Concepte privind amenajarea turistică și rolul amenajărilor turistice [304009]

Capitolul 1. [anonimizat], sociale, [anonimizat] a spațiului, determinând apariția științelor spațiale. Amenajarea teritoriului are ca scop principal amplasarea firmelor, a [anonimizat] a localităților.

[anonimizat] s-a [anonimizat], când au apărut și primele organisme specializate în acest domeniu. Practic, [anonimizat], [anonimizat] (amplasarea) activităților și utilizarea rațională a spațiului.

Amenajarea teritoriului are la origine modul in care au evoluat asezarile urbane de-a lungul timpului. Astfel, intr-o [anonimizat] s-au dezvoltat in raport cu existenta unor conditii favorabile: [anonimizat]-un spatiu restrans. [anonimizat] s-a pus problema unei conceptii privitoare la organizarea urbana ca principala preocupare a amenajarii teritoriului.

[anonimizat] a [anonimizat]-un ansamblu complet. [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], care se determină pe baza analizelor multidisciplinare și a sintezelor interdisciplinare. [anonimizat], [anonimizat], acestea devin norme de dezvoltare spațială pentru teritoriul respectiv. [anonimizat] a teritoriului constituie elemente care fundamentează planurile regionale de dezvoltare și constituie expresia coordonată spațial și temporal a politicilor de dezvoltare.

[anonimizat], amenajarea teritoriului vizează asigurarea unei alocări și folosiri adecavte a spațiului, modelarea localităților și activităților umane în concordanță cu specificul fiecărei zone.

[anonimizat]:

– un produs al interacțiunii între activități și spații;

– abordat prin prisma complexității conținutului său: o paletă largă de fenomene având caracter spațial: localități, [anonimizat], rețele de transport de energie, bunuri și informații;

– se situează la intersecția a două categorii:

sistemele ecologice, determinate de alocarea de teren;

sistemele economico-sociale, determinate de prezența și activitățile oamenilor.

Amenajarea teritoriului reprezintă efortul de dezvoltare planificată aplicat la diferite sectoare ale economiei naționale, în vederea realizării unei soluții optime pentru dezvoltarea coordonată a unei zone, într-un ansamblu complet.

Amenajarea teritoriului – definiție – procesul de punere în valoare a resurselor regionale, de îmbunătățire a cadrului de viață și condițiilor de existență ale locuitorilor, totrul prin atenuarea disparităților regionale ale dezvoltării economice și sociale, printr-o organizare prospectivă a spațiului, reașezată pe o orientare voluntară și concentrată a echipamentelor și activităților .

Conceptul de spațiu amenajat conține, așadar, ideea de adptaretare reciprocă între teritoriu și nevoile rezultate din activitățile economico- sociale desfășurate în limitele teritoriului respectiv, definindu-se ca produs al ,, interacțiuni între activități și spații,,.

Înglobează o serie de fenomene cu caracter spațial cum ar fi:

localități;

zone industriale;

populații și relații umane;

rețele de transport și energie;

bunuri;

informații etc.

Presupune și o serie de relații de intercondiționare cu mediul.

Relația dintre cele două categorii de elemente duce la încadrarea spațiului amenajat în categoria sistemelor socio-spațiale. De aici rezultă că amenajarea teritoriului are ca fundament necesitatea adaptării teritoriului la problemele pe care le ridică dezvoltarea economică și socială.

Amenajarea teritoriului reprezintă un inventar de tehnici destinate localizării activităților și reglementării utilizării spațiului. În funcție de diversitatea formelor de acțiune și de domeniile avute în vedere de acestea, conceptul mai este definit și ca planificare regională, localizare sau sistematizarea teritoriului.

Amenajarea teritoriului în context national

În România, conceptul de amenajare a teritoriului este racordat la principalele documente europene în acest domeniu. Activitățile de amenajare a teritoriului și de urbanism se desfăsoară conform Legii 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, cu modificările ulterioare, care stabilește ca obiective ale amenajării teritoriului:

a) dezvoltarea economică și socială echilibrată a regiunilor și zonelor, cu respectarea specificului acestora;

b) îmbunătățirea calității vieții oamenilor și colectivităților umane;

c) gestionarea responsabilă a resurselor naturale și protecția mediului;

d) utilizarea rațională a teritoriului.

Amenajarea teritoriului – al carei scop îl constituie armonizarea la nivelul

întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice si culturale – se desfasoara

pe întreg teritoriul României, pe baza principiului ierarhizarii, coeziunii si integrarii

spatiale, la nivel national, regional si judetean.

Amenajarea teritoriului – trebuie sa fie (în conformitate cu prevederile art.3):

– globala, urmarind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat;

– functionala, trebuind sa tina seama de cadrul natural si construit bazat pe valori de cultura si interese comune;

– prospectiva, trebuind sa analizeze tendintele de dezvoltare pe termen lung a

fenomenelor si interventiilor economice, ecologice, sociale si culturale si sa tina seama de

acestea în aplicare;

– democratica, asigurând participarea populatiei si a reprezentantilor ei politici la

adoptarea deciziilor.

Amenajarea turistică – componentă a amenajării teritoriului

În desfasurarea actiunilor turistice se stabilesc o serie de raporturi între turist si

zonele pe care le viziteaza:

– acte cu caracter pur economic (prestarea de servicii);

– schimburi cu încarcatura psiho-sociala (relatii umane, obtinerea de informatii,

cunostinte etc.).

Teritoriul/spatiul serveste ca:

– suport fizic pentru realizarea de echipamente destinate satisfacerii nevoilor

cotidiene si specifice ale turistilor;

– prin potentialul sau exprimat de conditiile naturale, bogatia cultural-istorica,

climatul social etc – element cu rol hotarâtor în motivatia calatoriei si gradul de satisfactie

a turistului.

Amenajarea turistică reprezintă o componentă a amenajării teritoriului, și se desfășoară simultan cu aceasta. Între amenajarea teritoriului și amenajarea turistică se stabilesc permanent conexiuni și relații de susținere.

Notiunea de ,,amenajare turistica" a început să fie utilizată utilizată începând cu anii '7o. Înaintea acestui moment, in perioada 1960-1970 s-au utilizat termeni precum precum ,,amplasare turistică" sau ,,localizare,, care au fost imprumutati si adaptati din studiile asupra aglomeratiilor industriale din economiile regionale.

Intensificarea călătoriilor turistice si afirmarea turismului ca fenomen de masă au stimulat preocupările privind organizarea spatiului turistic si, deci, afirmarea unui domeniu particular al stiintelor si anume ,,amenajarea turistică a teritoriului".

Este împrumutată din amenajarea urbană, fiind stimulată de dezvoltarea activității turistice în general și mai ales a turismului de masă care a dus la creșterea preocupării pentru organizarea spațiului turistic sub forma amenajării turistice;

De menționat faptul că până la perioada menționată, turismul nu era o activitate economică clar conturată ca atare, ci mai degrabă o preocupare a unor grupuri restrânse, mai ales a celor cu posibilități materiale mai mari.

