Elemente de argou și de jargon în limbajul tinerilor [304010]

Licență

Elemente de argou și de jargon în limbajul tinerilor [304010]

Byadmin ianuarie 1, 2024

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA: ROMÂNĂ FRANCEZĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator:
Conf. univ. dr. Oana Cenac

Absolvent: [anonimizat]

2018

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA: ROMÂNĂ FRANCEZĂ

Elemente de argou și de jargon în limbajul tinerilor

Coordonator:
Conf. univ. dr. Oana Cenac

Absolvent: [anonimizat]

2018

Cuprins

Argument 4

Capitolul 1. Argoul – limbaj special 5

1.1. Delimitări teoretice 5

1.2 Atestări ale argoului 8

1.3 Aspecte din cercetarea argoului 15

1.3.1 Evoluția semantică 17

1.3.2 Împrumuturi lexicale 26

1.3.3 Fenomenul de evitare a argoului 30

Capitoulul 2. Argoul actual și jargonul 33

2.1 Argou vs jargon: distincții și…distincții 36

2.2 Fonetica 40

2.3 Morfosintaxa ………..……………………………………………………………..41

2.4 Semantica 42

2.5 Pragmatica 42

2.6 Antroponime și toponime 44

Capitolul 3.Argoul în societate 46

3.1 [anonimizat] 46

3.2 Argoul în penitenciar 47

CONCLUZII 61

BIBLIOGRAFIE 62

ANEXE……………………………………………………….……………………………64

Argument

Argoul uimește și continuă să uimească persoanele de toate vârstele și categoriile sociale prin noutatea cu care se prezintă și rapiditatea cu care se modifică. Acesta e un prim motiv pentru care am optat abordarea acestei teme de actualitate dar și pentru că reprezintă un pilon „inovator” al limbajului.

[anonimizat], ambele fiind dublate cu exemple ilustrative.

Lucrarea este structurată în trei capitole și o anexă în care am inclus ancheta pe care am desfășurat-o cu elevii de la două școli gimnaziale din mediul rural și de la două licee brăilene. Anexa mai cuprinde și o listă de noi termini argotici.

Primul capitol intitulat „Argoul: limbaj special” prezintă câteva aspecte teoretice legate de isoricul acestuia.

Al doilea capitol intitulat „Argoul actual și jargonul” surprinde principalele disticnții dintre argou și jargon precum și analiza limbajul argotic din diverse perspective privind: fonetica, morfosintaxa, semantica, pragmatica dar și antroponimia alături de tomonimie.

Capitolul al treilea „Argoul în societate” descrie maniera de reflectare a [anonimizat].

Lucrarea se încheie cu prezentarea concluziilor și a bibliografiei consultate.

Această analiză a argoului și a jargonului a stârnit intereseul lingvistilor care i-au dedicate studii serioase folosite de noi în elaborarea acestui demers. Între aceastea amintim: lucrarea lui Iorgu Iordan „Stilistica limbii române”, .Rodica Zafiu „101 cuvinte argotice”, [anonimizat] „Vocabularul limbii române actuale”, Ioan Milică, „Expresivitatea-argoului” și Bruno Ștefan. „Mediul penitenciar românesc. Cultura și civilizație carcerală”.

Nota de originalitate a [anonimizat].

Capitolul 1

Argoul– limbaj special

1.1. Delimitări teoretice

Comunicarea reprezintă procesul de interschimbare a [anonimizat], cel care propagă o [anonimizat]; condiția fiind ca partenerii să utilizeze același cod pentru a creea efectul de feetback între emițător și receptor, codul fiind redat de limbă, instrumentul comunicării.

Limbajul reprezintă cea mai înaltă creație a geniului uman. Pe baza limbajului, folosit ca principal mijloc de comunicare, oamenii au putut întemeia societatea umană. Bruno Ștefan, în „Mediul penitenciar românesc. Cultură și civilizație carcerală”, susține că limbajul condiționează modul în care oamenii văd, concep și interpretează lumea din jur, fixând gândirea în cadre corespunzatoare unei organizări taxalogice a realității astfel încât există atatea viziuni câte limbi o pot exprima.

O parte importantă a comunicării o reprezintă, de asemenea, limbajul corpului, adică mesaje transmise prin tonalitatea vocii, expresia feței, poziția corpului, gesturi și mimică deoarece o bună comunicare presupune combinarea armonioasă a limbajului verbal, a mesajelor transmise oral, în scris sau citit cu limbajul nonverbal sau exprimat prin semne, gesturi, desene.

Pe de-o parte, lingvistica este știinta care se ocupă de explicarea și definirea sensurilor cuvintelor, de clasificarea și înregistrarea cuvintelor în glosare, dicționare sau enciclopedii, numită lexicografie.

În mod tradițional, se acceptă definirea vocabularului ca un ansamblu ce cuprinde totalitatea cuvintelor unei limbi.

Față de vocabularul general al unei epoci, colectivitatea vorbitorilor receptează, selectează, conservă și transmite fondul lexial caracteristic perioadei respective rezultând faptul că pionii reprezentați de „cuvinte” ale jocului numit „vocabular ” sunt manipulați prin adaos sau eliminare de către participanții jocului „comunicare”.

Bogația vocabularului individual depinde de achizițiile lexicale realizate în decursul existenței și de experiența acumulată. Se creeaza astfel un reflex condiționat: cuvantul evocă experiența, iar acesta evocă la rândul ei, cuvântul. Experiența de viața variază de la un individ la altul și legăturile asociative vor fi diferite, iar coloratura vocabularului va purta pecetea individualității vorbitorului, rezultând faptul că de la un vorbitor la altul niciun cuvânt nu va avea totdeauna aceeași semnificație sau aceeași valoare expresivă.

Pentru Talcott Parsons si Edward Shils limbajul este „fundamental culturii, întrucât el constituie cel mai general și mai elementar mecanism al comunicării și, astfel, al integrării sociale la nivel cultural al organizării acțiunii (…). Limbajul ar trebui (…) să aibă o structura direct comparabiă cu structura altor mecanisme de acest fel, (…) de exemplu cu moneda (…) pentru că limba are funcții sociale asemanatoare cu ale banilor: un mijloc simbolic de schimburi între diferitele grupuri sociale și între indivizi și… o măsură a valorii.”

Totuși, înțelegerea între vorbitori este posibilă deoarece fiecare cuvânt are un sens convențional, impus de tradiție și una sau mai multe nuanțe atribuite de experiența individuală, care contribuie la originalitatea exprimării fieacărui individ.

Argoul este tot o formă de comunicare, o variantă socială a limbii, înțeles doar de inițiați, utilizat în grupuri restrânse având ca funcții prime comunicarea și codarea mesajului.

Conform dicționarelor de specialitate, argoul este explicat astfel:

ARGÓU, argouri, s. n. Limbaj convențional, folosit mai ales de vagabonzi, răufăcători etc. pentru a nu fi înțeleși de restul societății. – Din fr. argot.

ARGÓU, argouri, s. n. Limbaj convențional al unui grup social care, spre a se face neînțeles de restul societății și mai ales de autorități, folosește cuvinte speciale (împrumuturi din graiurile regionale și din limbi străine), dă sensuri diferite de cele curente unor cuvinte din vocabularul comun etc.

Limbajul argotic face parte din limbajul popular, bazat pe metafore, hiperbole, metonimii etc. fiind trăsături și procedee care se regăsesc în limbajul rural și familiar. Cuvintele considerate vulgare și obscene precum denumirile populare ale organelor sexuale sunt des întalnite în oralitatea populară. Este confundat limbajul vulgar cu cel argotic deși cuvintele obscene sunt încadrate în limbajul convențional doar dacă au avut loc modificari semantice, care le oferă sensuri conotative, în realitate el fiind pitoresc, metaforic, de un deosebit lirism și care poate fi descifrat doar după depășirea anumitor prejudecăți.

Vorbitorii obișnuiți nu efectuează disțincții clare între argou, colocvial, popular și vulgar, diferențele fiind analizate și percepute de specialiști implicând conștientizarea diversității lingvistice și familiarizarea cu variantele stilistice enumerate.

Pentru a evidenția idea că vorbitorii nu constată diferențele între aceste variante lingvistice „la o anchetă ad hoc, propusă pe internet de o studentă, care cerea răspuns la întrebarea: „-Care este cuvântul argotic pe care îl folosiți pentru ceva bun, frumos?”, foarte multe răspunsuri conțineau termenul „fain”. Or, „fain” este un colocvialism ardelenesc cu rădăcini germanice, care nu a avut niciodată statut argotic.”

Singurele componente care pot ghida spre identificarea statutului autentic argotic ale unor cuvine sau expresii sunt reperele sociolingvistice care se deosebesc de colocvialisme prin puterea lor de circulație mai limitată și se diferențiază de pseudoargotisme prin atitudinea pe care o exprimă.

O caracteristică importantă a argoului este tripla sa ipostază ludică, estetică și expresivă unde plăcerea jocului și umorul sunt bine legate dezvăluind ascunzișuri și exprimând subiectivitate. Ca limbaj expresiv, argoul e o mișcare de revoltă, de provocare și de amuzament. Caracterul secret al argoului este evidențiat în terminologia unor activități ilegale, de exemplu a furtului unde cuvintele ca „pontoarcă”, „fartițier ”, „tiră” nu sunt cunoscute majorității vorbitorilor de limba română. De asemenea, porecla temporară de „girofar”, poate ascunde identitatea persoanei și natura acțiunii sale de participant la furt ca supraveghetor de zonă, metafora fiind comică și totuși accesibilă chiar și pentru neinițiați.

Creațiile glumețe și ironice precum: „a avea pitici pe creier”, „a se da lebadă”, „împușcat în aripă” arată evident comicul caracter ludic care pare a fi mai important decât cel criptic.

1.2 Atestări ale argoului

Istoricul atestării argotice începe la sfârșitul sec. XVIII, dar cu legături mult mai puternice mergând până în Antichitatea greco-latină, de când datează primele știri despre folosirea argoului. Primele liste de cuvinte și texte apar în a doua jumătate a sec. XIX la N.T. Orășanu, fondatorul Ghimpelui, la George Baronzi, cu Misterele Bucureștilor, la Vasile Alecsandri – dintre pionieri, numai dacă exceptăm primele piese de teatru, „cu elemente de oralitate autentică”, precum și la Iordache Golescu.

În această perioadă (mai cu seamă spre începutul sec. XIX) se consacră expresia „craii de Curtea-veche”, pentru „lumea tipică a vorbitorilor de argou” – hoți, cerșetori utilizat cu sensul de sărac.

La capătul celălalt al liniei timpului, în prezentul nostru sunt citați Adrian Șchiop, Dragoș Bucurenci, Alexandru Vakulovski sau Dan Lungu, cu specializări de tipul: argou basarabean, al drogurilor, „doze masive de limbaj vulgar” (Ioana Bradea) ori „limbaj al tinerilor”. De notat ar mai fi și data primului glosar, al lui V. Cotta, cu Argot al apașilor din anul 1936.

Indiciile despre existența categoriilor sociale care emit în genere argoul la sfârșitul secolului XVIII, dar nu și mărturii legate de limbajul acestora, sunt actele juridice și polițienești (depildă cele din Departamentul de cremenalion) precum:

„(…) auzind acel Hristache vorbă în pușcărie pentru istoria tătărcii, au vestit lui Ioniță bărbierul hoțul cum că alți trei hoți, ce se află cu dânsul în osânda ocnii, anume Niculaie chelul I Cartan masalagiu și Fotache Otetică făcea vorbă între dânșii că furând câte trei niște boarfe de la o casă și ducându-le noaptea iar într-acel gunoi, de supt Curtea-Veche, adică un hoț au furat-o și alți hoți au găsit-o(…) ”

Lista de cuvinte publicată de umoristul N.T. Orășanu este prima atestare a argoului românesc, inițial fiind nesemnată, în revista Coarnele lui Nichipercea în anul 1860, urmată de volumul Întemnițările mele politice din anul 1861.

Având o experiență carcerală, Orășanu vede partea plină a paharului, culegând câteva zeci de lexeme ale lexicului argotic. Lista cuprinde cuvinte populare sau ale limbii comune, transformate prin metaforă, ulterior argotisme: „cânepă” păr, „purcea” ladă, „sticlete” soldat sau dorobanț, „ochi de vulpe” galbeni, „picior de porc” pistol, „zapciu” câine.

Cuvintele argotice izolate, intrate ulterior în limbajul colocvial, apar în teatrul lui Vasile Alecsandri: „mucles”, în formula de „mocles” „dar nu spuneți nimănui: mocles!“ (Agachi Flutur, 1863), „sanchi” în formula de „sanche” „se încercase a face, sanche, o revoluție” (Haimana, 1871). Ion Creangă, autor al universului rural tradițional, recurge la o serie de argotisme: „a se cărăbăni”, „a furlua”, „a hali”, „a o pașli”, „sanchi”, „a șparli”. Mult mai evident este prezent argoul la I.L.Caragiale care a reprezentat în proză și teatrul de mahala muntenească unde găsim destule cuvinte și sensuri familiar-argotice: „gogoși” minciuni, „a încălța” a păcăli, „tinichea” lefter, fară bani, „catifea” femeie destrăbălată.

În Principie de linguistic (1881), volumul al III-lea din Cuvente den bătrâni, B. Petriceicu Hasdeu compară limba hoțească cu cea școlarească (păsărească), acest cod atestând, împreună cu agroul de la jumatatea secolului XIX-le, pentru a sublinia diferența dintre modificările lexico-semantice ale argoului și artificiul pur fonetic. (1984: 41-42)

În anii `20-`30, s-au înmulțit articolele din ziare și reviste care prezentau limbajul argotic și unele jargoane ale epocii al tipografilor, al frizerilor și avocaților, prin liste de cuvinte care au fost publicate, de exemplu, în Adevărul literar și artistic.

În această perioadă, argoul a pătruns cu mai multă încredere în literatură prin scriitori arhicunoscuți precum Liviu Rebreanu, cu nuvela Golanii (1910), Tudor Arghezi, cu Poarta neagră (1930) enunțând experiențele sale de detenție, Mateiu I. Caragiale cu Craii de Curtea-Veche (1926-1927). Poezia lui Tudor Arghezi Flori de mucigai conține teme și imagini din mediul carceral, dar puține elemente de argou propriu-zis. Multe argotisme se întâlnesc la scriitori ca I. Peltz, care evocă lumea periferiei evreiești, sau G.M. Zamfirescu, romancier al mahalalei bucureștene.

În perioada anilor `30, multe studii despre argou au fost publicate în revistele de lingvistică: la Cluj în Dacoromânia, la Iași în Buletinul institutului de Filologie Romană „Al Fhilippide”, în București în Buletin linguistique.

Pentru realizarea acestor materiale au fost studiate variantele regionale ale argoului, jargoanele profesionale și sportive, inclusiv limbajul tinerilor în ipostazele sale de argou școlar sau milităresc.

Primul glosar de argou a fost publicat în anul 1936 de V.Cotta, Argot-ul apașilor. Dicționarul limbii șmecherilor.

Al.V.Dobrescu a creat granițele tipurilor de argou, în prima monografie a argoului românesc intitulată Argotul (1938), între argotul pungașilor, argotul sportiv și argotul modern.

