Lect. univ. dr. Lelia Rus Pȋrvan [303791]

Universitatea “Ovidius” [anonimizat] – Macro

Conducator științific:

Lect. univ. dr. Lelia Rus Pȋrvan

Absolvent: [anonimizat]

2015

Cuprins:

Introducere………………………………………………………….1

Cap. I Tema licenței…………………………………………….…2

Cap. II Surse de inspirație………………………………………..3

Cap. [anonimizat]……………….25

Materiale și instrumente de lucru……………………………26

Tehnici și procedee de lucru…………………………………27

Cap. IV Amestecuri cromatice și acromatice. Contraste cromatice. Armonie și acord cromatic……………………..……41

4.1. Amestecuri cromatice și acromatice…………………….……41

4.1.1. Amestecul fizic…………………………………..…..41

4.1.2. Amestecul optic…………………………………..….42

4.1.3. Amestecul substrativ………………………………….43

4.2. Contraste cromatice……………………………………………..43

4.2.1. Contrastul culorilor ȋn sine……………………………44

4.2.2. Contrastul ȋnchis-deschis sau clarobscur…………….44

4.2.3. [anonimizat]………………………………….45

4.2.4. Contrastul complementar…………………………….45

4.2.5. Contrastul de calitate…………………………………45

4.2.6. Contrastul de cantitate………………………………..46

4.2.7. Contrastul simultan…………………………………..46

4.3. Armonie și acord cromatic……………………………………47

Cap. V Lucrare practică…………………………………………50

Elemente de limbaj plastic…………………………………..51

Compoziția…………………………………………………..62

Cromatica……………………………………………………64

Tehnica utilizată. Dimensiune. Număr de lucrări……………64

Etape de lucru………………………………………………..65

Modalități de prezentare……………………………………..71

Concluzii………………………………………………………….72

Bibliografie……………………………………………………….73

Anexe……………………………………………………………..75

Introducere

“[anonimizat] a unui lucru.” – Immanuel Kant

Motivația alegerii acestei teme a [anonimizat], [anonimizat], Philippe Wolfers și Hector Guimard.

[anonimizat], "curgând" firesc, [anonimizat]. Folosirea frecventă a [anonimizat] "panopliei" [anonimizat]. [anonimizat], părând a crește și se dezvoltă în tot felul de forme amintind de plante ce sunt pe cale de a îmboboci sau a înflori.

[anonimizat] a [anonimizat]. Astfel, am hotărât să realizez o [anonimizat]-[anonimizat].

Insectele sunt o parte componentă a naturii, [anonimizat].

[anonimizat] o semnificație negativă. [anonimizat], invazia, [anonimizat], temerile profund refulate.

[anonimizat]. Reprezentarea microcosmică a universului, [anonimizat], de muncă și de purificare a materiei.

[anonimizat], dar a cărui putere este extraordinar de mare.

CAPITOLUL I Tema licenței

Micro si macro

Micro (simbol µ) este un prefix de unitate în sistemul metric. A fost confirmat în 1960, prefixul venind din cuvantul grecesc μικρός (mikrós), ce înseamnă "mic".

Simbolul pentru prefixul vine de la litera grecească μ (UM). Este singurul prefix care utilizează un caracter nu din alfabetul Latin.

De asemenea, micro reprezinta dimensiunea insectelor.

Macro este opusul lui micro, de aici rezulta ca macro inseamna “mare”. In arta, macro se gaseste in fotografia macro, ori macography.

Macro fotografia este fotografie la o apropiere extremă, de obicei de subiecte foarte mici, în care dimensiunea subiectului din fotografie este mai mare decât dimensiunea sa reala (deși, tehnic, macrofotografia se referă la arta de a face fotografii foarte mari). Cu toate acestea, în alte utilizări se referă la o fotografie finita a unui subiect la o dimensiune mai mare decat in viața reala.

In cazul de fata, macro se regaseste in dimensiunile mari in care am abordat dimensiunile insectelor. Ca si in macrofotografie, dimensiunile insectelor in picture sunt mai mari decat in viata reala.

Semne si simboluri

Simbolul este un vechi limbaj catalizator universal care relevă complicate principii și credințe, împărtășind informații și stârnind emoții mai puternice decât un întreg dosar.

Este într-adevăr o formă internațională de comunicare ce depășește barierele de limbă, istorie, naționalitate, cultură și religie.

În general vorbind, semnul este un indicator care reprezintă un obiect sau o direcție, în timp ce simbolul are o anumită implicație, este conotativ, pentru că stârnește răspunsuri emoționale și reprezintă indirect, în mod convențional, un obiect, o ființă etc.

Definițiile din dicționare sunt din necesitate scurte și superficiale:

– cuvântul “semn” este definit în general ca ceva ce transmite o informație specifică;

– cuvântul “simbol” poate fi interpretat ca ceva ce reprezintă altceva.

Originea cuvântului “simbol” este foarte interesantă. El derivă dintr-un obicei grecesc antic, acela de a sparge în bucăți o tăbliță de lut, revenindu-i o piesă fiecărui membru al grupului, la despărțire; când grupul se aduna din nou, piesele se reasamblau ca într-un mozaic, și astfel, se confirma identitatea individuală a grupului.

Astfel, a luat naștere cuvântul grecesc sumbolun și de aici s-a dezvoltat cuvântul latin symbolum. Doar pentru că sunt legate de limitarea de limbaj, definițiile neinteresante ale lexicografilor nu pot cuprinde deplina semnificație a semnelor și a simbolurilor, ci exprimă multitudinea de înțelesuri pe care le reprezintă, descriu cum comunică mesajul sau explică de ce ne vorbesc atât de profund, încât Confucius declara că “semnele și simbolurile reglementează lumea, nu cuvintele sau legile”.

Simbolistica insectelor

Fluturele

Pentru că evoluează dintr-un ou și se transformă rand pe rand in omidă, crisalidă și apoi iese la iveală in plină glorie, colorat, delicat, ușor, dintr-un cocon inert, simbolul primar al fluturelui este acela al sufletului, al transformării și al renașterii — revenirea la viață din moartea aparentă. Pentru chinezi fluturele este emblema imortali-tății. Contrar acestora, japonezii il consideră un simbol al neseriozității datorită comportamentului său nestatornic și il compară cu femeile cu preocupări sterile (inutile); o pereche de fluturi simbolizează fericirea maritală, iar un fluture alb reprezintă spiritual morților.

Tradiția creștină il acceptă ca pe o emblemă a invierii (omida fiind viața, iar coconul moartea), dar a fost considerat și un simbol al vanității și efemerului pentru că trăiește foarte puțin. In Grecia antică, Psyche era reprezentată ca un fluture pentru că purta același nume. In vis fluturii inseamnă noi inceputuri.

Libelula

Pentru chinezi libelula simbolizează anotimpul vara, dar și instabilitatea (din cauza zborului ei rapid și imprevizibil) și slăbiciunea. Este emblema națională a Japoniei (uneori cunoscută ca și „Insula libelulei") pentru că insecta și țara au o formă asemănătoare.

Libelula mai simbolizează nestatornicia. Unele tradiții amerindiene o consideră o activitate care se desfășoară rapid și o suită de varteje.

Musca

Rolul muștii în mitologie și în simbolistică e determinat de dimensiunile ei mici, de necurățenia ei și comportamentul ei sâcâitor Ca insecte impure și aducătoare de boli, ele au devenit încarnări ale răului și forțelor infernului.

În mitologia iraniană, demonul Nasu („cadavru") era reprezentat ca o muscă. Zeul sirian Belzebut este întemeietorul ordinului muștelor și conducătorul lor. Este și una din ipostazele lui Iovis căruia, în calitate de „apărător de muște", i se aducea drept ofrandă un bou în templul de pe Actium.

Ca plagă trimisă asupra egiptenilor, muștele simbolizează pedeapsa dumnezeiască. Pe plan psihologic, musca e simbolul omului aflat mereu în acțiune febrilă, dar lipsită de sens și utilitate.

În mitologia românească, proprietăți infernale sunt atribuite mustii columbace, ale cărei înțepături pot fi mortale pentru oameni și vite și despre care se spune că provine din capul balaurului ucis de Iovan Iorgovan.

Omida

Omida simbolizeaza potentialul, resursele inca neexploatate, fiinta in devenire.Inchisa in cocon, ea indica faptul ca cel ce viseaza nu este pregatit sa infrunte situatia, ca transformarea sa interioara nu s-a incheiat, ca inca mai are nevoie de protectia parintilor sau a familiei.

Așadar, fiecare simbol este un microcosmos, poate fi receptat ca fiind expresia unui macrocosmos, pentru că fiecare incorporează, reflectă și conectează structura dinamică a cosmosului și a minții umane. Privite in esența lor, toate pot imbrăca formă de simbol: orice imagine, persoană, obiect sau cuvant – sau chiar ceva intangibil ca mirosul — poate reprezenta altceva.

CAPITOLUL II Surse de inspirație

Art Nouveau

Art Nouveau (termen provenit din limba franceză însemnând Artă nouă) este un stil artistic manifestat plenar în artele vizuale, designul și architectura de la începutul secolului 20, relativ sincron în majoritatea culturilor și țărilor europene, dar și în America de Nord, unde a fost adoptat cu precădere în Statele Unite ale Americii și Canada.

Art Nouveau poate fi, de asemenea, văzută ca un fel de mișcare artistică de tranziție, formând un preludiu a ceea ce urma să devină modernismul secolului 20. Atât artiștii germani și olandezi, cât și cei vienezi luptau cu convenționalismul sfârșitului secolului 19 și, în același timp, încercau să se desprindă de toate ism-ele anterioare prin găsirea de noi formule artistice viabile, părăsirea drumului neted al sălilor de expoziție consacrate, găsirea de noi spații ambientale / funcționale / expoziționale și expunerea lucrărilor pe cont propriu.

Numele de "Art Nouveau" provine de la numele unui magazin din Parisul anilor respectivi, Maison de l'Art Nouveau, al cărui proprietar, Samuel Bing, expunea și vindea obiecte de artă care promovau acea modalitate de tratare a designului.

Un punct de maxim în evoluția Art Nouveau a fost Expoziția Universală din anul 1900, ținută la Paris, în care acest stil considerat "modern" a triumfat în absolut orice. La expoziția de la Torino din anul 1902, Art Nouveau probabil a atins apogeul său, întrucât designeri din fiecare țară europeană, unde stilul a fost prezent, au expus ceea ce au avut mai valoros.

Deși Art Nouveau a făcut uz masiv de cele mai multe din inovațiile tehnologice ale sfârșitul secolului al 19-lea, folosind frecvent fier și bucăți mari de sticlă de formă neregulată, odată cu startul primului război mondial, natura puternic stilizată. migăloasă și individualizată a designului Art Nouveau, care era scump de realizat, este abandonată din ce în ce mai des în favoarea unui modernism liniar, simplu și ieftin de realizat, care era, în același timp, mai apropiat de estetica simplificatoare și relativ brută a designului industrial.

Caracteristicile Art Nouveau

Art Nouveau este ușor de recunoscut datorită liniilor sale curbe, ondulate, "curgând" firesc, pline de ritmuri sincopate, aidoma unui leitmotiv muzical. Folosirea frecventă a liniilor curbe deschise de tipul parabolei sau hiperbolei, importante elemente ale "panopliei" Art Nouveau, sunt și cele ce conferă dinamism și ritm acestor artefacte și clădiri. De asemenea, toate formele folosite convențional anterior în alte stiluri artistice sunt redesenate în Art Nouveau fiind pline de viață, părând a crește și se dezvoltă în tot felul de forme amintind de plante ce sunt pe cale de a îmboboci sau a înflori.

Art Nouveau, ca mișcare artistică, are certe afinități cu Confreria Pre-rafaeliților și cu mișcarea artistică a simbolismului. Comparativ însă cu Simbolismul din pictură, spre exemplu, Art Nouveau are un aspect vizual categoric distinctiv și unic, în timp ce, comparativ cu nostalgia redescoperirii metodelor "clasice", rafaelite, de către Confreria pre-rafaeliților, Art Nouveau este perfect adaptată timpului existenței sale, îmbrățișând cu fervoare și încorporând cu naturalețe tehnologia de ultimă oră, materialele noi, suprafețele finisate cu ajutorul mașinilor și abstractul pus la dispoziția designului.

