Analiza regenerării arboretelor de gorun din cadrul ocolului silvic Hîrjauca și-a pus ca scop sistematizarea reușitii regenerării arboretelor ca… [303642]

[anonimizat] „SILVICULTURĂ ȘI GRĂDINI PUBLICE”

GALBURĂ GEORGEL

ANALIZA REGENERĂRII ARBORETELOR DE GORUN DIN CADRUL OCOLULUI SILVIC HÎRJAUCA

Cu titlul de manuscris

CZU: 630*6 (478-21)

Specializarea – Managementul ecosistemelor forestiere

TEZĂ DE MASTER ÎN DOMENIUL DE STUDIU – 61. ȘTIINȚE AGRICOLE

„Se admite spre susținere” Autor: GALBURĂ GEORGEL

Șef catedră: _______________(semnătura)

dr. conf. univ. [anonimizat]:

_________________(semnătura) dr. conf. univ. Gumeniuc Iachim __________________(data) _____________(semnătura)

Șef centrul de calcul:

______________(semnătura)

______________(data)

CHIȘINĂU, 2017

CUPRINS

ADNOTARE 4

LISTA ABREVIERILOR 5

INTRODUCERE 6

1. STADIUL ACTUAL AL CUNOȘTINȚELOR PRIVIND REGENERAREA 8

1.1. Aspecte generale privind regenerarea pădurii 8

1.2. Rolul și aportul regenerării naturale în producția forestieră 11

1.3. Condițiile biologice și tehnice în care se produce regenerarea naturală a pădurilor 15

1.4. Stadiul actual al cunoștințelor privind regenerarea arboretelor în Republica Moldova 20

2. [anonimizat] 21

2.1. Localizarea și materialul cercetărilor 21

2.1.1. Elemente de identificare a [anonimizat], limite 21

2.1.2. Trupuri de pădure constituente 21

2.1.3. Constituirea și materializarea parcelarului și subparcelarului 22

2.1. 4. Suprafața fondului forestier 23

2.1.5 Organizarea administrativă

2.2. Metode de lucru 24

3. [anonimizat]-GEOGRAFIC AL OCOLULUI SILVIC HÎRJAUCA 26

3.1. Elemente generale privind cadrul natural 26

3.1.1. Geomorfologie 26

3.1.2. Geologie 27

3.1.3. Hidrologie 29

3.1.4. Climatologie 29

3.2. Soluri 31

3.3. Tipuri de stațiune 34

3.4. Tipuri de pădure 35

3.5. Arborete slab productive și provizorii 37

3.6. Formații forestiere și caracterul actual al tipului de pădure 37

3.7. Concluzii privind condițiile staționale și vegetația forestieră 38

4. PARTICULARITĂȚI PRIVIND APLICAREA TRATAMENTELOR CU REGENERARE NATURALĂ SUB MASIV ÎN ARBORETELE DIN CADRUL OCOLULUI SILVIC HÎRJAUCA 41

4.1. [anonimizat] (Quercus petraea) luate în studiu 41

4.2. Aplicarea tratamentelor în arboretele din cadrul Ocolului Silvic Hîrjauca pe perioada 2009-2016 42

4.3. Descrierea tratamentelor cu regenerare sub masiv aplicate în gorunete 44

4.3.1. Tratamentul tăierilor succesive 44

4.3.2. Tratamentul tăierilor progresive (în ochiuri) 53

4.4. Considerații privind influența diferitelor sisteme de intervenții silvotehnice asupra regenerării arboretelor luate în studiu

5. ANALIZA SUPRAFEȚELOR PARCURSE CU TRATAMENTE ÎN PERIOADA 2009-2016 ÎN OCOLUL SILVIC HÎRJAUCA 58

5.1. Controlul și îngrijirea regenerărilor naturale 58

5.2. Amplasarea și materializarea pe teren a piețelor de probă 60

5.3. Reușita regenerării în subparcelele ce au servit ca obiect de studiu 63

5.4. Principii de urmat în completarea regenerării naturale 68

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI 70

BIBLIOGRAFIE 72

ANEXE 74

CV 84

DECLARAȚIA PE PROPRIA RĂSPUNDERE 85

ADNOTARE

Autorul acestei teze de master este masterand: [anonimizat] ,,ANALIZA REGENERĂRII ARBORETELOR DE GORUN DIN CADRUL OCOLULUI SILVIC HÎRJAUCA” și este lucrarea ce prezintă rezultatele în urma efectuării cercetărilor în procesul de elaborare a tezei de mastre.

Studiul cuprind arboretele de gorun din cadrul Ocolului Silvic Hîrjauca Întreprinderea pentru Silvicultură Călărași. Teza conține: introducere, 5 capitole, concluzii și recomandări, bibliografie, din 16 referințe bibliogarfice, 3 anexe, 8 tabele, 3 figuri și se dispune pe 73 pagini text de bază.

Obiectul de studiu sunt arboretele din cadrul Ocolului Silvic Hîrjauca având ca scop: analiza condițiilor de producere și conducere a regenerarii gorunetelor din cadru Ocolului Silvic Hîrjauca.

În vederea atingerii scopului tezei au fost preconizate următoarele obiective principale:

a studia literatura metodologică ce ține de regenerarea pădurii;

a analiza starea de vegetație a arboretelor din cadrul ocolului silvic Hîrjauca;

descrierea tratamentelor ce sunt aplicate în gorunetele din Ocolul Silvic Hîrjauca;

studierea aplicării tratamentelor în gospodărirea arboretelor din acest ocol silvic;

stabilirea felului cum s-a realizat regenerarea naturală în raport cu tratamentele aplicate;

întocmirea concluziilor și recomandărilor referitor la rezultatele regenerărilor.

Această lucrare are valoare aplicativă pentru gestionarea arboretelor din cadrul Ocolului Silvic Hîrjauca.

LISTA ABREVIERILOR

ICAS – Institutul de cercetăriși amenajări silvice

O. S. – ocolul silvic;

U.A. – unitate amenajistică

SUP „A” – codru regulat, sortimente obișnuite;

SUP „M” – păduri supuse regimului de conservare deosebită;

SUP „E” – rezervații pentru ocrotirea integrală a naturii;

m3(mc)- metru cub;

ha-hectar;

Fig.- figura;

ST – stejar;

GO – gorun

38 A – subparcela;

GR. I – grupa funcțională I

TS – tip de stațiune;

TP – tip de pădure;

Ps, Pm, Pi – productivitate superioară, mijlocie, inferioară.

INTRODUCERE

Reînființarea arboretelor amestecate prin regenerare naturală provocată de silvicultor, aplicând sistemele actuale de tăieri, nu este lipsită de dificultăți. Poate cea mai importantă este obținerea de compoziții de regenerare care să permită apoi, prin conducerea arboretelor tinere, să se ajungă la compoziții țel apropiate de cele naturale dar și rentabile din punct de vedere economic. Este vorba, în special, ca în compoziția de regenerare să fie suficient reprezentate atât speciile principale, dar să nu lipsească nici speciile de amestec cu funcție culturală importantă și cu rol de diversificare a producției de lemn și de creștere a valorii acesteia.

Pădurile constituie una din principalele bogății naturale regenerabile de o importanță deosebită fiind componentă a patrimoniului natural național. Pădurile Republicii Moldova sunt o parte componentă a patrimoniului natural național, reprezentând importante resurse naturale și strategice. În complexul resurselor naturale ele sunt printre cele regenerabile, care oferă posibilitatea de a influența și ameliora calitatea mediului înconjurător. [14]

Plantele principale care cresc în ecosistemele de pădure, produc lemn și alte materii prime, precum: coajă rășini, substanțe tanante, flori, semințe, nectar etc. Sunt cunoscute generic sub denumirea de specii lemnoase forestiere. Aceste plante se formează prin tehnicile silvice de întemeiere, îngrijire și conducere a pădurilor arborete, care pe lângă producția de biomasă lemnoasă și valoroase produse nelemnoase, exercită importante funcții protective cu privire la microclimatul pădurii, la solul pădurii și purificarea atmosferei din jur. [12]

În limitele fondului forestier natural ecosistemele dispun de o diversitate vastă întrunind 28 de tipuri ecosistemice și un șir de subtipuri biogeocenotice. În cadrul ecosistemelor forestiere sunt cunoscute 123 de asociații dintre care peste 25 de taxoni fitocenotici sunt apreciați ca fitocenoze-etalon. Pădurile sunt habitate pentru circa 860 specii de plante, care constituie 43% din toată biodiversitatea floristică spontană.

Conform datelor istorice, teritoriul pe care este amplasată Republica Moldova, doar cu câteva secole în urmă, era ocupat de păduri în proporție de peste 30%. Evoluția suprafeței acestora până la începutul perioadei postbelice a secolului XX a fost în descreștere continuă. Sporirea suprafețelor de păduri a demarat în special în perioada postbelică, când sub scopurile respective au fost alocate zeci de mii de hectare de terenuri degradate prin folosințe agricole excesive. [2]

Actuala lucrare de licență prin tema: „Analiza regenerării arboretelor de gorun din cadrul ocolului silvic Hîrjauca” și-a pus ca scop sistematizarea reușitii regenerării arboretelor ca urmare a măsurilor silviculturale aplicate și prezentarea cunoștiințelor și a experienței locale privind aplicarea tratamentelor cu tăieri repetate și regenerare naturală sub masiv a arboretelor din cadrul Ocolului Silvic Hîrjauca.

Ca obiective pentru realizarea scopului data sau stabilit:

a studia literatura metodologică ce ține de regenerarea pădurii;

a analiza starea de vegetație a arboretelor din cadrul ocolului silvic Hîrjauca;

descrierea tratamentelor ce sunt aplicate în gorunetele din Ocolul Silvic Hîrjauca;

studierea aplicării tratamentelor în gospodărirea arboretelor din acest ocol silvic;

stabilirea felului cum s-a realizat regenerarea naturală în raport cu tratamentele aplicate;

întocmirea concluziilor și recomandărilor referitor la rezultatele regenerărilor.

1. STADIUL ACTUAL AL CUNOȘTINȚELOR PRIVIND REGENERAREA

Aspecte generale privind regenerarea pădurii

Pădurea reprezintă o resursă naturală remarcabilă pentru om și societate. Importanța și valoarea acesteia este sporită de faptul că față de alte resurse naturale ca petrolul, gazele naturale, cărbunii, pădurea se caracterizează prin capacitatea de reproducere, ca urmare a unui proces natural de reînnoire a generațiilor de arbori.

Regenerarea este proprietatea fundamentală de autoreproducere a arborilor și respectiv arboretelor. Noțiunea de „regenerare” este constituită din cuvintele latinești „re” care înseamnă „din nou” și „genus” „neam, gen”. Termenul „regenerare a pădurilor” după o traducere mai liberă a cuvintelor latinești înseamnă „o generație nouă de arbori” apărută în mod natural, într-un timp, mai lung sau mai scurt, după cum în procesul respectiv intervenția omului este sau nu simțită.

Permanența pădurilor, în scopul receptării continue a beneficiilor izvorâte din funcțiile de producție și protecție atribuite, presupune o perpetuă înnoire a biocenozei forestiere la nivelul indivizilor. Viața limitată, deși îndelungată, a arborilor determină o înlocuire treptată a acestora pentru ca biocenoza în ansamblul ei să-și păstreze, între anumite limite, structura în scopul realizării funcțiilor sale. Așadar, viața pădurii ca întreg nu este determinată de durata de viață a elementelor ce o compun.

Reînnoirea în cazul ecosistemelor forestiere este un produs natural, dictat de legile firii, ce se produce continuu sau periodic. Similar acestui proces, în pădurea cultivată vorbim despre regenerarea arboretelor, care presupune înlocuirea arborilor ajunși la o anumită vârstă, ce se extrag prin tăiere, cu exemplare tinere obținute prin procese generative sau vegetative.

Procesul de înlocuire a vechii generații de arbori printr-una nouă, tânără, este cunoscut sub numele de regenerare. Regenerarea pădurii derivă din proprietatea fundamentală, generală a lumii vegetale și animale de autoreproducere. Considerații referitoare la regenerarea pădurii.

Dată fiind importanța regenerării arboretelor, silvicultorul trebuie să acționeze cu maximă responsabilitate în vederea conducerii acestui proces deoarece acesta condiționează existența arboretului și implicit realizarea eficientă a funcțiilor sale. Momentul acesta, de maximă importanță în viața pădurii, trebuie pregătit cu multă grijă și presupune analize atente atât în ceea ce privește caracteristicile și exigențele speciilor cu care se lucrează cât și în ceea ce privește însușirile stațiunii care asigură suportul fizic al regenerării.