Printre cele mai importante contribuții lingvistice din acei ani au fost studiile lui Al.Graur despre cuvintele țigănești din română și sintezele lui Iorgu Iordan publicate în articole dar și în cărțile sale Limba română actuală, O gramatică a „greșelilor” și Stilistica limbii române unde fenomenele argotice erau tratate sub etichete generale de „limbaj special” și „izolări”.

La începutul anilor `40 cercetările românești în privința argoului erau în plină dezvoltare. După război, regimul comunist exagerat în preocupările de normare și uniformizare, nu admitea introducerea internă a limbajului argotic, libertatea și potențialul său anarchic.

În ciuda dezinteresului oficial, argoul a continuat să circule și să se „upgradeze” printre grupurile de tineri și în lumea interlopă, cu setea de a se opune în fața rigorilor regimului , producând desemnări ironice pentru poliția secretă: „Cooperativa „Ochiul și Timpanul””, „Mânăstirea Secu”, „băieții cu ochi albaștri”- sau pentru diverse mărfuri caracteristice sărăciei generalizate : „picioare de porc” adidași, „căpățâni de porc” calculatoare , „frații Petreuș” doi pui congelați și ambalați (numele unei formații de muzică populară din Maramureș, cunoscută în anii `70-`80 ) etc.

Studiul lingvistic revine în acești ani, prin intermediul Adrianei Stoichițoiu-Ichim cu articolul Redescoperirea argoului în care delimitează fenomenul argotic și îl descrie pe baza mecanismelor semantice și a materialelor din dicționarele recente precum cel al lui Dan Dumitrescu Dicționar de argou și termeni colocviali ai limbii române (2000).

Pe terenul limbii române, Iorgu Iordan are meritul de a fi fost cel care a realizat un studiu complex și complet asupra argoului, iar această temă de cercetare a fost abordată în cele mai importante lucrări ale sale precum „Stilistica limbii române”, „Crestomație romanică”, „Linguistica romanică: curente, metode”.

Vorbind despre relația dintre individ și mediul social în care acesta traiește Iorgu Iordan e de parere că: „Căci se pornea de la concepția strict sociologică a limbii omenești: mediul în care trăiește un individ influențează asupra psihologiei lui, deci și asupra felului său de a vorbi, în sensul că-l silește să utilizeze un număr de cuvinte și expresii necunoscute altor categorii sociale.(…) Argourile de toate speciile se caracterizează prin dispoziția subiectelor vorbitoare de a-și exprima fără nicio reticență și cu mijloacele lingvistice cele mai proprii, gândurile și simțirile, oricât ar fi acestea de îndrăznețe sau contrare conveniențelor impuse de civilizație.”

În partea introductivă a capitolului „Fenomene lexicale”, din Stilistica limbii române, Iorgu Iordan afirmă că studierea argoului ar trebui să fie pe lista priorităților în analiza fenomenelor specifice limbii vorbite. Articolul este reprezentativ pentru că marchează constatări teoretice din cercetarea argoului limbii române dar și pentru că reflectă preocupările diverse ale autorului în studierea științifică a limbii: fonetică, gramatică, stilistică, etimologia și vocabularul, toponimia și antroponimia, contactele dintre limbi.

Unul din obiectivele majore a studiului realizat a fost stabilirea poziției pe care acest fenomen lingvistic îl ocupă în limba română. Pornind de la noțiunea de limbă comună cu două mijloace de comunicare, orală și scrisă, Iorgu Iordan afirmă că argoul, ca manifestare a limbii vorbite în mediul urban, ar trebui asociat, cu limbajul mahalalelor, varietate situată între limba comună și dialect și încadreză limbajul mahalalelor ca legătură dintre limba comună și dialect prin schema următoare:

În lucrarea „Introducere în studiul limbilor romanice. Evoluția și starea actuală a lingvisticii romanice” , Iorgu Iordan include numeroase elemente noi de ordin teoretic și metodologic. În esență, autorul dezbate identitatea vocabularului argotic, urmărind două aspecte definitorii și anume trăsăturile de tip sociolingvistic și sursele expresivității. Caracteristicile argoului sunt raportate la noțiuni precum limbă comună, dialect, limbaj special și vorbire populară.

Ocupându-se de lexic, Iorgu Iordan susține că argotizanții „nu se deosebesc de subiectele vorbitoare obișnuite” având de a face cu „termini și expresii aparținând limbii comune, care capătă în argou accepții sau nuanțe semantice noi”, iar activitatea lexicală a argotizanților se reduce la modificarea înțelesului cuvintelor din vorbirea curentă.

Prima definiție caracterizează argoul ca limbaj al unor categorii din clasa socială de jos. Impusă de primii cercetători ai argoului, definiția respectivă are următoarele echivalențe conceptuale în limbile europene: l’argot du milieu (în franceză), il gergo (în italiană), germanía (în spaniolă), calao (în portugheză), Rotwelsch (în germană), cant (în engleză).

Cea de-a doua definiție extinde sfera de cuprindere a termenului argou pentru a include și particularitățile de exprimare ale unor categorii diverse de vorbitori, neînrudite social cu grupurile de răufăcători, dar care și-au creat un uz lingvistic propriu, asemănător cu limbajul încifrat al celor care nu respectă legea.

Trăsăturile argoului și locul acestuia în sistemul limbii sunt reprezentate și justificate prin discutarea particularităților „pur lingvistice” ale argoului prin raportare la limba comună și la dialect definite de lingvist astfel :

„Prin limbă comună înțelegem vorbirea oamenilor cu mai multă ori mai puțină cultură și care nu diferă prea tare de la o regiune la alta a țării. De aceea i se spune și limbă comună, spre deosebire de dialect, care-i un grai particular, specific pentru un anumit ținut” , iar argoul, „Din punct de vedere fonetic, morfologic și sintactic, el se deosebește prin nimic de limba comună(…) Deosebiri există numai în ceea ce privește semantica, sau, mai exact, vocabularul. Prin aceasta, argoul diferă fundamental de dialect, care, față de limba comună, prezintă variații nu numai lexicale, ci și fonetice, adesea chiar morfologice”

Limbii comune i se alatură și graiurile regionale și idiomele străine, dept consecință a vieții care îi determină pe argotizanți să desfașoare activități de ambulantism și vagabondaj intrând în contact direct cu membrii acestei colectivități lingvistice care aparțin tuturor provinciilor furnizând material lexical valoros pentru această preluare semantică.

Lingvistul susține că între argou și limba vorbită, populară sau familiară, deosebirile sunt de grad, pur cantitative, nu de esență, toate având același sistem lingvistic. Sunetele, formele gramaticale și combinarea în sintagme a cuvintelor sunt identice, doar lexicul este utilizat diferit. Raportându-se la poziția socială a gruplui, cu cât acesta stă mai aproape de periferie, cu atât recurge mai des și mai sistematic la materialul lexical argotic.

În ceea ce privește vorbirea populară „se pare că ea merge mai de grabă cu limba oamenilor culți, de cultură academică” pentru că se arată la fel de rezervată în utilizarea limbajului argotic. Țăranii, care trăiesc departe de centrele orășenești nu au acces la fel de ușor la elementele argotice precum argotizanții. Până și modul în care ei gândesc e diferit: „Căci, deși argot-ul este o limbă ”naturală”, întocmai ca orice idiom de pe pământ, trebuie să dăm dreptate, fie și numai în parte, acelora care, în frunte cu Leo Spitzer, constată la argotizanți o doză importantă de artificiu, dacă vreți de cabotinism: cine vorbește altfel decât semenii lui are, într-o anumită măsură, atitudinea unui actor, a unui om care-și iese puțin din firea sa obișnuită, care joacă rolul altcuiva, nu pe al său propriu, sau are măcar satisfacția (căutată!) de a impresiona, de a atrage atenția asupra sa, de a „epata pe burghez”, cum se spunea odinioară”. „Țăranii (…) sunt străini de această psihologie (…).”

Lista de cuvinte înregistrată de Iorgu Iordan este caracterizată prin expresivitate indiferent de originea lor socială, drept pentru care lingvistul nu face nici o deosebire între cuvintele propriu-zis argotice și cele familiare sau populare: „O separare a lor nu-i posibilă totdeauna, și nici nu este principal recomandabilă: toate sunt produsul afectului și a fanteziei. Afară de asta, conștiința subiectelor vorbitoare nu le distinge unele de altele, ci le pune în același plan și le tratează absolut la fel pe toate.”

Potrivit lingvistului, izvorul expresivității intrinseci nu e mereu de ordin semantic, iar asta e dovada sinonimelor care nu se pot înlocui unul pe altul în orice context, intervenind un factor social care determină un cuvânt să fie expresiv pe când sinonimul lui, nu. De exemplu: „cuvintele străine sunt adesea superioare în expresivitate, de aceea preferate celor indigene. (…) de pildă caput ‘distrus, sdrobit, sfărâmat’ (împrumutat foarte recent), dam(p)f (a prinde dampf ) Rad II, p. 104 {Cf. Bulet. Philippide VII-VIII, p.225-226), halt (a zice sau a face halt, cf.CSt VI, p.103), șpațir ( Da` cum se face că nu ești la șpațir cu conașul Bock?, 1907 II, p. 414, viț ‘spirit’ (proaste witzuri mai fac!, Rad II, p. 398), toate de origine germană mai nouă ori mai veche; catiușcă și ivan ‘avioane sovietice’, ciolovec ‘Rus; bolșevic’, a colhozi ‘ a bate, a aranja, a face un rău (meritat)’, coneș (a face cuiva conețul) ‘a-l omorî, a-i pune capăt zilelor’, guleaiu ‘chef’, niznai ‘a se face că nu știe’ – a face pe niznai sau pe niznaiul (pentru forma articulată). În niciunul din cazurile acestea cuvântul străin nu poate fi înlocuit prin sinonimul <<românesc>>, fără pagubă pentru valoarea stilistică a expresiei.”

Chiar și atunci când sensul propriu-zis nu poate fi precizat, susține lingvistul, se preferă utilizarea acestor cuvinte deoarece redau mai clar nuanța afectivă față de lexemele echivalente, corespunzatoare intențiilor vorbitorului.

Iorgu Iordan scoate în evidență o trăsătură importantă a vorbirii afective care constă pe de-o parte într-o mulțime extraordinară de termini pentru o singură noțiune, iar pe de altă parte într-o multiplicitate de sensuri, adesea foarte diferite, pentru același cuvânt.

Sinonimia bogată ne întampină mult mai des decât pletora semantică, și aceasta, din cauză că ea corespunde pe deplin nevoii simțite de a reînnoi expresia. Procedeul aplicat în mod obișnuit este așa zisa derivație sinonimică: două cuvinte care au același înțeles propriu devin sinonime și prin ințelesul figurat al unuia din ele. Drept urmare cuvantul a arde este sinonim cu a frige, a opări, a pârjoli, a prăji. Cine spune metaforic „M-am ars!” am ieșit prost într-o afacere, va spune prin forța lucrurilor, cu același sens metaforic, „m-am fript”, „m-am opărit”, „m-am pârjolit”, „m-am prăjit”. Iese în evidență sinonimia figurată care predomină asupra celeilalte sau chiar o înlătură. Iorgu Iordan lămurește această problematică expunând ideea urmatoare: „despre o casă care arde nu spune nimeni că se frige (se prăjeste, se pârjolește), după cum iarăși carnea ori se frige ori se prăjește (două moduri de preparare complet diferite), iar dacă se arde sau numai… se pârjolește trebuie aruncată, căci n-o mai putem mânca.”

Lingvistul explică celălalt fenomen, numit pletora semantică, „prin faptul că un obiect are mai multe particularități caracteristice, și atunci diversele subiecte vorbitoare pornesc ba de la una, ba de la alta, când simt nevoia să utilizeze cu valoare metaforică numele obiectului în discuție. De pildă: „curcan” însemnează polițist în limbajul răufăcătorilor (după uniforma de pe vremuri a gardienilor publici, cf. „curcan” dorobanț în timpul războiului de independență), iar în vorbirea familiară om bătrân (care… fâsâie sau bolborosește, pufnește pe nas și pe gură, din cauza bătrâneții, ca un curcan).

Referitor la toate modificările semantice pe care le suferă cuvintele în vorbirea afectivă, Iorgu Iordan susține că sunt în fond metafore, „așadar imagini, produse ale fanteziei noastre, (…) ele au ca simbol afectul, care, pentru a se manifesta în deplină libertate din punct de vedere lingvistic, face apel la fantezie, forța creatoare de forme a minții omenești, cu scopul de a da expresie verbală reprezentărilor plastice, trezite în subiectul vorbitor de realitatea lui psihologică și de cea materială a lumii înconjuratoare”

1.3 Aspecte din cercetarea argoului

Cercetările despre argou au întâmpinat greutăți fiind un limbaj conspirativ fără un contact cu cultura originală, un limbaj marginal, într-o dinamică aparte și nefixat în scris. Devine perceptibil atunci când se apropie de limbajul colocvial. Mediile argotice dau dovadă de o creativitate deosebită, astfel apar mereu expresii și cuvinte noi dar și modificări de formă și sens. Pentru vorbitorii din grupuri restrânse se simțea nevoia de a ieși în evidență nu numai prin comportament dar și prin limbaj exagerat, astfel au apărut inovații efemere care pe parcurs sunt înlocuite de alte inovații. Acestea sunt ulterior abandonate și uitate. Unele cuvinte sunt păstrate prin înregistrarea lor în cărți de specialitate, glosare sau articole cu scopul de a fi studiate de lingviști.

La începutul anilor `90 a fost semnalat și explicat un cuvânt intrat relativ recent în limbajul argotic: „giumbabez”. „Giumbabezule!” era apelativul folosit de colegii unui adolescent, poate proaspăt licean care încerca să iasă în evidență prin comportament și limbaj. Prin sonoritatea depreciativ-comică, cuvântul „giumbabez” are calitățile unei creații argotice autentice. Acest cuvânt nu a intrat în circulație și nu îl vom regăsi în dicționarele actuale de argou pentru că a fost folosit în grupuri mici.

Înregistrările de elemente argotice făcute de persoane din afara acestui mediu au întâmpinat dificultăți in vederea unor rezultate deoarece anchetele erau perturbate de comunicarea imperfectă dintre cercetător și vorbitorul de argou care oferea răspunsuri incomplete sau eronate, uneori intenționat false din dorința de a nu divulga secretul sau din plăcerea de a-l înșela pe investigator. Deși cea mai bună variantă de studiu, anevoioasă și de durată, ar fi implicarea directă a unui cercetător-antropolog printre vorbitorii acestui limbaj, nu a fost deocamdată aplicată în investigarea argoului românesc.

După aproape jumătate de veac, în 1906, argotismul „gagiu” însemna bărbat, fapt ce demonstrează că el și-a pierdut, în timp, sensul denotativ, etimologic. În 1937, substantivul „gagiu” (cf. Vasiliu, 1937: 22) însemna amant, din această nouă modificare semantică putându-se deduce că substantivul în cauză trecuse deja din argoul răufăcătorilor în vorbirea altor categorii sociale. În perioada contemporană, termenul este folosit de foarte mulți vorbitori ai limbii române cu două sensuri: persoană de sex masculin, individ și iubit, prieten, amant. Dincolo de mutațiile semantice, un alt argument în favoarea acestei translații de la semnificația denotativă la cea conotativă este familia de cuvinte argotice formate prin derivare cu sufixe: „gagic”, „gagicar”, „gagistru” (cf. Croitoru-Bobârniche, 1996:88). Acestor termeni li se adaugă echivalentele de gen feminin „gagică”, „gagicuță”, „gagioală” (Volceanov & Volceanov, 1998: 116) și alte derivate mai noi cum ar fi „gagicăreală”.

