Contributia Episcopului Miron Cristea – primul Patriarh al Romaniei – la faurirea Marii Uniri de la 1918 [304167]
[anonimizat] – la faurirea Marii Uniri de la 1918
Împlinindu-se 100 [anonimizat] 2018 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca: „Anul omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri de la 1918". [anonimizat].
[anonimizat] 1918 [anonimizat], așa cum îi plăcea lui să i [anonimizat], Episcop al Caransebeșului.
În ceea ce privește rolul său în Marea Unire de la 1918, unde "s-a înfăptuit cea mai mare minune unirea politică a tuturor românilor", așa cum spunea Vasile Braniște în revista „Drapelul", din 3 decembrie 1918, rolul său a fost semnificativ.
[anonimizat] 1918, [anonimizat] 8 noiembrie 1918, a [anonimizat] a se ruga „pentru înalta noastră ocârmuire națională" și „pentru Marele Sfat al națiunii române".
În dimineața zilei de 1 Decembrie 1918, [anonimizat]. [anonimizat] a înălțat o rugăciune, care „a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de față ", așa cum mărturisește Ion Rusu Abrudeanu.
[anonimizat] a ținut o înflăcărată cuvântare „Măritei Nații Române", cuvântare din care menționez doar câteva idei: „idealul fiecărui popor ce locuiește pe un teritoriu compact trebuie să fie unitatea sa națională și politică. [anonimizat], dacă în situația de azi am avea alte dorințe. Numai din unirea tuturor românilor de pretutindeni vom putea răzbi… [anonimizat], [anonimizat]-a despărțit de frații noștri… ceasul deschiderii a sosit. Nu putem și n-[anonimizat]…".
De asemenea, o deosebită cuvântare a rostit Miron Cristea și cu ocazia primirii în Gara de Nord a [anonimizat] a Transilvaniei cu România: „[anonimizat], nici măcar în vis n-a îndrăznit a visa că venirea noastră viitoare în capitala românismului va avea misiunea epocală de a închina întreg pământul nostru strămoșesc: Ardealul, Banatul, [anonimizat], adică scumpei Românii!".
La sfârșitul celei de a [anonimizat] a ținut-o [anonimizat] a [anonimizat] 1 Decembrie 1918: „unirea pe vecie a [anonimizat]…".
Închei prezenta argumentare a rolului Episcopului Miron Cristea în Marea Unire de la 1918 printr-un alt discurs rostit în fața mulțimii la București: „Noi, [anonimizat], fraților, cu cea mai frățească încredere și ne alipim cu cea mai frățească dragoste de augusta dinastie română, având ferma convingere că aflăm în Majestatea Sa pe cel mai bun și iubitor părinte, carele – în cele mai mărețe, dar și cele mai grele clipe din viața națiunii noastre, s-a știut inspira din îzvorul celor mai curate idealuri ale întregului neam românesc".
Cuprins:
1. Principiul autodeterminării, ca principiu fundamental pentru schimbarea ordinii internaționale, la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX
2. Viața și activitatea religioasă, științifică și cărturărească a lui Miron Cristea- câteva repere majore
3. Rolul lui Miron Cristea, ca Episcop de Caransebeș în pregătirea Unirii Transilvaniei cu România
3.1. Reacții internaționale față de Actul Marii Uniri
4. Miron Cristea, promotor al românismului și ortodoxismului, în cadrul curentului naționalist al epocii sale
4.1.Cultura românească și legătura strânsă dintre educația și tradițiile strămoșești și bisericești
5.Miron Cristea, Mitropolit primat al României reîntregite
6. Miron Cristea, despre rolul preoților și al Bisericii în înfăptuirea și consolidarea conștiinței de neam și de țară și a statului unitar român
7. Miron Cristea, apărător al drepturilor românilor din provinciile desrobite și al unității bisericești, etapă esențială în desăvârșirea unității de neam și de țară
8. Miron Cristea și contribuția sa ca Mitropolit Primat al României reîntregite, la viața societății civile; activități misionare, activități de caritate, cultul eroilor
9. Contribuții diplomatico-strategice civilizaționale ale lui Miron Cristea la construirea unei Axe răsăriteane a ortodoxiei 6
10. Unirea administrativă a Bisericilor Ortodoxe Române din provinciile românești dezrobite, cu România
11. Înființarea Patriarhiei Române, efect al Marii Uniri politice. Miron Cristea, primul Patriarh al României reîntregite
12. În loc de concluzii
Anexe I, II, III
Introducere
Încă de la început, trebuie spus că obiectul modestei noastre lucrări este unul de a prezenta doar unele aspecte semnificative din opera spirituală, religioasă, politică, a lui Miron Cristea, ca Episcop de Caransebeș, în înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, mai precis, contribuția sa la realizarea unirii politice a Transilvaniei cu România, precum și la unirea bisericilor românești din afara granițelor țării, cu patria mamă.
Miron Cristea însă se remarcă a fi inițiatorul proiectului Catedralei Mântuirii Neamului (ca un simbol al conștiinței de neam și al identității cultural-spirituale peste milenii a neamului românesc, concept care depășește înțelesurile conceptului de «națiune») dar și ca Primul Patriarh al României reîntregite.
Voi începe cu prezentarea pe scurt a elementelor celor mai semnificative din contextul internțional al vremii și cu definirea principiului care a făcut posibile destrămarea imperiilor multinaționale și mișcările de eliberare naționale de sub asuprirea acestor imperii: principiul auto-determinării popoarelor.
Situând în acest context internțional dominat de mișcările de eliberare națională și de procesele de fărămițare ale imperiilor, viața și opera desfășurată de Miron Cristea, cu o prezentare pe scurt a principalelor repere culturale, politice, diplomatice și ținând de evoluția carierei sale bisericești și politice, prin ocuparea mai multor funcții în ierarhia administrativ-bisericească, de-a lungul timpului, încercăm să arătăm apoi contribuția lui Miron Cristea nu doar în contextul istoric al pregătirii Marii Uniri ci și în desfășurarea efectivă a acestui unic eveniment.
Am evidențiat în lucrare și faptul că, în cazul Marii Uniri, nu este vorba doar de unirea politică și teritorială a provinciilor românești dezrobite cu țara-mamă ci și de o unificare a aspectelor culturale, religioase și a modelelor de organizare, administrativ-bisericești între bisericile ortodoxe din aceste provincii cu Biserica Ortodoxă Română din Vechiul Regat. Având în vedere că existau destule deosebiri între tiparele de organizare administrativ-bisericești, chiar și sub aspect canonic, și că era nevoie de crearea unei instituții unitar-simbolice și de același rang cu patriarhatele din bisericile ortodoxe ale țărilor surori, s-a luat hotărârea înființării, în 1925, a Patriarhiei României, prin ridicarea scaunului de Mitropolit Primat (ocupat la acea vreme de Miron Cristea), la rangul de Patriarhie și constituirea unei singure Biserici Ortodoxe Române, unitare, ca biserică națională (după cum se arată în documentele vremii dar și în Constituția din 1923).
Lucrarea se încheie cu o secțiune de Anexe, prezentând fotografii de epocă privind evenimentul Marii Unirii, aspecte din viața lui Miron Cristea, ctitoriile lui mânăstirești și bisericești, aspecte din opera lui politică, culturală și religioasă dar și imagini despre modul în care a fost și este omagiat și receptat de contemporani (medalii, serii numismatice, filatelice, emise în cinstea lui; biserici unde este pictat drept ctitor sau personalitate a epocii sale, festivaluri și zile culturale închinate memoriei și personalității lui, festivaluri de muzică religioasă dedicată acestuia, distincții din ierarhia bisericescă închinate lui, precum Ordinul Eparhial „Crucea Episcop Elie Miron Cristea”, clasa a II-a pentru clerici etc.).
În prag de Centenar al Marii Uniri, este o obligație de onoare să ne reamintim sacrificiul eroilor români pentru reîntregirea neamului dar și contribuția Bisericii Ortodoxe Române, prin ierarhi de frunte precum Miron Cristea și mulți alții, la făurirea statului român unitar național.
Principiul autodeterminării, ca principiu fundamental pentru schimbarea ordinii internaționale, la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX
Secolul XIX și începutul secolului XX au fost marcate de invocarea repetată a principiului naționalităților (ca un precursor al principiului actual fundamental de drept internațional, principiul autodeterminării popoarelor), pentru a justifica lupta pentru eliberare națională de sub jugul imperial, pentru realizarea unității naționale și politice, pentru formarea statelor independente și suverane, pentru afirmarea conștiinței unitare de neam în granițele unui singur stat independent, de către popoarele din Europa Centrală și de Sud-Est. Este o luptă dusă de popoarele asuprite, contra imperiilor Austro-Ungar, Otoman și Țarist.
Principiul autodeterminării (cunoscut și sub numele de ”principiul naționalităților), își are originea în viziunea politică expusă de președintele american Woodrow Wilson, în ”Declarația Celor 14 puncte” (din 8 ianuarie 1918).
Ulterior, în 10 mai 1918, în scrisoarea adresată de secretarul de stat american, Lansing, președintelui Wilson, se aprecia că “SUA trebuie să adopte o politică externă activă, de sprijinire a mișcării de eliberare națională a popoarelor din Imperiul Austro-Ungar”. După aprobarea acestei noi linii politice de către președintele american, Lansing proclama la 29 mai 1918, în mod oficial, noua poziție a SUA, care a avut și un puternic ecou internațional. Efectul acestei noi poziții politice adoptate de SUA în problema naționalităților din cuprinsul Imperiului Austro-Ungar nu a întârziat, Lansing redactând și propunând spre aprobare președintelui Wilson, în 24 iunie 1918, un Memorandum asupra politicii Statelor Unite față de naționalitățile din cadrul Imperiului Austro-Ungar. În urma aprobării acestui memorandum, de către președintele SUA, în 27 iulie 1918, s-a recunoscut oficial de către o mare putere precum SUA, necesitatea destrămării Imperiului Austro-Ungar și necesitatea constituirii statelor naționale.
Ca un rezultat al întrunirii de la New York (din 15 septembrie 1918) a peste 4000 de reprezentanți ai naționalităților din Imperiul Austro-Ungar, care au pledat deschis pentru destrămarea imperiului, în 20 septembrie 1918, o delegație a ceho-slovacilor, polonezilor, românilor, sârbilor, au înmânat președintelui american Wilson, moțiunea întrunirii, poziție a naționalităților ce a fost aprobată și sprijinită foarte clar de SUA, președintele fiind de părere că «Monarhia austro-ungară nu mai poate fi ținută în picioare» și ca aspirațiile de eliberare ale naționalităților asuprite din cadrul Imperiului Austro-Ungar trebuie să fie susținute. Din 5 noiembrie 1918, nu doar secretarul de stat american Lansing ci și ministrul de externe francez, S. Pichon, precum și Balfour, ministrul de externe al Marii Britanii, precum și ministrul de externe al Italiei, Sonnino, au recunoscut Comitetul Național al Unității Române ca fiind exponentul oficial al aspirațiilor tuturor românilor. Activitatea acestui Consiliu a fost cea de a împiedica proiectele de federalizare pentru salvarea Imperiului Austro-Ungar muribund sau pe cele de menținere a Ungariei Mari.
Anul 1918 s-a caracterizat printr-o intensificare a luptei de eliberare a naționalităților asuprite din Imperiul Austro-Ungar, care și-au concentrat eforturile spre o nouă etapă politică, cea de constituire a statelor naționale suverane și libere.
Mai târziu, în sec. XX, principiul naționalităților va fi consacrat sub egida unei noi organizații internaționale (ONU), prin Declarația asupra acordării independenței țărilor și popoarelor coloniale (rezoluția 1514/XV din 1960) cât și prin alte numeroase documente juridice de importanță majoră pentru dreptul internațional contemporan.
Conținutul acestui principiu de drept, în opinia specialiștilor, presupune azi dreptul fiecărui popor de a își stabili liber statutul său politic, fără niciun amestec din afară, un drept cu un caracter permanent, în care se recunoaște că intră și ”dreptul fiecărui popor de a crea un stat suveran și independent, precum și dreptul de a se asocia cu un stat independent sau de a se integra în acesta”.
Principiul naționalităților, așa cum a fost acesta afirmat, la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, pe scena europeană, a fost sprijinit și chiar derivat din doctrina politică a wilsonismului, caracterizată de specialiști ca ”o variantă americană a idealismului, viziune asupra lumii care a însoțit intrarea SUA în scena internațională în perioada precedând și în cea imediat următoare primului război mondial ». Wilsonismul, care a garantat practic, legalitatea principiului naționalităților, în perioada istorică sus-menționată, cristalizează, în opinia doctrinei, «o mișcare de compromis între intervenționism și excepționalismul american», viziune construită de consilierii președintelui Wilson, Colonelul House și Walter Lippmann și prezentată ca „o pace fără victorie”, susceptibilă să facă lumea sigură pentru democrație.
Această nouă perspectivă, care conținea legalizarea principiului naționalităților, a fost însușită și citită de Wilson în Congresul American și se baza pe idei-cheie precum: construirea unei noi ordini internaționale fondate pe o diplomație transparentă (renunțare la forma diplomației secrete), încurajarea angajamentelor transparente la care să se ajungă tot prin mijloace transparente; încurajarea liber-schimbului (în locul protecționismului economic); o dezarmare generalizată; libertatea navigației pe mări ; cooperarea internațională economică ; organizarea păcii și dreptul popoarelor; renunțarea la sferele de interese dintre marile puteri (prin proclamarea și susținerea activă a principiului naționalităților), renunțarea la concertul marilor puteri, care va fi înlocuit cu o Asociație Generală a Națiunilor, atașată respectării dreptului internațional.
Trebuie însă să distingem între principiul naționalităților, ca principiu politic (enunțat de președintele SUA W. Wilson, într-o declarație politică, citită în fața Congresului American, în 1918) și dreptul la autodeterminare al popoarelor, care a fost consacrat (ca normă juridică internațională) mult mai târziu, abia sub egida ONU, în contextul mișcărilor anti-coloniale de la sfârșitul anilor 1940, până la mijlocul anilor 1960.
Wilsonismul își are originea, în concepția doctrinei, în ideea de «excepționalism american », de ”destin evident”, de ”mesianism American”, chiar. Născut într-un context politic american dominat de izolaționiști, acest nou curent de gândire (« doctrina wilsonistă », putem să o numim chiar), își propune să așeze diplomația deschisă și morala într-o poziție-cheie. Specialiștii însă, avertizează să nu confundăm această doctrină politică (wilsonismul) cu politica externă desfășurată concret de președintele Wilson între anii 1913-1921, acesta autorizând intervenția și folosirea forței în Haiti (1915) și în Mexic (1916) pentru consolidarea prezenței americane în regiune.
Declarația Celor 14 Puncte (viziune politică majoră pentru noua ordine internațională și pentru câteva decenii de politică americană), este inspirată de lucrările unei echipe de experți (The Inquiry/Cercetarea), creată în septembrie 1917 și care pledează, la primul punct, pentru o pace negociată (în defavoarea unei păci impuse de învingători), strâns legată de conceptul de ”diplomație transparentă”, aceștia optând pentru o viziune care denunță sistemele de alianțe și modul de a face diplomație de până atunci (alianțe cu tratate secrete). În acest sens, intrând în război, la 6 aprilie 1917, SUA vor să arate (prin simpla asociere –nu prin alianță- cu țările Antantei), că denunță diplomația secretă și că nu vor să fie legate de tratatele secrete încheiate de Antantă. Pentru SUA, denunțarea sistemului de înțelegeri și a diplomației secrete practicate până atunci (privite de America drept ”cauza principală a războiului”), se impune ca o condiție necesară pentru crearea unei noi ordini internaționale și a unui nou mod de a înțelege și de a face politică internațională (una bazată pe diplomația deschisă).