Acțiunea de regenerare nu presupune în mod neapărat intervenția umană. În pădurile virgine acest proces s-a derulat și se derulează în mod natural, sub influența exclusivă a factorilor naturali. Regenerarea se produce în acest caz în mod neregulat în timp și spațiu, în funcție de apariția unor condiții favorabile. Procesul se desfășoară lent, extinderea vegetației forestiere este întâmplătoare, la fel ca și structura din punct de vedere al compoziției și consistenței.

Evoluția unui arboret este dictată la un moment dat de două procese ce se derulează concomitent și oarecum antagonic: un proces negativ de slăbire fiziologică a elementelor mature și un altul pozitiv, de instalare și ulterior de dezvoltare a unor noi semințișuri. Prin urmare, premisele declanșării procesului de regenerare naturală sunt asigurate de apariția semnelor de slăbire fiziologică a pădurii, combinată cu procesul de fructificație al arborilor.

Studiul regenerării în pădurea virgină permite decelarea legităților după care se realizează regenerarea în condiții naturale. Cunoașterea acestor legități naturale ghidează silvicultorii în acțiunea de regenerare a pădurii cultivate în direcția unei aplicări corecte a diverselor metode tehnice de lucru. În pădurea cultivată acest lucru nu presupune imitarea modului de regenerare al pădurii virgine, ci desprinderea unor concluzii utile, cu valabilitate generală. Modul de acțiune al naturii contravine de foarte multe ori intereselor silvicultorului care dorește ca acest proces să se realizeze cât mai repede, cât mai uniform și cu o reușită cât mai bună. Se desprinde astfel ideea că, în pădurea cultivată, acțiunea aleatoare a naturii este înlocuită cu intervenția conștientă, planificată și sistematică a silvicultorului.

Pe baza cercetărilor și a observațiilor îndelungate știința și practica au dovedit că regenerarea speciilor forestiere se desfășoară ca un fenomen dirijat de cauze obiective, determinate de caracteristicele speciilor și condițiile staționale. În pădurile virgine regenerarea și continuitatea vegetației forestiere se realizează indiferent de condițiile staționale, numai că timpul în care se instalează o nouă generație este diferit. În condiții naturale favorabile, regenerarea se asigură mai repede existând multe șanse pentru continuitatea speciilor valoroase în timp ce în condiții grele se instalează cu prioritate speciile mai puțin valoroase care, de obicei, sunt și mai puțin pretențioase.

În pădurea cultivată, se impune ca regenerarea să se realizeze într-un interval de timp cât mai scurt cu speciile dorite și de aceea este necesară intervenția specialiștilor în procesul regenerării, în vederea dirijării acesteia în corelare cu interesele urmărite prin țelul de gospodărire.

Aceasta înseamnă stimularea regenerării naturale până la limita unor procente optime concomitent cu crearea condițiilor necesare dezvoltării semințișului instalat.

De cele mai multe ori regenerarea este un rezultat al îmbinării regenerării naturale cu cea artificială, deci o regenerare mixtă, silvicultorului revenindu-i sarcina să dirijeze atât instalarea și dezvoltarea semințișului cât și completarea golurilor neregenerate natural sau regenerate cu specii mai puțin valoroase și necorespunzătoare compoziției-țel.

Regenerarea mixtă capătă un caracter complex în arborete de amestec, în sensul că puieții diferitor specii, componenți ai noii generații pot proveni din însămânțări naturale, lăstari sau drajoni, precum și din plantații sau semănături directe.

Proprietatea speciilor forestiere de a se reproduce arată că în mod natural continuitatea pădurilor se asigură prin regenerare naturală, în timp ce regenerarea artificială este o acțiune de refacere a ceea ce a fost degradat ca urmare a calamităților naturale sau a intervențiilor neorganizate ale factorului antropeic.

Se evidențiază faptul că în trecut lemnul era socotit produs al pădurii, așa încât preocuparea de bază a fost recoltarea acestuia de pe suprafețe mari în ideea asigurării unei eficiențe economice imediate, ceea ce a provocat un decalaj între anii de fructificație și ritmul de dezvoltare a terenurilor care natural nu s-au mai putut regenera. Dacă intervențiile omului în viața pădurii sunt judicioase, regenerarea naturală și recoltarea arboretului bătrân decurg ca un proces unic cu rezultate în general bune.

Condițiile staționale diferite de la un loc la altul, precum și acțiunea dăunătorilor biotici și abiotici asupra fructificației determină uneori dezacorduri între tendința de exploatare masivă și continuă a arboretelor și preocuparea asigurării concomitente a regenerării. Dezacordul se manifestă prin reducerea suprafețelor regenerate natural sau regenerate natural prin specii de o valoare scăzută, fapt ce necesită lucrări suplimentare care să refacă ceea ce trebuie și se mai poate reface. În astfel de condiții se ajung la regenerarea mixtă, cu o pondere mai mare sau mai mică de semănături sau plantări artificiale.

Proporția dintre suprafețele regenerate natural și artificial reprezintă un indicator principal care caracterizează modul de gospodărire intensivă a pădurilor. Cu cât cota de lucrări de împăduriri integrale sau completări în regenerările naturale este mai mică, cu atât este mai judicioasă gospodărirea pădurii. Regenerarea naturală este rezultatul practicii unor tratamente intensive cu regenerare sub adăpost. Eficiența exploatării arboretelor prin tratamente intensive trebuie apreciată după modul cum se instalează semințișul și este protejată stațiunea și nu după economiile realizate la doborârea și scoaterea lemnului.

1.2. Rolul și aportul regenerării naturale în producția forestieră

Promovarea regenerării naturale generează pentru fondul forestier numeroase avantaje cum sunt: permanentizarea pădurii, asigurarea continuității în obținerea masei lemnoase și a produselor accesorii, ameliorarea rolului funcțional de protecție a arboretelor, sporirea productivității arboretelor prin păstrarea intactă a stării de masiv și ameliorarea potențialului productiv al solului.

Regenerarea naturală asigură trecerea treptată de la o generație la alta de arbori sau chiar favorizează conviețuirea între arbori din generații diferite, de unde derivă continuitatea producției de masă lemnoasă, atât pe arborii materni cât și pe semințișurile instalate la adăpostul acestora. În cazul regenerării naturale a pădurii nu există o perioadă de întrerupere a producției pe timpul executării exploatărilor prin intermediul cărora se trece de la generația în vârstă de arbori la cea tânără.

Executarea tăierilor de eliberare a semințișului instalat îl găsește pe acesta dezvoltat și independent biologic, cu ceea ce asigură suficientă protecție solului și este în măsură să realizeze creșteri anuale, corespunzătoare potențialului productiv stațional. În intervalul de timp în care se execută tăierile de regenerare, arborii maturi ce protejează regenerarea înregistrează sporuri de producție suplimentară prin rărirea puternică a vechiului arboret. Este o creștere specifică descrisă de literatură de specialitate.

În cazul tăierilor unice, cînd regenerarea se asigură pe cale artificială, producția de masă se întrerupe pentru o perioadă de 1-2 ani și se reduce pe o perioadă de 2-3 ani, deoarece tineretul obținut prin plantații necesită un timp destul de îndelungat pentru a se adapta noilor condiții în care trebuie să trăiască.

La regenerarea naturală în momentul eliberării definitive a semințișurilor, starea de masiv este realizată, pe cînd în cazul plantațiilor acesta se obține la peste 5-7 ani de la plantare.

Perioada de întrerupere a procesului de producție prin tăieri extensive și reîmpăduriri reprezintă în cazul speciilor autohtone de bază, aproape 2% din durata ciclului de producție și aceasta numai în cazul în care se respectă perioadele minime admise privind durata exploatării. Arboretele realizate pe cale artificială, comparativ cu cele rezultate din regenerări naturale, în condiții de identitate a compoziției și potențialului productiv stațional, ar necesita, pentru realizarea aceluiași țel de producție, un ciclu mai lung cu câțiva ani. Acest lucru este valabil numai dacă ciclul de producție se socotește în cazul regenerării naturale din momentul eliberării definitive a semințișului, iar nu din momentul declanșării procesului de regenerare naturală. În mod obișnuit se socotește ca nou arboret provenit dintr-o regenerare naturală care înlocuiește vechea generație, numai când aceasta este complet înlăturată și acest moment poate fi considerat similar celui al plantării, în cazul regenerării artificiale. Făcând diferența între creșterile înregistrate în primii ani în semințișurile naturale față de plantații, ajungem la concluzii net favorabile arboretelor regenerate natural.

Prin regenerarea naturală se păstrează continuitatea speciilor și a ecotipurilor caracteristice zonei date adaptate condițiilor staționale și climatice în decursul timpului; de aici se constată și o mai mare rezistență la acțiunea dăunătoare a factorilor biotici și abiotici.

Protejarea cu continuitate a solului de către arboretul vechi înlătură riscurile spălării substanțelor nutritive sau chiar evoluția anormală a procesului de descompunere a resturilor vegetale. Prezența vegetației forestiere menține umiditatea atmosferică, atenuează curenții locali etc., ceea ce face ca unele specii să se mențină local mai ușor decât dacă ar trebui introduse artificial.

Se știe de exemplu că gorunul se dezvolta bine într-un areal în care precipitațiile medii sunt de 500-700 mm/an dar se poate mulțumi și cu 400-450 mm/an în stațiuni unde acestea sunt mai uniform repartizate de-a lungul anului, unde sunt compensate și de umiditatea din atmosferă și de condițiile edafice locale. Continuitatea vegetației forestiere contribuie la menținerea în amestec a unor specii cu un efect asemănător celui determinat de expoziția terenului. Pe expoziții umbrite arealul unor specii coboară altitudinal în timp ce pe expoziții însorite arealul se extinde spre stațiuni mai înalte.

Regenerarea naturală favorizează procesul de continuitate a speciilor și ecotipurilor locale și înlătură crizele prin care trec arboretele create artificial prin folosirea unor semințe din stațiuni diferite.

Procesul regenerării naturale asigură condiții optime de reproducere tuturor speciilor de arbori și arbuști existenți în stațiunea respectivă, dar nu toată suprafața se acoperă cu puieți și de aceea necesită efectuarea unor completări care permit introducerea altor specii mai productive sau mai valoroase, obținându-se semințișuri și arborete tinere în amestec, în proporția dorită, în care fiecare exemplar sau specie își are un rol și un aport determinat la completarea consistenței și închiderea sării de masiv încă din primii ani de existență.

Numărul mare de exemplare care apar după fructificarea speciei sau speciilor corespunzătoare compoziției de regenerare contribuie la acoperirea și protejarea solului. Populația numeroasă a semințișurilor este un factor hotărâtor al reușitei regenerărilor naturale fiindcă aceasta luptă mai ușor împotriva factorilor dăunători externi, semințișul se dezvoltă în ritm accelerat datorită concurenței între specii sau între exemplarele aceleași specii, în final se realizează mai eficient starea de echilibru și interdependența din arboret. În această situație este necesară intervenția silvicultorului pentru dirijarea procesului de selecție către compoziția-țel de regenerare.

Reîmpăduririle pe cale artificială, bazându-se pe un număr limitat de puieți necesită lucrări intensive de protecție a acestora împotriva arșiței, a secetei, e gerului, a concurenței buruienilor etc., lucrări greu de mecanizat și de aceea costisitoare, necesitând importante forțe de muncă manuală sezonieră. Orice pierdere de puieți din plantație poate compromite reușita acesteia, în timp ce în regenerările naturale preocuparea principală este dirijarea calității arboretului prin reducerea numărului de exemplare pe măsură ce arboretul parcurge diverse stadii de dezvoltare, operație mai ușor de executat și mai econom deoarece de cele mai multe ori se obțin și unele produse cu valoare ca frunzare, nuiele, crăci etc.

Încheind starea de masiv uneori înainte de extragerea arboretului matur, noua generație asigură continuitatea protecției solului, ferindu-l de uscăciune și bătătorire prin ploi, levigarea stratului de humus evitând eroziunea, elemente care periclitează structura și textura solului. În același timp starea de masiv asigurată, solul primește cu continuitate litieră nouă, alimentând procesul de humificare. Mediul specific al pădurii fiind menținut, se ameliorează potențialul productiv stațional ca urmare a unor varietăți mici ale cantității de lumină, de căldură și de umiditate și care determină intensificarea activității microorganismelor care participă la procesul de humificare și ameliorare a activității solului.