Acest termen se regăsește în titlul articolului: „Actorul Mihai Bendeac a scos la înaintare artileria grea. El și-a înregistrat bunicul, în vârsta de 78 de ani, în timp ce dă sfaturi de viață pentru bărbați și femei.”

„Pentru a intra în tainele vorbirii paralele, trebuie să ai rădacinile bine înfipte în pavajul metropolei sau al orașelor și zonelor portuare… “

Dicționarele de argou trebuie folosite cu atenție deoarece ele fixează instabilitatea argotică, iar cuvintele sunt izolate de contextul care le atribuie sens. De exemplu, într-un dicționar de argou termenul „gioarsă” este tratat ca un cuvânt polisemantic:

1. fotbalist prost, neîndemanatic

2. hoț bătrân și bolnav

3. prostituată

Este evident că nu este vorba de 3 sensuri, ci de exemple de utilizare a unui cuvânt peiorativ în situații diferite.

1.3.1 Evoluția semantică a argoului

Potrivit opiniei Rodicăi Zafiu, bagajul argotic românesc este consecința evoluției interne a limbii, a flexibilității prin schimbarea de sens prin procesele cognitive fundamentale- metaforă, metonimie, derivare, extinderi și îngustări semantice și prin procedee pragmatice precum: antifraza, eufemismul, litota și hiperbola.

Aceste procese și procedee, deși sunt diferite, se pot combina dând naștere unor metafore ironice și eufemisme metonimice, după cum urmează:

Procese semantice și cognitive:

Metafora : Vorbitorii de limbă româmă în general utilizează metafore pentru a avea un limbaj plastic, comico-ironic sau cult, iar argoul românesc are la bază acest principiu. În argou se produc multe metafore expresive pentru părțile corpului. În argoul interlop, intens metaforizate sunt cuvintele din câmpul lexical al închisorii și obiectele folosite în activități necinstite. Capul e metaforizat în argoul românesc pe baza formei- „bilă”, a calității conținutului- „cutiuță”, „bibilică” sau a poziției- „mansardă”. Cuvântului gură îi sunt atribuite lexeme cu nume de instrumente muzicale- „goarnă”, „muzicuță” sau de animale gălăgioase- „cățea”, „papagal”, respectiv „plisc”. Nasul e transpus în imaginea unor obiecte proeminente- „cârmă”, „carină”, „bârnă” sau animalizat- „trompă” ori „rât”. Ochii sunt metaforizați contrar rolului lor de a capta lumina, respectiv ca sursă de lumină: „candelă”, „far”, „felinar”, „lampă”, „lanternă”, „semafor”, mâna e prezentată ca unealtă- „cazma”, „lopată” sau element animalier- „labă”, „ghiară”. Recent în școli, mulți elevi utilizează cuvântul „zgaraibă” în contexte de tipul: „-Ia-ți zgaraiba de pe banca mea !”. N-am stabilit originea termenului dar l-am găsit chiar într-o postare din data de 07.08.2017- conținând mai mulți termeni argorici și o redactare greșită și agramată- pe rețeaua de socializare Facebook.

Chelia e văzută, umoristic, ca spațiu deschis și chiar ca sursă de lumină: „aerodrom”, „autostradă”, „poieniță”, „reflector”, „bec”. Din exemplele de mai sus, se poate constata că materialul lexical care determină metaforizarea e alcătuit aproape în totalitate din cuvinte cu sensuri concrete, obiecte comune, din viața cotidiană.

În argou se creează adesea metafore complexe, ingenioase, care surprind o situație în ansamblul ei. De exemplu, în argoul militar, au fost înregistrate expresiile „Acțiunea Șopârla” spălatul toaletelor și „Acțiunea Cobra” frecatul dușumelelor, care induc o imagine vizuală și sugerează poziția și dinamica acțiunii, îmbracând comic limbajul militar. Rezultă umorul din cele doua domenii opuse- formule războinice și muncă degradantă, care sugerează poziția și mișcările soldatului pus la muncă. Unele metafore argotice sunt foarte izbutite din punct de vedere estetic, presupunând elaborare cognitivă și surpriză comică: „a-și pune creierii pe bigudiuri” a se gândi intens, a fi preocupat ; „a se răsti la bocanci” și ulterior „a da la rațe” a vomita; „a-i fila o lampă” a fi aiurit, ușor nebun –transpunere vizuală a discontinuităților stării conștiente și raționale.

Metonimia: Procesele metonimice sunt foarte bine reprezentate în argou, alcătuind mulți termeni și oferind o pistă pentru dezvoltări figurate. Câteva tipuri de metonimie sunt frecvente- denumirea desenului de pe o etichetă devine denumirea produsului conținut în ambalaj. Exemplele multiple se regăsesc în numele produselor alcoolice: „Săniuța” era un tip de vodcă, „Corăbioara” un vin ieftin, iar „Două prune” – o țuică de prune sau „un urs” pentru o băutură spirtoasă care se numea „Polar”.

În anii 1920-1930, au fost atestate denumirile „fată-mare” și „țărăncuța” pentru bancnota de cinci sute de lei, pe care era reprezentată o tânără în costum popular; în perioada comunistă, bancnota de o sută de lei, recent „un Eminescu” este numită bancnota de o sută de lei, dar bancnota cu aceeași valoare din perioada anilor 1960-1980 pe care era reprezentată imaginea lui N. Bălcescu, era numită „un Bălcescu” sau – după culoarea desenului – „o albastră”. Dolarii sunt „verzi” sau „verzișori”. Culoarea monedelor era mai evidențiată în trecut, pentru că diferenția valori mari: „galbeni” e termenul vechi și popular pentru monedele de aur, în vreme ce „alb” sau „albișori” desemnau monedele de argint. Așadar, denumirea argotică a unei unități monetare este redată prin asociere cu forma, dimensiunea, culoarea sau desenul.

Metonimia care constă în desemnarea obiectului printr-una din calitățile sale e mai puțin spectaculoasă; ea se întâlnește în cuvinte ca: „tărie” băutură alcoolică tare, „răcoare” închisoare sau „prospătură” prostituată tânără sau fată nouă în cartier, dar recent termenul a intrat și în limbajul argotic familiar și se folosește cu sensul de novice. Deși metonimia pentru reprezentarea unei calități este rară, există câteva cuvinte în acest sens precum: „tare”, „salon”, „beton”. Termenul „beton” este explicat și pe dicționarul de argou online www.123urban.ro.

Metonimia (sinecdoca) întreg pentru parte se întâlnește în cuvântul „anatomie”, folosit cu sensul corp.

Sinectoca parte pentru întreg se manifestă în expresia „a da talpă”, rostită pentru a pleca sau a merge într-un loc țintă de obicei pe jos: ”i-am dat talpă până în centru”. Aceasta produce un fel de „dezasamblare corporală” în timpul acțiunii, în care părțile corpului par să acționeze independent, iar intenția și voința persoanei sunt transferate corpului său: „mușchii lui, minte nu are(!)”.

Metonimia argotică poate interveni și în dezvoltarea unor scenarii de tipul cauză pentru rezultat: pentru a reproșa cuiva că blochează vederea, adică este poziționat în câmpul vizual, argotizanții pot recurge la formule elaborate și clișeizate de tipul: ”Ești rudă cu Houdini?” ulterior folosindu-se expresii aproape științifice de genul: „dă-te la o parte că-mi blochezi transferul de informații!”.

În măsura în care desemnarea indirectă – prin parte, cauză, efect etc. – atenuează efectul negativ al unei numiri explicite, metonimia se asociază cu eufemismul. O asemenea asociere apare, de exemplu, atunci când verbul „a speria” este folosit cu sensul a fura sau a face să dispară un obiect; de exemplu, într-un joc de cărți, unul din jucători poate „speria” câteva cărți (le poate ascunde sub masă sau scaun) cu scopul de a câștiga.

Derivarea sinonimică se realizează prin înlocuirea unui termen argotic cu sinonime sau cuvinte apropiate sensului său inițial utilizate cu aceleași conotații și păstrate în aceleași construcții. Rezultatul este producerea unor serii lexicale: „bostan-dovleac-tărtăguță” cap, „a lua în birjă/ a lua în balon/ a lua in avion” a lua în derâdere, a ironiza, „a băga la bufet/ burduf /ghiozdan/ cufăr” a mânca, „mălai/ ovăz/ pleavă/ boabe/ grăunțe” bani, „sticlete/ scatiu/ copoi” polițist.

Extinderi și îngustări semantice: Fenomenul des întâlnit în argou este desprinderea din expresii și locuțiuni a unor cuvinte care își păstrează sensul: din „a lua la mișto”- locuțiune verbală folosită pentru a ironiza- s-a izolat cuvântul mișto și prin schimbarea valorii gramaticale s-a substantivizat: „s-a lăsat cu miștouri”.

Metode concrete ale evoluției

Antifraza și eufemismul

Dicționarul explicativ denumește antifraza ca fiind întrebuințarea unei expresii sau a unei propoziții într-un sens opus celui adevărat, iar eufemismul „un cuvânt sau expresie care în vorbire sau în scris, înlocuiește o expresie neplacută, jignitoare sau obscenă, respectând paralelismul de sens”.

Așadar dacă diferența între sens e mare și domină inteția ironică se reflectă antifraza, iar în sens invers, mai exact încercandu-se o atenuare se crează eufemismul.

Pentru aceste procedee pot fi exemplificate denumirile pentru închisoare prin termenii: „universitate”, „colegiu”, „facultate”. Se crează antifraze deoarece există o opoziție subliniată în mod ironic între o instituție instructiv-educativă și locul de detenție unde libertatea și drepturile îți sunt restricționate. În aceeași masură este și eufemism pentru că se crează în urma intenției de a menaja deoarece menirea explicită de închisoare este jignitoare.

Noțiunile pot fi interpretate ca fiind metafore analogice deoarece lumea interlopă consideră închisoarea chiar o sursă de perfecționare prin coabitarea cu experții în activități ilegale.

Pentru a denumi închisoarea sunt folosite și alte antifraze: „salon” sau „pension”, iar pentru cârciumă: „biserică”.

În alte situații, fără să mai fie atenuată exprimarea, opoziția este atât de mare încât se produce în mod direct efectul comic și se recunoaște situația negativă, acestea fiind în antifrază pură. Pentru transmiterea veștilor proaste sunt folosiți termenii: „felicitare” sau „premiu”. În alte situații antifraza acționează în sens invers, când un termen negativ este folosit pentru a sublinia realitatea pozitivă: „păduchioasă” pentru plină de bani.

Litota

Figuă de stil, litota constă în eprimarea unei idei prin negarea contrariului sau utilizarea de puține cuvinte marcând o întelegere amplă.

Cu frecvență redusă în argoul românesc, este specifică situației în care argotizanții țintesc o exagerare apropiindu-se de o exprimare hiperbolică.

Din puținele exemple fac parte adjectivul „adevărat” în contextul: „ -Bossule, să știi că ești adevărat!” și substantivul „meseriaș” în contextul: „ –Bossule, să știi că ești meseriaș!”. Recent, cu aproximație din anul 2015 până în prezent, adjectivul „bine” este utilizat în expresia ”Stai liniștit, că tu ești bine!” cu sensul de ”a nu mai fi îngrijorat de starea materială sau afectivă pentru că nu este cazul… se poate și mai rău !”.

Hiperbola

Un alt mijloc de îmbogațire a limbajului argotic este folosirea hiperbolei pe care DEX-ul o definește ca fiind o figură de stil care constă în exagerarea mărimii și a importanței reale. Când exagerarea este un act voluntar și se utilizează și limbajul nonverbal, hiperbola produce efectul comic. Exprimarea la superlativ a evaluării pozitive sau negative sunt formule familiar-argotice. Ele apar cu precădere în limbajul tinerilor care înglobează pozitivitatea în cuvinte care în esență sunt negative: „belea”, „nebunie”.

Dezagreabilul ca mijloc de întărire

În prezent, utilizarea cuvintelor cu caracter negativ sunt folosite cu scopul de a întări sensul: „m-a spart cu frumusețea ei”.

Derivarea

Procesul fundamental de formare a cuvintelor în română – derivarea – este foarte activ și în limbajul argotic. Dinamica procedeelor interne de imbogățire a lexicului este pusă în evidență de marea productivitate a sufixării : „a bipui”, „chatui”, „dulghenar-dulghenizare-dudughenizare”, „oengist”, „seminarită”, „sexos”, „spionită”, „telefoniadă”, „tiristă”, „zvonac-zvoner-zvonist”, dar și alte procedee „la moda” precum trunchierea, scpecifică argoului tinerilor : „bac”, „bio”, „etno”, „la re`”, „mate”, „prof” sau siglarea cu familii derivate : „PSD”, „pesedel”, „pesedizare”, „pesedist”.

Prin derivare – în primul rând cu sufixe – se formează cuvinte noi pornind de la alte cuvinte argotice (șmenar < șmen + -ar; haleală < a hali + -eală), sau (mai rar) se atrag în argou cuvinte din afara sa, din limbajul standard: „paltonar” sau „șoșonar”, de exemplu, au la bază cuvintele palton și șoșon, inovația argotică constând în primul rând în a defini categoriile umane în funcție de obiectele de îmbrăcăminte și încălțăminte pe care le poartă. Nu există afixe exclusiv argotice; argoul manifestă, totuși, anumite preferințe, pentru unele dintre sufixele existente (mai ales din inventarul vechi și popular).

De multe ori, sensurile derivatului sunt legate de cele pe care cuvântul de bază le are nu izolat, ci doar într-o anumită expresie; se poate spune, așadar, că derivarea s-a produs pornind de la o expresie: plopist „ignorant, nepriceput” < [a fi în] plop + sufixul -ist.

Derivarea cu sufixe în argou, potrivit Adrianei Stoichițoiu-Ichim s-a format de la 3 tiputi de baze:

„Cuvinte ale lexicului general, utilizate cu sensul lor comun : „boschetar” bețiv care doarme prin parcuri, „tomberonist” om necăjit care adună resturi de mâncare din tomberoane, „viețaș” deținut condamnat la închisoare pe viață

Cuvinte ale lexicului general, utilizate cu sensuri proprii argoului: „cățelar” soldat mitralior (cf. „cațea” mitralieră- în argoul militar), „maimuțar” hoț de serviete, genți, valise.

Cuvinte argotice propriu-zise: „bahausist” deținut, condamnat pentru tulburarea liniștii publice (cf. „bahaus” gălagie, zgomot, „panacotist/panacotar” hoț de buzunare (cf. „panacota” furt din buzunare comis în mijloacele de transport în comun).

Cele mai productive sufixe se dovedesc a fi cele vechi și populare care apar în componența unor termeni argotici (îndeosebi substantive și verbe) având conotații peiorative, depreciative sau ironice, datorate în majoritatea cazurilor, sensului temei.

