izolat, care călătorește singur și turistul individual, care realizează călătoria alături de familie sau un grup restrâns de persoane) și turism de grup (presupune neimplicare turiștilor în planificarea și organizarea călătoriei, reducerea unor costuri, obținerea anumitor facilități sau reduceri de grup, respectarea strictă a unui program impus de ghid).

Criteriul gradului de organizare se referă la un turism organizat (avantajele acestui tip de turism constau în comoditatea rezultată din neimplicarea vizitatorilor în organizarea și desfășurarea excursiei, ocuparea eficientă a bazelor de cazare, iar dezavantajele se referă la veniturile mai mici realizate din cauza puterii de cumpărare mai reduse a participanților, precum și dependența turistului de un program dinainte stabilit; este agreat de persoanele de vârsta a treia), turism semiorganizat (presupune existența unor elemente specifice primei forme, respectiv cazarea și unele mese, programarea unor vizite la anumite obiective, dar oferă individului sau grupului și posibilitatea desfășurării unui program individual; este agreat de populația tânără, care apelează doar la anumite servicii ale infrastructurii) și turism neorganizat (oferă participanților deplină libertate, depinde de existența unui mijloc de transport personal și venituri mai mari, determină o valorificare mai pronunțată a fondului turistic, aduce încasări notabile zonei receptoare prin intensificarea exploatării infrastructurii, dar determină și suprasolicitatrea bazelor de cazare pe perioade scurte de timp).

Criterului modului de desfășurare se referă la: turism continuu (se referă la particularitatea de funcționare a infrastructurii sau la anumite obiective care pot fi vizitate în tot cursul unui an și nu la opțiunile participanților, neexistând persoane care să efectueze o astfel de activitate permanent), turism sezonier (se referă la practicare activităților turistice în funcție de anotimp, fiind reprezentat de un turism estival, litoral și montan și un turism hivernal, montan), turism de circumstanță (are o durată relativ scurtă, de la câteva ore la câteva zile și se poate desfășura întrega perioadă a anului; atracțiile care se încadrează în acest tip de turism sunt reprezentate de manifestări și evenimente limitate ca durată, respectiv anumite festivaluri artistice, expoziții, competiții sportive; tot în această categorie se înscrie și turismul profesional, desfășurat de oamenii de știință, sportivi, persoane oficiale în perioada deplasării lor în alte locuri decât cele unde se află instituția la care sunt angajate).

Criteriul mijloacelor de transport impune un anumit mod de desfășurare a activităților turistice: turismul pedestru (se practică în regiunile montane, unde nu există alte căi de acces; tot în această categorie pot fi incluse turismul cinegetic, pescuitul, alpinismul, toate oferind o legătură stânsă între om și natură, având un caracter recreativ), turismul rutier (se practică de numeroase persoane, pe distanțe lungi și foarte lungi, fiind cea mai dinamică formă de turism actuală, datorită unui număr tot mai mare de persoane care au un autoturism propriu), turismul feroviar (este facilitat de prezența unui mijloc de transport sigur și cu confort sporit, ce poate fi folosit pe distanțe mari, sub forma călătoriilor de tip circuit sau de deplasare a turiștilor spre localitățile unde și-au propus să-și petreacă concediul), turismul naval (se practică cu diferite ambarcațiuni pe fluvii sau lacuri sau sub forma unor croaziere pe mări și oceane), turismul aerian (este folosit de persoanele cu venituri mari, dornice să-și petreacă concediul la distanțe foarte mari).

Criteriul vârstei departajează un turism practicat de tineri (elevi și studenți, turism cu tentă recreativă, dar și culturală), turismul grupei mature (polivalent) și turismul grupei vârstnice (preponderent curativ).

Criteriul economico-social impune un turism social (de masă, preferat de persoanele cu venituri modeste) și turism particular (practicat de persoanele cu venituri superioare mediei).

Criteriul regiunii de destinație se referă la turism în puncte turistice, turism în localități turistice și turism în stațiuni turistice. Fiecare dintre cele trei tipuri de baze posedă o ofertă atractivă proprie, un produs ce va fi consumat de anumite categorii de turiști, în funcție de propriile lor opțiuni.