În arhitectură și decorații interioare, artiștii Art Nouveau au evitat cu grijă eclectismul erei victoriene și excesul ornamental prolix corespunzător. Designerii Art Nouveau au selecționat și modernizat câteva dintre cele mai abstracte elemente ale Rococoului, așa cum ar fi texturile de tip "flacără" sau "scoică", folosindu-le consecvent în locul ornamentelor victoriene de tip istoric sau realistic-naturaliste. Corespunzător, Art Nouveau a promovat consecvent utilizarea extrem de stilizată a motivelor existente în natură, extinzând domeniul "natural" la orice inspirat de viață, de la ierburi marine la muguri florali și de la formele nevertebratelor, a insectelor în special, la curbele ce se regăsesc în feline și păsări răpitoare.

Artisti Art Nouveau

René Jules Lalique (1860 – 1945)

René Jules Lalique s-a nascut in micul sat francez Ay, in Marne, in 1860.

Din 1876 pana in 1878 a fost ucenicul bijuteriului francez Louis Aucoq. Pleaca sa studieze in Londra, pentru doi ani, la Colegiul de Arta Sydenham, din 1880.

Intors la Paris si-a castigat existenta oferindu-si proiectele bijutierilor si vanzand motivelor de tapiserii, materiale textile si evantaie.

In 1882 Lalique a luat ore de sculptura de la Justin Lesquieu, la Ecole Bernard Malissy.

In 1885, sprijinul financiar primit din partea mamei sale i-a permis sa-si cumpere atelierul lui Jules Destape; in aceasta perioada vindea si desene ale proiectelor sale, in special lui Cartier, Boucheron si Verver.

Lalique a abandonat repede folosirea diamantelor, pentru a lucra cu materiale noi pentru acel timp: pietre semi-pretioase, fildesul si sticla.

Cinci ani mai tarziu Lalique a proiectat obiecte pentru noul magazin parizian al lui Bing, numit “La Maison de l’Art Nouveau.”

In 1894 a creat bijuterii pentru costume, pentru actrita Sarah Bernhardt, ceea ce l-a catapultat imediat in randul bijuteriilor (Artelor Decorative) ale saloanelor ca Salon de la Société des Artistes Francais.

Desi un excelent sculptor, proiectant si gravor, Lalique si-a castigat faima mondiala datorita bijuteriilor sale. El isi datoreaza reputatia expozitiilor la care a participat, la Bruxelles, Munchen, Torino, Berlin, Londra, Saint-Louis si Liege.

In 1900 a castigat marele premiu al Expozitiei Universale de la Paris, fiind astfel numit Cavaler al Legiunii de Onoare. Lalique a fost cel mai faimos joaillier al miscarii Art Nouveau. Faima sa a fost a atat de mare incat, cand vorbim astazi de bijuteriile stilului Art Nouveau, ne referim la “tipul Lalique”: lucrari in primul rand din categoria florei si faunei, incluzand pauni si insecte. In 1902 a inceput constructia firmei sale de design.

O comanda pentru a crea o sticluta de parfum a fost punctul de cotitura a carierei sale. Lalique s-a angajat repede intr-o fabrica de sticla unde a inceput sa lucreze cu sticla, creand flacoane de parfum. Curand a inceput sa creeze sculpturi de sticla folosind tehnica cire perdue sau a cerii pierdute.

Dupa primul razboi mondial, in 1918, a cumparat o sticlarie in Wigen-sur-Moder (Alsacia) unde si-a inceput o noua cariera ca si sticlar, la varsta de 58 de ani.

Lalique s-a casatorit cu fiica sculptorului Auguste Ledru si a avut un fiu Marc, care, incepand din anii 1930, merge pe urmele tatalui sau. Cand preia firma, in 1945, schimba productia de la cea de sticla la cea de cristal.

Incepand din 1920 Lalique se intoarce spre stilul Art Deco creand noi efecte estetice: Lalique-ul satinat si chiar obiecte din sticla opalescenta.

Momentul de stralucire a artistului a fost in 1925, la prezentarea de comert din Paris. Nemultumit sa expuna doar intr-un pavilion, Lalique a expus si in alte pavilioane, datorita incredibilelor sale fantani de sticla.

Compania fondata de Lalique este operationala si astazi.

Opere reprezentative

René Jules Lalique,

Broșă ȋn formă de femeie-libelulă.

René Jules Lalique

Pandantiv cu două libelule.

René Jules Lalique

Broșă ȋn formă de muscă Cicada.

René Jules Lalique

Broșă ȋn formă de două molii.

Philippe Wolfers (1858-1929)

Philippe Wolfers a creat rarități, la care granițele dintre sculptură și aplicație, sculptură și meșteșug au devenit neclare – o pură artă de lux a unei tehnici strălucite, în care obiectul este doar un intermediar al conținutului simbolic.

Inițiat în arta meșteșugărească în atelierul tatălui său, un binecunoscut argintar din Bruxelles, Wolfers a proiectat în primii săi ani bijuterii cu valoare istorică într-un stil neorococo. Încă de atunci a făcut cunoștință cu obiectele japoneze de manufactură și a adaptat tehnica acestora la materialele folosite în propriile bijuterii cvasijaponeze.

Rolul său excepțional de mai târziu în cadrul curentului Art Nouveau Belgian a rezultat din faptul că opera sa a etalat trăsături remarcabile ale noului stil de la mijlocul anilor 1880.

Wolfers urmărise evenimentele din Anglia și a devenit un artist multilateral, după modelul atelierelor englezești. A proiectat mici obiecte de mobilier, lămpi, vaze din sticlă și mai ales bijuterii decorate cu email și pietre prețioase.

Doar o parte din opera sa s-a păstrat în forma inițială căci, spre deosebire de alți bijutieri Art Nouveau, Wolfers avea o pasiune pentru pietrele prețioase, iar atunci când stilul s-a demodat acestea au fost desprinse din montură. Strălucirea pietrelor prețioase și reflexele aurului, care evocă Bizanțul și Orientul, sunt un semn al înclinațiilor simboliste.

Pe lângă activitățile sale de bijutier, a lucrat și ca designer de obiecte din sticlă, mai ales pentru cunoscuta fabrică de sticlă Val Saint-Lambert din Seraing-sur-Meuse.

Philippe Wolfers a creat rarități, la care granița dintre sculptură și aplicație, artă și meșteșug s-a șters – o pură artă de lux a unei tehnici strălucite, în care obiectul este doar un intermediar al conținutului simbolic.

Opere reprezentative

Philippe Wolfers

Libelulă mare, pandantiv utilizabil și ca broșă.

Philippe Wolfers

Nike (Zeița victoriei ȋn mitologia greacă)

Pandantiv utilizabil și ca broșă.

Émile Gallé (1846-1904)

Émile Gallé s-a născut în orașul francez Nancy, în mai 1846. Tatăl său, Charles Gallé, pictor și maestru al emailului, a produs lucrări rafinate; mama sa Fanny era fiica lui Reinemer, un comerciant de cristaluri și porțelan. După căsătoria cu mama lui Émile, bătrânul Gallé a intrat în afacerea familiei.

Émile a fost educat la Nancy, unde și-a luat bacalaureatul.

La vârsta de 19 ani a călătorit la Weimar unde a studiat muzica și arta germana înainte de a merge la Meisenthal. Apoi a lucrat la fabrica de sticlă a lui Lorraine Burgun, Schewer & Cie, unde și-a îmbunătățit cunoștințele despre compoziția, tehnicile și formele sticle. Curios din fire, Gallé a depășit abordarea teoretică standard, ajungând la noi procese, învățând să sufle în sticlă. Mai târziu călătorește la Londra unde își petrece timpul contemplând colecțiile Muzeului South Kensington (acum Victoria and Albert Museum). Apoi a urmat Parisul.

Gallé era fascinat de botanică, studiind de-a lungul călătoriilor sale plante, animale și insecte în natură. El face reproduceri detaliate, care mai târziu vor servi ca referință pentru opera sa decorativă.

Gallé s-a întors la Nancy, iar în 1867 a început să lucreze alături de tatăl său pentru care a creat noi obiecte din ceramic, mobilier și bijuterii.

În 1873 Gallé și-a deschis propriul atelier de sticlă, în fabrica familiei, reușind să utilizeze de acum înainte procedurile pe care le-a învățat.

Doi ani mai târziu s-a căsătorit cu Henriette Grimm iar în 1877 a preluat conducerea firmelor Gallé. În anul următor atelierele de producție de obiecte din ceramic (situate în Saint-Clement) au fost mutate în Raon L’Etape. În același timp Gallé a extins considerabil ponderea lucrului cu sticlă în cadrul afacerii familiei, care timp de zece ani se bazase pe firma Burgun, Schewerer & Cie pentru producția sa.

În 1878, în timpul participării la Expoziția Universală de la Paris, Gallé a fost impresionat de lucrările unor contemporani, căzând sub influența acestora. Așa a ajuns să-și trimită și el creațiile sale artistice în sticlă, operă individuale și originale care i-au adus marele premiu la Expoziția din 1889. Gallé folosea materiale inovative ca sticlă gravată și încrustată și tehnica pate de verre, creând noi forme de vaze, în culori nemaivăzute. Era oficial, Gallé era un pioner al stilului Art Nouveau.

Pentru a-și crea lucrările el și-a trimit schițele producătorilor care le realizau, și care, după ce primeau acordul maestrului, semnau lucrările. În ultimii zece ani ai secolului al XIX-lea, Gallé a creat obiecte din cristal în această manieră, producând un număr mare de lucrări importante și neobișnuite.

Ce este mai puțin cunoscut este angajamentul social al lui Gallé. El a fost un umanist convins, și a fost implicat în organizarea școlilor de seară pentru clasa muncitoare (l'Université populaire din Nancy). El a fost trezorier al sucursalei Nancy, Liga drepturilor omului din Franța și în 1898, la mare risc pentru afacerea sa, urma să devină un activist implicat în apărarea lui Alfred Dreyfus. Gallé, de asemenea, public a apărat evreii români și a vorbit în apărarea irlandezilor catolici împotriva Mării Britanii,și l-a sprijinit pe William O'Brien, unul dintre liderii din revolta irlandeză.

Opere reprezentative

Émile Gallé

Lampă cu libelule.

Émile Gallé

Vază cu libelule.

Émile Gallé

Vază cu fluturi.

Émile Gallé

Pat cu fluturi.

Émile Gallé

Măsuță cu libelule.

CAPITOLUL III Materiale, tehnici și procedee de lucru

Materialele și instrumentele utilizate în activitățile de desen, pictură și modelaj sunt foarte variate. Acestea sunt alese în funcție de tehnica de lucru și de vârsta studentului. Prin diversificarea materialelor și tehnicilor de lucru, se poate dezvolta capacitatea de exprimare/comunicare a studentului. Cadrele didactice trebuie să descopere cele mai potrivite metode, mijloace, materiale și tehnici de lucru pentru dezvoltarea creatoare și stimularea interesului studentului pentru activitatea plastică.

Familiarizarea studenților cu diferite materiale și tehnici de lucru trebuie să se realizeze treptat și în concordanță cu posibilitățile practice ale acestora. În activitățile plastice, tehnicile de lucru și vârsta studenților se află în raport de condiționare. Particularitățile psihologice generale și individuale ale studentului conduc spre alegerea tehnicilor de către cadrul didactic.

Comunicarea cu ajutorul elementelor de limbaj plastic presupune utilizarea unei game largi de procedee și tehnici pentru ca studentul să fie pus în situația de a alege materialele și culorile în funcție de preferințele lor. Lucrările astfel obținute dovedesc că viața lor interioară este bogată, că uneori intențiile lor depășesc posibilitățile de care dispun, dar și că încep să-și însușească procedeele și tehnicile noi. Activitatea plastică fiind o activitate prin excelență practică, oferă posibilitatea experimentării unor multitudini de procedee tehnice și de materiale.