Pe primul loc, prin numarul lor și al derivatelor rezultate se situeaza sufixele care formează nume de agent:

ar: „băbar” bărbat căsatorit, „chichițar” hoț de buzunare, „colivar” persoană care umblă după pomeni, după mici avantaje nemeritate, „pleșcar” persoană profitoare, „presar” polițist, „sifonar” informator, „cămătar” ins care imprumută ilegal bani;

aș: „pârnăiaș” deținut, „meseriaș” ”1. om iscusit, priceput într-un domeniu de activitate. 2.delicvent de mare clasă”, „spărgaș” hoț de locuințe;

(an)giu : „caftangiu” bătăuș, „caramangiu” hoț de buzunare, „pilangiu” bețiv, „șustangiu” complice care asigură paza șmenului în timpul unei tranzacții valutare ilicite”, „tablagiu” subofițer de armată sau poliție, „bulangiu” “ 1.homosexual pasiv, 2. individ rău, „drogangiu” toxicoman, „barbugiu” jucător de Barbut;

ac: „răspândac, zvonac” persoană care raspândește zvonuri, „aplaudac” persoană care aprobă fără discernământ tot ceea ce vine din partea autorităților;

tor/-toare : „agățătoare femeie posesivă și profitoare, „bingănitor, ciripitor” denunțător, informator, „paraditor” hoț care fură din case, spărgător;

ete: „trupete” militar în teren, „turcalete” turc.

Numeroase derivate substantivale cu valoare peiorativă sunt formate cu două sufixe care își actualizează în argou numai valențele semantic concrete:

eală: „abureală”, „bărbiereală” minciună, „opăreală” anchetă desfașurată în de poliție sau de procuratură cu inculpatul în stare de libertate, „primeneală” sfarșitul perioadei de detenție;

ură: „sărătură” om cu multă experiență, descurcăreț, „umplutură” 1.polițist infiltrat printre deținuți, 2. lucrător SRI, urmăritor, coadă .

Dintre sufixele adjectivale, cel mai productiv este –os: „bengos” excelent, formidabil, grozav, „chitros” avar, zgârcit, „haios” 1.simpatic, nostim, 2.glumeț, „matrapazlâcos” ilegal, ilicit, fraudulos, necurat, „scămos” (despre infractori) neatent, neexperimentat, „uleios” 1.perfid, 2.experimentat, isteț.

Din categoria derivatelor verbale, cele mai multe conțin sufixul vechi, popular –ui, atașat unor teme substantivale din argou: „a blătui” 1. a ascunde, 2. a tăcea, 3. a fura, 4. a mitui, a flitui, a mustra, a dojeni cu asprime, 2. a goni, a alunga, „a șmenui” a escocra, a înșela, a păcăli pe cineva în timpul unei tranzacții valutare, substituind banii cu hârtii, „a țepui” a escocra, a înțela, a fraieri.

Asemeni limbajului popular, argoul recurge frecvent- pentru a exprima conotații afective- la sufixe augmentative și diminutivale.

Sufixele augmentative, care imprimă în toate cazurile conotații peiorative sau depreciative, sunt:

an (și compusul său –ovan ): „burtan” persoană cu o situație materială bună, „tartan” 1. om de la țară, provincial, 2. persoană credulă, ușor de înșelat, 3.persoană lipsită de buna creștere, mitocan, „porcovan” porc;

oi/-oaica: „cioroi/cioroaică” țigan/țigancă, „goriloi” bărbat masiv și urât, smardoi 1.bătăuș, persoană temută, 2. deținut șmecher”;

ău : „chiulău” chiulangiu, „clănțău” 1.informator, 2.om care vorbește mult, adesea pe un ton violent și agresiv, 3. avocat, 4. ziarist.

Derivatele diminutivale exprimă, în general, simpatia, afecțiunea sau admirația (reale sau simulate):

uță: „copiuță fițuică, „breteluță” deținut cu vârsta între 14-18 ani, „puicuță” homosexual, „feliuță” tânără frumoasă care merită sa fie acostată, „gagicuță” puștoaică, fetișcană;

iță: „guriță” (folosit ca apelativ) tip simpatic, „lăchiță” 1.om prost, nedescurcăreț, 2.homosexual pasiv;

el: „ceaușel, descrețel” copil născut în perioada 1968-1990, când regimul comunist a interzis avorturile, „lăstărel” băiețandru lipsit de experiență sexuală, „bobocel” hoț tânăr lipsit de experiență;

aș: „iepuraș” informator, „piperaș” heroina;

“Sufixele neologice apar cu totul izolat în argou. O posibilă explicație ar fi caracterul predominant abstract și lipsa de expresiviate.”

ist (formează nume de agent): „notist” persoană care știe să cânte după note, după partitură”, „terist” militar care efectuează serviciul militar cu termen redus, „tupeist” impertinent, obraznic, indrazneț, „concertist” infractor care acționează singur, „hornist” fumător, „carmolist” bețiv care consumă orice fel de băutură, „microbist” persoană pasionată de întrecerile sportive (mai ales de fotbal), „ochist” polițistul care execută o misiune de filaj;

ism (specializat -în limba româna literară- pentru a forma derivate care denumesc curente, doctrine, concepții filozofice etc. și se atașează la teme cu caracter argotic sau familiar) : „limbism” atitudine lingușitoare, slugarnică, „miserupism” indolent, nepăsare;

esă: „tipesă” femeie cu relații și comportament dubios;

ită: „lenevită” boală imaginară, inventată ca scuză pentru absențe;

ez: „bordelez proxenet, „maidanez” denumire generic dată câinilor și pisicilor vagaboade.

Compunerea de tip “tradițional”, din cuvinte întregi este reprezentat prin: „alba-neagra” joc de noroc illegal (ascunderea unui obiect mic într-unul din cele 3 pahare care ulterior sunt învârtite un timp. Jucătorul trebuie să ghicească paharul în care se află obiectul) , „neica nimeni” individ insegnifiant.

“Compunerea de tip “savant” (cu sufixoide), specifică stilului științific, dă naștere unor creații expresive, cu caracter glumeț, construite prin analogie cu termini literari: „alconaut” bețiv, alcoolic, „pastiloman” persoană care se droghează– (după modelul „vitezoman”): „ochiometru/ochioscop” în expresia a măsura cu aproximație, din ochi, „moftologie” șmecherie, tertip, „cleptoclatură” persoane corupte din vârful ierarhiei politice).

Tiparul de compunere specific numelor de firme se regăsește într-o creație cu caracter glumeț, cum este „Priponex SRL” închisoare.

Derivarea cu prefixe- este slab reprezentată în româna populară și în mod special în argou totuși există câteva excepții:

ne-: „necaterincos”, „nefițos”;

răs-: „răstencuită” – răs- + „tencuită” machiată exagerat;

des-/dez-: „a desclifta” (<des-+ clift+ a) 1. a dezbrăca, 2. a deschide cuiva geanta, pentru a fura – derivat de la „clift” haină.

1.3.2 Împrumuturi lexicale

Informațiile despre istoria argoului românesc nu sunt multe dar se pare că apariția argoului interlop are legatură cu dezvoltarea vieții citadine medievale, prin deplasarea dintr-un oraș în altul a hoților, cerșetorilor sau a micilor negustori ambulanți.

Există posibilitatea că viața orașenească din spațiul românesc să fi creat elemente ale limbajului argotic pornind de la cuvinte cu origini:

TURCEȘTI

Înainte de a intra în registrul familiar, cuvinte de origine turcă precum „sanchi”, „puști”, „chiul”, „cacealma” au aparținut argoului. În listele care se dau de obicei ca exemple pentru influența turcească în argou apar termeni cu statut discutabil (fie împrumuturi, fie evoluții interne), precum „ogeac” (hogeac), ascunzătoare, „bidiviu/bididiu” ins, tânăr, „ramazan” stomac , „bairam” petrecere, „mangări” bani. Sunt însă cu siguranță utilizări recente și inovații în interiorul limbii române „chindie” cu sensul de petrecere, pluralul „parai” (în loc de vechiul parale), cu sensul dolari sau „belea”, cu sensul foarte bun, extraordinar.

Origine turcească, fără a o putea plasa în timp, pentru baștan” (< tc. bașkan). Multe turcisme au rămas în registrul popular și familiar, de unde au putut trece foarte ușor în argou: dintre numeroșii termeni insultători de origine turcească: „ciufut”, „haimana”, „lichea”, iar unii sunt foarte frecvenți în argou: „geanabet”.

Un argument pentru plasarea în categoria influenței turcești este și natura sursei: dacă termenul provine din argoul turcesc ca zulă < tc. zula, șansele să fi fost preluat direct, pe cale orală, cresc considerabil. Cel mai probabil, argoul românesc a absorbit în faza lui incipientă turcisme și grecisme din secolul al XVIII-lea, despre care nu știm aproape nimic.

ELEMENTE ROMANICE:

În lipsa unor contacte directe, împrumuturile romanice sunt foarte puține; unele dintre ele: „bombă” cârciumă, tavernă, au fost explicate prin argoul contrabandiștilor, contaminat de schimburile din porturile meditaraneene. Ulterior termenul fiind folosit pentru exprimarea admirației sau entuziasmul față de o persoană, un lucru sau o situație. Termenii străini cunoscuți în spațiul românesc au pătruns prin intermediul muzicii și al spectacolelor primind utilizări noi în argou, chiar cu sensul lor de bază: it. „grande” mare, în expresia „a se da grande” sau „solo” singur- „operează solo”. În argoul mai vechi există un adjectiv invariabil giorno „frumos”, care a fost explicat pornind de la sintagma „luminație a giorno” (= „ca ziua”). Verbul a parli e o adaptare glumeață a verbului fr. parler, it. parlare „a vorbi” („Io am o curiozitate însă: ce limbă străineză gavarește/parlește doamna N.?” (Cotidianul 21.03.2009)

Franțuzisme certe, pătrunse în argoul interlop românesc din argoul francez, sunt „tiră” și „a tira”, dar poate și „bec” din expresia „a cădea pe bec”, care a fost explicată și preluată din argoul francez: „tomber sur le bec” a da peste polițist, ulterior expresia s-a transformat în „a călca pe bec” cu sensul de a greși.

GRECEȘTI:

Grecismele ridică în genere aceleași probleme ca turcismele: majoritatea termenilor de origine greacă nu au fost împrumutați direct de argou, ci au pătruns mai demult în limbajul familiar și popular, de unde argoul i-a preluat, cu schimbări de sens: „matracucă”, „marafeți”. Singurul exemplu mai recent de grecism care pare să fi intrat direct în argou este „paranghelie”.

GERMANISME:

Din germana colocvială pare să fi intrat în argoul românesc, ca și în cel al țărilor din jur, cuvantul „fraier”; tot de origine germană sunt „țuhaus” închisoare, < germ. Zuhthaus, „zexe” < germ. Sechs sau familiarul „chix” < germ. Kicks, din jargonul biliardului. „Șmecher”– inițial cuvânt fundamental al argoului românesc, astăzi termen colocvial– pare a fi tot de origine germană < germ. Schmecker.

ANGLICISME:

Până de curând, influența engleză era aproape absentă din argoul românesc; cuvintele „bișniță” (< engl. business) și „bișnițar”.

În prezent, anglicismele sunt în continuare absente din limbajul interlop tradițional, dar au pătruns masiv în cel al drogurilor, prin împrumut „iarbă” < engl. grass, metaforă pentru Marijuana. Izolat, imperativul engl. „shut up” pare să fi intrat în circulația autentic populară, din moment ce apare în variantele „șarap”, „șadap”, „șatap” utilizat în expresiile de tipul: „șarap când vorbesc eu…”; „șadap din gură”.

În limbajul tinerilor, numărul de anglicisme este foarte mare și respectă în genere pronunția engleză: „cool”, „groggy”, „party”, „looser”, „creepy”.

Un fenomen interesant și tipic argoului actual este adaptarea anglicismelor cu ajutorul sufixării: sufixul -an, augmentativ dar mai ales afectiv -ironic-afectuos-, integrează rapid termenii străini: „gipsan” <eng. gipsy- țigan, „gipan” <eng. jeep. Și alte sufixe sunt utilizate pentru a atribui rapid un aspect popular împrumuturilor; procedeul se aplică cu intenție umoristică: bullshit devine „bulșitură” scris și: „bulshitură”, iar trendy–„trendinez”.

ÎMPRUMUTURI DIN LIMBA ROMANI:

Împrumuturile țigănești sunt elementul cel mai caracteristic și mai consistent al argoului românesc; ele alcătuiesc o zonă de stabilitate, conservându-și uneori forma și sensurile de la primele atestări până azi. Un loc special între aceste împrumuturi îl ocupă verbele, numeroase și care au produs serii bogate de derivate. Contribuția limbii romaní la vocabularul secret e un fapt explicabil social prin sărăcia și marginalitatea țiganilor, care alcătuiau o parte însemnată a lumii interlope și cu o răspândire considerabilă în Europa. În spațiul german, o vreme – în secolul al XVIII-lea – nici nu s-a făcut distincția între argoul interlop (Rotwelsch) și limba țiganilor (v. Matras 1999). Termenul spaniol caló desemnează limbajul țiganilor din Spania, în vreme ce în portugheză calão e o denumire a argoului; ambele provin din țig. „calo” negru, acesta transformându-se și în română în substantivul călău. În argoul maghiar, proporția și chiar inventarul împrumuturilor din romaní sunt destul de asemănătoare cu cele din română (Szabó 2002).

Fiind netransparente dar izolate în limbă, elementele țigănești și-au schimbat uneori sensul, ca urmare a unor confuzii și reinterpretări: de exemplu, „târșă” < țig traś care înseamna frică era folosit în expresia „mi-e târșă” cu sensul de lipsă de chef, ulterior s-a folosit aceeași expresie pentru adevăratul sens „mi-e frică”. O serie de cuvinte înregistrate în dicționarele recente de argou sunt țigănisme neadaptate, folosite mai ales de vorbitorii bilingvi: somnacai < țig. somnakáj „aur”, hamos < țig. xamós „mâncare”, grast „cal”, foro < țig . fóro „oraș”.

Substantivele țigănești se adaptează căpătând o finală compatibilă cu sistemul morfologic al limbii române cu desinențele de plural regulat. Cele terminate în consoană rămân aproape neschimbate la singular – ca masculinul manuș „polițist” (din manúś „om”) – dar își pot și schimba genul: vast „mână” e masculin în romanì, iar mol „vin” e feminin; ambele devin neutre în română. Finalele vocalice atipice sunt adaptate, ca la gagiu „ins” (din substantivul masculin gadjó „non-țigan”), sau șuriu „cuțit” și muie „gură”, substantive de genul neutru, respectiv feminin, provenite din substantivele țigănești ćhurí și mui, ambele feminine. Unele cuvinte au fost împrumutate în forma de plural: „lovele” din pluralul țigănesc lové.

Alte substantive de origine țigănească sunt: „baftă” noroc, „benga” dracul, „dumă” vorbă, „biștari” bani, „bulan”, „molan”, „muian” (cu sufixul -an), „gagică” (cu sufixul -ică).