Formele specifice turismului cultural sunt turismul etnografic, turismul religios, turismul educațional, turismul prilejuit de manifestările științifice și culturale, turismul gastronomic, turismul de vizitare și turismul de tranzit:

Turismul etnografic cuprinde atracții al culturii tradiționale ale unui popor sau grup etnic; el se regăsește ca substrat fundamental în turismul rural ce valorifică tradiții și obiceiuri populare, folclorul și portul popular, arhitectura și arta tradițională populară.

Turismul religios este o formă a turismului cultural de mare tradiție, practicându-se sub forma pelerinajelor religioase de foarte mult timp. Mănăstirile, catedralele, bisericile cu icoane facătoare de minuni reprezintă centre polarizatoare ale fluxurilor de turiști, iar în perioada hramurilor numărul acestora este imens.

Turismul educațional este prezent în centrele universitare de prestigiu, în care tinerii vin să-și desăvârșească studiile, aceste orașe universitare prezentând aura unor mari centre culturale.

Turismul prilejuit de manifestările științifice și culturale este într-o continuă expansiune și afirmare ca urmare a înmulțirii și diversificării unor astfel de evenimente. Excursiile care se realizează după astfel de evenimente științifice prelungesc sejurul în regiunea respectivă cu efecte benefice pentru turism. Deosebit de atractive sunt și manifestările culturale reprezentate de festivalurile muzicale cu tradiție sau de organizarea unor concerte ale diverselor formații sau cântăreți celebri, care atrag un număr foarte mare de turiști.

Turismul gastronomic are drept țintă a desfășurării cultura gastronomică a diverselor regiuni dintr-o țară. În această categorie se încadrează și turismul viticol cu degustările de vinuri din centre/regiuni viticole renumite, care constituie evenimente turistice semnificative pentru anumite categorii de persoane.

Turismul de vizitare este definitoriu pentru sfera culturală, fiind reprezentat de vizitarea unor muzee, edificii istorice, religioase sau culturale, centre de artă populară (olărit, cojocărie, prelucrarea lemnului).

Turismul de tranzit este integrat între formele de practicare a turismului cultural datorită faptului că majoritatea obiectivelor vizitate pe traseul urmat spre locul de sejur sau pe drumul de întoarcere sunt din sfera antropică/culturală.

Principalele direcții, obiective și tipuri de activități turistice pentru antropositurile de tip cultural sunt (tabelul nr. ):

Tabelul nr. 2 – Direcții și obiective turistice ale antrpositurilor culturale

(după Ielenicz, M., Comănescu, Laura, 2013)

Prin urmare "turismul cultural se bazează pe un mozaic de locuri, tradiții, forme de artă, celebrări și experiențe care fac portretul unei națiuni dintr-un anumit spațiu geografic …." (prelucrare după Jamieson, W.,1994).

Fig. 35 – Regiunile turistice ale României: A. turism recreativ; B. turism cultural; C. turism mixt

(după Cocean P., 2006)

Așa cum rezultă și din harta alăturată (fig. 35), regiunea abordată de lucrarea noastră, se înscrie în totalitate într-o regiune a turismului cultural în care ponderea potențialului de atractivitate religios (biserici, mănăstiri, schituri, troițe) este predominantă. Pentru Ielenicz și Comănescu (2009), cea mai mare parte a teritoriului abordat este integrat în regiunea turistică Moldova Colinară, ocupând axa turistică Bârlad.

Unitatea de relief principală peste care se suprapune regiunea abordată de lucrarea noastră este Podișul Bârladului, având ca axă polarizatoare valea râului Bârlad. Fiind o regiune tipică de podiș participarea reliefului la constituirea fondului atractiv este puțin semnificativă. Văile subsecvente cu fronturile mai abrupte ale cuestelor, culmile prelungi ale dealurilor, succesiunea interfluviilor și ravenele profunde sunt elementele morfologice cele mai des întâlnite. Poziția estică în cadrul țării impune un climat temperat continental cu nuanțe de ariditate (veri călduroase și ierni reci, cu multă zapadă), acest fapt determinând un indice climato-turistic mediu. Zilele caniculare ale verii și troienirea căilor de comunicație iarna constituie factori restrictivi în planurile turistice ale populației. O importanță deosebită o au iazurile amenajate în unele localități care capătă valențe recreative și pentru pescuit. Vânătoarea întrunește condiții izolate de practicare, fauna cinegetică fiind compusă din mistreț, căprior, iepure. Cea mai mare atractivitate în acest spațiu geografic o au obiectivele istorice și religioase, folclorul și muzeele.