Dreptul popoarelor de a își hotărî singure soarta este privit, într-o opinie, ca exprimând ”o doctrină diplomatică de tip idealist, însuflețită de un spirit de cruciadă pentru democrație și independența națiunilor, pentru pace universală”. Germania se va baza pe Declarația Celor 14 puncte, enunțată de președintele american Wilson, când va cere armistițiu în octombrie 1918. Este vorba de un context politic în care destrămarea Imperiului Austro-Ungar și crearea unor noi state, între 1919-1921 (Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor) sunt considerate ilustrări ale wilsonismului.
În doctrină, auto-determinarea reprezintă ”dreptul sau aspirația unui grup care consideră că are o identitate separată și distinctă, să se guverneze singur, și să își determine teritoriul politic și legal pe care-l ocupă”. În istorie a dat naștere unui curent de gândire politică și juridică (ulterior), asociat destul de strâns cu naționalismul și chiar cu liberalismul, axându-se pe conceptul de stat-națiune.
În sens politic, general, conform specialiștilor, ”auto-determinarea se referă la dreptul popoarelor de a își hotărî liber soarta, așa cum își doresc, fără nicio intervenție din afară”. Ideea de independență a popoarelor, promovată de W. Wilson prin Declarația celor 14 Puncte, devine asociată cu ideea de autodeterminare și a fost consacrată în Convenția Ligii Națiunilor iar ulterior, în Carta ONU.
Contextul sfârșitului de sec. XIX și începutului de sec. XX și al anului 1918 este deci, unul marcat de ascensiunea curentului politic naționalist (favorabil constituirii statelor-națiune libere și suverane) și implicit, de avântul principiului autodeterminării, care își face loc în cuvântările reprezentanților națiunilor asuprite ce își doresc cu fervoare câștigarea libertății și recunoașterea identității lor de popor liber, alăturat procesului de formare a noilor state independente și suverane, rezultate din fărămițarea imperiilor.
Așa cum se recunoaște azi în doctrina de drept internațional (și cum apare consacrat într-un document nou, anume în Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor, din 1974, adoptată sub egida ONU), principiul autoderminării (devenit, din a doua jumătate a sec. XX, unul din principiile fundamentale de drept internațional, consacrat în Carta ONU) presupune caracterul legal al luptei de eliberare a popoarelor și națiunilor asuprite. Având recunoscut din punct de vedere politic și juridic, caracterul legal, rezultă că, potrivit esenței principiului autodeterminării (un principiu fundamental al doctrinei statului-nțiune) trebuie să fie recunoscut și sprijinit (obligație activă, de a face), de toate statele.
Astfel, se recunoaște în prezent că, potrivit principiului autodeterminării, ”în lupta lor pentru libertate și emancipare națională, pentru formarea unui stat suveran unitar, reîntregit, și a unei națiuni libere și demne, popoarele asuprite pot recurge la forță dacă statul asupritor se opune cu forța realizării acestui drept al popoarelor de a își hotărî singure soarta».
2. Viața și activitatea religioasă, științifică și cărturărească a lui Miron Cristea – câteva repere majore
Născut în data de 18 iulie 1868, în Toplița, jud. Harghita, Miron Cristea (cu numele de botez Ilie) a fost primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și primul Patriarh al României Mari. El a murit în 6 martie 1939, la Cannes, în Franța și a fost înmormântat în București, în Catedrala Patriarhală, având pe piatra tombală o inscripție simplă: »Aici doarme-n Domnul, așteptând Învierea, întâiul Patriarh al României, Miron, fiu de țărani din Toplița de pe Mureș, 18 iulie 1868 – 6 martie 1939 »).
Din 1879 până în 1883, a urmat cursurile Gimnaziului săsesc din Bistrița iar apoi, între anii 1883-1887, a fost elev al Gimnaziului grăniceresc din Năsăud. În perioada 1887-1890 a învățat în cadrul Institutului Teologic din Sibiu iar în 1891-1895 s-a dus la Budapesta, unde a fost student al Facultății de Litere și Filozofie și și-a dat doctoratul cu o teză despre viața și opera lui Mihai Eminescu (1895, teză tipărită în limba maghiară).
Evoluția sa în cadrul ierarhiei bisericești române din Ardeal a început cu perioada anilor 1890-1891, când a activat ca director al Școlii Confesionale Românești din Orăștie, pentru ca apoi, între anii 1895-1902, să își exercite funcția de secretar în cadrul Arhiepiscopiei Sibiului. Între anii 1902-1909 apare în scriptele vremii în funcția de consilier (asesor) al Arhiepiscopiei Sibiului. Este hirotonit diacon necăsătorit, în 30 ianuarie 1900 și apoi devine arhidiacon, în 8 septembrie 1901 iar în 1902 s-a călugărit la Mânăstirea Hodoș-Bodog, de lângă Arad, sub numele Miron. La data de 1 iunie 1908, Miron Cristea urcă scara ierarhiei bisericești în demnitatea de protosinghel, pentru ca la 21 noiembrie/3 decembrie 1909 să fie ales Episcop al Caransebeșului și înscăunat în 25 aprilie/8 mai 1910, calitate în care exercitat o activă influență de apărător al valorilor românismului, identității de neam și credinței ortodoxe în Transilvania flată sub jugul imperial austro-ungar. El a apărat dreptul școlilor confesionale românești din Banat față de încercările de maghiarizare forțată ale guvernului de la Budapesta care mergeau până la desființarea acestor școli.
Dar Miron Cristea a mai desfășurat și o activitate jurnalistică, politică, de implicare entuziastă în viața politică a vremii sale, făcându-se apărător al conștiinței de neam românesc și al credinței ortodoxe în Transilvania. Între 1898-1900, desfășoară o intensă activitate publicistică din funcția de redactor al ziarului Telegraful român. În 1905 devine președinte al Departamentului Sibiu al Astrei. A avut colaborări la ziarele: Telegraful Român/Sibiu, Tribuna/Sibiu, Familia/Oradea, Gazeta Transilvania/Brașov, Libertatea/Orăștie, Drapelul/Lugoj, Luceafărul/Budapesta, Românul/Arad, Țara noastră/ Sibiu, Foaia Diecezană/Caransebeș.
Miron Cristea, ca Episcop de Caransebeș, este delegat al românilor din Transilvania al Marele Eveniment al Unirii, participând la Marea Adunare Națională, de pe câmpul lui Horea, la Alba-Iulia, ținută la data de 1 decembrie 1918. Este membru la delegației românilor din Transilvania care s-a dus la București spre a prezenta regelui și guvernului României, Actul unirii Transilvaniei cu țara-mamă.
Este ales de Academia Română, la data de 7 iunie 1919, ca membru de onoare46.
Miron Cristea accede la cele mai înalte demnități din ierarhia bisericească, fiind ales în 18 decembrie 1918, Mitropolit Primat al României reîntregite și fiind înscăunat și învestit de monarh, la data de 19 decembrie 1919.
În 4 februarie 1925 devine primul Patriarh al României reîntregite, prin ridicarea scaunului mitropolitan-primațial la rangul de Patriarhie a României și este învestit în această demnitate supremă la data de 1 noiembrie 1925.
În plan politic, menționăm că a făcut parte din Regență (în perioada 20 iulie 1927- 8 iunie 1930) și că a exercitat funcția de prim-ministru (între 10 februarie 1938- 6 martie 1939)49.
Dintre reperele activității sale pastoral-misionare, remarcăm: contribuția sa la realizarea unificării organizațional-administrative și canonice a Bisericii Ortodoxe Române în România unită și organizarea BOR ca Patriarhie. În 1925, el a făcut posibilă inițierea și adoptarea statutului de organizare și funcționare al BOR. Sub egida lui, s-a produs o re-apariție a revistei “Biserica Ortodoxă Română” iar în 1921 s-a inițiat apariția revistei « Apostolul », ca organ de publicitate al Arhiepiscopiei Bucureștilor/1924. Sub patronajul său s-au tradus și tipărit Biblia Sinodală/1936 și alte ediții din Noul Testament și s-au tipărit cărți teologice în cadrul Editurii Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
Tot Miron Cristea a fost cel care a înființat Seminarul Teologic «Miron Patriarhul» din Câmpulung/ 1922 pentru orfanii de război și Academia de muzică religioasă de la București/1927.
Miron Cristea a fost cel care a ridicat actualul Palat Patriarhal și a repictat Catedrala Patriarhală și tot el este ctitorul schitului de lemn de la Toplița, locul său natal (jud. Harghita)53.
Aflăm date despre Miron Cristea și din documente ale vremii dar mai ales, din propria sa corespondență, care este ilustrativă pentru recunoașterea personalității sale, de apărător al românismului și ortodoxismului, pentru românii din Transilvania și pentru toți românii statului unitar național, după 1918, cât și pentru contactele sale constante cu elitele românești ale vremii.
Astfel, din documentele sale de corespondență, așa cum le-a găsit și le-a îngrijit dr. Antonie Plămădeală, aflăm că, în 12-25 iunie 1908 Elie Miron Cristea este înălțat de arhiepiscopul Ioan Mețianu, la rangul de protosincel.
În altă scrisoare, din 1909, Miron Cristea, pe atunci protosincel, asesor conz., este încunoștiințat de președintele Băncii Culturale « Lumina », Nicolae Ivan, asupra alegerii sale de către fondatorii Băncii, în ședința din 8 februarie 1909, ca membru și președinte al Băncii Culturale, pentru a promova și apăra puternic ”înaintarea poporului român în toate direcțiile”.
În 4 decembrie 1909, Miron Cristea este felicitat de Ioan Lapedatu, directorul executiv al «Ardeleana, Institutul de Credit și Economii, Societate pe Acții», asupra ”înălțării sale de către Sinodul de Caransebeș, la demnitatea de episcop”.
În 1910, Miron Cristea este felicitat de o seamă de personalități culturale (printre care și Axentie Baciu, devenit în 1934, senator, cu lucrări de critică literară și istorie a literaturii) care i se adresează cu ”stimate prietine”, urându-i ”ca întărirea -lui Miron Cristea, n.n.- în scaunul episcopesc să însemneze era renașterii vieții noastre sufletești, era reîntronării încrederii neclintite -acum cu desăvârșire zdruncinată- în căpeteniile și forurile noastre bisericești, micul ciment trainic al zidului de care se vor frânge toate încercările de a se mai micșora și bruma de drepturi ce biet le mai avem în cadrul vieții noastre bisericești și școlare”.
În 1911, într-o scrisoare adresată lui Ioan Mețianu, Arhiepiscopul de la Sibiu, Miron Cristea (ajuns acum Episcop de Caransebeș) se arăta interesat și cerea binecuvântarea (”spre a nu pierde cu totul urmele modestelor dar pentru trecutul nostru, importantelor bisericuțe de lemn”) să re-construiască în Toplița ”vechea bisericuță de lemn din Meșterhaza, așa cum i-au predat-o cei de acolo”, unde intenționa să așeze mormintele părinților săi.
În 1912, Societatea Românilor Meseriași de la Blaj îl proclamă, în semn de ”înaltă stimă și venerațiune, ce vi-o datorăm, pentru zelul și abnegația cu care serviți interesele mari ale bisericii și neamului”, pe Miron Cristea, ”membru onorar”, în Adunarea Generală din 25 februarie, pentru ”a eterniza momentul înfrățirii marilor noștri arhierei de ambele confesiuni, de la serbările culturale de la Blaj”.
În 1914, aflăm dintr-o adresă emisă de N. Dumitran, directorul executiv al Băncii Culturale « Lumina » (înființată în data de 1 mai 1909, de către mai mulți intelectuali ardeleni și ierarhi ai bisericii transilvănene, printre care și Miron Cristea), adresă din 12 aprilie 1914, către Episcopul de Caransebeș, de sprijinul moral și material dat de Miron Cristea pentru înființarea Institutului «Lumina».
În 1934, în calitate de Patriarh al României și de Efor al Așezămintelor Brâncovenești, Miron Cristea primea o adresă din partea principelui Basarab Brâncoveanu și lui N. Mavrocordat, Epitropi ai Așezămintelor Brâncovenești, care îi solicitau aprobarea cu privire la fixarea zilei de întrunire a Adunării Generale a Așezămintelor Brâncovenești.
După cum observăm, rolul lui Miron Cristea, ca Episcop de Caransebeș dar și ulterior (ca Mitropolit Primat și ca Patriarh al României), în sprijinirea diferitelor așezăminte culturale, filantropice, misionar-religioase, a fundațiilor și asociațiilor sprijinind pe românii din Transilvania și implicit, servind la consolidarea și păstrarea identității neamului românesc, este unul continuu, și el apare pregnant din toate aceste fragmente de corespondență.
3. Rolul lui Miron Cristea, ca Episcop de Caransebeș în pregătirea Unirii Transilvaniei cu România
În procesul unirii politice a Transilvaniei cu România, în special începând cu toamna lui 1918, Biserica Ortodoxă, precum și cea Greco-catolică din Transilvania, prin reprezentanții săi, au jucat un rol hotărâtor. Astfel, în data de 12 octombrie 1918 este întrunit un organ executiv decizional, al Partidului Național Român din Transilvania și Ungaria, denumit Comitetul Executiv al PNR, la Oradea, având ca sarcină să ia în discuție situația românilor din afara granițelor României, precum și modalitățile de unire ale acestora cu țara-mamă.
Din scaunul de Episcop de Caransebeș, alături de alți înalți ierarhi ai Ardealului, Miron Cristea participă activ la sprijinirea luptei pentru autodeterminare a națiunii române din Transilvania, asuprite de jugul imperial habsburgic. Încă din 3 noiembrie 1918, când s-a ținut prima adunare populară la Lugoj, de sprijinire a unirii românilor din Imperiu cu Vechiul Regat, manifestare la care au participat mai multe mii de persoane, s-au mai ținut și alte asemenea adunări (de pildă, cea de la Caransebeș, din 7 noiembrie 1918, prezidată de protopopul orașului, Andrei Ghidiu, sub patronjul Episcopului Miron Cristea care devine membru al Consiliului Național local). După cum se arată în doctrină, după înființarea CNRC (Consiliului Național Român Central) la data de 30 octombrie 1918, la Budapesta, ca organism reprezentativ al românilor din Transilvania, Ion I. Papp, Episcopul Aradului cere tuturor episcopilor români ortodocși din Transilvania și Banat să își precizeze atitudinea față de CNRC.
Miron Cristea, ca Episcop de Caransebeș, la data de 1 noiembrie 1918, se raliază la această solicitare, declarându-și deschis sprijinul său pentru CNRC, recunoscându-l ca «organ reprezentantiv și conducător politic al națiunii române din Ungaria», invocând principiul naționalităților («orice popor are dreptul la liberă dispunere asupra sorții sale»).