Adjectivele de origine țigănească au o frecvență foarte mare deși sunt doar câteva. Cel mai cunoscut este „mișto”- invariabil și e folosit și ca adverb (provine, de fapt, din adverbul țigănesc miśto); invariabil este și „cașto” < țig. kushto. Celelalte sunt adaptate fonetic și morfologic: „diliu” din < țig. diló, -í „nebun”; „puriu” < țig. phuró, -í „bătrân”; „nașparliu” rău, urât din nasvaló „bolnav”; „nasol” din nasul „rău, urât”; „șucar” din śukár „frumos, bun”.

Surprinzător de numeroase sunt verbele de origine țigănească: acestea au fost, fără excepție, încadrate în tipul de conjugare productiv în româna populară, cu sufixul -i la infinitiv și cu sufixul suplimentar -esc la indicativ și conjunctiv prezent: „a cardi” < țig. karáw/ keráw, kerd- ; „a dili” < țig. daw, dil-; „a mangli” < țig. mangaw, mangl-; „a mardi” < țig. marow, mard-;

Varietați ale limbii care devin origini pentru așa-numitul „împrumut intern”, argoul preluând regionalisme, cum ar fi „bulca” pâine care a pătruns în nordul Moldovei din ucr. „bulca” <pol. bulka “specialitate de pâine albă “, sau „a glojdi” a mânca. Deseori nu se pot stabili modul și momentul în care au ajuns aceste cuvinte în argou deoarece sunt ieșite din uzul general, de pildă „chindie” petrecere desfașurată seara.

1.3.3 Fenomenul de evitare a argoului

În ciuda percepției lumii asupra limbajului argotic, acesta reușește să pătrundă în toate mediile sociale datorită utilizării sale frecvente oriunde dar nu și oricând deoarece populația respinge folosirea elementelor argotice în anumite context sau împrejurări iar asta îl catalogeaza ca fiind un subiect ”tabu”.

În 101 cuvinte argotice, Rodica Zafiu susține că la începutul anilor `40 cercetările românești în privința argoului erau în plină dezvoltare. După război, regimul comunist a dus argoul spre lichidare pe baza justificării ideologice că fenomenul ar fi fost un „rest al societății burgheze”.

De fapt, argoul este o variantă socială a limbii care-l ajută pe vorbitorul anonim pentru a-și manifesta creativitatea: fascinează prin familiaritate dar și prin tendințe exotisme, fiind un limbaj în acceași masură apropiat și depărtat, alcătuit din cuvinte înșelatoare și înconjurate de mister, produsul unei modificări a formei obișnuite a cuvântului obținând sensuri bizare și de neînțeles.

Neînregistrate în scris și necuprinse în dicționare, unele dintre cuvinte și-au schimbat forma și sensul, devenind mici ghicitori etimologice, dar din fericire terenul nu este gol, în secolul al XX – lea făcându-se studii pe această temă.

Termenul de argou îmbracă mai multe tipuri de limbaje similare între care există deosebiri parțiale. Exemplarul ilustrativ fiind reprezentat de argoul interlop cea mai veche forma de argou cunoscută, cel care se distinge remarcabil în limba comună și circulă printre hoți, escroci, pușcăriași, cerșetori, vagabonzi. Argoul interlop are trăsăturile oricarui limbaj, inovația venind din procedeele proprii. Există așa-zisul argou comun sau general, un limbaj familiar-argotic care împrumută elemente din zona argoului interlop utilizat din motive de expresivitate și nonconformism de vorbitori din categorii sociale vaste, trecuți în altă categorie de vârstă.

Un alt tip de limbaj criptic a optat pentru procedee sistematice de deformare a cuvintelor, și anume „păsăreasca“, prin adăugare de silabe suplimentare sau rostirea cuvintelor citite de la sfârșit către început sau, verlan-ul francez.

În mediul urban, aceste metode de încifrare evoluează constant, neîntrerupt comparativ cu limbajul mediului rural deoarece argoul presupune o ierarhie socială și o anumită mobilitate a persoanelor, dezvoltandu-se în aglomerări spontane sau constrânse, obligatorii precum banda, gașca, închisoarea, școala, unitatea militară.

În legatură cu variațiile regionale ale argoului românesc nu au fost studiate ca atare, dar se regăsesc elemente comune în liste de termini furnizate de studiile despre argoul unor anumite comunități locale precum suburbiile Iașiului sau tinerii din București. Este dificilă cercetarea originilor unor elemente deoarece prin definiție argoul este instabil și mărunțit, termenii elementari circuland rapid patrunzând în argoul general. Instituțiile de învățământ dar și mass-media în ultimele decenii au favorizat uniformizarea și circulația termenilor agrotici, dar un rol important în imprăștierea și omogenizarea lor l-a avut serviciul militar obligatoriu care impunea tinerilor din diferite medii sociale și regiuni să interacționeze în mod direct.

Un exeplu de diferențe regionale în limbajul tinerilor din Ardeal în opoziție cu cel din Muntenia și Moldova dar și dovada anulării lor prin transmiterea rapidă a noutăților este reprezentat într-un pasaj dintr-un volum de proză romanțat- memorialistică a lui Ion Gheție „Fructul oprit” (2004) prin care face referire la perioada de imediat după al doilea război mondial (1946) prin ochii unor liceeni din Șimleul Silvaniei:

„E cazul sa spun că, datorită mai ales celor câțiva baieți veniți din Regat, folosim o groază de cuvinte și expresii care ne atrag prin noutatea și ingeniozitatea lor : am ușchit-o și ușcheala, plimbă ursul sau mută măgarul, fazan pentru un tip, individ, un fazan a urmarit-o pe Emi Luca pană acasă , fă-o pe șest, nasol. Dacă vrem să arătăm că nu dăm prea mulți bani pe o afrimație formula e sanchi sau aiurea.”

Un caz aparte îl reprezintă argoul Republicii Moldova care în ciuda formării pe baza limbii române acesta are la temelie împrumuturi din limba rusă chiar și elemente de argou rusesc (Mladim 2009). Prin intermediul tinerilor din Republica Moldova care au venit în România pentru studii, prin textele unor grupuri musicale cum ar fi Planeta Moldova și prin comunicarea pe internet pe forumuri sau chaturi, unii dintre termenii argoului basarabean au devenit cunoscuți: „pațan” baiat, tip, ins, „a (se) pricăli” a glumi, a face haz, a-și bate joc, „musouir” polițist, „a (se) snimi” a pleca, a fugi.

Recent, o interpretă de muzică ușoară născută la Pașcani, un municipiu în județul Iași, a postat un videoclip pe Youtube intitulat „ REGIONALISMELE MOLDOVENEȘTI DAU BĂTĂI DE CAP?!” în care prezintă regionalisme utilizate cu tentă argotică precum „bonetă” posterior, „a cârâi” (la cap) a cicăli, „mă apucă ielele, hachița” a te enerva, „a te țoșcăi” a emite zgomote deranjante cu gura precum pleoscăitul, „a te câcâi” a te mișca lent, „mazac” neîngrijit.

Capitoulul 2.

Argoul actual și jargonul

După revoluția din 1989, înlăturarea cenzurii a permis apariția bruscă a limbajului familiar-argotic în spațiul public, care a fost perceput ca mijloc de eliberare a rigidității limbajului politic oficial impus în acea perioadă.

În ultimele două decenii, argoul comun a luat amploare în ceea ce privește dezvoltarea și aplicarea sa, consecință a mediatizării intense prin mode lingvistice în ajutorul cărora au intervenit internetul, presa și mijloacele audiovizuale, nuanța finală fiind indicată de răspândirea și trecerea argoului în registrul colocvial.

Argoul este utilizat în mare de două ramuri ale umanității: lumea interlopă –în primul rând pentru a crea strategii și planuri într-un mod secret, dar și ca formă de protest lingvistic în fața autorităților totalitare; de tineri, care dincolo de apartenența la o proaspătă generație, tind spre individualizare autosituându-se în opoziție cu universul adult spre căutarea identității, adoptând în prima fază un stil al comunicării neconvenționale fiind cea mai accesibilă variantă.

Sunt de neevitat funcția criptică și caracterul argoului de limbaj codat inaccesibil celor din exteriorul colectivului, cei perspicace izbutind să rezolve enigmele unor cuvinte trecând astfel de un prim test având ca rezultat acceptarea ca individ și integrarea. Utilizatorii acestui limbaj o fac pentru a nu fi inteleși de cei din afara grupului: hoții care plănuiesc o lovitură, tinerii care pregătesc o petrecere sau o farsă.

Limbajul argotic este fundamental oral determinând instabilitatea formelor și sensurilor astfel încât cuvintele circulă în multe versiuni fonetice precum : bahniță sau bafniță, bididiu, bidiviu sau bighidiu, exiva, icsiva sau chisiva, ogeac, ogeag, hogeag sau hogeac, ohoa sau hoha, topardos, tapardos, tabardos sau papardis.

Variația semantică este mai mare întrucât sensurile cuvintelor nu sunt fixate fiind desprinse și deduse de vorbitori din context, cu aproximație. Procesul tipic oralității determină fenomenul de polarizare și circulația cuvintelor cu sensuri diferite oscilând chiar între interpretări contrare precum „penal” pe care vorbitorii îl folosesc cu sensul de foarte rau sau foarte bun.

Fenomenul poate fi justificat prin nevoia de expresivitate dar și prin intenția criptică, vorbitorul fiind nevoit să recurga la alte forme de codare în cazul în care secretul unor termini a fost descoperit. Cuvintele familiar-argotice precum „șperț”, foarte folosit la jumatatea secolului XX-lea, dispare din uz în favoarea lui „șpagă”. Aprecierea pozitivă sau negativă este exprimată în decursul câtorva decenii de „mișto”, urmat de „marfă”, „beton”, „belea”, respectiv „nasol” substituit de „nașpa” și „penal”.

Acest fenomen se manifestă clar în limbajul tinerilor, schimbător de la o generație la alta, și asta e dovedită, de exemplu, de termenii atribuiți pentru petrecere : „ceai”, „party”, „chindie”, „iureș”, „bairam”, „paranghelie”, „bahaos”.

Cu atitudine de respingere a tradițiilor, a adulților, din tendința de afirmare și dorința de a fi în interiorul unui grup (în gașcă) și mai ales la modă (în trend), tinerii preiau limbajul argotic însușindu-și-l. Limbajul tinerilor adoptă impresionant cuvinte care aparțin argoului interlop cu excepția faptului că iși creează propriile semene distincte. Acest tip de limbaj se actualizează rapid captând cuvinte legate de mediul dominant precum școala, facultatea, armata etc. dar și din zona de activități din timpul liber cum ar fi muzica, sportul, videojocuri etc., în același timp, recurge la mai multe repere culturale tradiționale sau ale culturii de masă: TV, publicitate și împrumută excesiv din limbile străine de prestigiu, engleza aflându-se în top în ultimele decenii.

În limbajul tinerilor, expresivitatea ludică joacă rolul principal, iar caracterul secret e mai puțin important. Adoptând un ton de indiferență și blazare se recurge des la ironie, cuvintele utilizate frecvent fiind: „bazat”, „belea”, „expirat”, „faze”, „felie” (a fi pe felie), „fițe”, „fițos”, „super”, „varză” precum și numeroase cuvinte împrumutate din limba engleză standard sau slang: „cool”, „groggy”, „horror”, „loser”, „funny”, „party”, „trendy”, „man”.

În raport cu alte variante ale limbii, argoul deține elemente comune limbii populare dar și elemente ale limbajului familial astfel încât e greu de delimitat o graniță. Interferențele sunt produse și de permanente transferuri ale cuvintelor dintr-un registru în altul deoarece argoul preia elemente din diferite „tabere” ale limbii și poate influiența la rândul sau aceste varietăți de registre cărora le transferă creațiile sale. Argoul acționează ca un magnet, iar influența limbii engleze, în aceast secol este dominantă în unele stiluri și registre funcționale (jargonul publiciștilor, al informaticii, modei și argoul tinerilor) fiind bine reprezentat prin împrumuturi denotative: „body”, „clip”, „gay”, „killer”, „look”, „make-up”, „site”, „skateboard”, „soft”, „top”, „VIP”, „Walkman” sau expresive: „cool”, „homeless”, „trendy”, „wow!”.

Dacă privim în trecut, observăm elemente ale argoului legate de activitățile din acea perioadă, iar privind în prezent sesizăm o sumedenie de acțiuni “noi” care prin natura lor necesită codarea limbajului. De exemplu argoul toxicomanilor care a luat amploare bazându-se pe împrumutări lexicale: „trip” actul de a se droga, „joint”, „cui”, „șto” țigare cu Marijuana, dar și cuvinte metaforice: „iarbă”, „verde”, „grass”, „mafăn” canabis, marijuana, „cretă”, „zăpadă”, „praf”, „Coca-cola” cocaină, „ciocolată” hașiș.

De la aceste cuvinte se formează câmpuri și familii lexicale care indică forma și modul de administrare: „bastonașe”, „liniuțe” pentru „praf” cocaină, pe care îl tragi pe „nasotea” adică pe nas , „trăgător”, „a se tripa”, „tripuist”, „a se prăfui”, „prăfuit”, în același timp producându-se inovații prin asociere metaforică sau metonimică: „a merge la iarbă verde”, „a ninge”, „a fi răcit”.

În spațiul virtual, s-au întemeiat forumui și bloguri printre care și două site-uri consacrate limbajului argotic, familiar și a cuvintelor la modă: 123urban.ro și dictionarurban.ro, prin intermediul cărora se depozitează un numar mare de argotisme ajutând la păstrarea lor.

De exemplu, o expresie foarte des întalnită precum „a avea bulan” care înseamnă a avea noroc este expusă și pe 123urban.ro:

Pe lângă aceste aspecte, există și cuvinte care sunt și astăzi valabile păstrându-și totodată și semnificațiile: „gagiu”, „lovele”, „mardeală”, „a pili”, „vrăjeală”.

Argoul mai poate fi caracterizat și de ideea de amplificare a expresiei și că tinde spre economie de mijloace lingvistice, înlocuind un grup de cuvinte sau o expresie cu un cuvânt, de exemplu pentru a exprima admirația față de ceva se pot folosi expresiile „m-a spart”, „m-a rupt”, „a dat peste mine”.

Analizele lingvistice prezintă argoul ca fenomen lexical și pentru că există doar câteva trăsături morfosintactice specifice se poate discuta de un specific la nivel pragmatic fiind reprezentat de atitudini, comportamente lingvistice, acte de limbaj prototipice, care indică un comportament lingvistic agresiv, negativist, depreciativ, indirect, ironic orientat către competiția verbală între „șmecheri” și „fraieri”. Termenii „șmecher” și „fraier” desemnează în penitenciare categorii distincte de arestați, catalogați astfel în funcție de infracțiunile comise.

Este clar vizibilă o diferență între argoul de odinioară, a secolului XIX care avea la bază elemente ale lexicului popular precum „crăcani” pantalon și cel actual care preia elemente ale registrului cult: „alpinist” spărgator, hoț care se cațără pe zidul locuinței, „texte” minciuni. Acest fenomen este firesc deoarece prin instituții de învățământ și prin mass-media aceste elemente au căpătat alte nuanțe și curaj în a se extinde.