Continuitatea vegetației forestiere și în timpul schimbării generațiilor de arboret se asigură prin aplicarea tratamentelor intensive cu regenerare sub adăpost.

Diversele specii forestiere având exigențe diferite față de sol, lumină, umiditate etc., pot conviețui în masiv cu număr optim de arbori, contribuind prin aceasta la sporirea creșterilor și a producției ce se obține pe unitatea de suprafață vegetând alături arbori din specii principale de bază, principale de amestec, specii ajutătoare (de împingere) și arbuști de diverse dimensiuni se asigură etajarea pe verticală a coronamentelor și un echilibru permanent între concurența și ajutorul reciproc dintre elementele componente ale arboretului. De asemenea, se realizează reglarea cantității de lumină care pătrunde în arboret asigurându-se necesarul și pentru speciile din plafonul inferior și pentru arbuști.

Starea de masiv menționată cu continuitate pe parcursul tuturor stadiilor de dezvoltare stimulează creșterea în înălțime a arboretelor, elagarea trunchiurilor pe o mare înălțime și producerea de lemn de mari dimensiuni fără noduri, calitativ superior, ridicând în acest fel valoarea economică a arboretelor.

Cheltuielile necesare pentru un hectar împădurit pe calea regenerării naturale sunt de 5-6 ori mai mici decât cele necesare pentru efectuarea de plantații.

Realizarea regenerării naturale este efectul unei munci tehnice calificate, a unei organizări temeinice a producției forestiere în timp ce reîmpăduririle pe cale artificială, în cele mai multe situații sunt lucrări generate mai ales de deficiențe în aplicarea tratamentelor și în efectuarea exploatării, care generează cheltuieli suplimentare și forță de muncă în plus.

1.3. Condițiile biologice și tehnice în care se produce regenerarea naturală a pădurilor

Apariția semnelor de slăbire fiziologică a arboretelor, combinată cu fructificația arborilor, creează premisele declanșării procesului de regenerare naturală, cu o puternică concurență între specii.

Un rol important îl joacă periodicitatea fructificației și condițiile de diseminare a semințelor diferitor specii componente (arbori sau arbuști), deoarece toate concurează puternic la instalarea succeselor proprii.

În arboretul bătrân se petrec concomitent două procese: unul negativ de slăbire fiziologică a elementelor mature și altul de instalare și dezvoltare a unor semințișuri naturale noi, care vor forma viitorul arboret.

Stabilirea momentului optim de schimbare a generațiilor depinde de un complex de factori care pot fi favorabili sau nu regenerării naturale, în rândul acestora locul principal ocupându-l necesitatea înlocuirii arboretului matern, atunci când acesta a realizat o producție calitativă și cantitativă maximă, în raport cu țelul de gospodărire.

Experiența și practica au demonstrat că regenerarea naturală, în condițiile recoltării posibilității anuale se obține prin îmbinarea armonioasă a activității de exploatare a arboretelor ajunse la sfârșitul ciclului de producție cu procesul autoreproducerii ținând seama de :

a) fructificația arborilor și modul de diseminare a semințelor;

b) maturitatea de regenerare a solului;

c) perioada de protecție a semințișurilor.

Este absolut necesară urmărirea evoluției acestor factori, alegându-se tratamentul care să permită pentru fiecare stațiune realizarea condițiilor pentru o corespunzătoare succesiune a generațiilor.

a) Fructificația arborilor și modul de diseminare a semințelor. Regenerarea naturală este condiționată de fructificația abundentă și mijlocie a arborilor maturi, fructificație care la principale specii forestiere se produce periodic și începe la vârste diferite. Fructifică mai devreme arborii care vegetează în condiții extreme, cei mai puțin longevivi, cum este cazul arborilor provenii din lăstari care trăiesc pe terenuri mai slab productive; aceeași specie vegetând în zona optimă, cu condiții climatice și edafice favorabile, ajunge mai târziu la maturitate.

Fructificația timpurie poate fii și un indiciu al slăbirii fiziologice a arborilor; semințele provenind din astfel de arbori au procent de germinație redus, multe neajungând la maturitate. Fructifică abundent arborii cu coronamentele mai bine limitate, de aceea în multe situații se impun intervenții în arboret care să dea arborilor valoroși, de la care se așteaptă sămânța necesară în următorii ani mai multă lumină.

Formarea unor coroane bine dezvoltate este indicat să se înceapă cu ocazia executării ultimelor rărituri (cu 1,5 clase de vârstă până la exploatare).

Periodicitatea fructificației variază între limite foarte largi, ca urmare a faptului că speciile ocupă zone foarte întinse cu condiții de vegetație diferită care pot fi influențate de agenți naturali nefavorabili, într-o măsură mai mare sau mai mică.

Evident că urmărindu-se însămânțarea unei anumite specii, tăierea respectivă este strict legată de anul de fructificație abundentă sau mijlocie al acesteia.

În arboretele de amestec, cu specii care fructifică la perioade diferite, tăierile au în vedere specia principală de bază cea mai valoroasă și cu fructificația cea mai rară.

b) Maturitatea de regenerare a solului reprezintă totalitatea însușirilor acestuia de a favoriza încolțirea semințelor, apariția plantulelor și transformarea lor in puieți.

La realizarea maturității de regenerare a solului contribuie factorii edafici (compoziție, aciditate, structură, etc.,) geomorfologici (relief, pantă, expoziție etc.) precum și factorii biotici (microorganismele reprezentate de ciuperci și bacterii).

Factorii climatici (lumina, căldura, umiditatea, vântul etc.) influențează în mod determinant efectele celorlalți factori putând să le limiteze sau chiar să le anuleze efectul.

Echilibrul între acești factori poate fi păstrat prin dirijarea consistenței, structurii și compoziției arboretului de regenerat și se poate afirma că în zona optimă de dezvoltare a unei specii, unde factorii naturali sunt favorabili regenerării naturale, caracteristicile arboretului sunt hotărâtoare în evoluția acestui proces. Intervențiile în arboretul înlocuit se execută astfel încât să se dirijeze în limitele bine determinate, lumina, căldură etc. Natura și ritmul tăierilor sunt hotărâte în raport cu obiectivele urmărite cum sunt însămânțarea și instalarea puieților sau îngrijirea și conducerea semințișurilor.

Așa dar maturitatea de regenerare a solului este rezultatul activității interdependente a factorilor naturii, cu rol mai mare sau mai mic în declanșarea și favorizarea procesului de regenerare naturală.

Potențialul productiv stațional al suprafeței ocupate de pădure este neuniform, corespunzător și maturitatea de regenerare a solului se prezintă diferit pe suprafața de regenerat și reușita regenerării este diferită, puieții speciilor valoroase se localizează în anumite zone, restul suprafeței fiind ocupat de semințișuri formate din specii nedorite ceea ce ridică probleme în conducerea procesului de regenerare.

Alteori răspândirea neuniformă a puieților din speciile corespunzătoare stațiuni poate fi cauzată de lipsa locală de fructificație determinată de factorii climatici. Studierea amănunțită a acestor situații poate ajuta la stabilirea măsurilor culturale cele mai potrivite pentru ca toate resursele naturale referitoare la sol și arboret să fie folosite judicios atât local cât și general, de unde concluzia că gospodărirea arboretului va impune un tratament cu caracteristici foarte elastice. Dacă tehnica de aplicare a tratamentului nu rezolvă toate situațiile întâlnite, sunt necesare măsuri suplimentare care să ajute procesul regenerării naturale. Prin lucrări speciale (drenaje, mobilizarea a solului etc.) se înlătură cauzele nefavorabile instalării puieților, urmând ca prin tăieri judicioase să se asigure regenerarea numai în zonele cu caracteristici normale sau aproape de normal.

Procesul regenerării naturale conceput în cadrul unui tratament intensiv cu caracteristici specifice, poate fi dirijat printr-un ansamblu de măsuri hotărâte de specialist, în care lucrările de îndepărtare a cauzelor nefavorabile regenerării să se subordoneze tehnici de aplicare a tratamentului sau să schimbe parametrii acestuia.

c) Perioada de protecție a semințișurilor. Semințele luând contact cu solul, cu caracteristici favorabile regenerării în condiții de umiditate, căldură și lumină corespunzătoare, germinează și apar plantulele care se transformă în puieți cu cerințe mereu sporite față de lumină și căldură. Încolțirea semințelor și transformarea lor în plantule necesită în sezonul d vegetație 3000-1000 lucși, diferit după specie, adică plantulele pot suporta atâta acoperișul arboretului matern, când acesta are o consistență specifică de 0,5-0,6, cât și prezența speciilor de împingere. Transformarea plantulelor în puieți și dezvoltarea lor necesită cantități mereu sporite de lumină, mai multă la speciile de lumină și mai puțină la cele de umbră. Dacă această cantitate de lumină nu este asigurată trebuie executate tăieri corespunzătoare de îndepărtare a arborilor sau a arbuștilor, uneori chiar în primul an de vegetație a puieților cum este la stejarii de luncă la care cu cât doza de lumină este mai corespunzătoare exigențelor specie, cu atât creșterile puieților sunt mai viguroase. Excesul de lumină și de căldură în primele sezoane de vegetație are influență negativă asupra umidității solului și a transpirației puieților, ceea ce poate determina uscarea sau chiar dispariția acestora.

Luminați treptat, prin reducerea consistenței prin una sau două tăieri intermediare, odată cu înaintarea în vârstă a puieților, acestea devin, în timp, independenți biologic putându-se dezvolta fără protecția vechiului arboret, iar prin mulțimea lor acoperă solul și fac față concurenței buruienilor a căror instalare abia începe. Rărirea treptată a arboretului evită instalarea speciilor de graminee care constituie un concurent serios al puieților.

Menținerea prelungită a arboretului matern nu este favorabilă deoarece creează premise ca prin dezvoltarea coronamentelor arborilor să se reducă continuu cantitatea de lumină și de umiditate care ajunge la semințiș și să înrăutățească condițiile de vegetație ale puieților care devin inutilizabili, ca urmare a autorecepării repetate și degradarea treptată a lor. Urmarea este reluarea procesului de regenerare în condiții mai dificile decât cele inițiale, structura arboretului fiind deformată prin tăieri.

Stabilirea vârstei optime la care puieții diferitor specii devin independenți față de protecția arboretului matern, este un element hotărâtor în realizarea regenerării.

Durata necesară ca plantulele să se transforme în puieți apți să suporte direct lumina, căldura, concurența plantelor erbacee, gerul și seceta etc. trăind în acest interval la adăpostul arboretului matern se numește perioadă de protecție a semințișului.

Perioada de protecție este foarte diferită de la o specie la alta fiind mai scurtă la speciile de lumină (1-4 ani la stejar, 2-5 ani la gorun) și mai lungă la speciile de umbră (6-12 ani la brad), speciile de semiumbră ocupând poziții intermediare (fag, molid 4-8ani).

O generație de puieți este rezultatul unei fructificații abundente sau mijlocii și al tăierii de însămânțare bine executată. Capacitatea semințișului de a trăi la un moment dat independent impune îndepărtarea la timp a arboretului matern. Perioada de protecție a semințișului începe odată cu apariția plantulelor și se termină cu efectuarea tăierii definitive după ce sau executat, sau nu, una sau excepțional două tăieri de dozare a luminii, căldurii și umidității pentru ca puieții să se adapteze treptat la condițiile de vegetație determinate de efectul direct al factorilor climatici, al factorilor biotici și abiotici. Semințișul în acest stadiu a devenit tineret independent biologic, preluând în parte și rolul vechiului arboret.

În primul sezon de vegetație ce urmează eliberării complete a puieților se pot înregistra stagnări temporare de creșteri determinate de necesitatea adaptării puieților la noua situație; fenomenul este mai accentuat la unele specii valoroase (stejar, gorun) și mai slab sau deloc la altele (carpen, acerinee, frasin, etc.) de aceea în cazul amestecurilor acesta este un moment favorabil copleșirii elementelor valoroase. Carpenul și acerineele iau avans de creștere față de cvercinee, datorită ritmului diferit de creștere al speciilor și aceasta se termină prin instalarea în plafonul superior a elementelor mai puțin valoroase. După perioada de adaptare la noile condiții de vegetație se declanșează un proces de creștere al puieților de unde apare și necesitatea unor lucrări de îngrijire judicioasă a semințișurilor.

Suprafață de pădure regenerată în urma unei fructificații în care se execută gama de tăieri necesare luminării treptate și eliberării complete a semințișului a fost numită suprafață specială de regenerare.