Caracteristic pentru baza tehnico-materială a turismului din regiunea studiată este concentrarea masivă a unităților de cazare în orașe, respectiv hoteluri de 2-3* și existența unor moteluri situate de-a lungul drumurilor de acces. Numărul pensiunilor turistice urbane și a pensiunilor agroturistice este redus.

Căile de acces turistic se ramifică din magistrala feroviară București-Pașcani-Suceava-Siret (ce strabate de la sud la nord Valea Siretului), către est spre Bârlad-Vaslui. Șoseaua internațională E85 însoțește magistrala feroviară menționată, având în ansamblu aceeași ramificație spre Tecuci – Bârlad – Vaslui.

Regiunea bazinului hidrografic al râului Bârlad, ca de altfel întregul Podiș al Moldovei relevă actualmente o dependență, aproape exclusivă de turismul cultural prin satisfacerea unor nevoi spirituale. O formă larg răspândită este cea a turismului de tranzit unde sunt implicați numeroși turiști externi, mai ales din Republica Moldova și Ucraina. Într-o analiză comparativă, regiunea Podișului Moldovei este cea mai săracă în stațiuni turistice din țară. Acest aspect trebuie luat în calcul cu prioritate în orice strategie globală de dezvoltare a turismului național, cu atât mai mult cu cât fluxurile turistice spre Europa estică se vor înteți (Cocean, P., 2006).

4.3. METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN DOMENIUL PATRIMONIULUI

TURISTIC CULTURAL

Metode și tehnici de cercetare

În elaborarea studiului Turismul cultural din bazinul râului Bârlad a fost utilizată o gamă largă de procedee și tehnici de cercetare specifice geografiei, în general, geografiei regionale și geografiei turismului, în special (fig. 36). Etapele cercetării au fost raportate și orientate după principiile de bază care vizează studiul geografiei regionale: spațialitatea, cauzalitatea și integrarea. Ele sunt puse în dezbatere prin intermediul unor metode specifice (observarea, analiza, sinteza) ce corespund la tot atâtea mijloace de acțiune (descrierea, explicația și ierarhizarea) (Cocean P., 1996). Evident, acest sistem de elemente metodologice poate fi îmbogățit, îndeosebi la nivelul mijloacelor de investigație unde aportul tehnologiilor moderne poate fi substanțial. Cele trei etape majore ale investigației științifice sunt: etapa acumulării informației, etapa analitică și etapa deliberativă, a sintezei (Cocean, P., 2002). Fiecare dintre aceste etape își are propriile sale deziderate care variază în funcție de particularitățile temei abordate.

Fig. 36 – Principii, metode și mijloace de cercetare în turism

(după Cocean, P., 1996, Mușat, G., 2017 )

Schematic, modelul desfășurării investigației științifice aplicat cu prilejul elaborării lucrării a cuprins toate cele trei etape.

În etapa inițială, pe baza studiului individual, s-a efectuat documentarea din materialele de specialitate, definirea noțiunilor și a conceptelor specifice domeniului de cercetare, a fost delimitat arealul de studiu. Consultarea bibliografiei aferentă turismului cultural în general, dar și a celei existentă pe regiunea geografică analizată, a reprezentat primul pas făcut pentru familiarizarea cu arealul geografic studiat și cu subiectul analizei inițiate În mod similar este consultată documentația cartografică a regiunii pentru a sesiza dinamica anumitor procese aparținătoare sferei de interes sau a celor tangente acesteia. S-au stabilit traseele, punctele de observație și etapele de documentare în teren. Au fost realizate modele de chestionare, fișe de anchetă și interviu pentru preluarea datelor despre anumite elemente ale turismului din zona de studiu.