În literatură de specialitate s-au conturat de-a lungul anilor mai multe puncte de vedere cu privire la conceptul de amenajare a teritoriului.

Astfel potrivit opiniei profesorului F. Prikril amenajarea turistică a teritoriului reprezintă un efort de dezvoltare planificare aplicată la diferite sectoare ale economiei naționale, in vederea realizării unei soluții optime pentru dezvoltarea concordantă a unei zone intr-un ansamblu complet.

Amenajarea turistică reprezintă un process cu derulare continuă spațio-temporală de proiectare și localizare a noilor dotări și infrastructuri turistice, de redimensionare a celor existente, de regularizare și orientare a fluxului turistic în funcție de jocul cererii și al ofertei, de rentabilizare economică a activităților turistice, de protecție a mediului ambiant din ariile de localizare a obiectivelor turistice (naturale și antropice), și implicit al infrastructurii și dotărilor turistice

În percepțiile unor cercetători (Gunn 1988, Williams 1998) planificarea turistică are în prezent rolul unui proces anticipator și previzional menit să maximizeze beneficiile generate de dezvoltare și care să aibă rezultate predictibile. In vederea unui impact economic favorabil, turismul trebuie astfel planificat încât să genereze satisfacție vizitatorilor, integrându-i în comunitatea respectivă , dar mai ales să protejeze resursa turistică . Printr-o amenajare corect ă turismul poate să protejeze și să conserve resursele turistice respective, astfel încât s ă nu devin ă victima propriului lor succes.

Amenajarea turistica a teritoriului – definitie – un proces dinamic si complex

de organizare stiintifica a spatiului turistic, luând în considerare relatiile dintre

mediu si colectivitatile umane, precum si toti factorii care influenteaza aceste relatii.

Un alt punct de vedere este cel al francezului P. Defert care apreciază faptul că în implantarea stațiunilor turistice trebuie lăsate la o parte resursele naturale și acordată atenție piețelor turistice , în special zonelor de emisie a turiștilor .

Localizarea turistica necesita o abordare economica, nu numai una geografica si

trebuie conceputa ca o functie a mai multor variabile:

aptitudinile naturale ale zonei (relief , peisaj , climă, faună, hidrografie, rezervații, domeniu schiabil etc.);

distanta dintre zona de emisie (de origine a turistilor) si zona de receptie ( subiectivă, exprimată în confortul, oboseala, plictiseala pe timpul transportului; obiectivă, exprimată în numărul de ore sau kilometric necesari parcurgerii distanței respective);

potențialul pieței emitente de turiști – bazinul cererii turistice(numarul de turiști ce urmează să viziteze regiunea, nivelul lor de viață . În plan secundar sunt vizate mobilitatea turiștilor ,vârsta, preferința pentru anumite forme de turism;

conditiile economico-sociale ale zonei ce urmeaza a fi amenajata(gradul de dezvoltare economică, factorul demografic);

dimensiunea actuală și proiectată a implantărilor( capacitatea optimă de primire, numărul locurilor de cazare).Supradimensionarea unei stațiuni conduce la apariția fenomenului de aglomerație cu implicații negative asupra calității vieții turistice;

competentele decizionale (ministere, consilii judetene , prefecture,primarii etc.)

Procesul de amenajare turistica are ca obiective:

– armonizarea intereselor turismului cu cele ale celorlalte activitati economice si

sociale din teritoriu;

– crearea cadrului necesar dezvoltarii turismului si valorificarii optime a teritoriului

din punct de vedere turistic;

– gasirea unor solutii de multiplicare a efectelor turismului în avantajul economiei

globale a zonei;

– integrarea programelor de dezvoltare turistica în strategia dezvoltarii economicosociale

a teritoriului.

Intr-o acceptiune moderna, amenajarea turistica se cere a fi coordonata într-o

viziune sistemica, unitatea taxonomica de amenajat (de regula zona sau regiunea turistica)

fiind considerata ca sistem recreativ socio-spatial. La conturarea sa contribuie atât

propriile structuri – pozitia în teritoriu, caile de acces, valoarea resurselor turistice,

dotarile de baza materiala etc. – cât si elementele definitorii ale cererii turistice din zonele

emitente – populatie, venituri, structuri socio-economice.

Combinarea informatiilor referitoare la cele doua grupe de componente conduce la

desprinderea urmatoarelor elemente definitorii pentru conceptul de amenajare turistica:

– amenajarea turistica, parte a sistematizarii, se încadreaza în ansamblul sistemic al

turismului românesc, înglobând o serie de subsisteme (subzone, localitati, obiective si

puncte turistice);

– în vederea cresterii eficientei economice si sociale a investitiilor, între subsistemele

(subzone) ale aceluiasi sistem sau între diferite sisteme se stabilesc legaturi

functionale ce pot lua forma cooperarii;

– structura zonelor turistice trebuie conceputa ca un sistem transformabil,

polifunctional, care sa permita dezvoltari continue si adaptari în functie de mutatiile în

structura cererii;

– prin dotari si echipari corespunzatoare, prin repartitia functionala optima a acestora în

teritoriu, se asigura protectia si conservarea mediului înconjurator;

– amplasarea în teritoriu a dotarilor se realizeaza prin mentinerea unor proportii

corespunzatoare, astfel incât sa nu produca degradarea perimetrelor cu resurse

turistice valoroase;

– evitarea amplasarii unor obiective economice (industriale, agricole etc.) în apropierea

arealelor turistice.

Prin amenajarea turistică trebuie să înțelegem acțiunea de punere în valoare estetică și economică a unui obiectiv , complex atractiv sau zonă turistică . Ea generează prin edificarea unei anumite părți din infrastructura turistică produsul turistic sau oferta turistică integrală .Simpla existență în spațiul geografic a unui fond turistic remarcabil nu generează o mișcare turistică importantă , este nevoie de intrarea în scenă a unor elemente infrastructurale care să asigure accesul în zonă după care trebuie edificată baza tehnico-materială necesară unui turism modern .

Sunt cunoscute în literatura de specialitate numeroase zone austere din perspectiva fondului turistic a căror cotă a fost ridicată prin amenajări turistice de excepție (vezi spatiul geografic al petro-dolarului aferent Golfului Persic , unde , numeroase spații deșertice și semideșertice au fost transformate în bijuterii turistico-arhitectonice ; aici a apărut primul hotel de7 stele – Burj –al-Arab , Dubaiul fiind recunoscut ca un paradis turistic ce a sfidat rigoriledeșertului ).

La polul opus este recunoscut faptul că nici 50% din oportunitățile oferite de România nu sunt valorificate , noi fiind , de pildă , pe locul al II-lea în Europa , după Franța , la capitolul potențial turistic morfo-peisagistic .