2.1 Argou vs jargon: distincții și…distincții

Jargonul este un limbaj specific anumitor categorii sociale, care reflectă dorința celor ce-l vorbesc de a se distinge de marea masă a vorbitorilor și care se caracterizează prin abundența cuvintelor și expresiilor pretențioase ale limbajului de specialitate sau împrumutate din alte limbi. De exemplu infractorii folosesc termenul de „facultate” pentru pușcărie.

DEX-ul îl definește în sensul general ca fiind:

JARGÓN, jargoane, s.n. 1. Limbaj specific anumitor categorii sociale, profesionale etc., care reflecta fie dorința celor ce-l vorbesc de a se distinge de masa mare a vorbitorilor, fie tendința de a folosi termeni specifici profesiunilor respective și care se caracterizeaza prin abundența cuvintelor și expresiilor pretențioase, de obicei imprumutate din alte limbi, sau a celor de ingusta specialitate. 2. (Inv., azi impr.) Dialect, grai. – Din fr. jargon. .

Jargonul informatic reprezintă jargonul „calculatoriștilor” (cuvântul „calculatorist” făcând parte din acest jargon). O variantă de jargon informatic este și cel numit în engleză L33T 5p3@k = let`s speak. Acesta este folosit în special pe internet și constă în înlocuirea unor litere cu alte caractere alfanumerice, ca de exemplu V3n3zu31@ în loc de Venezuela. La originea acestui jargon a stat încercarea de evitare a filtrării automate a cuvintelor licențioase în discuțiile de pe forumuri și canalele de chat. Pentru că în ultimele decenii cea mai largă circulație a căpătat-o terminologia calculatoarelor și a comunicării prin internet s-au sustras o serie de termini și expresii care au dobândit utilizări cu sens figurat în limbajul familiar-argotic precum : „a da eject” a goni, a alunga, „a da ignore” a nu băga în seamă, a ignora.

Uneori noțiunea de jargon este confundată cu cea de argou, iar recent vorbitorii de argou folosesc tot mai des, pentru a-și desemna propriile cuvinte și expresii, termenul de jargon, mai ales la plural: jargoane (de Ferentari, de stradă, de cartier)“

În Jurnalul, Botoșani, arhiva on-line, 2004 secvența aparținând unui reportaj despre viața de închisoare: „îți schimbi vocabularul, care și-așa nu era prea elevat, o dai în dume și jargoane, iți schimbi accentul punându-ți limba pe moațe, dorind să intri în rând cu lumea“ atestă clar adaptarea conștientă la utilizarea argoului.

„Termenul de jargoane intră în construcții, tipic familiar-argotice, cu verbe ca a arunca sau a băga: a arunca (cu) jargoane sau a băga jargoane „până și purisanii ăștia doi bagă jargoane pe sticlă”, renatablog.blogspot.com.” În cadrul delimitărilor stilistice ale argoului sunt incluse elementele de jargon, limbaj familiar, popular și vulgar.

În terminologia lingvistică românească dar și în cea internațională (fr. jargon, engl. jargon) jargonul este varianta familiară a unui limbaj de specialitate, folosită într-un grup profesional de indivizi cu atitudine comodă completând cu intenții ludic-expresive. Preluat în anii `50 din lingvistica sovietică, termenul de jargon desemna cu deconsiderare un limbaj inacesibil și pretențios, un limbaj plin de împrumuturi neasimilate. Jargoanele profesionale, limbajul avocaților, al medicilor, al ferovialilor, al șoferilor decurg la procedee asemanatoare celor argotice, dar au un inventar limitat nereflectând mentalitatea și viziunea polemică a argoului propriu-zis. De exemplu, din jargonul șoferilor specialiști dar și amatori, s-au preluat expresiile: „a băga în marșarier” a se retrage, a pleca, „a o călca” a accelera, „a trage pe dreapta” a se culca. Un alt limbaj de specialitate ai cărui termeni intra ușor în circulație mai largă este cel medical cu expresii de genul „a lua gripa sanguină” sau „a lua wassermanul pe cuțit” a înjunghia, „streptomicină” băutură acloolică.

Limbajul jargonic fiind mai degrabă o modalitate de exprimare a pretinsei superiorități a aristocrației nobiliare (în secolul XVIII) și al păturilor de sus ale burgheziei (în secolul XIX și primele decenii ale secolului XX).

Boierimea, în timpul domniilor fanariote, utiliza un mare numar de grecisme sau expresii grecești: „didascal” dascăl, „vivlion” carte, „adiaforie” indiferență, „a pliroforisi” a informa, „ipolipsis” stimă, „a cabulipsi” a umili, iar după ce limba franceză a ajuns „la modă”, în cercurile burgheziei erau întrebuințate numeroase franțuzisme și expresii francize: „demoazela” domnișoară, „efasment” dispariție, „garde-malade” infirmieră, „a blesa” a ofensa, a jigni, „șic” distins, elegant, „mon cher” dragul meu, „au revoir” la revedere.

Uneori în jargonul romano-francez sunt incluse și cuvinte englezești: „darling” scumpule, dragul meu, „five o’clock” reuniune la ora cinci sau mica petrecere la ora cinci, „high-life” înalta societate, lumea bună. Unele din aceste cuvinte trec din jargon în argou, trecerea implicând modificări formale sensibile: „alivoar” (< fr. Au revoir „la revedere”).

Într-o lucrare de-a sa, Oprea 2007, pe baza unui material amplu arată diferențele dintre jargonul și argoul fotbalului. Cuvintele precum: „bicicletă”, „morișcă” tipuri de dribling, „lumânare” degajare a mingii pe verticală sunt încadrate în limbajul jarnonic. Lexemele argotice mult mai expresive, colorate, agresive și umoristice se ivesc în expresiile: „a bărbieri mingea” a nu lovi mingea în plin, a da la ghici “a lovi mingea la întamplare”, a omorî maimuța “a șuta peste bară transversal, la mare distanță de poartă“ .

Adriana Stoichițoiu Ichim susține că poziția celor două variante informale (argou și jargon) în structura stilistică a limbii române poate fi reprezentată conform următoarei scheme:

În legătură cu raportul dintre argou și jargon, revenind la teoria lui Iordan, merită remarcat că, se impune ca necesară diferența dintre argoul răufăcătorilor considerat argou propriu-zis și argoul școlăresc sau milităresc descrise drept limbaje speciale: „Pentru toate aceste limbi [studenți, elevi, soldați – n.n.] termenul potrivit este acela de «jargon» sau limbaj special, rămânând să se numească argou numai vorbirea diverselor soiuri de răufăcători (în sensul cel mai larg al cuvântului)” (Iordan, 1962: 370).

Jargonul actual, nu mai este perceput la fel ca în secolele trecute datorită mișcării culturale dintre categoriile de vorbitori. „Generația www” compusă din tineri dar și de persoane cu vârste cuprinse între 40 și 50 de ani, „intră pe net” adică navighează pe internet având conturi de Gmail, Yahoo Messenger, pe Hi5, Facebook, Instagram sau alte „rețele de socializare”, și sunt interesați de gadget-urile Erei Microsoft. Acest nou jargon este compus din elemente din limba engleză: hello, business, bye-bye, week-end, popcorn ,pc (private computer), job, movie, preluate din programarea tehnologiei setată în limba engleză.

Pe masură ce elevii sunt tot mai preocupați de aceasta activitate ei tind să-și prescurteze și sa-și codifice limbajul. Acest „limbaj” a devenit o obișnuință, profesorilor fiindu-le imposibilă corectarea acestui fenomen, iar caietele elevilor par a fi stenografiate: „brb” (be right back) revin imediat, „LOL” ( laughing out loud) râd în hohote, „k'” ok, „cv” ceva, „cf?” Ce faci?, „csf, n-ai csf” Ce să faci? N-ai ce să faci!, „dc?” De ce?, „am2” amândoi, „cnv” cineva, „nmk” sau „nik” nimic, „nush” nu știu.

I.L.Caragiale a satirizat în creațiile sale dramatice folosirea jargonului poliglot. Personajele tindeau spre a demonstra noblețe și distincție socială, realitatea sugerând defapt mascarea inculturii. Zița, unul dintre personajele comediei „O noapte furtunoasă” folosește un jargon franțuzit, producând efecte prin pronunțarea stâlcită a unor cuvinte și expresii franțuzești, prin necunoașterea exactă a sensurilor: „Zița: eram ambetată absolute. Când să trec pe maidan, mă pomenesc cu mitocanul și alții așa, deodată sanfaso juna cum sunt, de mimini nu depant.” („ambetata” plictisită, iritată dupa fr. embeter „a plictisi”; „sanfaso” forma stâlcită a expresiei franceze „sans facon” direct; „jună” tanara, dupa fr. jeune; „nu depand” nu depind dupa fr. dependre =a depinde).

Neologismele recente par apropiate de sfera jargonului. E firesc să acceptăm cuvintele acestea în limba română, dar nu cu o admirație fără discernământ pentru simpul motiv că există echivalente mai multe și mai frumoase: serviciu, slujbă, loc de muncă, floricele, cocoși, magazin, pravalie, slagar semnificative pentru job, popcorn, market, hit, fast-food, look, voucher.

Argoul este diferit de jargon tocmai prin încifrarea intenționată. Cele două fenomene se încadrează în tiparul limbajelor speciale din pricina particularităților lingvisticie.

2.2 Fonetica limbajului argotic

Instabilitatea fonetică a cuvintelor de argou este destul de mare, cauzată de caracterul său oral. Forma fonetică a unora dintre termenii argotici are la bază pronunția populară a unor cuvinte: a se benocla „a se uita, a privi atent” e un derivat de la benoclu, variantă populară a lui binoclu. Panaramă a căpătat sensurile argotice „haos, dezorganizare”, „prost”, „prostituată”, în vreme ce varianta standard panoramă nu a fost preluată. Simbolismul fonetic– în esență, conotațiile depreciative– caracterizează și motivează mulți termeni argotici: ciumpalac, pițipoancă, gherțoi.

Potrivit Adrianei Stoichițoiu Ichim expresivitatea fonetică este prezentată și în cazul formulelor ritmate sau realizate pe baza asonanție; mare sculă pe basculă „ grozav, teribil, formidabil, de chichi de michi, de trei lei ridichi „de-aia, pentru că asa vreau eu” , oglindeală la nicovală „privește în spate cu discreție” .

2.3 Morfosintaxa

Nu se pot identifica caracteristici morfosintactice proprii argoului dar au fost sesizate schimbări punctuale în anumite forme sau construcții gramaticale . De exemplu, selectarea intenționată a pluralului în -e al unor substantive neutre: caucioace sau cauciuce în loc de cauciucuri.

Astfel, în argou s-a extins foarte mult construcția verbelor cu pronumele neutru o: a o mierli, a o îmbârliga,a o îmbulina. Tiparul e mai vechi și popular a o lua la goană, a o păți. În unele cazuri, o pare a fost la origine un substitut eufemistic , de pildă, pentru un termen sexual, sau pentru un act agresiv – o lovitură ; pe de altă parte, el aparține în română formelor pronominale feminine cu sens neutru, generic („a spus-o”, „asta e”, „toate le știe”). Stilistic, construcțiile cu o sunt mai expresive, marcând o mai mare dinamizare și dramatizare a acțiunii. Oricum, se poate constata că verbe inițial intranzitive ajung să fie folosite tot mai mult în construcția cu o (a o mierli).

Limbajul familiar-argotic extinde și construcțiile cu prepoziția pe: aceasta substituie alte prepoziții în structuri consacrate: „merge/este pe tren” evitand variantele „cu trenul”, „în tren”, sau creează structuri de insistență: „are bani pe el” înlocuind expresia „are bani”. De exemplu, prostituatele folosesc frecvent construcția „pe cameră” adică „în cameră”.

La o serie de construcții recente se observă destul de bine diferențierea uzului familiar-argotic de cel curent: în ultima vreme, a apărut și s-a extins locuțiunea la greu, în loc de din greu: „ am învățat la greu sesiunea asta”. În cazul verbelor, o construcție nouă poate corespunde unui sens nou: a se băga în seamă (inovație relativ recentă) a căpătat sensul „de a lua legătura” („să încerci să faci rost de numărul ei de telefon și să te bagi în seamă cu ea”, forum.softpedia.com; „Cu tot respectul, dar încearcă pe viitor să nu te bagi în seamă cu mine! OK?”, fcuta.arad.ro) ulterior a căpătat și nuante comice în formule de tipul: „Bagă-te în seama cu sticla aia!”; receptorul este îndemnat să ia sticla și s-o inmâneze emițătorului.

Cea mai evidentă inovație sintactică a ultimilor ani, apărută în argou dar preluată rapid de limbajul colocvial, de mesajele publicitare, sunt superlativele de tipul băiat de băiat sau marfă de marfă.

2.4 Semantica

Semnificațiile termenilor argotici sunt determinate de cele mai multe ori de context. Verbele, în mod deosebit, au sens vag de cele mai multe ori, precizat de complementele lor; anumite verbe ale „acțiunii intense” (a arde, a frige, a pârli, a rade) sunt deduse în aproape orice context.

Lexicul argotic are o sinonimie bogată și în continuă amplificare: noțiunile fundamentale – părțile corpului uman, acțiunile de bază (a mânca, a bea, a bate, a întreține relații sexuale, a înșela, a trăda, a muri), banii, nebunia, abilitatea și naivitatea sunt ilustrate de zeci de cuvinte și expresii între care sunt evidențiate nuanțe afective și conotații sociale. Omonimiile sunt în genere exploatate de jocurile de cuvinte.

2.5 Pragmatica

Pe lângă nivelul lexical, cel pragmatic definește argoul. Argoul conține vaste acte de limbaj distinte, îndeosebi când vine vorba de o neînțelegere în care subiecții se raportează la insulte, imprecații și amenințări. Cele mai severe umilințe sunt adresate femeilor și bărbaților efeminați. Surprinzător, există cuvinte și formule de respect pentru apreciere, adresare și salut.

Termeni specifici de adresare (cu variații în timp și diferențieri în funcție de vârstă și poziție în ierarhia internă) sunt (la vocativ) jupâne, neamule, nație, moșule, frate (foarte folosit azi între tineri), nepoate, vere, cumnate, tăticu’, fratele meu. Către egali, se folosesc glumeț și termenii generici obținuți prin metonimie pentru „persoană”: față, figură. Adresarea către străini de grup este mai curând ironic-depreciativă (Nea Caisă, Nea Cireașă), iar cea către inamici e, desigur, mai agresivă, insultătoare.

Comunicarea argotică se distinge și prin referirea obiectivă la persoana I prin substantive generice băiatu`, meseriasu` regăsite în context de tipul: “ Îți arată băiatu` care-i treaba!”

Frazele și propozițiile argotice mai utilizează și formule de depreciere caracteristice argoului, cea mai populară fiind lu(i) pește care se poate aplica oricărui reprezentant al realității înconjurătoare. De exemplu: mașina lu` pește prăjit, ideile lu` pește. Există și formule aplicate persoanelor, tip caracterizare, indicând activitățile pe care le inteprind: fiul cepei “ins neînsemnat”, nepotul cazanului “bucătar”, neamul lui manivelă “șofer”.