Folosirea tehnicilor de lucru nu trebuie să devină un scop în sine, ci o modalitate de realizare a unor subiecte în concordanță cu temperamentul și personalitatea fiecăruia. Activitatea de însușire a unor tehnici prin exerciții-joc, prin descoperire și experimentare a noului este mult mai eficientă și mai atractivă decât simpla însușire de noțiuni sau de respectare a unor reguli. Astfel, studenții vor realiza lucrările cu mai multă plăcere, sub semnul noului și al jocului, deoarece jocul ca metodă didactică are rol formativ esențial prin faptul că incită curiozitatea, structurează interesele, gândirea și dezvoltă aria relațiilor interpersonale.

3.1. Materiale și instrumente de lucru

– suporturi de lucru: hârtie (foi de bloc, cartoane, hârtii colorate, hârtii poroase, cartoane duplex), pânză cu texturi diferite, sticlă, lemn etc.

– pensule subțiri pentru contur și pensule mai groase pentru suprafețe mai mari ca întindere;

– creioane (grafit sau creioane colorate);

– pix, stilou cu tuș negru sau colorat;

– cariocă sau flaumaster;

– batoane de cretă colorată (pastel);

– batoane cerate (ceracolor);

– ceară albă și colorată;

– culori de apă (acuarelă, tempera, guașă, acril);

– tușuri, cerneluri;

– plastilină, lut (utilizate în modelaj);

– eboșoare (instrumente folosite în modelaj);

– alte materiale și instrumente : material din natură (Frunze, flori, bețișoare pentru desenat, fire și material textile pentru colaj și imprimat etc.).

3.2. Tehnici și procedee de lucru

Acuarela

Acuarela este o culoare de apă care se prezintă sub formă de pastile sau în tuburi. Aceasta se fluidizează cu apa, obținându-se un lichid colorat, care se aștern pe suportul de hârtie cu ajutorul pensulei. În funcție de cantitatea de apă folosită, culoarea își păstrează calitatea de a fi mai mult sau mai puțin transparent.

Acuarela se poate aștern pe hârtie uscată sau umedă, se poate suprapune cu pete transparente și uscate sau poate fuziona când este așezată pe suport umed.

Fuzionarea este un amestec fizic spontan, realizat prin așezarea culorilor pe o suprafață umedă și se poate realiza:

– la margine, când se juxtapun pete de culoare;

– în masă, prin suprapunerea parțial a liniilor sau petelor de culoare.

Formele obținute prin fuzionare sunt spontane și pot fi prelucrate prin contur, acoperire sau adăugire, cu ajutorul punctelor, liniilor sau tușelor mici de culoare. Prelucrarea se realizează când pata este umedă, parțial uscată sau uscată. Liniile și punctele suprapuse pe un fond umed obținut prin fuzionarea culorilor, capătă atribute picturale, oferind multă expresivitate lucrărilor.

Tempera și guașa

Tempera și guașa sunt tot culori de apă, dar cu aspect dens și opac. Acestea se deschid ca intensitate numai în combinative cu alb, spre deosebire de acuarele, care se deschid și prin diluare cu apă.

Tușele de tempera și guașă acoperă total suportul de lucru. Prin amestecul fizic dintre culori se obțin nuanțe, griuri colorate și tonuri deosebit de sensibile. Prin natural or, opacă și densă, au o putere mare de acoperire și se folosesc cu mult succes în compozițiile decorative.

Culori acrilice

Culorile acrilice sunt vopsele cu uscare rapidă compuse din pigmenți și emulsie acrilică polimerică. Culorile acrilice se pot dilua cu apă, dar, odată uscate, acestea devin rezistente la apă. În funcție de cât de tare este diluată o culoare (cu apă) sau modificată cu gel acrilic, mediu sau pastă, lucrarea finală poate semăna cu o lucrare în acuarelă sau în culori ulei, sau poate avea aspectul propriu de pictură în culori acrilice, aspect ce nu poate fi obținut folosind alt medii.

Vopselele acrilice pot fi folosite atât pentru a obține un final lucios cât și pentru a obține unul mat. Ca și în cazul vopselelor de ulei, cantitatea de pigment și dimensiunea particulelor pot schimba gradul de luciu al lucrării. Se pot adăuga agenți pentru pierderea luciului. De asemenea, pentru a modifica nivelul de strălucire al lucrării se pot folosi și vernisuri.

În general, vopseaua acrilică nu mai poate fi îndepărtată odată uscată. Nu se poate dizolva nici cu apă și nici cu solvenți slabi, deși alcoolul izopropilic poate îndepărta o parte dintr-un strat proaspăt de culoare. Toluenul sau acetona pot îndepărta stratul de culoare, dar nu prea bine pata de culoare și nu sunt selective. Folosirea unui solvent va duce la înlăturarea tuturor straturilor de culoare, gesso acrilic, etc.

Culori de ulei

Culorile ulei pentru pictură sunt vopsele cu uscare lentă compuse din particule de pigmenți suspendate în diferite tipuri de ulei vegetal. Vopselele pe bază de ulei au fost folosite în Anglia începând cu secolul al 13-lea la decorațiuni, dar nu au fost adoptate în scopuri artistice pe scară largă decât începând cu secolul al 15-lea.

Cea mai des întâlnită aplicație pentru această vopsea este cea domestică, unde culorile luminoase și rezistența la uzură o fac potrivită atât pentru interior cât și pentru exterior.

Culorile tradiționale de ulei necesită un ulei ce se va întări treptat, formând un strat impermeabil stabil. Acest gen de uleiuri se numesc uleiuri sicative (care se usucă). Una dintre procedurile comune de măsurare a proprietății sicative este concentrația de iod, adică numărul de grame de iod pe care o sută de grame de ulei îl poate absorbi. Uleiurile cu o concentrație de iod mai mare de 130 sunt considerate sicative, cele cu o concentrație între 115 și 130 sunt semi-sicative, iar cele cu o concentrație mai mică de 115 sunt uleiuri care nu se usucă. Uleiul de în, cel mai răspândit vehicul pentru vopselele artiștilor, este un ulei care se usucă.

Expuse la aer, culorile de ulei nu urmează același proces de evaporare precum cele pe bază de apă. În schimb ele se oxidează formând un amestec solid uscat. În funcție de sursă, acest proces poate fi unul foarte încet, rezultat obținut cu vopsele cu timp de uscare extins.

Culoarea acestor vopsele derivă din particulele mici amestecate cu substanța intermediară. Tipurile des întâlnite de pigmenți includ sărurile minerale cum ar fi: plumb, zinc, titan, precum și pigmenții de cadmiu de la roșu la galben. Altă clasă o constituie pigmenții de pământ cum ar fi de exemplu sienna sau ocru.

Pigmenții naturali au avantajul de a fi foarte bine înțeleși de-a lungul secolelor, dar cei sintetici au mărit considerabil spectrul de nuanțe și multe din acestea sunt foarte rezistente la lumină.

Grafitul

Mina creionului negru este un grafit cu ajutorul căruia se pot realiza diferite desene sau compoziții plastic. Chiar de la vârsta preșcolara, copii pot utiliza cu multă ușurință creionul negru în activitățile plastice.

Grafica este bazată în principal pe desen, realizarea compozițiilor plastic pe hârtie sau carton cu tușuri, cerneluri, grafit etc. Se pot realiza contururile formelor plastic, dar și hașuri pentru acoperirea sau construirea unor suprafețe.

Creioanele colorate

Cu ajutorul creioanelor colorate, se pot realiza lucrări în cromatici foarte armonioase și sensibile. Formele plastic reprezentate în compoziții pot fi conturate și hașurate. Hașurile pot fi simple sau suprapuse, orientate în direcții diferite și realizate în două-trei culori. Procedeele folosite pentru obținerea suprafețelor picturale în această tehnică sunt variate.

Pastelul

Pastelul este o cretă colorată cu care se lucrează pe carton sau pe hârtie. Se pot obține suprafețe uniform colorate prin frecarea ușoară a batonului de pastel pe hârtie și suprafețe vibrate/picturale prin suprapuneri de culori diferite. Pentru a nu deteriora hârtia și pentru ca suprafața colorată să fie luminoasă, nu trebuie să se suprapună mai mult de două culori. Se poate utiliza pastelul și pe suprafețe deja colorate cu tempera sau guașă.

Ceracolorul

Se prezintă sub forma unor batoane colorate cu aspect ceros. Desenele se realizează cu vârful sau cu latul batonului. Suprafețele se realizează prin hașuri sau suprapuneri de cel mult două culori. Aspectul petei de culoare obținute în acest fel este dens și opac. Liniile trasate cu batonul de ceracolor sunt deosebit de expresive și pot căpăta un aspect modulat dacă în timpul lucrului se apasă diferit pe suprafața de lucru.

Ceara

În această tehnică se folosesc lumânări din ceară grasă, nu sfărâmicioasa (lumânări pentru pomul de Crăciun), albe sau colorate.

Pe suprafața de hârtie se realizează desene simple cu ajutorul unei lumânări, se scutură planșa de eventualele resturi de ceară și se acoperă cu palmele pentru a se fixa ceara (căldura palmelor fixează mai bine ceara pe hârtie). Se trece la colorarea planșei în acuarelă cu una sau mai multe culori. Se folosește o pensulă mai groasă, cu care se întinde culoarea și peste desen, fără a se freca. Pe măsură ce se acoperă suprafața, se observă că apare desenul realizat, deoarece pe unde a trecut batonul de ceară, acuarelă nu se mai prinde de hârtie.

Lucrările se pot realiza direct cu batonul de ceară sau mai întâi se realizează desenul cu creionul și apoi se aplică tehnica de lucru. Este bine ca în realizarea compozițiilor să se utilizeze mai mult linii și mai puțin pete, iar formele ce compun spațial să fie mari și simple.

Pentru elevii mari, care stăpânesc deja această tehnică, se pot realiza mai multe etape prin suprapunerea mai multor straturi de ceară și acuarelă, în vederea obținerii unor efecte plastic deosebite. Astfel, peste desenul cu ceară se aplică un strat de acuarelă foarte diluată. După uscare, se completează cu ceară desenul cu noi elemente și se aplică din nou culoare caldă ceva mai groasă. Se usucă, se completează din nou desenul cu alte elemente și iar se acoperă cu o culoare mai închisă și mai rece. Procedeul se poate repeta de două-trei ori, cu condiția ca desenul inițial să fie cât mai simplu, cu elemente puține.

Monotipia

Este un procedeu de imprimare a unei forme sau a unei compoziții plastice care a fost executată pe un suport tare (sticlă, faianță, lemn, carton lucios etc.). Pot fi realizate monotipii prin mai multe procedee:

– se acoperă suportul de lucru cu un strat de culoare (tempera, guașă, cerneluri tipografice) și se desenează, prin zgâriere cu un vârf de creion, bețișor sau un alt instrument, forma sau compoziția propusă. Deasupra se așază o foaie de hârtie, se presează ușor cu un alt suport tare sau cu coperta blocului de desen și se ridică cu grijă hârtie pentru a nu se strică desenul. Dacă pe suport a mai rămas culoare și desenul nu a fost deteriorate, se mai imprimă o planșă prin același procedeu.

– peste suportul acoperit în întregime cu o culoare sau cu greu, se așază o foaie de hârtie albă sau colorată, se desenează pe aceasta, prin apăsare cu un instrument de lucru, formele dorite, apoi se desprinde hârtia și se va obține o altă lucrare.

– pe o foaie de hârtie sau pe un suport tare, se realizează cu pensula o compoziție sau o formă plastică simplă cu una sau mai multe culori (pasta de culoare să fie suficient de densă). Apoi, când aceasta este încă umedă, se suprapune peste ea o foaie albă, se presează ușor și se desprinde, obținându-se o altă compoziție.