Prin amenajarea turistică a spațiului geografic se urmărește în primul rând estetizarea locurilor respective și abordarea unor lucrări care să ducă în final la cizelarea fondului turistic.

Analizat în ansamblu , procesul amenajării vizează :

1.Estetizarea și cizelarea fontului turistic ;

2.Dezvoltarea bazei tehnico-materiale (pentru cazare , servicii , recreere , distracții și alteactivități de agrement ) ;

3.Îmbunătățirea căilor și mijloacelor de acces în teritoriu;

4.Ridicare cotei prestațiilor de servicii la nivelul cerințelor moderne și în concordanță cunevoile principalelor categorii de turiști ;

5.Îmbunătățirea sistemului informației turistice prin realizarea atât a unui mix publicitar divers și eficient cât și prin înființarea unor servicii care să furnizeze informații turiștilor înregim non-stop .

Această poziție datotânduse integrării activității turistice în ansamblul activității economice la  nivel național și regional. Rezultă astfel că amenajarea teritoriului în scopuri turistice este o componentă integrantă a amenajării teritoriului din toate punctele de vedere.

În concluzie, în pofida conținutului și sensului adesea diferit acordat acestei noțiuni, amenajarea turistică a spațiului geografic, reprezintă o componentă esențială a procesului dinamic și complex de organizare științifică a spațiului geografic, care trebuie să beneficieze și să valorifice atât particularitățile componentelor teritoriului în cauză (naturale și antropice, vizând îndeosebi resursele, activitățile, funcțiile etc.) prin intermediul dotărilor și serviciilor specifice, cât și posibilitățile de exploatare eficientă a acestora (în raport cu obiectivele și prioritățile vizate de gestiunea globală a spațiului geografic analizat ).

Rolul amenajărilor turistice în context economico-social

În cele mai multe cazuri o zonă turistică se suprapune peste una economică rezultând faptul că, procesul de amenajare se derulează simultan și are un caracter integrator.

Lipsa unei planificări adecvate induce riscul ca activitatea turistică respectivă să fie dezorganizată, lipsită de formă și haotică fiind astfel predispusă unor impacte negative economice, sociale și environmentale. În percepțiile unor cercetători (Gunn 1988, Williams 1998) planificarea turistică are în prezent rolul unui proces anticipator și previzional menit să maximizeze beneficiile generate de dezvoltare și care să aibă rezultate predictibile. In vederea unui impact economic favorabil, turismul trebuie astfel planificat încât să genereze satisfacție vizitatorilor, integrându-i în comunitatea respectivă, dar mai ales să protejeze resursa turistică.

Printr-o amenajare corectă turismul poate să protejeze și să conserve resursele turistice respective, astfel încât să nu devină victima propriului lor succes.

Amenajarea turistică a teritoriului se integrează în ansamblul sistemic al turismului românesc, înglobând o serie de subsisteme reprezentate de zone, subzone,localități și puncte turistice. Într-o accepție modernă , amenajarea turistică se identifică prin câteva roluri si obiective specifice, date de:

• Dezvoltarea economică și socială echilibrată a regiunilor, zonelor, localităților turistice, cu respectarea specificului lor;

• Îmbunătățirea calității vieții oamenilor și a comunităților umane;

• Gestionarea responsabilă și durabilă a resurselor turistice cu păstrarea calității mediului înconjurător;

• Utilizarea rațională a teritoriului prin dotări și echipări în concordanță cu valoarea calitativă și cantitativă a întregului potențial turistic.

Transpunerea în realitate a acestor deziderate se face pe baza întocmirii unor strategii de dezvoltare a turismului la nivel național, regional, local cu participarea activă a autorităților publice centrale și locale, ONG-uri, agenți economici, fiecare dintre aceștia având atribuții bine precizate, statuate și la nivel legislativ

Înglobată în politica de sistematizare a teritoriului, amenajarea turistică urmărește valorificarea resurselor specifice, asigură armonizarea dezvoltării zonelor țării, stimulează creșterea echilibrată și în ritmuri superioare a ansamblului economic national.

Amenajarea turistică reprezintă un process cu derulare continuă spațio-temporală de proiectare și localizare a noilor dotări și infrastructuri turistice și redimensionare a celor existente cu rolul de regularizare și orientare a fluxului turistic în funcție de jocul cererii și al ofertei, de rentabilizare economică a activităților turistice, de protecție a mediului ambiant din ariile de localizare a obiectivelor turistice (naturale și antropice), și implicit al infrastructurii și dotărilor turistice

Toate acestea au drept scop mai buna exploatare a resurselor economice și a forței de muncă , utilizarea optimă a terenurilor agricole, dezvoltarea echilibrat ă a căilor de comunicație cu posibilitatea de extensie a localităților rurale i urbane, dar și cu dezvoltarea acestora pe bază de plan, pus în concordanță cu strategia generală de dezvoltare a țării.

Amenajarea turistică a teritoriului este realizată după efectuarea unor studii și cercetări care au în vedere obținerea celei mai bune utilizări a resurselor turistice ( totalitatea resurselor naturale, antropice, umane și financiare ce pot fi valorificate în scopul desfașurării activității turistice ).

Fenomenul turistic este influențat de particularitățile teritoriului, legătură care se manifestă în dublu sens:

– natura specifică teritoriului influențează dimensiunea și intensitatea circulației turistice ca și formele de turism;

– prezența turismului într-o anumită zonă, stimularea, dezvoltarea economică a zonei respective.

Rezultă că amenajarea turistică are ca obiectiv armonizarea intereselor turismului cu cele ale celorlalte activități economice și sociale din teritoriul respectiv, pornind de la o serie de fenomene ca:

– industrializarea și urbanismul;

– creșterea duratei timpului liber;

– ridicarea nivelului de instruire și civilizație.

Ca scopuri ale amenajării ar putea fi enumerate:

– crearea cadrului necesar dezvoltării turismului și valorificării optime a teritoriului din punct de vedere turistic;

– găsirea unor soluții de multiplicare a efectelor turismului în avantajul economiei globale a zonei;

– integrarea programelor de dezvoltare turistică în strategia dezvoltării economico-sociale a teritoriului.

Metotologia amenajărilor turistice

Formele si caracteristicile amenajărilor turistice

În practica turistică întâlnim o varietate de tipuri de amenajări determinate de particularitățile teritoriului , de natura funcțiilor turistice cărora le răspund , unele fiind preluate din experiența țărilor mai avansate în practica turistică, unele provin studiile teoretice ale unor specialiști în domeniu , unele decurg din studiile efectuate de instituțiile de specialitate

Tipologia amenajărilor turistice se face pe baza următoarelor criterii:

1. Din punctul de vedere al caracteristicilor, dimensiunilor resurselor și modului de distribuire a acestora în teritoriu (mai ales a condițiilor naturale și bogățiilor cultural-istorice):

– amenajări turistice univoce ce apar în momentul în care sunt motivate de existența unui singur obiectiv sau element de atracție turistică cu valoare deosebită și care este în măsură să polarizeze cererea (exemplu: Vulcanii noroioși, cascada Niagara, o peșteră etc.). De regulă, amenajările sunt sumare, relativ izolate și în strânsă corelație cu indicele de atractivitate al obiectivului în cauză (un magazin de suveniruri, punct chioșc, o terasă, etc.)