Timpul în care se regenerează suprafața specială de regenerare s-a numit perioada specială de regenerare.

1.4. Stadiul actual al cunoștințelor privind regenerarea arboretelor în Republica Moldova

Regenerarea și extinderea suprafețelor acoperite cu păduri este o prioritate a sectorului forestier național. Vegetația forestieră poate reduce din influența negativă a factorilor industriali și climatici dăunători.

Ponderea importantă a lucrărilor de ajutorare a regenerării naturale se datorează faptului că, în perioada de referință, au fost efectuate tăieri de produse principale prioritar în arborete de salcâm, la care asigurarea continuității s-a realizat în majoritate prin provocarea drajonării. Totodată, întreprinderile silvice subordonate Agenției „Moldsilva” desfășoară lucrări de plantare și în cadrul proiectului „Planul național de extindere a suprafețelor cu vegetație forestieră pentru anii 2014-2018”, aprobat prin Hotărîre de Guvern care prevede împădurirea terenurilor degradate, a fîșiilor de protecție a apelor rîurilor și a bazinelor de apă, precum și a fîșiilor forestiere de protecție a terenurilor agricole pe o suprafață de minimum 13 mii ha.

Tabelul 1.4.1

Suprafața parcursă cu lucrări de regenerare și extindere a pădurilor

2. LOCUL CERCETĂRILOR, MATERIAL ȘI METODE DE LUCRU

2.1. Localizarea și materialul cercetărilor

2.1.1. Elemente de identificare a ocolului silvic. Vecinătăți, limite.

Obiectul prezentului studiu îl constituie arboretele din cadrul Ocolului Silvic Hârjauca (în continuare O.S. Hârjauca), gospodărit de Întreprinderea pentru Silvicultură Călărași (Î.S. Călărași), administrată de Agenția „Moldsilva” (A.S. „Moldsilva”). Sediul ocolului silvic este amplasat în comuna Hârjauca. O.S. Hârjauca este situat în partea de NV a raionului administrativ Călărași, în raza localităților Călărași, Răciula, Bahmut, Sipoteni, Oricova, Mândra, Hârjauca-Palanca, Leordoaia, Hârbovăț, Onișcani, Dereneu, Rădeni, Bularda, Hoginești și Hirova.

Ocolul silvic se învecinează:

• la NORD cu Î.S. Telenești;

• la EST cu O.S. Bravicea, O.S. Vărzărești;

• la SUD cu O.S. Călărași și R.N. Plaiul Fagului;

• la VEST cu Î.S. Silva Centru Ungheni.

Limitele teritoriale ale ocolului silvic sunt trasate prin semne convenționale pe hărțile anexate amenajamentului silvic. Aceste limite, indiferent de natura lor, sunt evidente, iar acolo unde pădurea atinge aceste limite, ele au fost materializate cu semne adecvate – „H” (cu vopsea roșie).

2.1.2. Trupuri de pădure constituente.

Fondul forestier al acestui ocol silvic este compus din 62 de trupuri de. Cel mai mare trup de pădure „Codru-Hârjauca” cu suprafața de 782,8 ha constituie 14% din suprafața totală a ocolului silvic de 5635,0 ha. Tot acest tabel pune în evidență distanțele convenționale de la trupurile de pădure indicate până la sediul ocolului silvic și până la centrul de prelucrare a lemnului din com. Sipoteni. Cel mai mic trup de pădure „La Răscruce” ce include parcela 137 și are o suprafață de numai 0,9 ha. Suprafața medie a trupului de pădure constituie 90,9 ha, iar distanța medie până la ocolul silvic este de 15 km și până la centrul de prelucrare a lemnului este de 18 km.

2.1.3. Constituirea și materializarea parcelarului și subparcelarului.

Conform propunerilor de la Conferința I de Amenajarea Pădurilor din cadrul Î.S. Călărași din 10.07.2008, s-a păstrat parcelarul existent de la amenajarea anterioară. Numerotarea terenurilor intrate în fondul forestier al ocolului silvic s-a făcut în continuare, de la Nord la Sud și de la Vest la Est. Astfel, s-au constituit 162 parcele, cu 44 mai multe ca la amenajarea precedentă, datorită intrării de noi suprafețe în fondul forestier gestionat de O.S. Hârjauca, primite de la primăriile din zona de activitate. Materializarea în teren a liniilor parcelare a constat în însemnarea din distanță în distanță a arborilor de limită cu banda verticală de vopsea roșie (5 cm lățime și 20 cm lungime). Subparcelarul vechi s-a păstrat, în cea mai mare parte schimbându-se doar acolo unde s-au produs modificări ca urmare a lucrărilor efectuate de la amenajarea precedentă până în prezent, sau acolo unde au fost constatate diferențe de arboret nesesizate anterior. Subparcelele, în cadrul fiecărei parcele au fost numerotate cu litere majuscule în ordine alfabetică, înscrise după numărul parcelelor, la o distanță de o literă, pentru păduri și terenuri destinate împăduririi și apropiat de numărul parcelei pentru celelalte situații (pe hărți caracterele sunt îngroșate), urmate de un indice numeric, în caz că sunt mai multe terenuri de același tip. În total au fost evidențiate 1169 subparcele.. Evoluția suprafețelor medii parcelare și subparcelare până la amenajarea actuală se prezintă în tabelul 2.1.3.1. Bornele sunt numerotate de la 1 până la 539. Bornele 75, 76, 119, 153, 202, 236, 254, 256, 258, 327 au fost bisate.

Tabelul 2.1.3.1

Evoluția parcelarului și subparcelarului

Din tabelul de mai sus observăm că în comparație cu amenajarea precedentă s-a majorat numărul de parcele cu 44 și de subparcele cu 123. Numerotarea percelelor noi primite s-a efectuat de la 119 până la 162. Totodată, s-a micșorat suprafața medie a parcelei cu 5,0 ha și a subparcelei cu 0,1 ha, iar suprafața minimă a subparcelei a rămas aceeași. Suprafața maximă a subparcelei s-a mărit cu 1,4 ha.

2.1.4. Suprafața fondului forestier

Suprafața fondului forestier din O.S. Hârjauca este de 5635,0 ha, adică mai mare cu 939,2 ha decât suprafața stabilită la amenajarea precedentă de 4695,8 ha.

Hotarele stabilite la amenajare, cât și suprafața, au fost coordonate cu oficiul de Cadastru, înregistrându-se o diferență în plus față de cadastru cu 77,6 ha pe raionul Călărași, ce denotă faptul unei evidențe eronate a acesteia. Conform temei de proiectare prezentate la Conferința I de Amenajarea Pădurilor, suprafața O.S. Hârjauca după datele cadastrale constituia 5557,4 ha. Această diferență se explică prin necorespunderea limitelor unor terenuri primite, preponderent salcâmete, de la primăriile din zona de activitate, dar și prin neefectuarea ridicărilor în plan la momentul primirii unor terenuri în fond forestier în vederea stabilirii suprafețelor lor reale la acel moment.

Evoluția suprafeței totale a O.S. Hârjauca poate fi urmărită în tabelul de mai jos.

Tabelul 2.1.4.1

Evoluția suprafeței ocolului silvic

2.1.5. Organizarea administrativă

Activitatea de gospodărire a fondului forestier din O.S. Hârjauca se desfășoară în cadrul a 3 brigăzi silvice și 18 cantoane silvice, prezentate în tabelul 2.1.5.1.

Această arondare, este corespunzătoare pentru asigurarea pazei fondului forestier și aplicării măsurilor silvotehnice propuse de amenajament.

Tabelul 2.1.5.1

Organizarea administrativă

2.2. Metoda delucru

Studiul s-a realizat prin utilizarea mai multor metode astfel: metoda tradițională documentară, istorică, cercetarea comparativă, analiză și sinteză. Documentarea bibliografică a avut o pondere însemnată și a cuprins studiul lucrărilor de specialitate privind geologia, geomorfologia, solurile și stațiunile forestiere, vegetația forestieră din regiunea studiată, descrierea lucrărilor de recoltare și cultură, alte referințe. Modul de sistematizare a informațiilor s-a realizat plecând de la general spre particular, atât în ceea ce privește evoluția fondului forestier cât și dinamica factorilor staționali și anume a celor geologici și geomorfologici, climatici și edafici.

În urma studiului, s-a diferențiat faza de teren, când datele privind efectuarea lucrărilor pe parcursul perioadei 2015-2017 au fost selectate din evidențele de aplicare a lucrărilor silvotehnice din cadrul ocolului silvic, ieșiri în teren în vederea documentării privind modul și reușita lucrărilor aplicate, și faza de birou, unde datele colectate au fost prelucrate.

Prelucrarea acestora s-a realizat cu ajutorul programului de calcul tabelar: Microsoft Office Excel, prelucrarea statistică a datelor fiind realizată cu ajutorul funcțiilor standard implementate în Microsoft Office Excel.

Ca metodă de cercetare, observația a stat la baza analizei generale a arboretelor luate în studiu și la selectarea unităților amenajistice, unde s-au amplasat suprafețe de probă în vederea controlului reușitei regenerării.

La regenerarea naturală, toate elementele legate de existența și compoziția semințișului utilizabil, numărul de puieți pe unitatea de suprafață, poziția și calitatea puieților valoroși s-a stabilit prin piețe de probă.

Evidența semințișului sa realizeat în baza suprafețelor de probă cu suprafața de 4 m2 – în cazul când acesta este de talie și densitate mică, 10 m2 – în cazul când acesta este de talie și densitate mijlocie, 20 m2 – în cazul când acesta este de talie înaltă și rară.

Suprafețele de probă se amplasează uniform pe suprafață, în locurile caracteristice și cu un număr de cel puțin de cinci la hectar. Pe cuprinsul unui sector acestea trebuie să fie de aceleași dimensiuni.

Semințișul se imparte în categoriile: mic – până la 0,5m, mijlociu – de la 0,6m până la 1,5m și de talie înaltă – peste 1,5m.

La aprecierea reușitei regenerării tot semințișul este considerat ca mic, dacă exemplarele ce au înălțimea de 0,5 m constituie peste 2/3 din numărul total. Semințișul este considerat de talie înaltă, dacă exemplarele cu înălțimea de peste 1,5m, constituie 1/3 din numărul total. În restul cazurilor reușita regenerării se stabilește după indicii pentru semințișul mijlociu.

După desime semințișul se împarte în: rar – până la 2 mii; mijlociu – 2-8 mii; des – 8-13 mii și foarte des – peste 13 mii exemplare la hectar.

3. CADRUL FIZICO-GEOGRAFIC ȘI FITO-GEOGRAFIC AL OCOLULUI SILVIC HÎRJAUCA

3.1. Elemente generale privind cadrul natural

3.1.1. Geomorfologie

Teritoriul ocolului silvic Hîrjauca se încadrează zonal prin poziția sa în teritoriul Podișului Central Moldovenesc, ramificația înălțimii codrilor.

Suprafețele plane ocupă 1/3 din teritoriu. Relieful este văluros-fragmentat. Cumpăna apelor este largă cu pante înclinate. Dintre formele erozionale predomină vâlcelele. Podișul Central Moldovenesc este cea mai înaltă parte a Moldovei . Teritoriul este întretăiat și fărâmițat de o plasă deasă de coline adânci, vâlcele și hârtoape (până la 150-). Aici sunt cel mai des întâlnite procesele de eroziune și de alunecare. Pantele înălțimii Codrilor se caracterizează printr-un relief văluros, reprezentat prin creste înguste, văi adânci, și hârtoape. Marea parte a teritoriului ocolului silvic Hîrjauca este reprezentată de platouri și lunci joase cu pante line. Rolul important în formarea structurii morfologice ale reliefului îi revine eroziunii, alunecărilor de teren și altor procese de formare a reliefului. Pe teritoriul ocolului se întâlnește des eroziune de suprafață. Ea dispare pe teritoriului cumpenelor de apă line, la fundul văilor și vâlcelelor. Eroziunea în adâncime, este răspândită larg pe teritoriul studiat (surpătura, râpă, vâlcea).

Expoziția generală determinată de relief și scurgerea apelor este sudică. Din datele prelucrate la calculator rezultă:

expoziții însorite (S, SV) – 33 % ;

expoziții parțial însorite (V, SE, E, NV) – 24 % – ;

expoziții umbrite (N, NE) – 43 % – .

Panta terenului înregistrează valori ce încep de la înclinări sub 5g; până la înclinări de 30g. Expoziția ca factor component stațional influențează climatul local, modificând evident regimul de umeditate din sol, în atmosferă și regimul de lumină și căldură determinând distribuția vegetației forestiere. Caracteristicile expoziționale și indicii pantelor sunt prezentate pentru fiecare subparcelă în descrieri parcelare.

