Pericolul drogurilor poate fi dezbătută prin argumentarea, pe baza textelor scripturistice, a afirmației următoare: Consumul de droguri este un… [304038]

IMPORTANȚA MĂNĂSTIRII POIANA MĂRULUI PENTRU SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ

ARGUMENT

Capitolul I

DESPRE MĂNĂSTIREA POIANA MĂRU

Așezarea geografică ……………..……………………………… pag. 6

Mărturii din literatură……………………………………………..pag. 8

Influența mănăstirii Poiana Mărului asupra altor așezări monahale………………………………………………………..pag. 11

Prezentarea așezării monahale de la întemeiere până în zilele noastre.………………………………………………………….pag. 21

Lucrarea cărturărească desfășurată la Poiana Mărului…………pag. 30

Scrierile Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului……..……… pag. 36

[anonimizat]….pag. 45

[anonimizat] – EVALUARE

FOLOSITE ÎN STUDIUL RELIGIEI

Clasuficarea metodelor de învățământ ……………………………………………………pag.

Metode de învățământ clasificate după demersul logic care duce la învățare

Metode de învățământ clasificate după izvorul principal al învățării…………..pag.

Metode de comunicare orală…………………………………………………………………pag.

Povestirea…………………………………………………………………………pag.

Descrierea ……………………………………………………..pag.

Explicația………………………………………………………pag.

Prelegerea………………………………………………………pag.

Conversația……………………………………………………pag.

Dezbaterea sau discuția colectivă……………………………..pag.

Metode de comunicare scrisă………………………………….…………….pag.

Lectura…………………………………………………………pag.

Referatul……………………………………………………….pag.

Eseul religios……………………………………………….….pag.

6. Metode de cunoaștere a realității religioase………….………………………pag.

6.1. Cultul divin………………………………………….………..pag.

6.2. Meditația religioasă…………………………………..……….pag.

6.3. Rugăciunea……………………………………………..………pag.

6.4. Pelerinajul……………………………………..……………….pag.

7. Metode interactive folosite în predarea religiei………………………..……..…..pag.

7.1. Masa rotundă………………………………………….…..………pag.

7.2. Metoda photolangage…………………………….………………pag.

7.3. Controversa creativă ………………………….………………….pag.

7.4. Problematizarea …………………………………….……………pag.

7.5. Studiul de caz …………………………………………..……….pag.

7.6. Mozaicul ……………………………………….…………….…pag.

7.7. Știu – [anonimizat] – În ce scop am învățat………pag.

7.8. Punerea întrebărilor ………………………………………………pag.

7.9. Brainstorming-ul………………………………………….……..pag.

7.10. Jocul didactic……………………………………………………pag.

7.11. Dramatizarea ……………………………………………………pag.

7.12. Bibliodrama……………………………………………………..pag.

7.13. Exercițiul moral…………………………………………………pag.

7.14. Teoria inteligențelor multiple …………………………………..pag.

7.15. Art-terapia…………………………………………..….……….pag.

Funcțiile și importanța evaluării…………………………………………..…pag.

Evaluarea școlară la religie……………………………..…….….pag.

Exigențele evaluării la religie……………………..……………..pag.

Metode alternative de evaluare la religie……………………….……………pag.

Obserbarea sistematică a activității și comportamentului………pag.

Fișa de evaluare…………………………………………………pag.

Lista de control………………………………………………….pag.

Observarea directă………………………………………………pag.

Proiectul…………………………………………………………pag.

Evaluarea activităților de grup…………………………………..pag.

Portofoliul……………………………………………………….pag.

9.8.Autoevaluarea………………………………….………………..pag.

Capitolul III

CERCETAREA PEDAGOGICĂ

Cadrul și metodologia cercetării…………………………………………………………….pag.

Obiectivele cercetării…………………………………………………………………………..pag.

Ipoteza cercetării…………………………………………………………….pag.

Organizarea și metodologia cercetării………………………………………..pag.

Metodele de cercetare…………………………………………………………………………..pag.

Anexe

Argument

În lumea ortodoxă se vorbește mult despre rugăciunea inimii, dar puțini știu cu adevărat ce înseamna ea. Mai mult chiar, pare un subiect supus unei blânde interdicții. Aceasta poate că este o expresia intimă și transmisibilă de la duhovnic la ucenic. Părinții noștri spirituali evită acest subiect din teama de a nu pierde darul smereniei și de a nu cădea, cum spune cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, în trei păcate capitale: umblarea fără rost, pierderea de timp și vorbăria goală. La aceasta se adaugă numeroase alte primejdii spirituale. Cînd venea vorba despre rugăciunea inimii, părintele Cleopa schimba subiectul, zicând: “Mai bine ți-aș spune cât de albastru este albastrul Mediteranei sau cât de pustiu e pustiul”. El vroia să spună că în loc să privești la Hristos, te uiți la cel care vorbește despre Hristos. Darul tăcerii și al rugăciunii par a izvorâ unul din altul. Rugăciunea inimii nu este o teorie pe care să o înveți ci un dar al Duhului Sfânt, un dar pe care îl primesc numai cei vrednici.

Prin activitatea cărturărească de aici, prin numeroșii monahi care s-au format sub îndrumarea starețului Vasile, prin tot ceea ce a însemnat, schitul Poiana Mărului rămâne un reper în spiritualitatea ortodoxă. Aceasta a însemnat reînnoirea monahismului promovarea mișcării isihaste și prin practicarea rugăciunii lui Iisus în forma sa autentică. Figura starețului Vasile de la Poiana Mărului a dobândit o mare importanță și pentru dezvoltarea spirituală a multor comunități isihaste din munții Vrancei și ai Buzăului. Faptul că un singur stareț a avut sub supravegherea sa spirituală un număr mare de comunități reprezintă o adevărată raritate în tradiția isihastă românească. E nevoie de aceea să admitem că stilul de viață și învățătura ieroschimonahului Vasile au fost percepute de monahi care veneau în contact cu el ca un motiv de îmbogățire și de înnoire duhovnicească.

Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, punând accent pe ascultare, pe lectură și rugăciune, a reușit să creeze un curent de înnoire duhovnicească în monahismul românesc la mijlocul sec. al XVIII-lea. Acest mare curent, al doilea ca mărime după cel din sec. al XV-lea inițiat de Sfinții Nicodim de la Tismana, Leontie de la Rădăuți și Daniil Sihastru, va fi desăvârșit și răspândit în toate țările ortodoxe la sfârșitul sec. al XVIII-lea și începutul celui următor prin marii stareți Paisie de la Neamț, Gheorghe de la Cernica și Sf. Calinic Cernicanul. Datorită așezării țării noastre la răscrucea dintre peninsula balcanică ortodoxă, în care strălucea muntele Athos, și Rusia ortodoxă, cu avântul ei isihast, cuviosul Vasile de la Poiana Mărului a găsit aici locul cel mai potrivit pentru o viață monahală înnoită, atât prin rugăciunea inimii cât și prin viața duhovnicească. Acest iscusit dascăl al rugăciunii a reușit să îmbine atât de armonios în sihăstriile din ținutul Vrancei și Buzăului asprimea ascetică a vieții călugărești din Sinai și Athos cu experiența mistică a monahismului slav și cu tradiția de sihăstrie din sutele de astfel de așezări din monahismul românesc. Astfel starețul Vasile reînnoiește viața călugărească prin îmbinarea celor trei experiențe, greacă, rusă și română, acțiune continuată de ucenicii săi, mai sus amintiți. Profund înrădăcinat în tradiția monahală românească care l-a primit, cuviosul Vasile a știut să atingă noi culmi spirituale, bazându-se în principal pe două elemente: scrierile Sfinților Părinți și rugăciunea lui Iisus. Pe drept cuvânt obștea de la Poiana Mărului a constituit timp de aproape un secol „pompa cu oxigen sau plămânul care a pompat viața și activitatea multor schituri”.

Predarea religiei în școală înseamnă, odată cu împlinirea obiectivelor strict pedagogice, desfășurarea unei misiuni speciale a Biserici și în spațiul educațional școlar, din care a fost obligată să iasă în vremea comunismului ateu, de prea tristă amintire. Precum se cunoaște, factori esențiali ai educației sunt Familia, Biserica, Școala și Societatea. Ei bine, biserica nu face educație doar în spațiul restrâns al sfintelor lăcașuri cu toate că aici își împlinește ea misiunea în mod plenar, ci și în sânul familiei, al școli și al societății, în general. În aceste condiții reintroducerea predării după 1989 nu trebuie considerat un act inovator, ci o revenire la normal, la ceva de care școală românească a beneficiat până în 1948 anul care, din păcate, au fost puse în aplicare legi străine de interesele majore ale națiunii. Acțiunea educativ-religioasa a fost mereu lucrarea Duhului lui Dumnezeu pentru restaurarea omului. Educația religioasă este de fapt, continuarea operei de modelare a omului creat de Dumnezeu, având ca modele pe Însuși Fiul lui Dumnezeu și pe sfinții care au făcut din desăvârșire – idealul vieții lor pământești.

Ca profesor de religie, am urmărit pe de o parte să mențin trează curiozitatea elevilor, iar pe de alta, să prezint cunoștințele religioase cât mai interesant, astfel încât să răspundă întrebărilor existențiale ale elevilor. Curiozitatea trebuie îmbinată cu convingeri referitoare la valoarea sufletului și la adevăratul scop al vieții omului, astfel încât acestea să îi asigure o mare bogăție de trăiri, surse de satisfacție și echilibrul sufletesc. Atunci când cunoștințele transmise elevilor le trezesc interesul, ei învață cu plăcere și sunt atenți, întrucât le asimilează ușor. Atunci când lipsește interesul, elevii se plictisesc nu sunt atenți și învață greu. Se impune ca profesor de religie să le dezvolți sentimentul responsabilității și al datoriei și să stimulezi la fiecare elev o „întrecere cu sine” care elimină invidia și ostilitatea dintre colegi. Elevii pot fi motivați prin transmiterea unor cunoștințe accesibile vârstei și gradului lor de pricepere, dar și prin exemple concrete care le pot arăta adevărata valoare și importantă pe care o prezintă cunoștințele religioase în desăvârșirea creștină.

Fără o educație creștină ne îndreptăm spre o societate secularizată, societate în care viața omului este jalonata doar de cele două coordonate: naștere și moarte, nemaiavând speranța învierii și a veșniciei; iar o astfel de societate nu înseamnă numai biserici închise sau candele stinse ci și suflete pustii.

De aceea, cred că, pentru a da o educație completă tinerei generații este nevoie de o colaborare strânsă între Biserică și Școală, colaborare în care Biserica afirmă importanta Școlii prin programul <<Alege Școală! >> inițiat de Patriarhia Româna, iar Școală afirmă rolul educațional al Bisericii, prin prezența orei de Religie în trunchiul comun și în noua Lege a învățământului.

Capitolul I

Despre mănăstirea poiana Mărului

Așezarea geografică a schitului

Mănăstirea Poiana Mărului se află într-o zonă de munte, situată azi la hotarul dintre două județe Buzău și Vrancea. Cei care se încumetă să ajungă până aici au parte, pe lângă priveliștea încântătoare oferită de natură, de o liniște interioară, de o pace ce îți picură în suflet numai bucurie. Pelerinul se oprește și se întreabă dacă nu cumva a ajuns în grădina Raiului. Totul este parcă desprins din basmele românești, căci așezarea schitului este înconjurată de o livadă de meri, lucru mai rar întâlnit pe culmi de munte. Pentru a ajunge la Poiana Mărului călătorul are de ales două traseie. Cel dintâi pleacă din orașul Buzău, trecând prin comunele Vintilă Vodă, Bisoca și ajunge la poarta mănăstirii după ce ai parcurs circa 90 de km. De menționat că acest drum este cel mai bun, fiind accesibil autovehicolelor de orice fel. Al doilea traseu pornește din orașul Focșani, srăbătând comunele Dumbrăveni, Dumitrești și Jitia, în total 70 de km. Din comuna Jitia orice încercare de a folosi un automobil obișnuit este destul de solicitanată. După ce se trece apa râului Râmnic se urcă cu serpentine și după aproximativ 3 km de mers prin pădure ajungi la vatra schitului. Există și o a treia rută, prin Râmnicu-Sărat, ce se intersectează cu cele două drumuri. Indiferent ce cale ai alege frumusețea zonei te face să uiți neplăcerile unui efort fizic. Mănăstirea Poiana Mărului se află într-o poziție pitorească, înconjurată de păduri de fag și de stejar. Drumul prin această pădure este presărat de numeroase troițe, așezate acolo de monahi ori de binecredincioșii creștini, pelerini în acele locuri. Intrarea în mănăstire se face prin partea de răsărit, printr-o poartă sculptată în lemn.

De-a stânga și de-a dreaptă intrării se află două troițe închinate Mântuitorului Hristos și a Maicii Domului cu Pruncul în brațe. Pentru a ajunge în vatra schitului pelerinul urcă o alee lină, străjuită de brazi și mărginită de o parte și alta de garduri, care se termină sub noua clopotniță, ce se înalță zveltă și robustă.

Incinta mănăstirii este destul de largă, dezvăluind în centru biserica mare, din lemn, ctitorită în anul 1812.

În partea de răsărit se află o biserică nouă, ridicată în 1994 prin strădania starețului, ieromonahul Macarie Beșliu și pictura realizată de arhidiaconul Gabriel Sibiescu, utilizată ca paraclis. Puțin mai jos întâlnim vechea clopotniță, biserica de la 1774 și cimitirul. Pe celelalte laturi, de miazănoapte, miazăzi și apus se află căsuțe pentru monahii, chilii, arhondaric, trapeză și casă de oaspeți. Toate acestea alcătuiesc sfânta mănăstirea Poiana Mărului, cu hramul Nașterea Maicii Domnului.

Mărturii din literatură

Fiind așezat într-un cadru pitoresc al pădurilor de la curbura Carpaților, în munții Vrancei și ai Buzăului, schitul acesta a reținut atenția unora dintre scriitorii noștri clasici și contemporani, care l-au vizitat și apoi au imortalizat impresiile lor în paginile unor opere din literatura noastră națională.

Alexandru Zamfirescu, un poet râmnicean, prieten al multor scriitori clasici, Al. Vlahuță, B. Șt. Delavrancea, Gala Galaction , a cântat jalea schitului părăsit într-un sonet de la sfârșitul sec. al XIX-lea.

Un alt poet, Cezar Bolliac, ce se implicase în conspirația revoluționară a lui D. Filipescu, a fost arestat și surghiunit aici pe la 1840, fiind acuzat de acțiuni ostile statului. El își descrie locul surghiunului în poezia "La maior Ion Voinescu", vorbind de izolarea apăsătoare și de dorul de libertate, numind acest ținut "Camtceatka Românie":

"… Prea lungii astă scrisoare. Vrând să-ți spun ce am pățit

Din cauza ciocoimii, vrând să-ți spun că-s surghiunit

În Camtceatka Rumâniei într-o hoardă d-otentoți,

Într-o capiște druidă unde cer să vezi nu poți"

Scriitorul Alexandru Vlahuță are o impresionantă cronică vie a țării noastre, reprezentată plastic în eseuri sau impresii de călătorie prin volumul “România Pitorească”.Astfel în eseul "Râmnicu Sărat", descriind drumul de la Găvanu la Bisoca, amintește că "aici la capătul Bisocei, e schitul Poiana Mărului, ascuns în mijlocul pădurii ce îmbracă până jos malul drept al Râmnicului", iar în capitolul "Muntele Penteleu. Mănăstire Găvanu", când relatează convorbirea cu schimnicul Sofronie, care trăia într-o peșteră săpată în stâncă, noteză:

"Ne-a întrebat: Cine mai domnește pe țară și ce mai e pe lume? Acum un veac a fost cătană sub Ipsilante Vodă, pe vremea Pasvangiilor. Ne-a spus că înainte de a veni aici, a fost călugăr la Poiana Mărului. Ne-a vorbit cu dor de curțile și bisericile de acolo ș-a dat să plângă, dar ochii lui nu mai aveau lăcrămi, a oftat adînc și cu multă jale, a zis: Cântă cucu la Poiana Mărului".

Alexandru Pelimon, vizitând schitul în anul 1861,a descris cadrul pitoresc al așezării lui, drumul anevoios cu satele risipite de o parte și de alta, "munții cu vârfurile neîncetat acoperite de nori și de ceață". De aceea el plasează schitul Poiana Mărului în cea mai înaltă și aspră regiune a Carpaților. Fig.1

Tot Al. Pelimon plasează o bună parte din acțiunea romanului său "Catastrofa întâmplată boiarilor în muntele Găvanul…" și la Poiana Mărului, alegându-și unele personaje pozitive chiar în incinta acestor schituri, ca monahul Rafail, ce conducea atunci două schituri.

Casa lui Alexandru Vlahuță din Dragosloveni devenise un loc de popas pentru mulți scriitori, prieteni și admiratori, ce plecau de aici împreună la vânătoare ori pur și simplu să viziteze împrejurimile. El a fost însoțit de numeroșii săi prieteni și la schitul Poiana Mărului, după cum am întâlnit în jurnalul său de călătorii.

Fig.2 Fig.3

I.L. Caragiale a fost de multe ori la Dumitrești, o comună situată la câțiva km de schit și nu știm dacă a încercat urcușul munților până acolo. Delavrancea și Vlahuță au împreună o fotografie ce îi înfățișează la umbra unui copac din Dumitrești, într-un ceas de odihnă, îndreptîndu-se spre schit (fig.1). O altă fotografie îi prezintă de această dată călări, pe același drum (fig.2), în satul Chiojdeni, mai sus de Dumitrești, iar chipul lui Delavrancea a fost imortalizat și la fereastra clopotniței schitului (fig.3).

Pictorul Nicolae Grigorescu, de asemenea prieten al lui Al.Vlahuță, a călătorit în munții Bisoca, unde a pictat o pânză intitulată "Țăranca din Bisoca", iar pe spatele unui alt tablou, înfățișând doi călăreți, Gh. Iliescu, unul dintre ei, nota: "1902 aug. 30. Maestrul N. Grigorescu m-a pictat în vârful munților Bisoca". Amănuntele acestea ne îndreptățesc deci să credem că Nicolae Grigorescu a trecut sigur și pe la Poiana Mărului. Faptul acesta nu este consemnat undeva, însă există mărturia unui localnic, moș Costică Spînu din Dragosloveni, care în acea vremea, tânăr fiind, lucra la curtea lui Ștefănache Gâlcă, socrul lui Vlahuță și își amintește de "de zilele de vară, când pornea la drum, cu carul tras de boi, cu Vlahuță, cu Delavrancea și Grigorescu, pe la schitul Recea, la Rogoz și la Poiana Mărului… Stăteau zile întregi prin acele locuri minunate. Pictorul picta, scriitorii scriau…".

Scriitorul Ion Ghica amintește despre acest schit de două ori în volumul de memorialistică. Prima dată în anul 1879, într-o scrisoare către scriitorul Vasile Alecsandri trimisă din București cu prilejul arestării ispravnicului de Focșani, Alecu Gheorghiescu, când împuternicitul domnesc și-a îndeplinit porunca travestit în călugăr, mergând cu o jalbă de la starețul Poienii Mărului. A doua oară în anul 1886, într-o scrisoare către același prieten, în care îi făcea cunoscut că evenimentele politice din jurul anului 1840 au adus din partea domnilor Țării Românești persecuția multor luptători progresiști, printre care îl amintea și pe Cezar Bolliac, care "mai norocit respira aer curat de munte, surghiunit la Poiana Mărului, unde un cucernic călugăr rus îi citea în toate diminețile moliftele sfîntului Vasile".

Influența mănăstirii Poiana Mărului aupra altor așezări monahale

Figura starețului Vasile de la Poiana Mărului a dobândit o mare importanță și pentru dezvoltarea spirituală a multor comunități isihaste din munții Vrancei și ai Buzăului. Înaltul mod de viață interioară trăit la Poiana Mărului nu putea să nu atragă atenția celor care sprijiniseră întemeierea noului schit, încrederea pe care aceștia o nutreau fată de comunitatea monahală de la Poiana Mărului. Acest lucru e ușor de dedus din faptul că unele schituri au fost "închinate" noului așezământ și deci subordonate și din punct de vedere juridic Poienii Mărului. Personalitatea cuviosului Vasile nu s-a impus doar acestor schituri acțiunea de "stareț" s-a exercitat asupra multor altor comunități, care au cerut în mod spontan îndrumarea sa duhovnicească pentru respectul pe care i-l purtau. În aceste cazuri, tipul de legătură era doar duhovnicesc și un exemplu îl constituie cel al schitului de la Trăisteni. Aici se afla sub ascultare fratele Platon, viitorul monah, Paisie Velicikovski care a refuzat să î1 urmeze pe Vasile la Poiana Mărului pentru a nu fi hirotonit preot, va putea deveni totuși ucenicul său. Acest fapt ne poate da o ideie despre cît de strînse și profunde erau legăturile pe care starețul știa să le instaureze în comunități libere de orice legătură juridică față de el. În acest tip de relații intrau și cele pe care acesta le avea cu schiturile întemeiate sau reîntemeiate direct de călugării proveniți din comunitatea de la Poiana Mărului sau de ucenicii duhovnicești ai cuviosului Vasile. Se știe că acesta a avut sub directa sa îndrumare spirituală cel puțin unsprezece comunități isihaste din zona Focșani-Râmnicu Sărat. Raporturile cu toate aceste comunități, pe cât de variate și diverse, au fost menținute prin vizitele personale ale starețului Vasile sau prin trimiterea scrierilor sale.

Faptul că un singur stareț a avut sub supravegherea sa spirituală un atât de mare număr de comunități reprezintă o adevărată raritate în tradiția isihastă românească. E nevoie de aceea să admitem că stilul de viață și învățătura ieroschimonahului Vasile au fost percepute de monahii care veneau în contact cu el ca un motiv de îmbogățire și de înnoire duhovnicească. Profund înrădăcinat în tradiția monahală românească care 1-a primit, cuviosul Vasile a știut să atingă noi culmi spirituale, bazându-se în principal pe două elemente: scrierile sfinților Părinți și rugăciunea lui lisus.

Mănăstirea Poiana Mărului, fiind o așezare cu o ridicată viață duhovnicească, a atras atenția atât a domnitorilor vremii, cît și a anumitor ctitori de schituri, ce căutau să le mărească prestigiul prin închinări ca metoc, sau punând schitul lor sub directa conducere duhovnicească a starețului Vasile. Pe drept cuvânt obștea de la Poiana Mărului a constituit timp de aproape un secol „pompa cu oxigen sau plămînul care a pompat viața și activitatea multor schituri” .

Prima așezare călugarească în a cărei viață a intervenit dintru început Vasile de la Poiana Mărului a fost Schitul VRANCEA, cunoscut astăzi drept VALEA NEAGRĂ. Acest așezământ monahal se află în munții Vrancei, într-o poiană situată în vecinătatea unor vechi așezări răzășești Herăstrău și Nistorești. De acolo se poate privi unirea într-o albie a râului Năruja și a pârâului Valea Neagră. Locuitorii din zonă vorbesc despre un drum tăinuit prin munți, ce făcea legătura cu schitul Poiana Mărului, cale străbătută de monahi uneori și ca un canon de spovedanie. Drumul a constitit și un mod mai ușor în dorința oamenilor de a purcede în pelerinaj la Poiana Mărului, acolo unde condica de pomelnice conținea sute de nume vrâncene. Schitul Valea Neagră era ctitoria preotului Mafei din Spinești ce ridicase aici la anul 1755 o biserică din lemn și câteva chilii . Așezarea a crescut în importanță prin venirea unor călugări de la Poiana Marului în anul 1764. Aceștia au continuat tradiția instituită de cuviosul Vasile, organizînd o viață de obște și practicând totodată isihia. Mai mult se organizase și un mic scriptorium, fiind atestate de multe manuscrise ce circulau între cele doua schituri. Legaturile dintre aceste schituri se oglindesc și prin manuscrise copiate aici din scrierile ascetice ale sfinților Efrem Sirul și Isac Sirul, datate 1780 și respectiv 1785, ce se găseau pe la anul 1904 la schitul Dălhăuți. Astfel, pe un manuscris, traducere din scrierile sf. Vasile cel Mare și ale sf. Teodor Studitul, descoperit la Valea Neagră, o însemnare de mînă arăta „ca iaste această sfînta carte, iaste a părintelui Daniil de la Poiana Mărului, de la starețul Vasilie și am lăsat-o ca unde mă va îngropa să fie și cartea aceasta…”. O altă însemnare, de pe același manuscris, îl invita pe starețul de la Poiana Mărului ”…să vii la noi la Moldova…”, iar într-alt loc aflăm de „Iordache diaconul, frate cu Daniil de la Poiana Mărului, de la starețul Vasile”.

Alte schituri reînființate de călugării de la Poiana Mărului, care se conduceau după regulie și pravilele instituite de cuviosul Vasile, au fost IZVORANI și MILUIȚI, astăzi biserici de parohie în județul Buzău.

Un episod aparte îl constituie mănăstirea CIOLANU din județul Buzău. Aceasta se află la 34 km depărtare de orașul Buzău, în comuna Tisău, înconjurată de păduri seculare, și își duce existența, din jurul anului 1570 (după opinia istoricului C. C. Giurescu), dar atestată documentar abia la 15 ianuarie 1600. La început ea a fost o modestă ctitorie a lui Dumitru Ciolan de Buzău și a rudelor sale din familia Soreștilor din Verneștii Buzăului, dăruindu-i însă o slabă zestre materială pentru a întreține cum se cuvine o obște monahală. Fiind așezată pe dealul Ciolanului, în majoritatea documentelor din sec. al XVII-lea, mănăstirea e cunoscută sub denumirea „mînăstirea de la Ciolan”, iar în actul de închinare i se spune „mînăstirea de la Sfîntul Gheorghe”, după hramul ce îl avea . Neînzestrată suficient cu resurse materiale pentru a susține o viață de obște, descendenții ctitorilor, „Ghinea, nepotul lui Ciolan” și „Dragomir, fiul diaconului Stanislav si cu toate rudeniile lui”, la 8 decembrie 1625, constatînd că ctitoria lor „a rămas slabă și săracă”, urmînd moda vremii au închinat-o ca metoc la mănăstirea Dusicon Dușca din Rumelia. Actul acesta se făcea din convingerea „ca să-i fie sfintei mînăstiri de întărire și călugărilor pomenire în veci”, dar noua situație a dus, ca și în alte cazuri similare, la o mai mare sărăcire a acestui așezământ. Regresul acesta ni-1 dezvăluie un act din 20 iunie 1634, prin care alți urmași ai ctitorilor: popa Jipa, Ghinea din Buzău, nepotul ctitorului Ciolan, Dragomir Sorescul și Dragomir al Diaconului, constatînd că mănăstirea a ajuns „vreme de nevoi și de sărăcie… și călugării n-au avut cu ce se hrăni”. Schitul a depins o vreme de mănăstirea Banu din Buzău, locuită în special de călugări greci și închinată tot mănăstirii Dușca din Rumelia. Peste ceva vreme mănăstirea de la Ciolanu a rămas pustie, puținii viețuitori de aici plecînd în alte locuri. La 12 februarie 1767 Alexandru Ghica a permis printr-un hrisov domesc ca unii călugări de sub stăreția lui Vasile de la Poiana Mărului „să aibă a lăcui în schitul Ciolanu …care schit fiind pustiu de atîta sumă de ani și stricat încît nu se cunoaște semnele zidurilor dupănprejur”. Actul, întărit și de mitropolitul Țării Românești, statornicea și desprinderea de mînăstirea Dușca.

La Ciolanu au venit 12 călugări, sub îndrumarea monahului Teodosie, așezat stareț de către Vasile. Peste câteva luni, la 14 iunie 1767, domnitorul Alexandru Ghica constatând că „fiind acest schit la loc foarte strîmturos și pustiu”, iar părinții să află „la mare lipsă de sărăcie, atît de trebuințele vieții lor, cît și de cuviincioasă trebuință bisericii” i-a înzestrat cu numeroase danii. Acum s-a organizat o gospodărie chibzuită ce a permis o bună dezvoltare a obștii. Schitul a rămas sub tutela Poienii Mărului, probabil până în jurul anului 1800, cu o viață sihăstrească model, care a continuat asemenea și după ce a trecut sub conducerea mănăstirii Banu. Astfel, în 1816, starețul Roman a făcut legământ față de starețul de la Banu că „va ținea viața de obște după canoanele Sfinților Părinți, va primi în obște cel mult 12 călugări, va face slujbă regulat cu ceilalți călugări și părinții să nu aibă voie a mînca pe la chilii, afară cînd va fi cineva bolnav, nici a ținea lucru cît de mic deosebi, nici a primi musafiri prin chiliile lor”. Se practica aici și pustnicia, departe de mănăstire, unde existau peșteri locuite de pustnici, azi dispărute prin exploatarea pietrei. Tradiția afirmă că acești viețuitori veneau la slujba de noapte cu torțe aprinse .