– amenajări turistice plurivoce se realizează în momentul în care localizarea turistică se integrează în ansamblul cu ofertă de o anumită specificitate (arie geografică având un anume caracter: zona de monumente de artă(Suceava), zone cu izvoare minerale sau ape termale(Călimănești-Căciulata, Olănești), țărm cu nisip(litoralul Mării Negre), munte cu zăpadă(valea Prahovei- munții Bucegi)etc.). În aceste cazuri, dotările sunt mai complexe luând forma unor centre turistice sau stațiuni;

– amenajări turistice echivoce , specifice zonelor turistice relativ omogene. Se regăsesc în cazul unor zone întinse ca suprafață, cu valori turistice relativ omogene, fără a avea însă o anumită particularitate. Aceste zone sunt reprezentate mai ales de arealele forestiere, cursuri de apă, oglinzi de apă. Amenajările turistice din aceste perimetre sunt argumentate mai curând de cerere decât de ofertă, ele fiind reprezentative pentru amenajările de weekend. În acest caz dotările sunt mai numeroase, în forme simple sau complexe, pot fi localizate în orice loc, urmărindu-se doar o relație sumară între elementele ofertei turistice (resurse și echipamente turistice). În decizia de amenajare, dominantă este cererea prin timpul de deplasare, oboseală, cheltuielile generate etc;

2. Din punctul de vedere al naturii spațiului geografic(este criteriul adoptat de organismele internaționale și recomandat tuturor țărilor lumii) (Cândea, Erdeli, Simon și Peptenatu, 2003, p. 40):

amenajarea spațiilor balnear -litorale;

amenajarea spațiilor balnear

termale și balneoclimaterice;

amenajarea spațiilor montane de „dominantă albă”;

amenajarea spațiilor turistice de tip „verde” (agro turistice);

amenajarea siturilor istorice și arheologice;

amenajarea zonelor periurbane;

parcurilor și rezervațiilor naturale.etc..

În interiorul acestor categorii, amenajările se particularizează în funcție de condițiile existente și de obiectivele urmărite. Pe măsură ce se diversifică formele de turism, asistăm și la o diversificare a tipurilor de amenajări, în funcție de natura spațiului geografic.

3. Din punctul de vedere al valorii resurselor turistice și distribuției acestora în teritoriu :

-amenajări turistice de mici dimensiuni, punctiforme, izolate care oferă doar prestații specifice (cazare, alimentație, un minim de agrement; exemplu: Refugiu, cabana, camping, mini pensiune). Aceste resurse Se vizitează pe o perioadă scurtă de timp (cascade, peșteri);

-amenajări turistice complete de tipul stațiunilor sau urbanizărilor integrate regiunilor. Aici se desfășoară un sejur normal.

Raportarea strategiilor de amenajare la factorul timp, permite individualizarea a trei tipuri de amenajări turistice (Erdeli și Istrate, 1996):

– pe termen scurt (1-2 ani), reprezentând direcția de moment și presupunând adaptarea “din mers” la tendințele înregistrate de evoluția cererii turistice (sau a unui segment important al acesteia), cu efecte economice scontate;

– pe termen mediu (3-5 ani), care presupune extinderea, adaptarea funcțională și modernizarea echipamentelor existente;

– pe termen lung (6-10 ani), care presupune, pe lângă modernizarea și adaptarea funcțională a spațiului amenajat, o extindere a acțiunii de amenajare, prin edificarea și inserarea în cadrul sau în proximitatea acestuia, a unor elemente infrastructurale noi, moderne și funcționale, care să asigure atragerea, reținerea și satisfacerea deplină a cererii turistice pe o perioadă cât mai îndelungată de timp.

Potrivit acelorași autori, luând în considerare conținutul și al orientarea față de piață se pot distinge trei strategii de amenajare turistică:

– strategia de flexibilitate, presupune existența unei regiuni turistice complexe și polifuncționale, care să permită o permanentă adaptare la nevoile, gusturile și exigențe le cererii turistice, reflectată în creșterea gradului de competitivitate a activității de turism și diversificarea ofertei turistice;

-strategia de diferențiere,vizând evidențierea laturii originale a ofertei turistice, atât în ceea ce privește arhitectonica de ansamblu a infrastructurii turistice, cât și a produselor și serviciilor puse dispoziția turiștilor;

– strategia de diversificare,a cărei specificitate derivă din dezvoltarea și diversificarea volumului, diversității și calității serviciilor suplimentare, cu rol determinant în asigurarea atractivității și alegerii efective a unei destinații (îndeosebi în condiția unor servicii de bază asemănătoare), a creării renumelui și a formării mărcii produsului turistic respectiv (servicii de agrement-divertisment, rețea comercială diversificată, organizarea de excursii, servicii de informare a clientelei, servicii de intermediere, servicii cu caracter sportiv, tratamente balneo-medicale, servicii cu caracter special sau cultural-educativ sau informativ – organizarea de congrese, simpozioane, festivaluri expoziții etc.)

În procesul de amenajare turistică trebuie ținut cont de următoarele caracteristici:

– unicitatea prestației decurge din caracterul limitat al resurselor turistice. Fiecare localizare, indiferent de forma sau mărimea ei, reprezintă un caz particular, unic, chiar și în cadrul unor ari geoturistice mari și relativ omogene .(exemplu: Marea Neagră, Bucegii), deoarece resursele au o mare varietate de forme de manifestare și parametrii de calitate (condiții de climă, vegetație, fauna, monumente istorice etc., nu pot fi identice în două zone) și intră în alcătuirea unei zone sau produs turistic în proporții diferite. Acest caracter de unicitate este accentuat și de condițiile socio-economice diferite pentru fiecare perimetrul precum și de calitatea și diversitatea serviciilor oferite. Așadar fiecare produs oferit turistului trebuie să prezinte o unitate de servicii;

– localizarea turistică se face la ,, sursă,,. Se datorează caracterului rigid, netransferabil al ofertei turistice. De aceea, stațiunile se amenajează la locul ofertei, la locul,, materiei prime,, , al resurselor(plaja, munte, izvor mineral, monument istoric etc.) și se dimensionează în funcție de volumul, valoarea și atractivitatea acestora. Produsul turistic nu este transportabil și deplasabil iar consumul său implică deplasarea turistului către locul ofertei turistice. Se sugerează în acest fel faptul că atunci când implantările sunt situate la mai mare distanță de reședința turistului, ele trebuie să ofere o gama mai largă de servicii, să aibă un caracter mai complex;