Din datele prelucrate la calculator, rezultă următoarea repartiție a suprafețelor pe categorii de înclinare:

până la 16g – 74% – 4148,5 (ha);

de la 16g până la 30g – 25 % – 1425,6 (ha);

peste 30g – 1% – 60,9 (ha).

În general relieful teritoriului ocolului silvic are o influență apreciabilă nu numai asupra răspândirii solurilor și a însușirilor lor (profunzime, intensitate de eroziune ș.a.) dar și asupra proceselor de solificare, a prezenței vegetației forestiere și a stațiunilor.

Uneori, când energia de relief se asociază cu panta, în prezența substratului litologic destul de friabil, apar frecvente procese de eroziune și chiar alunecări.

Procesele respective au acționat selectiv, existenței formațiunilor moi reprezentate prin complexul de argile și marne cu alternanțe de nisipuri și luturi, loessoide, asociindu-se și lipsa de vegetație.

Informații cu privire la factorii geomorfologici, este prezentată în evidența 17.1 respectiv 17.2. Repartiția suprafețelor pe etaje fitoclimatice, formații forestiere, altitudine, pantă și compoziție.

3.1.2. Geologie

Din punct de vedere geologic teritoriul ocolului silvic se încadrează zonal prin poziția sa în Platoul Moldovenesc ca unitate fundamental predominant neogenă cu rare depuneri cuaternare (în bazinele râurilor Bâc și Ichel).

Pentru studiul condițiilor staționale o importanță deosebită o are substratul geologic din care s-au format rocile de solificare. În suprafața studiată principalele grupe de roci de solificare sunt:

a) Eluviile neogene nisipoase și nisipo-lutoase. Ocupă cumpenele de apă cele mai ridicate și se continuă puțin și pe versanții acestora. Aceste depozite sunt grăunțoase, afânate, de culoare albă și surie-pală, uneori galbenă și brun-ruginie, în majoritatea cazurilor acarbonatice, dar uneori apare efervescența ca urmare a existenței carbonaților. Reacția soluției solului variază brusc. Uneori în depunerile nisipoase și nisipo-lutoase, la diferite adâncimi se întâlnesc fragmente mici și mari de gresii ne-dezagregate.

Compoziția mecanică variază de la luto-nisipoase până la nisipo-lutoase, în care predomină fracțiunile de nisip (80-96%) cu participarea redusă a pulberilor de argilă.

Caracteristica nisipurilor neogene este cantitatea mare de oxizi anifoteri (cantitatea maximă – 16%, medie 8,5%). Oxizii de fier sunt în proporție de – 2,6%. În depozitele carbonatice cantitatea de carbonați ajunge la 6,8%.

Pe aceste roci se formează soluri cenușii și cenușii închise luto-argiloase și argilo-lutoase, uneori cernoziomuri levigate luto-argiloase.

b) Depozite neogene argiloase-mâloase originare. După compoziția sa fizică și chimică se deosebesc brusc de nisipuri și nisipuri-lutoase. Colorate în verde-măsliniu și cenușiu-verzui cu nuanță albastră, pe fondul culorii de bază se văd petele albăstrii și ocre, formate ca rezultat al gleizării. Cu adâncimea colorarea acestora se intensifică datorită concentrării de carbonați în formă de cuiburi și șiruri albe făinoase.

Pe aceste depozite se formează soluri compacte de culori închise. Starea compactă a argilelor duce la majorarea conținutului de Mg adsortiv, iar în caz de solonetizare – a Na. Printre argilele neogene uneori se întâlnesc lentile acvifere a nisipurilor, care contribuie la apariția alunecărilor.

c) Depozite eluvial – deluviale argilo-lutoase și lutoase așternute pe depozite neogene nisipoase și nisipo-lutoase . Particularitatea acestor roci este apariția la o oarecare adâncime (120 – ) a stratului de nisip și nisip lutos ce are o influență pozitivă asupra regimului apă-aer. Compoziția mecanică a acestor roci se schimbă de la argilă grea la luturi ușoare. În timpul precipitațiilor abundente pot apărea alunecări de teren. Pe aceste roci se formează soluri cenușii de pădure.

În afară de substraturile enumerate mai sus, izolat dispersat se găsesc în procente mici eluvii calcaroase, nisipoase, lutoase și nisipo-lutoase, depozite mâloase pe care s-au format soluri de tip cernoziomic.

Se constată o mare varietate de roci moi, friabile, foarte vulnerabile la procese de eroziune, la influența factorilor climatici destabilizatori și antropici, externi. În vederea protejării acestor terenuri se impune încadrarea lor integrală în I grupă funcțională de protecție cu rezervare deosebită a celor erodate și a celor cu panta mai mare de 20g.

3.1.3. Hidrologie

Rețeaua hidrologică este relativ bine reprezentată în cuprinsul ocolului silvic Hîrjauca, iar regimul hidrologic se caracterizează printr-un debit variabil în timpul anului: primăvara și după ploile abundente în timpul sezonului de vegetație apele ating debitul maxim, în timp ce vara majoritatea acestora seacă din cauza precipitațiilor sărace.

Principalele colectoare de apă sunt râurile Bâc și Ichel. Aceste râuri se referă la râurile mici și nu au o importanță deosebită social-economică, fiind afluenți direcți ai râului Nistru. Sursa principală de apă a acestor râuri sunt precipitațiile atmosferice și micile izvoare. Acestea, în schimb au lunci bine dezvoltate, care în perioadele cu precipitații abundente pot fi inundate. Pe alocuri, pe cursul acestor râuri și pâraie s-au construit o serie de lacuri artificiale de acumulare ce servesc nevoilor locale de apă în agricultură și piscicultură.

3.1.4. Climatologie

Regiunea în care se află Ocolul Silvic Hîrjauca, se încadrează zonal în sectorul de climă continentală moderată, subținutul climatic al climei de dealuri. Acest ocol este întins pe mai multe dealuri separate de numeroase văi cu diferite orientări, expoziții și înclinări ale versanților. Altitudinea și masivitatea dealurilor, platourile și culmile, constituie o multitudine de situații care își răsfrâng influența și crează tot atâtea condiții de climat local caracteristice unor suprafețe mai mult sau mai puțin întinse.

Regimul termic s-a caracterizat după datele preluate din harta climatică al Republicii Moldova (2002) .

Temperatura medie anuală se situează în jurul valorii de .

Minimele absolute pot coborî până la , , iar maximele pot urca până la .

În regiunea ocolului silvic cad 510- precipitații. Cu asemenea indici climati indice de ariditate De Martonne constituie 27,6 vorbind că arboretele vegetează în etagul FD2 fiind în condiții climatice bune.

Temperatura de la suprafața solului, în mare măsură, depinde de diferențele de altitudine, relief, distanța până la bazinele de apă, vegetație etc. În apropierea bazinelor de apă temperatura de la suprafața solului se micșorează în perioada caldă a anului. În depresiuni și în locurile apărate de vânt temperatura de la suprafața solului ziua e cu mult mai ridicată decât pe suprafețele ridicate. Pentru aceste locuri sunt caracteristice variații de temperatură diurne mai mari.

Factorul negativ climateric în unii ani este înghețul de toamnă timpurie și primăvară târzie.

Primele înghețuri se înregistrează toamna în mediu în aer pe data de 16 octombrie și 29 septembrie la sol, iar cele târzii pe 18 aprilie în aer și 29 aprilie la sol. Numărul de zile fără înghețuri este de 180, însă în unii ani înghețurile pot apărea mai devreme decât datele medii statistice.

O caracteristică termică importantă a regimului solului este adâncimea de îngheț a solului, ce depinde de grosimea stratului de zăpadă, umiditatea și structura solului etc. Adâncimea medie de îngheț în timpul iernii este 35-, iar adâncimea maximă de îngheț 70-.

Înghețul solului se produce în mediu la sfârșitul lunii decembrie (27.12), însă în unii ani poate varia cu o lună.

Dezghețul solului de obicei începe odată cu dezghețul zăpezii și are loc la mijlocul lunii martie (13.03).

După cum s-a menționat mai sus pe teritoriul ocolului cantitatea medie de precipitații este de pe an.

Din suma totală de precipitații în decursul anului – precipitațiilor solide le revine 8% (zăpadă), celor amestecate 11% (ploaie cu zăpadă, zăpadă umedă) și celor umede 81%.

Deși în timpul perioadei reci a anului cad cu mult mai puține precipitații, totuși datorită lor se fac acumulări de umiditate în sol și se produce intens umezirea solului. Precipitațiile de vară fiind uneori de scurtă durată și abundente duc la apariția pe pantele lipsite de vegetație forestieră a proceselor erozionale (hârtoape, răpi, vâlcele).

O importanță practică are umiditatea relativă a aerului. Valorile maxime (84%) a umidității relative medii lunare a aerului revin lunii decembrie, iar cele minime lunilor aprilie-august (64%).

Factorii nefavorabili pentru zona dată în perioada de vară sunt secetele și vânturile uscate și fierbinți.

Regimul vânturilor ce se formează sub influența centrelor barice se caracterizează prin predominarea a două direcții a vântului (Nord-Vest, Sud-Vest). Vânturile puternice apar rar, dar ele aduc mari pagube.

În general, se menționează că, clima teritoriului studiat este favorabilă pentru dezvoltarea vegetației forestiere. Aceasta se dovedește prin prezența arboretelor cu specii de bază ca: gorun, fag, stejar pedunculat, tei, frasin de clasă de producție relativ ridicată.

3.2. Soluri

Solurile din Ocolul Silvic Hârjauca sunt caracteristice regiunii deluroase în care s-au format, având particularități datorate în primul rînd reliefului, care prin altitudinea sa variată, fragmentarea și energia de relief, varietatea tipologică a formelor, expoziții diferite, etc., introduce o diversitate în condițiile de pedogeneză, apoi substratul litologic și vegetația caracteristică.

Factorii pedogenetici amintiți (relief, climă, vegetație, etc.), au contribuit la formarea solurilor cernoziomice, cenușii, caracteristice acestei regiuni.

Solurile s-au identificat și s-au descris odată cu descrierea stațională a fiecărui arboret, în cadrul descrierii parcelare, după ce au fost amplasate profiluri de control

Tabelul 3.2.1.

Tipurile și subtipurile de sol identificate în ocolul silvic Hîrjauca

1. Solurile cenușii (tipice, deschise, închise).

Solurile cenușii sunt caracteristice pădurilor de cvercinee din zone cu temperaturi mai scăzute și precipitații mai multe decât în zona cernoziomurilor. S-au format pe depozite loessoide, luturi, nisipuri fine și alternanțe ale lor, cu conținut frecvent de CaCO3. Au o succesiune de orizonturi de tip Am-Ame-Bt-Cca (C). Orizontul Am cu mull este de culoare cenușiu închisă până la brun, cu grosimea de 10-40cm, mai mic la solurile deschise și mai mare la cele închise. După orizontul Am urmează orizontul Ame cu caracter mixt cu orizont humifer de eluvionare a argilei și de acumulare reziduală de nisip fin de pulberi de cuarț pe fețele unităților structurale.

Orizontul Bt are o culoare brună sau brun gălbuie închisă, cu argilozare evidentă, moderat compact, compact și cu structură scurt-prismatică. Pe fețele structurale au pelicule fine argilohuminice de culori mai închise decât solul din interiorul unităților structurale. Orizontul Cca se află la adâncimea de 120-150 cm, cu carbonat de calciu sub formă de pseudomicelii, pete și concrețiuni.

Indicele de diferențiere texturală (argilă B / argilă A) este de 1,1-1,6. Analizele de laborator indică o migrare concomitentă a argilei de fier din orizontul A în orizontul Bt (migrare mecanică).

Conținutul de humus în orizontul Am este ridicat (2,6-9,5%).

Capacitatea totală de schimb este de aproximativ 15-55 ml/100g sol.

Solul în orizontul Am are o reacție slab acidă, iar în orizontul Ame și Bt acidă, uneori

puternic acidă.

Geneza solurilor cenușii se explică prin faptul că, cationii de calciu eliberați din substanțele organice în timpul descompunerii lor nu sunt în cantități prea mari când acizii fulvici rămân parțial neutralizați și sunt antrenați de apă de infiltrație în orizontul subiacent orizontului A și provoacă acidificarea soluției și migrarea argilei din acest orizont (podzolire argilo-iluvială). Migrarea argilei și oxizilor de fier aderenți se face cu preferință de pe fețele unităților structurale pe care în orizontul Ame se acumulează rezidual nisip fin de cuarț și pulberi albicioase. Argila și humusul migrate din partea inferioară a orizontului Ame se depune sub formă de pelicule fine de culoare mai închisă pe fețele unităților structurale ale orizontului Bt.