– se îndoaie o foaie de hârtie pentru a se obține axa ei, se desface, pe prima jumătate a foii se așază culori ușor fluidizate, grupate sau la distanțe diferite, se pliază cealaltă jumătate de hârtie peste culori și se presează, dirijând în același timp culoarea spre margini. Prin întinderea/deschiderea foii se observă că s-a obținut o formă spontană, care se poate prelucra prin conturare parțial, prin adăugirea unor puncte, linii, prin acoperirea unor zone cu puncte și linii pentru a sugera fluturi, flori, animale sau alte forme fantastice.

Amprenta și ștampila

Amprenta se realizează cu ajutorul unor obiecte sau material din natură (frunze, flori, suprafețe din lemn care au o structură interesantă). Se așază o culoare sau mai multe culori pe suprafața striată a obiectului și se imprimă prin presare pe o suprafață de hârtie albă sau colorată. Pentru a obține o compoziție plastică, imprimarea se realizează pe o anumită schemă compozițională (friză, radial, concentric, alternând două forme sau două culori etc.).

Ștampila se confecționează din diferite material, cum ar fi cauciuc, plută, gumă, cartof, morcov etc. Compozițiile plastic realizate în această tehnică se organizează, ca și în cazul amprentei, după scheme compoziționale.

Șablonul

Șablonul se confecționează din carton prin decuparea unor forme care au fost mai întâi desenate. În funcție de tema propusă, într-o lucrare se pot utiliza mai multe șabloane. Pentru a realiza o compoziție plastică sau decorativa, se poate folosi fie șablonul decupat, fie negativul (forma rămasă după decupare).

Șabloanele se folosesc pentru a contura formele, pentru a colora suprafața din jurul lor sau, în cazul negativului, pentru a colora forma propriu-zisă. Organizarea compoziției se realizează prin schimbarea poziției șablonului, prin repetarea poziției (șiruri orizontale, verticale, oblice) sau urmărind alte scheme compoziționale.

Dactilopictura

Este un procedeu prin care se realizează o lucrare, așternând culoarea cu ajutorul degetelor. Se pot utiliza mai multe culori așezate cu un deget sau cu mai multe degete, iar hârtia-suport de lucru poate fi umedă sau uscată.

Dactilopictura dă posibilitatea elevilor/studenților să realizeze “punctul plastic” și să organizeze suprafața în diferite moduri. Astfel, punctul poate fi utilizat ca element “în sine” și așezat concentric, radial, în frize orizontale, verticale, oblice sau ca element de acoperire a unor forme deja desenate (frunze, flori, case, animale, coroana copacilor).

Textura textilă

Tehnica se bazează pe imprimarea unor materiale textile (voal, material de perdea, plasă țesută, tifon etc.) cu o țesătură rară și interesantă. Materialul se înmoaie în colorant fluid (tuș, cerneală, acuarelă, temperă) se stoarce și se așează peste hârtia-suport fie foarte bine întins, fie ușor cutat (în funcție de grosimea materialului folosit). Deasupra se așează o altă hârtie și se presează ușor cu un caiet sau cu un carton. După îndepărtarea hârtiei și a materialului textil, se observă că pe cele două foi de hârtie s-a imprimat textura materialului. Aceste foi imprimate pot constitui fondurile unor lucrări peste care se poate desena cu anumite instrumente de lucru (cariocă, pix, pensulă) sau se pot aplica unele elemente în tehnica colajului și decolajului.

Imprimarea se realizează pe toată suprafața de hârtie sau parțial, pe fond alb sau colorat, ambele foi pot fi de aceeași culoare sau de culori diferite. Pentru imprimare se pot folosi și mai multe materiale, diferite ca textură.

Rezultatul imprimării poate constitui o lucrare finite, fără a mai fi nevoie să se intervină cu un instrument de lucru pentru a contura o compoziție sau o formă. Dacă pe foaia-suport se așează forme decupate peste care se suprapune materialul textil, se vor obține două foi cu imprimeuri diferite.

Imprimarea presupune procedee cât mai diverse în funcție de inventivitatea cadrului didactic și a elevului/studentului.

Frotajul

Este un procedeu tehnic care constă în imprimarea prin frecare a unor structuri din natură. Imprimarea se realizează prin suprapunerea foii de hârtie peste structura aleasă (nervurile frunzei, lemnul, monedă) cu ajutorul creionului negru cu mina moale sau al creioanelor colorate. Mina creionului se așează pe lat și se freacă ușor. Prin frecare (frottage), pe suprafața hârtiei apare textura materialului utilizat. Procedeul este simplu, apare ca un joc pe hârtie, dar poate produce lucrări interesante când materialele supuse imprimării sunt organizare în moduri cât mai diferite pentru a obține forme sau compoziții plastice.

Linogravura

Este un procedeu de imprimare pe hârtie a unui desen săpat pe o bucată de linoleum. În prima etapă, se realizează cu pixul un desen simplu pe bucată de linoleum, apoi, cu un instrument special, se îndepărtează spațiile goale dintre liniile desenului, în așa fel încât desenul să rămână ca un relief.

În a doua etapă, se acoperă cu un strat de culoare (tuș, tempera), cu ajutorul unei pensule sau al unui rulou.

A treia etapă este cea de imprimare pe hârtie, prin presare. Se pot imprima și două planșe dacă pe suport a mai rămas culoare.

Colajul și decolajul

Colajul este un procedeu tehnic de organizare a formelor sau a compozițiilor plastice cu ajutorul unor material (hârtie colorată glasată sau din reviste, fire și material textile) tăiate sau rupte.

– Tehnica formelor rupte – se pot obține forme plastice (pomi, flori, fluturi, case, personaje umane, animale etc.) din bucăți de hârtie colorată ruptă neregulat care se lipesc pe suprafața de lucru. Prin aceeași tehnică se pot realiza și compoziții plastice mai elaborate, cu caracter figurativ (orașul, peisaj la țară, pădurea, marea, portrete, animale, păsări etc.) sau nonfigurative cu caracter geometric, neregulat.

– Tehnica formelor tăiate – se pot tăia forme întregi (copaci, obiecte, flori) sau părți componente, care se lipesc pe suprafața de hârtie parțial suprapusă, juxtapusă sau cu spații între aceste părți.

Decolajul este un procedeu prin care efectele expresive se obțin prin dezlipirea și ruperea parțială a materialelor care au fost suprapuse și lipite în prealabil pe un suport de carton, lemn etc. Pentru decolaj se mai pot utiliza și negativele rămase după decuparea unor forme folosite la colaj.

Tangram

Este o tehnică de origină japoneză, care constă în împărțirea unui pătrat de hârtie în șapte părți inegale, urmată de decuparea și reasamblarea acestora. Se pot asambla noi imagini care sa sugereze unele elemente din natură (animale, păsări, casuță, bradul, mască).

Origami

Tehnica origami presupune crearea unor forme spațiale prin plierea succesivă a hârtiei. Este tot de origine japoneză, cuvântul “ori” se traduce prin “a îndoi”, iar cuvântul “gami” prin “hârtie”.

Se pot crea forme simple sau mai complexe care să trezească interesul elevilor. Tehnica dezvoltă gândirea creatoare, activează procesele psihomotorii necesare scrierii și activităților practice, stimulează imaginația, solicită atenția permanentă și favorizează spiritul inventiv.

Formele origami pot fi realizate de către elevi pe baza explicației, însoțită de demonstrație, dar pot descoperi și singuri noi modalități de pliere a hârtiei, confecționând forme plastice care să sugereze elemente din natură (floare, pom, arici, coif, ciupercă, avion, pahar etc.).

Tehnici de obținere a unor forme spontane

– Tasimania este un procedeu care presupune realizarea unor forme spontane prin presarea culorii. Se realizează simetric și asimetric. Pentru a realiza tasimetria simetrică, se pliază foaia de hârtie în două părți egale, se depliază, pe prima jumătate se așează culori puțin fluidizate (grupate sau la distanțe diferite), se pliază cealaltă jumătate peste culori, se presează ușor, dirijând în același timp culoarea spre margine, cu latul palmei. Prin întinderea foii, se observă că s-a obținut o formă spontană, care se poate prelucra prin conturare parțială, prin adăugarea unor linii, puncte sau acoperirea unor zone cu puncte și linii pentru a sugera fluturi, flori, animale sau alte forme fantastice.

Pentru a realiza tasimania asimetrică, se așează culorile ca în cazul precedent, grupate sau distanțate, dar pe toată suprafața hârtiei, peste care se așează o altă foaie, se presează ușor și se dirijează culoarea cu latul palmei spre margini, obținând astfel două lucrări cu forme asemănătoare.

– Forme spontane obținute prin imprimarea cu firul de ață. Este necesar un fir de ață mai groasă de 50-60 cm. Se îndoaie pe jumătate o foaie de hârtie format A4 pentru a obține axa și se întinde din nou. Firul de ață se îmbibă în una sau mai multe culori. Capetele firului (aproximativ 5 cm) nu se colorează. Cu o mâna, se fixează un capăt al firului de ață pe marginea foii, iar cu cealaltă mâna se ține celălalt capăt deasupra unei jumătăți a foii, se coboară încet mâna cu firul de ață desenând linii, bucle, linii frânte până se termină firul, se așează capătul lângă celălalt cu grijă, astfel încât cele două capete să fie în afara foii de hârtie. Pliem cealaltă jumătate de hârtie peste ață, o presăm cu un suport tare și în același timp, tragem cu putere capetele firului.

Formele spontane obținute sunt cu atât mai interesante cu cât desenul realizat cu firul de ață este mai elaborat. Se poate lucra pe fond alb, colorat într-o singură culoare sau în mai multe pete de culori.

– Forme spontane obținute prin dirijarea culorii. Pe suprafața foii de hârtie se așează, la distanțe diferite, culori fluidizate. Prin înclinarea foii și schimbarea poziției în diferite sensuri, culoarea fluidă se scurge, fuzionează, obținându-se în mod accidental, forme abstracte.

– Forme spontane obținute prin suflarea unui jet de aer cu ajutorul unui pai sau al unui tub de plastic. Culorile așezate pe hârtie trebuie să fie fluidizate, așezate la distanțe diferite și în cantitate mare.

– Forme obținute prin stropire cu pensula. Se realizează cu ajutorul șabloanelor decupate din carton sau cu negativele rămase în urma decupării formelor.

Se stropește întreaga suprafață cu una sau mai multe culori, în straturi succesive, pentru a realiza un fond pe care se va suprapune cu vârful pensulei subțiri un desen. Acest procedeu se numește suprapunere grafică. Pe fondul stropit se pot lipi forme decupate (colaj) sau pe fondul alb se pot așeza negativele rămase de la decupare, iar stropirea se realizează numai în spațiul negativului.

Pictura pe sticlă

Este o tehnică de pictură în culori de apă (tempera sau guașă) amestecate cu anumiți lianți pentru a se fixa pe sticlă. Este tehnica utilizată la icoanele pe sticlă cu tradiție veche în arta populară românească.

Se degresează sticla prin ștergere cu spirt pentru ca tușul folosit la contur să se fixeze bine. Se realizează mai întâi desenul pe hârtie, peste acesta se așează sticla, se transpune desenul pe partea degresată, cu pensula subțire sau cu penița, înmuiată în tuș sau tempera (negru) amestecată cu aracet. După ce se usucă, se trasează liniile-accent, scrisul și petele mici sau detaliile decorative (ornamentele). Din nou se usucă, apoi se colorează suprafețele mari și fondul lucrării în straturi uniforme sau transparente de culoare.

Este de reținut că trecerea de la o etapă la alta se face dup ace culoarea aplicată anterior s-a uscat foarte bine, fața lucrării este cea nepictata a suportului de sticlă și pentru a se proteja pictura, se aplică pe spate o hârtie cartonată.

Pictura pe lemn

Această tehnică presupune utilizarea lemnului ca suport de lucru, preparat cu grunduri (pastă obținută din clei de oase și alb de zinc) așternute în mai multe straturi. Pictura se realizează cu tempera sau ulei. Se trasează mai întâi contururile, apoi se colorează suprafețele mari și la urmă ornamentele și accentele. După terminarea lucrării, se fixează cu o soluție specială numită vernis, pentru a fi protejată și pentru a da mai mare strălucire culorilor.