– localizarea turistică este îndepărtată de piața cumpărătorului. În aceste condiții, consumarea produsului turistic presupune deplasarea cererii, deci a turistului. Este necesară, astfel, realizarea unor amenajări complexe, care să oferă turistului o paletă largă de prestații, în măsură să acopere toate nevoile sale. O asemenea localizare îndepărtată de bazinul cererii turistice impune o amenajare complexă, cu o infrastructură dezvoltată și o diversitate de structuri turistice și oferte. O amenajare, cu cât este situată mai departe de piața cumpărătorului, cu atât trebuie să asiguri o varietate mai mare de servicii;

– polivalența stațiunilor (amenajărilor). Urmare a cuprinderii tot mai largi a fenomenului turistic, amenajările trebuie să asigure un nivel ridicat de diversitate și complexitate a dotărilor și serviciilor care să permite satisfacerea, în condiții de calitate, a nevoilor unor segmente variate de turiști și, implicit, să atragă, fluxuri mai consistente. Dacă se practică o singură formă de turism, amenajarea turistică în cauză nu va atrage mulți turiști, ceea ce va determina reducerea eficienței exploatării resurselor. Cu cât se oferă o gamă mai largă de servicii, cu atât va crește numărul segmentelor de turiști care vor vizita stațiunea turistică. Deci, stațiunile turistice trebuie să fie polifuncționale;

– amenajările turistice se dezvoltă cu prioritate în zonele caracterizate prin proiect pensiune a terțiarului. Amplasarea lor va fi favorizată în zonele cu nivel de dezvoltare economico-socială mai ridicat, cu o infrastructură mai dezvoltată, puternic urbanizată. Această caracteristică este determinată de dorința de confort a omului modern.

Amenajarea turistică necesită numeroase acțiuni ce trebuie întreprinse în scopul obținerii unor stațiuni polivalente și polifuncționale care să satisfacă majoritatea nevoilor turiștilor dar și să prevadă modificările intervenite în preferințele vizitatorilor.

Principii de amenajare turistică

Necesitatea dezvoltării unei activități eficiente și a integrării dezvoltării turistice în sistemul economico-social al zonelor, impune în elaborarea și aplicarea strategiilor de amenajare turistică respectarea unor principii de organizare și funcționare în scopul amenajării turistice durabilă a unei zone astfel încât să se protejeze și conserve toate componentele mediului ambiant.Între acestea pot fi menționate:

principiul integrării armonioase a construcțiilor ( infrastructură și echipamente turistice ) cu condițiile naturale;

principiul flexibilității sau al structurii evolutive;

principiul corelării activității principale și recepției secundare;

principiul interdependenței rețelelor;

principiul funcționalității optime a întregului sistem de rețele;

principiul rentabilității directe și indirecte.

Principiul integrării armonioase a construcțiilor ( infrastructură și echipamente turistice ) cu condițiile naturale:

Acest principiu subliniază trei aspecte:

dotările turistice trebuie să sporească valoarea resurselor existente ( naturale sau antropice ) prin intermediul unor elemente ca amplasamentul sau arhitectura ( fie împreună, fie fiecare în parte );

dotările turistice trebuie să se subordoneze dominantei dată de condițiile naturale, istorice, etno-folclorice etc.;

integrarea trebuie să aibă în vedere și legăturile zonei turistice cu celelalte regiuni și chiar cu teritoriul întregii țări.

De exemplu, litoralul dobrogean – regiunea cel mai complex amenajată din punct de vedere turistic din România –, a încercat să reflecte acest principiu (fizionomia centrului vechi al Constanței cu amenajarea Mozaicului Roman); adaptarea amenajărilor de la Olimp și Cap Aurora la particularitățile litoralului înalt; complexul turistic „Cetate Brașov”; obiectivele turistice din Piața Sfatului din Brașov;

Principiul flexibilității sau al structurilor evolutive: are în vedere necesitatea ca dotările turistice din regiunea care urmează a fi amenajată în acest scop să se prezinte sub forma unui sistem polifuncțional, suplu, transformabil, capabil să se adapteze dinamicii și mutațiilor în structura cererii.

Nerespectarea sau aplicarea parțială a acestui principiu în cazul unei amenajări turistice conduc la rigiditate și conservatorism, ambele având ca și consecință diminuarea semnificativă și chiar îndepărtarea unor fluxuri turistice.

Spre exemplu, cea mai mare parte a amenajărilor litorale au fost proiectate să funcționeze în perioada sezonului estival, cu scopul de a valorifica principalele resurse atractive ale zonei – marea, plaja, climatul specific –, fapt care conduce inevitabil la sezonalitate și, prin urmare, la valorificarea parțială a amenajărilor respective. În schimb, amenajările din câteva stațiuni din zona litorală (ex. Neptun, Eforie Nord, Techirghiol, Mangalia) permit valorificarea altor resurse turistice decât cele de bază menționate (nămolul terapeutic), fiind proiectate ca unități balneare funcționale și în extrasezon.

Principiul corelării activității principale cu recepția secundară: subliniază necesitatea corelării activității turistice de bază (cazare, alimentație publică, transport) și a celor complementare (agrement, divertisment, transport, informare, intermediere, sportive, balneare, servicii diverse etc.), dezvoltarea serviciilor suplimentare, mai ales a celor de agrement, asigurând modernitatea și elasticitatea stațiunilor.

Are în vedere dezvoltarea activităților și respectiv a dotărilor cu caracter recreativ și de agrement, adaptate tuturor tipurilor de turism, mai ales celui modern de tip activ.

Principiul interdependenței rețelelor: Aici este vorba de două rețele:

Populația rezidentă dintr-o stațiune cu dotările, serviciile, cultura și mentalitatea sa;

Populația turistică cu cerințele și spiritualitatea sa.

Trebuie să se urmărească integrarea fluxurilor turistice cu populația din teritoriul amenajat și în context mai larg, cu ansamblul structurilor sociale locale;

Este necesară dezvoltarea unor relații de intercondiționare, completare și susținere reciprocă între cele două sisteme, pentru a evita fenomenul de respingere.

Ex. un sistem habitual preexistent (sat, oraș) cu amenajare turistică edificată ulterior, rețeaua comercială preexistentă cu rețeaua ulterior realizată și specializată, populația locală și turiștii care sosesc în această localitate.

5. Principiul funcționalității optime a întregului sistem de rețele:

Structurarea amenajării turistice trebuie să permită turistului accesul ușor, rapid și complet la toate componentele „rețelei turistice”:

– rețeaua resurselor naturale și antropice;

– rețeaua de activități-servicii ( transport, alimentație agrement );

– rețeaua unităților de recepție;

– rețeaua unităților de infrastructură generală, etc.

Amenajarea va fi concepută ca un sistem integrat în interiorul căruia sunt repartizate rațional:

– zonele de locuit;

– spațiile verzi;

– locurile de plimbare;

– construcțiile destinate agrementului și divertismentului;

– restaurantele;

– centrele comerciale.