S-a împletit aici rugăciunea cu munca, monahii practicând diverse meșteșuguri: pictura, sculptura, gravura, cu o veche tradiție. Înalta viață spirituală ortodoxă practicată aici, după îndrumările starețui Vasile de la Poiana Mărului, se atestă și azi prin existența unor manuscrisel: Cuvînt înainte la cartea fericitului Nil de la Sorca, Corespondență schimbată între starețul Paisie de la Neamț cu starețul Varlaam de la Verona pe tema Rugăciunii lui lisus și încă alte multe manuscrise filocalice .

Un alt schit care s-a aflat sub influența duhovnicească a mănăstirii Poiana Mărului a fost TRĂISTIENI din comuna Tîmboiești, jud. Vrancea, azi dispărut. Ctitorul așezării a fost căpitanul Zăgan ot Homești, care a zidit pe moșia sa din Tîmboiești o biserică, la început probabil din lemn, și cîteva chilii. Nu se cunoaște cu exactitate anul temeluirii însă un zapis de vânzare a unei moșii a unui oarecare Albu către părintele Elisei, egumenul de la Trăistieni, din 17 februarie 1685, este prima mențiune documentară a schitului. Abia la 5 august 1695 aflăm numele ctitorului dintr-un act de închinare către mănăstirea Râmnic. Acest fapt nu a împiedicat obștea de aici să fie sub influența duhovnicească a mănăstirii Poiana Mărului. Mai mult, schitul cu hramul Sfîntul Nicolae de la Trăistieni, avea puternice legături cu mănăstiri din Răsăritul Ortodox, în special ce cele din Rusia. Viața duhovnicească ce se ducea aici l-a determinat pe sf. Paisie să vină aici, l-a sfatul starețului mănăstirii Motrenski, schimonahul Mihail. Același Paisie ne oferă mai multe amănunte despre viața duhovnicească din schit, despre egumenul Dometie și despre viețuitorii de aici. El vorbește despre 20 monahi ce duceau viață de obște și 15 sihaștri. La Trăistieni a întâlnit pentru întâia oară „oficiindu-se slujbele religioase după tipicul Sfîntului Munte, cu multă pioșenie și cu frică de Dumnezeu”. Aici viețuia și călugărul Atanasie, ce se îndeletnicea cu scrierea și copierea cărților sfinte, din vânzarea cărora se întreținea schitul. Tot Paisie ne informează în Autobiografia sa că în timpul șederii sale în schit i-a întîlnit pe schimonahul Mihail, ce venise în Țările Române însoțit de alți monahi: Alexie, schimonahul Onufrie, ieromonahul Osia. Din răsărit mai veniseră la Trăistieni și schimonahul Partenie, originar din Poltava, și schimonahul Ioan din Rusia.

Existența atâtor schimnici confirmă înalta viață duhovnicească ce se trăia aici. Pe unul din ei se așezau păsările pe umăr și îl însoțeau oriunde se ducea, până intra în biserică. Dar ceea ce este mai important de semnalat este momentul întîlnirii dintre sf. Paisie și starețul Vasile de la Poiana Mărului, și după cum înșuși mărturisește „am căzut la sfintele lui picioare și m-am învrednicit să îi sărut dreapta”. Acest moment va lăsa urme profunde în sufletul sf. Paisie care îi va deveni și un ucenic apropiat. Episodul este deosebit de important căci lămurește confuzia creată în jurul viețuirii sf. Paisie la mînăstirea Poiana Mărului. El se considera nevrednic de a fi hirotonit preot și de aceea a refuzat să îl însoțească pe Vasile la Poiana Mărului. Acolo viețuise un ieromonah ce se numea tot Paisie care decedase și de aceea starețul Vasile dorea să îl aibă aproape pe tînărul său ucenic. Cu regret în suflet sf. Paisie mărturisește „iată cauza pentru care num-am învrednicit să trăiesc pe lîngă un asemenea bărbat sfînt”.

În comuna Urechești din jud. Vrancea, pe creasta dâmbului Măgura, se află schitul VĂRZĂREȘTI, ctitoria lui Radu Vărzaru vel armaș, logofăt în divanul domnesc pe timpul lui Matei Basarab. Așezarea și-a legat numele de sf. Teodora de la Sihla, care a viețuit un timp în aceste locuri, iar soțul său a intrat în monahism la Poiana Mărului. La Vărzărești a poposit ceva vreme și sf. Paisie care s-a întors de la Athos în principate însoțit de 60 de ucenici. Deoarece nu a primit permisiunea mitropolitului Țării Românești de a se stabili acolo a plecat în Moldova și a reînființat obștea de la Dragomirna. Manuscrisele găsite la schitul Vărzărești și care se află astăzi în păstrare în biblioteca episcopiei din Buzău, atestă legăturile cu mănăstirea Poiana Mărului .

Cu schitul CÎRNU din munții Buzăului, legăturile se vădesc prin vizitele reciproce și prin respectarea acelorași rânduieli monahale de la Poiana Mărului. Aici a venit sf. Paisie, în toamna anului 1744, în căutarea vieții îmbunătățite, după care tânjea sufletul său. El era însoțit de schimonahul Onufrie și ieromonahul Alexe, precum și de alți câțiva tineri. În istorisirea vieții lui Paisie, așa cum este redată de protoiereul rus Serghie Cetfericov, ni se arată că aceștia au găsit la Cîrnu o biserică de piatră, întemeiată de unul dintre domnitorii Ungrovlahiei și că li s-a dat lui Paisie și însoțitorilor săi, noi veniți, chilii fiecăruiă. Aerul și apa erau foarte sănătoase și ușoare. Afară de un izvor, care nu îngheța iarna, mai erau și altele mai mici cu apă minunată. Călugării, printre care și ruși, găsiseră aici o livadă foarte mare cu pomi de diferite soiuri. Tipicul schitului Cîrnu era cel de la Sfântul Munte Athos. Duminica și în sărbători, frații se adunau la slujba bisericească, după care se ospătau împreună, iar după vecernie petreceau vremea în sfaturi duhovnicești și apoi fiecare mergea pe la chilia sa spre a-și face pravila.

În primavara anului 1745 unii dintre tovarașii lui Paisie, pe atunci fratele Platon, s-au reîntors la schitul Trăisteni, dar el a rămas tot la Cîrnu, cu puțini din prietenii săi. În acea vreme egumen al schitului era cuviosul Vartolomeu, un ucenic al bătrânului Ștefan, originar din părțile Cernigovului, azi Ucraina. Vartolomeu arăta multă grijă față de obștea călugarească, iar în incinta mănăstirii a ridicat o sală mare, unde se adunau frații pentru sfătuire și unde câteodată luau masa împreună. Sf. Paisie își făcuse o mică grădiniță de zarzavat și a petrecut vara și iarna următoare tot la Cîrnu. În vara anului 1746 el a părăsit acest schit, mult îmbogățit duhovnicește și după ce trecut prin Moldova, s-a dus la Sfîntul Munte Athos unde a stat 17 ani. De altfel și după plecarea lui Paisie va continua tradiția monahală rusească multă vreme, schitul Cîrnu devenind aproape o comunitate dublă de frați români și ruși, ca și alte comunități paisiene, mai ales din Moldova. O dovadă grăitoare despre aceasta poate fi și pictarea celor doi sfinți organizatori ai monahismului ortodox pe peretele din față la intrare: în dreapta sf. Antonie cel Mare, întemeietorul monahismului creștin în pustiul Egiptului, iar în stânga Teodosie Obstejitei, întemeietorul vieții de obște în Lavra Pecersca în sec.al XI-lea.

O figură excepțională la schitul Cîrnu a fost și pustnicul Onufrie, fratele starețului Vartolemeu. Sfântul Paisie îl vizita des, căci era înțelept și cuvios, smerit și iubitor de frați, având darul de a mângîia prin cuvintele sale și inima cea mai întristată. Onufrie locuia în munte, departe de schit, într-o chilie singuratică. Drumul până la el trecea prin păduri minunate, iar chilia era așezată pe sprânceana unei culmi, de unde se deschidea o priveliște încântătoare. Mai jos de chilia lui murmura un izvoraș limpede precum cristalul, de unde pustnicul își lua apa. După cum mărturisește în Autobiografia sa sfântul Paisie, ascultându-l se aprindea din ce în ce mai mult de viața pustnicească. “Bătrînul Onufrie își petrecea vremea în rugăciune, în citire, în cîntări de psalmi și lucru de mînă, făcînd linguri, talere de lemn de tei, cu mare iscusință”. Cu părintele Alexe vorbea mult despre patimile trupești și sufletești și despre lupta cu gândurile, cu dracii, despre ispitele lor neînchipuite, despre meșteșugurile lor. Acesta le citea monahilor din sfinții Părinți și le tâlcuia sensul acestor scrieri. În anul 1821 așezarea a avut de suferit în urma luptelor dintre otomani și eteriști.

Schitul BONȚEȘTI, jud. Vrancea, a fost reînființat de starețul Vasile de la Poiana Mărului care a rânduit o obște de călugărițe, lucru confirmat de un hrisov al domnitorului Alexandru Ipsilante. Datat prin 1778 acest act de mile amintea că la schitul Bonțești „locuiesc maice călugărițe, aduse de starețul Vasilie”. De asemenea schitul COTEȘTI, situat în apropiere, a fost reînființat prin mutarea unor călugărițe de la Bonțești în anul 1819, „după chibzuirea răposatului arhimandrit Teodosie, starețul sfântului schit Poiana Mărului… și după cum glăsuiesc hrisovele răposatului Domn Constantin Mavrocordat”.

În strânsă dependență de Poiana Mărului a fost însă schitul DĂLHĂUȚI, ctitoria familiei Văcărești în comuna vrânceană cu același nume. Despre Dălhăuți, unde Platon (Paisie) se oprise mai întâi Serghie Cetfericov spune: “Egumenul schitului era un ucenic al starețului Vasile. Aici erau mulți asceți însemnați. Așa era, bunăoară, părintele Rafail, care se îndeletnicea cu transcrierea cărților sfinte. Un alt nevoitor era monahul Dosoftei, care locuia departe de schit și schimonahul Timoftei care era iscusit în convorbiri duhovnicești și în tălcuirea cărților sfinte. Acești doi monahi trăiau retrași într-o vale adancă. Ei au făcut asupra lui Paisie o profundă impresie”. Aici descoperea sf. Paisie viețuirea isihastă după care plecase în pribegie.

Schitul Dălhăuți constituie un caz particular de schit "închinat", chiar dacă juridic el nu a fost declarat ca atare. În aceste locuri a viețuit și cuviosul Vasile douăzeci de ani înainte de întemeierea Poienii Mărului. Cînd a părăsit schitul, starețul a numit un indrumător, pentru viața cultică și duhovnicească. Astfel monahii rămași, deși continuau să rămînă sub ascultarea sa aveau o fizionomie comunitară autonomă. S-a stabilit totuși că, începînd cu Vasile, viitorii stareți de la Poiana Mărului să se îngrijească și de schitul de la Dălhăuți, nu numai din punct de vedere spiritual. Pe de altă parte, egumenii de la Dălhăuți nu puteau lua decizii importante fără să aibă acordul celor de la Poiana Mărului. Acest lucru era confirmat și de un act semnat de unul dintre ctitori, Ecaterina Văcărescu la 13 mai 1780:

„…De vreme ce schitul ce se numește Dălhăuți, unde se cinstește și se prăznuiește hramul mai marilor voievozi ai puterilor cerești Mihail și Gavril, din vechime fiind făcut de răposații moșii noștrii și după venirea sfinției sale răposatului starețului Vasilie aici în țară, așezîndu-se cu locuința împreună cu alți părinți călugări la acest schit, l-am fost dat sub a sfinției sale purtare de grijă…toate acestea și prin diata răposatului starețului Vasilie le-am întarit cu blestem de a se păzi nestrămutate… dat-am și noi schitul acesta sub purtarea de grijă și povățuirea părintelui starețului Matei ieroschimonah de la Poiana Mărului ca asemenea purtare de grijă să aibă și sfinția sa pentru starea și pașnica petrecere între părinții călugări de acolo…”

Această stare de lucruri era întărită și de un hrisov de mile al domnitorului Moldovei Alexandru Constantin, din 4 aprilie 1783, în care menționează că starețul Matei are „în purtarea sa de grijă și alte două schituri, unul la Dălhăuți, cu șapte părinți călugari, și altul de călugărițe, Pometul Broștanului”. De asemenea domnitorul Constantin Șuțu, întărind milele acordate de predecesorii săi printr-un hrisov din 27 martie 1802, mentiona că „acest sfînt schit este una cu schitul Poiana Mărului și să se ajutoreze unul cu altul”. Astfel se explică de ce mulți călugări ai obștii de la Poiana Marului ajungeau stareți la Dălhăuți. Prin anul 1823 Episcopia Buzăului a scos schitul de sub conducerea celor de la Poiana Mărului și l-a trecut sub administrarea sa, schimbîndu-i și starețul. Acest fapt i-a determinat în anul 1833 pe membrii familiei Văcărești, în special Costache Șuțu biv vel postelnic, să intervină pe lîngă mitropolitul Țării Românești ca să se redea schitului Dălhăuți starea de dependență față de Poiana Mărului.

Un alt metoc a fost schitul GÎRLAȘI, azi biserică de mir în apropierea orașului Buzău. Biserica, zidită în anul 1780 de către Mihai Mincu biv vel medelnicer24, a fost înzestrată cu danii și pusă sub ascultarea „schitului de la Poiana Mărului, unde locuiesc sihaștrii, ca să fie întru pomenirea sufletelor noastre…”. Actul îl prezintă drept stareț al schitului Gîrlași pe ieromonahul Rusu.

Un alt schit ce s-a aflat sub influența mănăstirii Poiana Mărului a fost GĂVANUL, situat în apropiere la doar 15 km. Documentele vremii arată că cele două așezări au avut în numeroase rânduri conducere comună. Un astfel de exemplu este anul 1821, cînd starețul Rafail păstorea cele două schituri, iar în anul 1828, atunci cînd biserica schitului Găvanu, arsă de turci era reparată, arhimandritul Elisei, stareț la Poiana Mărului, sprijinea material această acțiune.

Schitul POIANA RUSULUI sau ROGOZ a fost mult timp sub epitropia mănăstirii Poiana Mărului. Ctitorii acestuia, Constantin Robescu și soția sa serdăreasa Maria, arătau printr-un act din 4 iulie 1830 că „zidind dumnealor din nou schitul acesta l-au închinat la sfîntul schit Poiana Mărului, iar toată dania lor să fie sub epitropia de a se păzi și a se urma nestrămutat…”. Stareții de la Poiana Mărului aveau grijă de buna rânduială a slujbelor, de autenticitatea vieții monahale și rânduiau ieromonahi pentru slujbele din an „…la maicile ce se vor afla sihăstrind în acest sfînt schit…”

Un alt schit ce se afla în dependență de Poiana Mărului a fost POMETUL BROȘTANULUI. Acolo trăiau călugărițe iar după cum arăta un act din anul 1783 obștea număra chiar 20 de monahii, ce urmau rînduiala monahală sub atenta purtare de grijă a stareților de la Poiana Mărului.

În anul 1833 Alecu Bagdat, ctitorul bisericii Sfîntul Dumitru din Râmnicu Sărat și a celei din satul Valea Fîntînii, le punea sub chivernisirea schitului Poiana Mărului: ”….alegînd pe unul din părinții schitului, care va fi cu destoinicie și orînduindu-l pe acesta iconom purtator de grijă a bisericii din Râmnic, care va aduna pe tot anul veniturile și le va întrebuința…”. Trebuie precizat faptul că biserica de pe moșia Valea Fîntînii păstrează și astăzi o însemnare pe catapeteasma ce a fost adusă de la Poiana Mărului.

Faptul că starețul Vasile venise în Principatele Române din Rusia, după ce trăise o vreme și în mănăstirile ucrainene, a constituit pentru credincioșii de origine slavă de la noi o pioasă tradiție de a merge în pelerinaj la acest schit. Așa a fost cazul coșovenilor Litvin și Hordena, comandanți ai cazacilor, care spre sfîrșitul vieții au venit la Poiana Mărului. Au îmbrăcat haina monahală și după o viață în post și rugăciune s-au mutat la Domnul, fiind îngropați în cimitirul mănăstirii. Părintele Justinian, ultimului preot al Siciei Transdunărene, s-a călugărit aici și așa se explica și proprietatea mănăstirii poiana Mărului asupra unor bălți la Sulina, provenite din donații. Ultimul rus care a încheiat aceasta puternică și cucernică tradiție a fost maiorul Pavel, care în anul 1832, însoțit de un zaporojan, s-a stabilit aici, pentru a se călugări. Și după această dată, actele mănăstirii atestă persoane provenite din Rusia și care au îmbrăcat haina monahală aici. Se amintesc Epifanie din Rusia și Nichifor din Belicosia, călugăriti în 1839. Alții ruși veneau de la Sfîntul Munte, ca Nichifor și Mitrofan, iar unii ca Benedict, Teofil și Ioachim proveneau de peste Prut.

Prezentarea așezării monahale de la întemeiere până în zilele noastre

Vechea vatră a schitului Poiana Mărului a fost așezată ceva mai sus și în partea de nord-vest de cea actuală, după cum au arătat săpăturile arheologice din anul 1934 cînd s-a dat de temelia vechii biserici. Astăzi locul altarului este marcat printr-o cruce. Ceea ce a determinat mutarea vechii așezări a fost probabil tragicul eveniment din anul 1771, cînd schitul a ars complet „din temelie, rămînînd numai locul…în timpul turburării”. Este vorba de războiul ruso-austriac, atunci cînd cătane austriece au incendiat mînăstirea locuită îndeosebi de monahi ruși. Aceste fapte sunt dezăluite de un document al vremii care consemnează ca „întîmplîndu-se la leat 1771 april 14, din primejdie dă s-a aprins sfînt acest schit și au ars nu numai sfînta biserică cu odoare și sfinte vase, chiliile după împrejur pînă în fața pămîntului, ci și toate hrisoavele și cărțile ce au avut sfîntul schit…”

Starea de ruină nu a adurat prea mult căci schitul a fost refăcut cu ajutorul creștinilor ortodocși și înzestrat cu cele trebuincioase unei obști monahale, după cum îl înfățișează o miniatură de pe un hrisov de mile din anul 1775. Schitul Poiana Mărului avea dispoziția de plan clasică, cu biserică cu patru turle, așezată în mijloc, înconjurată de corpuri compacte de chilii. Nici această restaurare din sec. al XVIII-lea nu s-a păstrat, căci un alt incendiu din luna februarie a anului 1879 a mistuit „rîndul chiliilor de lîngă arhondaric și trapeza, împreună cu odăile stăreției, toate într-un acoperiș”.

Această descriere o avem dintr-un inventar de la anul 1862, în care se nota existența unui arhondaric din căramidă, ce avea pivniță, o clădire cu 16 încăperi pentru stăreție, ridicată din bîrne și o alta cu 17 încăperi, pentru locuința monahilor, în care se afla și trapeza. Schitul mai avea alte doua clădiri din lemn, destinate tot monahilor, una cu 11 încăperi și alta cu 14. Apoi pe laturi se ridicau case mai mici, cu una sau mai multe camere. Dependințele constau dintr-un grajd, două hambare, un șopron, o velniță, o spălatorie, un atelier de fierărie, o bucătărie și o cișmea de piatră, învelită cu șindrilă. Despre biserici se știe că erau într-o stare avansată de degradare, lucru confirmat de unact al stăreției de prin 1857, în care conducerea schitului punea problema construirii unei noi biserici  “înăutrul schitului”. Odată cu aceasta, urma să se facă și o nouă clopotniță și locuințe, iar una dintre bisericile din lemn ce se găsea într-o stare mai bună s se mute în cimitir. În acest scop s-a întocmit un deviz și un plan în valoare de 176.876 lei, iar fondul necesar urma să fie asigurat de vînzarea a 500 de pogoane de pădure de pe moșia Grabicina, însă toate acestea au rămas planuri.

În anul 1863 se începuse o clădire destinată locuințelor monahilor, cu camere, ce se va termina abia în 1867, iar în anul 1868 s-a reparat biserica mică deoarece era cu neputință a se mai face serviciul divin într-însa. S-au refăcut pridvorul și turla, dar acestea nu se mai păstrează în forma originară, fiind modificate la renovarea din anul 1957. În anul 1870 s-a mai construit aici o magazie, un șopron și o casă pentru locuința călugărilor, iar în anul 1874, biserica cea mare a fost din nou învelită cu șindrilă prin darnicia domnitorului Grigore Șutu. Incendiul din 1879, izbucnit de la coș, a mistut o mare parte a așezării. Clopotnița veche, așezata lîngă biserica mică este construită din lemn, cu plan pătrat și înfățișare scunda, adapostind trei clopote, la care se urcă printr-o scară exterioară. Două dintre aceste clopote prezintă inscripții, unul amintind că a fost făcut în anul 1779 cînd stărețea cuviosul Matei, celălalt având doar gravat anul 1778. Clopotnița nouă, pe sub care se intră în mănăstire, nu are clopote, și a fost ridicată în anul 1953. Astăzi se mai păstrează doar cîteva din chilile ridicate pe la sfârșitul sec. al XIX-lea. Pe latura de apua a schitului s-a construit o nouă stăreție și o casă de oaspeți.

În curte, pe latura de răsărit a altarului bisericii mari, se află o cruce masivă de piatră (vezi foto) Inscripțiile s-au șters în parte și din ceea ce se mai zărește se face amintire de un oarecare Popovici, poate un fost stareț. Există și o istorioară pa care puținii monahi ce mai viețuiesc aici o povestesc pelerinilor. Se spune că noaptea se zărește o lumină albă ce joacă pe această cruce, lucru confirmat și de monahiile ce au trăit în mănăstire până la decretul din anul 1955. Credincioșia oamenilor locului și a călugărilor ne îndeamnă poate să aflăm ce se întâmplă, mai ales că nu se cunoaște nici astăzi locul în care a fost îngropat ieroschimonahul Vasile, fostul stareț al așezării. Dumnezeu va rândui poate într-o zi ca și mormântul sau poate moaștele acestui sfânt să iasă la lumina zile, spre a ne întări credința și dragostea noastră în Hristos și Biserica sa.

Biserica cea mică cu hramul "Nașterea Maicii Domnului" are dimensiuni modeste, 13 m lungime și 7 m lățime. Este construită din bârne acoperite cu scândură în exterior, așezată cap la cap, cu capac de șipcă pe rosturi, și din bârne aparente în interior. Locașul a suferit în decursul timpului numeroase modificari, ultima făcută de Comisia Monumentelor Istorice în anul 1957. Inițial a prezentat o turlă ce se termina cu o calotă sferică,după

modelul locului, și prezenta un pridvor închis. Astăzi pridvorul a fost înlăturat iar turla înlocuită de alta în stil moldovenesc. Aceasta biserică, prin absida ei dreptunghiulară, cu bolțile octogonale ce acoperă cele trei încăperi, cu turla de pe naos, cât și prin întreaga ei înfățișare exterioară și interioară, diferă cu totul de bisericile de plan dreptunghiular compus, ea făcându-ne dovada influențelor moldovenești cu cele dinalte regiuni ale țării. Înfățișarea exterioară are ca dispoziție de plan forma clasică a crucii cu brațele drepte la colțuri, cu o turla pe naos și cu streșini lăsate în jos în dreptul altarului, în genul acoperișului contraforților, prezentand astfel, una din caracteristici, alături de aceea a brîului bogat sculptat în lemn de stejar, ca și a cornișelor cu motive de frunză de stejar. La această biserică, obișnuita torsadă este o variantă cu spirale desfăcute "mai mult spirală decît funie", cum se exprima un cercetător. Pe naos, o baza octogonală susține o turlă, unde sunt proiectate două ferestre și unde domină un acoperiș de șindrilă în volan, cu chenar sculptat, a cărui streașină se revarsă ocrotitoare până aproape de altar. Naosul este de formă dreptunghiulară cu absidele laterale pătrate.

Interiorul respectă tradiționalul plan al împărțirii spațiului în compartimentele cultice cunoscute pronaos, naos și altar. La intrare, de jur împrejurul ușii, se descoperă pisania săpată în relief, cu majuscule slavone, evoluînd pe rama portalului. Textul îi amintește în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea pe ctitorii locașului, starețul Teodosie și câțiva boieri. “Cu blagoslovenia Tatălui, cu sprijinirea Fiului și cu săvîrșirea Sfîntului Duh, s-a zidit acest lăcaș al Nașterii Maicii Domnului, cu osteneala și îngrijirea prea cinstitului stareț, ieroschimonahul Teodosie, cu sprijinirea binecredincioșilor boieri ctitori”.

În interior, biserica nu prezintă nici un fel de pictură întrucât bârnele nu sunt acoperite cu scândură. Se pare că aici a existat o pictură pe un suport de pânză, care a fost înlăturată de impietatea vizitatorilor, mai ales după desființarea schitului în 1896. Prezența cîtorva fragmente de pânză pictate, reprezentând încoronarea Maicii Domnului, Nașterea Maicii Domnului, hramul hisericii, și Maria Egipteanca, pledează în acest sens.

În pronaos se mai găsește un tablou detașat, înfățișând "roata lumii", însoțită cu explicații în limba slavonă și două icoane de factură rusească: Iisus Hristos în hlamidă pe stîlpul caznei, cu coroana de spini pe cap și în mînă cu o ramură de finic, apoi Maica Domnului cu sabia străpungîndu-i inima, ilustrînd, astfel, profeția bătrînului Simeon.

Catapeteasmă este din lemn sculptat, remarcîndu-se mai ales ușile împărătești, pe care se disting motive din flori și frunze. Ele înfățișează patru medalioane în relief, cu cei patru sfinți Evangheliști, formând un pătrat, dominat din centru de un medalion cu scena Buneivestiri. Icoanele împărătești, ai căror sfinți sunt pictați în picioare, prezintă deasupra ramelor stihuri din troparele închinate lor, iar dedesuptul ramelor, diferite inscripții. Pe icoana Mântuitorului Hristos se vede anul 1777, pomenindu-se starețul Matei Rusul, pe cea a Maicii Domnului se arată în românește că „s-au facut cu toată cheltuiala robului lui Dumnezeu Macarie schimonahul”, iar pe cea a sf. Nicolae citim „1791 august. Teofan”.

Biserica cea mare este construită în planul de cruce și tot din bârne acoperite cu scândură, cu un pridvor poligonal, sprijinit pe stâlpi uniți prin arcade semicilindrice. Are în lungime 21 m, în lățime la absidele altarului 12 m și în rest 6,50 m. Prezintă cinci turle, una pe altar, una pe naos, două pe absidele naosului și una pe pronaos, iar acoperișul este acoperit cu șindrilă. Cei care o privesc de aproape rămân impresionați de întocmirea arhitectonică maiestuoasă și armonioasă, sprijinită pe un soclu exteriorizat și învelit cu șindrilă. Deasupra ușii de intrare, pe o placă de metal, se poate citi pisania: „Cu bunăvoința Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu lucrarea Sfîntului Duh s-a urzit această biserică întru slava Tuturor Sfinților, la 1810, mai 17, în zilele Pravoslavnicului împărat, Alexandru Pavlovici al Rusiei, cu blagoslovenia episcopului Constandie de Buzău, cu stăruința starețului Teodosie al II-lea și cu ajutorul pravoslavnicilor creștini, s-a isprăvit și s-a sfințit în 1812, sept(embrie) 8 zile”.

În exterior, de jur împrejur, sub cornișă, sunt zugrăviți sfinți în picioare, fapt determinat poate de hramul bisericii: Duminica tuturor Sfinților. Pictura acestei biserici a cuprins ambele ei părți, adică și exteriorul și interiorul. Deasupra ușii de intrare se mai disting fragmente de pictură din compoziția Judecata de Apoi, preluata sub influența construcțiilor de zid, ca o caracteristică a plasticii decorative a evului nostru mediu, din sec. al XVIII-lea. Tot în exterior, un interesant decor pictural este reprezentat prin două portrete bisericești, episcopul Constandie al Buzăului, zugrăvit pe stâlpul din dreapta al pridvorului, și starețul Teodosie al II-lea, pe stâlpul din stânga al pridvorului, ambele în mărime naturală.

Pictura interioară este dispusă în registre suprapuse trei în pronaos și altar și doua în naos. Este executata în tehnica uleiului direct pe lemn și prezintă stilul neobizantin influențat de cel rusesc. În pronaos sunt trei registre de pictură. Cel dintâi înfățișează scene din Noul Testamen, al doilea cuvioși și cuvioase iar cel de-al treilea Patimile Mîntuitorului. Pe pandativi sunt pictate scene din Vechiul Testament, pe laturile turlei de asemenea cuvioși și cuvioase, iar pe boltă este chipul celei de-a doua persoane treimice Dumnezeu Fiul.