Vitraliul

Este o tehnică utilizată în arta monumental, care constă în asamblarea în structuri (casete) din fir de plumb, a unor forme plane din sticlă colorată. A fost folosit în Evul Mediu la decorarea catedralelor, servind ca fereastră sau perete dispus spre exterior pentru a filtra lumina colorată spre interior.

În practica școlară, se realizează proiecte pentru vitraliu pe suport de carton. Se trasează mai întâi desenul, apoi nervurile cu negru, după care se acoperă suprafețele dintre ele în culori intense.

Fresca

Tehnica se folosește în pictura murală (pe perete) și se realizează cu ajutorul culorilor de apă, pe tencuiala proaspătă sau umezită cu puțin timp înainte de a fi pictată. Ținând cont de dificultatea realizării tehnicii, aceasta nu se poate exersa cu elevii mici. Ei pot afla numai teoretic despre tehnică și despre valoroasele fresce exterioare și interioare ale bisericilor din nordul Moldovei.

Mozaicul

Este tot o tehnică a artei monumentale realizată cu scopul de a decora pardoseala, pereții sau fațadele clădirilor. Se realizează prin asamblarea unor bucăți mici, colorate de ceramica, sticlă, marmură sau piatră. Aceste bucăți de material sunt păstrate sau de forme și mărimi diferite.

Compozițiile realizate pot fi figurative sau nonfigurative. Sunt două modalități de asamblare:

– cea veche, prin care plăcuțele sunt prinse în cimentul (mortarul) moale;

– cea nouă, prin care plăcuțele sunt asamblate în atelier, în panouri mai mici sau mai mari, și apoi sunt fixate pe ziduri cu ciment.

Plăcuțele pot fi prinse și direct pe suport de hârtie, urmărind desenul realizat, cu distanțe între ele, apoi se aplică pe mortarul moale, se apasă cu palma ușor și după ce s-a uscat, se spală hârtia pe care au fost lipite plăcuțele.

Modelajul

Modelajul este o tehnică ce oferă posibilități complexe de exprimare plastică și stimulează creația la orice vârstă.

Modelajul se realizează în plastilină sau lut și începe cu exerciții simple de frământare a materialului de lucru, de aplatizare sau rotunjire în formă de baton sau de bile de diferite mărimi și grosimi, urmând asamblarea lor în forme concepute de elevi, pe suport de lucru și mai târziu în spațiu (forme spațiale).

Cadrele didactice trebuie să explice și să demonstreze modalitățile de obținere a unor lucrări în:

– basorelief (gen de modelaj pe suport, în relief puțin profilat față de suprafața plată a materialului);

– altorelief (gen de modelaj în relief, puternic profilat față de suprafața materialului);

– ronde-bosse (formă care poate fi văzută de jur-împrejur și care reprezintă obiecte, păsări, personaje etc.). La lucrările în spațiu se folosesc scobitori, bețe de chibrituri, sârmulițe pentru a susține părțile componente ale formelor create.

Exercițiile de modelare se realizează prin eliminarea sau adăugarea materialului, decupare, împingere sau scobire, zgâriere sau incizie cu diferite instrumente de lucru.

Subiectele sunt foarte variate și se realizează în concordanță cu vârsta copiilor/elevilor/studenților, deoarece tehnica modelajului este accesibilă oricărei vârste. Aceasta stimulează creativitatea, solicită calitățile fizice și intelectuale și satisface nevoia de mișcare.

Diversitatea tehnicilor de lucru ajută cadrele didactice să fie inventive și să trezească interesul elevilor/studenților pentru activitatea plastică. Cunoașterea elementelor de limbaj și a tehnicilor de lucru de către copii duce la dezvoltarea capacității de exprimare liberă a ideilor și a universului lor interior.

CAPITOLUL IV Amestecuri cromatice și acromatice. Contraste cromatice. Armonie și acord cromatic

4.1. Amestecuri cromatice și acromatice

Legile culorii se referă la toate ipostazele și relațiile în care se pot afla culorile una față de alta sau una în contextul celorlalte, precum și la efectele produse de aceste relații și ipostaze. De aceea, o problemă importantă în percepția culorilor este cea a amestecurilor. În practică, există trei tipuri de amestecuri cromatice și acromatice:

– amestecul fizic;

– amestecul optic;

– amestecul substrativ.

4.1.1. Amestecul fizic

Amestecul fizic este procedeul prin care se realizează combinarea materială dintre culori. Practicienii afirmă că prin amestec fizic se pot obține aproximativ 900 de tente de culoare pe care le poate distinge retina ochiului. Practic, prin amestecul fizic dintre culori și nonculori se pot obține nuanțe, tonuri și griuri colorate.

Amestecul fizic poate fi realizat prin mai multe tehnici și procedee:

– amestecul pe paletă sau direct pe suportul de lucru;

– fuzionarea culorilor așezate pe o suprafață umedă;

– suprapunerea culorilor prin plierea și presarea hârtiei etc.

Din amestecul fizic al culorilor și nonculorilor se obțin:

– Tonurile – rezultă din amestecul fizic dintre o culoare și alb sau negru în cantități diferite. Când amestecul cu alb sau negru este progresiv, se obține scara tonală a unei culori sau degradeul. Acesta se prezintă ca o succesiune de tonuri spre închis când amestecul se realizează cu negru și spre deschis când amestecul se realizează cu alb. Dacă într-o picătură se utilizează doar tentele unei culori diferențiate ca tonalitate prin amestecuri cu alb și cu negru, tema plastică este “monocromia”.

– Nuanțele – rezultă din amestecul fizic dintre o culoare și cele semene, vecine în cercul cromatic, cu condiția ca una din cele două culori intrate în amestec să fie luată în cantitate mai mare. Procedeul de obținere a nuanțelor se numește nuanțare.

– Griurile colorate – se obțin din amestecul fizic a două complementare plus alb, iar procedeul se numește grizare. Griurile colorate se numesc tonuri rupte și se mai obțin prin:

– amestecul fizic a două complementare;

– amestecul fizic a două culori opuse în cercul cromatic;

– amestecul fizic a unei culori primare cu o culoare binară de gradul al II-lea;

– amestecul fizic dintre o culoare pură și gri neutru.

– Griurile neutre – amestecul fizic dintre alb și negru. Când cele două nonculori sunt luate în cantități progresive, se obține scara valorică a griului neutru.

4.1.2. Amestecul optic

Amestecul optic sau aditiv presupune compunerea pe retină a unei tente colorate, provocată de juxtapunerea unor tente mici de culoare pură sau ruptă. Fenomenul reconstituie optic dominanța cromatică a unei suprafețe care a fost divizată în tente mici. Juxtapunând pe o suprafață tente scurte de roșu și albastru, amestecul se realizează optic și se percepe violetul. Când tentele juxtapuse sunt culori complementare, acestea se exaltă reciproc.

Cunoașterea efectelor rezultate din juxtapunerea culorilor duce la realizarea unor armonii cromatice deosebit de rafinate. Astfel, se observă:

– complementarele juxtapuse se exaltă reciproc;

– culorile calde juxtapuse se răcesc;

– culorile reci juxtapuse se încălzesc;

– o culoare caldă juxtapusă unei culori reci devine mai accentuate;

– o culoare juxtapusă albului devine mai intensă;

– o culoare juxtapusă negrului devine mai luminoasă;

– griul juxtapus unei culori se colorează ușor în complementara acelei culori.

În concluzie, se observă că toate culorile își modifică sarcina cromatică și valorifică în funcție de culorile juxtapuse.

4.1.3. Amestecul substrativ

O altă modalitate de amestec cromatic se realizează prin suprapunerea tentelor transparente de culoare. Suprapunerea se poate realiza numai cu acuarelă fluidizată, așezată pe suprafața hârtiei și abia după ce s-a uscat se suprapune altă culoare fluidizată, fără a se freca suprafața cu pensula. Dacă prima tentă este un roșu intens și după uscare se suprapune o tentă de galben transparent, se percepe oranjul.

4.2. Contraste cromatice

Când spunem contrast, ne gândim la o diferență oponentă între două elemente de aceeași categorie. În general, diferențele se referă la mărime, cantitate, culoare, aspect, textură, caracter, temperament etc. Contrastul presupune existența a două elemente opuse: zi – noapte, vară – iarnă, mare – mic, ușor – greu etc. Pentru a exista un contrast, trebuie să avem un element de referință la care să ne raportăm când facem comparația.

Contrastul cromatic este deosebirea între două sau mai multe culori. Contrastele cromatice sunt determinate de strălucirea, cantitatea, luminozitatea și puritatea culorii. Ele se obțin când între culori se creează diferențe puternice.

Johannes Itten a fundamentat teoria culorilor și a stabilit șapte contraste cromatice: contrastul culorilor în sine, contrastul închis – deschis, contrastul cald – rece, contrastul complementar, contrastul de calitate, contrastul de cantitate și contrastul simultan și succesiv.

4.2.1. Contrastul culorilor în sine

Se obține prin juxtapunerea tentelor de culori pure, strălucitoare, primare și binare.

Puterea acestui contrast scade cu cât culorile folosite se îndepărtează de culorile primare. Prezența albului și negrului amplifică expresivitatea acestui contrast deoarece intervin efectele caracteristice de creștere a luminozității și strălucirii culorilor.

Acest contrast creează suprafețe vii, multicolore, tonice, uneori stridente și transmite un sentiment de optimism, de bucurie. Îl întâlnim în arta populară, în vitralii, în arta modernă și contemporană etc.

4.2.2. Contrastul închis – deschis sau clarobscur

Este contrastul dintre deschis și închis, dintre lumină și umbră; se obține prin alăturarea unei culori cu valori tonale diferite.

Lumina și umbra, închisul și deschisul sunt contraste puternice, numite si contraste polare. În arta plastică, întâlnim contrast acromatic pe bază de alb, negru, griuri neutre și contrast cromatic pe bază de culori închise și deschise. Este cunoscut ca un procedeu de distribuire a luminii și a umbrelor în vederea obținerii unor treceri gradate de la lumină spre umbră, fiind numit clarobscur. Contrastul închis – deschis se realizează prin utilizarea albului, negrului, griurilor neutre, precum și a culorilor luminoase, întunecate și a griurilor colorate.

Se știe că griul neutru este lipsit de expresivitate, primind doar prin intermediul celorlalte culori viață, însuflețire. O suprafață gri ce pare tristă, neexpresivă poate fi schimbată și prin modularea griului respectiv cu alte tonalități de griuri. Celelalte culori se pot închide sau deschide cu alb sau negru și juxtapuse, formează contrastul închis – deschis.

În cercul cromatic, cea mai luminoasă culoare (cea mai deschisă) este galbenul și cea mai întunecată (cea mai închisă) este violetul.

Acest contrast generează unele efecte de : ușor – greu și aproape – departe.

4.2.3.Contrastul cald – rece

Se realizează prin alăturarea culorilor calde și reci.Pentru a obține efectul maxim de cald – rece, se juxtapune culoarea cea mai rece, albastrul, cu cea mai caldă, oranjul.

Într-o compoziție, culorile calde dau impresia de aproape, iar cele reci impresia de departe. În pictură, aplicând aceste efect termodinamic se obține spațialitatea, adică efectul apropiat – îndepărtat prin care culorile calde creează impresia de aproape, iar cele reci de departe.

Pentru a realiza cel mai expresiv contrast cald – rece, trebuie să se cunoască caracteristicile și efectele culorilor calde și reci. Astfel, într-o lucrare, culorile vor fi la fel de deschise sau închise pentru a atenua pe cât posibil alt fel de contrast cromatic. De asemenea, se cunoaște proprietatea unei culori de a se încălzi sau răci atunci când este juxtapusă cu o altă culoare, de aceea contextul în care este așezată o culoare pentru a produce contrastul cald – rece este justificat și în raport de calitatea culorilor.