Solurile cenușii identificate, după gradul de evoluție a proceselor pedogenetice se subdivizează în soluri cenușii tipice, închise și deschise. Solurile cenușii deschise au orizontul Ame mai clar exprimat, mai sărac în humus pe întreg profilul 4-5% în Am și 1-2% în Ame. Complexul absortiv este mai debazificat și mai acid decât la cele tipice și închise. Solurile cenușii închise au orizontul Ame mai slab exprimat, mai bogat în humus și substanțe nutritive mai puțin acide cu indicele de diferențiere texturală mult mai mic.

S-au format pe roci lutoase mai bogate în carbonat de calciu, textura lor fiind de regulă lutoasă grea, foarte grea și foarte argiloasă. Pe solurile cenușii tipice și închise se află de regulă arborete de productivitate mijlocie superioară, iar pe cele cenușii deschise arborete de productivitate mijlocie-inferioară.

2. Solurile desfundate.

În procesul fondării plantațiilor industriale de vii și livezi au fost desfundate (arate adânc la adâncimea de 50-60 cm), ocupă cca 215,7 ha. Ca rezultat al desfundării s-a dereglat ordinea naturală a orizonturilor genetice și s-au scos la suprafața terestră orizonturile subiacente slab humifere cu conținut sporit de carbonați. Aceasta a condus la degradarea fertilității stratului de la suprafață(0-30 cm) al solurilor desfundate, proces extrem de pronunțat în cazul desfundării solurilor moderat și puternic erodate. Utilizarea solurilor desfundate pentru culturi de câmp după defrișarea plantațiilor pomiviticole a evidențiat o scădere esențială a capacității lor productive la 5-10 la sută.

3. Erodisolurile.

În rezultatul proceselor de eroziune aceste soluri sunt lipsite parțial sau total de orizonturile genetice, astfel încât ele nu pot fi încadrate în alte tipuri de sol. Suprafața lor în cadrul ocolului este de circa 567,6 ha sau % 10% din solurile din cadrul ocolului silvic. Erodisolurile și solurile desfundate sunt caracteristice pentru sectoarele transmise în Fond Forestier pe parcursul ultimilor ani după amenajarea anterioară.

4. Din clasa argilovisolurilor se mai întâlnesc soluri brune argiloiluviale pe o suprafață de 383,2 ha sau 7% din solurile identificate în cadrul O.S. Hârjauca.

3.3. Tipuri de stațiune

În tabelul 3.3.1. se prezintă tipurile de stațiune pe etaje de vegetație și categorii de bonitate.

Caracterizarea și descrierea tipurilor de stațiune din O.S. Hârjauca s-a făcut conform metodologiei indicate de normele privind constituirea stațiunilor și a Îndrumarului pentru amenajarea pădurilor, având ca bază lucrările de soluri și stațiuni de la amenajările precedente completate cu cele de la amenajarea actuală.

Factorii pedogenetici determinanți, privind separarea stațiunilor în teritoriul studiat, sunt în ordinea importanței descrescânde următorii: forma de relief, expoziția, înclinarea, poziția pe versant, solul, textura și grosimea orizontului cu humus și gradul de saturație în baze.

Tabelul 3.3.1.

Tipuri de stațiune identificate în cadrul ocolului silvic Hîrjauca

Stațiunile de bonitate inferioară reprezintă (22%), cele de bonitate mijlocie – sau 12% și cele de bonitate superioară – , adică 66%.

3.4. Tipuri de pădure

Tipurile de pădure din Ocolul Silvic Hîrjauca sunt prezentate în tabelul nr. 3.4.1. Tipul de pădure reunește porțiunile de pădure, uniforme după compoziția speciilor arborescente, după celelalte etaje de vegetație, după complexul condițiilor staționale, după relațiile dintre plante și mediu, după procesele de regenerare și după direcția succesiunilor în ele, cerând, prin urmare, în aceleași condiții economice, măsuri silvotehnice de același fel.

Tabelul 3.4.1.

Tipuri de pădure identificate în cadrul ocolului silvic Hîrjauca

În tabelul de mai sus sunt prezentate suprafețele pe tipuri de păduri, inclusiv suprafețele terenurilor goale și a arboretelor tinere nedefinite din cadrul lor total.

Fiecare tip de pădure s-a stabilit în conformitate cu tipul natural fundamental de pădure. Stejăretele de deal (6134) ocupă o suprafață de 439,5 ha sau circa 9%, goruneto-stejăretele de Pi (5412) ocupă circa 14% și sunt situate pe versanți cu expuneri diferite cu soluri superficiale, erodate sau desfundate, la altitudini mai mari de 230 m. La altitudini mai mari sunt situate arboretele de gorun în amestec cu alte specii ca frasinul, teiul, carpenul, paltinul, formând goruneto-șleauri, șleauri de deal cu gorun, stejăreto-goruneto șleauri, atât pe versanți însoriți, cât și pe cei umbriți. Cea mai mare pondere o au stejăreto-goruneto șleaurile de Ps ce vegetează pe o suprafață de 1293,8 ha, urmate de goruneto-șleaurile de Ps ce ocupă o suprafață totală de 1258,6 ha. Pe versanți umbriți cu soluri cenușii brune la altitudini mai mari de 240 m apar goruneto-făgetele și făgeto-cărpinetele de Ps ce cuprind o suprafață totală de 909,6 ha.

Menționăm ca din punct de vedere al productivității arboretele ocolului silvic în prezent constituie după cum urmează: arboretele de productivitate superioară – 3267,1 ha sau 59%, de productivitate mijlocie – 911,2 ha (16%) și cele de productivitate inferioară – 1327,3 ha sau 24%. Din cele prezentate rezultă că bonitatea superioară a stațiunilor nu este valorificată pe deplin, astfel, în cadrul arboretelor subproductive existente sunt necesare lucrări de reconstrucție ecologică.

3.5. Arborete slab productive și provizorii

În cuprinsul O.S. Hârjauca arboretele slab-productive și provizorii ocupă o suprafață de 1438,6 ha (tabelul 2.6.1.) sau circa 26% din suprafața acoperită cu păduri.

În raport cu caracterul actual al tipului de pădure arboretele slab productive, suprafața cărora constituie 1438,6 ha, sunt repartizate astfel:

arborete natural fundamentale de productivitate inferioară care corespund tipului de stațiune, nefiind influențate prea puternic de intervenția omului – ocupă 52,6 ha (4%);

natural fundamental subproductive, care corespund tipului natural fundamental sub raportul compoziției specifice, dar din cauza regenerării din cioate îmbătrânite, consistențelor reduse, productivitatea lor este inferioară bonității stațiunii – 22,1 ha (1%);

total derivate care au luat naștere din tipul natural fundamental, dar proporția speciilor de amestec fiind mare, arboretele respective nu pot fi readuse la tipul natural fundamental prin măsuri de gospodărire (tăieri de îngrijire și conducere), care dețin 232,9 ha. (17%);

artificiale (provenite din plantații) pe 1031,0 ha (78%).

De asemenea tratamentele aplicate necorespunzător în unele arborete regenerate mixt au dus la pierderea speciilor principale.

3.6. Formații forestiere și caracterul actual al tipului de pădure

Formațiile forestiere din O.S. Hârjauca și caracterul actual al tipului de pădure se prezintă în tabelul 3.6.1.

]

Tabelul 3.6.1

Formații forestiere și caracterul actual al tipului de pădure

Ponderea cea mai mare o dețin formațiile forestiere de șleauri de deal cu GO și șleaurile de deal cu GO și ST, urmate de goruneto-făgete și goruneto-stejărete. Din punct de vedere al caracterului actual al tipului de pădure se constată că 45%, ceea ce constituie 2482,0 ha reprezintă arboretele parțial derivate, urmate de arboretele artificiale ce însumează 29% și de arboretele natural-fundamentale cu 21% sau 1177,4 ha. O pondere cu mult mai mică reprezintă arboretele total derivate – 232,9 ha sau 4%, arboretele subproductive cu 22,1 ha și cele tinere nedefinite cu 17,2 ha.

Terenurile neocupate de pădure reprezintă 112,2 ha, din care cele destinate împăduririi 52,4 ha, iar 59,8 ha sunt terenuri afectate gospodăririi silvice.

Se remarcă procentul ridicat al arboretelor artificiale care de regulă sunt salcâmete ce pe viitor vor fi înlocuite cu stejar și alte specii de proveniență locală: cireș, frasin, paltin, tei, arțar, etc. O importanță deosebită trebuie de atras terenurilor ce necesită a fi împădurite.

3.7. Concluzii privind condițiile staționale și vegetație forestieră

Condițiile staționale în O.S. Hârjauca sunt benefice pentru dezvoltarea vegetației forestiere și a pădurilor pe bază de gorun, stejar și fag.

În subcapitolele anterioare s-au prezentat cadrul natural și vegetația forestieră din cadrul acestui ocol silvic.

Proporția speciilor este următoarea: carpenul (Carpinus betulus) – 18%, urmat de gorun (Quercus petraea) – 17%, salcâm (Robinia pseudoacaccia) – 15%, frasin (Fraxinus excelsior) – 15%, stejarul pedunculat (Quercus robur) – 12%, teiul (Tilia tomentosa, T. cordata) este prezent în proporție de 8%, urmat de fag (Fagus sylvatica) cu numai 2%, diverse tari – 10%, diverse moi – 2% și diversele rășinoase 2%.

Subarboretul este prezent pretutindeni, însă este dezvoltat slab și constă din soc (Sambucus nigra), sânger (Cornus sanguineea), alun (Corylus avellana), corn (Cornus mas), salbă râioasă (Euonymus verrucosa),salbă moale (E. europaea), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), dârmox (Viburnum lantana) și alte specii.

Alături de subarboret sub masivul pădurii se mai întâlnește o floră specifică arboretelor în care predomină Carex pilosa, Asarum europaeum, Asperula, Stelaria și alte însoțitoare: Geramium robertianum, Galium schultesii, Geum urbanicum, Mercurialis perenis, Dentaria glandulosa și altele.

La suprafața totală a fondului de protecție și producție volumul lemnos este de (191 m3/ha) cu o creștere anuală de la hectar. Vârsta medie a arboretelor este 53 ani, cu consistența medie 0,76 și clasa de producție medie 3,0.

Arboretele din O.S. Hârjauca au o stare de vegetație normală, fapt reflectat de vitalitatea lor normală (88%) și viguroasă (2%) Totodată există 10% din arborete de vitalitate slabă datorită în general terenurilor degradate, cu condiții staționale nefavorabile.

Ponderea cea mai mare o dețin formațiile forestiere de șleauri de deal cu GO și șleaurile de deal cu GO și ST, urmate de goruneto-făgete și goruneto-stejărete. Din punct de vedere al caracterului actual al tipului de pădure se constată că 45%, ceea ce constituie reprezintă arboretele parțial derivate, urmate de arboretele artificiale ce însumează 29% sau , și de arboretele natural-fundamentale cu 21% sau . O pondere cu mult mai mică reprezintă arboretele total derivate – sau 4%, arboretele subproductive cu și cele tinere nedefinite cu .

Terenurile neocupate de pădure reprezintă , din care cele destinate împăduririi , iar sunt terenuri afectate gospodăririi silvice.

Diferența ce se înregistrează între bonitatea stațiunii și productivitatea arboretelor se datorează elementelor de arboret provenite din lăstari (de generația III-a, IV-a), elemente ce au rezultat în urma unor tăieri repetate în crâng în stejărete. Aceleași tăieri cât, și igienizările repetate au dus la derivarea arboretelor de stejar și gorun, fiind eliminate de speciile secundare: carpen, jugastru, frasin, arțar și tei.

În cuprinsul O.S. Hârjauca arboretele slab-productive și provizorii ocupă o suprafață de (tabelul 4.8.1.) sau circa 26,5% din suprafața acoperită cu păduri.

O altă motivație ar fi slaba preocupare în gospodărirea unor arborete (neexecutarea la timp mai ales în primele stadii de dezvoltare a lucrărilor de îngrijire și completări), ceea ce a dus la apariția arboretelor slab productive.

Se impune dirijarea acestor arborete prin lucrări de îngrijire spre o compoziție și sănătate corespunzătoare ori refacerea treptată a arboretelor ce nu mai pot fi conduse.