Adesea, se manifestă replici de exprimare ce susțin neîncrederea față de ceea ce susține participantul la dialog, prin sintagme de genul: sanchi!, aiurea !, las-o jos ca măcăne!, lasă-te de cioace!, asta să i-o spui lu` mutu`!, mai taie din ele!. Dialogul necooperativ se manifestă prin refuzul de a răspunde la întrebarea “De ce?” prin expresii de genul: de chestie, de treflă, de control, de treci codrii de aramă, degeaba, de obicei.

Limbajul argotic conține și elemente ale negației, foarte expresivi, chiar agresivi: nix, nixam, canci, ciuciu, pauză, din părți, de nici o culoare.

Potrivit lui Dumitrescu (2000), din categoria momentelor de dezacord, fac parte ți expresiile utilizate atunci când unul dintre interlocutori, oprește conversația cu brutalitate aplicând un ordin de alungare a celeilalte persoane utilizând interjecții : caramba!, ușchi !, substantive cu valoare interjecțională: ușcheala ! pași !, roiu`!, valea !, verbe la imperativ: arde-o !, șterge-o!, intinde-o !

Potrivit Rodicăi Zaviu pentru acest scenariu sunt utilizate numeroase formule complexe cu diferite strategii semantic-pragmatice:

Invocarea vitezei: dă-i bice, dă-i viteză;

Descompunerea descriptivă a mișcării: fă pași!, ciocu` mic și joc de glezne!;

Transpunerea plecării într-un scenariu metaforic sau metonimic al “mutării din loc a unui obiect sau a unui corp”: mută-ți hoitu`!, mută camionu`!, plimbă-ți fizicu` !, plimbă ursu`(…că ruginește lanțu`)!, mână-ți bascheții ! etc.;

Asocierea absurdă: dă-i cu praf de mers!;

Transpunerea plecării în scenarii ale acțiunilor pozitive, constructive: curăță locu`!, simplifică peisaju`!, inchide ușa pe dinafară!, caută-mă pe afară!, fă-mă să-mi fie dor de tine!, hai să-ți văd mersul!, poate că ai treaba și eu te rețin;

Dinamizarea interjecției, printr-un dialog bazat pe jocul de cuvinte: Știi bancul cu albinele? Roiu`!, Știi bancul cu dealu`? Valea!, Știi bancul cu radiera? Șterge-o!, Știi bancul cu guma? Întinde-o!;

Cererile pot fi exprimate într-un mod care maschează maniera directă: “ fă-te că… “ în contextul „fă-te că te dai la o parte!”, sau transpun cererile în scenarii negative prezentându-le ca fiind în dezavantajul locutorului: „lovește-mă cu o țigară!”

2.6 Antroponime și toponime

Din mediul familial, în mediul educativ și până în mediile puternic argotizate, vorbitorii de limbă decurc la porecle. Ele reprezintă într-un fel argotizantul. Multe dintre aceste pseudonime au la bază numele proprii, restul fiind inventate spontan, din greșeală sau intenționat reprezentând o caracterizare comică a persoanei satirizând defectele: „Lungu`” o persoană înaltă, „Cioară” persoană cu tenul închis, „Grasu`” o persoană grasă.

„Există și o toponimie urbană argotică, căreia îi aparțin denumirile glumețe de localități sau de monumente: Bucale „București”, Piatra Crăcănată „Arcul de Triumf”, Țeapa cu Cartof „Monumenul Eroilor Revoluției” Nasturele „Crucea Secolului” din Piața Charles de Gaulle etc. La sfârșitul secolului al XIX-lea, monumentul (dispărut între timp) din fața Ateneului Român era numit de bucureșteni Chibritul lui Pache. “ Pe lângă aceste denumiri se pot adauga și „Brăilangeles” sau „Constangeles” updatate după renumitul oraș al Statelor unite ale Americii „Los Angeles” dar si „Timishuaua” adică Timișoara. Termenul a fost raspândit în rândul tinerilor prin intermediul melodiilor interpretului Skizzo Skillz. Interpretul a dezvăluit izvorul modificării termenului și anume, un prieten de origine africană, cu toate că știe foarte bine limba română nu reușea să pronunțe corect numele orașului Timișoara pronunțându-l „Timișuaua”.

Capitolul 3.

Argoul în societate

3.1. Argoul în mass-media

În presă, argoul a început să pătrundă masiv după 1989, odată cu libertatea deplină de exprimare. Iată un exemplu din ziarul „Național”: ,,‹‹În momentul de față, avem la produs trimise peste o mie de fete, poate chiar o mie juma de bucățele, care asigură mărunțișurile și strada. De treburile serioase se ocupă negroaicele, conform înțelegerii ›› , declară unul din copiii mafiei țigănești”

Prin 2011, ziarul ”Adevărul” îl declara pe Sebastian Lăzăroiu campion la „șopârle”: „Nu mai are rost să reamintim toate șopârlele lansate, de-a lungul timpului, de Sebastian Lăzăroiu. Cu trecutul său de sociolog cu ștaif și de fost director al unui institut de sondare al opiniei publice, orice șopârlă lansată de acest personaj va fi, dacă nu crezută, cel puțin dezbătută intens de presă, politicieni și opinia publică. Poate că el însuși reprezintă imaginea vie a șopârlei, o ființă camuflată bine în iarbă, căreia îi crește coada la loc, de fiecare dată când este prinsă pe picior greșit de vânători”.

Regionalismul șperlă, pe care îl găsim în Amintirile lui Creangă, are în argoul media semnificația inducerii în eroare. Praful în ochi este pulberea fină a cenușii de la suprafața jăraticului, conform DEX. Două expresii argotice au înglobat moldovenismul: „a da prin șperlă” înseamnă a maltrata, a se purta rău, brutal cu cineva și „a da cu sperlă în ochi”, a amăgi, a înșela, a minți, ceea ce gușterii de presă fac. ”Evenimentul zilei” publică prin iunie 2014 sub un titlu mare „O femeie a dat naștere unei șopârle. Autoritățile au deschis o anchetă”. Ei bine, ăsta-i curat „fonfleu”.

3.2 Argoul în penitenciar

În opinia lui Bruno Ștefan, oficialitățile consideră limbajul deținuților artificial, forțat, ca un microb în corpul limbii române. În realitate, el reprezintă un caz tipic de spontaneitate.

„Comunicarea argotică izbucnește spontan, afirmându-se dintr-o necesitate de apărare, avertizare, de diversiune sau de divertisment, (…) astfel se creează un sentiment de familiaritate și complicitate , compensând banalitatea limbajului oficial prin producerea de surprize lexicale” întrucât pentru utilizarea limbajul argotic e nevoie de anumite abilități astfel încat argoul se învață și se exersează prin modificări, prin jocuri de cuvinte și ambiguități. El rămâne un criteriu pentru dobândirea unui statut de superior a unui deținut printre alți deținuți. “Mormânt. Mă stiți pe mine că umblu cu jetul? Eu n-am să vă sifonez niciodată, cu toate că m-am gândit că dacă mă dați în primire, s-ar fi putut să-mi golesc gușa.”

Acest limbaj, aparținând societății „fără de lege”, desemnează și acele obiecte, lucruri și situații interzise. De pildă cele legate de sexualitate reprezintă un subiect tabu pentru autorități și oficialități dar frecvent utilizat de detinuți. Este posibil ca unii termini să fie eliminați din limbaj, dar cu toate acestea sigur au apărut termini noi, poate chiar mai expresivi. Cu toate că limba oficială îi consideră pe toți egali, argoul delimitează și creează ierarhizarea deținuților.

Există cuvinte care exprimă actul de limbaj și psihologia inversă, determinând pe cineva să exercite acțiunile care-i sunt indirect sugerate dar și tehnica inșelării: „a vrăji”, „a cobzi”, „a cobzări”, „a duce cu papagalul”, „a băga texte”, „a combina” (pe cineva, sa faca ceva), dar și cuvinte care indică actul de denunțare: „a sifona”, „a prădui”, „a cânta”, „a sulfa”, „a ciripi”.

Realizarea ironiilor este reprezentată de expresiile: „a face caterincă”, „a face caragâță”, „a lua la mișto”.

Conform studiilor realizate de Rodica Zafiu, „a pune pleoapa” sau „a da geană” se traduce prin „a observa, a pândi” iar prin substituție metaforică „a trage cu oblonul”.

S-au creat și expresii care conțin părți ale corpului omenesc: „insul dă din buze” vorbește, „dă pe gură” spune, „bagă la burduf” a mânca, „bagă la tărtăguță” reține. Formula care descrie intenția personală sau arbitrală „așa vrea mușchii lui(!)” a intrat în uzul familiar.

Furtul, înșelarea, agresiunea sunt nominalizate stilistic prin folosirea termenilor profesionali generic- „a opera”, „a lucra”, „meserie”, „mechanic” (de buzunare)- dar și prin neologisme eufemistice mai elegante: „a anexa”, „a anticări”, „a completa” a fura, „a articula”, „a demonta” a bate, „album” cazier. Una dintre consecințele arestărilor și proceselor este că argoul interlop a preluat termini din limbajul juridic și polițienesc precum: „penal” rău, prost, urât, „aneu” <AN: (infracțiune cu) autor necunoscut termen utilizat recent cu sensul de nepriceput sau caracteristică atribuită unei pesoane care într-o discuție este ”pe langă subiect”.

Există și un vocabular tehnic tradițional, fiind totuși obscur, desemnând specializări și domenii de activitate precum: „borfaș”, „gainer”, „caramangiu”, „șuț”, „panacotist”, „bilaitor”, „cocofic”, „pisicar”, „maimuțar”, „ploscar”, „șmenar”, „springer” dar și obiectele vizate: „coajă”, „mușamat”, „mort”, „panacot”, toate însemnând portofel care se află: „la căldură”, „la prima”, „la primărie”- indicând locul buzunarului și instrumentele furtului: „pantoarcă”- tip de cheie universală atestată de Orașanu in 1860, numită astfel și astazi .

STUDIU DE CAZ

Limbajul argotic este un limbaj special utilizat în principiu de răufăcători, infractori, de cei care nu țin cont de reguli și legi. Acest limbaj a apărut odata cu formarea limbii și continuă să persiste, să se modifice și să se extindă în toate domeniile, chiar și în mediile culturalizate și de dezvoltare precum și in mediul educativ, drept pentru care am decis să aplic un chestionar a câte 10 întrebări în mediul intructiv-educativ claselor a VII-a, a VIII-a și a X-a din medii diferite. Clasele a VII-a și a VIII-a din mediul rural iar cele două clase de a X-a din mediul urban respectiv un liceu de elită și un liceu tehnologic. Întrebările au ca temă existența cotidiană.

Investigația a avut drept obiective descoperirea adevarului și obținerea unor noi variante de răspuns.

Dovezile ce demontrează utilizarea cuvintelor argotice sunt evidențiate prin următoarele:

Școala gimnazială Siliștea, comuna Siliștea, județul Brăila.

Răspunsuri chestionar:

Alte denumiri pentru:

Școala: „închisoare”, „mititica”, „beci”;

Profesori: „maimuțe”, „scorpioni”;

Obiecte/instrumente folosite în școala: „arme albe/letale”, „instrumente pentru bătaie”

Cuvinte și expresii pentru „chiul” : „concediu”, „vacanță” – mulți subiecți inventează scuze pentru motivarea absenței, de exemplu : „ Mă simt rau!”

Termeni pentru a numi o fată/ un băiat: apelativele „jegule!”, „proasto/ prostule!”, „vaco/ boule!„

Porecle: „Picurici”- persoana merge la baie în fiecare oră , „Matilda”, „Șnițel”, „Minion”- persoana este mică de statură, „Girală”;

Denumiri de alimente cu alte conotații: „gogoși”- obraji, „pepene”- persoană grasă, „stixuri”-picioare subțiri.

Alte denumiri pentru:

Tigări: „bomboane”, „acadele”;

Alcool: „suc”;

Bani: „cașcaval”, „piștari”;

Droguri: „iarbă”;

La întrebările: „Înjurați? Cum înjurați? De ce înjurați?” subiecții au fost extrem de sinceri. Înjurărurile folosite au fost expuse și sunt printre cele mai expresive ale poporului român iar motivul principal utilizării lor este descărcarea furiei.

Cuvinte inventate: „dunădimiziua”- fară niciun fel de explicație sau exemplu de context în care poate fi folosit acest termen.

Școala gimnazială Rîmnicelu, comuna Rîmnicelu, județul Brăila

Alte denumiri pentru:

Școala: „închisoare”, „zile negre”;

Obiecte/instrumente folosite în școala: catalog: „bombă cu ceas”, tabla: „oglindă”, „ecranul bombei”, „obientul pe care vrei doar să-l ștergi”, bănci: „lanțuri”.

Cuvinte și expresii pentru „chiul”: mulți subiecți inventează scuze pentru motivarea absenței, de exemplu : „Merg la cumpărături.”

Termeni pentru a numi o fată/ un băiat: „colegul/ colega”;

Porecle: „Ciprică”-un alint pentru acea persoană, „Iedul”- pseudonim atribuit persoanei datorită activității pe care o desfășoară familia- fermier, „Coamă de catâr”- datorită frizurii, „Dodo”- personaj, „Marco”;

Denumiri de alimente cu alte conotații: cap: „bostan”, nas: „morcov”, persoană grasă: „ardei umplut”;

Alte denumiri pentru:

Tigări: „cuie”, „tain”, „stixuri”;

Alcool: „băutură”;

Bani: „cașcaval”, „bacșiș”, „mălai”, „lovele”;

Droguri: „iarbă”, „legale”, „prafuri”;

La întrebările „Înjurați?, Cum înjurați?, De ce înjurați?” subiecții au recunoscut faptul că recurg la injurături des pe care nu le-au exprimat pentru descărcarea furiei.

Cuvinte inventate: subiecții iși condiseră termenii: „lapteururi, cornururi, iaurdururi” ca fiind doar ale lor și nu se pot încadra ca fiind cuvinte noi pentru că sunt forme agramate ale pluralului.

Liceul Tehnologic „Grigore Moisil”, Brăila

Alte denumiri pentru:

Școală: „pușcărie/ închisoare”;

Ultima zi de școală: „liberare”;

Profesorii: „prof/ profă”;

Obiecte/instrumente folosite în școala: „călimară”- rezervă de stilou;

Cuvinte și expresii pentru „chiul”: mulți subiecți inventează scuze pentru motivarea absenței;

Termeni pentru a numi o fată/ un băiat: „panaramă”, „gogoșică”, „girl” și alte denumiri obscene pentru a numi o fată; „bagabont (!)”, „gay”, „handicapat”, „boy” și alte denumiri obscene pentru a numi un băiat;

Porecle: „Cămilă Budistă”- reflectă înălțimea și poziția corporală a individului precum o „cămilă” dar și activitatea pe care o desfășoară des prin termenul „budist” pentru că în antichitate budiștii foloseau plante cu efecte halocinogene pentru a lua legătura cu dinivitatea; „Rață”- singura persoană pe care o cunoaște ca fiind consumatoare de carne de rață; „Trișcă”- individul are o față ciudată; „Frezurel”- fară o explicație;

Denumiri de alimente cu alte conotații: subiecții nu au respectat cerința dar au dat exemple din alt câmp lexical: „busteni”- degete groase, „lopată”- mână mare, „bârnă”- nas.