4.2.4. Contrastul complementar

Se obține prin alăturarea culorilor complementare. Într-o compoziție plastică se pot dezvolta două sau trei perechi de complementare care, prin juxtapunere, își măresc strălucirea, căpătând cel mai înalt grad de luminozitate. Culorile complementare realizează echilibrul într-o lucrare prin puterea lor de a crea armonia cromatică. Sunt situații în pictură când, pentru intensificarea unei culori, pictorii recurg la ajutorul complementarelor care au proprietatea, ca prin juxtapunere, se exaltă reciproc. Contrastul complementar implică și un contrast deschis – închis sau cald – rece:

– roșul este deschis și cald față de verde;

– galbenul este deschis și cald față de violet;

– oranjul este deschis și cald față de albastru.

Se observă că atunci când într-o lucrare sunt juxtapuse complementarele, se produce un contrast violent, nearmonic, iar pentru a crea armonia cromatică se folosesc pasaje de tonuri rupte.

4.2.5. Contrastul de calitate

Rezultă din alăturarea culorilor strălucitoare cu cele stinse, amestecate, tulburate.

Prin calitatea unei culori se înțelege gradul ei de puritate. Atunci când unei culori pure i se juxtapun griuri colorate, griuri neutre, tonuri deschise sau închise și chiar nuanțe, calitatea, puritatea, culorii respective crește și astfel se obține un contrast de calitate.

O culoare este mai pură cu cât se apropie mai mult de cea din spectrul solar, considerată cea de referință. Cu cât o culoare este mai pură, în componența ei neexistând o altă culoare și nici alb sau negru, cu atât are un grad mai mare de strălucire.

Contrastul de calitate este un contrast subtil, ce creează o armonie cromatică deosebit de rafinată.

4.2.6. Contrastul de cantitate

Se referă la raportul de întindere dintre două sau mai multe suprafețe colorate. Este contrastul mult – puțin sau de proporție. De multe ori, într-o lucrare, intensitatea culorii este cea care hotărăște puterea ei (o suprafață mică de culoare luminoasă este mai puternică decât o suprafață mai mare de culoare mai puțin luminoasă).

O culoare deschisă poate intra în contrast de cantitate cu alta de aceeași intensitate dacă domină ca întindere.

În concluzie, în acest contrast, pentru a se obține lucrări echilibrate și armonizate cromatic, se va lua în considerare atât întinderea, cât și luminozitatea petelor de culoare.

4.2.7. Contrastul simultan

Are la bază legea complementarelor, proprie fiziologiei ochiului, și se produce atunci când o culoare pură solicită complementara ei. Ochiul este cel care generează acest fenomen prin care, atunci când privește o culoare, nu numai că el cere complementara ei, ci și o produce.

Putem defini contrast simultan ca fiind contrastul dintre două pete de culoare juxtapuse produs de efectul complementarelor. Este un efect optic simultan. Alăturate, culorile se modifică într-un mod specific:

– tind spre propriile complementare;

– se luminează sau se întuneca;

– se încălzesc sau se răcesc;

– se exaltă sau se neutralizează din punct de vedere cromatic.

Nu se poate vorbi de armonizare cromatică fără să te raportezi la contraste cromatice pentru că armonia nu înseamnă anihilarea contrastelor, ci acordarea lor.

Pentru a crea acel echilibru armonic pe care îl presupune orice lucrare de artă, este necesară stăpânirea cu pricepere tehnica a contrastelor cromatice.

4.3. Armonie și acord cromatic

În general, prin armonie se înțelege concordanța deplină între elementele unui întreg. Astfel, putem vorbi de armonie, forme, mărimi, sunete, culori etc.

Armonia cromatică se referă la concordanța dintre culorile folosite într-o lucrare, potrivirea raporturilor dintre ele în așa fel încât să formeze un tot unitar plăcut, armonios. Putem spune că armonia este efectul acestei organizări cromatice.

Armonie înseamnă și luminozitate, intensitate, dominanță, contrast și acord cromatic; presupune de asemenea, folosirea unor culori care să se susțină reciproc pentru a realiza unitatea cromatică a lucrării. Este o rezultantă estetică obținută prin utilizarea culorilor după normele acordului cromatic, care generează o stare de echilibru psihosenzorial. În practica picturii, distingem mai multe modalități de a realiza acordul cromatic:

– prin analogie și contrast – juxtapunând două culori complementare, se produce un contrast violent. A acorda acest contrast înseamnă a împrumuta unei culori din caracterul celeilalte, adică a crea o analogie.

– prin acordul semenelor – juxtapunerea a două tente de valori (R închis și R deschis). Dacă aceste valori nu sunt bine diferențiate, se produce monocromia.

– prin pasaje de culoare sau nonculoare (așezarea între culori a unor tente de griuri colorate, tonuri, nuanțe sau griuri neutre care au rolul de a tempera stridentele).

– prin dominanta de culoare (culoarea care domină se impune și le subordonează pe celelalte). Dominanta cromatică este în strânsă legătură cu subiectul lucrării și presupune dezvoltarea unor game de culoare, adică succesiuni de tonuri, griuri colorate, nuanțe. Astfel, putem avea dominantă de albastru, de roșu, de culori calde sau reci. Culorile care intervin în contextul unei lucrări depind în mare măsură de culoarea dominantă. Întreaga armonie a unei lucrări se bazează pe dominantă, iar alegerea ei este un pas în organizarea cromatică.

– prin game cromatice (suita de două sau mai multe culori organizate după legile acordului cromatic, în care una este dominantă, determinându-le și subordonându-le pe celelalte). Exemplu de game: game de roșu, de albastru, de verde, game calde sau reci, după cum este și culoarea care domină.

Clasificarea gamelor:

– gama simplă – se formează din amestecul fizic, treptat dintre două complementare sau dintre două culori opuse cromatic (una caldă, una rece), cu condiția ca una din cele două culori să fie dominantă.

– gama compusă – se formează plecând de la două sau chiar toate perechile de complementare, cu condiția ca numai una din perechile de complementare să se impună cu forța cromatică sau ca întindere.

O lucrare bine organizată cromatic poate crea o stare de puternică trăire emoțională prin efectul pe care îl produce asupra receptorului. J. Itten explică acordul cromatic ca fiind “compuneri de culori pe baza relațiilor lor logice, care pot servi drept bază pentru compoziția coloristică, sau relațiile armonice dintre două, trei sau mai multe culori…”. În lucrarea Știința constructivă despre culori, J. Itten nu absolutizează posibilitățile de armonie și acord cromatic: “alegerea făcută în mod arbitrat, disponibilitățile sunt cerute de tematica concretă sau abstractă. Alegerea unui acord și execuția lui sunt trebuințe și nu speculații artificiale…”. Armonizarea cromatică reprezintă de fapt aportul fiecărui pictor în realizarea unității tabloului.

În concluzie, trebuie subliniat că nici o culoare nu este “frumoasă” în sine, ci numai în raport cu celelalte, aflate în același context. Armonia înseamnă echilibru și unitate, opoziție și analogie, problemă plastică și subiect, semnificație afectivă și estetică. Alegerea dominantei, constituirea gamei, realizarea acordurilor între culori sunt pași în obținerea armoniei cromatice. Acești pași nu trebuie să devină reguli stricte, ci puncte orientative în realizarea spațiului plastic, care vizează participarea afectivă și efectivă a pictorului.

CAPITOLUL V Lucrarea practică

Ȋn acest capitol voi prezenta etapele de lucru pe care le-am urmat, elementele de limbaj plastic, tehnica de lucru și cromatica pe care le-am utilizat, dimensiunea lucrărilor și metoda de prezentare pe care am ales-o.

5.1. Elemente de limbaj plastic

Limbajul artistic-plastic este cel care provoacă stări empatice, atitudini estetice, fiind cel care povestește, semnifică sau redă forme, acțiuni, fenomene și trăiri. Calitatea comunicării prin elementele de limbaj determină la anumiți elevi comportamente estetice.

Principalele elementele ale limbajului plastic: punctual, linia, forma, culoarea, pot deveni semen plastic când sunt expresive și au o semnificație. În cadrul unei compoziții plastic, între elementele de limbaj se creează relații de armonie, formă, proporție, mișcare în spațiu, dinamism etc. Elementele pe care le utilizează pictorul sunt ca și cuvintele utilizate de scriitor; exprimă liniște, putere, agitație, lumină, mister, tristețe, bucurie etc. Familiarizarea cu principalele elemente ale limbajului plastic, cu tehnicile de lucru specific și cu modalitățile de organizare a suprafeței se face treptat.

Capacitatea elevilor de a comunica cu ajutorul elementelor de limbaj plastic, de a da formelor însușiri expresive cu ajutorul liniilor și culorilor se dezvoltă prin lărgirea orizontului de informații, în cadrul orelor de educație plastică. Limbajul artistic-plastic, fiind un limbaj metaforic, induce asociații, provoacă stări afective și implicit atitudini estetice.

Punctul plastic

Punctul plastic este o formă plană sau spațială ale cărei dimensiuni sunt reduse în raport cu suprafața sau spațiul în care se află. Pentru ca să devină “plastic”, punctul trebuie transfigurat, așezat în diferite contexte pentru a transmite idei și sentimente. Acesta poate fi element în sine, poate lua forme figurative (flori, fructe, păsări, insecte, stele, fulgi de nea), forme geometrice (triunghi, romb, cerc) sau forme abstracte.

În desen și pictură, punctul se obține prin diferite procedee tehnice:

– atingerea suprafeței cu un instrument de lucru (pensule, creion, cariocă);

– stropirea suprafeței cu diferite instrumente de lucru (stilou, pensulă);

– pulverizarea culorii fluide, cu ajutorul pulverizatorului;

– dactilopictura, realizarea punctului cu ajutorul degetului;

– amprentarea cu diferite obiecte (bețișor, coada pensulei, baghetă de plastic);

– colajul, obținut prin lipirea unor bucăți mici de hârtie pe o suprafață.

Detaliu – puncte

După scopul în care este utilizat, punctul poate avea rolul:

– de a construi formele plastice sau de a acoperi suprafața așa cum procedau pointiliștii;

– de a sugera florile de pe câmp, stelele de pe cer, spectatorii, stolurile de păsări, roiul de insecte, fructele sau florile din coroana unui pom etc.;

– de a decora, ornamenta, înfrumuseța diferite obiecte.

Într-o compoziție plastică, cu ajutorul punctului se pot obține unele efecte cu caracter expresiv, determinate de mărime, culoare, poziție astfel:

– punctele de mărimi diferite care pot da impresia de spațiu (mare-aproape, mic-departe);

– punctele realizate în culori calde sau reci produc efectul termodinamic (culorile calde se apropie, culorile reci se depărtează);

– punctele realizate în culori deschise sau închise care dau impresia de ușor sau greu (deschis-usor, închis-greu).

Punctul se poate integra suprafeței în mod armonios sau contrastant. Mărimea punctului este corelată implicit și cu efectul de distanță. Efectul de spațialitate al punctului poate fi mărit prin realizarea contrastului cald-rece. Pentru a obține acest efect, se pot asocial punctele mici în culori reci și punctele mari în culori calde.

În artele decorative, punctul se folosit cu scopul de a ornamenta înfrumuseța în funcție de materialele utilizate, tehnicile de aplicare sunt variate. Astfel, punctual se pictează, se imprimă, se aplică, se incrustează, se brodează etc..

Pentru obținerea unor efecte decorative, punctele se pot organiza în mai multe feluri:

– șiruri orizontale, vertical, oblice, radiale cu puncte de aceeași mărime și culoare;

– șiruri de puncte de culori diferite;

– șiruri de puncte ordonate prin alternanța de poziție, formă, culoare, mărime;

– șiruri de puncte în formă de linie ondulată sau frântă.

Punctul așezat după anumite structuri și îmbinat cu alte elemente (linii, forme geometrice) poate construi o diversitate de motive decorative.

Linia ca element plastic

Alături de punct, culoare, formă, linia este un element al limbajului plastic care prin potențialitatea ei poate comunica trăirile și ideile artistului și totodată ajută la conturarea mesajului unei lucrări.

În artele plastice și decorative, linia constituie unul din cele mai importante elemente ale limbajului plastic. Practic, linia este creată prin deplasarea unui instrument de lucru (creion, pix, peniță, cărbune, pensulă) pe o suprafață.