Într-o adresă comună, laolaltă cu toți episcopii ortodocși și greco-catolici din Transilvania, care au semnat Actul de adeziune la 21 noiembrie 1918, Miron Cristea și Ion I. Papp al Aradului, în calitate de conducători ai Bisericii române din Transilvania recunosc CNRC ca «for conducător al luptei de eliberare națională» și declară că «vor colabora din toate puterile la întruparea aspirațiilor noastre naționale».
Ca un alt eveniment-cheie în derularea procesului unirii Transilvaniei cu România, menționăm o veritabilă declarație de independență, citită de deputatul Alexandru Vaida-Voievod în 5/18 octombrie 191869, cu mandatul Comitetului Național Român Central, în Camera Deputaților din Budapesta, în numele poporului român70, în care acesta invoca “dreptul firesc prin care fiecare națiune poate dispune, hotărî singură și liber soarta sa” (o enunțare clară a dreptului la auto-determinare, transformat mai târziu, într-un veritabil principiu de drept internațional, care va fi înscris în Carta ONU).
În Declarația sa, Alexandru Vaida-Voeivod face referire directă la ”națiunea română din Ungaria și Ardeal” și la dreptul acesteia «de a reclama în consecință și pentru ea, dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură așezarea ei printre națiunile libere».
Practic, Declarația de la Oradea proclamă dreptul națiunii române din Transilvania și Ungaria la autodeterminare, trimițând și la ideea consultării populare (sub forma organizării unei Adunări Naționale), acest document marcând, în opinia istoricilor, “intrarea mișcării de eliberare națională a românilor în faza sa decisivă”.
În urma citirii sale de către deputatul Alexandru Vaida Voievod în parlamentul de la Budapesta, la două zile după ce Împăratul Carol al Imperiului Austro-Ungar lansase manifestul «Către popoarele mele credincioase », s-a adus deci, la cunoștiința conducerii Ungariei, în mod oficial, hotărârea românilor de a se uni cu țara lor mamă. Declarația a fost tipărită și sub formă de manifest și a fost primită cu entuziasm de toți românii.
Prin discursul său, Vaida Voievod a acuzat în mod oficial politica imperială de oprimare a naționalităților, de lipsirea de drepturi –inclusiv culturale, ca drept la afirmarea identității lor naționale proprii- pentru românii din cuprinsul imperiului, și a denunțat măsurile drastice de maghiarizare luate de guvernul contelui Tisza Istvan. După cum avertiza deputatul român, ”nu se poate pune problema înfăptuirii democrației autentice, înainte de a se rezolva chestiunile naționale”, «pentru că numai pe baze naționale și în cadre naționale e cu putință o dezvoltare în direcție normală a acestei consolidări».
În conținutul discursului său, Alex. Vaida Voievod arată că «românii din Ungaria și Transilvania nu recunosc parlamentului și guvernului maghiar dreptul de a reprezenta interesele națiunii române la Congresul general de pace, apărarea acestor interese putând fi încredințată numai unor factori desemnați de propria lor adunare națională, deci de Comitetul Executiv al PNR».
Exact în ziua de 18 noiembrie 1918, când Alexandru Vaida Voievod citea în Parlamentul de la Budapesta Declarația sa, SUA s-au delimitat de dreptul monarhiei austro-ungare de a mai reprezenta naționalitățile din imperiu la Congresul de Pace.
Ecoul acestui discurs s-a făcut imediat simțit, diaspora românească de la Paris, prin organul său (ziarul ”La Roumanie”) preluând imediat ideea de bază a Declarației de la Oradea (pe care se bazase discursul lui Vaida Voievod), anume afirmarea principiului naționalităților și denunțarea orânduirii injuste, de exploatare și asuprire, de tip imperial, cu totul nepotrivită pentru epoca de efervescență naționalistă, de afirmare a statelor–națiune libere și suverane, care deja se manifesta. Ziarul arăta clar că: »românii nu sunt o naționalitate ci o națiune. Monarhia Austro-Ungară este totdeauna în urmă: astăzi, timpul discuțiilor a trecut. Dreptul națiunilor nemaghiare de a se organiza liber este o chestiune internațională și o chestiune de onoare pentru toată umanitatea».
Alături de pregătirile făcute de organul reprezentativ al românilor, Consiliul Național Român Central, pentru convocarea Adunării de confirmare (prin modalitatea plebiscitară) a voinței de unire cu România, a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, Marele Sfat Național a lansat și manifestul «Către popoarele lumii». În acest document de importanță majoră pentru etapa imediat premergătoare a înfăptuirii Marii Uniri, se arată clar că »națiunea română din Ungaria și Transilvania nu dorește să stăpânească asupra altor neamuri».
La data de 26 octombrie 1918, are loc la Caransebeș ședința de constituire a Consiliului Național Român local, al cărui inițiator a fost și episcopul Miron Cristea. Acesta a îndemnat participanții la ședință să recunoască autoritatea CNR ca organ reprezentativ pentru toți românii din Transilvania și a emis o Circulară, în aceeași zi, către credincioșii eparhiei sale, în care arăta majora importanță a principiului naționalităților (proclamat de președintele Wilson) în lupta de eliberare a popoarelor asuprite, de sub jugul Imperiului austro-ungar:
« Astăzi, toată lumea recunoaște fiecărui popor dreptul de a dispune asupra sa. În consecința acestui principiu fundamental pentru viitoarea dezvoltare a poporului nostru, Comitetul Partidului Național Român, ales la marea conferință națională, este recunoscut din partea tuturor factorilor competenți drept conducătorul și reprezentantul legal al neamului nostru (…). El este în aceste timpuri de prefacere cea mai înaltă autoritate națională a poporului român care și în munca din viitor imploră mereu ajutorul lui Dumnezeu».
Mai trebuie remarcată și inițiativa lui Miron Cristea, din 8 noiembrie 1918, de a nu mai pomeni la Sfânta Liturghie pe Împăratul Austriei și în locul său, preoțimea să pomenească și să se roage pentru «Înalta noastră stăpânire națională» și pentru «Marele Sfat al Națiunii Române».
Circulara emisă de Miron Cristea, în calitate de Episcop al Caransebeșului, către eparhia sa, a fost adoptată în 10 noiembrie 1918 de Sinodul Ortodox întrunit la Arad, ”sub prezidența episcopului Ioan I Pap, locțiitor de mitropolit”. La fel, Mitropolia greco-catolică a hotărât ca «numele împăraților habsburgici, pentru care preoții români fuseseră obligați să se roage timp de peste 200 de ani, să fie înlăturat pentru totdeauna din bisericile românești».
Convocarea Adunării Naționale de la Alba Iulia, lansată de Marele Sfat Național la 7/20 noiembrie 1918, pentru data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, pornea de la invocarea principiului naționalităților și îi acorda o valoare de opozabilitate erga omnes, ca principiu invocat valabil de o națiune liberă și suverană în relație cu lumea întreagă: »În numele dreptății eterne și al principiului liberei dispozițiuni a națiunilor, principiu consacrat acum prin evoluțiunea istoriei, națiunea română din Ungaria și Transilvania are să-și spună cuvântul său hotărâtor asupra sorții sale și acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă».
Îl regăsim pe Miron Cristea, în acest context politic de efervescentă pregătire a Marii Adunari Naționale, alături de alți ierarhi transilvăneni (Iuliu Hossu, Valeriu Traian Frențiu, Demetriu Radu, reprezentând Biserica Greco-Catolică și alături de Ioan Papp, reprezentând Biserica Ortodoxă), susținând activ, în Cuvântul arhiereilor români, «înfăptuirea dreptului națiunii române de a dispune de soarta sa» și recunoscând «Marele Consiliu Național Român ca reprezentantul și conducătorul politic al națiunii române din Ungaria și Transilvania».
În ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, după oficierea Te Deum-urilor în cele două biserici românești, adunați în Sala Cazinoului (numită ulterior, Sala Unirii), delegații oficiali au ascultat cuvântul de deschidere rostit de președintele CNRC, Ștefan Cicio-Pop, urmat de citirea discursului solemn cu privire la Unire, de către Vasile Goldiș.
Acesta a supus aprobării rezoluția Unirii, care, la punctul 1, prevedea:
«Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre». Era amintită totodată, în rezoluția Unirii, jertfa eroilor români la înfăptuirea idealului de veacuri al Marii Uniri, Adunarea cinstind memoria «acelor bravi români care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea și unitatea națiunii române».
Episcopul Miron Cristea, alături de alți delegați, au rostit în fața Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia cuvântări entuziaste privind înfăptuirea Marii Uniri. Din Cuvântarea sa, după citirea rezoluției de Unire, și aprobarea sa, se desprinde însuflețirea și bucuria uriașă a reîntregirii unui neam, binecuvântată de ierarhii bisericilor românești: «Ceasul deschiderii a sosit. Nu putem și nici n-avem lipsă să retezăm Carpații, căci ei sunt și trebuie să rămână și în viitor inima românismului dar simțesc și astăzi, prin glasul unanim al mulțumei celei mari, vom deschide iar și pentru totdeauna porțile Carpaților ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viață românească și ca prin aceasta să ni se înfăptuiască «acel vis neîmplinit, copil al suferinții/de dorul ei ne-au răposat și moșii și părinții ». Am ferma convingere că glasul vostru unanim și prin voi glasul întregii națiuni se va concentra asupra singurei dorințe, pe care o pot exprima în trei cuvinte: »Până la Tisa! » Amin!».
Iată cum, în acele vremuri de schimbări geopolitice extraordinare (prăbușirea imperiilor, eliberarea naționalităților asuprite și exploatate din Europa Centrală și de Est), preoții Bisericilor românești știu să ia atitudine, să își spună cuvântul, să contribuie la înfăptuirea unui act politic major pentru destinul națiunii române. Cuvântarea lui Elie Miron Cristea, cu ocazia Marii Uniri este un elogiu al măreției nației românești, peste veacuri și al credinței în înfăptuirea și în recunoașterea unirii tuturor românilor într-un singur stat suveran și liber, o unitate de neam, amintind de ”Doina” lui Eminescu (”…De la Nistru până la Tisa…”).
Miron Cristea amintește în Cuvântarea sa, de personalități politice care au pledat pentru ideea de libertate a popoarelor și de sfărâmare a jugului tiraniei, opresiunii și nedreptății, precum Ionel Brătianu, Nicolae Bălcescu și președintele Wilson: »…căci adevăr cuprind cuvintele însuflețitului Nicolae Bălcescu: »Dumnezeu a lăsat libertatea pentru popoare; și cine se luptă pentru libertate, se luptă pentru Dumnezeu». ”După 52 luni de uriașe jertfe și de mult sânge românesc vărsat în lupte crâncene, a biruit sfânta și mântuitoarea poruncă din solia puternicului Wilson: «Tot poporul trebuie să aibă libertatea de a fi stăpân pe sine și a-și croi însuși viitorul și soarta». Ca să ne folosim și noi românii din Ungaria și Transilvania de dreptul cuprins în acest evanghelic principiu, am venit în această istorică și mare Adunare Națională din stravechea Alba Iulia….».
Atitudinea activă a ierarhilor Bisericii (Ortodoxe, Greco-catolice) din Transilvania și Ungaria, care își asumă poziția de reprezentanți ai vrerii românilor din aceste ținuturi de a se uni cu România, printr-o diversitate de acțiuni (de la Cuvântări în fața mulțimii, la Circulare emise către eparhiile lor, la discursuri solemne ținute în adunări politice ale reprezentanților politici ai românilor din provinciile istorice, la tipărirea de jurnale bisericești și laice dedicate special luării unei poziții civice și politice active în chestiunea sprijinirii obiectivului politic de reîntregire națională etc.) demonstrează clar că, fără contribuția ierarhilor și a preoților din bisericile românești din afara Vechiului Regat, Actul Unirii, ca act politic, nu se putea realiza atât de rapid și pe o cale atât de entuziastă (și nici răspândirea ideilor Unirii în rândul maselor populare, entuziasmul cu care acestea au răspuns chemării bisericilor românești de a își da sprijinul la Actul politic al Unirii, metoda plebiscitară prin care s-au legitimat voințele concordante de unire ale provinciilor românești cu țara, formarea națiunii române într-un unic stat nu erau posibile fără aportul ierarhilor bisericilor românești).
În Rugă de mulțumire înălțată de Episcopul Caransebeșului, în dimineața zilei de 1 decembrie 1918, după săvârșirea Sfintei Liturghii în ambele biserici, ortodoxă și unită, Miron Cristea a impresionat profund pe cei adunați la acele Te Deum-uri: «Doamne, Dumnezeul nostru, Tu ești Părintele nostru, Tu ai văzut strâmtoarea părinților noștri și ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea de brumă și plecat spre pulbere era sufletul lor, și trupul lor lipit de pământ. Tu ai împlinit și cu noi ceea ce ai făgăduit de demult: sfărma-voi jugul de pe tine și voi rupe legăturile tale, lărgi-voi hotarele tale, aduna-vă-voi dintre popoare și vă voiu strânge din țările unde sunteți împrăștiți, restatornici-voiu judecătorii tăi ca mai înainte și sfetnicii tăi ca la început».
Odată cu înființarea, în 17/30 octombrie 1918, a Consiliului Național Român, cu sediul la Arad, având ca misiune să contribuie la realizarea unității Transilvaniei cu România prin sprijinirea maselor populare dar și prin cel al Bisericii românești din această regiune, Episcopii români din Transilvania sunt invitați de Episcopul Aradului, Ioan I. Papp și de Vasile Goldiș (în calitate de secretar al Consistoriului Eparhiei Ortodoxe Române a Aradului), să colaboreze cu noul organ reprezentativ al românilor. Împreună cu alți înalți ierarhi români din Transilvania (Iuliu Hossu, Dimitrie Radu, Ioan I. Papp. Valeriu Frențiu), Episcopul de Caransebeș Miron Cristea semnează un act de adeziune din 21 noiembrie 1918, adoptând o poziție fermă în favoarea sprijinirii și colaborării cu Consiliul Național Român «pentru a realiza aspirațiile naționale».
Împreună cu alți mulți clerici români din Transilvania (viitorul Episcop Andrei, Aurelian Magieru, protopopi, profesori de liceu, profesori de teologie, vicari, secretari eparhiali etc.), Episcopul Caransebeșului Miron Cristea a contribuit și la constituirea gărzilor naționale românești din Transilvania, organizate pe teritoriul întregii provincii pentru asigurarea ordinii publice și apărarea împotriva celor care ar încerca să împiedice unirea Transilvaniei cu România, cât și la constituirea adunărilor populare, organizate și ținute în orașele și satele din Transilvania, în care se cerea înfăptuirea unirii Transilvaniei cu România.
O altă contribuție a lui Miron Cristea la realizarea unui curent de gândire și de însuflețire populară în favoarea Unirii s-a făcut prin cuvântările și articolele sale din ziarele locale (Foaia Diecezană, din Caransebeș și alte periodice ale Bisericii românești). De exemplu, în această publicație a Eparhiei Ortodoxe Române a Caransebeșului, Foaia Diecezană, nr. 1-2, anul XXXV, din 5 ianuarie 1920, apare Cuvântarea lui Miron Cristea la sărbătorirea istoricului Nicolae Iorga, în care personalitatea complexă a istoricului este evidențiată de înaltul ierarh transilvănean din perspectiva contribuției lui Iorga la promovarea curentului românismului, «a sufletului românesc»…., marele istoric reprezentând, în viziunea lui Miron Cristea, «un simbol al dragostei ce trebuie să o avem toți față de tradițiile noastre naționale și de credința strămoșească a Bisericii Ortodoxe, și expresia cea mai marcantă a geniului neamului românesc».