Naosul prezinta numai două registre: primul în care sunt pictați ierarhi, iar al doilea cu sfinții mucenici. Pe cele opt laturi ale tamburului care susține turla sunt zugrăvite scene ce înfățișează soboarele ecumenice, iar pe pereții turlei pînă sus sunt iarăși trei registre. Pe boltă, spre deosebire de iconografia obisnuită, este înfățișat Dumnezeu Tatăl. În ansamblul picturii se disting și sfinți nationali ruși ca Sfinții de la mînăstirea Kerson și din Lavra Peceska, prezenți în pronaos de pe peretele de apus, apoi sf. Vasile de la Kerson, în absida din dreapta naosului, sau icoana praznicală ce îl reprezintă pe sf. Dumitru, mitropolitul Rostovului. În altar sunt zugrăvite chipuri de arhierei și ierarhia îngerească, pictura fiind dispusă și aici in trei registre. Cupola altarului a rămas nepictată.

Catapeteasma din lemn, cu o pictura aparte ca gen de restul bisericii, este de factură rusescă, prezentînd o pictură luminoasă, avînd caracteristic numai forma elipsoidală în relief a icoaneler ce reprezintă praznicele împăratești și prooroci. De asemenea, în ansamblul decorului în culori de aici se disting elemente picturale de factură rusească. Pe catapeteasmă se găsesc icoanele sfințiilor Gheorghe, Dumitru, Arhanghelii Mihail și Gavriil, Trei Ierarhii, Proorocul Elisei. Acestea poartă semnătura meșterului zugrav Ioasaf, probabil rus de origine după maniera picturală, și anul executării 1826. O altă icoană, Scara lui Iacob are însemnat anul 1817.

În naos, în stânga, o ramă încadrează icoana Încoronarea Maicii Domnului, cu inscripție slavonă, indicând anul 1791, iar în dreapta, tot aceeași scena, pictură realistă făcută în 1859, de Atanase Anghel Zog(raf), din Ploiești.

Copie după Icoana Maicii Domnului de la Dălhăuți

Pisani bisericii mari

5. Lucrarea cărturărească desfășurată la Poiana Mărului

Unul din principalele motive care l-au împins pe Vasile să se îndrepte spre mănăstirile Pricipatelor Românești a fost faptul că aici era vie tradiția patristică răsăriteană, iar în mănăstirile românești erau ușor de găsit biblioteci dotate cu cărți și manuscrise în diferite limbi, de monahi care posedau o bună cultură teologică și duceau o viață ascetică. Și la Poiana Mărului, chiar dacă acesta era un schit mic și recent întemeiat, exista o bibliotecă, în care, după datele de la 1867, se păstrau 543 de volume, ediții și manuscrise, din care 396 numai în limba slavă. Studiul istoricilor bisericești Gabriel Cocora și Horia Constantinescu, bazat pe cercetarea unor importante arhive, arată o serie de titluri și autori: Floarea Cuvintelor, sf. Simeon al Tesalonicului, sf. Macarie Egipteanul, Viața starețului Paisie, Cuvînt al sf. Nil Sinaitul, sf. Ioan Scărarul, Cuvînt al preasfințitului Sofronie, Răspunsuri al preasfințitului Nechifor episcopul Chersonului, Praștie pentru eresurile lipovenești, Cuvînt al sf. Dimitrie al Rostovului, Cuviosul avva Dorotei, Canon al tuturor Sfinților din Lavra Pecerska (vezi foto), Cartea lui Petru Movilă, Istoria cneazului Vladimir, Slujba sf. Dimitie al Rostovului, Rugăciunea sf. Ioan Ostașul, Scrisori Teologești, Al șaptelea comitet al Rusiei, sf. Ilie Gorski, Învățătura mitropolitului Platon de la Moscova, Cuvînt al sf. Teofan și Hrana dragostei.

Se observă o abundență de scrieri provenite din spațiul ortodox slav și mai puțin cunoscute la noi. Acestea au intrat în bibliotecile și în chilii monahilor români prin acțiunea cărturărească a starețului Vasile și a ucenicilor săi, în special sf. Paisie Velicicovski. Alături de aceste manuscrise slave se găseau și cele aduse de la Locurile Sfinte sau muntele Athos: Cuvîntele sf. Teodor Studitul, ale sf. Vasile cel Mare, ale sf. Dimitrie al Rostovului, ale patriarhului Mihail al Constantinopolului, ale sf. Isaac Sirul, ale sf. Calist, ale lui Isihie preotul, ale patriarhului Iosif, ale ieromonahului Simion, ale fericitului Daniil, dar și viețile unor importanți asceți ortodocși cum ar fi avva Isac, sf. Dimitrie al Rostovului, sf. Nil, cei dîntîi episcopi ai Rusiei. Mai întîlnim texte ce cuprind Cartea mîntuirii și Istoria celor șapte soboare, ca să subliniem cîteva din cele mai puțin cunoscute prin bibliotecile mănăstirilor.

Aceste date însă nu ne arată prea multe din ceea ce era biblioteca în timpul starețului Vasile. Mai întîi, așa după cum am aflat din Testamentul său a avut loc împărțirea volumelor între monahii români care s-au transferat într-un alt schit și monahii ruși rămași la Poiana Mărului. Apoi în 14 aprilie 1771, a avut loc un incendiu care a distrus aproape complet edificiile, inclusiv cel unde se găsea biblioteca schitului. Chiar dacă nu mai putem afla cum arăta bibioteca pe timpul lui Vasile este cert faptul că schitul de la Poiana Mărului a jucat un rol important în spiritualitatea ortodoxă. La Poiana Mărului grație personalității lui Vasile s-au împletit două aspecte cel cultural cu viața de rugăciune. Rar s-a întîlnit un schit ca cel de la Poiana Mărului care în doar o sută de ani de viață să fi lăsat urme atât de profunde în literatura religioasă. Cu toate acestea istoria literaturii române vechi îl amintește doar în treacăt, iar în Dicționarul literaturii române de la origini până în 1900, numele său nu este nici măcar menționat.

La Poiana Mărului exista un adevărat "scriptorium", unde monahii compilau manuscrise din literatura patristică, ascetică și morală . De asemenea erau traduse și copiate pravile, tipice, cărți de slujbă și predici. Manuscrisele ce s-au mai păstrat descoperă măiestria călugărilor copiști: titlurile, inițialele, foile de frontispiciu mărturisesc nivelul înalt de execuție a muncii (vezi foto). La acest gust artistic se adaugă o preocupare pe care o putem numi fără motiv de laudă drept științifică. Pentru a reproduce textul cu fidelitate, fără modificări sau substituiri lexicale, s-a încercat stabilirea de reguli comune, care au fost adunate într-o Gramatică pentru uzul monahilor cărturari. În ea se aduc exemplificări despre modul în care trebuie transcrise și folosite expresiile limbilor străine care nu urmau ortografia slavonă, ca de exemplu ebraica, greaca, latina și altele. Cei mai faimoși dintre copiștii scriptoriului au fost, pe lîngă starețul Vasile de la care se păstrează diferite manuscrise, monahii Mitrofan, Anania și Timotei.

Limba în care au fost copiate manuscrisele era în principal cea slavonă, întrucât comunitatea de la Poiana Mărului era constituită în principal din monahi de origine slavă. Totuși au fost copiate și manuscrise în limba română, cele privitoare la scrierile cuviosului Vasile. Acestea opere au fost redactate în limba slavonă, dar au fost imediat traduse în română sub directa supraveghere a starețului. Nivelul acestor traduceri, care depășește cu mult simpla cunoaștere a termenilor, sugerează prezența călugărilor de origine română în interiorul scriptoriului. Putem avea aici o confirmare a faptului ca în copiile scrierilor lui Vasile, multiplicate în multe mănăstiri în răstimpul unui secol, nu s-au produs substituiri de cuvinte nici modificări de termeni.

În afara operelor lui Vasile, textele copiate erau desigur în principal cele patristice. Din acestea se făceau adesea miscelanee sau culegeri din scrierile autorilor răsăriteni care au învățat despre viața ascetică și duhovnicească. Se reuneau mai ales acei autori care aveau scrieri filocalice dar și părinți ruși, cum ar fi Nil Sorski și Dimitrie al Rostovului. Starețului Vasile îi revine îndeosebi meritul de a fi făcut cunoscută în tradiția românească opera și personalitatea lui Nil Sorski. Introducerile sale inaugurează în cultura română un nou gen de literatură religioasă: scrierile de spiritualitate. Înaintea lui, autorii religioși au alcătuit aproape exclusiv opere de tip catehetic și omiletic sau cu un conținut polemic, cele mai multe antiprotestante. Introducerile cuviosului Vasile au creat un model de tratat spiritual, tradiție care va fi continuată și aprofundată de sf. Paisie Velicikovski.

Activitatea din domeniul cărturăresc a starețului Vasile, de care dă mărturie operele sale și modul în care a știut să organizeze și să dezvolte activitatea scriptoriului de la Poiana Mărului, îl situiază pe o poziție greu de atins de alți monahi ai vremii. Pe bună dreptate el a putut fi considerat: „cel mai faimos isihast din România înaintea lui Paisie…și cel mai profund cunoscător al literaturii ascetice și a misticii bizantine traduse în slavă din vremea sa”. Această apreciere este confirmată de mărturia pe către sf. Paisie însuși ne-o transmite în Autobiografia sa: „Acest om iubit de Dumnezeu era în acea vreme fără asemănare iscusit în înțelegerea Sfintelor Scripturi, în învățătura de Dumnezen purtătorilor Părinți, în judecățile duhovnicești și cel mai de seamă cunoscător în toată știința privitoare la așezămintele Sfintei Biserici și a canoanelor tîlcuite de Zonaras, Teodor Valsamon și de alții”.

Activitatea lui Vasile în perimetrul literaturii patristice a reprezentat un impuls fecund de înnoire pentru isihasmul românesc și influența sa s-a făcut simțită în viața Bisericii. Chiar dacă ucenicul său, sf. Paisie, a fost cel care a dezvoltat acest impuls într-un mod admirabil, astfel că lumea ortodoxă în întregul ei a putut să ia parte din plin și în cele mai vaste hotare, trebuie să recunoaștem că starețul Vasile „a fost a fost primul dascăl în Răsăritul ortodox al rugăciunii minții în timpurile moderne, din moment ce din punct de vedere cronologic Paisie Velicikovski și Nicodim Aghioritul s-au distins după el”.

La Poiana Mărului nu a lipsit nici copierea unei opere dintr-un autor occidental și catolic. Într-un manuscris slav copiat de același Vasile s-a găsit, alături de textele lui Vasile cel Mare, Simeon Noul Teolog, Anastasie Sinaitul, Petru Damaschin și alții, scrierea alegorică intitulată Desiderius. Textul acestei opere provine din ediția apărută la Moscova în 1688 prin grija unui anume ierodiacon Feofan, care 1-a tradus din precedenta ediție poloneză. La rîndul său, aceasta din urmă era traducerea operei originale tipărită în Spania în 1548 de un iezuit anonim sub titlul Es pejo del religioso și care se bucurase de o mare popularitate, fiind tradusă în italiană, francează, germană, olandeză și latină. Titlul Desiderius, care provine de la ediția poloneză făcută după traducerea latină, se referă la numele protagonistului care este imaginat alegoric călătorind după indicațiile și sfaturile virtuților prezentate ca niște grațioase fecioare. După manuscrisul slavon al acestei opere copiate la Poiana Marului s-a făcut traducerea în limba româna. S-a presupus că traducătorul ar fi însuși Paisie Velicikovski. Faptul că starețul Vasile lua inițiativa de a face să circule printre călugari o scriere a unui autor occidental și catolic este o confirmare a autoritații spirituale de care se bucura. Ar fi fost cu totul de neconceput pentru oricare alt copist să insereze între textele Părinților răsăriteni o operă catolică ce nu era aprobată de autoritatea bisericească. Se face dovada, dacă mai era nevoie, a marii deschideri spirituale care caracteriza sufletul ieroschimonahului Vasile de la Poiana Mărului.

Au fost traduse și copiate și pravile, tipice, cărți de slujbă, toate acestea fiind pierdute în incendiile ce au devastat așezarea Poiana Mărului de-a lungul vremii. Astăzi nu mai găsim aici, din sutele de manuscrise, decât un exemplar din scrierile sf. Isac Sirul, fără început și sfârșit, iar din cărțile de slujbă s-au mai păstrat un Ceaslov, fără început, cu o însemnare de mână ce amintește anul 1694, un Triod tipărit la Kiev prin anul 1727, Tîlcuirea Evangheliei din 1776, sf. Evanghelie tipărită la mânăstirea Snagov în anul 1697, un Apostol tipărit la București în anul 1774 și un Penticostar de la mănăstirea Neamț din anul 1800, cu însemnarea: “Să se știe că acest Penticostar este al schitului Poiana Mărului și cine o va fura să fie sub blestemul nostru pînă ce o va întoarce de unde a luat-o. Și am scris eu, fratele Dionisie”.

Pe un Stratnic din Blaj din 1800 citim o însemnare a unui oarecare Sofronie ieromonahul: “Eu ticălosul de mine cetind din această sfîntă carte și foarte m-am folosit pentru aceasta și dau slava lui Dumnezeu. 1822 iunie 28”, iar pe un Minei al lunii mai, tipărit la mănăstirea Neamț în anul 1813, stă scris: “Să se știe de cînd s-au cumpărat aceste 12 luni care cuprind Viețile Sfinților celor de peste tot anul și cei ce din întîmplare vor citi pre aceste sfinte cărti, căci eu le-am cumpărat prin buna întemeiere cu preț cuviincios de la un monah din schitul Găvanu în zilele marelui domn și împărat Nicolae Pavlovici a toată Rusia, păstorind Kir Grigorie al Ungro-Valahiei, fiind acum în părțile rusești, iară eu fiind orînduit egumen monastirei lui Vintilă Vodă în eparhia prea sfințitului părintelui episcopului Buzăului întru al cincilea an al egumeniei mele și fiind în vreme bună am scris spre aducere aminte, Gherasim Vintileanu, egumen la schitul Vintilă Vodă.”

Mănăstirea Poiana Mărului mai păstrează un Anastasimatar (București 1823), Antologie de cîntări bisericești (București 1827), Evanghelie (Buzău 1837), Octoih (Neamț 1837), Triod (Neamț 1847), Liturghier (Sibiu 1852), Penticostar (Buzău 1854) și Biblia de Buzău. Pe un Penticostar tipărit la Neamț în anul 1846 se deslușește o însemnare: “Am scris spre amintire din 1893 de cînd am venit ca îngrijitor la desființatul schit Poiana Măului, pînă la 1897 mai 27, că cine va citi mă va pomeni, 1897 mai 27, pr. P. Popescu”.

Din carțile vechi rusești se mai păstreaza un exemplar intitulat: “Această carte numită oglinda bogosloviei din cărțile prea cinstite teologice. Prin dragostea de muncă compusă de ieromonahul Chiril Trancăilion și vestitorul cuvîntului lui Dumnezeu blagoslovitul, prin cheltuiala lui tipărită în mînăstirea Pociaev și prin mila participării domnului Andrei Firleae in anul 1618, luna martie, ziua 21”. După “stema familiei prea nobilului născut puternicului domn Ioan Iarmolinski Constantinovici”, urmează o preacuvântare semnată: “pus de către puternicul Domn rugătorul exarhul Paisie al lui Dumnezeu”. Cartea este scrisă într-o limbă de tranziție dintre vechea slavonă și limba ucraineană, cu multe influențe poloneze, mai ales în termenii latini pe care îi declina după slava veche.

Scrierile cuviosului Vasile a cunoscut până acum o singură ediție. Ea a apărut în limba slavonă, la aproape optzeci de ani de la moartea sa, publicate într-un volum cuprinzând viața și operele sf. Paisie Velicikovski. Motivul inserării în acest volum a scrierilor lui Vasile este justificat de editorii sihăstriei de la Optina cu afirmația că acest stareț a fost povățuitorul, conviețuitorul și prietenul sf. Paisie.

Pentru a înțelege preocuparea acestora pentru scrierile vasiliene trebuie să căutam atent răspunsul. În Rusia apărea o culegere de texte patristice, pe la 1793, sub titlul Dobrotoljumbie, și era editată de sf. Paisie Velicicovcki. El mai tradusese anterior o parte a scrierilo ascetice ce formau Filocalia greacă, apărută la Veneția în 1782 sub îngrijirea sfinților Nicodim Aghioritul și Macarie al Corintului. Studiind activitatea lui Paisie ne dăm seama îndată ca el este mai mult decât un simplu traducător. În fapt, activitatea sa de traducere a textelor filocalice face parte din acțiunea de redescoperire a spiritualității Părintilor Răsăriteni și a izvoarelor autentice ale credinței și spiritualității ortodoxe. Activitatea desfășurată de Paisie Velicikovski nu poate fi explicată dacă ne oprim doar asupra spiritualității ruse. Cel mai apropiat precursor este sf. Nil Sorski, 1433-1508, trăitor în urmă cu aproape trei secole față de Paisie și de aceea nu putem face o legătură autentică între mișcarea isihastă a secolului XIV și renașterea spirituală din Rusia secolului XIX.

De aceea răspunsul se află în perioada petrecută în Principatele Românești, alături de atâți monahi desăvîrșiți între care a strălucit cuviosul Vasile de la Poiana Mărului. De la Neamț, una din cele mai mari și importante mănăstiri românești și al cărei stareț a fost, sf. Paisie și-a răspândit lucrarea sa de înnoire în întreaga Biserică românească, cu mult înainte ca ediția Filocaliei slavone și lucrarea ucenicilor săi să ofere impulsul pentru înnoirea din Biserica Rusiei în secolul XIX.

În ediția vieții și scrierilor sf. Paisie Velicikovski îngrijită de sihăstria de la Optina se găsesc inserate textele ce îi aparțin lui Vasile de la Poiana Marului. Așa cum am arătat anterior acest lucru lua în rolul său de părinte duhovnicesc. Știm că unsprezece alte schituri din zona se aflau sub îndrumarea sa duhovnicească, acest fapt fiind și mai semnificativ dacă se ia în considerare stilul de viață idioritmic, pe care orice schit încerca să îl păstreze cu dârzenie. Este dovada unui fenomen unic, poate tradiția isihastă românească. Dar ceea ce a făcut faima schitului Poiana Mărului a fost activitatea starețului Vasile în cîmpul literaturii patristice. În micul și izolatul schit din munții Vrancei și ai Buzăului a fost pregătit un adevărat “scriptorium” pentru copierea textelor Părinților și ale scrierilor lui Vasile însuși. Cantitatea, importanța și execuția de nivel artistic al manuscriselor ieșite din acest scriptoriu permit să afirmăm încă o dată că ne aflăm în fața unui fenomen unic: nici un alt schit romanesc nu a exercitat în câmpul culturii spirituale o influență asemănătoare celui de la Poiana Mărului. Starețul Vasile, care a fost inima și inițiatorul acestei activități, trebuie considerat, așa cum pe bună dreptate s-a spus despre el, drept “cel mai profund cunoscător al literaturii ascetice și mistice bizantine tradusă în limba slavă pînă în vremea sa”.

Scrierile Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului

Între scrierile cuviosului Vasile de la Poiana Mărului un loc aparte îl ocupă cele dedicate rugăciunii lui Iisus sau a inimii cum mai este numită. Este vorba de cele patru Introduceri la scrierile unor autori precum: Filotei Sinaitul, Isihie Sinaitul, Grigorie Sinaitul și Nil Sorski și care pot fi considerate toate drept scrieri dogmatice. Ele tratau îndeosebi rugăciunea inimii și au cunoscut o mare răspândire în mănăstirile ortodoxe, judecând doar după marele număr de manuscrise în care s-au păstrat, cât și de influența spirituală pe care au exercitat-o.

Ucenicul său, sf. Paisie Velicikovski autor al unei scrieri în șase capitole despre rugăciunea lui Iisus, s-a inspirat din aceste Introduceri. În fapt, cea mai mare parte din argumentele sale reproduc ideile cuviosului Vasile și pe buna dreptate s-a afirmat că “învățătura starețului Paisie despre rugăciunea lui Iisus și despre monahism, sunt strîns legate de învățătura despre această rugăciune a povățuitorului și părintelui său, ieroschimonahul Vasile”. Noutatea scrierilor lui Paisie consta doar în aceea de a fi încercat să o introducă în viața comunitară a marilor mănăstiri.

Unul dintre cei mai iluștri reprezentanți ai curentului de renaștere spirituală a ortodoxiei ruse a veacului XIX, episcopul Ignati Brianceaninov (1807-1867) recunoaște și el importanța scrierilor cuviosului Vasile de la Poiana Mărului. Referindu-se la contribuția acestuia în redescoperirea rugăciunea lui Iisus, afirma că “ele conduc la o înțelegere exactă a scrierilor Sfinților Părinți privitoare la rînduiala rugăciunii” și îi atribuie lui Vasile meritul de “a fi definit în chip deosebit de fericit învățătura despre rugăciunea lui Iisus”.

Scrierile cunoscute ale starețului Vasile se împart în:

manuscrise slavone copiate din scrierile Sfinților Părinți, cărora li s-au adăugat introduceri. Înainte cuvîntări la operele lui Grigore Sinaitul, Filotei Sinaitul, Nil de la Sorsca (vezi foto), Isihie al Ierusalimului, Adaosuri la opera lui Nil de la Sorsca și Scrisori păstrate în copii manuscrise.

Traduceri în limba română a scrierilor sale, pentru o mai bună înțelegere a operelor patristice, a tîlcuirii și a bunei legături între monahi proveniți din spații diferite.

Cele mai cunoscute sunt cele șapte manuscrise în limba slavonă, cinci dintre ele aparținând celei de-a doua jumătăți a sec. al XVIII-lea și două din 1818 și 1829, copiate la Poiana Mărului. Dintre acestea șase se află în depozitul Bibliotecii Academiei Române și unul într-o colecție particulară. Trei dintre aceste manuscrise conțin scrisul starețului Vasile iar restul de patru aparțin unor călugări copiști de la Poiana Mărului.

Manuscrisul numărul 756, cu 254 de foi, conține Înainte cuvîntare la cartea lui Grigore Sinaitul, împreună cu alte scrieri patristice. Este compus de starețul Vasile, având autograful că este copiat de însuși “eu Vasilii schimonah din Poiana Mărului”. Pe acest manuscris s-au adăugat ulterior două însemnări ce mărturisesc despre un cutremur care a zguduit așezarea în anul 1779 și despre jefuirea schitului de către turci în anul 1823.

Manuscrisul numărul 407, cu 114 foi, conține Înainte cuvîntare la capetele lui Filotei Sinaitul, compunerea starețului Vasile, împreună cu alte scrieri patristice, copiate de monahul Dorotei în anul 1776, la Poiana Mărului.

Manuscrisul numărul 387, cu 74 de foi, conține scrierile lui Grigore Sinaitul, întâlnite în manuscrisul nr. 756 și copiate de diaconul Timotei de la Poiana Mărului. Acesta conține și cîteva însemnări din anii 1791, 1793, 1794.

Manuscrisul numărul 373, cu 282 de foi, conține scrieri din sf. Vasile cel Mare și Macarie Egipteanul, opere fundamentale pentru viața de obște, copiate de monahul Mitrofan în anul 1774 la Poiana Mărului.

Manuscrisul numărul 379, slavo-român, în 235 foi, conține Predoslovia starețului Vasile la scrierile lui Filotei Sinaitul, Nil de la Sorsca, copiat în 1818 la Poiana Mărului.

Manuscrisul numărul 400, în 50 de foi, conține extrase din cartea Iconion, din Nil de la Sorsca, Tihon al Vorenjului și Dimitrie al Rostovului, copiat de Anania în 1829 la Poiana Mărului.

Manuscris slav miscelaneu, din colecție particulară, conține și scrierea religioasă spaniolă Desiderie, copiat la Poiana Mărului.

Cel de-al cincilea manuscris slavo-român, ce poartă numărul 397, este valoros deoarece copiază de pe manuscrisele anterioare existente în schit. El a fost redactat în anul 1818 și prezintă Predoslovia la capetele lui Filotei Sinaitul, Predoslovia la cartea lui Grigore Sinaitul și Predoslovia la capetele lui Nil Sorska, arătându-se că sunt ale starețului Vasile. Dar importanța acestuia derivă din faptul că ne oferă lucruri inedite din viața cuviosului Vasile de la Poiana Mărului, precum și data nașterii, până atunci necunoscătă, 1692, și cea a morții 25 aprilie 1767. Mai întâi descoperim copia scrisorii adresată ieroschimonahului Alexie, ucenicul său, care se afla în toamna anului 1766 la mănăstirea Dragomirna, alături de sf. Paisie Velicicovski. Scrisoarea contituie o adevărată parabolă de legătură spirituală între părintele spiritual și ucenicul său, ajuns la deplinătatea bărbatului desăvîrșit. Starețul Vasile îi reamintește lui Alexie făgăduința de a reveni la schit să fie împreună luptători împotriva răutăților lumii, asemănându-se unor luntrași care vor merge în sus pe apa Niprului până la Kiev, iar dacă vor înceta a vâsli, apoi iarăși apa îi va duce în vale până în Oceakov în Crimeea. Scrisoarea se încheie amintintu-i jurămîntul dat că „dacă în oricare schit sau pe lîngă părintele Paisie nu va fi viața după gîndul său, apoi se va întoarce din nou la starețul Vasile”. Manuscrisul transcrie unele din sfaturile duhovnicești ale starețului, încheind astfel caracterizarea marelui monah: „Așa fel e măsuri și de puteri a avut acest fericit părintele nostru Vasilie în povețele sale duhovnicești și în îndrumări, încît nu numai în viața schitului său, ucenicilor și la amîndouă aceste țări a fost folositor, dar și după moartea sa tuturor celor vii…precum din morți a înviat și cu aceasta fiilor săi spirituali a folosit în această țară”.

În acest manuscris se confirmă existența unui scriptorium la Poiana Mărului prin copierea regulilor de care trebuie să țină seama călugării ce se îndeletniceau cu aceasta. Se arată, din gramatică, că expresiile străine din limbile ebraică, greacă, latină și altele nu urmează după ortografia slavonă și se arată cum să se folosească. Acesta deoarece copierea de manuscrise, fără modificări ori substituiri lexicale, cerea reproducerea textului cu mare fidelitate și de aceeea era nevoie de astfel de îndrumări gramaticale.

Manuscrisul copiat în anul 1818 cuprinde pe lîngă texte slavone și texte în românește. Cel care s-a ocupat de acest manuscris a aflat în biblioteca schitului texte mai vechi despre viața și moartea lui Paisie de la Neamț, și a transcris în continuare în limba română pagini despre Mărturisirea păcatelor. Aceste texte românești erau folositoare călugărilor români dar și mirenilor care veneau la mânăstirea Poiana Mărului. Redacția lor era diferită de cea din Molitvelnicele secolului al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea, ele circulând doar în manuscrise. În încheiere manuscrisul are a însemnare prin care se amintește trecere uniților la ortodoxie în anul 1794.

Opera starețului Vasile redactată în limba slavonă bisericească a fost tradusă și în românește și copiată în numeroase manuscrise. Acest fapt s-a făcut la Poiana Mărului sub privegherea cuviosului Vasile , fapt dovedit de unele manuscrise ce poartă binecuvântarea sa. Prezența în scriptoriu a monahilor români cunoscători ai slavonei bisericești este atestată prin traducerea făcută la un nivel superior al cunoașterii termenilor, din Preacuvîntările starețului, care a servit drept model pentru monahii cărturari de mai tîrziu. Acceptarea traducerii prime și multiplicarea ei în diferite manuscrise românești explică fidelitatea față de textul revăzut chiar de autor. Cercetarea istorică a constatat prezența scrierilor vasiliene într-un număr impresionant de copii: Predoslovie la cartea lui Grigore Sinaitul (11 manuscrise), Înainte cuvîntare la Filotei Sinaitul(vezi foto)

(16 manuscrise), Cuvînt înainte la cartea lui Nil de la Sorsca (15 manuscrise), Adăugire sau Cuvînt pre urmă la cartea lui Nil de la Sorsca (10 manuscrise), Arătare pentru bucate și băutură (5 manuscrise), Închipuire…lucrării cei cu mintea (1 manuscris), un total de 58 de manuscrise. La manuscrisele prezentate de istoricul bisericesc P. Mihail trebuie adăugate cele existente în bibioteca mănăstirii Noul Neamț din Basarabia. Acestea au fost catalogate de istoricul Valentina Pelin Ovcinnikova care a descoperit o copie slavonă a Predoslovia la Grigore Sinaitul și trei copii românești ale Predosloviilor lui Grigore, Nil și Filotei, ultimul copiat în 1879-1880 de ieromonahul Andronic Duhovnicul în ediție bilingvă slavo-român.