6. Principiul rentabilității:

Prin natura ei, amenajarea turistică are implicații asupra circulației turistice și asupra dezvoltării economice și sociale a teritoriului supus amenajării, în ansamblul său. În acest context, principiul subliniază necesitatea urmăririi deopotrivă a desfășurării unei activități turistice eficiente- rentabilitatea directă trebuie să fie un criteriu fundamental de evaluare a amenajării unei zone turistice- și a unor efecte pozitive (efect multiplicator) asupra altor ramuri și activități prezente în zonă. De asemenea, nu pot fi neglijate aspectele sociale ale dezvoltării turistice în anumit perimetru.

Astfel, rentabilitatea directă (reflectată în creșterea vânzărilor produselor turistice oferite pieței și a cifrei de afaceri), implică o continuă adaptare și reajustare a ofertei turistice în funcție de modificările decelate în structura și caracteristicile cererii turistice (în urma unor studii de piață derulate în permanență), în vederea eficientizării la maximum a activității turistice pe tot parcursul anului. În schimb, rentabilitatea indirectă face referire la efectul multiplicator al turismului, care influențează amortizarea investițiilor reclamate de amenajarea turistică și antrenează o serie de efecte economice benefice asupra tuturor ramurilor economice care s-au implicat și se implică în continuare în derulare optimă a activităților turistice dintr-un teritoriu dat (industria construcțiilor, prelucrarea lemnului și mobilă, creșterea animalelor, agricultură și industrie alimentară, artizanat, construcții de mașini, mijloace de transport, transporturile, chimică, poligrafică, telecomunicații, confecții, materiale și echipamente sportive etc.).

Selecția și delimitarea teritoriului

Procesul de amenajare turistică a teritoriului presupune parcurgerea a numeroase etape, în urma cărora putem vorbi de apariția unei stațiuni sau așezări turistice cu toate dotările necesare în funcție de resursele existente, care să satisfacă o mare parte a nevoilor turiștilor, să creeze condiții pentru relaxare recreere și odihnă.

În procesul amenajării turistice, o etapă foarte importantă este cea a delimitării zonelor turistice în funcție de resursele existente și pe această bază, determinarea profilului dominanta a fiecărui perimetru. În acest fel, amplasarea și dezvoltarea noilor amenajări turistice se va face în concordanță cu potențialul fiecărei zone- suprafață, condiții climatice, vegetație, resurse balneare, vestigii culturale, baza de materii prime, surse de apă, căi de comunicație, posibilități de recrutare a forței de muncă etc. , și necesitatea progresului economic și social al teritoriului.

Selecția teritoriului este un proces complex care presupune efectuarea unor studii interdisciplinare asupra valorilor turistice ale zonei și asupra posibilităților de amenajare în scop turistic.

Principalele criterii de selecție a zonelor turistice se refera la urmatoarele aspecte:

Condițiile naturale (relief, clima, vegetația, faună, monumente ale naturii, rezervații etc.) la care se adaugă evaluări ale caracteristicilor geomorfologice ale terenului. Astfel, studii de geologie și geomorfologie oferă informații cu privire la relația sol, relief- amenajări, respectiv securitate unor amplasamente și riscul alterării mediului(solului) prin intervenția omului, posibilitatea utilizării în turism a formelor de relief. Cercetările în domeniul climatologiei caracterizează regimul temperaturii, precipitațiilor, curenților de aer, gradul de nebulozitate, durata sezoanelor etc., furnizând date utile în practicarea diferitelor forme de turism. La fel, studii asupra florei și faunei arată care sunt resursele, cum pot fi exploatate, ce măsuri de protecție se impun etc.;

Valorile cultural-istorice – incluzând vestigii arheologice, monumente, obiective religioase și ale civilizației contemporane, dar și elemente de civilizație și cultură spirituală și materială tradițională, care, prin gradul lor de atractivitate, gruparea în teritoriu și accesibilitate etc., se pot constitui posibilități de atragere în circuitul turistic ;

Condițiile sociale și economice acționează ca element favorizant al amenajărilor turistice. Acestea au referire la: componenta demografică (număr, grupe de vârstă și sexe, densitate, repartiția pe medii, profesională, ponderea populației active și pe ramuri de activitate, sporul natural și migratoriu și tendințele acestora, alte caracteristici relevante); elemente privitoare la habitatul elementar (locuința), nivelul de trai; prezența și gradul de diversificare și localizare a diferitelor ramuri economice și a tendințelor de evoluție ale acestora; veniturile/locuitor; numărul și caracteristicile populației active, numărul de șomeri și tendințele pe termen scurt și mediu; modul de utilizare a terenurilor și tipul de proprietate asupra pământului etc.; imaginea de piață a diferitelor produse turistice; instabilitatea politică; rata criminalității și nivelul siguranței publice (securitate personală și de grup);

Infrastructura cuprinde elemente de o mare varietate: căi și mijloace de acces, echipamente de telecomunicații, rețeaua instituțiilor sanitare, surse de energie și apă și exploatarea lor etc. Aceste elemente definesc cadrul general al consemnării amenajărilor turistice;

Echipamentul general de odihnă și cultură este reprezentat prin: mijloace de găzduire(hoteluri ,reședințe secundare), unități de alimentație, echipament cultural și sportiv- recreativ, mijloace de primire(agenții de voiaj, birouri de cazare), unități comerciale etc. Ei se constituie ca punct de plecare în realizarea viitoarelor amenajări și ca elemente de determinare și orientare a investițiilor;

Legislația și reglementările în vigoare au rol simulator sau restrictiv în funcție de regimul juridic al fiecărui perimetrul. În acest context, orice amenajare trebuie să respecte reglementările privind protejarea mediului, regimul construcțiilor, orientărilor în concepția de sistematizare etc.

În momentul în care se ia decizia de amenajare turistică a unui perimetru, pe lângă criteriile menționate anterior trebuie să se ia în considerare și tendința generală de dezvoltare a teritoriului respectiv, specificul acestuia, prevederile cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului județean, și chiar național.

Capitolul 2. Tipuri de amenajare turistică

Amenajarea turistică a litoralului

Turismul de litoral a cunoscut o creștere continuă în toate țările care dispun de condiții naturale specifice. Zonele de litoral prezintă și astăzi o mare forță de atracție, deși cererea turistică s-a diversificat mult și comportamentul turiștilor a căpătat noi dimensiuni. Concepția de organizare, soluțiile adoptate, tipologia implantărilor, localizarea amplasamentelor se particularizează în raport cu trăsăturile cadrului natural, în principal ale plajei și mării. Consacrarea curei helio-marine în practica turistică internă și internațională a cunoscut mai multe faze, fiecare cu un specific propriu ca amenajare și modalitate de valorificare turistică.

Litoralul este definit ca zona de contact dintre elementele terestre și hidrologice. Este un mediu fragil aflat în permanentă transformare și deci permanent supus proceselor care duc la deteriorarea echilibrului.