Clerului din Transilvania i s-a trimis o adresă specială, semnată de Episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, împreună cu Episcopul Ioan Papp al Aradului, cerându-le acestora sprijnirea activității Consiliului Național Român Central, care a avut ca rezultat concret, o mișcare de solidarizare cu CNRC și de raliere entuziastă la obiectivul realizării unirii depline a tuturor românilor, promovată de acesta.
Într-o altă adresă scrisă către Consiliul Național Român Central, datând din 19 octombrie/1 noiembrie 1918, Episcopul Miron Cristea enunța cu claritate importanța principiului naționalităților, născut din războiul mondial (care «a scos la iveală principiul social atât de creștinesc că fiecare popor are pe viitor dreptul de a dispune liber asupra sorții sale. Noi, episcopii Bisericii Ortodoxe Românești, Greco-Catolice Romane, ca fii credincioși ai națiunii noastre, avem ferma convingere că interesele de viață ale neamului românesc, ai cărui păstori sufletești suntem, pretind ca un categoric imperativ înfăptuirea acestui drept de liberă dispozițiune și față de neamul nostru. Dreptul acesta se va putea realiza numai dacă națiunea română va fi guvernată de fiii ei. În consecință, declarăm că recunoaștem marele Consiliu Național Român drept reprezentantul și emanatorul politic al națiunii române din Transilvania, ne supunem întru toate hotărârilor acestui Consiliu».
Pe data de 7/20 noiembrie 1918, Consiliul Național Român a adoptat hotărârea de a convoca la Alba Iulia, pentru data de 18 noiembrie /1 decembrie 1918, o Mare Adunare Națională a românilor transilvăneni, prin care să se proclame solemn dreptul la autodeterminare al poporului român, eliberarea românilor din Transilvania de sub jugul imperial austro-ungar, voința de auto-guvernare a poporului român din Transilvania.
În textul Convocării, adoptate de Marele Sfat Național (CNRC) este trecut cu claritate obiectivul politic major al înfăptuirii unirii tuturor românilor și se realiza conexiunea cu principiul autodeterminării popoarelor, principiu politic și juridic lansat și susținut de SUA: «În numele dreptății eterne și al principiului liberei dispozițiuni a națiunilor, principiu consacrat acum prin evoluțiunea istoriei, națiunea română din Ungaria și Transilvania are să-și spună cuvântul său hotărâtor asupra sorții sale și acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă».Textul a fost ulterior publicat în ziarul Românul, în tiraj de 12.000 de exemplare, în 21 noiembrie 1918.
Îl regăsim în această desfășurare de evenimene imediat pregătitoare ale Actului Marii Uniri, pe Miron Cristea, alături de alți înalți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe și Greco-Catolice, precum Ioan I. Papp, Valeriu Frențiu și Iuliu Hossu, în luări de poziție publicate în Cuvântul arhiereilor români, aceștia recunoscând Marele Consiliu Național Român ca fiind «reprezentantul și conducătorul politic al națiunii române din Ungaria și Transilvania» și subliniind importanța principiului auto-determinării popoarelor, necesar asigurării supraviețuirii, unificării și propășirii neamului românesc.
Marea Adunare Națională era proiectată ca fiind una de largă cuprindere (”toate instituțiile bisericești, școlare, culturale, economice, asociațiile studențești, organizațiile muncitorești, gărzile naționale, reuniunile de femei, meseriași, învățători, toate categoriile sociale”).
Participarea Bisericii Ortodoxe Române la înfăptuirea Marii Uniri, prin reprezentanții săi, printre care și Episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, transpare și din cuprinsul Hotărârii tipărite în foi volante, de către CNRC, din 2/15 noiembrie 1918, având titlul «Dela Consiliul Central Național Român» și adresată ierarhilor Bisericii117. Astfel, «Consiliul a decis să invite la Marea Adunare Națională Română, care se va convoca în cel mai scurt timp, pe toți arhiereii noștri» precum și pe alți reprezentanți ai Bisericii românești.
Concomitent cu decizia de către CNRC, a Convocării Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia pentru 1 decembrie 1918, a fost tipărit și adresat în limbile română, franceză și engleză, și răspândit în capitalele europene, «Manifestul către popoarele lumii». Acest document aducea în atenția Europei situația de opresiune și persecuțiile la care erau supuși românii din Transilvania, refuzul guvernului maghiar de a recunoaște poporului român dreptul la autodeterminare și, aspect foarte important, făcea cunoscută întregii Europe, în mod foarte ferm, poziția românilor: »națiunea română din Ungaria și Transilvania nu dorește să stăpânească asupra altor neamuri; lipsită cu desăvârșire de orice clasă stăpânitoare, națiunea română prin ființa sa însăși este întruparea democrației celei mai desăvârșite. Pe teritoriul său strămoșesc, națiunea română este gata a asigura oricărui popor deplina libertate națională și organizarea sa în stat liber și independent o va întocmi pe temeiurile democrației, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condițiunilor de viață, unicul mijloc al desăvârșirii omenești».
Ziua de 1 decembrie 1918 a devenit Ziua Națională a României, în semn de rememorare a unirii Transilvaniei cu patria-mamă, prin întrunirea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia și afirmarea voinței unitare a poporului român, nu a unor clase sau categorii sociale ori a unor anumiți politicieni, ci a întregului popor român, de a săvârși re-întregirea politică a neamului românesc în granițele sale firești.
Marea Unire a românilor a fost recunoscută de minoritățile de altă etnie din cuprinsul țării reîntregite, de polonezi, de germanii din Bucovina, de sașii din Transilvania. Putem aminti aici și Memoriul șvabilor din Banat, trimis Conferinței de Pace de la Paris, prin care își exprimau dorința de a fi uniți cu poporul român sau Conferința generală a tuturor germanilor din România, din iunie 1919, unde s-a proclamat Declarația de sprijinire a hotărârii de la Alba Iulia.
Numeroși scriitori, personalități științifice, politice și culturale din Europa au sprijinit Marea Unire, amintind persecuțiile seculare ale românilor din Transilvania sub stăpâniri străine, politica de subjugare a Transilvaniei depusă de Ungaria și politica de teroare sub care s-a urmărit deznaționalizarea comunităților de români din Transilvania: scriitori precum S. Dragomir, N. Densușianu, G. Moroianu, V. Păcătian, G.Popa Lisseanu, A. Plămădeală sau J. Diner-Denes, K. Hitchins, M. Lehrer au adus în atenția Europei, prin scrierile lor, condiția înrobitoare, persecuțiile suportate de românii din Transilvania sub ocupația maghiară cât și caracterul de pământ românesc al Ardealului.
În concepția secretarului de stat britanic, Horme Worth, “regatul Ungariei s-a descompus într-o mare măsură, în părțile componente, încă înainte de începerea Conferinței de Pace, deoarece regatul Ungariei nu a fost decât un conglomerat artificial de neamuri diferite și în multe cazuri, ostile».
Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia a fost o manifestare cu un caracter larg reprezentantiv, bazată pe dreptul popoarelor la autodeterminare, o adevărată voință a poporului român și, după cum se arăta în ziarul Mișcarea, cuvântul acestei Adunări istorice unde s-a hotărât unirea Transilvaniei cu România «va fi vrednic să rămână pe vecie înscris în cartea neamurilor, fiindcă va fi rostit cu toată greutatea cuvenită și cu toată energia morală a unui neam conștient».
Este important de menționat faptul că Marea Adunare de la Alba-Iulia s-a ținut într-un teritoriu liber, în contextul în care gărzile naționale române și consiliile române asigurau ordinea în întreaga Transilvanie.
La această manifestare au participat peste 1.200 de delegați/deputați, de drept sau aleși și peste 100.000 de români veniți din toate ținuturile transilvănene, bănățene, maramureșene, ungurene, împreună cu personalități politice, religioase, culturale, care au sprijinit Actul Marii Uniri și lupta de reîntregire națională.
În discursul solemn din Sala Cazinoului (ulterior, numită « Sala Unirii »), din dimineața zilei de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, după oficierea a două slujbe în cele două biserici românești, după alegerea Biroului Adunării și după Cuvântul Președintelui Biroului Adunării, Gh. Pop de Băsești, Vasile Goldiș a afirmat necesitatea «desăvârșirii libertății individuale și a libertății naționale». Astfel, «libertatea națiunii române înseamnă reîntregirea politică a neamului românesc, unirea tuturor provinciilor desrobite cu țara mamă iar această unire va fi garantată prin asigurarea tuturor neamurilor și tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc a acelorași drepturi și acelorași îndatoriri».
Rezoluția Unirii a fost supusă aprobării și a fost votată în unanimitate de către Adunarea Națională pe care Iuliu Maniu o rugase să o voteze « pentru a întemeia pe vecie România unită și mare și a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democrație și deplină dreptate socială».
Adunarea Națională a aprobat, în urma propunerii lui Al. Vaida-Voievod, componența Marelui Sfat Național, având atribuții legislative, în care intrau reprezentanți din diferite categorii sociale și profesii.
Îl regăsim pe Miron Cristea, ca Episcop de Caransebeș, în vâltoarea evenimentelor de aprobare a Rezoluției Unirii de către Marea Adunare Națională, pe Câmpul lui Horea, alături de peste 100.000 de participanți, alături de alți înalți ierarhi, cu toții copleșiți de entuziasmul general. Împreună cu Iuliu Hossu, Aurel Vlad, Silviu Dragomir, Aurel Lazăr, Miron Cristea a luat cuvântul în fața celor prezenți, într-o atmosferă unică, de «entuziasm național, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv», după cum mărturisește Lucian Blaga.
Miron Cristea, alături de Iuliu Hossu, Teodor Mihali și Andrei Bârseanu, devin Vice-Președinți ai Marelui Sfat Național, organism avându-l ca Președinte pe Gheorghe Pop de Băsești135. Întrunit a doua zi, acest organ legislativ a hotărât înființarea unui guvern provizoriu (Consiliul Dirigent), condus de Iuliu Maniu136. În aceeași zi în care se adopta Actul Unirii Transilvaniei cu țara-mamă, armata română și trupele aliate, victorioase, intrau în București, care redevenea capitala statului român, a Românei reîntregite.
Miron Cristea face parte din delegația sosită la București, alături de Al. Vaida-Voievod, Vasile Goldiș, Iuliu Hossu, pentu a îi înmâna regelui și guvernului Actul Marii Uniri138.
Unirea tuturor românilor a fost ulterior, consfințită prin Decretul-lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 13 decembrie 1918.
3.1. Reacții internaționale față de Actul Marii Uniri
Reacțiile imediate din partea altor state, cu privire la Actul Marii Uniri a tuturor românilor și fondarea României Mari, au surprins și ele importanța istorică a realizării unui stat reîntregit: putem aminti aici telegrama lui W. Wilson, în care exprima bucuria poporului și dorința guvernului american de a acorda sprijin României (“poporul și guvernul American au considerat și vor considera întotdeauna un privilegiu să facă tot ce este posibil pentru a acorda un ajutor prietenesc poporului României”).
Într-un fragment din 1 decembrie 1918, dintr-un raport al lui I. Lambert către M.F.F. Wiellemans se semnalează crearea Consiliului Național al Românilor din Austro-Ungaria. Într-o telegramă din Budapesta, din 2 decembrie/19 noiembrie 1918, a Consulatului general german pentru Ungaria, către Biroul de expediție Dammert din Berlin, despre Adunarea Națională de la Alba-Iulia, se arată cum a decurs această manifestație istorică dar există și referiri la textul Rezoluției adoptate de Adunarea Națională. Se precizează totodată, și înființarea Marelui Consiliu Național de către Adunarea Națională, considerat în telegramă ca fiind organismul care «va ține în mâini puterea de stat în fața străinătății și a celorlalte națiuni, până la hotărârea Constituantei» și se mai arăta că «Ungaria nu va fi niciodată de acord cu această hotărâre. Se naște un nou pericol pentru pace, iredenta», se avertiza în telegrama sus-menționată.
În raportul ministrului Spaniei la București, Manuel Multedo, către ministrul de externe al Spaniei, Garcia Prieto, din 22 noiembrie 1918, referitor la convocarea Marii Adunări de la Alba- Iulia și la semnificația ei pentru istoria României, se arăta că: «ceea ce s-a mai petrecut o singură dată și pe o perioadă mică de timp, cât a durat domnia principelui român Mihai Viteazul în anul 1600, anume faptul că tot neamul românesc s-a aflat unit în hotarele vechii Dacii a lui Traian, se pare că se va realiza din nou și nu prin forța armelor ci prin voința libera a provinciilor ce alcătuiesc această țară».
În telegrama transmisă de ministrul Franței în Suedia, Louis–Charles-Marie-Delavaud, din partea ministrului plenipotențiar al României în Suedia, G. Derussi, Consiliulului Național Român, cu privire la ocuparea Transilvaniei în perfectă ordine de armata română, fapt arătat și de presa ungară, din 23 noiembrie/6 decembrie 1918, se evidenția « caracterul grandios al pregătirilor pentru Adunarea Națională de la Alba Iulia, entuziasmul populației române, trenurile speciale care, în permanență, transportau populația română, estimată la 100.000 de oameni care aclamau România Mare» iar în scrisoarea din 25 noiembrie 1918/ 8 decembrie, de la Roma, trimisă ministrului Angliei la Roma, de sir J. Rennel Rodd, către A. J. Balfour, se confirma recunoașterea de către Ministerul Afacerilor Externe al Italiei, a înființării Consiliului Național al Unității Române, cât și «simpatia constantă și profundă a guvernului italian față de aspirațiile drepte și legitime ale poporului român… Guvernul italian va da întregul său sprijin pentru dobândirea și garantarea tuturor drepturilor politice și teritoriale ale poporului și națiunii române, însuflețit de legăturile istorice care au unit întotdeauna cele două popoare și de comunitatea de interese ale concetățenilor fiecăruia dintre noi, care au fost supuși aceleiași dominații străine. Guvernul italian este prin urmare, bucuros să recunoască Consiliul Național al Unității Române și să stabilească relații cu acesta, asigurându-l de întreaga sa simpatie».
Într-un Aide-Mémoire al Legației României în Franța privind intrarea României în război alături de Puterile Antantei, din 25 noiembrie 1918/ 8 decembrie 1918, se arăta că «România a intrat în război împotriva Puterilor Centrale pentru a elibera pe românii din Ungaria și Bucovina de un jug odios», poziția României fiind aceea de anulare a tratatului de la București care «nu a fost niciodată recunoscut de aliați și nu a fost niciodată acceptat de bunăvoie de români. Anularea sa a fost acceptată de cei ce l-au impus», se arată în acest document.
În telegrama din 26 noiembrie/ 9 decembrie 1918, trimisă de L. Delavaud, din partea lui G. Derussi, Consiliului Național Român, cu privire la Adunarea de la Alba-Iulia, se arată punctele principale ale proiectului de rezoluție citat în fața Adunării Naționale de Vasile Goldiș și supus aprobării Adunării Naționale. Este menționat în telegramă și episcopul Miron Cristea, care a comunicat hotărârile Adunării Naționale mulțimii «în această zi istorică, marcată de un entuziasm de nedescris și de o atmosferă de demnitate pe care presa maghiară a fost obligată să le constate».