În funcție de formă, aspect, poziție și scop, linia construiește forma plastică, exprimă sentimente, mișcare și decorează unele suprafețe.

După formă, aspect și lungime, liniile pot fi: drepte, frânte, întrerupte, curbe, scurte, lungi, șerpuite, spiralate, în duct continuu, subțiri, groase, modulate etc.

După poziția pe o suprafata, liniile pot fi: orizontale, verticale și oblice.

Detaliu – linii curbe și linii drepte

După scopul în care sunt utilizate, liniile pot fi:

– cu rol de construcție (conturează sau acoperă suprafața formei, construiește volumul obiectelor);

– cu rol de semn plastic (sugerează elemente din natură, mișcare, exprimă o stare sufletească etc.);

– cu rol decorativ (decorează, înfrumusețează spațiile cu caracter decorativ).

Cu ajutorul liniilor se pot realiza motive decorative care ornamentează diferite suprafețe sau obiecte. Alături de punct, linia decorează frize, chenare sau jocuri de fond după principiile artei decorative: alternanța, simetria, repetiția etc. Prin multiplicarea și gruparea liniilor de grosimi diferite și în poziții diferite, se obțin motive decorative de factură geometrică, florală, animalieră etc.

La fel ca în arta plastică și în arta decorativă linia are valențele ei expresive. Astfel, liniile pot sugera: mișcare, liniște, echilibru, exuberant, gingășie, armonie, forță, calm, tensiune etc.

Liniile pot avea expresivități și semnificații diferite:

– spațialitate, când se utilizează linii subțiri și groase (groase-aproape, subțiri-departe);

– echilibru, măreție, monumentalitate prin linii vertical;

– monotonie, calm, stabilitate, când orizontalele se succed într-un ritm lent, odihnitor;

– dezordine, când sunt utilizate liniile oblice întretăiate sau grupate diferit;

– entuziasm și exuberant prin linii spiralate;

– ritm accentuat prin linii frânte;

– mișcare, dinamism prin oblice și curbe ferme;

– moliciune prin linii ușor curbe.

Semnificația și expresivitatea liniilor rezultă și din modul în care sunt grupate, combinate și susținute de culoare.

Compoziția și formă plastică sunt mai expresive dacă linia utilizată este modulate în ductul ei. În acest mod, poate căpăta expresivitate în sine, poate sugera lumină-umbră sau poate avea efect de spațialitate (aproape-departe).

Expresivitatea liniei mai poate fi determinate de traiectorie, structură, lungime, grosime, poziție, valoare, culoare și ritm. Aceasta poate fi subordonată suprafeței, poate contura o formă și poate crea un spațiu sugestiv, încărcat de semnificații, prin puterea ei de expresie.

Forma

Forma este aspectul exterior, înfățișarea sub care apare orice element din natură (limita obiectelor în raport cu spațiul). Forma întâlnită în natură este denumită formă naturală, iar forma create de artist în procesul creației prin diferite procedee, în diferite tehnici de lucru, cu ajutorul liniei, punctului și culorii, este denumită formă plastică. Aceasta se constituie ca o configurație de elemente organizate, în funcție de temperamental artistului, de stilul personal sau al epocii în care a fost create.

De-a lungul creației plastice universale, a existat o evoluție a formei în funcție de stilul epocii artistice respective. În acest sens, putem spune că și forma plastică ne ajută să identificăm un stil, un curent sau o personalitate artistică. În artă, întâlnim forma plastică în două ipostaze:

– formă plană;

– formă spațială.

Forma plană are două dimensiuni, lungime și lățime, este denumită formă bidimensională și este specifică picturii și graficii.

Forma spațială are trei dimensiuni, lungime, lățime și înălțime, este denumită formă tridimensională și este specifică sculpturii, modelajului, ceramicii, tehnicii origami (forme obținute prin plierea hârtiei).

Forma elaborată este obținută în actul creației, pe baza sugestiilor din natură. Atât în sine, cât și în spațiul unei compoziții, aceasta are puterea de a comunica idei, sentimente, trăiri, fenomene ale naturii etc.

Expresivitatea formei elaborate nu exclude spontaneitatea și poate fi obținută prin transfigurarea, metamorfozarea formei observate în natură.

În cadrul activităților de educație plastică, școlarii și preșcolarii pot obține, prelucra și elabora forme plastice pe care să le integreze în compoziții expresive și originale. În felul acesta se dezvoltă capacitatea imaginației creatoare, necesară în artă.

Culoarea

“Lumea este colorată! O lume fără culori n-ar fi numai tristă, ci ar părea moartă. Gândiți-vă doar la marea deosebire dintre o zi de vară însorită, scăldată de cerul albastru, de flori, Frunze și de o zi de toamnă târzie, ploioasă, mohorâtă, când totul este dominat de cenușiu sau la trista înfățișare a naturii ce se pregătește de iarnă, există culori, chiar dacă reduse la o gamă. Total lipsit de culoare este numai întunericul absolute. O cât de slabă rază de lumină naște culori. De lumină depinde existent culorilor, lumină este chiar izvorul lor” (Paul Constantin, Să vorbim despre culori, p. 21).

Însemnătatea culorii este dovedită prin dominația ei în ansamblul percepțiilor vizuale. Semnificativ în acest sens este faptul că omul primește aproximativ 90% din totalul informațiilor despre mediul înconjurător prin vedere și numai 10% prin simțuri. Culoarea este deci principalul element prin care aparatul senzorial receptează semnalele emise de lumea exterioară.

Culoarea este realitatea subiectivă generate de interacțiunea a trei factori: ochiul, lumina și obiectele.

Culoarea este percepută numai în prezența luminii naturale (soare) sau a celei artificiale.

Tot ce ne înconjoară este colorat. Putem spune că trăim într-o lume a culorilor, iar cromoterapia demonstrează cum culorile pot influența viața afectivă a omului. Un ambient cromatic trist, rece,

monoton influențează negative starea psihică, în timp ce o cromatică armonioasă echilibrează și optimeazv psihicul.

În practica didactică, pe lângă influența asupra stării afective a copilului, armonia culorilor poate duce la sporirea randamentului școlar, poate influența memoria, percepția și poate dezvolta imaginația și inteligența. Datorită complexității legilor fundamentale ale culorii, metodele și procedeele utilizate în lecțiile de educație plastică sunt în raport cu particularitățile de vârstă ale copiilor.

“Emoția pe care culoarea o exercită asupra sufletului este cu atât mai puternică cu cât mai cultivat este spiritual omului asupra căruia se exercită culoarea”, afirma Vassili Kandinsky în lucrarea Despre spiritualitate în artă și mai ales în pictură.

Cel care a demonstrat pentru prima dată ca lumina este culoarea și că lumina solară se descompune în șapte culori atunci când este trecută printr-o prismă de cristal triunghiulară a fost fizicianul englez Isaac Newton (1642-1727).

Culorile spectrale sunt: roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet – ROGVAIV. Curcubeul este un fenomen natural în care se poate observa descompunerea luminii solare în cele șapte culori.

Culorile pigmentare (vopsele) sunt obținute pe cale chimică din pulberi colorate combinate cu diferiți lianți. În funcție de liantul folosit, sunt vopsele pe bază de apă (acuarele, tempera, guașe) și vopsele pe bază de ulei. Culorile pigmentare se definesc prin luminozitate sau valoare și puritate sau saturație. Luminozitatea reprezintă intensitatea culorii (culori deschise: galben, oranj și culori închise: albastru, violet). Puritatea exprimă gradul de strălucire cromatică în raport cu strălucirea culorilor pure. Cu cât o culoare este mai pură în componența ei, neexistând o altă culoare și nici alb sau negru, ea are un grad mare de strălucire.

Printre teoreticienii și pictorii care s-au ocupat cu studiul culorilor s-au numărat Otto Runge (1777-1810), Paul Klee (1879-1940) și Johannes Itten (1888-1967).

Un moment de referință în dezvoltarea teoriei culorilor îl constituie opera lui Johannes Itten Arta culorii, în care analizează fenomenul coloristic de la percepția subiectivă până la legile lui obiective fundamentale. În cercul cromatic, el stabilește cele 12 culori: primare, binare de gradul I, binare de gradul al II-lea.

Culori primare: R – roșu, G – galben, A – albastru, numite fundamentale sau de bază. Acestea au un grad mare de strălucire și nu se pot obține din combinarea altor culori pigment, ci numai pe cale chimică.

Culori binare de gradul I: O – oranj, Ve – verde, Vi – violet. Acestea se obțin din amestecul fizic a două culori primare: O=R+G; Ve=A+G; Vi=R+A.

Culori binare de gradul al II-lea se obțin din amestecul fizic dintre o culoare primară și o culoare binară de gradul I:

G + O = galben-oranj (G-O)

R + O = roșu-oranj (R-O)

R + Vi = roșu-violet (R-Vi)

A + Vi = albastru-violet (A-Vi)

A + Ve = albastru-verde (A-Ve)

G + Ve = galben-verde (G-Ve)

Culori calde: R – roșu, G – galben, O – oranj.

– ne dau senzația de căldură;

– ne duc cu gândul la soare, foc, vară etc.;

– ne ajută să colorăm soarele, focul, vara etc.;

– sugerează bucuria, sărbătoarea, exuberant etc.;

– ne dau impresia de apropiere în spațiu.

Culori reci: A – albastru, Ve – verde, Vi – violet.

– ne dau senzația de rece;

– ne duc cu gândul la răcoarea pădurilor, a apelor, la iarnă;

– ne ajută să colorăm iarna, ploaia, înserarea etc.;

– sugerează tristețea, dar și calmul, liniștea;

– ne dau impresia de depărtare în spațiu.

Privind cercul cromatic al lui Johannes Itten, observăm că seria culorilor calde se apropie de oranj-roșu, iar cea a culorilor reci de albastru-verde, respective în partea dreaptă culorilor calde (G, G.o, O, O.r, R) și în partea stângă culorilor reci (Vi, Vi.a, A, A.ve, Ve, Ve.g).

Culorile sunt denumite în mod convențional calde și reci. Dând senzația de cald sau de rece, aproape sau departe, acestea au un rol important atât în pictură, cât și în viața cotidiană. Cercetătorii au demonstrate influența culorilor asupra omului în plan psihic, dar și fizic. Acestea sunt stimulative, tonice, vesele, triste, deprimante, dau senzația de ușor, greu, dulce, amar, acru, sugerează depărtarea sau apropierea etc. Culorile situate în cercul cromatic în jurul galbenului sugerează încredere și optimism, iar cele situate în jurul violetului sugerează tristețe, nesiguranță. Oranjul este culoarea cea mai caldă, deoarece rezultă din amestecul fizic dintre două culori calde (R +G). Albastrul pur este culoarea cea mai rece, deoarece celelalte culori reci conțin și culori calde (Ve = A+ G; Vi = A +R).

Culori complementare

Culorile diametral opuse în cercul cromatic se numesc culori complementare. Perechile de culori complementare sunt: roșu cu verde; galben cu violet; albastru cu oranj.

Caracteristici:

– una este primară, iar cealaltă binară;

– una este caldă, iar cealaltă este rece;

– din amestecul fizic a două complementare se obține griul;

– alăturate se exaltă reciproc, producând un contrast puternic.

Pentru formarea echilibrului fiziologic de care are nevoie ochiul, complementarele se cer un ape alta. Dacă culoarea primară este privită mai mult timp, ochiul obosește și formează complementara ei și invers. Pentru intensificarea unei culori, pictorii recurg la ajutorul complementarelor, care au proprietatea ca, prin juxtapunere se exaltă reciproc. Putem spune astfel că legea complementarelor este o stare psihofizică a echilibrului, iar în plastică este legea realizării armoniei unei lucrări.

Pentru pictor, culoarea și legile utilizării ei reprezintă baza experimentării plastice a unor idei și sentimente în funcție de personalitatea lui.

Nonculorile

Întrucât albul și negrul nu conțin pigmenți cromatici și nu apar în spectrul culorilor, sunt considerate nonculori (neculori).