Scrierile cuviosului Vasile au cunoscut pâna la studiul monahului italian Dario Raccanello, tipărit de prof. diac. Ioan I. Ică jr., doar o veche ediție. Ea a apărut în limba slavonă, la 80 de ani de la moartea sa, publicate într-un volum ce cuprindeau viața și operele sf. Paisie Velicikovski. Motivul inserării în acest volum a scrierilor lui Vasile este justificat de editorii sihăstriei de la Optina cu afirmatia că “acest purtător de Dumnezeu stareț a fost povățuitorul, conviețuitorul și prietenul fericitului părinte Paisie”. Se recunoștea astfel că înnoirea filocalică inaugurată de Paisie Velicikovski s-a datorat în mare parte influenței pe care Vasile a excitat-o asupra ucenicului său. Operele atribuite lui Vasile și publicate de editia de la Optina sunt următoarele:

1. Introducere la cartea lui Grigorie Sinaitul

2. Introducere la capitolele lui Filotei Sinaitul

3. Introducere la cartea lui Isihie

4. Comentariu la cartea lui Nil Sorski

5. Adaos

6. Despre înfrînarea de la felurite bucate oprite monarhilor

Editorii nu ne oferă prea multe date despre manuscrisele care au stat la baza publicării textelor lui Vasile. Probabil au folosit manuscrisele slavone mai ușor accesibile lor. Răspunsul ne este dar de o notiță privitoare la împrejurările publicării primei ediții a Filocaliei slavone, permițându-ne astfel să reconstituim una din căile prin care aceste manuscrise au putut ajunge în Rusia. Se știe ca cele trei Introduceri, cea la Grigorie Sinaitul, la Filotei Sinaitul și la Isihie, (vezi foto) trebuiau să fie publicate în culegerea de texte patristice, Dobrotoljubie, editate de sf. Paisie. În acest scop textul lor a fost transmis de Paisie Velicikovski, împreună cu manuscrisele autorilor Filocaliei, mitropolitului Gavriil al Petersburgului, care se ocupa de tipărire. Chiar dacă apoi mai multe texte, inclusiv cele trei Introduceri nu au fost publicate, fără îndoială aceste împrejurări au făcut ca scrierile lui Vasile să fie cunoscute în spațiul ortodox rus. Inițiativa lor de a le tipări în volumul dedicat vieții și operei sf. Paisie Veliciovski, le-a fost sugerată poate tocmai de cunoașterea împrejurărilor legate de ediția Filocaliei și pentru a remedia într-un anume fel lucrurile.

Există și istorici ruși care consideră că nu toate scrierile din ediția apărută la mănăstirea Optina ar fi ale lui Vasile, îndeosebi Comentariul la Nil Sorski și Adaosul. La această concluzie s-a ajuns în urma analizei unui manuscris copiat în 1795, în care s-a păstrat textul Predaniei către ucenicii lui Nil Sorski. Aici se găsește textul Comentariului la Nil Sorski cel al Adaosului. Textul acestor două lucrări, se spune, că ar corespunde exact celui tiparit în 1847 de ediția de la Optina. La sfîrșitul acestor două scrieri este o notă in care se citește “eu, Innokenti, monah păcătos, am scris acestea.” De altfel și unul din marii cercetători ai vieții și operei sf. Paisie, este vorba de profesorul grec Antonios Emilios Tachiaos, acceptă necritic considerațiile părții ruse.

Această afirmație intră în contradicție cu tradiția românească, căci în toate manuscrisele redactate în limba română care conțin Comentariul și Adaosul la Nil Sorski, se spune că autorul lor este cuviosul Vasile de la Poiana Mărului. Cercetarea textelor de către istoricul italian Dario Raccanello, arată că monahul Innoketi, care a scris această notă, spune că în acel punct se termină textul Comentariului și al Adaosului. Socotind că aceste texte se refereau în special la lucrarea minții, a considerat potrivit să pună de acolo pînă la sfîrșitul manuscrisului, un alt text despre același subiect. Pentru a-l distinge de nota sa, el adaugă imediat cuvintele: ”Și acum iată începutul textului…”. Dacă el ar fi fost autorul textului citat, nu ar fi făcut cu siguranță o astfel de precizare și nici nu ar fi îndrăznit să laude adâncimile duhovnicești ale scrierii, așa cum face nota finală, îndată după ce s-a semnat cu apelativul “monah păcătos”. Călugărul Innokenti a vrut numai să avertizeze cititorul cu privire la inițiativa sa de a adauga un text considerat de el foarte util ce avea același subiect ca cele precedente. Faptul că nota trebuie interpretată în acest sens este confirmat de câteva observații în studiul lui Ciprian Zaharia. Acesta analizează cu atenție manuscrisul și ajunge la concluzia că scrierile și stilul corespund perfect unei alte lucrări a cuviosului Vasile, Introducerea la Filotei Sinaitul, dovedind faptul că aparțin aceluiași autor. Mai mult cercetarea istoricilor ruși, dincolo de neînțelegeri, aduce un amănunt semnificativ că în 1795, la doi ani de la publicarea primei ediții a Filocaliei slavone apărea un manuscris ce cuprindea texte vasiliene.

Părintele Dumitru Stăniloae, traducător a numeroase texte patristice și editorul Filocalie române, afirmă cu tărie că Vasile de la Poiana Marului a scris “Cuvinte înainte” la scrierile lui Filoftei Sinaitul, Isichie Sinaitul și Grigorie Sinaitul. Afirmația se baza pe tradiția monahismului din acest ținut de la cotul Carpaților, solidară cu a monahismului din Țările Române, care păstra legături strânse cu cel din Muntele Athos, dar care avea și unele caracteristici proprii. Acest mediu monahal “se hrănea spiritual din citirea scrierilor duhovnicești al Sf. Părinți, pe care le transcria și conform cărora viețuia și se ruga”.

Unii biografi ruși, dar și cercetători români au afirmat că ieroschimonahul Vasile ar fi scris aceste “Cuvinte înainte” în slavonește. Părintele Dumitru Stăniloae este de părere că e greu de stabilit limba în care acestea au fost scrise căci nu sunt mărturii concludente. Introducerile amintite a trebuit să fie folosite de la început și de călugării români din schiturile unde le-a scris Vasile, căci ei formau majoritatea și ei practicaseră viața descrisă de scrierile Părinților amintiți. Acest lucru se întâmpla înainte de venirea cuviosului Vasile în aceste schituri, atras de viețuirea monahilor din ele. Reputatul profesor susține că o cercetare a manuscriselor române și slavone în care s-au păstrat “Cuvintele înainte” ale lui Vasile nu ar dovedi nici ele limba în care le-a scris el, căci nici unul nu reprezintă originalul.

Argumentarea continuă cu faptul că în descrierea practicii rugăciunii inimii, apar elemente noi care nu se găsesc în vechile Metode de la Sf. Munte, cele cunoscute sub numele Sf. Simion Noul Teolog, a lui Nichifor Monahul, a lui Grigorie Sinaitul, a lui Calist și Ignatie. Cuviosul Vasile scrie în “Cuvîntul înainte” la Filotei Sinaitul, că mințea căutînd, în rugăciunea lui Iisus, locul inimii, nu trebuie să se fixeze nici la centrul inimii, nici în josul ei, nici la dreapta, nici la stînga ei, ci să stăpânească precum un împărat asupra ei. Aceasta înseamnă că omul trebuie să se ridice deasupra tuturor simțurilor, sau chiar deasupra întregii sale ființe, spre Dumnezeu. Totuși numai de lânga inimă, ca centru al ființei sale, se poate ridica el spre Dumnezeu. Precizarea aceasta nu a putut-o inventa Vasile însuși,nici nu ar fi putut avea curajul pentru aceasta. E extrem de probabil că ea reprezintă o veche tradiție în practicarea acestei rugăciuni la români. Dacă nu ar fi existat această practică pretutindeni în monahismul românesc, nu s-ar fi putut impune fără obiecții recomandarea dată de Vasile de la Poiana Mărului.

Revenind la scrierile vasiliene trebuie precizat faptul că o singură scriere a văzut lumina tiparului până la cartea lui Dario Raccanello. Este vorba de scrierea intitulată “Despre înfrînarea de la bucatele cele oprite făgăduinței călugărești”, ce a fost publicată la tipografia mînăstirii Neamț în anul 1816.

Profesorul universitar diac. Ioan I. Ică jr. face o analiză a tuturor acestor studii și încercări de elucidare a scierilor ce i-au aparținut starețului Vasile în prefața primei traduceri integrale a acestor scrieri. El remarcă profunzimea studiului monahului italian Dario Raccanello, care vine să umple un gol în istoriografia românească. “Interesul, cît s-a manifestat, pentru opera starețului Vasile s-a cantonat aproapa exclusiv în zona importantî științific, dar nu revelatorie spiritual, a jalonării reperelor istoriografic-documentare în studiile lui G. Cocora, H. Constantinescu și P. Mihai, ori a valorificării moștenirii lui pe linie predominant culturală și patriotică, studiile lui D. Zamfirescu și C. Zaharia”. El afirmă că “universalitatea practicării rugăciunii lui Iisus se întemeiază pe universalitatea luptei împotriva păcatelor și a răului, în care toți suntem chemați într-un fel sau altul. Este o viziune profund practică, ascetică, realistă și echilibrată, profund tradițională pe care scrierile vasiliene le oferă, în opoziție cu harismele și spiritualismele facile care bîntuiau sub forma pietismelor protestante sau hasidismelor iudaice, în spațiul balcanic al secolului XVIII”.44

Starețul Vasile atrage atenția asupra riscului spiritual pe care îl conține o mentalitate păguboasă în care rugăciunea lui Iisus ca și sfânta Împărtășanie sunt neglijate pentru a nu fi desconsiderate, ci paradoxal, tocmai sub pretextul supraestimării lor, proiectate într-un plan supra uman inaccesibil, ele dispar din preocupările zilnice ale creștinului, lăsîndu-l expus atacurilor demonice și a patimilor.

De aceea editorul a hotărât să prezinte cititorului român scririle complete ale starețului Vasile de la Poiana Mărului. Ca o completare a studiului monahului italian Dario Raccanello, prof. diac. Ioan I. Ică jr. a publicatPredosloviile la Grigore Sinaitul, Filoftei Sinaitul, Isichie Sinaitul și Nil de la Sorska. Adaosul, Despre înfrînarea de la bucatele cele oprite făgăduinței călugărești, Închipuire cum ne îndreptăm prin pocăință, scisoare către monahul Alexie și Testamentul starețului Vasile. Atunci cînd a făcut acest lucru a avut în vedere și afirmația sf. Ignatie Briancianinov asupra conținutului scrierilor vasiliene, considerate drept adevărata “cheie” a Filocaliei: “Cine vrea să practice rugăciunea lui Iisus va afla mare folos citind Predosloviile ieroschimonahului Vasile de la Poiana Mărului, prin care citirea întregii Filocalii devine mai limpede și mai cu folos”.46

7. Rugăciunea lui Iisus – lucrare plină de har pentru un pelerin

Cuvântul biblic arată că inima omului a fost dintru început locașul lui Dumnezeu, după care, prin păcatul strămoșesc, a devenit sălaș al necuratului, antrenându-l pe om în căderea din starea de Rai. De aceea “omul rău scoate cele rele din comoara cea rea a inimii” (Luca 6,45 ; Matei 12,35).

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în lume pentru ca prin opera și jertfa Sa de cruce să strice lucrarea necurată (I Ioan 3,8), să o alungedin inimile oamenilor, curățindu-le de întinăciunea păcatului, și deschizându-le astfel, „ochii inimii”, care pot vedea pe Dumnezeu ( Matei 5,8). Inima omului, curățită prin Hristos, “crește si se întărește prin har” omul se luminează la minte și la inimă, care, prin revărsarea harului asupra sa, redevine vas ales, lăcaș al lui Dumnezeu Cel în Treime.

În scrisorile filocalice, sfinții părinți ai Bisericii ne arată o metodă sigură și practică de a dobândi curățirea inimii prin duhul Fiului lui Dumnezeu, chemat de rugăciunea numită Rugăciunea lui Iisus, care, atunci când e coborâtă în inimă, se numește Rugăciunea inimii. Ea poate fi monologică, așa cum ne-o înfățișează Sfântul Ioan Scărarul, prin invocarea continuă numai a Numelui Sfânt al lui Iisus ( Dumnezeu mântuiește), sau alcătuită din mai multe cuvinte, atfel: “Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul”.

Rugăciunea lui Iisus formează obiectul principal al misticii ortodoxe în forma ei desăvârșita, ca Rugăciune a inimii, ea se identifică cu contemplația ortodoxă și are darul transformării sufletului, aducând iluminarea și mântuirea. Efectele Rugăciunii inimii sunt roadele Duhului Sfânt, și odată cu sentimentul luminării lăuntrice, natura omenească atinge îndumnezeirea(theosis), iar despărțtirea dintre imanent și transcendent încetează.

Starețul Vasile consideră că cel mai potrivit loc unde Îl putem invoca și ruga pe Hristos este inima. Comentând textul biblic: "Cel ce crede în Mine râuri de apă vie vor curge din pântecele lui" (Ioan 7, 39), sfântul Vasile spunea că toți creștinii botezați primesc în mod tainic această apă în inimile lor, adică toți primesc la Botez înlăuntrul lor pe Hristos Însuși. Starețul Vasile leagă rugăciunea lui Iisus de experiența harului baptismal care trebuie mereu împrospătată, știut fiind că păcatele din cursul vieții reușesc să umbrească această experiență. Rugăciunea lui Iisus nu mai poate fi considerată, în acest context, ca o preocupare numai a monahilor îmbunătățiți, ci ea este recomandată tuturor creștinilor, întrucât toți au fost botezați și toți au nevoia de a recupera experiența harului Duhului Sfânt de la Botez.

Inspirat fiind de viața duhovnicească, trăirea și scrierile acestui Sfânt al Ortodoxiei de la curbura Carpaților, m-am ostenit ca pe parcursul anilor pe care Bunul Dumnezeu mi I-a dăruit în mijlocul elevilor să fac ceva pentru a fi cât mai receptiv la trăirile, experiențele, problemele, câte ceva din cunoștintele și experiența mea călăuzindu-i cu pași mici și timizi pe drumul pelerinului însoțiți și întăriți mereu de lucrarea plină de har ca rod al Rugăciunii inimii. Viața creștinului este înțeleasă ca o rugăciune neîncetată, care, după cuvântul părintelui Arsenie Papacioc, înseamnă o stare de prezență continuă a lui Dumnezeu în conștiința noastră. Gândul la Dumnezeu este o rugăciune la îndemâna oricui, oricât de ocupat ar fi: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Pentru aceasta am utilizat diferite metode de învățământ pe care le voi supune cercetării mele pedagogice după cum urmează.

METODE DE PREDARE – ÎNVĂȚARE – EVALUARE FOLOSITE ÎN STUDIUL RELIGIEI

Clasificarea metode de învățământ

Învățământul necesită o sumă de activități organizate pe bază rațională, într-un proces organizat, ordonat, care să conducă la obținerea unor rezultate atât în cunoștințele dobândite de elevi, cât și în comportamentul lor. Educația religioasă depășește cadrul învățământului pentru că acesta este înțeles ca sistem determinat, spațio – temporar. Învățământul religios oferă câteva forme prin care elevii pot comunica, se pot împărtăși, dezbat probleme de ordin moral, sau participă efectiv prin constatare vizuală și motrică. Cea mai obișnuită formă de organizare religioasă este lecția, care vizează idealul disciplinei Religie, formarea personalității religios-morale a elevului, creștinul în devenire.

Sub aspect metodologic, lecția de Religie se aseamănă în mare parte cu alte forme asemănătoare ale disciplinele conexe, însă în spațiul destinat învățăturilor creștine se încearcă în mod deosebit atingerea obiectivelor de ordin afectiv. Lecția de Religie se desfășoară în incinta școlii, în clasă sau în capelă/paraclisul instituțiilor respective. Mediul înconjurător constituie cadrul prielnic pentru transformarea sufletească a elevilor, pentru îmbogățire spirituală. Reușita lecțiilor de religie este cauzată și de climatul motivațional, precum și de atmosfera generală a locului unde se desfășoară activitatea. Atmosfera psiho – afectivă poate fi creată cu ajutorul imaginilor (hărți, planșe, icoane, pliante, albume, atlase) dar și a unui fond sonor (casetofon, reportofon, video – proiector, epideoscopul.

Ca dascăli ne punem întrebarea cum să desfășurăm demersul nostru didactic pentru a ajunge la sufletul copilului, la pătrunderea adevărurilor de credință, la cunoașterea lui Dumnezeu prin Hristos ”Lumina lumii”, la transpunerea în practică a acestor adevăruri prin relaționare față de semeni.

Metodologia didactica este definita ca “un ansamblu de metode, procedee, tehnici si mijloace de invatamant ce urmaresc realizarea obiectivelor propuse. Metoda este un mod o actiunea cu ajutorul carui profesorul, impreuna cu elevii, realizeaza obiectivele propuse. Etimologic, cuvantul provine din grecescul MετL (spre) si oδǒs (cale), inseamna „calea spre”, „drum catre”… … aflarea adevărului, cale către… adevăr, cale de urmat  în vederea descoperirii adevărului; un mod de căutare, de cercetare, de urmărire, de găsire a adevărului.

Metodele de învățământ se clasifică după anumite criterii, în diferite moduri:

vechi și noi,

tradiționale și moderne,

informative și formative,

pasive sau neparticipative / creative sau participative.

Potrivit unui prim criteriu, acela constând în scopul didactic urmărit, reiese gruparea metodelor pe cele două mari categorii: metode de predare-învățare și metode de evaluare. Metodele din fiecare categorie nu pot fi considerate că ar avea un loc fix sau o funcție numai de predare sau numai de evaluare (ex. conversația euristică, instruirea programată).

Un alt criteriu de diferențiere al metodelor de predare este mijlocul de vehiculare al conținuturilor de la sursă către elev. Dacă mijlocul respectiv este imaginea obiectului (fenomenului) sau obiectul însuși vom avea metode intuitive (demonstrația, observarea, modelarea); dacă mijlocul va fi cuvântul rostit sau scris, metodele se vor numi verbale (expunerea, conversația, problematizarea, instruirea programată).

Un al treilea criteriu este gradul de participare al elevului în acțiunea propriei instruiri; aici ar fi metode expozitive – mânuite de către educator, elevul fiind doar receptor, cum ar fi expunerea; și metode active – cuprind o doză mai mare sau mai mică de participare a elevului”.

Îmbinăm metodele tradiționale cu cele specifice disciplinei (cântarea religioasă, rugăciunea, lectura, interpretarea textului biblic, lectura explicativă, exercițiul moral, îndrumarea teoretică și practică), însă acordăm o atenție deosebită metodelor activ- participative, centrate pe elev.

Fiecare metodă pe care o aplicăm în anumite secvențe de lecție poate fi considerată activă în măsura în care pune în mișcare operațiile gândirii și sufletul, dacă motivează elevul pentru studiu și îmbogățește astfel bagajul său de cunoștințe. Metoda în sine este eficientă dacă este adaptată obiectivelor, conținuturilor, achizițiilor în timp ale elevilor, particularităților individuale și de vârstă specifice ale acestora.

Se dorește astăzi în școală, punerea în practică a unor strategii activ-participative (vizitele și pelerinaje la mănăstirile din țară, pregătirea serbărilor școlare realizate cu elevii în preajma marilor sărbători creștine) care au un caracter dinamic, prin care procesul de predare și învățare se realizează prin cooperare, interdependență și independență. Se urmărește astfel dezvoltarea spiritului activ și critic al elevilor.

Metode de învățământ clasificate după demersul logic care duce la învățare

În funcție de demersul logic urmat de către profesor în transmiterea cunoștințelor, de la particular la general, de la general la particular, de la întreg la componente, de la componente la întreg și prin înlăturarea logică, în studiul religiei vom utiliza metoda inductivă, deductivă, analitică, sintetică și metoda genetică. Aceste metode se utilizează în lecțiile din domeniul istoric, sistematic si liturgic.

Metoda inductivă

Prin metoda inductiva comunicarea, asimilarea si verificarea cunostintelor se fac parcurgandu-se demersul logic inductiv, adica de la particular la general, de la concret la abstract, de la exemple la reguli, de la cunoscut la necunoscut.

In activitatea Sa, Mantuitorul Iisus Hristos, a folosit aceasta metoda sub diferite forme, pentru a usura intelegerea de catre Apostoli si oamenii simpli a invataturilor Sale dumnezeiesti:

–                  sub forma actiunilor de exemplu: saturarea multimile si apoi spune: „Eu sunt painea vietii” Ioan 6,35

–                  sub forma individualizarii (de exemplu vorbind impotriva iubirii de arginti spune: „Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta” Matei 0,21)

–                  sub forma parabolelor, de exemplu pilda semanatorului, a bogatului nemilostiv, a fiului respectuos, a samarineanului milostiv, etc.

Metoda inductiva se utilizeaza in etapa comunicarii noilor cunostinte in lectia de transmitere si insusire de noi cunostinte si in cea mixta, iar lectia de formare a deprinderilor, in etapa efectuarii activitatii practice, respectiv intelectuale.

Metoda inductiva insoteste explicatiile profesorului mai ales cand acesta utilizeaza in lectie material inductiv. Mantuitorul, urmand sa vorbeasca multimilor si ucenicilor in Predica de pe munte la arata mai intai cetatea aflata pe varful de munte, care nu poate sa se ascunda si faclia care nu se pune sub obroc, ci in sfetnice pentru a lumina, Matei 5,14 – 15. Apoi face legatura intre cele observate si generalizeaza: „Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, incat vazand faptele voastre cele bune sa slaveasca pe Tatal vostru Cel di ceruri” Matei 5,161.

2.     Metoda deductivă

Prin metoda deductiva comunicarea, asimilarea si verificarea cunostintelor se fac parcurgandu-se demersul logic deductiv: de la general la particular, de la abstract la concret, de la reguli la exemple, de la necunoscut la cunoscut. Acest demers este invers celui inductiv. Metoda deductiva, se foloseste atunci cand elevi au cunostinte religioase mai bogate, cand opereaza mai usor cu notiunile abstracte.

Domnul Iisus Hristos, foloseste metoda deductiva atunci cand vorbeste celor care „credeau ca sunt drepti si priveau cu dispret pe ceilalti” (Luca 18,8) spunandu-le pilda vamesului si a fariseului.

Metoda deductiva se poate utiliza in diferite etape ale lectiei: in comunicare, fixarea noilor cunostinte sau in asociere in lectia mixta, in efectuarea activitatii practice respectiv intelectuale in lectia de formare a deprinderilor.

3.     Metoda analitica

Prin metoda analitica, comunicarea, asimilarea si verificarea cunostintelor se fac parcurandu-se demersul analitic: de la intreg spre descompunerea acestuia in spatiile componente.

Domnul Iisus Hristos a explicat apostolilor Sai in mod analitic – alegoric pilda semanatorului (Matei 13,18) si a neghinelor din tarana (Matei 13,36).

Metoda Poate fi utilizata in special de Sfintii Parinti in exegeza biblica.

Aceasta metoda poate fi utilizata in mod restrans in cadrul unei lectii sau in cadrul unor cicluri de lectii subiectul tratat necesita mai multe ore pentru intelegerea lui.

Exemplu: in lectiile de istorie biblica: aplicarea evenimentelor din Saptamana Mare.

4.     Metoda sintetica

Prin metoda sintetica, comunicarea, asimilarea si verificarea cunostintelor se fac parcurgandu-se demersul logic sintetic: de la partile componente spre compunerea intregului. Aceasta m se utilizeaza in mod restrans in cadrul unei singure ore sau in cadrul unor cicluri de lectii.

In predica de pe munte Domnul Iisus Hristos, dupa ce a expus Invatatura Lui despre superioritatea Legii Noi fata de Legea Veche, a sintetizat prin cuvintele – indemn adresate tuturor: „Fiti, dar voi desavarsiti precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este” (Matei 5,48).

Omul il cauta pe Dumnezeu insa de multe ori nu il gaseste. Sintetizand, Sfantul Macarie Egipteanul, spune „Daca Il cauti pe Domnul in adancuri acolo il afli, in groapa in mijlocul leilor. Deci pretutindeni este: sub pamant, deasupra cerurilor si in noi” .

Exemple: in lectiile de istorie biblica: dupa ce invata despre Avraam, Isaac, Iosif si fratii sai elevii pot sintetiza cunostintele despre viata poporului ales in perioada Patriarhilor Vechiului Testament.

5.     Metoda genetică

Comunicarea, asimilarea si verificarea cunostintelor se fac prin inlantuirea logica cronologica a desfasurarii evenimentelor sau in modul in care se sprijina intre ele. Metoda genetica se foloseste atunci cand se predau evenimente din istoria biblica, bisericeasca, invataturi de credinta.

“In drum spre Emaus Domnul pentru ai incredinta pe Luca si Cleopa ca el este Fiul lui Dumnezeu care a patimit pentru oameni si a Inviat incepand de la Moise si de la toti proorocii, le-a talcuit lor din toate Scripturile cele despre El” (Luca 24,27).

Exemplu: Evenimentele referitoare la Nasterea Domnului vor fi prezentate in ordine cronologica.

Asadar imbinand cele cinci tipuri de metode impreuna cu celelalte tipuri in procesul de predare invatare, vom nadajdui ca vom obtine performanta instructiv – educativa dorita.

3. Metode de învățământ clasificate după izvorul principal al învățării

Educația religioasă presupune o abordare metodologică raportată la obiectivele și conținutul acestei laturi deosebite a educației. Metodele și tehnicile reclama o aplicație care să fie întotdeauna în serviciul credinței. Opera educativă și de catehizare se va supune unei duble finalități:

-fidelitate față de ordinea divină, adică a naturii credinței și exigențelor ei;

-fidelitate față de ordinea naturii, adică a psihologiei copilului, pentru ca adevărurile credinței să fie sesizate și primite.

Metoda are un caracter polifuncțional, în sensul că poate participa simultan sau succesiv la realizarea mai multor obiective instructiv-educative. Opțiunea profesorului pentru o anumită metodă de învățământ constituie o decizie de mare complexitate. Dacă munca învățătorească angajează numai preocuparea și efortul dascălului, această muncă rămâne săracă, rece, statică, ea nu dezvoltă capacitatea intelectuală a ucenicului, nu cheamă la contribuție rațiunea acestuiași, drept urmare, nici nu-și poate realiza rostul”.

Alegerea unei metode se face ținând cont de finalitățile educației, de conținutul procesului instructiv, de particularitățile de vârstă și cele individuale ale elevilor, de psihosociologia grupurilor școlare, de natura mijloacelor de învățământ, de experiența și competența didactică a profesorului. În cadrul unui sistem de instruire, “metodologia didactică trebuie să fie consonantă cu toate modificările și transformările survenite în ceea ce privește finalitățile educației, conținuturile învățamantului, noile cerințe ale elevilor și societății”.

Din multitudinea activităților efectuate de elevi în cadrul procesului de învățământ, activitățile creatoare au o influență deosebită pentru educația interdisciplinară a elevilor. Punerea în valoare a capacităților creatoare se face cu ajutorul metodelor active de învățământ, care asigur ă însușirea unor cunoștințe adevărate și temeinice, mai clare și mai sigure. Metodele active sunt cele mai eficiente pentru că asigură formarea elevilor la un nivel ridicat. În zilele noastre, metodele de învățământ urmăresc dezvoltarea personalității elevului, prin însușirea conștientă a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor. Imperativele moderne la care trebuie să răspundă orice metodă de învățământ se referă la modul de prezentare a informației didactice, ca și la gradul de antrenare a elevului în procesul de învățare. Metodele folosite în învățământ nu sunt numai instrumente ale predării, ci și ale învățării, fiind folosite atât de profesor cât și de elev; ele sunt apreciate în funcție de rezultatele obținute prin folosirea lor. Există o legătură între ce se predă și cum se predă, iar la un anumit conținut se pretează numai anumitelor metode (de exemplu, problematizarea nu se poate folosi în lecțiile de predare a învățăturii de credință).