În raportul ambasadorului britanic la Berna, Horace Rumbold, prin care trimite lordului A.J. Balfour, un aide-mémoire al delegaților români ai Adunării Naționale din Transilvania, pentru a fi adus la cunoștiința Conferinței de Pace, document din 26 noiembrie/ 9 decembrie 1918, de la Berna, se menționează «hotărârea luată de delegațiile din provinciile românești din Transilvania de a se uni cu România» cât și faptul că, prin realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, «niciodată poporul român nu cunoscut o bucurie mai mare».
Anexa I
Coperta din față a ediției din 1923, Ed. Cartea Românească S.A., a culegerii de Cuvântări a lui Miron Cristea, cu titlul ”Trei ani de propovăduire pastorală. Cuvântari ținute de Înalt Preasfinția Sa D.D. Dr. Miron Cristea, Mitropolit Primat al României”
Pagini conținând Cuvântări ale lui Miron Cristea rostite în Senatul României (1919-1922). În lucrarea cu titlul ”Trei ani de propovăduire pastorală. Cuvântări ținute de Înalt Preasfinția Sa D.D. Dr. Miron Cristea, Mitropolit Primat al României”
Pagină din Cuvântările lui Miron Cristea. Aici, Cuvântarea rostită la Alba-Iulia, cu ocazia Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. În culegerea cu titlul ”Trei ani de propovăduire pastorală. Cuvântări ținute de Înalt Preasfinția Sa D.D. Dr. Miron Cristea, Mitropolit Primat al României”
Fotogravură inedită a lui Miron Cristea, ca Mitropolit Primat, însoțită de autograful său, la cartea cu titlul ”Trei ani de propovăduire pastorală. Cuvântări ținute de Înalt Preasfinția Sa D.D. Dr. Miron Cristea, Mitropolit Primat al României”
4. Miron Cristea, promotor al românismului și ortodoxismului, în cadrul curentului naționalist al epocii sale
Biserica Ortodoxă Română, prin preoții săi și înalții ierarhi precum Episcopul Miron Cristea, a recunoscut rolul major jucat de personalități reprezentative ale neamului românesc, precum Nicoale Iorga, în înfăptuirea Marii Uniri și în promovarea curentului naționalist (de făurire a statelor-naționale libere și suverane, ieșite din rămășițele imperiilor multinaționale), mai precis, a românismului. Astfel, în calitate de președinte de onoare al Congresului preoților ortodocși, Episcopul de Caransebeș Miron Cristea telegrafia, de la Sibiu, în 6/19 martie 1919, cu ocazia manifestărilor organizate în anul 1919, în cinstea istoricului Nicolae Iorga și a recunoașterii contribuției sale la realizarea Marii Uniri: »preoțimea ortodoxă din cuprinsul Mitropoliei românilor ardeleni, în clipa aceasta de sărbătoare a sufletului, cu emoție adâncă și vie recunoștiință, își aduc aminte de neobositul luptător și făuritor cu condeiul al aspirațiilor noastre naționale, care a dat glas pe pagini măiastre de istorie zbuciumărilor și durerilor atâtor generații de slujitori ai altarului românesc». La fel, Miron Cristea s-a numărat printre donatorii care i-au dăruit istoricului o casă în București, în decembrie 1919, tot în semn de prețuire a meritelor sale la înfăptuirea Marii Uniri, dar făcut într-un cadru solemn (în clădirea Senatului) și însoțită de omagierea istoricului, ca promotor al sămănătorismului, formă de naționalism, ”sfătuitor al neamului românesc în momente de restriște istorică, făuritor al României mari”.
Ca promotor al românismului, poziție desprinsă din numeroasele sale Cuvântări în diferite evenimente relevante pentru destinul poporului român, la care a asistat, Miron Cristea arată că: «în fața asupririlor și a nedreptăților, pe cari nu le puteam opri, ne-am retras resignați la vetrele familiilor și la altarele bisericuțelor noastre; și acolo am străjuit cu neadormită grijă și am salvat scumpele comori ale sufletului: legea, limba, datinile strămoșești și toată moștenirea ființei naționale etnice de români. Dar asupririle acestea -desi ne-au împrestrițat cu străini pământul strămoșesc prin colonisări și cu toată forța mijloacelor de guvernământ, ne-au înstrăinat orașele, ne-au ținut în neștiință, împiedicând aproape orice progres; – totuși, nu ne-au putut istovi, ci ne-au făcut mai rezistenți, ne-au întărit, ne-au închegat. Iară țara fraților din regatul liber a devenit pentru noi steaua strălucitoare a nădejdilor noastre de mai bine », spune Episcopul de Caransebeș, cu ocazia Cuvântării sale de la Marea Unire (18 noiembrie /1 decembrie 1918).
În altă Cuvântare a sa, rostită la Gara de Nord, la Sosirea Celor 4 Soli Ardeleni, Miron Cristea ridica Bucureștiul la dimensiunea simbolică a unei ”capitale a neamului românesc”: «când am fost pe aci ultima dată, nici unul dintre noi, nici măcar a visa n-a îndrăsnit, că venirea noastră viitoare în capitala românismului va avea misiunea epocală de a închina întreg pământul nostru strămoșesc -Ardealul, Banatul, Crișana și Maramureșul-, patriei-mame, adică scumpei Românii. Și iată că în zilele acestea, cel mai îndrăzneț vis se înfăptuiește».
Dar contribuția lui Miron Cristea la consolidarea identității de neam și de țară, la făurirea României Mari dar și la făurirea prestigiului țării unite ca stat modern, industrializat și în plin avânt tehnologic și științific al epocii sale, transpare și din corespondența sa. De la Hotel Continental Szalloda, Budapesta, în 17/30 ianuarie 1914, i se scria lui Miron Cristea, în calitate de Episcop de Caransebeș, de către Episcopul Vasile, ca informare, asupra demersurilor ”pentru găsirea unui aranjament în scopul înlăturării adâncilor neînțelegeri dintre politica de guvernământ și poporul român din Ungaria”, Miron Cristea fiind invitat să participe la întrunirea tuturor arhiereilor români, la Budapesta și la întâlnirea cu delegația Comitetului Național, pentru a stabili o atitudine comună ”pe care vom găsi-o cea mai potrivită pentru interesele neamului și bisericilor noastre”.
În 1918, este emisă o adresă către Miron Cristea prin care delegația preoților ardeleni este rugată, din partea Comitetului de Inițiativă, să ia parte la slujba pentru pomenirea lui Nicolae Filipescu și la procesiunea la mormântul acestuia, în cadrul « cultului eroilor români ce s-au jertfit pentru înfăptuirea unirii tuturor românilor».
În 16 iunie 1919, aflăm dintr-o adresă emisă de Academia Română, și semnată de președintele Academiei, Ion Al. Brătescu-Voinești și de secretarul general al Academiei, I. C. Negruzzi, către Miron Cristea, Episcop de Caransebeș, că Academia Română l-a proclamat în ședința din 7 iunie 1919, membru de onoare, în semn de apreciere pentru «activitatea desfășurată… pentru înălțarea culturii neamului și întreținerea sentimentului național». Conform documentației găsite de dr. A. Plămădeală, în mesajul de răspuns trimis Academiei, Miron Cristea menționează că «a desfășurat o activitate bisericească, socială și culturală, în timpul luptelor pentru existența noastră» și că «și-a adus aportul la deșteptarea și întărirea conștiinței naționale și pentru propagarea și întărirea culturii românești prin toate mijloacele posibile».
În 1922, prietenul lui Miron Cristea, Ioan Moța, într-o scrisoare adresată acestuia de la redacția Libertatea, îi cere acestuia o fotografie noua a sa, pentru Calendarul Național, făcând referire la o fotografie din Ilustrația, prezentându-l pe Miron Cristea la sfințirea primelor zece aeroplane fabricate în țară. În altă scrisoare (Orăștie, 23.IX.1922), Ioan Moța îl roagă să îi trimită ”albumul cu vederi de la sfințirea aeroplanelor”, pentru a publica de acolo două fotografii, deoarece ”foile merg și în Regatul vechi, la toate parohiile”.
Miron Cristea a luat întotdeuna poziție fermă, deschisă, pentru apărarea proiectului unității neamului românesc în granițele sale firești, pentru prezervarea identității spiritual-religioase a românilor din provinciile românești istorice și a dreptului lor de se uni cu țara-mamă; a invocat în repetate rânduri principiul auto-determinării popoarelor și a denunțat imperialismul ca formă de asuprire și exploatare a națiunilor.
La Statuia lui Mihai Viteazul, sosind cu solia ardeleană și având mandatul Marelui Sfat al Națiunii Române din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș, Miron Cristea, prin Cuvântarea rostită cu acest prilej, face referire la «înțeleptul protector al popoarelor asuprite Wilson», care a sprijinit mișcarea de eliberare a românilor asupriți din cadrul imperiului Austro-Ungar («am putut rupe lanțurile robiei de pe trupurile noastre. Și îndată ce ne-a fost dată putința a ne sfătui în deplină libertate sufletească asupra viitorului nostru -într-un elan de însuflețire până aci necunoscută la noi- am luat în Marea Adunare Națională dela Alba Iulia -cetatea lui Mihai Vodă Viteazul- la 18 octombrie 1918 unanima hotărâre: “Vrem unirea pe vecie a întregului nostru pământ strămoșesc cu patria mamă, cu scumpa noastră Românie»”.
Legătura dintre identitatea națională și biserică este revelată de Miron Cristea în Cuvântarea sa rostită la Congresul preoților de la Sibiu, din 1919, eveniment în cadrul căruia face referire la «duhul desrobirii și al libertății, duhul învierii noastre naționale și bisericești»; »căci alăturea de neamul nostru, mai ales biserica -ortodoxă română – cea mai de frunte și mai istorică instituțiune a lui- a trebuit să îndure împreună cu clerul ei în cursul veacurilor de urgie cele mai grozave atacuri și prigoniri. Dușmanii noștri știau, că această biserică este fortăreața nu numai divină ci și națională, care prin credința și ritul ei răsăritean a izolat și închegat poporul român într’un întreg din cele mai rezistente și l-a ferit de infiltrarea spiritului, care tindea a-l distruge. Tocmai de aceea vedeau dușmanii noștri în biserica ortodoxă-română, din punctul lor de vedere, cel mai mare pericol».
«În anii din urmă”, amintea Miron Cristea confraților săi, “atacurile urmau cu vehemență rară. În ziua Sf. Prooroc Ilie 1918 pentru ultima dată am fost amenințați noi episcopii, citați telegrafic la guvern ”că dacă nu declarăm a preda de bună voie cele mai multe și mai bune școale primare române statului ungar, spre a le maghiariza, vor aduce legi ca să ne sdrobească. Am răspuns:”Faceți în fața lumii legi cât mai aspre, însă de bună voie, nu dăm nimic”. Dar n’au mai apucat a vota legile proiectate căci i’a prăbușit Prea-Dreptul Judecător».
Miron Cristea adaugă, în Cuvântarea, că atât el cât și generația sa își cunosc datoria față de neam și au conștiința unei misiuni istorice îndeplinite : “Deci, dela culmea realizării idealului nostru național putem declara în fața României noui sus și tare: ”Ori câte greșeli s-ar găsi și la noi, ca la toți oamenii muritori, avem conștiința împăcată, că în împrejurări excepțional de grele ne-am împlinit datorința. Și toate le-am făcut nu pentru răsplată materială, ci din iubire de neam”.
Evidențiind permanent legătura intrinsecă dintre Biserică și neamul românesc, neam născut creștin, Miron Cristea arăta necesitatea ca: “….Biserica noastră -ocrotitoare bimilenară a neamului român- și până la deplina întărire a propriilor sale forțe și mijloace, să poată desvolta acea binefăcătoare și salutară activitate pentru țara și poporul ei, pe care lumea o așteaptă de la ea. Nu există în hotarele României nouă instituțiune națională față de care noul stat român să aibă mai multe îndatoriri, ca față de biserica ortodoxă română dela noi, care până acum a fost cea mai desconsiderată… ».
Miron Cristea, având în vedere rolul Bisericii Ortodoxe Române în construirea, prezervarea unității de conștiință și de neam a românilor, în istoria lor, recunoaște și îndeamnă statul român să asigure Bisericii Ortodoxe Române o calitate juridică și politică, dincolo de cea simbolic-religioasă de biserica a neamului românesc, adică el cere să i se confere la nivel constituțional, statutul de biserică națională: « Doar acum când biserica ortodoxă română, din cenușotca disprețuită, neîndreptățită și prigonită de mai înainte a devenit biserica covârșitoarei majorități a cetățenilor României nouă, când a devenit biserica dominantă a statului român….».
În 1919, Miron Cristea contribuie activ și la activități caritabile și de organizare socială după război, sprijinind inițiativele elitei românești a vremii în acest sens (înființarea Societății Ocrotirea orfanilor din răsboiu). Este vorba de o problemă majoră, consecință directă a primului război mondial, când «pe întreg cuprinsul României se află sute și mii, chiar zeci de mii de orfani flămânzi și goi, făr’adăpost, ajunși în urma răsboiului -vorba lui Goga-, copiii nimănui », spune Miron Cristea în Cuvântarea sa, apreciind implicarea femeilor din înalta societate la «estinderea acțiunii pentru ocrotirea orfanilor de răsboi și asupra Ardealului, Banatului și a părților românești din fosta Ungarie», alături de ajutorul oferit de guvern. Poziția lui Miron Cristea față de respectul datorat eroilor neamului este unul asumat în repetate rânduri, în discursurile și cuvântările sale. În Cuvântarea sa de la Turnu-Severin, din 1919, la parastasul pentru eroii neamului, Miron Cristea îndeamnă românii a îi cinsti și pomeni în veci: «A cultiva prin toate mijloacele amintirea acestor eroi și a le asigura veșnica pomenire, este pentru noi urmașii lor, una din cele mai sfinte și mai de frunte îndatoriri atât de creștinești cât și patriotice».
Miron Cristea vede în crearea statului național român unitar, o expresie principiului auto-determinării popoarelor, pe care îl invocă adesea, ca bază politică, legală și simbolică a Marii Uniri: « S-a împlinit o jumătate de an, de când toate provinciile române înstreinate – în temeiul dreptului de autodeterminațiune ce ni l-am câștigat cu uriașe jertfe în temeiul dreptului de a ne croi și hotărî noi înșine soarta și viitorul- s-a închegat cu țara mumă într-un stat unitar român, într-o patrie comună: România întregită».
La sosirea armatei franceze în Caransebeș-Banat, în vara lui 1919, Miron Cristea, întâmpinând militarii francezi, își exprima încrederea că «…astfel, în lunile viitoare, tot din Paris – capitala lumii- va naște Congresul de pace, noua evanghelie a democrației, dreptății și a libertății pentru toate națiunile și țările, capabile a înțelege legile firești ale evoluțiunii politice și sociale» și recunoștea aportul Franței la îndeplinirea acestui ideal al românilor, de unitate națională: «Iară –cât ne privește pe noi, Românii- noi știm cât de mult a lucrat Franța încă prin Napoleon al III-lea pentru întemeierea României vechi, -pentru unirea Principatelor Moldova cu Muntenia, -și că Franța de azi ne-a dat cel mai valoros concurs la realizarea supremului nostru ideal: unitatea noastră națională, în cadrele căreia vrem ca și celalalte popoare să fie libere și mulțumite».