Plantațiile executate (arboretele artificiale) în majoritatea lor situate pe terenuri cu eroziune duc o existență nestabilă, au o productivitate mijlocie și inferioară, condițiile staționale fiind adesea din cele nefavorabile.

Astfel, pentru utilizarea la maximum a potențialului stațional este recomandat ca arboretele natural fundamentale să fie conduse până la vârste înaintate și regenerate prin aplicarea tratamentelor intensive. Totodată este necesar de a demara procesul de reconstrcuție ecologică prin refacere a arboretelor natural fundamentale subproductive și prin substituire a arboretelor total derivate, a celor provizorii și necorespunzătoare stațional.

Arboretele de salcâm situate în stațiuni corespunzătoare pot fi menținute, în primul rând ca sursă de energie. Celelalte salcâmete indiferent de productivitate, situate în stațiuni improprii și favorabile pentru dezvoltarea speciilor de cvercinee sau a altor specii autohtone vor constitui obiectul lucrărilor de reconstrucție ecologică.

4. PARTICULARITĂȚI PRIVIND APLICAREA TRATAMENTELOR CU REGENERARE NATURALĂ SUB MASIV ÎN ARBORETELE DIN CADRUL OCOLULUI SILVIC HÎRJAUCA

4.1. Descrierea arboretelor natural-fundamentale de gorun (Quercus petraea)

luate în studiu

Pădurile de gorun de pe teritoriul Europei de Est sunt răspândite în Carpați, Caucazul de Nord și în Crimeea. Pe teritoriul Moldovei se întâlnesc în Codri, precum și în dreapta podișului Nistrului. Sectoare mici de păduri de gorun sunt în nordul Moldovei (pădurea Zăbriceni) și la sud pe podișul Tigheci. In Codri pădurile de gorun cu carpen se mărginesc cu pădurile de fag cu carpen și constituie o trecere către gorunișurile monodominante. De obicei, se întind în partea de nord-vest a Codrilor (gospodăriile silvice Călărași, Strășeni). în sudul și sud-estul Codrilor (gospodăriile silvice Orhei, Hân-cești) se întâlnesc mai ales pe pantele cu expoziție nordică și nord-estică, ocupând altitudinea de 200—300 m. T. S. Gheideman (1966) consideră apariția cărpinișului în urma numeroaselor tăieri și în condițiile Moldovei poartă un caracter derivat. într-adevăr, carpenul posedă o ca-pacitate mare de regenerare prin lăstăriș. De aceea, există pericolul substituirii fagului și a stejarului din arboreturi. Totodată, aproape la aceleași altitudini (300—400 m), pe pantele cu expoziție sud-vestică, unde condițiile climaterice sunt mai puțin prielnice pentru creșterea carpenului, această proprietate de substituire a stejarului prin carpen este mai slab exprimată. Sub pădurile de gorun cu crapen se formează soluri cenușii de pădure, și, mai rar, soluri brune de pădure.

Arboreturile se caracterizează printr-un grad înalt de încheiere a coronamentului și de umbrire. Edificatorul — Quercus petraea — atinge înălțimea de 25—27 m. In arboret predomină carpenul (Carpinus betulus), gorunul fiind în minoritate. Ca amestec neînsemnat apar teiul (Tilia tomentosa), frasinul (Fraxinus excelsior), cireșul (Cerasus avium), arțarul (Acer platanoi-des), paltinul (Acer pseudoplatanoides), ulmul (Ulmus carpinifolia). In etajul al doilea al arboretului cresc exemplare unice de jugastru (Acer campestre), sorb (Sorbus torminalis), măr de pădure (Malus sylvestris), păr de pădure (Pyrus pyraster).

Arboretul tânăr și subarboretul este dezvoltat slab și prezentat prin indivizi de talie mică. Prin rariști și poiene cresc lemnul-râios (Euonymys verrucosa), salba-moale (E. europaea), cornul (Cornus mas), sângerul (Swida sanguinea), dârmozul (Viburnum lanterna), păducelul (Crataegus curvisepala), clocotișul (Staphylea pinnata). In învelișul ierbos predomină rogozul (Carex brevicollis, C. pilo-sa), piciorul-caprei (Aegopodlum podagraria), iedera (Hedera helix) cu participarea unor specii, al căror areal este de tip central-european: viorele (Scilla bifolia), găinușa (Isopyrum thalictroides), mutulica (Scopolia carniolica), colțișorul (Dentaria glandulosa). Rolul speciilor sub-mediteraneene este redus prin laptele-câinelui (Euphorbia amygdaloi-des), pecetea-lui-Solomon (Polygonatum latifolium), lintea-neagră (Lathyrus niger), lintea-albăstrie (L. venetus). Flora vest-europeană este prezentată de speciile: leurda (Altium ursinum), brebenelul-alb (Corydalis cava), buruiana-de-junghiuri (Cephalanthera longifolia), colțișorul (Dentaria bulbițera), colțunii-popii (Viola reichenbachiana).

Așadar, în pădurile de gorun cu carpen ale Republicii Moldova predomină speciile mezofite, numărul de specii din geoelementul european scade, numărul de specii submediteraneene crește. T. S. Gheideman și colab. (1964, 1968) atribuie gorunișurile cu abundență de carpen în arboret la tipul de păduri goruniș cu carpen. Acest tip de pădure include 16 asociații: Carpineto(betuli) – Quercetum (petraeae) caricosum (brevicollis + pilosae); C.-Q. alliosum (ursini); C.-Q. corylosum (avellanae); C-Q. staphylleosum (pinnatae); C.-Q. cornosum (mas); C.-Q. dentariosum (bulbiferae); C.-Q. hederosum (helicis); C.-Q. melicosum (unițlorae); C.-Q. poosum (nemoralis); C.-Q. staphylleosum (pinnatae). Querceto(petraeae) – Carpinetum(betuli) aegopodiosum (podagrariae); Q.-C. brachypodiosum (sylvaticae); Q.-C. cariosum (brevicollis-\-pilosa); Q.-C. dactylosum (glomeratae); Q.-C. dentariosum (bulbiferae); Q.-C. hederosum (helicis).

4.2. Aplicarea tratamentelor în arboretele din cadrul Ocolului Silvic Hîrjauca pe perioada 2009-2016

Recoltarea posibilității de produse principale în cadrul O.S. Hîrjauca s-a stabilit prin ,,Planul decenal de recoltare a produselor principale” al amenajamentului din anul 2009.

Posibilitatea de recoltare a produselor principale planificată de amenajamentul din anul 2009 a fost de 19736 m3 de pe o suprafață de 205,0 ha și se apreciază ca să asigure o continuitate a recoltelor de masă lemnoasă.

Acestă posibilitate a fost împărțită pe următoarele tratamente (fig. 4.2.1):

tăieri succesive suprafața 99,6 ha volumul de extras 8999 m3 – 45%,

tăieri progresive suprafața 6,6 ha volumul de extras 305 m3 – 1%,

tăieri rase suprafața 71,1 ha volumul de extras 9107 m3 – 48%,

tăieri în crâng suprafața 27,7 volumul de extras 1325 m3 – 6%

Figura 4.2.1. Ponderea tăierilor de produse principale pe tratamente

Prevederile amenajamentului din anul 2009 cu privire la recoltarea de produse principale din SUP – A și nivelul de realizare a acestor prevederi în perioada 2009-2016 sunt redate în tabelul 4.2.1.

Tabelul 4.2.1

Recoltarea produselor principale prevăzute a se extrage de amenajamentul anului 2009 și realizările pe perioada 2009-2016

Analizând datele din tabel putem constata că conform registrelor de evidență a executării tratamentelor și de recoltare a produselor principale în perioada anilor 2009-2016 prin tăieri de produse principale din codrul regulat SUP – A s-a recoltat un volum de 16003,9 m3 de pe o suprafață de 157,7 ha.

Volumul de masă lemnoasă a fost recoltat în urma aplicării tratamentelor după cum urmează:

Tăieri rase –volumul extras 6683 m3 (fig. 4.2.2) de pe o suprafață de 45,2 ha;

Tăieri succesive – volumul extras 9210,7 m3 (fig. 4.2.3) de pe o suprafață de 109,0 ha;

Tăieri progresive – volumul extras 32,2 m3 de pe o suprafață de 1,1 ha;

Tăieri în crâng de jos – volumul extras 78 m3 de pe o suprafață de 2,4 ha.

Figura 4.2.2. Dinamica volumului recoltat prin tăieri rase

Figura 4.2.3. Dinamica volumului recoltat prin tăieri succesive

4.3. Descrierea tratamentelor cu regenerare sub masiv aplicate în gorunete

4.3.1. Tratamentul tăierilor succesive

Acesta constă în parcurgerea suprafeței de regenerat cu două sau mai multe tăieri repetate într-o anumită perioadă, prin care se ridică treptat și pe cât posibil uniform arboretul bătrân, creindu-se astfel condiții prielnice instalării și dezvoltării unui nou arboret [9].

Tehnica tratamentului

Prin aplicarea tratamentului tăierilor succesive se urmărește realizarea a două obiective majore:

1. Recoltarea volumului de masă lemnoasă stabilit prin amenajament ca posibilitate anuală de produse principale;

2. Instalarea și conducerea regenerării din sămânță, sub masiv și cât mai uniform, astfel încât generația tânără să constituie un nou arboret simultan cu lichidarea arboretului bătrân.

În scopul realizării acestor obiective, tratamentul menționat face apel la trei tăieri de regenerare [de însămânțare, de punere în lumină (secundare, de dezvoltare) și definitivă (finală)] (fig. 4.3.1.1). Înainte de începerea aplicării acestora se mai recomandă uneori și intervenția cu așa-numitele tăieri preparatorii (pregătitoare).

Prin tăierea preparatorie se urmărește a pune arboretul în măsură să fructifice abundent, iar solul în stare să primească sămânța (Drăcea, 1923-1924) [9,10]. Această tăiere nu este necesară acolo unde arboretele au fost parcurse susținut cu rărituri până aproape de vârsta exploatabilității. Dacă însă răriturile nu s-au aplicat sau nu și-au atins obiectivul (crearea unor condiții favorabile pentru intensificarea fructificației și realizarea unei regenerări naturale corespunzătoare), tăierile preparatorii, având caracterul unor rărituri întârziate sunt obligatorii și se pot executa în mai multe reprize, care încetează cu câțiva ani înaintea începerii celor de regenerare.

Prin aplicarea tăierilor preparatorii, care se desfășoară pe întreaga suprafață a arboretului și într-un mod cât mai uniform (Drăcea, 1923-1924) [9,10], se urmărește să se elimine arborii speciilor copleșitoare sau de mai mică valoare economică și culturală, arborii rău conformați, rupți, uscați, atacați de boli și dăunători. Dacă nu s-ar produce reducerea prea puternică a consistenței (sub 0,7, chiar 0,8), prin aceste tăieri se pot elimina și arborii groși și cu coroane prea mari care, tăiați mai târziu, pot produce prejudicii mari cu ocazia scoaterii din pădure (Drăcea, 1923-1924) [9,10].

Figura 4.3.1.1 Schema de aplicare a tratamentului tăierilor succesive (din [9]

(a = înainte de tăierea de însămânțare; b = după tăierea de însămânțare; c = după prima tăiere de punere în lumină; d = după a doua tăiere de punere în lumină; e = după tăierea definitivă)

În general, intensitatea tăierilor preparatorii nu depășește 25% din suprafața sau volumul arboretului în picioare, așa cum se întâmplă în făgete (Drăcea, 1923-1924) [9,10], iar consistența nu trebuie să se reducă după lucrare, în general, sub 0,7 (0,6 în cvercetele pure și amestecate din Franța – Köstler, 1956) în [9].

Deoarece sunt considerate fără restricții, tăierile preparatorii se pot executa de-a lungul întregului an.

Tăierea de însămânțare are scopul ca, prin recoltarea volumului stabilit ca posibilitate anuală, să asigure însămânțarea completă a suprafeței în regenerare, un „acoperiș” favorabil puieților instalați, precum și protejarea solului, menținândul afînat (fig. 4.3.1.2).

Figura 4.3.1.2 Arboret parcurs cu tăieri de însămânțare U.A. 66 A, O.S. Hîrjauca

Pentru aceasta, se recomandă ca prin tăierea respectivă să se rărească arboretul astfel încât să rezulte o distribuție cât mai uniformă a frunzișului și nu o distribuție cât mai uniformă a arborilor în cuprinsul arboretului, așa cum se recomanda în urmă cu aproape două secole. Uniformitatea umbririi solului de către coronament poate favoriza instalarea și dezvoltarea ulterioară cât mai uniformă a semințișului sub masiv, ceea ce, în mod teoretic, va permite și aplicarea oarecum uniformă a viitoarelor tăieri.