“O clasificare riguroasă și sistematică a metodelor de învățământ este prezentată de  profesorul Ioan Cerghit, iar profesorii Sebastian Șebu și Monica și Dorin Opriș au adăugat metode specifice educației religioase. Aceste metode specifice educației religioase sunt:

●metode de comunicare și asimilare a cunoștințelor (metode de comunicare orală, metode de comunicare scrisă);

● metode de cunoaștere a realității religioase (observarea directă a realității religioase, studiul și interpretarea simbolurilor religioase, analiza documentelor, studiul de caz, exemplul, rugăciunea, meditația religioasă, deprinderile morale, cultul divin);

● metode fundamentate pe acțiune (jocul didactic, dramatizarea, exercițiul moral, metoda îndrumării teoretice și practice)”.

Dezvoltarea și modernizarea metodologiei didactice reprezintă un proces continuu, determinat de următorii factori:

-ritmul rapid al schimbărilor care au loc în societate,

-exigențele procesului de învățământ,

-acumulările din științele educației,

-necesitatea de a apropia activitatea instructiv-educativă de cea de cercetare.

4. Metode de comunicare orală

4.1.  Povestirea

“Povestirea este expunerea orală de către profesor a unor întâmplări, fapte, evenimente reale petrecute într-un anumit timp și spațiu, cu scopul însușirii noilor cunoștințe, dezvoltării unor sentimente și formării unor atitudini pozitive la elevi, întrucât unul din scopurile studierii religiei în școala românească este formarea caracterelor religios-morale ale elevilor,  povestirea urmărește în același timp, să-i conducă pe elevi la însușirea unor valori care să influențeze pozitiv comportamentul lor”.

Pentru a avea efectul dorit, povestirea trebuie să respecte anumite cerinței:

-să fie alese fapte, întâmplări, evenimente cu o profundă semnificație pentru susținerea ideii religioase;

-să se asigure un climat emoțional, prin folosirea de către profesor a intonației, mimicii și gesturilor din care să rezulte clar atitudinea pe care o ia față de eroii povestirii;

-în decursul povestirii să fie prezentate, la momentul potrivit, materiale ilustrative menite să impresioneze mai profund pe elevi; profesorul poate întrerupe firul acțiunii pentru a introduce o explicație, pentru a prezenta un personaj, pentru a răspunde la întrebările elevilor sau pentru a-și exprima părerile proprii, însă cu foarte mult tact.

Exemplu: -în Sfânta Scriptură, atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament, povestirea este frecvent utilizată ca metodă de educație. În predarea religiei pot fi utilizate povestiri cu coținut moralizator din evenimentele biblice, din viețile sfinților, etc., care să ajute la atingerea obiectivelor propuse.

4.2. Descrierea

“Descrierea este metoda expozitivă care prezintă caracteristicile exterioare tipice ale obiectelor, proceselor, fenomenelor, locurilor, urmărind, în special, aspectele fizice ale acestora”. Cu ajutorul acestei metode, profesorul infățișează direct aspectele unei realități înconjurătoare, trăsăturile unor personaje biblice, precizează anumite fapte din istoria mântuirii, cadrul în care se desfășoară un anumit eveniment biblic, istoric sau din viața Mântuitorului. Exemplu: profesorul poate descrie locul în care se afla Mântuitorul când a rostit Predica de pe Munte, caracterul religios-moral al unor sfinți, unele locuri din Țara Sfântă, folosindu-se de mijloace didactice cum ar fi: imagini cu Muntele Fericirilor, imagini din Țara Sfântă.

4.3. Explicația

Această metodă este folosită des în timpul orelor de religie, deoarece duce la o mai bună și mai completă înțelegere a adevărurilor de credință. Prin explicație, elevii sunt ajutați să-și clarifice și să-și adâncească înțelegerea noilor cunoștințe. La ciclul primar, unde gândirea elevilor este concretă, explicația se face pe baza materialului intuitiv. La ciclul gimnazial, unde gândirea elevilor începe să devină abstractă, explicația se face acolo unde unele subiecte necesită o anumită capacitate de abstractizare. Ea este indicată pentru a fi folosită la formarea noțiunilor, la prezentarea unui eveniment istoric, prin analiza cauzelor care l-au produs, la  prezentarea unui adevăr de credință mai greu de înțeles pentru elevi etc.

4.4. Prelegerea

Prelegerea constă în “expunerea neîntreruptă și sistematică a unei teme religioase timp de una sau mai multe ore, pe baza unui plan, dat de obicei la începutul acesteia. Are mai multe variante: prelegerea magistrală – folosește comunicarea orală îmbinată cu scrisul pe tablă;  prelegerea dialog – îmbină comunicarea orală și conversația euristică; prelegerea cu ilustrații – comunicarea orală este îmbinată cu folosirea materialului intuitiv: hărți, scheme, casete audio/video”.

În pregătirea și expunerea unei prelegeri la religie, profesorul va ține seama de unele aspecte legate de conținut și forma expunerii:

-alegerea subiectului,

-îmbinarea prelegerii cu descrierea, explicația, expemplul, povestirea,

-prelegerea să fie pregătită temeinic pentru a evita improvizațiile sau informațiile incorecte,

-să aibă stabilite obiective clare și materiale ajutătoare pregătite anterior,

-în timpul prelegerii profesorul să urmărească atent reacțiile elevilor, adaptând expunerea la tipul auditoriului,

-analiza și concluziile prelegerii la sfârșit.

Modul de expunere al unei prelegeri este la fel de relevant. Comunicarea umană are loc pe trei canale diferite: verbal, paraverbal și limbajul corpului. Cuvântul este suportul conținutului comunicării, în timp ce paraverbalul și limbajul corpului definesc planul relației. Intonația și inflexiunea vocii sunt foarte importante. Dacă relația cu clasa este bună avem mai multe șanse de a inspira încredere, de a capta interesul și de a convinge. Primul contact este foarte important. Pentru reușita acestuia, trebuie să ținem seama de trei elemente: privirea,  surâsul, vocea.

Gesturile și mimica observante de profesor la transmiterea informațiilor sunt foarte importante asigurându-i acestuia feedback-ul. Zâmbetul este un semn de încredere, de destindere, de bunăvoință, ce demonstrează că suntem bine pregătiți și avem plăcerea de a le vorbi celor din fața noastră. În plus, zâmbetul face ca privirea noastră să nu fie aspră sau scrutătoare. Vocea trebuie să fie clară, suficient de ridicată pentru a fi auzită în bune condiții de toată lume. Trebuie să evităm monotonia. În egală măsură, nu este de dorit să exagerăm cu schimbările de tonalitate și prea multe inflexiuni. Pentru ca prelegerea să contribuie la dezvoltatea capacității elevilor de a descoperii noi informații, este necesară dezvoltarea atenției și interesului acestora față de activitatea desfășurată.

4.5. Conversația

Este metoda ce valorifică dialogul sau interogația și este cea mai des folosită în  procesul instrctiv-educativ.Cu ajutorul acestei metode se transmit cunoștințe și se oferă  posibilitatea atingerii unui nivel moral înalt; este folosită în toate tipurile de lecții alături de alte metode. Dialogul profesor-elev este considerat ca una din cele mai active și mai eficiente modalități de instruire.

Conversația are mai multe forme:

– Conversația catehetică este metoda de instruire și educare a elevilor prin intermediul întrebărilor și răspunsurilor cu scopul de a reproduce cele observate, descoperite și asimilate de elevi, sub îndrumarea profesorului. Se folosește în verificarea cunoștințelor și în fixarea cunoștințelor noi dobândite de elevi.

– Conversația euristică este metoda bazată pe dialog și pe învățarea conștient; se folosește atunci când noile cunoștințe pot fi desprinse împreună cu elevii din: cunoștințele anterioare, din analiza unor fapte, a unor evenimente etc. Cu ajutorul conversației euristice, atât profesorul cât și elevii pot formula întrebări referitoare la tema lecției. Profesorul, pentru a vedea cum au fost receptate și înțelese mesajele sale didactice, elevii, pentru a-și lămuri sau pentru a-și completa informațiile de care dispun, în legătură cu subiectul aflat în discuție. Conversația euristică este bazată pe dialog și pe învățarea conștientă, și se folosește atunci când noile cunoștințe pot fi desprinse împreună cu elevii din cunoștințele anterioare, din analiza unor fapte, unor evenimente sau în urma cercetării unui material intuitiv. Conversația euristică se folosește în verificarea cunoștințelor, în actualizarea cunoștințelor și introducerea în tema nouă a lecției, în comunicarea noilor cunoștințe, în apreciere și asociere. Întrebările trebuie să fie clare și precise, fără ambiguități, să se adreseze cu precădere gândirii elevilor, nu memoriei lor, dar și să îi incite pe aceștia la dialog. Întrebările au în vedere și cunoștințele anterioare, și experiențele elevilor. Conversația poate fi folosită în desf ășurarea multor lecții. Aș da un singur exemplu: la lecțiile referitoare la Nașterea și Învierea Domnului, elevii au deja cunoștințe pe care și le pot exprima, dar pot să și le completeze, în funcție de vârstă, cu ceea ce dorește profesorul.

4.6 Dezbaterea

Dezbaterea este o formă a conversației caracterizată printr-un schimb de opinii, impresii, informații, propuneri axate în jurul unui subiect, a unui fapt luat în studiu, cu scopul de a consolida, clarifica și sintetiza cunoștințe, analiza unor cazuri sau texte, soluționarea unor  probleme, argumentarea unor idei etc.; este condusă de către profesor pe baza propunerii unor teme sau în urma unor prelegeri sau referate. Învățământul modern favorizează discuția și dezbaterea în grup, găsind în ele modalitățile cele mai active de participare directă a elevilor sau studenților la desfășurarea unor activități educative: lecție sau seminar.  Dezbaterile crează o atmosferă de deschidere, de receptivitate și de apropiere reciprocă, intensifică intercomunicarea reală și relațiile în cadrul grupului, favorizează deprinderea de cooperare, de rezolvare în urma unei munci colective a problemelor, impune o disciplină în interiorul colectivității.

Rolul profesorului poate fi acela de a modera discuția, dar îndeosebi acela de “a asigura echilibrul și corectitudinea dezbaterii sub aspectul timpului acordat, al fundamentării  pozițiilor și al argumentelor invocate de fiecare parte participantă. Într-o formă succintă, el introduce și limitează subiectul de discutat, crează o bază de deschidere, adeseori prin  prezentarea unei situații-problemă, schițează o scurtă conversație cu elevii, lasând apoi pe seama lor preluarea discuțiilor. Cu tact pedagogic, el trebuie să încurajeze elevii, să intervină la momentul potrivit și să-i ajute cu întrebări potrivite temei discutate. Întrebările ajutătoare  pot fi: frontale, directe, inversate, de revenire, imperative, de controversă”

5. Metode de comunicare scisă

5.1. Lectura

Este metoda de comunicare scrisă prin care se urmărește învățarea propriu-zisă, informarea și documentarea în vederea rezolvării unor sarcini precise de învățare și în scopul susținerii unui efort de autoinstruire permanentă. Metoda este utilizată la orice nivel al învățământului, precum și în afara activităților școlare; se utilizează atât în cadrul orelor, cât și acasă.

Lectura poate fi:

– Lectura explicativă – este prima formă a acestei metode; este utilizată în special la clasele mici;

– Luarea notițelor – se face sub îndrumarea profesorului;

– Studiul individual – se desfășoară atât în clasă, cât mai ales acasă;

– Activitatea suplimentară – se efectuează acasă, după ce elevii și-au format anumite deprinderi de muncă independentă. La religie această activitate cuprinde: citirea notițelor și completarea acestora, asimilarea cunoștințelor, învățarea unor rugăciuni, poezii și cântări religioase, transcrierea și învățarea unor versete din Sfânta Scriptur ă etc.

– Interpretarea textului biblic – se face pe baza unor reguli fixate de o disciplină teologică numită Ermineutica biblică. Exegeza biblică ne dă explicații asupra textului așa cum l-a înțeles autorul. Necesitatea interpretării corecte a textului biblic este dată de faptul că textul  biblic este un text sacru lăsat nouă prin Revelația dumnezeiască.

5.2. Referatul

Este elaborat de către elevi, sub îndrumarea profesorului de religie. Concluziile trase în urma discuțiilor purtate pe baza referatului vor fi valorificate astfel încât să influențeze pozitiv  performanțele viitoare ale elevilor. La clasele V-VIII, referatul se utilizează ca metodă de comunicare scrisă.

Teme posibile de referate:

– la clasa a V a:  Nașterea  Domnului și  Învierea  Domnului (scopul principal este acela de a testa cunoștințele elevilor din clasele anterioare, de a completa lipsurile, de a identifica sentimentele și deprinderile în legătur ă cu aceste două mari sărbători creștine);

-la clasa a VI-a: O fapt ă bună , o fapt ă rea și Slujire și misiune, în unul din cele patru locuri: acasă, la școală, la biserică, în societate (scopul primului referat este acela de a vedea dacă elevii își recunosc fapte f ăcute de ei, bune sau rele, ei trebuind să  povestească o fapă bună făcută de ei și una din cele mai rele fapte – considerate de ei – făcută de aceștia, asigurându-le confidențialitatea; al doilea referat a sprijinit desfășurarea lecțiilor cu același nume, elevii putând să-și exprime ideile deosebite în realizarea acestor referate argumentând modurile în care putem sluji pe Dumnezeu și cum putem face misiune în cele  patru locuri);

– la clasa a VII-a: Viața unui sfânt , Spitale,  Azile, Orfelinate (ambele referate servesc ca suport pentru desf ășurarea lecțiilor despre sfinți și despre ce putem face noi, autoritățile, Biserica pentru bătrâni, copii orfani).

5.3. Eseul religios

Este un studiu de mică întindere având la baz subiecte despre adevăruri religioase.

Subiectul eseului poate fi propus de profesor sau de elevi, iar stilul în care va fi redactat trebuie să fie clar și să valorifice vocabularul specific. Alcătuirea și redactarea unui eseu presupune întocmirea unui plan care să cuprindă diviziunile mari ale unui eseu: introducerea, cuprinsul și concluzia. Cu toate aceste cerințe, nu trebuie să confundăm conținutul eseului religios cu cel literar. Fiind vorba despre adevăruri religioase, într-un astfel de eseu se va evita folosirea persoanei întâi singular în sublinierea opiniei personale („eu cred”, „părerea mea” ,etc) și însușirea exprimărilor proprii unor autori, drept expresii personale. După întocmirea eseului, urmează susținerea, discutarea și evaluarea lui.

Sunt multe alte metode care într-o mai mică sau mai mare măsură dezvoltă creativitatea elevilor, încearcând să le deschidă orizonturile, să le dea o altă perspectivă de a vedea lucrurile, să-i învețe să caute întotdeauna noi soluții, să nu se lase bătuți în fața dificilului. Ca dascăli trebuie să le încurajăm inițiativa lor, să-i învățăm să nu le fie frică să-și exprime ideile, să le ar ătăm că nu întotdeauna ideile lor sunt bune, dar totdeauna să aibă încredere că ei vor fi ascultați.

6. Metode de cunoaștere a realității religioase

Metodele de cunoaștere a realității religioase sunt specifice predării religiei și urmăresc căutarea și cunoșterea lui Dumnezeu prin observarea vși participarea directă a elevilor la realitățile înconjurătoare. Ordinea din Univers, derularea cu exactitate a anotimpurilor, legile clare după care funcționează Universul, perfecțiunea ființei umane sunt doar căteva lucruri reale din viața noatr ă care ne fac să-l cunoaștem și contemplăm pe Dumnezeu.

6.1. Cultul divin

Cultul divin ortodox se compune din Cele Șapte Laude Bisericești, rânduielile celor șapte Sfinte Taine și ale Ierurgiilor, având în centru Sfânta Liturghie.

a) Cele șapte Laude bisericești. Slujbele celor șapte Laude reproduc în mod tainic momentele vieții pământești a Mântuitorului, continuând rugăciunea și învățătura Sa. Sfintele slujbe, prin simbolistica și  puterea lor de sugestie, prin bogăția învățăturilor de credință și prin metodele pe care le înf ățișează, reprezintă o metodă de cunoaștere a realității religioase pentru elevii de toate vârstele. O participare regulată și activă la slujbe, aduce cu sine o înțelegere duhovnicească deosebită a învățăturilor și sensurilor pe care le putem desprinde din cultul ortodox.

b) Sfânta Liturghie este cea mai înaltă formă de viață religioasă și de cunoaștere a realității religioase. Ea este o  școală a educației și desăvâr șirii creștine, în care elevii își pot forma un mod de viață creștin pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Sfânta Liturghie dezvoltă elevului sentimentul iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele și îi mijlocește multe cunoștințe religioase, fiind “o carte cu imagini vii despre cele mai înalte adevăruri creștine”. Sfânta Liturghie îl pregătește pe elev pentru viața în comunitate, în colectivitate, trezindu-i simțul solidarității umane, prin faptul că toți credincioșii se roagă unii  pentru alții, pentru cei prezenți, pentru cei din călătorie, pentru cei bolnavi, dar și pentru cei adormiți. Prin Sfânta Liturghie se transmit elevilor cunoștințe religioase, li se cultivă și se dezvoltă memoria, atenția, inteligența, voința și viața afectivă. Se dezvoltă și sentimentele superioare care susțin suveranitatea religios-morală a voinței și gândirii, dintre care cel mai înalt este iubirea. Profesorul de religie are datoria de a-i învăța pe elevi să participe în fiecare duminică și zi de sărbătoare la Sfânta Liturghie.

c) Sfintele Taine – pentru realizarea idealului creștin, Mântuitorul a lăsat Bisericii Sale Sfintele Taine prin care se împărtășește harul sfințitor și mântuitor al lui Dumnezeu,  pentru ca toți oamenii care se str ăduiesc să ducă o viață cu adevărat creștină să aibă  posibilitatea mântuirii. Prin Sfintele Taine se reface comuniunea omului cu Dumnezeu și se revarsă peste el energiile necreate, care-l unesc cu Hristos Dumnezeu. Acolo unde este  prezent Dumnezeu prin Duhul Său, răul nu mai are nici o putere. Sfintele Taine sunt foarte importante pentru dezvoltarea vieții religioase prin funcția lor educativă și prin darurile curățitoare și mântuitoare pe care le revarsă asupra credincioșilor.

Exemplul  – Domnul Iisus Hristos este modelul prin excelență: “ Învățați-vă de la Mine, că sunt blând  și smerit cu inima  și veți găsi odihnă sufletelor voastre “. Comportamentul exemplelor are efect sugestiv asupra elevilor care încearcă să le urmeze și îi îndeamnă pe aceștia la fapte sau acțiuni morale. Elevii caută să-și găsească și în anturajul lor anumite modele după care să-și conducă viața morală (părinți, profesori, colegi, prieteni, preotul). Exemplul acționează în mod permanent asupra comportamentului moral al elevilor. Apare, necesitatea ca  profesorul de religie să aibă o conduită care să-l recomande în fața elevilor ca exemplu demn de urmat. Profesorul de religie va oferi elevilor criterii după care să-și poată alege cele mai  bune exemple de conduită morală. Pentru exemplificare elevii pot folosi: Sfânta Scriptură,  Noul Testament, Viețile Sfinților, filme și articole cu conținut religios-moral. Preotul este și el un model de urmat. Elevii apreciază dăruirea cu care unii preoți s-au implicat în activitățile și  problemele cu care se confruntă comunitățile pe care le păstoresc. De asemenea, copiii apreciază cum vorbește preotul, atât în biserică, cât și în afara ei, cât de apropiat este de oamenii din parohie ajungând să aibă multă încredere în acesta. Am întâlnit deseori, elevi care doreau să fie ca părintele, chiar dacă nu doreau să fie preoți. Ținând cont de faptul că unii elevi merg des la biserică, aceștia pot fi dați exemplu pentru exprimarea credinței lor, dar și  pentru cum se comportă la biserică, cât și în afara ei.

6.2. Meditația religioasă

Meditația religioasă este lucrarea sufletească prin care elevii pot reflecta profund asupra unor probleme sufletești, cu speranța de a găsi linitea sufletească și pacea lăuntric.

“Meditația religioasă poate fi folosită cu succes, după ce ea a fost bine pregătită de către  profesor, dacă ea se face cu gândul la Mântuitorul nostru Iisus Hristos pornind de la anumite texte scripturistice sau texte din scrierile Sfinților Părinți. Profesorul trebuie să-i învețe pe elevi să se deprindă cu această practică religioasă ajutându-i pe aceștia să-și analizeze viața interioar ă print-o serie de întrebări zilnice”:

-Cât de mult mă străduiesc să pun în practică ceea ce am învățat la religie?

-Am făcut astăzi o faptă bună?

-Am făcut în toate împrejur ările binele pe care aș fi putut să-l fac?

-Cât de mult a afectat fapta mea de astăzi pe colegul, prietenul, profesorul, părintele meu?

6.3.Rugăciunea

Rugăciunea este convorbirea noastră direct cu Dumnezeu. Modelul suprem de rugăciune îl găsim la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel care ne-a învățat să ne rugăm (Mt.6,9-13; Lc.22,42) și Care s-a rugat pentru noi neîncetat. Rugăciunea particulară trebuie să fie completată de rugăciunea cultică, pentru că Mântuitorul ne-a învățat să ne rugăm unii  pentru alții și pentru că în afară de Biserică nu există mântuire. Profesorul de religie are datoria morală să-i învețe pe elevi să se roage, iar acest lucru va avea rezultate dacă acesta se va ruga împreună cu ei. Participarea împreună cu elevii la Sfânta Liturghie sau vizitele și pelerinaje la mănăstiri le va stimula elevilor deprinderea de a se ruga.

6.4. Pelerinajul

Pelerinajul este o metodă de cunoaștere a realității religioase; “această activitate contribuie la dezvoltarea simțului de observație al elevilor, a interesului pentru studiul teologic, la lărgirea cunoștințelor teologice. Pelerinajul întregește efectul instructiv-educativ al activităților didactice, realizând legătura dintre teorie și practică. Prin lecțiile – pelerinajul asigură stimularea curiozității elevilor de a descoperi noi fenomene și elemente de credință ortodoxă, de cultură și artă creștină, dezvoltându-se dorința de călătorie în scopul cunoașterii istoricului creștinismului ortodox din țara noastră. Prin pelerinaj se dezvoltă spiritul de  prietenie, de voință, de disciplină și credință în Dumnezeu”.

Scopul pelerinajului este cunoașterea vieții religioase autentice și a comportamentului strict mănăstiresc.

“Obiective: să sesizeze importanța mediului mănăstiresc în viața personală; să se integreze psihomatic cerințelor de viețuire mănăstirească. Efectele pelerinajului: învățarea prin observarea celor din  jur, învățarea prin dialog și prin cânt”.

7. Metode interactive folosite în predarea religiei

Dacă vom analiza textele biblice și ale Sfinților Părinți vom constata că, spiritul critic este unul care trebuie să caracterizeze orice parcurs religios. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție conțin nenumărate îndemnuri adresate omului de a alege sau de a face distincție între  bine sau rău (vezi Deuteronom 30, 15-19; Evanghelia de la Matei 7, 13-14) sau de a analiza și emite judecăți de valoare (de exemplu, în pilda samarineanului milostiv, învățătorul de lege este pus să evalueze comportamentele preotului, levitului și samarineanului față de cel cazut între tâlhari și să aprecieze valoarea acestora.)

7.1. Masa rotundă

Masa rotundă este “o metodă de învățare prin colaborare, în care fiecare elev este solicitat să-și prezinte un punct de vedere asupra unei probleme sau teme aflată în discuție”.

Această metodă este extrem de utilă la religie, mai ales la temele de morală creștină, la care elevii au rețineri în a-și prezenta în fața profesorului sau al colegilor punctul de vedere. Fiind împărțiți în grupe de 5-7 elevi, ei au posibilitatea să își exprime punctul de vedere în scris, ceea ce-i încurajează să fie sinceri. Este important ca în urma analizei punctelor de vedere notate pe foile de hârtie, elevii să aibă un feed-back de la profesor și colegi. Vom exemplifica folosirea acestei metode prin câteva teme de morală creștină:  Minunea din Cana Galileii- întemeierea familiei creștine,  Iisus Hristos binecuvintează familia sau  Familia creștină în contextul lumii contemporane sau Datoriile membrilor familiei unii față de alții sau  Rănile  familiei creștine. Profesotul poate adresa elevilor întrebări ajutătoare în urma cărora să se producă dezbaterea propiu-zisă a temei: „Credeți că neajunsurile financiare pot declanșa neînțelegerile sau chiar divorțul în familie?”, „Ce rol are consumul de alcool în declanșarea violenței în familie?”, “Ce rol are credința în Dumnezeu în menținerea unițății în familie?” , “Credețică este benefică intervenția altor persoane apropiate în rezolvarea problemelor unei familii?”, “Cum lucrați voi la unitatea familiei voastre?”, “Vă respectați și ascultați părinții?”.

7.2. Metoda photolangage “Această metodă constă în prezentarea unui ansamblu de ilustrații variate (fotografii, desene, icoane, hărți, planșe) pe o anumită temă, în scopul facilitării discuției sau dezbaterii  pe tema data”.

După prezentarea materialelor, elevii își vor alege câte o ilustrație despre care discută și căreia îi atribuie anumite proprietăți existente în subconștientul său. Discuțiile pe  baza imaginilor pot fi ample, în funcție de timpul avut la dispoziție. Descrierea imaginilor le va da posibilitatea elevilor de a prezenta și alte activități cu caracter religios-moral care nu sunt reprezentate în imagini, din aspectele concrete ale vieții. Teme propuse pentru a fi  prezentate prin această metodă:

Muzica și viața tinerilor, (imaginile prezentate pot fi: un cor  bisericesc, un ansamblu coral, un instrument, formații diferite de muzică, un tânăr ascultând muzică pe stradă, o discotecă, etc.).  Despre prietenie, Despre păcat , sunt alte teme propuse  pentru a fi prezentate prin această metodă.

7.3. Controversa creativă

Spre deosebire de dezbaterea tradițională, “controversa creativă este mai apropiată de situațiile obișnuite de viață, unde adevărul nu se află de o singură parte motiv pentru care este nevoie de dezvoltarea unei atmosfere de cooperare, de negocieri, de compromise”.

Subiectul dezbaterii este prezentat fie printr-o lectură, fie printr-un studiu de caz. Dezbaterea va avea loc în perechi care să argumenteze un răspuns „pro” respectiv „contra”. Teme propuse:  Pericolul drogurilor, Tinerii  și mass-media,  Păcatul-degradarea  și depersonalizarea ființei umane, Traficul de ființe umane. Controversa creativă se impune prin câteva avantaje și anume: generează raționamente de calitate și stimulează implicarea și creativitatea în rezolvarea problemelor și luarea deciziilor, intensifică interactivitatea dintre participanți.

7.4. Problematizarea

Problematizarea se aplică și în preadrea religiei, intrând ușor în combinație cu alte metode: studii de caz, dezbaterea, expunerea, etc. Problematizarea creează în mintea elevilor o întrebare sau o situație problemă, cu scopul de a stimula efortul personal de îmbinare a cunoștințelor dobândite anterior cu noile cunoștințe, care să  ducă  la găsirea soluțiilor sub îndrumarea  profesorului. Mântuitorul nostru Iisus Hristos în decursul activității sale învățătorești se folosește de mai multe ori de această metodă în expunerea învățăturii de credință.

Întrebări-problemă: Întrebarea Mântiutorului adresată cărturarilor și fariseilor care voiau să-L  prindă în cuvânt: “Botezul lui Ioan de unde a fost? Din cer sau de la oameni”? (Matei, 21,25), “De ce sămânța moare ca să rodească?” , “Cum a reușit David, care era un copilandru, să-l învingă în luptă pe uriașul Goliat?”, “Cum explicați cuvintele tatălui copilului lunatec ,din evanghelie, vindecat de Iisus Hristos: ”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9,24), ”Care credeți că ar fi fost situația Bisericii Ortodoxe dacă Constantinopolul nu ar fi fost cucerit de turci în 1453?”

Situații-problemă: În locul căruia dintre cei doi frați din pilda fiului risipitor ați vrea să fiți? Argumentați! Înainte de a vorbi de botezul de necesitate profesorul poate crea o situație  problemă respectivă: Un copil nou născut este pe moarte. În apropiere nu se găsește nici un  preot să-l boteze. Ce se va întâmpla cu copilul? Va muri nebotezat?

7.5. Studiul de caz

Studiul de caz se utilizează la orele de religie pentru anumite teme care vizează atât dobândirea de informații cu caracter teoretic, cât și formarea de atitudini și comportamente morale. Cazul poate fi prezentat elevilor, în funcție de experiența și capacitatea acestora de a utiliza material documentar și de a rezolva cazuri. Avantajele folosirii acestei metode constă în faptul că, “îi solicită pe elevi în culegerea și utilizarea de informații, în vederea formulării și argumentării unor decizii și desprinderea unor concluzii. Elevii vor fi antrenați în dezbatere  prin întrebări care să le stimuleze creativitatea”

La religie, studiul de caz se va utiliza în următoarele situații:

-în analiza unor cazuri de deviații comportamentale la elevi (violența în școală),

-în dezvoltarea atenției și înțelegerii față de problemele celor din jur,

-în evidențierea datoriilor față de Dumnezeu și de semeni, față de societatea în care trăiesc, față de Biserică, școală și de ei înșiși, (consumul de alcool, droguri, etc.)