Atitudinea lui Miron Cristea față de armata română, ca ierarh al Bisericii ortodoxe române, este de promovare activă a românismului și a respectului pentru instituția de bază făuritoare, alături de biserică, a statului român reîntregit (armata română): «aci praznuim azi, în fața voastră, iubiți ostași, cari pentru întâia dată pășiți pe pământul mândrului și mănosului nostru Banat, învierea noastră națională și mântuirea noastră de sub jugul unui dușman hain și al atâtor venetici de tot soiul (… ) în acest colț de Banat este leagănul românismului întreg…. »,
Miron Cristea evidențiază jertfa de sânge a ostașilor români care au făurit România Mare, îndeplinind visul secular al tuturor românilor :
”Astfel, ostașul român, dorobanțul român va rămânea pentru toate timpurile fala și mândria neamului, căci el a înfăptuit cea mai măreață faptă din istoria națiunii române. Unirea tuturor românilor!»; «Întreg Banatul este pământul nostru strămoșesc, pe care nu-l putem împărți cu nimenea, -să găsim împreună cu toți factorii hotărâtori, calea și mijloacele cari- precum au așezat straja neadormită a dorobanțului român dealungul Nistrului și a Tisei, așa să știe așeza sentinela neclintită a aceluiași dorobanți și în cotul dintre Dunăre și gurile Tisei, – ca astfel, tot petecul de pământ românesc să se alipească la patria mamă! Trăiască disciplinata armata română!».
4.1. Cultura românească și legătura strânsă dintre educația și tradițiile strămoșești și bisericești
Între făurirea identității de neam, spirituale și politice, între cultura românească și educție, tradițiile neamului românesc și religie, există conexiuni strânse, după cum arată Miron Cristea în numeroase discursuri și cuvântări ale sale legate de acest subiect.
În 1898, prietenul lui Miron Cristea, Ioan Moța, jurnalist, îi mărturisește: ”tu știi, la întărirea sentimentelor mele credincioase bisericii a contribuit mult și corespondența cu tine, care de atâtea ori îmi arătai că un ideal sublim pentru noi este de a ne servi biserica cu toată puterea, cu jaluzie chiar, căci trebuie să ne fie mai scumpă ca oricare altă biserică românească”. Aceeași idee a legăturii milenare și intrinseci dintre biserică, credința strămoșească, cultura românescă și educație este din nou arătată de Miron Cristea în Cuvântările sale: «Ministrul de culte din guvernul central dela București, generalul Lupescu, -repetând vorba poetului Vlahuță – a zis deunăzi la un congres că «spada și crucea au creat România Mare». Așa este! Iară eu –întregind această idee- constat că numai cultura românească în semnul crucii strămoșești, poate face ca această Românie mare, să devină cât mai curând și o Românie tare!». Adresându-se corpului profesoral, Miron Cristea îi îndeamnă să urmărească a crește în generațiile tinere, iubirea de tradițiile românești și sentimentul național: «iară voi, iubiți membri ai corpului profesoral, cari aveți fericirea a instrui și a crește aceste și multe alte generații de tineri români și între cari vă aflați șapte clerici ai bisericii noastre, creșteți aceste generații în duhul tradițiilor noastre naționale și bisericești. Nu uitați, cultura românească a izvorât din truda bisericuțelor noastre, căci numai pe această bază, de-veacuri probată, vom întări pe vecie neamul românesc și patria sa, acum reîntregită».
Cu ocazia Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia, din noiembrie 1919, în cinstea primei aniversări a Marii Uniri, Miron Cristea evidenția sacrificiul extraordinar al armatei române în înfăptuirea reîntregirii României și a neamului românesc adunat într-un stat unitar: »Ce era de noi dacă armata română nu s’ar fi putut reconstitui – ca număr și echipament- ca să poată nu numai apăra Nistrul și Tisa, ci să mai facă cuceriri noi? Astfel, dorobanțul român va rămânea pentru vecie mândria istoriei noastre, va rămânea simbolul mântuirii și al unirii neamului românesc ». Miron Cristea îndemna la încetarea « vehemenței vrășmășiilor noastre politice», căci «astăzi », considera el, «cea mai patriotică îndatorire a tuturor este a contribui la închegarea rândurilor pe toată linia și la cimentarea celei mai puternice solidarități interne, căci în afară vom fi considerați atâta, cât vom putea impune prin vredniciile noastre proprii și demnitatea noastră națională numai prin tăria solidarității noastre o vom putea apăra și salva».
Miron Cristea își exprima încrederea că dezvoltarea și modernizarea statului român sunt consecințe ale înfăpturii unității sale naționale: «…de la sine se înțelege că această epocă de nouă viață și desvoltare a națiunii române trebuie să fie o evoluție firească a trecutului nostru aproape bimilenar și cu un caracter pronunțat național… ».
În Cuvântarea sa la prăznuirea lui Nicolae Iorga, în decembrie 1919, Miron Cristea recunoștea importanța istorică de excepție a acestei personalități care și-a dat aportul său la înfăptuirea Marii Uniri: »Nicolae Iorga este o apariție fenomenală pe orizontul vieții noastre culturale, sociale și chiar politice», arătând că «doar d-nia sa în persoană a cutreierat toate unghiurile românismului, răspândind lumină și avânt, încât sufletul românesc- așa cum este astăzi- cuprinde o puternică scântee din sufletul mare al sărbătoritului nostru».
5. Miron Cristea, Mitropolit Primat al României reîntregite
În data de 18/31 decembrie 1919, Miron Cristea a fost înscăunat Mitropolit Primat al României. Ca președinte al Camerei, Nicolae Iorga a convocat, după cum arată Miron Cristea, în Însemnările personale…, „marele colegiu electoral și în trei zile am fost ales, și a doua zi instalat și învestit”. Din totalul celor 447 de voturi exprimate, 435 au fost voturi în favoarea alegerii lui Miron Cristea în această înaltă demnitate, personalitatea acestuia fiind receptată de români ca un simbol al românismului și al „unității neamului românesc”, alegerea sa reprezentând, după cum se arată în doctrină, „consfințirea unității politice a Transilvaniei cu România”.
Nicolae Iorga se adresează lui Miron Cristea, în calitate de președinte al uneia dintre Adunările care ”l-au ales pe Înalt Preasfinția Sa ca mitropolit primat al României unite” și mărturisește că ”a simțit nevoia de a ridica biserica la treapta de civilizație a epocei noastre», exprimându-și speranța că așteaptă de la Miron Cristea «operă grea dar mare, a reintegrării Bisericii noastre», deoarece, consideră Iorga, «Biserica și-a pierdut multe din drepturile ei, fiindcă a părăsit atâtea din chemările care-i revin. Le-a trecut Statului, dar acesta, dat fiind caracterul său, nu le poate îndeplini».
În Cuvântarea sa la alegerea ca Mitropolit Primat al țării (18/31 decembrie 1919) de către Marele Colegiu Electoral, Miron Cristea mulțumește acestuia pentru «că a fost învrednicit a fi după multe veacuri cel dintâiu Mitropolit al Ungro-Vlahiei purtând acest titlu nu ca un nume istoric ci cu titlu de drept și de fapt, reînviind astfel nu numai vechile legături duhovnicești ale patriei mume cu românii din Ardeal, Banat și părțile ungurene, ci desăvârșiind unitatea bisericii ortodoxe-răsăritene cu românii de pretutindeni».
În decembrie 1919, în Cuvântarea de rămas-bun adresată credincioșilor din Caransebeș, unde a păstorit 10 ani ca Episcop al eparhiei Caransebeșului, Miron Cristea își aduce aminte că «….și în timpul recentei mele petreceri la București m-am silit a crea o platformă de apropiere pașnică a luptelor politice adeseori atâta de înverșunate și această ținută a mea – pot afirma- că nu puțin a contribuit la unanimitatea alegerii mele de mitropolit primat, împlinindu-se prin aceasta, cuvântul Psalmistului, când zice «Omul păcii are viitor».
În Pastorala de rămas-bun de la credincioșii eparhiei Caransebeșului, 26 decembrie 1919, st.v., Miron Cristea, făcând referire la alegerea sa ca Episcop al Caransebeșului de către Sinodul eparhial al diecezei Caransebeșului, în 21 noiembrie 1909, privește retrospectiv cei zece ani de păstorire din scaunul episcopal, în care a creat mai multe fonduri noi, «cel pentru înființarea unui seminar episcopesc, cel pentru orfanii din răsboiu, cel pentru Tipografia și Librăria Diecezană, a sporit fondul văduvelor și orfanilor de preoți». De asemenea, Miron Cristea, cu acest prilej, mai amintește și alte proiecte ale sale spre care s-a aplecat, ca Episcop: «mult mi-a zăcut la inimă întărirea instituțiunilor culturale ale Diecezei, ameliorarea stării preoțimii și învățătorimii, și în legătură cu acestea ridicarea unui internat teologic corespunzător exigențelor timpului. Bazele fondului necesar le-am pus. Asemenea m-am îngrijit de ușurarea administrației centrale… Am cerut stricteță în manipularea averilor pe toată linia -centru și parohii. Școalele, cultura poporului, le-am îngrijit cu toată luarea-aminte».
În Întâia Pastorală către obștea credincioșilor din întreaga Românie, no. 1461/1920, Miron Cristea ca Mitropolit Primat al României Mărite, avertiza că: »această conștiință a responsabilității și a prăpastiei, ce ar putea veni și asupra neamului din întrelăsările noastre, trebuie să împintene astăzi mai mult- decât oricând altă dată- pe fiecare, ca să fie la înălțimea chemării sale». Totodată, el avertiza asupra «celor care nu văd cu ochi buni înălțarea neamului românesc și întărirea țării noastre», cei «care atacă legea și biserica părinților și strămoșilor noștri și pe slujitorii ei, știind bine, că credința acestei biserici, propovăduită de preoții noștri, a fost anghira corabiei, care ne-a mântuit în cursul veacurilor de valurile timpurilor viforoase, ce de atâtea ori amenințau a ne înghiți-… deci nimicind credința strămoșească – voesc să scoată cea mai puternică bârnă din temelia casei noastre, ca apoi ea să se poată prăbuși la cel mai mic vânt, precum același soiu de prooroci falși au prăbușit împărății odinioară mari și tari». Atitudinea lui Miron Cristea, de la înălțimea rangului său de Mitropolit Primat al României, față de cei ce contestă românismul și vor surparea neamului românesc este de condamnare fermă și necruțătoare: »alții din ei găsesc că totul a fost și e rău în țara noastră și deci toată ordinea socială și așezămintele ei vechi trebuiesc răsturnate și înlocuite cu altele, după chipul și asemănarea lor… ». În fața acestor « prooroci mincinoși », spune Mitropolitul Primat, cu toată fermitatea, «nouă – celor ce suntem adevărații moșteni și fii ai acestei țări și ai neamului românesc – ne e scump inimii noastre tot ce-a fost și ce este pe pământul nostru».
Îndemnul Mitropolitului Primat către poporul român, în Cuvântările sale, este unul emoționant și răsună peste veacuri, până la noi, ca o mărturie a unei generații ce și-a închinat viața idealului înfăptuirii și consolidării unității naționale: «Iară Tu- iubit popor Român de pretutindeni- nu te lua după agenți năimiți de străini și din străinătate, ca să producă zânzanie și să împiedice închegarea noastră într-un neam puternic și într-o țară tare și respectată de toți, ci ascultă de apostolul neamurilor, care ne zice tuturor: ”Nu vă lăsați amăgiți în nicio privință și nici într-un chip…”. « Deci, iubiți fii sufletești, vă recomand tuturor: Credință și Muncă și cu timpul toate celelalte se vor adăuga vouă. Prin aceste cuvinte – vestind cu prilejul praznicului Sf. Paști clerului și poporului suirea pe scaunul de Mitropolit Primat al României reîntregite – trimitem tuturor doririle de bine».
Stilul Cuvântarilor lui Miron Cristea este în mod natural, unul ferm, deschis, fără ocolișuri, impregnat de dragostea autentică de neam și țară, fără compromisuri făcute din perspectiva a ceea ce numim azi «corectitudine politică», este un stil aparținând unei generații de înalți ierarhi trecuți prin valurile unui război mondial și prin lupta de înfăptuire a Marii Uniri, o generație a Bisericii Luptătoare în adevăratul sens al cuvântului.
La data de 1 ianuarie 1920, a doua zi după alegerea sa ca Mitropolit Primat al României, are loc la Palatul Regal ceremonia învestiturii lui Miron Cristea în demnitatea sus-menționată, și, în același timp cu el, după cum arată istoricii, au mai fost învestiți, ca Mitropolit al Bucovinei, I.P.S.S. Vladimir de Repta și P.S.S. Ion I. Papp, ca Episcop al Aradului. Cu acest prilej, Miron Cristea și-a exprimat dorința ca Biserica Ortodoxă Română să se concentreze pe recâștigarea strălucirii de odinioară, să devină « mângâietoarea celor în nevoie și ajutătoarea celor săraci, lipsiți și bolnavi» (accentuare a rolului caritabil, misionar și social al bisericii), «să fie maica bună a fiilor poporului român și far de lumină și de învățături în spiritul Evangheliei».
6. Miron Cristea, despre rolul preoților și al Bisericii în înfăptuirea și consolidarea conștiinței de neam și a statului unitar român
Despre preoții români, considera Miron Cristea, în Cuvântarea ținută elevilor de la ”Seminarul Nifon”, din ianuarie 1920, “aceștia nu numai trebuie să întărească poporul în credința bisericii, să cultive în sufletul lui Evanghelia lui Hristos în astfel de măsură, încât toate faptele lui, toată viața poporului, să fie expresiunea convingerilor creștine; pe de altă parte preoții trebuie să combată și învățăturile rătăcite și să curețe acolo unde se ivesc, aceste buruiene din holda vieții sufletești a poporului. Nefăcând aceasta cu succes, va slăbi biserica și fără învățăturile ei ajunge țara la dezordine și anarhie, cum s’a întâmplat în alte părți. Fără o asemenea activitate pastorală nu se poate consolida România Mare; și atunci ce folos, că s’au lărgit hotarele ei. Vedeți dar, ce rol important –și sfânt și național- vă așteaptă ca viitori preoți. Cine va consolida țara, va fi al doilea al ei întemeetor».
Miron Cristea, în Cuvântarea ținută la biserica Radu-Vodă, îndemna preoțimea română spre însușirea unei culturi solide și a unor cunoștiințe la nivelul veacului lor: « să vă înarmați cu tot felul de cunoștiințe folositoare, ca să fiți superiori tuturor parohienilor voștri. Biserica nu se mai poate mărgini numai la o activitate rituală, ci în zilele de azi trebue să desvolte o activitate intensă și de biserică învățătoare. Și cum vei putea învăța de exemplu pe credincioșii din orașe și capitale, dacă nu vei fi încins cu armele cunoștiințelor celor mai superioare?»; ”….fără o temeinică cultură teologică și enciclopedică, astăzi nu poți fi preot bun, mai ales la orașe».