Albul reprezintă lumina, iar negrul reprezintă întunericul. Amestecând fizic alb și negru în proporții diferite, se obțin griurile acromatice sau neutre. Când amestecul este progresiv, se obține scara valorică a griului neutru. Ca pigmenți acromatici, albul și negrul au un rol important în deschiderea sau închiderea culorii.

Albul ajută la obținerea tonurilor deschise ale culorii – degradeuri deschise. Negrul ajută la obținerea tonurilor închise ale unei culori – degradeuri închise.

Dacă într-o lucrare se utilizează o singură culoare amestecată fizic cu alb și negru în cantități diferite, tema plastică este “monocromia”. În prezența albului și negrului în aceeași compoziție face să sporească efectul de luminozitate a culorilor.

Pata de culoare

Pata de culoare este element al limbajului plastic și reprezintă urma de culoare așezată pe un suport de lucru cu instrumente specifice domeniului plastic. Aceasta poate fi obținută prin diferite procedee: cu pensula, prin presare, stropire, fuzionare, imprimare etc. După modul în care este obținută, poate fi:

– spontană (obținută întâmplător);

– dirijată (așezată pe suprafață cu pensulă);

– elaborată (redarea unei idei prin formă).

Pata poate fi cromatică atunci când este realizată în culorile spectrului, precum și în nuanțele sau tonurile provenite din acestea și acromatică atunci când este realizată în alb, negru sau griuri neutre.

Petele de culoare se deosebesc unele de altele după mărime, formă, culoare, valoare, intensitate.

Pata cromatică poate fi:

– pată plată sau decorativă;

– pată picturală sau vibrată.

Pata plată sau decorativă se obține prin întinderea uniformă a unei culori pe suprafața de lucru, fără urme vizibile de pensulă, fuzionare sau suprapuneri transparente. Astfel, aspectul ei uniform poate sugera liniște, calm, stabilitate, precum și spațiu sau volum. În pictură se mai numește tentă plată și imprimă lucrărilor un caracter decorativ.

Detaliu – pată plată

Pata picturală se obține vibrând culoarea prin diferite procedee sau tehnici de lucru. Tratarea picturală vizează redarea efectelor de lumină-umbră, aproape-departe și de materialitate a obiectelor, cu ajutorul culorilor. Pata picturală poate sugera dinamism, mișcare, tensiune sau poate reda volumul și spațiul.

Detaliu – pete picturale

Prin utilizarea petei picturale în realizarea compozițiilor plastice, se obțin armonii cromatice rafinate și expresive.

Pentru a obține diferite expresivități plastice, pata picturală poate fi realizată pe suprafața uscată sau umedă. Pe suport uscat, contururile sunt precise, pe suport umed, contururile fuzionează și pata are un aspect difuz.

5.2. Compoziția plastică

Compoziția plastică este modalitatea specifică de organizare a elementelor de limbaj plastic într-un ansamblu omogen, echilibrat, unitar, capabil să transmită privitorului emoția și mesajul pictorului.

Elementele din natură sunt selectate, prelucrate, metamorfozate în elemente plastice, în mijloace specifice de exprimare, în “semne plastice” și devin convenții caracteristice limbajului pictural.

Valorificarea mijloacelor de expresie specifice (ritmul, armonia, centrul de interes, cromatica etc.) și organizarea elementelor de limbaj plastic (punctul, linia, pata, forma) duc la obținerea formei totale cât mai diferite, deoarece în această acțiune intercondiționează mai mulți factori:

– intelectuali (experiența, inteligența etc.);

– nonintelectuali (temperament, imaginație, sensibilitate, afectivitate);

– motivaționali (plăcerea de a picta, dorința de a descoperi etc.).

Distribuirea elementelor plastice pe suprafața de lucru se face în concordanță cu subiectul lucrării și cu stilul pictorului. Forma de ansamblu este obținută prin structurarea suprafeței după diferite scheme compoziționale, rezultând: compoziții în friză, compoziții pe verticală sau orizontală, compoziții organizate în triunghi, dreptunghi, pătrat, compoziții circulare sau radiale etc. Schemele compoziționale dau compoziției plastice anumite semnificații:

– orizontale – liniște, calm, echilibru;

– verticalele – măreție, verticalitate, monumentalitate;

– diagonalele – dinamism, ascensiune sau cădere;

– triunghi – stabilitate, echilibru;

– dreptunghiul și pătratul – stabilitate maximă;

– spirala – dinamism maxim.

Organizarea unei compoziții plastice presupune unitate în varietate și varietate în cadrul unității, deoarece varietatea obținută prin diversitatea elementelor plastice, a mijloacelor de expresie și a structurii compoziționale se realizează în scopul obținerii unității și echilibrului acelei compoziției.

În funcție de schema de organizare, se obțin compoziții închise și deschise, cu efecte statice sau dinamice.

– Compoziția închisa sugerează că acțiunea se desfășoară în interiorul spațiului plastic și are un singur centru de interes. În acest caz, elementele sunt ordonate pe scheme în formă de triunghi, pătrat sau cerc.

– Compoziția deschisă sugerează că acțiunea se continuă în afara spațiului plastic și are mai multe centre de interes.

Centrul de interes este acea zonă din lucrare către care se îndreaptă privirea și se obține prin:

– sensul direcțional al liniilor de forță;

– contraste de culoare sau valoare;

– aglomerare de detalii;

– zone de culoare pură;

– diferența de proporție.

Caracterul static sau dinamic, centrul de interes, cromatică, ritmul, ca și orice alt mijloc de expresie plastică sunt în concordanță cu structura compozițională de bază. Ritmul plastic este cel care dă caracterul static sau dinamic al lucrării și ordonează elementele plastice.

Ritmul plastic se obține prin succesiunea gândită, intențională a elementelor plastice. Expresivitatea ritmului plastic constă în modalitatea de organizare și structurare a spațiului și cu cât aceasta este mai inedită, cu atât compoziția plastică este mai originală.

– Compoziția statică se realizează prin organizarea elementelor plastice într-un echilibru stabil având ca schemă compozițională pătratul, dreptunghiul sau triunghiul. Acest tip de compoziție ne transmite calm, liniște, echilibru.

– Compoziția dinamică se realizează prin organizarea elementelor plastice într-un echilibru instabil prin folosirea schemelor compoziționale bazate pe oblice, spirale, ce dau lucrării configurația de mișcare. Dinamismul unei lucrări este subliniat și de ritmul plastic, de contrastele cromatice puternice sau de aspectul tușelor de culoare.

În general, când analizăm o lucrare, ne referim la unitatea, echilibrul, armonia și expresivitatea ei. Unitatea apare ca necesitatea de a ordona elementele într-un tot, echilibrul este raportul dintre părțile compoziției, armonia se referă la acordul dintre culori și expresivitatea este proprietatea de a comunica emoții, mesaje.

5.3. Cromatica

Din punct de vedere cromatic, am utilizat contrastul complementar Albastru-Oranj și contrastul de calitate. Pe lângă aceste contraste, am folosit și nuanțe de albastru, oranj, roșu, verde, galben, violet, ocruri, brunuri, griuri neutre și griuri colorate.

Am utilizat alăturări de elemente grafice ȋn creion cu pictură si alăturări de pete decorative cu pete picturale, deoarece prin alăturarea lor, picturalitatea iese ȋn evidență.

5.4. Tehnica utilizată. Dimensiune. Numar de lucrări

Lucrarea practică este format din șase pânze, fiecare pânză având dimensiunea de 60 ˣ 90 cm, iar tehnica pe care am utilizat-o au fost culorile acrilice.

5.5. Etapele de lucru

I. Ȋn prima etapă, am realizat schițele pe pânze dupa pozele cu insecte.

II. Ȋn a doua etapă, am pus eboșa pe schițe și suprapuneri de pete transparente.

III. Ȋn a treia etapă, am ȋnceput să pictez mai detaliat pe fiecare insectă, unele abordându-le prin suprapuneri de pete transparente, griuri colorate și alăturări de pete plate cu pete picturale.

Detaliu – alăturare de pată decorativă cu elemente grafice și pete picturale

Detaliu – suprapuneri de pete picturale

Detaliu – suprapuneri de pete picturale cu elemente grafrice

5.6. Modalități de prezentare

Concluzie

În concluzie, am ales această temă, deoarece curentul artistic Art Nouveau, cât și insectele, au cu ce să te fascineze. Stilul Art Nouveau prin creațiile caracteristice perioadei, arhitectura, mobila, bijuteriile, pline de detalii cu inspirație din faună, iar insectele datorită dimensiunilor lor mici și a nuanțelor lor fascinante.

Lucrarea de licență este formată din șapte capitole, bibliografie, anexe și lucrarea practică, realizată în culori acrilice pe pânză, formată din șase pânze, fiecare având dimensiunea de 60 ˣ 90 cm.

Bibliografie

Aghiței, Gh., Frumosul de dincolo de artă, Editura Meridiane, București, 1988

Argintescu, A., Expresivitate, valoare și mesaj plastic, Editura Meridiane, București, 1973

Arwas, Victor, Art Nouveau, The French Aesthetic, Andreas Papadakis Publisher, Londra, 2002

Bîrzea, C., Arta și știința educației, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1995

Cerghit, I., Metode de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980

Champigneule, Bernard, Art Nouveau, Barron’s Educational Series Inc., New York, 1972

Chetwynd, T., Dictionary of Symbols, The Aquarian Press, Harper Collins, London, 1982

Cirlot, J.E., A Dictionary of Symbols, Routledge, London, 1995

Constantin, P., Culoare, artă, ambient, Editura Meridiane, București, 1979

Cristea, I., Curentele artei moderne, Editura Allfa, București, 2001

Cristea, M., Metodica predării educației plastice în învățământul primar și preșcolar, Editura Corint, București, 2009

Demetrescu, C., Culoare, suflet și retină, Editura Meridiane, București, 1979

Fontana, D., The Secret Language of Symbols, Pavilion Books Ltd., London, Duncan Baird Publishers, London, 1993

Gibson, Clare, Sign & Symbols, Traducere Ondine Fodor, Consultant Științific Cecilia Fodor, Lector Cecilia Fodor, Editura Aquila ’93, Oradea, 1998

Greenhalgh, Peter, L’Art Nouveau 1890 – 1914, Renaissance du livre, Bruxelles, 2006

Greenhalgh, Peter, The Essence of Art Nouveau, Harry N. Abram, New York, 2000

http://www.colorit.ro/blog/culori-acrilice/

Culorile in ulei

https://en.wikipedia.org/wiki/Macro_photography

https://en.wikipedia.org/wiki/Micro-

https://ro.wikipedia.org/wiki/Art_Nouveau

Huysmans, J.-K., Against Nature, Harmondsworth, 1966

Itten, J., Arta culorii (curs), Biblioteca Academiei de Arte

Jullian, P., The Symbolists, London, 1973

Laing, J., Wire, D.,The Encyclopedia of Signs and Symbols, Studio Editions Ltd., London, 1993

Liungman, C.- G., Dictionary of Symbols, W.W. Norton & Company, Inc., New York and London, 1991

Mackintosh, Alastair, Symbolism and Art Nouveau, Thames and Hudson, Londra, 1975

Madsen, S.T., Sources of Art Nouveau, New York, 1975

Mihăilescu, D., Limbajul culorilor și formelor, Editura Științifică, București, 1980

Milner, J., Symbolists and Decandents, London, 1971

Neacșu, I., Metode și tehnici moderne de învățare eficientă, Editura Militară, București, 1990

Pleșu, A., Călători în lumea formelor, Editura Meridiane, București, 1977

Rheims, M., The Age of Art Nouveau, London, 1966

The Element Encyclopedia of Symbols, Ed. Udo Becker, Element Books Ltd., Shaftsbury, Dorset, 1994

The Encyclopedia of Visual Art, Grolier Educational Corporation, 1985

The Hutchinson Encyclopedia of Living Faiths (4-th edition), Ed. R.C. Zaehner, Helicon, Oxford, 1988

Tonitza, N., Scrieri despre artă, Editura Meridiane, București, 1962

Anexe