-în formarea deprinderilor de a practica ceea ce au învățat teoretic la ora de religie (practicarea virtuților, respectarea prevederilor religios-morale).

Teme care ar putea fi dezbătute folosind studiul de caz: Postul-cale spre mântuire, Pilda  samarineanului milostiv, Datoriile față de Dumnezeu, Conștiința moral , Libertate  și opțiune,  Forme de denaturare a persoanei  și caracterului –corupția, minciuna, în șelătoria.

7.6. Mozaicul

Mozaicul este o metodă ce își concentrază atenția asupra dezvoltării capacităților de ascultate, vorbire, reflectare, rezolvare de probleme, cooperare. Tema: Pericolul drogurilor  poate fi dezbătută prin argumentarea, pe baza textelor scripturistice, a afirmației următoare: ”Consumul de droguri este un atentat împotriva propriei  persoane.”

• “Nimeni vreodată nu  și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește  și îl încălzește”. (Efeseni 5,29)

• “Trupul vostru este templul Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19)

• “Toate-mi sunt îng ăduite dar nu toate îmi sunt de folos” (I Corinteni 6,19)

• “Să nu ucizi” (Ieșire 20,13).

Tot pe baza textelor pot fi analizate semnificațiile consumului de alcool în viața tinerilor. (Ex: Judecători 16, 23-30; I Corinteni 6, 10; I Timotei 5, 23; etc.)

7.7. Știu – Vreau să știu – Am învățat – În ce scop am învățat

Aceasta este o “metodă activă și complexă utilizată în vederea valorificării cunoștințelor și experiențelor anterioare ale elevilor, în vederea optimizării învățării. Este o metodă ce urmărește conștientizarea de către elevi a ceea ce știu sau cred că știu referitor la o anumită problematică, precum și a ceea ce nu știu și ar dori să învețe”

“Profesorul anunță tema care urmează a fi dezbătută, iar apoi realizează pe tablă un tabel în care va nota: ceea ce știu elevii deja, ceea ce doresc să mai cunoască, ceea ce au învățat nou despre subiectul aflat în discuție. Pentru religie este important cum aplicăm cunoștințele noi. La acest tabel s-a adăugat încă o coloană și anume:  În ce scop am învățat “

Această metodă este utilizată în vederea valorificării cunoștințelor și experiențelor anterioare ale elevilor, în vederea optimizării învățării.

Este important ca fiecare elev să aibă posibilitatea de a-și expune pe parcursul discuțiilor punctul de vedere și să se realizeze o legătură cât mai bună între ceea ce cunosc elevii din lecțiile anterioare, ceea ce-și doresc să cunoască și nivelul de cunoaștere atins de ei la finalul lecției.

Această metodă poate fi aplicată la tema : Sfânta Liturghie- rugăciunea atotcuprinzătoare a Bisericii. Prin aceasta metoda se pot prezenta momentele cele mai importante ale Sfintei Liturghii și simbolismul acestora.

Este important ca fiecare elev să participe la dezbatere și să aibă posibilitatea să-i exprime  punctul de vedere pe parcursul discuțiilor; să se realizeze o cât mai bună legătur ă între ceea ce elevii cunosc și au experimentat deja și ceea ce-și doresc să cunoască și nivelul de cunoștințe atins de ei la finalul lecției, precum și dezvoltarea emoției și trăirilor sufletești ale fiecărui elev.

7.8. Punerea întrebărilor

Punerea întrebărilor potrivite, într-o activitate de predare-învățare, de către profesor, urmărește dezvoltarea participării active a elevilor la discuții, în vederea identificării celor mai  potrivite soluții pentru rezolvarea problemelor dezbătute. Utilizarea acestei metode necesită abordarea succesivă logică a unui set de întrebări care să stimuleze gândirea critică a elevilor.

Tema propusă :  Postul-cale spre mântuire

Profesorul va citi elevilor un fragment din Pateric: “Un călugăr dintr-o mănăstire a poposit într-un sat, la un creștin, care l-a servit la cină cu mâncare cu carne. Călugărul supărat l-a întrebat pe omul nostru: Ce fel de creștin ești de nu știi rânduielile călugărești? Omul a răspuns: eu n-am auzit de legile călugărești, dar mi-am propus să nu supăr pe nimeni și acum sunt mâhnit că te-am supărat. Călugărul s-a smerit și a zis: Iartă-mă frate, viața ta duhovnicească este mult mai îmbunătățită decât a mea. Îți mulțumesc!”

Plecând de la acest fragment profesorul va pune următoarele întrebări elevilor:

-Ce este postul?

-De când datează el?

-Există post și în alte religii?

-Romanii au postit?

-Dar egiptenii sau evreii?

-De ce prescripții era însoțit postul la evrei?

-Ce valoare are postul creștin?

-Cine ni-l prescrie?

-Ce ne învață Hristos cu privire la post?

-Credeți că este demodat să postim astăzi?

– E ceva căzut în desuetudine?

-Dar curele de slăbire sau dietele, cum sunt? La modă?

-Ce zice medicul despre valoarea și importanța postului?

-Postul are numai o valoare terapeuticăde detoxifiere a organismului?

-Vi se pare greu să postiți? De ce?

-Când un medic ne prescrie o dietă aspră de ce putem s-o ținem?

-Cine postește? Copiii postesc? Bătrânii?

-Ce spune Biserica în acest sens?

-Postul este numai o prescripție negativă?

-Câte feluri de postiri cunoașteți?

-Ce credeți că presupune postul faptic?

-Este postul un scop în sine sau o cale spre mântuire?

-Are postul singur făr ă rugăciune și fapte bune vreo valoare creștină?

-Cu ce se încheie perioada postului?

Deci acum la final haideți să găsim câteva definiții pentru postul creștin:

– străduința noastr ă de a face bine, -este o jertfă adusă lui Dumnezeu,

-nu este un scop în sine ci, o cale spre desăvârșire, -este o disciplinare a trupului și a minții,

-ar trebui să fie o stare , o atmosfer ă de sfințenie,

-un exercițiu moral benefic pentru purificarea trupului și a sufletului.

-ca să aibă valoare soteriologică, postul trebuie să se încheie cu spovedanie și împărtășanie.

“ Fă stomacul mic, limba tăcută , păstrază- ți mintea limpede, inima curată , blândă  și smerită” (Sfântul Vasile cel Mare). Acesta este adevăratul post!

7.9. Brainstorming-ul

Brainstormingul, “evaluarea amânată”, “furtuna de creiere” sau “fluxul enunțărilor de idei” este o metodă prin care se încearcă îndeosebi stimularea potențialului creativ al elevilor, în încercarea de a identifica într-un interval scurt de timp ideile originale sau conexiunile între acestea, printr-o analiză în care nu primează  judecata evaluativă.

Activitatea este condusă de către profesor/moderator, dar dezbaterile complexe reclamă și prezența unui număr de observatori, care au doar rolul de a reține ideile cele mai importante. Pentru activitatea desfășurată în clasă, ideile notabile pot fi menționate în scris de către profesor, pe hârtie sau chiar pe tablă.

Succesul utilizării la clasă a metodei depinde în mare măsură de modul în care,  profesorul reușește să-i încurajeze pe toți elevii să-și prezinte diferite puncte de vedere și să descurajeze eventualele critici venite din partea colegilor acestora. Dat fiind faptul că libertatea de gândire și spontaneitatea reprezintă criterii de lucru, în alegerea temelor/aspectelor din spațiul religios supuse rezolvări prin brainstorming se cere realizată cu deosebită atenție, spre a nu genera sau încuraja relativizarea respectivelor valori. Brainstorming-ul încurajează creativitatea și generează rapid multe idei.

7.10. Jocul didactic

Jocul este din ce în ce mai valorificat în zilele noastre din punct de vedere pedagogic, cu intenția de a imprima programului școlar un caracter viu și atrăgător. La ora de religie se  poate adopta jocul didactic, sub forma unor jocuri orale cu întrebări (de exemplu: Cine  știe câștigă, cu întrebări din diverse domenii religioase, cum ar fi: Vechiul și Noul Testament,  părțile bisericii, sărbătorile religioase; la clasele I-IV desenul poate fi ușor aplicat la foarte multe lecții sub forma unui joc). Contribuțiile instructiv-educative ale jocului didactic sunt importante pentru că, în reușita jocului, elevul se antrenează cu toate disponibilitățile fizice, intelectuale și afective pe care le are. Jocul didactic dezvoltă capacitatea de a se adapta la situațiile noi care apar și de a acționa independent pe parcursul jocului. Jocul reprezintă o metodă bazată pe acțiunea didactică indirectă, simulată, inspirată din jocurile copiilor.

7.11. Dramatizarea

Metoda se bazează pe utilizarea mijloacelor artei dramatice, are un rol educativ în învățare, deoarece cu ajutorul ei, elevii retrăiesc în plan simbolic evenimente petrecute în trecut; în cadrul orelor de religie are un caracter optimist, o finalitate pozitivă și o perspectivă eshatologică. În cadrul orelor de religie, “dramatizarea înseamnă în primul rând deprinderea elevilor cu cântarea religioasă și poezia religioasă; în al doile rând piesele religioase ce pot fi  pregătite în preajma marilor sărbători creștine, dar și cu alte ocazii”.

Dramatizararea are un rol terapeutic. Dramaterapia presupune deja instrumente specializate de intervenție făcând apel la imaginație și acceptarea ca participantul să-și asume un rol pe care îl interpretează. Ea are ca obiectiv general stabilirea spirituală, emoțională, cognitivă și relațională a ființei umane,  pregătindu-l pe participant, ca prin acumularea unei anumite experiențe din rolurile din  poveste, să știe cum să se raporteze la rolurile reale din viața de zi cu zi. Binele, valoarea chiar și răul au o metaforă care se cere explicată și asimilată.

7.12. Bibliodrama

Încă din vechime, teatrului cu caracter religios i-au fost recunoscute virtuțile terapeutice și educaționale, nefiind considerat doar o activitate cultural-artistică. ”Prin această metodă artistică cu conținut religios, se pune accent pe raportarea la textul sacru al Sfintei Scripturi”

Un pas important în predare adupă această metodă este reflecția și interiorizarea textului pus în scenă redă actorilor libertatea de a se privi pe sine, de a se vindeca de emotivitate, de a se dezvolta personal. Prin astfel de activități dezvoltăm copiilor latura artistică, creativă, învățăm despre Dumnezeu, despre bine și rău, răspundem unor întrebări interioare. Există infinit de multe beneficii prin asemenea activități derulate la ora de religie, decât atunci când predăm în mod tradițional.

Religia se poate îmbina armonios cu orice fel de artă, fie ea plastică, vizuală sau muzicală. Dar foarte bine se poate intersecta cu literaura. Teatrul religios poate cu ușurință să reprezinte interfața creștinului în raport cu alte culturi, poate reda frumusețea și înțelesurile adevăratei credințe. Teatrul presupune interdisciplinaritate, conexiuni cu alte discipline, între care, aparent, nu există o legătură.

Este o metodă tot mai des folosită în predarea religiei, pentru că vizează nu doar relația elevului cu Dumnezeu, ci și pregătirea și dezvoltarea copilului, profesorii fiind de acord cu faptul că astfel se trăiește în mod real și se pun în practică lucrurile știute la nivel de simbol.

Metoda Bibliodramei poate fi folosită pentru explicarea și înțelegerea unui text religios, pentru  predarea unor pilde sau parabole. Ceea ce este cel mai important în momentul folosirii acestei metode este la final momentul reflexivității pe care fiecare elev trebuie să-l conștientizeze prin întrebări: Ce ai simțit când ai interpretat acest rol? Care au fost sentimentele tale vis-a-vis de acest rol? Crezi că ți se potrivea alt rol? Ce ai învățat din această experiență? Cum ai empatizat cu celelalte personaje? Pot fi puse în scenă de către copii anumite scene și episoase din Vechiul Testament (Încercarea credinței lui Avraam, Cain și Abel) cât și scene din  Noul Testament ( Pilda vameșului și fariseului, Pilda fiului risipitor) . O astfel de metode îi determină pe elevi să se apropie mai mult de Dumnezeu, de semenii lor, pentru că, atunci câd  joacă un anumit rol, sentimentele trăite de copii pătrund adânc în inima și mintea lor.

Tinerii noști nu au nevoie de studii care să le arate, că Dumnezeu există sau nu. Ei simt că Dumnezeu este Unul, este acolo, le oferă sprijin și ajutor când sunt lipsiți de speranțe, singura condiție este să-I învățăm să-și deschidă inima ca să-L primească înăuntru lor.

7.13. Exercițiul moral

Metoda exercițiului face parte din învățarea prin acțiune, care solicită din partea elevilor căutări, determinări, alternative și experiențe personale. Pe lângă transmiterea de noi cunoștințe, prin exercițiu se urmărește și formarea unor priceperi și deprinderi. El poate contribui la stimularea și dezvoltarea capacității creative a elevilor. Întreaga activitate școlar ă este un exercițiu îndelung, care urmărește atât formarea unor capacități și deprinderi specifice, cât și a unor deprinderi, obișnuințe și capacități generale de muncă serioasă, eficientă și ordonată, care să-i ajute pe elevi pe calea autoperfecționării, în tot cursul vieții ulterioare.

În cadrul orei de religie, exercițiul duce la apariția și întărirea unor deprinderi necesare formării unui bun creștin:

– închinarea corectă (săvâr șirea corectă a semnului Sfintei Cruci);

– rostirea rugăciunii în colectiv (în clasă, la biserică) sau în particular (rugăciunea de dimineață, înainte și după masă, rugăciunea de seară);

– îngenuncherea (în timpul rugăciunii acasă sau la biserică);

-participarea la săvârșirea Sfintei Liturghii și a altor slujbe religioase;

– rânduiala închinării în biserică, în fața sfintelor icoane;

– citirea din Sfânta Scriptură, Mica Biblie sau din alte cărți de învățătură ortodoxă;

– însușirea corectă a cântărilor religioase;

-rezolvarea unor rebusuri și integrame cu conținut religios, a unor teste cu conținut religios, cu răspuns la alegere, etc.

La ora de religie, exercițiul constă în executarea sistematică și organizată a unor fapte și acțiuni, în scopul formării deprinderilor și obișnuințelor de comportare morală, a trăsăturilor de voință și caracter implicate în atitudinea și conduita morală a elevului, în scopul formării convingerilor religios-morale.

Un exercițiu de deprindere morală este și acela în care un elev care a greșit își recunoaște greșeala și își cere iertare, sincer. Rebusurile și integramele sunt exerciții preferate de elevi. Exerciții în care și biserica este mult implicată sunt cele legate de  participarea la sfintele slujbe, de citirea din cărțile sfinte, de însușire corectă a unor deprinderi.

7.14. Teoria inteligențelor multiple

Studiile unor psihologi și pedagogi au arătat că, “fiecare persoană se naște cu anumite înclinații numite și inteligențe multiple: (lingvistică, logico-matematică, muzical-ritmică, spațială, naturală, kinestezică, interpersonală, intrapersonală – după Gardner). Gândim, învățăm și creăm în moduri diferite. Dezvoltarea potențialului nostru depinde de ceea ce învățăm cu inteligența noastră specific”.

De aceea, profesorul este dator să observe cu ce îndemânare s-a născut fiecare copil și să o dezvolte. Aplicarea acestei teorii presupune lucrul pe grupe, ca de altfel majoritatea acestor metode, iar în prealabil o testare a elevilor pentru identificarea inteligenței sau a inteligențelor dominante ale personalității lor. Alcătuirea grupelor trebuie să țină cont, în primul rând de numărul de elevi din clasă, iar apoi de tipul de inteligență a acestora. Dacă numărul lor este mic atunci se pot face trei sau patru grupe astfel încât să avem într-o grupă copii cu trăsături asemănătoare (cu același tip de inteligență).

O astfel de activitate, în jurul sărbătorilor pascale, ar putea arăta astfel:

– o primă grupă (alcătuită din elevi dotați cu inteligență lingvistică și muzicală) va alcătui o poezie de patru versuri cu tema „Învierea Domnului” și o va adapta la troparul Învierii;

– a doua grupă (elevi cu inteligență logico-matematică) va alcătui un rebus care să aibă pe verticală cuvântul „Învierea” și va formula propoziții cu cuvintele de pe orizontală;

– cea de-a treia grupă (elevii cu inteligență vizuală/spațială) va concepe și va realiza felicitări de Paști adresate familiei și prietenilor,

– ultima grupă (cei cu inteligența corporal-kinestezică) va realiza un scurt eseu cu tilul „Învierea lui Hristos – învierea noastră”.

7.15. Art – terapia

"Art-terapia folosește arta ca mijloc de expresie pentru comunicarea gândurilor, atitudinilor, conflictelor, sentimentelor mai degrabă decât evaluarea și judecarea produselor finale estetice după standarde externe bine definite. Una dintre funcțiile acestei metode (folosită foarte mult în psihoterapie) este încurajarea și dezvoltarea relațiilor interpersonale și intensificarea comunicării interpersonale”.

Prin activitățile pe care copiii le desfășoară prin această metodă (pictură, desen, decupaj, modelaj de plastilină și lut, colajul din diferite materiale, etc.), copiii au posibilitatea de a se elibera de tensiuni, de a-și elibera emoțile și de a comunica cu ceilalți.

La orele de religie profesorul poate folosi cu succes această metodă mai ales la clasele mici, evidențiind valoarea și calitatea cu care a fost dăruit fiecare copil de către Dumnezeu.

Dansul meditativ care se desfășăoară pe muzică religioasă predispune și încurajează spre liniște sufletească, regăsirea de sine atât de necesare în zbuciumul societății și școlii actuale. Dansul meditativ se poate realiza în cadrul orei de religie cu profesorul de religie  pe grupe cât și în afara orelor de curs cu un profesor specializat.

De asemenea muzica  bisericească este binevenită la orele de religie, cu condiția să fie bine aleasă. Muzica bizantină va creea o atmosferă specifică orelor de religie, care predispune elevul spre contemplare și armonie cu el însuși. Colindele din perioada Crăciunului sunt îndrăgite de copii dezvoltându-le latura emoțională și amintindu-le de evenimentul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos în ieslea din Betlehem.

Educarea emoției, fiecărui copil, este din ce în ce mai necesară de aceea, art-terapia este o metodă nouă dar foarte necesară pentru regăsirea echilibrului sufletesc și apropierea de Dumnezeu a copiilor nostrii.

8. EVALUAREA ȘCOLARĂ LA RELIGIE

Evaluarea, la disciplina religie, are un specific aparte, în sensul că” ea face trecerea de  pe latura informativă pe cea formativă a procesului educative”.

În cadrul educației religioase evaluarea are mai multe etape: familiarizarea profesorului cu modul în care elevul își însușește noile cunoștințe, încurajarea autoevaluării de către profesor, autoevaluarea fiind cea mai complexă etapă, în care elevul este ajutat să își facă o analiză a vieții sale interioare, sufletești. Aprecierea și evaluarea sunt acte de ierarhizare ce intervin în toate activitățile umane. La religie, elevii percep în mod diferit evaluarea. În cadrul predării-învățării-evaluării, cea din urmă are o importanță covârșitoare.

In Noul Testament, în Pilda minelor (Evanghelia de la Luca 19, 12-27), “Mântuitorul Iisus Hristos, Educatorul suprem ne prezintăun model de evaluare: și anume un om bogat înainte de a pleca într-o călătorie își împarte averea slujitorilor săi ca să o administreze până la întoarcerea sa. Deși au primit sume egale, rezultatele muncii lor au fost diferite. La întoarcere, stăpânul a răsplătit fiecăruia după rezultatele obținute”.

Așadar, descoperim că darurile primite de la Dumnezeu de fiecare dintre noi sunt diferite dar datoria noastră este de a le înmulții și a le valorifica, fiecare după puterea și știința sa.

În procesul de învățământ, elevii primesc de la profesor același dar: învățătura religioasă. Fiecare copil trebuie învățat să valorifice cât mai bine acest dar. Pentru profesorul de religie evaluarea are funcția de constatare și reglare a propriei activități didactice. Rezultatele elevilor sunt oglinda fiecărui  profesor în parte. O evaluare adecvată obligă la observarea unor principii care propun următoarele norme:

-Evaluarea la religie este o activitate de bază, care facilitează realizarea unui proces eficient de instruire și învățare. Astfel, putem aprecia atât maniera în care elevii și-au însușit noțiunile predate, precum și nivelul moral și duhovnicesc la care au ajuns elevii nostri,  precum și al familiilor din care provin aceștia. Educația religioasă primită de mici din familiile creștine constituie o bază bună de pornire, o bună creștere religios-morală. ”Educația este o acțiune sfântă cu o deosebită răspundere în fața lui Dumnezeu”.

Atunci când este realizată după principii sănătoase, evaluarea primește o conotație favorabilă atât  pentru elevi cât și pentru profesor.

8.1. Exigențele evaluării la religie

La religie, profesorii evaluează modul în care elevii și-au însușit noțiunile teoretice legate de statornicirea în credință cât și capacitatea elevilor de a le aplica în diferite împrejurări concrete ale vieții. Există însă, o problemă grea cu care se confruntă profesorul de religie și anume, modalitatea de a evalua credința, „care nu este întotdeauna manifestată sau exteriorizată într-un comportament vizibil, concret sau măsurabil”.

Ne punem adesea întrebarea: este în stare un semn(nota) să evalueze și să eticheteze credința noastră și a elevilor noștri? Desigur că, prin educație religioasă, profesorul își propune să le transmită și să le cultive elevilor anumite atitudini, gesturi, îndemnuri de a participa la anumite ritualuri religioase care duc la dezvoltarea sentimentelor și comportamentelor religios-morale. Dar, este foarte greu de evaluat „corespondența dintre conduitele manifestate de elevi și normele emise sau pretinse de către profesor”.

Stabilirea credinței noastre în Iisus Hristos nu este de competență omenească, cu atât mai mult cu cât „credința” unora poate trece ca „necredință” în ochii altora. De aceea, scopul final al evaluării la religie nu este de a stabili cât de „mare” este credința elevilor, ci de a-i învăța să se cerceteze pe ei înșiși, să se întoarcă către adâncul sufletului lor spre cercetarea credinței sau necredinței lor. Acest lucru duce la autoevaluare care este obiectivul principal al evaluării la religie.

În evaluare se va pune accent nu pe cantitatea informației acumulată de elevi, ci pe procesele formative și autoformative, într-un  proces activ și dinamic. Evaluarea trebuie concepută nu numai ca și control al cunoștințelor sau ca mijloc de măsurare obiectivă a rezultatelor, ci și ca o cale sau mijloc de perfecționare continuă cu o strategie bazată pe formare.

Pentru reușita evaluării trebuie să avem în vedere diversificarea metodelor și  procedeelor de evaluare și optimizarea contextualizării acestora la situațiile didactice concrete. După unele studii realizate pe marginea evaluării.

La religie, observăm că majoritatea profesorilor utilizează în mod frecvent ca metodă principală de evaluare, evaluarea orală. De asemenea, evaluarea scrisă sub formă de teste sau referate este și ea o metodă de evaluare destul de des întâlnită. Metodele tradiționale de evaluare, concepute să realizeze un echilibru între probele scrise, orale și cele practice, constituie în acest moment elementele principale și dominante în desfășurarea actului de evaluare.

Pornind de la această realitate, strategiile moderne de evaluare accentuează acea dimensiune a acțiunii evaluative care să ofere elevilor suficiente și variate posibilități de a demonstra ceea ce știu (ca ansamblu de cunoștințe) dar, mai ales, ceea ce vor putea să facă în urma asimilării acestor cunoștințe teoretice (priceperi, deprinderi, abilități). Acest lucru poate fi urmărit prin metode complementare de evaluare.

Principalele metode complementare de evaluare, al căror potențial formativ susține individualizarea actului educativ prin sprijinul acordat elevului sunt: observarea sistematică a activității și comportamentului elevului, proiectul, portofoliul, autoevaluarea, etc. Adaptarea evaluării la metodele activ-participative duce la rezultate remarcabile.

9. METODE ALTERNATIVE DE EVALUARE LA RELIGIE

9.1. Obserbarea sistematică a activității și comportamentului

Această metodă furnizează profesorului informații importante asupra performanțelor elevilor săi, din perspectiva capacității lor de acțiune și relaționare a competențelor și abilităților de care dispun aceștia. În acest scop, profesorul poate să se folosească de câteva modalități de înregistrare a acestor informații :

-fișa de evaluare,

-scara de clasificare,

-lista de control sau verificare.

9.2. Fișa de evaluare

Fișa de evaluare este concepută de către profesor, în ea înregistrându-se date despre cele mai importante evenimente pe care profesorul le identifică în comportamentul sau în modul de acțiune al elevilor săi: fapte remarcabile, probleme comportamentale, evidențierea unor aptitudini deosebite sau calități sufletești. Acestea pot fi însoțite de interpretările  profesorului asupra celor întâmplate, permițându-i acestuia să surprindă modelele comportamentale ale elevilor săi. Exemplu de fișă de evaluare:

1. Date generale despre elev: nume, prenume, vârsta, climatul educativ în mediul familial din care provine.

2.  Particularitățile proceselor intelectiale: gândirea, imaginația, limbajul, memoria, atenția, spiritul de observație, etc.

3.Aptitudini și interese:

4. Trăsături de afectivitate:

5. Trăsături de temperament :

6. Atitudini: a) față de sine:…………………………………………………………….

b) față de colegi:…………………………………………………………..

c) față de profesor:………………………………………………………..

d) față de materie:…………………………………………………………

7.  Evoluția aptitudinilor, atitudinilor, intereselor  și nivelul de integrare:

Un avantaj al acestor fișe de evaluare este acela că nu depinde de capacitatea de comunicare a elevului cu profesorul, profesorul fiind cel care înregistrează și interpretează comportamentul tipic sau performanțele elevului. Un dezavantaj de care trebuie ținut seamă este acela al marelui consum de timp pe care îl implică, timp necesar profesorului pentru a nota comportamentul elevilor și manifestările lor.

Scara de clasificare:

“Se constituie dintr-un set de caracteristici, comportamente ce trebuie supuse evaluării. Elevului îi sunt prezentate câteva enunțuri și în raport cu acestea el trebuie să-și manifeste acordul sau dezacordul pe cinci trepte: acord puternic, acord, acord indecis(neutru), dezacord, dezacord puternic”

1. Participă cu plăcere la activitatea educativă organizată pe grupe de lucru:  puternic dezacord, dezacord, neutru, acord, acord puternic

Participă cu plăcere la activitățile religioase organizate de profesor în cadrul școlii sau în afara ei:  puternic dezacord dezacord, neutru, acord, acord puternic

Pentru reușita acestei scări de clasificare trebuiesc indeplinite următoarele condiții:

-enunțurile să fie simple cu limbaj pe nivelul de înțelegere al elevilor,

– să fie clar pozitive sau clar negative,

– fiecare enunț să facă referire clară la atitudinea sau opinia despre care dorim să aflăm informații.

9.3. Lista de control

“Constată prezența sau absența unei caracteristici comportamentale fără a emite o judecată de valoare”

Exemplu de fișă de control: Atitudinea față de sarcina de lucru a elevului

– A urmat instrucțiunile profesorului de religie?

– A cerut ajutor când a avut nevoie?

– A colaborat cu ceilalți elevi?

-A dat ajutor altor elevi când i s-a solicitat ?

-A împăr țit materialele cu alți elevi?

-A finalizat acțiunea ?

-A pus materialele la loc după terminarea sarcinii de lucru?

9.4. Observarea directă

Observarea directă se realizează pe baza unui plan dinainte elaborat și structurat. Acest tip de evaluare se realizează în contextul activităților didactice, urmărindu-se interesul și deprinderile elevilor și atitudinea lor față de școală, față de normele morale ale Bisericii, atitudinea față de părinți în timpul activităților comune, relațiile în cadrul grupului între  profesor-elevi dar și între elevi. În anumite perioade ale anului școlar, profesorul de religie  poate realiza evaluarea prin observarea directă și în cadrul unor activități extrașcolare.

Pelerinajele la mănăstiri în perioada Posturilor oferă profesorilor un bun  prilej de evaluare a gradului de însușire a cunoștințelor istorice (întemeierea mănăstirii, întemeierea mitropoliei din care face parte mănăstirea, ierarhi de seamă), cunoștințelor de artă creștină (arhitectură religioasă respectiv stilul arhitectural specific mănăstirilor ortodoxe,  pictură religioasă sau arta pictării icoanelor, broderieii argintăriei religioasă, vase liturgice, etc.), cunoștințelor de liturgică și muzică religioasă (participarea la anumite slujbe, rânduiala slujbelor, etc).