În Cuvântarea intitulată «Sfaturi către Popor”, din 1920, Mitropolitul Primat al României reîntregite atenționa asupra celor care bârfesc și voiesc răul neamului românesc, numindu-i «cui stăin»: «în fața tuturor celor veniți și pripășiți la noi din alte părți, cari nu văd la noi decât numai rău, trebuie să opunem iubirea noastră de ordine, întemeiată pe creștinească răbdare și pe o dreaptă judecată a cauzelor din cari au provenit multele greutăți zilnice. Iară -ca aceste necazuri și greutăți să înceteze sau să se reducă -avem, fiecare cetățean cu dragoste de neam și de moșie și de țară, sfântă datorință a contribui fiecare cu ceea ce e în stare la îmbunătățirea situațiunii. Cu aceea, că ne vom văieta mereu și unii și alții, n’am ajutat nimic. Astfel- dacă carul s’a înămolit- trebue toți să punem umărul ca să-l scoatem la liman».
Miron Cristea arăta că este o datorie de onoare a contemporanilor săi și a urmașilor războiului mondial de a ține vie flacăra recunoștiinței față de eroii neamului: «Da, apărarea moșiei părintești, întărirea și mărirea țării și întregirea neamului, au fost stelele călăuzitoare ale înaintașilor noștri» iar pe invalizii și răniții de război îi îndeamnă să povestească urmașilor «scene din răsboi, despre mizeriile și ostenelile îndurate și fiți siguri că cuvintele voastre vor intra adânc în sufletul primitor al tineretului și vor fi ca sămânța, care produce cele mai prețioase roade, determinându-i ca în vreme de primejdie să fie aceiași viteji apărători ai țării, câștigate cu scump sângele și cu jertfele strămoșilor lor».
În Cuvântarea de la deschiderea sesiunii de primăvară a Consistoriului Superior Bisericesc, din 5 mai 1920, Miron Cristea insista asupra necesității «Consistoriului Superior Bisericesc de a se preocupa» în viitorul apropiat, cu privire la ”pregătirea proiectului pentru unificarea organizațiunii bisericii ortodoxe române din întreg cuprinsul României întregite».
Miron Cristea subliniază mereu caracterul unitar și național al bisericii strămoșești: «ea n-a prea cunoscut granițele politice” ; “…conștiința unității religioase a românismului de pretutindenea… factorul principal la formarea și întărirea unității noastre culturale, devenind astfel premergătoarea în frunte cu crucea românească, a unității noastre politice și naționale».
« Deci, biserica noastră națională», arată Miron Cristea în 1920 (înainte de înființarea Patriarhiei române ca simbol al caracterului unic și național al Bisericii ortodoxe române), «acest înger ocrotitor al neamului românesc în cursul veacurilor întunecoase, trebuie să rămâie credincioasă vechilor ei tradiții naționale și să contribuie și acum mai mult decât ori care așezământ al țării la închegarea sufletului românesc și prin aceasta la cimentarea pământului românesc până acum firimițat în mai multe provincii, foste în robie străină».
Miron Cristea dă expresie în această Adunare (a Consistoriului Superior Bisericesc), dorinței sale ca «biserica din întreaga Românie să fie așezată –în cadrele unei autonomii cuminți- pe baze constituționale ca astfel toți fiii bisericii, clerici și mireni- cu respectarea autorității și a principiilor ierarhice din biserica ortodoxă a Răsăritului- să poată lua parte la conducerea afacerilor ei, încât această biserică și în viitor, precum în trecut, nu ca privilegiu, ci pentru uriașa sa contribuție la formarea și îndrumarea sufletului românesc, să-și păstreze caracterul de biserică dominantă a neamului românesc și a țării sale».
La deschiderea sesiunii de primăvară a Sf. Sinod, în 14 mai 1920, adresându-se Sinodului Arhieresc, Miron Cristea se referea la contextul politic al vremii, favorabil schimbărilor politice majore care au determinat înfăptuirea idealului național de stat unitar român: »în mijlocul acestor frământări, un rol important revine bisericii ortodoxe naționale, conlucrând din toate puterile ca noile temelii, ce se vor așeza să fie solide și tari, ceea ce se va întâmpla numai atunci, dacă vom păstra caracterul lor tradițional creștin și național» și își asumă rolul de inițiator al «desăvârșirii unificării bisericii din provinciile alipite cu biserica mumă”.
Totodată, ierarhul insista asupra continuării și amplificării rolului social dar și politic, pentru implicarea activă în viața statului român, a Bisericii Ortodoxe Române: «Marile interese de existență atât ale bisericii, cât și ale țării și neamului, pretind ca biserica noastră strămoșească să–și înțeleagă chemarea sa, atât internă, cât și socială, luând parte cu pricepere la nouile alcătuiri sociale și la rezolvarea tutulor problemelor politice».
În altă Cuvântare a sa, la deschiderea Ședinței festive a Sf. Sinod, 10/23 mai 1920, Miron Cristea amintea și de proiectul constituirii unei Catedrale a neamului românesc, numită de el «Biserica Mântuirii neamului », care «trebuie să se ridice cu ajutorul îmbelșugat al țării întregi și cu obolul darnic al fiecărui cetățean și fiu al bisericii noastre strămoșești». «Catedrala Mânturii neamului să dovedească», își dorea Mitropolitul Primat «și prin concursul personal al fiecăruia, că este simbolul văzut al unității noastre de lege și credință, de care să ne lege și amintirea plăcută, că am contribuit cu tot ce am putut la înălțarea ei».
În Cuvântarea rostită la sosirea în Sibiu, cu prilejul Hirotoniei întru Arhiereu a Mitropolitului Ardealului, în 29 mai 1920, Miron Cristea evoca iar momentele istorice ale fragmentării Bisericii Ortodoxe Române, pronunțându-se pentru rolul crescut social, politic și identitar-românesc al unei biserici unite, arătând că «în veacurile trecute, în împrejurări grele, când biserica strămoșească era împărțită în patru biserici provinciale…este prea firesc ca unindu-se duhovnicește într-o singură biserică puternică, vom putea contribui în o măsură cu mult mai mare la consolidarea iubitei noastre patrii, la întărirea neamului». După cum arată înaltul ierarh, «… este istorică clipa aceasta, când reprezentanții bisericii mume din vechiul regat al României în frunte cu mitropolitul țării, descalecă pentru întâiașidată în cetatea de reședință a Mitropoliei bisericii ortodoxe române din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș».
În Cuvântarea la sfințirea întru Arhiereu a Mitropolitului dr. Nicolae Bălan, din 30 mai 1920, rostită de Miron Cristea în calitatea sa de Mitropolit Primat al României, el se adresează înalților ierarhi ai Ardealului: «… Și iată, acum vin ca urmaș al vestitului și preavrednicului mitropolit al Ungro-Vlahiei Theodosie din Veștem, ca după 222 ani, să-mi dați seama despre modul cum ați condus în vremuri de grele furtuni naia ortodoxismului român și cum ați lucrat pentru salvarea lui și prin el pentru neamul românesc». Amintind de actul unirii cu Roma, și de ruperea legăturilor de unitate sufletească cu biserica mamă, făcute în trecut de Mitropolia ardeleană, sub influența Habsburgică, Miron Cristea laudă efortul reînvierii Bisericii Ortodoxe Române depus de reprezentanții ei din Ardeal: «…totuși din cenușa morții așa zicând ați reînviat, v-ați știut reculege, v’ați știut întări și astfel nu numai ați salvat românismul ortodox sau ortodoxismul românesc, ci cu ajutorul macedo-românului Șaguna și al tuturor preavrednicilor ierarhi și fruntași ai bisericii de aci, ne prezentați astăzi o biserică conștientă de tăria credinței sale și bine organizată«, mai arătând că: «puternica conștiință națională a ambelor biserici surori ne îndreptățește a nădăjdui că geniul națiunii noastre va pregăti sufletele și împrejurările…până când ne vom închega și sufletește în aceeași unitate de lege și de credință».
Pomenindu-l pe mitropolitul Andrei Șaguna, la Rășinari, în 31 mai 1920, Miron Cristea îi recunoaște deosebitele merite pentru realizarea conștiinței naționale a poporului român: »…depun prinosul de recunoștiință al vechiului regat pe mormântul lui pentru munca uriașă ce a desvoltat-o întru salvarea bisericii ortodoxe și întru lățirea culturii și apărarea interesului neamului întreg și preste tot pentru tot ceea ce a făcut în folosul acestui neam”.
La Congresul preoților, ținut la Iași, în 6 octombrie 1920, Miron Cristea evidenția rolul hotărâtor jucat de Biserică și de cler în înfăptuirea Marii Uniri: »din această unitate a credinței au izvorât unitatea limbii, a acelei limbi pe care au propovăduit-o cărțile rituale și bisericești, ieșite din tiparnițele monastirilor muntene și mai ales, moldovenești. Iară din unitatea limbii a ieșit unitatea culturală. Această întreită unitate, această Sf. Treime de credință, de limbă și de cultură a fost premergătoare Unirii celei mari» și, mai spunea el, «această vitejie de arme însă n-ar fi trainică dacă nu ar exista chiagul sufletesc care să birue toate curentele dușmănoase existenței noastre, ce mereu își ridică capetele amenințătoare». «La plămădirea acestui chiag, biserica strămoșească a avut în trecut și trebue să aibă și în viitor rostul ei cel mare, desvoltând o forță covârșitoare întru plămădirea sufletului întregii suflări românești», considera ierarhul. Despre relația dintre biserică și stat, Miron Cristea, în Cuvântarea sus-amintită, are în vedere mai multe aspecte de întărire a acestei relații, ca bază a statului național unitar și a unitații spirituale a neamului românesc:
– “toate acțiunile indivizilor și corporațiunilor să fie conduse de principiile lui Hristos, căci numai atunci biserica își va fi îndeplinit toată datoria»
– ”Se cer … organizația din nou a administrației în biserică, fără a schimba însă temeliile sale divine, dogmatice, apostolice și canonice”
– „salvarea intereselor bisericii nu se poate face fără a pune această organizație pe bază de autonomie… adică biserica însăș prin organele sale să-și conducă afacerile sale interne fără amestecul intereselor lăturalnice de tot soiul și fără să rupă acolo unde trebue legătura cu ceilalți factori, cu statul și organele lui”
– „insistăm cu toată hotărârea ca biserica noastră să fie biserica națională a statului român, sau acesta să-și păstreze confesionalitatea sa, fiind stat ortodox român”
– „chiar dacă ar avea cineva greșita intenție de a rupe total biserica de stat, lucrul acesta n’ar fi cu putință în fondul lui, căci poporul nostru, când vorbește de religia sa o numește ”lege românească” fiind atâta de contopite interesele credinței sale cu firea, cu interesele și aspirațiunile sale naționale”.
– „ne trebue o preoțime bine instruită și educată, care să lucreze cu mai multă putere și numai pentru biserică…”
– „ne trebue o preoțime bine pregătită, cu o aleasă cultură atât universală, filosofică chiar, cât și teologică, căci mai ales la orașe, numai astfel va putea stăpâni și massa cultă a credincioșilor, cu pretenții mai mari ca în trecut”.
În Cuvântarea la deschiderea Constituantei bisericești, din octombrie 1920, Miron Cristea, în calitate de Mitropolit Primat al României întregite, referitor la liantul trainic dintre națiunea română și biserica ortodoxă, spune, citându-l pe Vasile Ureche într-o scrisoare trimisă Mitropolitului Primat Calinic Miclescu: ”Națiunea română amintindu-și cu iubire, că biserica a fost cimentul reînchegător al României, – știe, că biserica a conservat în juru-i poporul, când era risipit politicește, că multe veacuri n’a despărțit sorțile sale de cele ale bisericii, ci – fie zi de bucurie, zi de soare, fie zi de păs și de doliu, – românul le-a împărțit cu marii prelați ai legii sale sfinte”. Și iar, Miron Cristea citează pe Dimitrie Sturza, într-o cuvântare în Senat (1893) când s-a votat legea clerului, că „…de aceea vă spun drept, – chiar dacă n’aș fi creștin și creștin ortodox din convicțiune- totuș aș apăra biserica ortodoxă ca o instituțiune națională din punct de vedere politic, ca om de stat”.
Miron Cristea evidențiază dublul caracter, național-creștin al poporului român, ca un element specific al genezei și continuității sale în istorie: „…Și când vorbim de biserica ortodoxă română, să nu uităm, că la nici un un popor din lume n’a avut biserica acel rol preponderent ca la poporul român, care din amalgamul dacic și roman s’a plăsmuit astfel, încât s’a născut deodată și român, și creștin. De aceea în întreaga ființă și în sufletul poporului român aceste două elemente sunt în mod organic atât de concrescute, încât nu se pot despărți. Iar în cursul trecutului nostru sbuciumat de aproape două mii de ani, această sinteză româno-creștină a stat la baza tuturor acțiunilor întregului neam, care formează tot atâtea tradiții scumpe și nepieritoare…”.
Totodată, Miron Cristea pledează pentru înfăptuirea unificării modelului organizațional și canonic al bisericilor ortodoxe române din provinciile istorice românești acum unite cu țara: „…Am redactat principiile fundamentale pentru organizarea unitară a bisericii ortodoxe române din întregul regat român, în 18 puncte”, „iar cât privește bisericile din cele patru provincii românești acum contopite în hotarele României întregite, pe reprezentanții lor aici de față și pe toți fiii lor de acasă, cari privesc spre noi: sunt convins că vom fi toți călăuziți de sfatul marelui român C. A. Rosetti, când zice: ”A ne uni -spre a putea fi- este credința noastră. A ne uni și a ne înfrăți, este religia noastră” (Ziarul Românul S. ps.1857)”.
În Gramata sinodală, dată de Miron Cristea, ca Mitropolit Primat al României pentru Primul Arhiepiscop Român al Basarabiei, aflăm că în data de 27 aprilie 1921, Gurie Grosu Botoșeneanu este numit Arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului, în ședința Preasfințitului Sinod Episcopesc al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române din România întregită, – ca supremă autoritate bisericească din țară-, precizându-se în Gramată că „distingându-se prin tăria lui în credința ortodoxă și în legea sfintei noastre biserici române…. s’a îndeletnicit în zile grele pentru poporul român din Basarabia cu lucrări de cultură românească”.
În Cuvântarea de la instalarea lui Gurie Grosu ca Prim Arhiepiscop național în scaunul din Chișinău (Basarabia), Miron Cristea se referă din nou la principiul naționalităților și la dreptul națiunii române de a își hotărî liber destinul său: ”Mica Românie…fiind preocupată de marele ideal al unirii naționale (…) a trebuit să intre în luptă alăturea de popoarele cari luptau pentru idelauri omonimei și pentru unitatea națională a popoarelor robite”, îndemnând la continuarea eforturilor de prezervare a identității culturale, spirituale și a tradițiilor poporului român: „…să făgăduim cu inimă curată că vom fi și pe viitor buni credincioși ai bisericii sale pravoslavnice, crescând în acelaș duh pe fiii noștri și lăsând credința, legea și limba românească cu limbă de moarte, scumpă moștenire nepoților noștri, fiind adânc convinși de adevărul cuprins în cuvintele Psalmistului: ”În mormânt se vor întoarce nelegiuiții, toate popoarele cari uită pe Dumnezeu 8, 17”
ANEXE II
Textul Rezoluției Adunării Naționale de la Alba-Iulia, 1 decembrie 1918
Sursa: https://i2.wp.com/www.ziarulunirea.ro/wp-content/uploads/2014/11/rezolutia.jpg
Delegație a românilor din Transilvania, în care este și Miron Cristea, și care a dus Actul Unirii la București
Sursa: http://www.buletindecarei.ro/2015/11/careienii-si-marea-unire-de-la-1918-participanti.html
Sursa 2: http://www.informatia-zilei.ro/sm/1-decembrie-1918-marea-unire-a-transilvaniei-cu-tara/
Delegația Unirii la București (1918), formată din episcopii Miron Cristea și Iuliu Hossu, Caius Brediceanu, Al. Vaida-Voievod și Vasile Goldiș
Sursa: http://www.catacombeleortodoxiei.ro
Concluzii
După cum am arătat în lucrare, contribuția lui Miron Cristea atât la pregătirea Marii Uniri a Transilvaniei cu România și la făurirea statului român unitar, suveran și indivizibil, cât și după 1 decembrie 1918, în ceea ce privește procesul de pregătire a unificării administrative și canonice a bisericilor ortodoxe române din provinciile dezrobite cu Biserica Ortodoxă Română din vechiul regat și crearea unei singure Biserici Ortodoxe Române, recunoscută în Constituția din 1923 ca biserică dominantă și națională, a fost una deosebit de importantă.