Având în vedere, pe de o parte, gradul ridicat de solicitare a litoralului-accentuat și de îngustimea și suprafața sa limitată- și, pe de altă parte , caracterul său sensibil , asigurarea funcționalității și supraviețuirii acestei zone reclamă o amenajare raționale și atente.

Destinațiile litoralului, sunt relevante prin evoluția rapidă pe care au cunoscut-o și impactul produs:

extinderea instalațiilor industrialo-portuare de mare anvergură, a implantărilor nucleare, mari consumatoare de apă;

afirmarea urbanizării prin crearea de noi aglomerări urbane, prin extinderea celor existente și dezvoltarea echipamentelor edilitare aferente acestora;

consacrarea curei helio-marine în practica turistică, concentrarea în zonele de litoral a unei părți semnificative a circulației turistice.

V.1. Aspecte privind evoluția turismului de litoral:

Cererea turistică pentru litoral a înregistrat o serie de mutații structurale cu implicații asupra procesului de amenajare:

deplasarea de la turismul de grup la cel individual asociată cu o creștere a independenței turistului care își organizează singur programul și își asigură o parte din servicii; influența se manifestă asupra tipurilor de unități de cazare și dotarea acestora (se vor prefera locuințele individuale, apartamentele mobilate dar și amenajările tip camping);

diversificarea activităților recreative și sportive în dauna plajei – nautismul a cunoscut o dezvoltare deosebită determinând crearea unor echipamente adecvate: porturi de agrement, cluburi nautice, școli de navigație, spații pentru organizarea de concursuri etc;

organizarea activității în formula „club de vacanță”;

afirmarea turismului social etc.

V.2. Modele de amenajare turistică a litoralului:

Principalele elemente care sunt avute în vedere la amenajarea turistică a litoralului (concepție de organizare, soluții, tipologie, localizare) sunt trăsăturile cadrului natural și în principal ale plajei și mării. Un rol definitoriu au elemente ca:

lungimea, lățimea și orientarea plajei;

regimul eolian;

curenții;

înălțimea valurilor;

adâncimea apei;

accesul la plajă;

intrarea în apă;

înălțimea falezei etc.

V.3. Probleme rezolvate de amenajarea turistică a litoralului:

dimensionarea noilor localizări –  se pleacă de la:

identificarea suprafețelor care pot fi amenajate;

normele convenționale existente exprimate sub forma mp/suprafață plajă sau suprafață teren pentru un loc de cazare, fie nr. de paturi la un ha suprafață totală amenajată. Valorile optime sunt 2 mp plajă + 8mp teren pt. un loc de cazare; 5-6 mp până la 8 mp plajă pe un loc de cazare, 100 de paturi la un ha. suprafață totală amenajată.

alegerea modelului de amenajare – depinde de configurația terenului, rezultând o mare varietate tipologică a localizărilor.

În sinteză, se remarcă două soluții (tipuri) principale:

Urbanizarea (sau microurbanizării): realizarea unor stațiuni turistice cu concentrări imobiliare, amplasate în imediata apropiere a unui centru locuit sau integrate acestuia sau a unor complexe autonome dotată cu toate serviciile și echipamentele viitoare de dezvoltare. Se organizează frecvent în jurul unui echipament sau element al resurselor naturale de mare atractive ca centru al stațiunii (golf, natural, port de agrement, cazino etc.)

Construcțiile izolate, punctiforme, cu structuri exclusiv turistice, amplasate la distanțe nu prea mari de urbanizările existente sau de așezările.

Amenajarea turistică a zonelor montane

În amplasarea stațiunilor montane se pun în evidență trei tipuri distincte de localizare (după P. Defert, 1966):

localizare periferică, care se situează la periferia marilor orașe, în apropierea masivelor muntoase;

localizare lineară, care urmează culoarele naturale de penetrație în munte, rezultând stațiuni dezvoltate de-a lungul axelor rutiere;

localizare terminală, care se dezvoltă în zonele alpine.

În condițiile tehnicii de astăzi, această clasificare este una schematică, deoarece în localizarea stațiunilor montane se manifestă o tendință de migrație către altitudine, datorită în special posibilităților de ascensiune a turiștilor cu ajutorul transporturilor pe cablu.

În același timp, în amenajarea stațiunilor se urmărește asigurarea unor modalități diferite de sejur turistic. Pentru acest motiv se realizează în stațiuni o gamă variată de mijloace de cazare, masă și agrement la nivele variate de altitudine.

Studiile efectuate cu privire la valorificarea potențialului turistic al unei zone de munte evidențiază faptul că stațiunea poate fi concepută ca o unitate centrală care are mai multe subunități în sfera sa de acțiune.

Stațiunea propriu-zisă, cu principalul său fond de cazare, alimentație publică și agrement, poate fi dispusă la poalele masivului, la o altitudine de 600 – 700 m. Așezarea în acest fel a stațiunii îi conferă o serie de avantaje suplimentare (fig. 262):

posibilitatea de a asigura un caracter polivalent ofertei turistice și o exploatare continuă a infrastructurii turistice, atât în sezonul hibernal cât și în cel estival;

turiștii pot stabili legături permanente cu alte zone turistice sau orașe (excursii, vizite etc.) și organiza mai plăcut petrecerea timpului liber, chiar în perioadele când în masivul muntos condițiile climatice sunt nefavorabile;

eficiența rapidă a investițiilor;

conferă posibilitatea amenajării unor unități turistice satelit ai stațiunii, ale căror dimensiune urmează să se stabilească în funcție de posibilitățile de alimentare cu apă, de suprafața posibilă a fi ocupată cu construcții și fără a afecta mediul înconjurător. Rolul acestor sateliți este de a amplifica circulația turistică, de a asigura cazarea și servirea mesei turiștilor care se află în zonă și a turiștilor cazați în stațiunea de bază (fig. 263).

Fig. 262. Stațiunea turistică montană Les Arcs, Franța (după www.ski-lesarcs.com).

Fig. 263. Stațunea turistică montană Val d’Isère, Franța și sateliții acesteia (după www.valdisere.com).

Elementul de ataracție turistică principal în cazul stațiunilor montane îl reprezintă muntele, care pe perioada hibernală oferă posibilitatea practicării sporturilor de iarnă (schiul în principal) iar în perioada estivală reprezintă o alternativă pentru turiștii care nu adoră litoralul.

Elementul central al amenajărilor din cadrul stațiunilor montane îl reprezintă pârtiile de schi, care totodată constituie și elementul principal de atracție pentru majoritatea turiștilor.

Posibilitatea practicării schiului pe pârtiile unei stațiuni o perioadă cât mai îndelungată reprezintă certitudinea unor afaceri profitabile pentru toți agenții de turism. În acest sens, în amenajarea unei stațiuni montane va trebui să se ia în considerare nu numai amenajarea de noi pârtii, ci și întreținerea tuturor pârtiilor existente, pentru a face față la fluxul maxim de turiști din perioda hibernală.