Metoda cea mai frecvent folosită a fost observația geografică directă. Observarea fenomenului turistic s-a realizat după modelul descriptiv, utilizat pe scară largă în acțiunile de

popularizare a obiectivelor turistice și prin documentare și investigație statistică. În cazul de față, observația nu a omis diversitatea obiectivelor turistice cu destinație culturală, localizarea spațială, tipologia lor, valorile materiale și spirituale înmagazinate, starea fizică a acestora dar și funcțiile actuale. De asemenea, s-au făcut observații asupra infrastructurii de acces (căi rutiere și feroviare) și a celei de cazare (unități de cazare de la mănăstiri, pensiuni, cabane, moteluri, hoteluri) la care turiștii apelează în perioada sejurului în regiune. Ca mijloc adiacent observației rămâne descrierea, care trebuie să fie foarte riguroasă. Ea are un rol important în prezentarea ofertei turistice, în surprinderea elementelor de interes pentru vizitatori. Promovarea imaginii unui obiectiv turistic cultural nu poate fi imaginată fără o descriere punctuală a sa, cu reliefarea trăsăturilor sale arhitecturale de inedit, unicitate, vechime, funcții îndeplinite în timp.

Pregătirea pentru etapa de teren a presupus realizarea, în prealabil, a unei observări indirecte, bazate pe deducția logică, prin întocmirea unor schițe de hărți și profiluri pentru traseele de parcurs. Observația în teren s-a realizat în diverse momente ale anului, a cuprins și localități în care s-au desfășurat anumite evenimente cu impact turistic deosebit (pelerinajele de la anumite mănăstiri, expoziții, târguri și spectacole, hramurile mai multor localități etc.), ceea ce ne-a permis să aplicăm chestionarele, interviurile și să realizăm fotografii. Dată fiind suprafața relativ mare a arealului de studiu s-a recurs, mai ales, la observarea pe trasee diverse.

Metoda anchetei a necesitat aplicarea unor chestionare și realizarea de interviuri pentru

acumularea unor informații, au fost strânse informații, atât cele referitoare la evenimente, procese, fenomene și structuri turistice, cât și cu privire la atitudinea oamenilor față de acestea. Pentru o cât mai reală reliefare a modului cum este perceput turismul cultural în spațiul geografic analizat am căutat, în măsura posibilităților oferite de circumstanțele date, o distribuire a chestionarelor pe categorii de vârstă, sex, calificare profesională etc., rezultatele obținute fiind mai mult decât satisfăcătoare și relevante.

După parcurgerea etapelor observării independente dirijate, a urmat etapa prelucrării informațiilor, care au fost analizate, interpretate și explicate; s-au elaborat grafice, scheme, desene, tabele, hărți, s-au prelucrat fotografii etc.

În etapa analizei s-a procedat la sistematizarea și prelucrarea informațiilor acumulate, completarea bazei de date din surse statistice (obținute de la diverse instituții specializate, primării, unități și obiective turistice sau din rapoarte, anuare și fișe de observații). S-au folosit și metodele comune altor științe (metoda inductivă, deductivă, istorică, comparativă, matematică (folosite, mai ales, pentru redarea în timp a evoluției unor indicatori turistici).

Prin urmare, analiza definește a doua etapă a investigației când, informațiile obținute prin diverse mijloace și surse sunt prelucrate textual, statistic sau cartografic. În cadrul temei dezbătute în studiul de față, analiza se focalizează pe structura potențialului turistic cultural, pe ponderea diferitelor tipuri de obiective și manifestări, pe infrastructurile de acces, cazare și alimentație publică, pe dinamica și orientarea spațială a fluxurilor de turiști. Apelarea la analiza diagnostic (SWOT) este oportună având menirea de a scoate în evidență punctele tari, punctele slabe, oportunitătile și riscurile cu care se confruntă domeniul respectiv.

Pentru prelucrarea și interpretarea datelor s-au utilizat metodele cartografice specifice cercetării în geografia turismului, aplicate prin diverse tehnici: fond calitativ, hașuri, puncte, linii, areale, semne convenționale, cartograme, diagrame și cartodiagrame, majoritatea realizate în tehnica GIS sau prelucrate în programele Excel, Paint, Correl Draw.

Etapa de finalizare a cercetării geografice, cea deliberativă, a fost și cea de elaborare a concluziilor și soluțiilor formulate în concodranță cu scopul studiului științific. Aceasta s-a încheiat prin elaborarea concluziilor, emiterea soluțiilor și redactarea studiului, urmărindu-se integrarea și formatarea corectă a textului și a materialului ilustrativ.