Lucrarea nu și-a propus să abordeze pe larg întreaga activitate misionar-pastorală, spiritual-religioasă, diplomatico-politică și cărturărească desfășurată de-a lungul vieții sale, de Miron Cristea.
Obiectul modestei noastre lucrări îl constituie doar evidențierea unor aspecte semnificative, din punctul nostru de vedere, ale vieții și rolului lui Miron Cristea legate de pregătirea, înfăptuirea Marii Uniri de la 1918 și ulterior, de unificarea bisericească și crearea Patriarhiei române.
Capitolul întâi din lucrare l-am dedicat unei scurte expuneri privind contextul epocii, în care s-a invocat pentru prima dată principiul politic al naționalităților, devenit apoi un veritabil drept pentru eliberare națională de sub jugul imperialismului, recunoscut națiunilor.
Am evidențiat, în capitolele următoare, aspecte privind rolul jucat de Miron Cristea ca Episcop al Caransebeșului în pregătirea Unirii Transilvaniei cu România, referindu-ne inclusiv la reacții internaționale privind Actul Marii Uniri, reflectate în documentele vremii. În alte capitole am abordat contribuția politică și viziunea lui Miron Cristea la consolidarea conștiinței de neam, a identității naționale, ca promotor al curentului românismului și ortodoxismului, derivate din curentul naționalist (favorabil ridicării și eliberării națiunilor din asuprirea imperială, cât și formării statelor-națiune).
De asemenea, am inclus și scurte capitole despre influența educației și tradițiilor, inclusiv ortodoxe, asupra culturii românești, așa cum promovat-o Miron Cristea dar și privind aspecte referitoare la alegerea și învestitura sa în demnitatea de Mitropolit Primat al României reîntregite și apoi, în cea de Patriarh al României.
Lucrarea a mai abordat și unele luări de poziție ale lui Miron Cristea privind rolul preoțimii române în înfăptuirea și consolidarea conștiinței de neam și de țară și a statului român unitar.
Desigur, nu am intenționat să elaborăm o lucrare amplă despre Miron Cristea, acest lucru fiind deja înfăptuit, cu succes, de mulți autori care au închinat timp și trudă studierii personalității complexe lui Miron Cristea. Scopul demersului nostru a fost doar acela de a evidenția contribuția lui Miron Cristea la pregătirea, înfăptuirea efectivă a Marii Uniri și apoi, din înălțimea demnităților sale de Mitropolit Primat al României și de Patriarh, la opera complexă de realizare a unificării Bisericilor Ortodoxe Române din provinciile eliberate de sub jugul austro-ungar și de construire a unei Biserici Ortodoxe Române unitare și naționale.
ANEXE III
Sursa: https://pressone.ro/intamplator-fotograful-marii-uniri/
Sursa: https://pressone.ro/intamplator-fotograful-marii-uniri/
Bibliografie selectivă:
I. Monografii științifice, studii, culegeri de cuvântări, culegeri de documente, memorialistică, jurnale, articole
Academia Română, Secția de Științe Istorice și Arheologice, coord. Gheorghe Platon, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, De la Independență la Marea Unire (1878-1918), Ed. Enciclopedică, București, 2003
Academia Română, Secția de Științe Istorice și Arheologice, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), cap. Confirmarea internațională a actelor de Unire din 1918, București, Editura Enciclopedică, 2003
Bușe, Constantin; Dascălu, Nicolae, Diplomație în vreme de război, Ed. Universității București, București, 1995
Bușe, Constantin, Din istoria relațiilor internaționale. Studii, Ed. Enciclopedică, București, 2009
Charter of United Nations, and the Statute of the International Court of Justice, United Nations, New York, Department of Public Information, 100017, 2008.
Cristea, Elie Miron, Patriarhul României, Note ascunse, Însemnări personale (1859-1937), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999
Diaconu, Ion, Tratat de drept internațional public, vol. 1, Ed. Lumina Lex, București, 2002
Dindirică, Lucian, Miron Cristea -Patriarh, regent și prim-ministru, colecția Opera Omnia, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2011
Direcția Generală a Arhivelor Statului, colectiv de coordonare Ion Ardeleanu, Vasile Arimia, Ionel Gal, Mircea Mușat, 1918 la români. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Documente externe, 1916-1918, vol. II, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983
Episcopia Caransebeșului, Simpozionul Internațional “Credință și Mărturisire”, Caransebeș, 12-14 aprilie 2010, Ed. Episcopiei Caransebeșului, 2010, pp. 430-447, cap. Episcopul Caransebeșului Miron Cristea- Apărător al unității Banatului (1918-1920), din antologia lui Ioan Lăcătușu, Vasile Stancu, Contribuții documentare privind istoria românilor transilvăneni, Colecția « Centenarul Marii Uniri (1918-2108)”, Ed. Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2016
Evans, Graham; Newnham, Jeffrey, Dicționar de relații internaționale, trad. Anca Irina Ionescu, Ed. Universal Dalsi, București, 2001
Georgescu, Titu, România in istoria Europei, Ed. Holding Reporter, ed. Graziela Bârlă, s.l., 1997
Griffiths, Martin, ed., Encyclopedia of international relations and global politics, Routledge, London and New York, 2005, USA
Kinder, Hermann; Hilgemann, Werner, Atlas de istorie mondială. De la Revoluția Franceză până în prezent, trad. Mihai Moroiu, vol. 2, Enciclopedia Rao, București, 2001
Intelectuali români din Arcul intracarpatic în viața publică bănățeană și arădeană, cap. 11, în antologia lui Ioan Lăcătușu, Vasile Stancu, Contribuții documentare privind istoria românilor transilvăneni, Ed. Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2016
Ignat, Adrian, Aportul Bisericii la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, Ed. Universitară, București, 2011
Năstase, Adrian, Documente fundmentale ale dreptului internațional și ale relațiilor internționale, 1a, ed. îngrijită de Roxana Frailich, Regia Autonomă Monitorul Oficial, ARED, București, 1997
Păcurariu, Mircea, Preot Prof. Dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006
Petcu, Cristian Vasile, Guvernarea Miron Cristea, Ed. Enciclopedică, București, 2009
Plămădeală, Antonie, dr., Elie Miron Cristea, Corespondență, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, Sibiu, 2005
Prea fericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Lucrarea Bisericii în viața poporului Român, Cuvânt rostit la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa din Partea Universității „1 decembrie 1918”, Alba Iulia, cf. site http://www.crestin-ortodox.ro-diverse-69731
Scurtu, Ioan, Unitatea, caracteristică fundamentală a evoluției istorice a poporului român, în antologia ”O viață în slujba istoriei. Ioan Scurtu la 75 de ani”, vol. editat de Corneliu-Mihail Lungu și Mihai Nicolae, cap. ”Din contribuțiile istoriografice ale profesorului Ioan Scurtu”, Ed. Ștefadina, București, 2015, pp. 532-533 (text cu titlul original “Ioan Scurtu, Alba Iulia. I decembrie 1918”, București, Ed. Sport-Turism, 1988, pp.9-91).
Smouts, Marie-Claude; Battistella, Dario; Vennesson, Pascal, Dictionnaire des relations internationales. Approches, Concepts, Doctrines, Dalloz, Paris, 2006
Șandru, Ilie; Borda, Valentin și alți colaboratori (Dorel Marc, Ioan Lăcătușu), Un nume pentru istorie- Patriarhul Elie Miron Cristea, Casa de Editură Petru Maior, Târgu-Mureș, carte tipărită sub egida Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei, 1998
Takacs, Ludovic; Niciu, Marțian I., Drept internațional public, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976
Trei ani de propovăduire pastorală, Cuvântări ținute de Înalt-Preasfinția Sa dr. Miron Cristea, Mitropolit Primat al României, București, Ed. Cartea Românească, SA, 1923
Țurlea, Petre, Nicolae Iorga, Ed. Enciclopedică, București, 2016
Vaisse, Maurice, Coord., Dicționar de relații internaționale, Secolul XX, trad. Marius Roman, Ed. Polirom, Iași, 2008
Vlad, Constantin, Relațiile internaționale în istoria modernă, Univ. Spiru Haret, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2001
Walz, Kenneth N., Teoria politicii internaționale, trad. Nicoleta Mihăilescu, Polirom, Iași, 2006
„85 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie”, http://ziarullumina.ro
II. Surse internet lucrare:
United Nations, General Assembly, Resolutions adopted by the General Assembly, 3281 (XXIX), Charter of Economic Rights and Duties of States, http://www.un-documents.net-29r3281.htm
www.cdep.ro , Constituția României din 1923, publ. în M. Of. nr. 282, 29 martie 1923
http://www.patriarh.ro/Miron/repere.php
http://www.patriarh.ro/Miron/actpublicistica.php
http://www.patriarh.ro/Miron/actmisionara.php
http://www.condeiulardelean.ro
III. Surse internet Anexe:
http://www.dacoromania-alba.ro/nr40/svabii_paris.jpg
http://lectia-de-istorie.blogspot.ro/2015_01_01_archive.html
http://ziarullumina.ro/versuri-populare-culese-de-patriarhul-miron-cristea-106223.html
http://ziarullumina.ro/tezaurul-folcloric-cules-de-patriarhul-miron-98945.html
http://istorieuzelevi.blogspot.ro/p/istorie-contemporana.html
http://www.crestinortodox.ro/religie/cinci-monede-argint-dedicate-patriarhilor-bisericii-ortodoxe-romane-120484.html
http://www.crestinortodox.ro/editoriale/catedrala-mantuirii-neamului-142361.html
http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/catedrala-mantuirii-neamului
Sărbătoare pe Mureşul Superior: Zilele Topliţene și Zilele Miron Cristea
https://ro.wikipedia.org/wiki/Miron_Cristea#/media/File:Monument_-_Miron_Cristea_-_Alba_Iulia.png
http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-toplita-67989.html
http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-toplita-67989.html
http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-toplita-67989.html
http://www.ciclism.ro/forums/topic/18213-miercurea-ciuc-%E2%80%93-topli%C5%A3a-%E2%80%93-reghin-%E2%80%93-bistri%C5%A3a-%E2%80%93-n%C4%83s%C4%83ud-%E2%80%93-dej-%E2%80%93-gherla-%C5%9Fi-tg-ocna/
Cea de-a treia editie a festivalului Miron Cristea, la Caransebes
Cea de-a treia editie a festivalului Miron Cristea, la Caransebes
http://gugulani.ro/istorie/monumente/miron%20cristea.jpg
http://cnipt-caransebes.ro/zona-turistica/obiective-turistica-din-caransebes/obiective-turistice-antropice/statui/statuia-patriarhului-miron-cristea
Părintele Rusalin Simeria – 100 de ani în slujba Bisericii și a oamenilor
https://www.google.ro/search?q=distinc%C8%9Bia+ordinul+eparhial+%E2%80%9ECrucea+Episcop+Elie+Miron+Cristea%E2%80%9D,+clasa+a+IIa+pentru+clerici.&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwjv59Lp6fTTAhWJdpoKHVswBwgQ_AUICygC&biw=1366&bih=638#tbm=isch&q=Crucea+Episcop+Elie+Miron+Cristea%E2%80%9D,+clasa+a+II-a+pentru+clerici.&imgrc=75LEAzoRaTF5sM
http://www.bnr.ro/Numismatica-726.aspx?arch=1#CATEG_41
http://kolector.ro/2010/08/05
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Miron_Cristea
http://www.patriarh.ro/Miron/repere.phpm
http://ziarullumina.ro/recunoasterea-patriarhiei-romane-la-nivel-international-23419.html
http://ziarullumina.ro/img/resize/ziarullumina.ro/images/2010-02/115722input_file2120100_w550_h345_q100.jpg
https://anomismia.wordpress.com/tag/nichifor-crainic
https://jurnalspiritual.eu/wp-content/uploads/2013/06/12992667367722214387.jpgm
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.ro/2014/06/ro-m-on-66.html
http://adevarul.ro/locale/alba-iulia/descentralizare-1938-argumentele-alba-iulia-fost-aleasa-capitala-tinut-noua-judete-1_56604e157d919ed50edaf4c2/index.html
www.wikipedia.ro
http://www.romania-actualitati.ro/arhierei_ai_marii_uniri_iuliu_hossu_si_miron_cristea-76784
http://www.patriarh.ro/Miron/actmisionara.php
http://www.patriarh.ro/Miron/index.php
http://ziarullumina.ro/Infiintarea-patriarhiei-prin-noi-insine–29367.html
http://www.presadeinvestigatii.ro/tag/marea-unire/
http://www.danbadea.net/wp-content/uploads/2013/12/Sfatul_Tarii_10_December_1918-e1385920046326.jpg
http://www.presadeinvestigatii.ro/tag/marea-unire/
https://pressone.ro/intamplator-fotograful-marii-uniri/
https://pressone.ro/intamplator-fotograful-marii-uniri/
http://www.7-zile.com/2010/08/05/episcopul-miron-cristea-al-caransbesului-si-arhiereul-filaret-musta
http://www.7-zile.com/2010/11/04/ctitorul-moral-al-catedralei-%E2%80%9Einvierea-domnului%E2%80%9C/
http://www.episcopiacaransebesului.ro/pagini/catedrala-noua.php
http://www.episcopiacaransebesului.ro/pagini/scriptorium.php?articol_id=839
http://ziarullumina.ro/patriarhul-miron-cristea-evocat-la-caransebes-19062.html
http://basilica.ro/anul-centenar-miron-cristea-in-episcopia-caransebesului
http://decenei.com/mass-media-la-romanii-din-voivodina-620/
http://www.7-zile.com/ftp/nr136/gif/patriarh.jpg.gif
http://www.dacoromania-alba.ro/nr33/romanul.htm
http://www.episcopiacaransebesului.ro/arhiva-stire.php?readmore=833
http://www.catacombeleortodoxiei.ro
http://jurnalromanesc.blogspot.ro/2009/11/turism-catedrala-patriarhala-din.html
http://www.informatia-zilei.ro/sm/1-decembrie-1918-marea-unire-a-transilvaniei-cu-tara/
http://www.ziuanationala.ro/-template_image005.jpg
https://i2.wp.com/www.ziarulunirea.ro/wp-content/uploads/2014/11/rezolutia.jpg
http://hunedoaralibera.ro/la-multi-ani-romani-la-multi-ani-romania/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contributia Episcopului Miron Cristea – primul Patriarh al Romaniei – la faurirea Marii Uniri de la 1918 [304167] (ID: 304167)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.