Proiectarea și execuția unor noi pârtii în cadrul stațiunii ca urmare a constatării creșterii fluxului turistic și incapacității pârtiilor existente de a face solicitărilor se realizează în conformitate cu normele tehnice în vigoare și pe baza unor studii prealabile de fundamentare a proiectului. Cel mai important aspect al proiectului îl reprezintă găsirea amplasamentelor corespunzătoare din punct de vedere morfologic (pantă, expoziție, lungimea versantului) cât și dimensionarea optimă a acestora (lungime lățime, grad de dificultate, număr schiori pe care îi poate găzdui simultam).

Calculul numărului optim de schiori ce poate gâzdui simultan o pârtie la un moment dat, fârâ a se deranja reciproc se deduce pe baza următorilor parametri de calcul: debitul orar, lungimea și lățimea pârtiei, diferența de nivel a pârtiei, gradul de cunoștințe tehnice ale schiorului. Acesta se realizază pe baza următoarei relații (după I. Berbecaru, M. Botez, 1977):

Q = [54]

unde:

Q – capacitatea optimă a pârtiei la un moment dat;

D – debitul orar mediu;

L – coeficientul de corecție a debitului mediu funcție de lățimea pârtiei;

Z – diferența de nivel mediu pe care o coboară pe o zi un schior, în funcție de tehnica sa;

H – diferența de nivel a pârtiei care se ia în calcul.

Determinarea lui D și Z se face pe baza următoarelor ipoteze rezultate din observații și măsurători:

viteza medie de coborâre a unui schior (v), ținând cont de cunoștințele sale tehnice și de dificultatea pârtiei (stabilită conform normelor de clasificare FIS), considerând că schiorul are o mișcare uniformă și rectilinie (5 km/oră pe pârtii foarte ușoare, 11 km/oră pe pârtii ușoare, 25 km/oră pe pârtii dificile);

distanța minimă de siguranță (d) pe direcția pantei între doi schiori ce se află în coborâre directă, pentru a nu se deranja reciproc (6 m pe pârtii foarte ușoare, 10 m pe pârtii ușoare, 15 m pe pârtii medii, 20 m pe pârtii dificile);

diferența de nivel mediu (Z) pe care o poate parcurge un schior zilnic în funcție de tehnica sa (500 m pe pârtii foarte ușoare pentru începători, 1 400 m pe pârtii ușoare pentru avansați, 2 700 m pe pârtii medii pentru perfecționați, 4 000 m pe pârtii dificile pentru profesionaliști);

coeficientul de corecție (L) în funcție de lățimea pârtiei variază liniar, considerând lățimea convențională a unui culoar de schiat de 30 m și are următoarele valori (tabel 78).

Tabel 78. Valoarea coeficientului de corecție în funcție de lățimea pârtiei.

Pe baza acestor date se poate determina debitul mediu orar (D) pentru diferite categorii de pârtii și pentru o lățime convențională de 30 m, astfel:

D = [55]

Debitul mediu orar (D) admis și dedus prin calcul (calculul este realizat în ipozeza că fiecare schior cu o anumită pregătire tehnică schiază pe pârtia corespunzătoare condițiiei sale, fapt ce nu se întâmplă întotdeauna în realitate) are următoarele valori: 850 schiori/oră pe pârtii foarte ușoare, 1 100 schiori/oră pe pârtii ușoare, 1 750 schiori/oră pe pârtii medii, 2 250 schiori/oră pe pârtii dificile.

În amenajarea unei stațiuni turistice montate, pentru ai asigura succesul, calitatea serviciilor și confortul turiștilor trebuie să se aibă în vedere o serie de elemente care determină oportunitatea acesteia. Aceste elemente sunt considerate a fi următoarele: configurația reliefului, condițiile climatice și meteorologice (temperatura aerului, cantitatea de precipitații, durata stratului de zăpadă, viteza și intensitatea vântului, luminozitatea etc.), patrimoniul cultural și istoric al zonei, accesibilitatea, tipologia, rangul și numărul infrastructurii de transport și telecomunicații, politica promovată în domeniul turismului etc.

Pentru a aprecia reușita unei amenajări turistice de tip stațiune montană este necesar să fie urmărite și alte elemente de definire a calității acesteia (după I. Berbecaru, M. Botez, 1977):

lungimea și calitatea pârtiilor de schi – variabilă de marketing cea mai importantă într-o stațiune montană, deoarece majoritatea turiștilor care o vizitează (cca. 80 %) practică schiul;

indicatorul metri-pârtie/loc de cazare – elementul care determină condițiile de facilitate ale accesului schiorilor pe pârtia de schi. O aglomerare excesivă de schiori pe pârtie va îngreuna posibilitatea de practicare a schiului;

numărul și calitatea tehnică a mijloacelor de transport – au un rol important în asigurarea serviciilor turistice într-o stațiune montană, deoarece creează posibilități comode și rapide de deplasare a schiorilor și turiștilor spre partea superioară a pârtiilor sau la alte unități turistice;

lungimea instalațiilor mecanice de transport – prezintă un deosebit interes, pentru că permite atât servirea marilor artere de circulație din cadrul complexului, cât și a pârtiilor de schi;

indicatorul privind raportul dintre lungimea instalației de transport și numărul locurilor de cazare – exprimă posibilitățile de acces ale turiștilor la mijloacele de urcare mecanice;

indicatorul privind raportul dintre capacitatea mijloacelor de transport și numărul locurilor de cazare – reprezintă ușurința de utilizare a mijloacelor de transport pe cablu;

structura și diversitatea amenajărilor pentru practicarea sporturilor de iarnă – reprezintă un element important al ofertei turistice, care se realizează prin îmbinarea concordantă a elementelor cadrului natural cu amenajările turistice,

structura și diversitatea amenajărilor pentru practicarea sporturilor de vară – trebuie să ofere turiștilor posibilitatea de a practica turism de creastă și alpinism, precum și alte discipline sportive (tenis, bowling, natație, tir cu arma și arcul, călărie, golf, minigolf, handbal etc.);

volumul și gradul de confort al capacității de cazare – indică importanța stațiunii din punct de vedere al capacității de cazare și nivelul serviciilor oferite;

originalitatea ofertei turistice și calitatea serviciilor oferite – se concretizează în frumusețea cadrului natural, în nivelul și calitatea amenajărilor și dotărilor realizate într-o stațiune. De asemenea, gradul de atracție al stațiunii crește dată turiștiiâlor le sunt oferite servicii corespunzătoare cu o paletă largă de surprize.

Detalierea planurilor de situație privind amplasarea infrastructurilor turistice (unități de cazare și masă, drumuri turistice, dotări pentru divertisment și practicarea sporturilor) a utilităților publice, configurația plan-spațială a stațiunilor etc., reprezintă apanajul strict al urbanismului și arhitecturii, detalieri ce vor fi prezentate într-un viitor curs de specialitate.