Participarea activă la anumite ritualuri și slujbe religioase dezvoltă elevilor anumite stări sufletești dar și deprinderea de a se ruga. Aceste metode de evaluare interactive  profesor-elev sunt binevenite deoarece ne oferă flexibilitatea și adecvarea individual a modului de evaluare prin posibilitatea de a alterna tipul întrebărilor și gradul de dificultate.

9.5. Proiectul

Proiectul este o activitate mai complexă cu un volum mai mare de muncă din partea elevilor dar este mult mai motivant. La religie, acest tip de evaluare propune unele proiecte cum ar fi: realizarea unor icoane pe sticlă, realizarea unor materiale didactice (hărți, planșe cu cele 10 Porunci sau cu  prescripții morale Fericirile, imagini cu mănăstiri sau biserici, fotografii).

Pentru clasele mici (I-IV) propunem realizarea unor proiecte de Crăciun sau de Paști. Se pot confecționa de exemplu: staulul în care s-a născut Pruncul Iisus, sau în apropierea Paștilor se pot încondeia ouă roșii. Toate aceste proiecte pot fi realizate de către un singur elev sau de către grupuri de elevi și pot fi expuse în expoziții, la școală în cabinetul de religie sau în spații special amenajate pentru astfel de expoziții.

Cu toate că activitățile practice oferă posibilitatea elevilor de a-și dezvolta atât competențele generale (comunicarea, analiza, sinteza, evaluarea) cât și pe cele specifice aplicative (utilizarea datelor, instrumentelor de lucru, interpretarea rezultatelor,etc.), evaluarea elevilor prin probe practice sau proiecte este mai puțin pusă în valoare.

9.6. Evaluarea activităților de grup

Această formă de evaluare poate fi folosită de profesorul de religie în urma organizării unor acțiuni de caritate (vizite la case de copii, azile de bătrâni, spitale de copii, etc.) în care pot fi implicați și alți parteneri educaționali: părinți, alte cadre didactice, preotul comunității respective.  La religie, aplicarea practică a cunoștințelor este una dintre cele mai importante metode de evaluare.

De preferat ar fi ca după anumite teme predate cum sunt: familia creștină, faptele bune, datoriile copiilor față de părinți sau datoriile  părinților față de copii, tinerii și muzica sau pericolul drogurilor și al alcoolului, etc.,  profesorul să urmărească îndeaproape comportamentele și aplicarea practică a acestor teme în viața de zi cu zi, precum și ameliorarea efectelor negative din comportamentele elevilor.

Un alt mod de realizare a acestui tip de evaluare ar fi ca profesorul de religie să implice și părinții în anumite activități cu caracter religios și cultural. În acest fel, misiunea profesorului se va extinde de la elevi la părinți.

Evaluarea la disciplina religie nu se încheie odată cu terminarea orei de curs, ea va continua și în afara școlii pentru că, așa cum am văzut „nivelul de instruire al elevilor nu este dependent numai de cantitatea informațiilor acumulate, ci mai ales de valoarea instrumentală și operazionalizarea acesteia”

9.7.Portofoliul

Portofoliul constituie un instrument de evaluare, “care conține experiența și rezultatele obținute de elevi prin metodele tradiționale de evaluare. Portofoliul este oglinda fiecărui elev, o colecție formată din produseale activității de învățare a elevului”

Profesorul poate urmări  progresul, modul de gândire, maturizarea intelectuală a elevilor pe perioada unui semestru sau a unui an școlar. Portofoliu servește atât ca instrument de evaluare destinat profesorului,  părinților sau chiar preotului din comunitatea în care-și desfășoară activitatea, dar este și un instrument de autoevaluare pentru elev.

Conținutul portofoliului se poate constitui din fișe de lectură, fișe de observare, teste, articole pe diverse teme, eseuri, răspunsuri la chestionare, chiar și teme pentru acasă. Întocmirea portofoliului la religie îi va motiva pe elevi să se implice activ în toate activitățile desfășurate la oră, dezvoltă creativitatea elevilor și construiește o imagine asupra a ceea ce se realizează în cadrul disciplinei respective.

9.8. Autoevaluarea

Autoevaluarea reprezintă o modalitate de stabilire a eficienței desfășurării educației religioase în școală. Această metodă de evaluare prezintă două aspecte esențiale, gradul de însușire al noțiunilor predate, autoevaluarea cunoștințelor și capacitatea elevului de a le transpune în practică, deci autoevaluarea comportamentului.

Autoevaluarea cunoștințelor se  poate realiza prin motivarea elevilor de a încerca să aprecieze nota pe care o vor primi, iar în evaluarea scrisă să precizeze nota pe care o anticipează. Această metodă are un efect benefic asupra elevilor ajutându-i să își creeze o imagine obiectivă a gradului de cunoștinte asimilat, să se autoevalueze corect fără să se supraevalueze sau subevalueze.

Autoevaluarea conștiinței nu este un exercițiu ușor și ar trebui exersat de fiecare dintre noi în orice moment al vieții noastre. Profesorul de religie îi poate îndruma pe elevi spre anumite activități religioase, îndemnându-i să le realizeze cu regularitate în vederea unei vieți duhovnicești cât mai apropiate de Dumnezeu.

Autoevaluarea se realizează prin punerea elevilor în situația de a-și examina conștiința, prin adresarea unor întrebări care să genereze această analiză a vieții lor sufletești, interioare: Voi vă rugați zilnic? sau De câte ori (pe să ptămână, sau pe lună) lecturai texte din Biblie? Participați la Biserică la slujbe religioase sau la evenimente religioase? Cât din timpul vostru liber îl acordați vouă și cât lui Dumnezeu? Vă faceți des un examen de conștiință? Când și de ce? Metoda are un efect educativ asupra elevilor, mai ales în situația în care profesorul dispune de arta de a adresa astfel de întrebără.

Alaturi de autoevaluare o altă metodă modernă de evaluare folosită la religie este inter-evaluarea adică implicarea elevilor în evaluarea cunoștințelor colegilor lor. În urma utilizării acestei metode elevii:

-își pot construi o scară de valori mai apropiată de cea a profesorului , vor ști mai bine ce li se pretinde și ce au de realizat;

– sunt mult mai atenți în timpul evaluării, sunt mult mai implicați dacă știu că vor fi solicitați să evalueze cunoștințele colegilor;

– vor fi motivați să învețe bine, pentru a ști ce să evalueze;

– vor aprecia mai mult pe colegii care obțin rezultate bune;

– această metodă îi ajută să compare nivelul cunoștințelor proprii cu cele ale colegilor;

– această metodă îi ajută să se autoevalueze corect.

În folosirea acestei metode se impune cunoașterea de către profesor a colectivului de elevi și a relațiilor interpersonale dintre aceștia, precum și pregătirea situației de evaluare, astfel acest demers riscă să deterioreze relațiile în cadrul colectivului. Folosirea acestei metode presupune o atenție sporită din partea profesorului, a obiectivității evaluării elevilor între ei, deoarece elevii nu au întotdeauna capacitatea de a evalua corect, chiar dacă există criterii precise de evaluare.

Ceea ce este foarte important este faptul că,  profesorul de religie trebuie să construiască o imagine pozitivă asupra evaluării. Niciodată evaluarea nu trebuie asociată cu sancțiunea sau controlul, cu eșecul, ci cu posibilitatea de reflectare asupra rezultatelor obținute, cu formarea unei imagini cât mai corecte despre gradul de însușire al cunoștințelor, cu scoaterea în evidență a calităților pe care le poate valorifica și dezolta elevul în continuarea procesului educativ.

Centrarea evaluării asupra rezultatelor  pozitive și nesancționarea în permanență a celor negative este din nou foarte important în crearea motivaiei de a învăța a elevilor.

Ora de religie devine valoroasă prin: însușirea de către elevi a cunoștințelor religioase prezentate interdisciplinar – conexe cu alte tipuri de valori ce vin dinspre alte discipline- și interecumenic; prin capacitatea de aplicare practică a achizițiilor cognitive, afective, atitudinale, valorice specifice religiei; prin formarea unor conduite religioase  permanente și formarea unei personalități morale desăvârșite.

Însușirea valorilor religioase duce la formarea unor conduite, atitudini și valori personale, interiorizate adânc în sufletele tinerilor noștri ( sentimente, atitudini, valori) dar și comportamente sociale sănătoase (întrajutorarea, altruismul, solidaritatea, generozitatea și altruismul).

Educația religioasă are un efect puternic asupra formării caracterului religios-moral și formării  personalității armonioase a tinerilor. Față de alte discipline, ora de religie este în același timp și o oră de consiliere școlară în care profesorul se interesează, pe cât posibil, de problemele sufletești ale elevilor săi. De aceea, evaluarea la religie se poate realizea adesea prin întrebări de genul: Ce ați mai făcut această săptămână? Ați cut în toate împrejurările binele pe care ați fi putut să îl faceți? Vă străduiți să puneți în practică ceea ce ați învățat la religie? Cum aplicăm în viața reală ceea ce am învățat astăzi la religie? Cu ce probleme vă confruntați acasă, la școală sau în cartier?

Ora de religie poate fi convertită astfel, într-o oră de consiliere, într-o formă de comunicare între  profesor și elev, într-un dialog permanent care are ca scop găsirea de soluții pertinente pentru rezolvarea unor probleme reale cu care se confruntă tinerii nostri.

Evaluarea oricărei activități religioase sau cu caracter religios-moral trebuie să se realizeze în virtutea iubirii și altruismului, după modelul dascălului nostru suprem, Iisus Hristos care spune: „Eu sunt tulpina iar voi mlădițele; Cel ce r ămâne în mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic”(Ioan 15,4-5).

Astfel, tot ce ține de  procesul didactic desfășurat la această disciplină de învățământ are în vedere obținerea unor finalități subordonate idealului educației religioase: cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu și întrajutorarea aproapelui.

CERCETAREA PEDAGOGICĂ

Cadrul și metodologia cercetării

Cercetarea pedagogică constă în realizarea unui demers sistematic, ce cuprinde mai multe etape:

– identificarea temei ce urmează a fi cercetată;

– stabilirea obiectivelor cercetării;

– enunțarea ipotezei de cercetare;

– organizarea cercetării;

– precizarea metodologiei de cercetare;

– prelucrarea și interpretarea datelor;

– elaborarea concluziilor;

– valorificarea cercetării (finalizarea rezultatelor într-o lucrare științifică)

Cercetarea pornește de la identificarea nevoilor spirituale ale elevilor și satisfacerea acestora în cel mai bun mod cu putință. Elevul trebuie să conștintizeze nevoile spirituale, nu doar pe cele informationale, intelectuale.

O performanță putem obține pe plan relațional profesot-elev-Biserică-Hristos.

Metoda de investigație utilizată este de tip calitativ.

Principalul obiectiv al cercetării l-a reprezentat desprinderea modului de conduită din Lucrarea duhovnicească a Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului de trăire și de implicare a Rugăciunii inimii în viața de pelerin pornind pe urmele Ieromonahului Vasile.

În această cercetare, am avut ca puncte de plecare următoarele premise teoretice:

– efortul profesorului de a prezenta rolul Rugăciunii inimii canalizându-se spre motivarea elevilor pentru învățare și întărire în dreapta credință;

– pelerinajul la biserici și mănăstiri contribuie la dezvoltarea interesului și a motivației copiilor pentru învățare.

Obiectivele cercetării

– utilizarea, în predare, atât a metodelor tradiționale cât și a metodelor interactive și urmările acestora în ceea ce privește performanțele școlare ale elevilor din învățământul secundar inferior;

– folosirea metodelor practice – pelerinajul la biserici si mănăstiri – conduce la dezvoltarea motivației elevilor pentru învățare, pentru sporirea în credința ortodoxă, a eficacității și calității procesului de învățământ;

– găsirea unor moduri de trezvie a elevilor în cadrul orelor, activități care să aibă ca scop stimularea curiozității, luarea deciziei, formarea opiniilor, autonomie personală, motivarea elevilor în scopul creșterii interesului pentru orele de religie;

– demonstrarea rolului exemplificării din Filocalie ca o condiție importantă în motivarea elevilor și în aprecierea pozitivă a învățământului teologic monahal;

– însușirea unor deprinderi de studiu individual, în perechi sau în echipe mici;

– formarea capacității de a participa la activități care presupun colaborare pentru rezolvarea unor probleme, elevii pot învăța să asculte, să accepte opinia colegului (aproapelui).

Aceste modalități au ca finalitate varietatea activității elevilor în cadrul lecțiilor de religie, dezvoltarea vieții spirituale și interesul pentru împlinirea moralei creștine.

Ipoteza cercetării

Pe măsură ce dascălii folosesc din ce în ce mai mult cele două tipuri de metode – tradiționale și moderne – se observă o creștere a eficacității procesului de învățământ religios, dezvoltându-se spiritul moral –social al elevului.

În elaborarea lucrării s-a presupus că, apelând la scrierile Sfinților Părinți, în cadrul  lecției de religie, s-a evidențiat necesitatea folosirii lor și la învățământul gimnazial, chiar dacă în clasele 0 – VIII nu avem lecții strict cu aceste teme.

Înțelegând importanța prezentării elevilor a conținutului acestor scrieri, am plecat de la următoarea ipoteză:

Presupunem că, folosind în lecții și activități scrieri din Filocalie sau pelerinaje la biserici și mănăstiri, elevii vor conștientiza mai bine transformarea omului vechi prin viața creștină în om nou și vor înțelege foarte bine limita înțelepciunii omenești și necesitatea dobândirii în această viață a înțelepciunii dumnezeiești.

Prin această lucrare, am căutat să prezint importanța organizării de pelerinaje, lecturarea unor texte din scrierilor Sfinților Părinți, utilizând diverse metode care să permită culegerea unei cantități suficiente de date și informații concrete, obiective și complete, a căror exegeză și interpretare ulterioară să conducă la răspunsuri sau soluții spirituale.

Organizarea și metodologia cercetării

Cercetarea a avut ca scop eficientizarea procesului de predare – învățare – evaluare din cadrul lecțiilor de religie, fiind vizate conținuturile programelor pentru ciclul gimnazial.

– Perioada de studiere: anul școlar 2017–2018

– Locul: Școala Gimnazială Vîrteșcoiu și Faroanele, județul Vrancea

– Subiecții: Eșantionul a fost compus din 35 elevii, clasa a VIII-a Vîrteșcoiu

clasa a VIII-a Faraoane

– Nivelul de pregătire al colectivului a fost omogen, din punct de vedere al posibilităților intelectuale, toți elevii provenind din familii creștin-ortodoxe.

Dimensiunile cercetării vizează principalele motive ale pelerinajului :

1. Pelerinajul este un memorial-vizual al locurilor unde s-a aratat in lume iubirea si lucrarea minunata a lui Dumnezeu pentru oameni si prin oameni. Pelerinul vrea sa atinga locul sfant sau moastele sfantului in care si prin care s-a aratat prezenta sfintitoare a lui Dumnezeu intr-un mod deosebit de intens, pentru ca el pelerinul sa-si intensifice credinta si iubirea sa pentru Dumnezeu.

2. De aceea, pelerinajul se face pentru a intensifica rugaciunea si viata spirituala in general;

3. Pelerinajul este adesea un act spiritual de multumire adusa lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El; astfel pelerinajul este in sine un act de asceza si o ofranda de gratitudine.

4. Pelerinajul cuprinde si un act de pocainta pentru pacate, fiind completat cu marturisirea pacatelor si rugaciuni de iertare pentru mantuirea sufletului.

5. Pelerinajul poate fi motivat si de o dorinta puternica de a primi ajutorul lui Dumnezeu spre a realiza o lucrare importanta sau a primi vindecarea de o boala fizica sau psihica.

Metodele de cercetare utilizate au fost:

a) Metoda observației

b) Metoda chestionarului

c) Metoda experimentului

d) Metoda portofoliului

e) Analiza statistică

Activitatea de cercetare a fost structurată pe etape, după cum urmează:

Sustinerea unei activitati folosind metode tradiționale de predare-invatare cu titlul

Călătorind  cu  Dumnezeu – pelerinajul la biserici  si mănăstiri pentru cunoașterea nivelului de pregătire, a capacităților, a trăirii duhovnicești, a comportamentului social-moral al elevilor în cadrul orelor de religie si pentru dobândirea unor cunoștințe legate de pelerinaj; educarea elevilor în spiritul respectării și aprecierii valorilor culturale

Ce este pelerinajul ?

Care sunt motivele pentru care se face pelerinajul religios ?

Care sunt originile pelerinajului ?

Pelerinajul extern trebuie sa fie însotit de cel intern ?

Locurile de pelerinaj  din lumea ortodoxă

Stările pelerinului/ pelerinajului: – pregătirea – parcurgerea drumului si primirea sfinteniei

– actul de multumire, revigorarea vietii spirituale si întărirea credintei

Această activitate mi-a oferit posibilitatea să cunosc mai bine gradul de pregătire al cunoștințelor și de formare a comportamentului și, în funcție de datele oferite, aprecierea obiectivă a rezultatelor cercetării.

Acest experimentului a avut scop stabilirea unui punct de plecare, acesta constituind un reper în evaluarea progresului școlar.

2. Etapa formativă a cuprins întreaga perioadă de desfășurare a activității didactice

(predare – învățare), axată pe formarea și dezvoltarea comportamentului moral-social și de trăire duhovnicească, a capacităților intelectuale ale elevilor.

Susținerea unei activități folosind metode moderne – Prezentare Power Point – a celor mai importante mănăstiri din țara noastră.

Aplicarea unor fișe de lucru și interpretarea datelor obținute.

3. Evaluarea finală a prilejuit încununarea eforturilor depuse si folosirea cunoștințelor dobândite prin organizarea unui pelerinaj la mănăstirile din județul Vrancea.

Având o oglindă a fiecărui elev, am utilizat metode alternative de evaluare (observarea sistematică, portofoliul, investigația, proiectul, autoevaluarea) pentru a putea emite judecăți de valoare asupra comportamentului elevilor, pe traiectoria formării lor.

a) Metoda observației constă în examinarea atentă și sistematică a faptelor, fără a interveni în desfășurarea acestora, fiind folosită pentru a colecta informații referitoare la procesul de învățământ; datele obținute se înregistrează, se clasifică, se prelucrează, contribuind la enunțarea concluziilor.

Prin folosirea acestei metode, am aflat nivelul de performanță pentru luarea unor decizii în derularea ulterioară a experimentului. Metoda observației m-a ajutat în conturarea și descrierea unor caracteristici ale formelor și metodelor active experimentate, urmărirea eficacității acestora, a reacțiilor copiilor în dobândirea virtuților creștine. Am descoperit că elevii participă cu un interes deosebit la lecțiile în care se folosesc metode moderne, deoarece ei sunt antrenați pe parcursul întregii activități, consecința fiind eficientizarea activității.

În urma utilizării acestei metode am urmărit faptele fără a interveni în parcurgerea lor pentru a controla influența unor factori optimizatori. Observația este o metodă subiectivă, fiind influențată de personalitatea cadrului didactic.

b) Metoda chestionarului este o formă de anchetă care se desfășoară pe baza unui chestionar scris, cuprinzând o listă de itemi în ceea ce privește problema urmărită, aranjate într-o anumită ordine, în urma cărora se obțin informații. Întrebările trebuie să fie clar construite, ținând cont de ipoteza cercetării, obiectivul avut în vedere urmând să reiasă din prelucrarea datelor.

Întrebările pot fi:

– cu răspuns închis, de tipul: da; nu; nu știu; – cu răspuns deschis – oferă elevului posibilitatea de a formula răspunsul potrivit opiniilor sale. Cu toate că oferă răspunsuri mult mai nuanțate, acest tip de întrebări prezintă un dezavantaj în prelucrarea datelor, aceasta fiind mai dificilă decât în cazul întrebărilor cu răspuns închis.

c) Experimentul pedagogic presupune crearea unei situații noi, prin introducerea unor modificări în desfășurarea orei.

În desfășurarea unui experiment, se parcurg trei etape: etapa pregătitoare, etapa de efectuare și etapa de evaluare.

1. În etapă pregătitoare (pretest) am realizat următoarele activități: au fost analizate și asigurate condițiile de desfășurare a experimentului. Astfel, în anul școlar 2016-2017,s-a desfășurat observația participativă, s-au stabilit variabilele experimentului, au fost selectate eșantioanele care urmau să participe la experiment, a fost stabilită strategia desfășurării experimentului și s-au adunat primele date prin aplicarea pretestului.

2. Etapa test

În funcție de rezultatele la care am ajuns după aplicarea pretestului, în etapa test am urmărit:

– reorganizarea structurilor lecțiilor prin utilizarea unor metode active care să stimuleze elevii în efectuarea cerințelor din test;

– însușirea limbajului biblic despre pelerinaj;

– eșalonarea sarcinilor de lucru până la atingerea obiectivului propus.

Am avut în vedere ca elevul să nu mai fie un simplu acumulator de informații, el trebuie să fie pus în situația de a participa la rezolvarea unui procent de operații mintale: discriminare, argumentare, interpretare de rezultate, generalizare și particularizare, integrare.

Folosirea corectă a metodelor interactive de predare presupune diriguirea activității mentale a elevilor. Am încurajat discuțiile libere, lucrul în grup, cooperarea, motivația, dialogul, îmbunătățindu-se astfel relațiile dintre elevii.

Această a doua etapă a avut loc în anul școlar 2017 – 2018 și a presupus: folosirea Power Point-urilor în predarea lecțiilor din clasa a VIII-a, după care a urmat interpretarea datelor.

În această etapa a experimentului au fost aplicate teste de evaluare în urma cărora s-a constatat un salt spiritual al clasei.

3. Etapa posttest

A treia etapă de evaluare, finală, numită și posttest, s-a caracterizat prin: aplicarea testului final, înregistrarea datelor finale, compararea acestora cu cele de la început și stabilirea diferențelor relevante obținute prin compararea în trăirile și comportamentul copiilor. Această etapă s-a soldat cu formularea concluziilor experimentului prin care a fost confirmată ipoteza formulată.

Metoda experimentului am folosit-o în proiectul educațional: „Pelerinaj la Mănăstirea Poiana Mărului”. Prin acest proiect am căutat să-i familiarizez pe elevi cu viața de mănăstire și cu regulile din mănăstire. I-am introdus în atmosfera de rugăciune participând la Sfânta Liturghie. Au experimentat comuniunea cu Dumnezeu la școala educatiei. La sfârșitul slujbei elevii au primit un cuvânt de învățătură, vorbindu-li-se despre Sfânta Împărtășanie și rolul ei benefic în viața creștinului. Apoi am realizat un feed-back al tuturor cunoștințelor dobândite în cadrul orelor de religie. Am discutat despre viața Mântuitorului istorisită în Sfânta Liturghie și prezența lui Hristos în mod real în Sfânta Euharistie. Am subliniat importanta particparii la Sfânta Liturghie prin Sfânta Împărtășanie care ocupa un loc central în viața Bisericii și care totodată cultivă si dezvoltă memoria, atenția, inteligența, voința și viața afectivă.

d) Portofoliul poate urmări  progresul, modul de gândire, maturizarea intelectuală a elevilor pe perioada unui semestru sau a unui an școlar. Portofoliu servește atât ca instrument de evaluare destinat profesorului,  părinților sau chiar preotului din comunitatea în care-și desfășoară activitatea, dar este și un instrument de autoevaluare penrtu elev.

Conținutul portofoliului se poate constitui din fișe de lectură, fișe de observare, teste, articole pe diverse teme, eseuri, răspunsuri la chestionare, chiar și teme pentru acasă. Întocmirea portofoliului la religie îi va motiva pe elevi să se implice activ în toate activitățile desfășurate la oră, dezvoltă creativitatea elevilor și construiește o imagine asupra a ceea ce se realizează în cadrul disciplinei respective.

e) Analiza statistică dă posibilitatea de a analiza rezultatele și de a le exprima cu ajutorul unor cifre, ajungându-se astfel la interpretarea unor date statistice.

Datele au fost prelucrate statistic, instrumentele frecvent utilizate în cercetarea pedagogică fiind tabelele cu rezultate și reprezentările grafice. Realizarea tabelului cu rezultate a reprezentat prima operație de prelucrare a datelor înregistrate și ordonate.

Tabelele cu rezultate au fost reprezentate grafic prin utilizarea diagramelor areolare, iar histograma a fost utilizată pentru redarea unei situații comparative (dintre rezultatele la testul inițial, la cel de progres și la cel final).

Probă de evaluare inițială

Clasa: a VIII-a

Obiectul: Religie ortodoxă

Subiectul: Misiunea unui pelerin

Capacitatea: Receptarea mesajului scris

Conținutul probei:

1. Ce este pelerinajul ? 10 puncte

2. Unde merg oamenii de obicei în pelerinaj? 20 puncte

3. Care sunt principalele motive ale pelerinajului? 15 puncte

4. Cu ce se întorc pelerinii acasă ? 25 puncte

5. Ce putem spune despre pelerinii, ce fel de slujire îndeplinesc? 20 puncte

Oficiu – 10 puncte

Barem de corectare și notare

1. – Enunțarea corectă a termenului 10p.

2. – Descrierea si enumerarea completă a locurilor de pelerinaj 20p.

– Descrierea superficială și numirea unui loc de pelerinaj 10p.

3. – Explicarea corectă și argumentarea motivelor pelerinajului 25p.

– Explicarea superficială a motivelor pelerinajului 10p.

4.- Numirea corectă a celor indicate/ numire parțială 15p./10p.

5.- Prezentarea unei explicații complete prin care să arate clar mesajul unui pelerin. 20p.

Nu se acordă punctaje intermediare, altele decât cele precizate explicit prin barem.

Nu se acordă fracțiuni de punct.

Se acordă 10 puncte din oficiu.

Nota finală se calculează prin împărțirea la 10 a punctajului total acordat pentru lucrare.

Interpretarea rezultatelor la testul “Misiunea unui pelerin”

Testul a fost aplicat unui număr de 17 de elevi de la clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Vîrteșcoiu, județul Vrancea, obținându-se următoarele rezultate:

Tabelul se citește atât pe orizontală, cât și pe verticală; pe orizontală se urmăresc realizările fiecărui elev, pe verticală se află informații despre colectivul de elevi, în general, dar și despre test.

Graficul notelor obținute

Diagrama areolară a notelor obținute

Interpretarea rezultatelor la testul de progres Prezentare Power Point

Testul a fost aplicat unui număr de 17 de elevi de la clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Vîrteșcoiu, județul Vrancea, obținându-se următoarele rezultate:

Tabelul se citește atât pe orizontală, cât și pe verticală; pe orizontală se urmăresc realizările fiecărui elev, pe verticală se află informații despre colectivul de elevi, în general, dar și despre test.

Graficul rezultatelor la testul de progres

Diagrama areolară a notelor obținute

Interpretarea rezultatelor finale la evaluarea portofoliilor pelerinilor

Testul a fost aplicat unui număr de 17 de elevi de la clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Vîrteșcoiu, județul Vrancea, obținându-se următoarele rezultate:

Tabelul se citește atât pe orizontală cât și pe verticală; pe orizontală se urmăresc realizările fiecărui elev, pe verticală se află informații despre colectivul de elevi despre portofoliu.

Graficul notelor obținute

Diagrama areolară a notelor obținute

Analiză comparativă a rezultatelor obținute la testul inițial, testul de progres și testul final.

În urma utilizării mijloacelor moderne de predare-învățare utilizate în activități și a utilizării fișelor pentru evaluarea progresului elevilor dar mai concret în urma participării elevilor la– pelerinajul la biserici  si mănăstiri din țară – am observat că rezultatele obținute la testul de progres și la cel final sunt mai bune decât rezultatele obținute de elevi la testul inițial.

În formularea itemilor nu am pus accentul pe noțiunile teoretice, ci pe aplicarea acestora, pe competențele pe care elevii și le-au însușit, pe capacitatea de a aplica ceea ce știu, de a-și folosi altruismul, de a redacta eseuri și de a completa selectiv caietul de impresii și notări.

Chestionarul, aplicat elevilor la sfârșitul cercetării, a confirmat ipotezele acesteia, potrivit căreia în urma utilizării mijloacelor moderne de predare-învățare utilizate în activități și a utilizării fișelor pentru evaluarea progresului elevilor dar mai concret în urma participării elevilor la– pelerinajul la biserici  si mănăstiri din țară – conduc la obținerea unor rezultate mai bune și mai cu seamă rezultate comportamentale pozitive. Sunt absolut necesare, deoarece oferă elevilor posibilitatea să aibă certitudini în ceea ce vor avea de învățat și de aplicat în viața de zi cu zi. Profesorul de religie trebuie să utilizeze cât mai multe argumente biblice în a le crea elevilor conștiința și deprinderile în respectul și frica de Dumnezeu.