Alte denumiri pentru:

Tigări: „pufuleți”, „pipă”;

Bani: „mardei”, „marafeți”, „money”, „epuroi”- formă provenită de la termenul euro- „euroi”

Droguri: „speiș”, „joint”, „faianță”, „roșii”, „hectare de arat”

La întrebările: „Înjurați? Cum înjurați? De ce înjurați?” subiecții au fost extrem de sinceri. Înjurărurile folosite au fost expuse și sunt printre cele mai expresive ale poporului român iar motivul principal utilizării lor este descărcarea furiei. Unii dintre aceștia înjură pentru că le creează placere dar și pentru ocuparea ierarhică a unui loc în grup.

Cuvinte inventate: „dormi”, „ipți” „paterno”- fără o explicație sau context în care sunt folosite.

Colegiul Național „Ghe. Munteanu Murgoci”, Brăila

Alte denumiri pentru:

Școală: „pușcărie/ închisoare”;

Profesori: „prof”;

Ultima zi de școală: „frecare de mentă”;

Obiecte/instrumente folosite în școala: subiecții au raspuns ca nu folosesc alte denumiri.

Cuvinte și expresii pentru „chiul”: „fugă”, „Cineva nu servește azi!”, „Hai să plecăm!” „Ce n-ai prima ora?”-negarea existenței primei ore;

Termeni pentru a numi o fată/ un băiat: „cotei”, „tip/ă”, gagică”, „bucată”, „golan”, „carcalac”, „frate”

Porecle: „Cuișor”, „Manevră”, „Bitzu”, „Grasu`”- „au apărut în urma unor întâmplări”. Subiecții susțin că unele porecle sunt atribuite elevilor de către profesori.

Denumiri de alimente cu alte conotații: „schawarniță”- burtă;

Alte denumiri pentru:

Tigări: „Dă` și mie una!”

Bani: „lovele”,

Droguri: „cuie”, „pastile”, „prafuri”, „ceva fin”, „Maria”, „iarbă”;

Alcool: „șpriț”.

La întrebările: „Înjurați? Cum înjurați? De ce înjurați?” s-au dovetit a fi rezervați în expunerea înjurăturilor rostite dar au explicat motivul utilizării lor precum furia, stresul sau chiar „din obișnuință”.

Cuvinte inventate: „Fumi”- un loc unde se fuemază foarte mult. Restul subecților nu au dorit să divulge cuvintele inventate deoarece constituie un cod într-un grup restrâns și doar membrii grupului au acces la termeni.

Concluzii în urma studiului de caz

În concluzie, am demonstrat că în mediul educativ utilizarea limbajului argotic este în deplină desfășurare.

Ancheta s-a desfăsurat cu dificultate deoarece mulți dintre subiecți au manifestat neinteres, rușine, teama de a nu fi percepuți în mod eronat și a li se divulga identitatea, înglobate în ”bula” motivului principal: deficitul de responsabilitate.

În urma aplicării chestionarelor, am constatat că elevii Școlii gimnaziale Siliștea din clasa a VII-a sunt slab familiarizați cu limbajul argotic. O singură elevă a raspuns la punctele 6 si 7 cu următorii termeni deja cunoscuți: „cartofi”- degetele de la picioare și „bomboane”- țigări. Elevii clasei a VIII-a dețin și utilizează termeni argotici. De exemplu, pe profesori îi numesc „scorpioni” dar nu am primit nicio motivație pentru utilizarea termenului.

Sesizabil a fost raspunul de la punctul 5 al unui elev care a constat în descoperirea unui alt factor determinant în utilizarea poreclelor și anume incapacitatea rostirii corecte a numelui. Creativitatea argotizaților se manifestă asupra subiecților puși în discuție prin atribuirea pseudonimelor expresive ce ironizează sau caracterizează persoana.

În urma analizării răspunsurilor elevilor de la Liceut Tehnologic „Grigore Moisil” am observat că subiecții argotizați sunt și foarte vulgari, iar cei slab argotizați sunt doar vulgari iar în ciuda faptului că este un sat slab culturalizat, concluzie ce reiese din completarea punctului 10 din chestionar, populat de romi care nu-și recunosc etnia, elevii Școlii gimnaziale Rîmnicelu din clasele a VII-a și a VIII-a au demonstrat că sunt mai rezervați în ceea ce privește vulgaritatea în mediul instructiv-educativ dar și creativitate prin utilizarea câtorva termeni și expresii pe care doar ei le folosesc ca de exemplu „obiectul pe care vrei doar să-l ștergi” sau „oglindă” pentru tablă.

Fiind familiarizați cu legea, conștientizând ceea ce este etic și moral și ceea ce le poate deteriora starea de sănătate, dar și cu ceea ce le este permis în mediul familial mulți au afirmat că nu folosesc alți termeni pentru a numi banii, țigările, drogurile sau alcoolul. Cei care intră în contact direct cu elementele menționate anterior sau indirect prin intermediul grupului folosesc termeni antitezici sau metafore pentru a debusola persoanele din preajma grupului.

Prin raspunsurile de la punctul 8 ale chestionarelor am constatat că pentru a-și elibera furia sau nemultumirea subiecții apelează la violența verbală alcătuita din imprecații expresive. Un alt motiv interesant și chiar susținut de către subiecți este că utilizează înjurăturile pentru a-și asigura poziția de lider într-un grup.

Am remarcat instinctul de conservare în raspunsurile de la punctul 9 deoarece subiecții vor să păstreze termenii doar pentru glumele percepute de grup. Acești termeni au luat naștere în urma unui acord de codificare sau pur și simplu pentru divertisment.

Urmărind comparativ dicționarele de argou și studiile realizate pană în prezent vizând societăți variate, am constatat că mediul educativ e slab argotizat deoarece activitățile desfășurate în acest cadru nu necestită o „acoperire” verbală și o codare a mesajului.

Anexa 1

Listă de noi cuvinte argotice

Pincă= a da datoria cuiva;

Mafăn= marfă ilegală, droguri;

Baibac= bărbat scund și dolofan;

Lirciumpic= doi metri sub clanță- ins/ă scund/ă;

Momleac= gură (cuvânt folosit în activități sexuale)

A decarta= 1. a cheltui, 2. a schimba un număr de cărți cu altele în scopul câștigului la jocul de Poker;

Error 404= o eroare reală în timpul rulării unui program computerizat- expresie utilizată atunci când interlocutorul se bâlbâie sau uita ceea ce voia sa spună;

420= termen de cod pentru Canabis în America în expresiile de genul ” Aici ofițerul Bill, am un caz de 420 în desfașurare!”, dar care a pătruns în România prin intermediul internetului și este utilizat în expresia: ”Băgăm un 420 ?”

Harneală= vrăjeală- discurs bazat pe inșelătorie în scopul convingerii interlocutorului să creadă sau să facă ceva.

Hărăgloaie- obiect mare și vechi aproape inutil.

600 sel- un grup periculos din sud-estul României

Felie- 1. lovitură I-am dat o felie de l-am zăpăcit; 2. pe fază, atent Ești pe felie acum că ți-am explicat despre ce e vorba?;

A fi pe felioasă: dibaci, focusat pe ceea ce-și dorește să facă în acel moment ”cel mai putred dintre noi e pe felioasă/ e în stare s-o facă… ”;

A fi bec- 1. a avea idei multe; 2. a fi tuns chel;

A merge blat- 1. a fi indiferent, nepăsător, a ignora, a sta liniștit; 2. fără bilet într-un mijloc de transport în comun;

A se ”aia” – pronume demonstrativ utilizat în locul unui verb în momentul unui lapsus: Mă aia pana la baie =merg la baie, S-a aia becul= s-a strins/aprins/ars becul etc. ;

A candi- a mirosi urât;

Coscar- frumos, atractiv, impresionant;

Shaw/ shaveică – tip/ tipă

Dilimache- persoană care nu are încredere în interlocutor Hai, nu fi dilimache !

O explozie de cuvinte argotice se regasește în piesa ”Dilimache” a interpretului de muzica hip-hop și underground, Macanache:” Fraierii se cam atache/ Când îi las în spavanache/ Cu fiecare versache Macanache dă capache./Nu fi lache flausache.”

Pentru termenii atache, spavanache, versache, capache, flausache se observă jocul de litere prin derivarea cu sufixul –che ceea ce demonstreaza încă o dată spontaneitatea argotizanților.

CONCLUZII

Lucrarea de față a demonstrat că utilizarea argoului este în continuă mișcare, dezvoltare și schimbare. Am realizat analiza argoului și jargonului atat din perspectivă normativă, cât și descriptivă, ambele fiind dublate cu exemple ilustrative.

Lucrarea este structurată în trei capitole și o anexă în care am inclus ancheta pe care am desfășurat-o cu elevii de la două școli gimnaziale din mediul rural și de la două licee brăilene. Anexa mai cuprinde și o listă de noi termini argotici.

Primul capitol intitulat „Argoul: limbaj special” prezintă câteva aspecte teoretice legate de isoricul acestuia.

Al doilea capitol intitulat „Argoul actual și jargonul” surprinde principalele disticnții dintre argou și jargon precum și analiza limbajul argotic din diverse perspective privind: fonetica, morfosintaxa, semantica, pragmatica dar și antroponimia alături de tomonimie.

Capitolul al treilea „Argoul în societate” descrie maniera de reflectare a acestuia în mass-media și în penitenciar.

Lucrarea se încheie cu prezentarea concluziilor și a bibliografiei consultate.

Am punctat ideile esențiale, atestările existențiale de până acum ale argoului național și internațional urmate de studiile fondatorulului argoului românesc, modul în care se dezvoltă și principiile pe care le adoptă în acest sens.

Consider că o lucrare de această factură este importantă și necesară pentru că în primul rând, inventariază evoluții recente survenite în limbă, și în al doilea rând ajută la pătrunderea în tainele „societății înlăturate” și a „inovațiilor” în rândul vorbitorilor, drept pentru care nota de originalitate a demersului meu reiese din sinteteza realizată pe baza parcurgerii lucrărilor de specialitate, de realizarea anchetei desfasurate în unele din școlile și liceele brăilene și din lista de termini noi frecvent utilizati de către tineri în ultimii ani.

BIBLIOGRAFIE

Astaloș George, Pe muche de șuriu. Cânturi de ocnă, editura Tritonic, București, 2002.

Astaloș, Gerorge, Utopii. Eseuri urmate de confesiuni biografice ( trad. rom. De Ileana Cantuniari, Vitruviu, București, 1997.

Baciu, Miorița, ”Metafora Argotică”, Cercetări de lingvistică, XXX, nr.1, 1985.

Baronzi, George, Opere complete, I, Limba română și tradițiunile ei, G. D. Nebunely și fiii, Galați (cap. „ Limba cărăitorilor”), 1872.

Bruno Ștefan. Mediul penitenciar românesc. Cultura și civilizație carcerală, Editura Institutul. European, Iași, 2006.

Byck, Jacques, Studii și articole, Editura Științifică, București, 1967.

Croitoru Bobârniche, Nina, 1996, Dicționar de argou al limbii române Editura Arnina, Slobozia, 1996,(ed. a II-a: 2003).

Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române, Institutul de lingvistică română, București, 1944 și 1964

Milică, Ioan, Expresivitatea-argoului, Editura Universității ”Alexandu Ioan Cuza”, Iași, 2009.

Orășanu, N.T., Întemnițările mele politice, Tipografia Națională, București, 1861.

Radu, Ilie, Stilistică și mass-media, Cluj-Napoca, Editura Excelsior, 1999.

Seidman (coord.) Cultură și societate, Editura Insitutul European, Iași, 2001.

Stoichițoiu Ichim Adriana. Vocabularul limbii române actuale, Editura ALL, București 2007.

Șerban Vasile, Vocabularul românesc contemporan, Editura Facla, Timișoara, 1978.

Talcott Parsons si Edward Shils, “Valori si sisteme sociale”, in Jeffrey C. Alexander, Steven

Volceanov, George. Dicționarul de argou al limbii române, Editura Niculescu, București, 2006.

Zafiu Rodica, 101 cuvinte de argou, Editura Humanitas, București, 2010, pp 15-47.

Dicționare

Dicționarul Explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic , București, 1996.

Dicționarul Explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic , București, 2009.

Dicționarul limbii române, Editura Academiei, București, 1965-2010.

Surse electronice/ online

www. astromantic.ro

www.bzi.ro

www.forum.softpedia.com

www.revista22.ro

www.scrigroup.com

www.sport.365.ro

www.wikipedia.org

www.123urban.ro

www.youtube.ro

www.facebook.ro

www.versuri.ro

http://showpodzone.blogspot.ro

Surse jurnalistice

Ziarul Adevărul, 2011

Ziarul Cotidianul, 12.01.2009

Ziarul Evenimentul zilei, 28.11.2003.

Ziarul Național, 2.12.2009

Anexa 2

CHESTIONAR PENTRU ELEVI

În perioada Martie 2018 desfașor o activitate de cercetare pe tema limbajului argotic în rândul tinerilor, drept pentru care la Școala/ Liceul … voi aplica un set de chestionare cu 10 întrebări.

Menționez ca acest chestionar este confidențial.

CLASA: …

SEXUL: F/M

1. Cum mai numiți prima zi de școala/ultima zi de școala, dar școala în sine, profesorii și orele?

2. Cum mai numiți obiectele/ instrumentele folosite în școală? (ex. pentru creion sau pix se poate spune „scriitor”)

3. Ce cuvinte sau expresii folosiți pentru acțiunea de a lipsi de la școala? (ex. „chiul” )

4. Ce alte cuvinte folosiți pentru a numi o fata/ un băiat ?

5. Folosiți porecle, daca da, de ce? Ce porecle? Cum au aparut aceste porecle?

6. Ce denumiri de alimente folosiți cu alte conotații? (ex. „cârnăciori” pentru degetele mici și grase).

7. Ce cuvinte folosiți pentru bani, țigări, droguri și alcool ?

8. Înjurați? De ce? Cand? Cum?

9. Ați „inventat” alte cuvinte? Daca da, cum au fost create acestea și în ce contexte sunt folosite?

10. Relatați o întamplare folosind limbajul pe care îl adoptați în grupul de prieteni.

Chestionare la Școala gimnazială Siliștea, jud. Brăila:

Chestionare la Școala Gimnazială Rîmnicelu, jud. Brăila:

Chestionare la Liceul „Grigore Moisil” din Brăila:

Chestionare la Colegiul Național „Gh. Munteanu Murgoci” din Brăila:

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Elemente de argou și de jargon în limbajul tinerilor [304010] (ID: 304010)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Elemente de argou și de jargon în limbajul tinerilor [304010]

Copyright Notice

Simion Geoana Sabrina Lurare De Licenţă 2. Xerox Pdf [627914]

LUCRARE METODICO-S TIINT IFIC A PENTRU OBT INEREA [616032]

Tehnica Redactarii Contractelor 2 [611084]

. Stabilire nisa, tip produs, infiintare firma si conditii de finantare [304359]

Noname manuscript No. [626441]

CUPRINS………………………………………………………………………………………………………. …….1 REZUMAT… [622775]

Copyright Notice

Similar Posts