Reprezentarea grafică a răspunsurilor pentru întrebarea I.1.

Reprezentarea grafică a răspunsurilor pentru întrebarea I.2.

Reprezentarea grafică a răspunsurilor pentru întrebarea I.3.

Reprezentarea grafică a răspunsurilor pentru întrebarea II.1.

Reprezentarea grafică a răspunsurilor pentru întrebarea II.2

Reprezentarea grafică a răspunsurilor pentru întrebarea II.3.

Reprezentarea grafică a răspunsurilor pentru întrebarea III

Reprezentarea grafică a răspunsurilor pentru întrebarea IV

CHESTIONAR DE OPINIE

I. La următorul set de întrebări încercuiți unul dintre răspunsurile prezentate, DA sau NU, în funcție de punctul vostru de vedere. Nu există răspunsuri corecte sau incorecte.

1.V-au plăcut Prezentărilor Power Point utilizate în cadrul orelor de religie?

DA NU

2.Ați acumulat mai ușor cunoștințe în urma folosirii Prezentărilor Power Point?

DA NU

3.Credeți că ar trebui utilizate aceste metode moderne și în cadrul altor ore?

DA NU

II. Citiți fiecare întrebare și selectați răspunsul potrivit opiniei voastre, încercuind una din cele cinci variante ale scalei, unde 1 = total acord, iar 5 = dezacord total.

1.Utilizarea activităților practice tip “ateliere de lucru” vă ajută în însușirea cunoștințelor?

Total de acord 1 2 3 4 5 Dezacord total

2.Considerați că participarea la pelerinaje în țară vă ajută să vă exprimați mai ușor părerile?

Total de acord 1 2 3 4 5 Dezacord total

3.Participarea la pelerinaje în țară implică o pierdere de timp?

Total de acord 1 2 3 4 5 Dezacord total

III. Notați cu cifre de la 1 – 5 răspunsul potrivit opiniei voastre,

unde 1 = metoda preferată de predare, iar 5 = metoda mai puțin preferată:

prelegerea; brainstorming-ul; ciorchinele; învățare prin descoperire; mozaicul

IV. Notați cu cifre de la 1 – 5 răspunsul potrivit opiniei voastre,

unde 1 = metoda preferată de evaluare, iar 5 = metoda mai puțin preferată: a testele aplicate la începutul și sfârșitul fiecărui an școlar, unitate de învățare;

verificările orale;

referatul;

proiectul;

portofoliul.

ANEXA 1 Călătorind  cu  Dumnezeu – pelerinajul la biserici  si mănăstiri

„Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu …” (Matei VI,33)

„Dacă-i iubim pe sfinți, să-i imităm!” (Fer. Augustin)

Pelerinajul religios se face pentru/spre folosul duhovnicesc, fiind o punte spirituală între cer si pământ, între Biserica triumfătoare (cer) si Biserica luptătoare (pământ).

Cuvântul „peregrinus”(lat.)=călător, străin (a fi pelerin=a merge în locuri străine cu un scop spiritual).

Se vizitează: Biserici, mănăstiri, locurile sfinte (locurile biblice), mormintele martirilor si ale sfinsilor cuviosi, moastele sfintilor, icoanele făcătoare de minuni, locuri unde vietuiesc monahi înduhovniciti (vederea acestora poate aduce uneori transformarea vietii).

Care sunt motivele pentru care se face pelerinajul religios ?

–  pelerinul vrea să se atingă de locul unde s-a manifestat prezenta sfintitoare a lui Dumnezeu (asa cum se atinge de icoanele din biserica lui);

-„Pelerinajul este o căutare în lumea aceasta a ceea ce nu este din lumea aceasta” (Prea Fericitul Daniel);

–  vrea ca printr-un efort ascetic (călătoria e însotită de post, trudă, nevointă) să primească de la Dumnezeu o nouă revărsare de har care să-i întărească credinta, să-i sporească iubirea, să-i ajute rugăciunea;

–  poate să fie un mijloc de multumire pentru binefacerile primite;

–  poate să fie un mijloc de ispăsire a păcatelor (se face pocăintă, rugăciune, spovedanie);

–  pentru a cere ajutor în rezolvarea unei probleme sau a cere vindecare de boală.

Care sunt originile pelerinajului?

În V.T. se relatează despre:

Avraam care a plecat din Urul Caldeii, spre Canaan – pământul făgăduit de Dumnezeu lui si urmasilor lui (Facere XII );

Moise a condus poporul israelit din Egipt spre Tara Făgăduintei-Canaan (Iesirea), sărbătorit în fiecare an la Pasti (trecere);

În N.T. se arată că:

evreii mergeau în pelerinaj la Ierusalim (zidit pe muntele Moria unde Avraam a vrut să aducă jertfă pe fiul său, dar unde Dumnezeu Tatăl a dat pe Fiul Său să se jertfească pentru mântuirea lumii);

evreii mergeau în pelerinaj îndeosebi la templul din Ierusalim, de sărbătoarea Pastelui si a Cincizecimii;

Mântuitorul S-a născut în urma călătoriei de la Nazaret la Betleem;

Mântuitorul a fost “pelerin” în Casa Tatălui, la vârsta de 12 ani (Luca 2, 41-51);

Mântuitorul împreună cu Sf. Apostoli au făcut pelerinaj la templu.

Pelerinajul are o dublă dimensiune:

Pelerinajul extern e însotit de cel intern, care este o călătorie a sufletului.

„Căutati mai întâi împărătia lui Dumnezeu …” (Matei VI,33) ;

„ Împărătia mea nu este din lumea aceasta…”(Ioan XVIII,36 ).

în acelasi timp împărătia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru (Luca XVII,21 ).

Călătoria lăuntrică este si înăltare, dar si o călătorie spre centrul fiintei omului, spre inimă unde este sălăsluit Hristos din momentul botezului. Noi „călătorim ” spre Hristos, iar Hristos vine în întâmpinarea noastră:

–  Avraam e vizitat la stejarul Mamvri de Sf. Treime (Facere XVIII );

–  Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca pe om să-l ridice la Dumnezeu (Sf. Atanasie cel Mare);

–  „Căci nu avem aici cetate stătătoare ,ci o căutăm pe cea care va să fie” (Evrei XIII, 14);

Locurile de pelerinaj  din lumea ortodoxă:

Locurile din Țara Sfântă-Ierusalim (Israel) locurile unde s-au petrecut evenimentele esentiale ale mântuirii noastre (Biserica Sf. Mormânt, râul Iordan, Muntele Măslinilor, satul Cana, Muntele Tabor, Grădina Ghetsimani, Foisorul “Cina cea de Taină”);

În Grecia – Sfântul Munte Athos cu mănăstirile lui; mănăstirile de pe Meteora; insula Eghina (moastele Sf. Nectarie Taumaturgul); insula Evvia, orasul Procopie (moastele Sf. Ioan Rusul); Tesalonic – moastele Sf. Mare Mucenic Dimitrie; insula Corfu – moastele Sf. Spiridon;

În Turcia – Casa Maicii Domnului; Biserica Maicii Domnului; Cetatea Efes; mormântul Sf. Ioan Evanghelistul; Mănăstirea Izvorul Tămăduirii;

În țara noastră sunt mănăstiri care au intrat in patrimoniul UNESCO, fiind podoabe ale arhitecturii si picturii religioase. Alte biserici si mănăstiri găzduiesc moastele unor sfinsi la care poporul român are multă evlavie:

Sf. Parascheva (14 octombrie) – Iasi;

Sf. Cuv.Dimitrie Basarabov (27 octombrie) – Bucuresti;

Sf. Ap. Andrei – pestera (30 noiembrie) – Constanta;

Sf. Mc. Filofteia (7 decembrie) – Curtea de Arges;

Sf. Calinic de la Cernica (11 aprilie) – Bucuresti;

Sf. Mc. Ioan cel Nou (2 iunie) – Suceava;

Sf. Grigorie Decapolitul (20 noiembrie) – Valcea;

Cuv. Teodora de la Sihla (7 august);

Sf Iosif cel Nou de la Partos (15 septembrie) – Timisoara.

Icoane  făcătoare de  minuni:

icoanele Maicii Domnului de la Mănăstirile: Nicula, Sihăstria, Agapia, Neamț,

Dintr-un lemn;

icoana Sf Ana de la mănăstirea Bistrita-Neamt;

icoana Sf. Ioan Botezătorul de la Mănăstirea Gorovei –Botosani;

icoana Sf.Antonie- Biserica Buna –Vestire Bucuresti;

icoana Sf. Mina – Biserica Sf. Mina Bucuresti.

Foarte multi pelerini merg si la mormintele celor care au fost marii duhovnici ai poporului nostru:

Părintele Arsenie Boca (+1975, M-rea Prislop);

Părintele Paisie Olaru (+1990, M-rea Sihăstria);

Părintele Ilie Cleopa(+1998, M-rea Sihăstria);

Părintele Ilarion Argatu (+1999, M-rea Cernica);

Părintele Sofian Boghiu (+2002, M-rea Antim);

Părintele Constantin Galeriu (+2003, Biserica Sf. Silvestru);

Părintele Teofil Părăian (+2009, M-rea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus);

Părintele Arsenie Papacioc (+ 2011, M-rea Techirghiol);

Părintele Iustin Pârvu (Mănăstirea Petru Vodă).

Stările pelerinului/ pelerinajului:

pregătirea (materială si spirituală) – crestinul vizualizează mental locul unde doreste să ajungă, apoi se informează. Pentru a avea folos duhovnicesc, depune un efort: post, rugăciune, spovedanie, luând si binecuvântarea preotului duhovnic;

parcurgerea drumului si primirea sfinteniei în viata sa – pelerinul se roagă cu pocăintă pentru iertarea păcatelor sale cu dorinta de a primi iertarea păcatelor si ajutorul lui Dumnezeu, pentru vindecarea trupească si sufletească. Dat fiind faptul că merge pentru sine si pentru ceilalti arată că este reprezentantul familiei sau al comunitătii. Comuniunea harică adună credinciotii si apropie oamenii, sfintenia oferind pelerinilor reconciliere si împreună-bucurie a prezentei lui Hristos în mijlocul lor;

3.       actul de multumire, revigorarea vietii spirituale si întărirea credintei în urma celor primite de la Dumnezeu – la întoarcere, sufletele pelerinilor radiază lumina si bucuria de a fi întâlnit sfintenia. Împărtătind altora din propria experientă, ei devin misionari contribuind la răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu în întreaga lume. Pelerinajul transformă viata omului, făcându-l părtas la un timp si spatiu sacre, ca o pregustare a vietii vesnice.

ANEXA 3

Probă de evaluare finală

Portofoliu

– atelierul de pictură pe sticlă de inspirație bizantină (expozitie de icoane pe sticlă la bisericile din cele două parohii: Faraoanele cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” și Rotărești cu hramul principal “ Cuvioasa Parascheva” , căror sunt arondate cele două școli gimnaziale Vîrteșcoiu și Faraoanele),

-atelierul de literatură (șezătoare literară),

– atelier de „bel canto“ ( concerte cu colinde strămoșești la cele două biserici),

-drumeție montană( Mănăstirea Dălhăuți),

-convorbiri duhovnicești,

-abilităti practice (metaniere hand-made) album foto,

– caiet cu impresii : Bratu Mădălin cls.a V -a Râmniceni: “timpul petrecut la mănăstiri m-a ajutat să redescopăr adevăratele valori , dându-mi sentimente de bucurie, relaxare, contemplare cu speranța că voi reveni“

Anexa 2 PROIECT DE LECTIE

Clasa: a VIII-a

Disciplina: Religie

Subiectul lecției: Călătorind cu Dumnezeu – pelerinajul la biserici și mânăstiri

Tipul lecției: comunicare-însușire de noi cunoștințe

Durata: 50 min

Scopul lecției: dobândirea unor cunoștințe legate de pelerinaj; educarea elevilor în spiritul respectării și aprecierii valorilor culturale

Compentențe:

La sfârșitul lecției, toti elevii vor fi capabili:

C1- să definească pelerinajul;

C2- să conștientizeze faptul că prin pelerinaj devenim misionari;

C3- să cunoască principalele motive ale pelerinajului ;

C4- să descrie o biserică/mănăstire pe care au vizitat-o;

Strategia didactică:

1. Metode și procedee: explicația, jocul didactic, conversația, argumentarea, observarea dirijată, exercițiul.

2. Mijloace de învățământ: imagini cu pictura din biserică, fișe de lucru.

3.Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală, activitate individuală.

.Bibliografice: 1. Șebu, Pr.Prof.Univ.Dr. Sebastian, Metodica Predării Religiei, Editura „Reîntregirea”, Alba-Iulia, 2001;

2. http://www.nicepps.ro/prezentare-powerpoint;

3. http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/pelerinajul-intelesul-folosul-pelerinajului-68447.html

Scenariul didactic

Test de progres aplicat in urma sustinerii activitatii Power Point

CĂLĂTORIND CU DUMNEZEU –

PELERINAJUL LA BISERICI ȘI MĂNĂSTIRI DIN ȚARĂ

Completați rebusul în direcția acelor de ceasornic. Fiecare cuvânt începe cu ultima literă a cuvântului precedent. Scrieți pe spațiul punctat literele înscrise în bilele de culoare roșu și veți afla numele bisericii sau mănăstirii din imagine.

FIȘA DE LUCRU nr. 1

Apostolul care s-a lepădat de Domnul Iisus Hristos în Grădina Ghetsimani;

…-de-lemn;

Turla bisericii;

Credința, … și dragostea;

1-2 in Apus

Completați rebusul în direcția acelor de ceasornic. Fiecare cuvânt începe cu ultima literă a cuvântului precedent. Scrieți pe spațiul punctat literele înscrise în bilele de culoare roșu și veți afla numele bisericii sau mănăstirii din imagine.

FIȘA DE LUCRU nr. 2

Slujbă religioasă de seară oficiată în fiecare zi a săptămânii dinaintea Paștilor;

Mama împăratului Constantin cel Mare;

Parte a bisericii, despărțită de naos prin catapeteasmă (iconostas), în care se oficiază Sfânta Liturghie (articulat);

Arbust ornamental cu flori mari, frumoase, roșii, roze sau albe, plăcut mirositoare;

Antonimul cuvântului uscat.

Completați rebusul în direcția acelor de ceasornic. Fiecare cuvânt începe cu ultima literă a cuvântului precedent. Scrieți pe spațiul punctat literele înscrise în bilele de culoare roșu și veți afla numele bisericii sau mănăstirii din imagine.

FIȘA DE LUCRU nr. 3

1.Titlu de carte din Vechiul Testament;

2.Personaj biblic din Vechiul Testament, fiul lui Avraam și al Sarei și soțul Rebecăi; 3.Cuvânt care imită cântecul cucului;

4.,, …Sfânt,…Domn Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl. Amin!”

5.Unul dintre cei patru evangheliști;

6.Mic balcon în biserică de unde se citește Evanghelia și se predică.

Completați rebusul în direcția acelor de ceasornic. Fiecare cuvânt începe cu ultima literă a cuvântului precedent. Scrieți pe spațiul punctat literele înscrise în bilele de culoare roșu și veți afla numele bisericii sau mănăstirii din imagine.

FIȘA DE LUCRU nr. 4

Prietenul copiilor sărbătorit, în fiecare an, la data de 6 decembrie;

Mama împăratului Constantin cel Mare;

Personaj biblic din Vechiul Testament care a fost numit: ,,tată” la o mulțime de popoare;

Caută în Sfânta Scriptură: Evanghelia de la Luca capitolul 8, versetul 48 apoi, completează spațiul punctat: ,,Iar El i-a zis: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a …. Mergi în pace.”;

Turla bisericii

Completați rebusul în direcția acelor de ceasornic. Fiecare cuvânt începe cu ultima literă a cuvântului precedent. Scrieți pe spațiul punctat literele înscrise în bilele de culoare roșu și veți afla numele bisericii sau mănăstirii din imagine.

FIȘA DE LUCRU nr. 5

Caută și extrage din versetul citat numele femeii despre care se vorbește în textul biblic: "Glas în Rama s-a auzit, plângere și tânguire multă; … își plânge copiii și nu voiește să fie mângâiată pentru că nu sunt." (Mt. 2, 18).

Primul om, creat de Dumnezeu din lut, după chipul și asemănarea Lui, în a șasea zi a Creației.

Femeile care, după Noul Testament, au dus balsamuri la mormântul lui Iisus pentru a-I unge trupul;

Țara în care a plecat Iosif împreună cu Maria și Pruncul Iisus;

Tehnica, meșteșugul de a tipări.

Completați rebusul în direcția acelor de ceasornic. Fiecare cuvânt începe cu ultima literă a cuvântului precedent. Scrieți pe spațiul punctat literele înscrise în bilele de culoare roșu și veți afla numele bisericii sau mănăstirii din imagine.

FIȘA DE LUCRU nr. 6

Persoană care practică astrologia;

Colină lângă Ierusalim, pe care a fost răstignit Iisus Hristos;

1-2 în Apus;

Persoane care oficiază cultul religios, fiind, în această postură, mijlocitori între oameni și divinitate;

5 . Obiect de cult ce reprezintă un tablou cu chipuri de sfinți sau cu scene din Biblie

Completați rebusul în direcția acelor de ceasornic. Fiecare cuvânt începe cu ultima literă a cuvântului precedent. Scrieți pe spațiul punctat literele înscrise în bilele de culoare roșu și veți afla numele bisericii sau mănăstirii din imagine.

FIȘA DE LUCRU nr. 7

Monede de aur sau de argint, cu valoare variabilă, despre care se vorbește și într-o parabolă din Noul Testament; 2.Fiul lui Dumnezeu;

Înger de rang superior situat ierarhic între arhangheli și heruvimi;

Mama lui Iisus; 5. ,,Așa să fie!”

Căsătoria sau…este o taină specială care nu se repetă;

Persoană care muncește la stăpân în schimbul unei plăți (Fiul risipitor îi spune tatălui său: ,,…nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău

Concluzii

În zilele noastre, pe lângă instrucție, educația a devenit o necesitate ce solicită eforturi materiale și financiare din partea societății, neputându-se realiza fără dăruire din partea profesorului, care trebuie să fie atent și conștient că ceea ce face va avea o contribuție morală deosebită pe parcursul întregii vieți a elevului. Copilul este o „tabula rasa”, o tablă pe care nu s-a scris nimic și trebuie completată, acest lucru realizându-se de către profesor în școală cu informații și învățături ce îi vor folosi întreaga viață.

În lucrarea Importanța mănăstirii Poiana Mărului în spiritualitatea ortodoxă, structurată în trei părți, mi-am propus să prezint transformarea omului vechi în om nou/ om duhovnicesc prin înțelegerea și dobândirea înțelepciunii dumnezeiești. La finalul ciclului primar, elevii au aflat din lecțiile de religie despre Rugăciune, Sfânta Taină a Spovedaniei, Sfânta Taină a Împărtășaniei, precum și conținutul acestora.

Încercând să progresez potrivit planificărilor pe unități și a programei școlare am făcut următorul pas transpunând cunoștințele teoretice acumulate la orele din clase utilizând metode de învățământ tradiționale migrând spre metode moderne, astfel că am avut deosebita plăcere să descopăr un real progres intelectual dar și duhovnicesc al elevilor noștri.

Cu pași mici și timizi am reușit mai întâi să ne îndreptăm fruntea și privirea către sfintele biserici din apropierea școlilor, unde de sărbători se săvârșește Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie la care eram prezenți cu toată plăcerea și dragostea creștină. Apoi în cadrul unor săptămâni intitulate sugestiv “Să știi mai multe, să fii mai bun “ am organizat pelerinaje la biserici și mănăstiri, locuri deosebite pentru micii creștini care, ușor, ușor au pășit pe urmele pelerinului.

Pelerinajul este un eveniment important și decisiv în viața creștinului și nu un simplu act de pietate. Pelerinul conștientizează, începând cu plecarea, sentimentul existențial al unei despărțiri radicale de universul său cotidian. În general, pelerinajul învinge rutina. Pelerinii sunt oameni însetați de mai multă spiritualitate. Pacea și bucuria, lumina și sfințenia adunate în inimi prin călătoria la locurile sfinte sunt duse mai apoi de pelerini în casele lor, în parohiile lor, în societate, în școala lor. Astfel, pelerinii noștri, devin misionari fără să fi pretins aceasta.

Ca un feed-back al pelerinajului am avut deosebia surpriză să descopăr că cei care au credința mai slabă au prilejul să o întărească văzând credința mai puternică a altora, cei care au răbdare mai puțină se întăresc văzând răbdarea altora, cei care se roagă mai puțin și mai superficial se îmbogățesc și se înnoiesc din rugăciunea fierbinte a altora. Experiența pelerinajului este un prilej de împrospătare a vieții spirituale și de întărire a credinței. Duhul Sfânt trezește în om o dorință mai mare de sfințenie, de înnoire a vieții. Iar când pelerinajul este însoțit și de rugăciuni, de priveghere, de spovedanie, de împărtășire euharistică, de convorbiri duhovnicești cu alți pelerini, atunci el capătă valoarea unui izvor de bucurie și pace interioară.

După fiecare ieșire cu micii pelerini am dorit să văd impresiile, părerile și dorințele pentru următorul pelerinaj astfel elevii au realizat pentru orele de religie portofolii bogate în obiecte religioase luate ca suveniruri și eseuri pline de entuziasm și evlavie.

În urma folosirii pelerinajului la biserici și mănăstiri, am observat că rezultatele obținute la portofoliu și la eseu religios sunt mai bune decât rezultatele obținute de elevi la testul după lecții susținute cu PPTX.

În formularea itemilor nu am pus accentul pe noțiunile teoretice, ci pe aplicarea acestora, pe competențele pe care elevii și le-au însușit, pe capacitatea de a aplica ceea ce știu, de a-și folosi altruismul, de a redacta compuneri pornind de la experiența acumulată. Eseul religios, alcătuit de elevi la sfârșitul cercetării, a confirmat ipotezele acesteia, potrivit cărora folosirea noilor metode precum PPTX la început pentru captarea atenției și trezirea interesului făță de latura practică a credinței, precum și participarea la pelerinaje ca activități extrașcolare conduc la obținerea unor rezultate mai bune și mai cu seamă rezultate comportamentale și nu în ultimul rând duhonicești.

Făcând o medie a răspunsurilor elevilor s-au obținut următoarele rezultate:

După ce am folosit PPTX, pelerinajul, eseul religios și portofoliu am constatat că, în argumentarea lecțiilor, sunt absolut necesare, deoarece oferă elevilor posibilitatea să aibă certitudini în ceea ce vor avea de învățat și de aplicat în viața de zi cu zi.

Profesorul de religie trebuie să utilizeze cât mai multe argumente biblice, metode noi, moderne pentru ai motiva și crea elevilor conștiința și deprinderile în dragostea, respectul și frica de Dumnezeu care este “începutul înțelepciunii“(Pilde 1,7).

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, ediție jubiliară a Sfântului Sinod Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române București, 2001

2. RACCANELLO, Dario, “Rugăciunea lui Iisus în scrierile starețului Vasile de la Poiana Mărului”, traducere Maria Cornelia Oros și diac. Ioan I. Ică jr. Editura Deisis, Sibiu, 1996

3. pr. G. COCORA și pr. H. CONSTANTINESCU, “Poiana Mărului”, în Glasul Bisericii, anul XXIII, nr. 5-6, mai-iunie, 1964

4. “Sfinți români și apărători ai legii strămoșești”, ediție îngrijită de ÎPS Nestor Vornicescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1987

5. “Spiritualitate și cultură la întorsătura Carpaților”, ediție îngrijită de ÎPS dr. Antonie Plămădeală, Editura Episcopiei Buzău, Buzău, 1983

Opere fundamentale

idem, „Cuviosul Paisie cel Mare” în volumul „Patericul Românesc” Editura Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1990, p. 304-323

pr. COCORA, Gabriel, “Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului”, în volumul “Sfinți români…” op. cit., p. 422-431

idem, “Episcopia Buzăului o vatră de spiritualitate și simțire românească” Editura Episcopiei Buzău, Buzău, 1986

idem, “Mânăstiri din eparhia Buzăului, vetre de cultură și de trăire românească” Editura Episcopiei Buzău, Buzău, 1987

pr. CONSTANTINESCU, Horia, “Biserici de lemn din eparhia Buzău” Editura Episcopiei Buzău, Buzău, 1987

diac. Prof. DAVID, Petru I., ”Cuviosul Paisie cel Mare Velicukovski, un desăvârșit monah român! Noi cercetări și ipoteze” BOR, anul XC, 1975, p. 162-193

DEȘLIU, Alexandru, „Vrancea, Ghid turistic” Editura Terra, Focșani, 2000

GABOR, Adrian, „Ctitoriile de biserici și mânăstiri ale dregătorilor domnești din județul Vrancea”, Glasul Bisericii, anul XLVIII, nr. 6

IORGA, Nicolae, „Istoria Bisericii Române”, două volume, Tipografia Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1908

pr. MIHAIL, Paul, „Cuviosul stareț Paisie de la Neamțu”, în volumul „Sfinții români…” op. cit., p. 484-495

MOȘESCU, Octavian, “Râmnicu Sărat-călăuză” Institutul de Arte Grafice, editura Marvan, București, 1931

pr. Prof. Dr. STĂNILOAE, Dumitru, “Momente din vechea spiritualitate a ținutului buzoian”, în volumul “Spiritualitate și istorie…” op. cit.

idem, “Din istoria isihasmului în ortodoxia română”, studiu din “Filocalia” vol. VIII Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al BOR, București, 1979, p. 555-588

arhimandrit STOICA, Nifon și dr. STOICESCU, Nicolae „Așezăminte monahale din eparhia Buzăului” în volumul „Spiritualitate și istorie…” op. cit. P. 268-276

Prof. Drd. TELEA Marius, "Mișcarea isihastă și legăturile ei cu românii" în Revista Teologică, revista oficială a Mitropoliei Banatului, nr. 1, 1995, p. 81-91.

VLAHUȚĂ, Alexandru, “Scrieri alese”, vol. III ediție îngrijită, studiu introductiv, note, comentarii și bibliografie de Valeriu Râpeanu, Editura pentru Literatură, București, 1964

ZAMFIRESCU, Dan, „Paisianismul. Un moment românesc în istoria spiritualității europene”, Editura Roza Vînturilor, București, 1996

ZĂVOIANU, Corneliu, „Rugăciunea lui Iisus în imperiul bizantin. Răspîndirea ei în Peninsula Balcanică și în Țările Române”, Glasul Bisericii, anul XL, 1981, p. 1100-1130.

1. C. Cucoș, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași, 2005.

2. C.Cucoș, Educația religioasă. Conținut și forme de realizare, Editura Didactică și Pedagogică, R. A, București.

3. Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian Sebu, Prof. Monica Opris, Dorin Opris, Metodica predarii religiei, Ed. Reintregirea, Alba – Iulia 2000.

4. Sf. Macrie Egipteanul, Umilii duhovnicesti, trad. Pr. Constatin Cornitescu, P.S.B 34, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1992.

5. D. Călugăr, Didactica, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2005.

6. M.Ionescu, M. Bocoș, Criterii de operaționalizare a obiectivelor, în „Tratat de didactică modernă”, Editura Paralela 45, Pitești, 2009.

7. N. Iordăchescu, (coord), Metodica predării religiei în învățământul preuniversitar , Editura Gheoeghe Alexandru, Craiova, 2000.

8.  I. Timiș, Teologia iubirii în con știin ț a filosofică , biblică  și patristică cre ștină, Editura Renașterea, Cluj- Napoca, 2005.

9. M.Bocoș, Utilizarea metodelor  și tehnicilor de dezvoltare a spiritului critic, în „Instruire interactivă”,

10. M. Oros, Dezbaterea  și rolul acesteia în abordarea conținuturilor religios-morale, în  Jurnalul de  Didactica, 2010.

11. C.L. Oprea, Strategii didactice interactive, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 2009.

12. A. Danciu,  Metodica predării religiei în înățământul preuniversitar , Editura Gheorghe Alexandru, Craiova, 2005.

13. V. Timiș,  Definirea evaluării  școlare în „Evaluarea factor de reglare și optimizare a educației religioase”, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2003.

14. D.Călugăr, Catehetica. Manual pentru Institutele Teologice ale Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1967

15. M. Opriș, O radiografie a limitelor  și dificult ăț ilor în evaluarea la disciplina religie în Coordonate ale cercet ării pedagogice în domeniul educa ț iei religioase, (coord.) D. Opriș, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2009.

16. A.Stoica, coord., Evaluarea curentă și examenele ghid pentru profesori, Editura ProGnosis, București, 2001.