Pentru a se realiza obiectivele urmărite prin tăierea de însămânțare este obligatoriu ca aceasta să se execute:

în anul de fructificație – arborii de extras se doboară numai după diseminarea seminței, fără însă a se întârzia prea mult (sfârșitul lui martie-începutul lui aprilie), deoarece “în momentul germinației seminței este nevoie de liniște desăvârșită în pădure” (Drăcea, 1923-1924) [9,10]. În acest caz, arboretul se poate rări relativ uniform, fără precauții speciale.

după anul de fructificație, când s-a instalat deja sub masiv semințiș utilizabil. Aici, tăierile pot fi uniforme sau neuniforme, după cum s-a instalat semințișul, astfel încât acolo unde acesta este continuu și uniform, arboretul se poate rări mai puternic, în timp ce în porțiunile fără semințiș se intervine mai slab sau acestea se lasă neatinse până la un nou an de fructificație.

Intensitatea tăierii de însămânțare variază între limite largi, care depind de compoziția și consistența arboretului bătrân, de numărul de tăieri preconizate, de condițiile staționale, de exigențele ecologice ale semințișului speciilor dorite în compoziția-țel a viitorului arboret. Astfel, în decursul timpului s-a considerat că tăierile de însămânțare se pot realiza închis (când ramurile laterale se ating la bătaia vântului), deci consistența se menține ridicată, sau deschis, când intervalul dintre coroanele arborilor poate ajunge de la 2 la 5-6 m și se produce reducerea considerabilă a consistenței. În cazul speciilor (brad, fag) cu semințiș delicat (sensibil la arșiță, secetă sau îngheț), care însă poate suporta o perioadă mai îndelungată acoperișul arboretului bătrân, intensitatea tăierii de însămânțare nu va depăși 20-25%, ceea ce se asimilează cu o tăiere mai mult sau mai puțin închisă. Datorită acelorași motive, consistența rămasă după tăiere nu trebuie să coboare, în general, sub 0,7, excepția constituind-o unele făgete de productivitate superioară din regiunea de dealuri, unde o regenerare foarte bună se poate obține și când consistența este redusă prin tăierea de însămânțare la 0,5-0,6.

În arboretele de cvercinee (gorunete, stejărete diverse, ca în Franța, Germania sau S.U.A.) conduse cu tăieri succesive, intensitatea recomandată pentru tăierile de însămânțare este mai mare (poate chiar depăși 33% din volum). Cu toate că puieții speciilor menționate au nevoi mari de lumină de la vârste fragede, trebuie ca intensitatea tăierii respective să nu depășească totuși 1/3 din volumul arboretului (consistența după intervenție – 0,6-0,7), deoarece ghindele nu se pot disemina prea departe de arborii seminceri, fiind grele, și există riscul uscării și tasării solului, al înierbării și instalării de specii nedorite (secundare, pioniere, arbuști) (Lorentz și Parade, 1867; Bagneris, 1878; Perrin, 1954; Nyland, 1996) în [9].

Principala problemă de rezolvat la aplicarea tăierii de însămânțare este alegerea arborilor de extras. Deoarece ar trebui ca după intervenție să rămână în arboret numai exemplare semincere de valoare (viguroase, sănătoase, bine conformate și elagate, cu coroane simetrice și dezvoltate lateral etc.), se recomandă ca prin tăierile de însămânțare să se recolteze mai ales arborii cu coroanele cele mai mari, care ar putea produce ulterior vătămări importante semințișului instalat, cei din speciile nedorite în viitoarea pădure, precum și cei cu defecte, bolnavi, rămași în subetaj (Bagneris, 1878; Boppe, 1889; Troup, 1928) în [9].

Înaintea tăierii de însămânțare într-un an de fructificație este obligatorie îndepărtarea integrală a vegetației arbustive și a semințișului preexistent neutilizabil. În plus, atunci când solul este tasat sau înierbat puternic, se recomandă și mobilizarea superficială a acestuia pentru a asigura condiții favorabile pentru germinarea semințelor și răsărirea-creșterea plantulelor.

Prin tăierea de punere în lumină (de dezvoltare, secundară) se urmărește să se ofere spațiul de creștere și lumina necesare semințișului tânăr care între timp s-a instalat.

La cvercinee (gorun, stejar), specii al căror semințiș suportă greu și timp scurt acoperișul arboretului bătrân, prima tăiere de punere în lumină se aplică la 2-3 ani după cea de însămânțare iar consistența se reduce până la 0,2-0,4. În schimb, la fag și brad, specii sensibile la acțiunea factorilor climatici dar care rezistă bine sub masiv, prima intervenție de acest gen se aplică la (2) 3-4 (5) ani după aceeași tăiere, consistența după recoltarea arborilor coborând până la 0,3-0,4. În ambele situații, deoarece “starea semințișului dictează modul de intervenție”, necesitatea intervenției cu tăieri de luminare este determinată numai pe teren, observându-se posibilele semne ale lâncezirii puieților (frunze mici, de culori mai deschise; creștere diminuată în înălțime a lujerului terminal). Uneori, în făgete, s-a recomandat ca tăierea de punere în lumină să se realizeze numai luând în considerare aspectul înălțimea puieților instalați, cu valori de 20-30 (chiar 45) cm.

Prin tăierea de punere în lumină se intervine numai pentru extragerea arborilor seminceri care, acoperind semințișul cel mai complet și mai viguros instalat, riscă să-l copleșească și elimine. Aceasta face ca tăierea amintită să nu se poată aplica în mod uniform pe întreaga suprafață a arboretului. Astfel, acolo unde nu există încă semințiș nu se va interveni, așteptându-se un nou an de fructificație, în timp ce în zonele cu semințiș se poate recurge fie la o tăiere prin care acesta este luminat fie chiar la una definitivă.

Prin tăierea definitivă se recoltează integral ultimii arbori rămași pe suprafața aflată în curs de regenerare, astfel încât noul arboret se dezvoltă în condițiile terenului descoperit. Aplicarea acestei tăieri este recomandată atunci când puieții, acoperind bine solul, formează starea de masiv pentru prima oară iar menținerea în picioare a arborilor bătrâni le-ar afecta creșterea, după cum doborârea și colectarea lor ulterioară ar provoca prejudicii noii regenerări.

În condițiile țării noastre se consideră în general că tăierea definitivă se poate aplica atunci când semințișul speciilor de valoare, devenit independent din punct de vedere biologic, s-a instalat pe cel puțin 70% din suprafață și realizează înălțimi de 30-80 cm.

Prin această ultimă tăiere, vătămarea semințișului nu poate fi evitată dar aceasta va fi cu atât mai redusă cu cât înălțimea sa este mai mică iar tehnologia de exploatare se aplică mai corect. În acest sens, se consideră că vătămările semințișului prin lucrările de exploatare în tăieri definitive pot să ajungă la valori de 30-40 (50)% și chiar la 100%. În țara noastră, procentul maxim de vătămare s-a constatat la înălțimi ale puieților de peste 1-1,5 m. Din acest motiv, în gorunete și făgete se recomandă ca tăierea definitivă să nu întîrzie după ce semințișul a ajuns la 40-50 cm înălțime. Atunci când semințișul de foioase a fost vătămat prin exploatare se poate recurge la receparea (tăierea de la nivelul solului) acestuia, operație care însă mărește simțitor costurile regenerării. În plus, dacă se dorește ameliorarea compoziției arboretelor instalate pe cale naturală după tăieri succesive, se poate recurge și la lucrări de completare a regenerării naturale, prin care se introduc specii de valoare economică și culturală ridicată, inexistente în arboretul tânăr.

Regenerarea arboretelor parcurse cu tăieri succesive. După cum s-a menționat, prin aplicarea acestui tratament se urmărește regenerarea naturală din sămânță, cât mai uniform, sub masivul arboretului rărit treptat. Atunci când tratamentul a fost aplicat corect, o regenerare în cantitatea și calitatea dorite poate fi obținută după ce arboretul a fost parcurs cu un număr de tăieri variabil cu specia și condițiile staționale și cuprins între 2-3 (specii de lumină gen pinete de pin silvestru, pin negru, laricete), 3-5 (gorunete și stejărete), 5-6 (făgete) și chiar 7-8 (brădete).

Din punctul de vedere al exploatării, aceasta este mai dificilă decât în tăierile rase datorită repetării tăierilor, la anumite intervale de timp, pe aceeași suprafață, precum și existenței semințișului. În acest caz, lucrările de recoltare și colectare a lemnului urmăresc reducerea posibilelor prejudicii aduse arborilor pe picior și semințișului și se realizează prin câteva măsuri specifice:

aplicarea metodei de exploatare în multipli de sortimente, fapt impus de spațiile reduse pe care se poate face colectarea la prima tăiere, precum și de existența semințișului la următoarele;

luarea în considerare a poziției suprafețelor ocupate de semințișul instalat la stabilirea direcției de doborâre a arborilor precum și a celei de deplasare a lemnului la adunat;

instalarea unei rețele de colectare odată cu tăierea de însămânțare (culoare de exploatare, de 3-4 m lățime și distanțate la 25-50 m între ele, care să poată fi folosită pe toată durata de aplicare a tratamentului și care să permită evitarea vătămării semințișului;

aplicarea tăierilor pe timp de iarnă, când solul este acoperit cu zăpadă;

colectarea lemnului cu funicularul (prin suspendare sau semitârâre) la aplicarea tăierii definitive;

respectarea strictă a perioadelor de exploatare stabilite prin lege, respectiv tot anul (tăieri preparatorii), 15 IX-15 IV (tăieri de însămânțare în anul de fructificație) sau 15 IX – 30 IV (tăieri de punere în lumină și definitive).

4.3.2. Tratamentul tăierilor progresive (în ochiuri)

Acesta consistă în aceea că se urmărește obținerea regenerării naturale sub masiv prin aplicarea de tăieri repetate neuniforme, concentrate în anumite ochiuri împrăștiate neregulat în cuprinsul pădurii, în funcție de mersul instalării și dezvoltării semințișului ce va constitui noul arboret [9,10]

Tehnica tratamentului. În principiu, tăierile progresive urmăresc realizarea obiectivului regenerării naturale sub masiv prin două modalități:

Punerea treptată în lumină a semințișurilor utilizabile existente, precum și a celor instalate artificial prin semănături sau plantații sub masiv sau în margine de masiv;

Provocarea însămânțării naturale prin rărirea sau deschiderea arboretului acolo unde încă nu s-a produs.

Pentru realizarea acestor obiective, teoreticianul tratamentului tăierilor progresive (prof. Karl Gayer de la München, în 1878) a diferențiat trei genuri de tăieri: (1) de deschidere a ochiurilor, (2) de lărgire și luminare a ochiurilor, precum și (3) de racordare a ochiurilor (fig. 4.3.2.1).

Dacă însă unele arborete exploatabile nu au fost suficient rărite, trebuie executate în prealabil tăieri preparatorii, care urmăresc să nu întrerupă prea mult starea de masiv (consistența după tăiere 0,8) (Dengler, 1935) [9].

Tăierile de deschidere a ochiurilor urmăresc să asigure fie dezvoltarea semințișului preexistent utilizabil deja instalat fie instalarea unuia nou, acolo unde încă nu există (xxx, 1949). Pentru realizarea acestui scop se pornește de la porțiunile (ochiurile) existente, în care s-au instalat deja semințișuri utilizabile și numai apoi se trece la crearea de noi ochiuri. Acolo unde semințișul preexistent este neutilizabil, acesta se indică să fie extras într-un an de fructificație, când se pot executa și lucrări de mobilizare a solului pentru pregătirea acestuia în vederea declanșării regenerării naturale (Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1957; Ciumac, 1967) în [9].

Figura 4.3.2.1. Schema de aplicare a tratamentului tăierilor progresive [din 9]

(a = tăierea de deschidere a ochiurilor; b, c, d = după tăieri de lărgire a ochiurilor și

luminare a semințișurilor; e = după tăierea de racordare)

Principalele probleme care trebuie rezolvate la aplicarea tăierilor de deschidere a ochiurilor se referă la repartizarea, forma, mărimea, orientarea și numărul ochiurilor, precum și la intensitatea tăierii în fiecare ochi.

Repartizarea ochiurilor se face ținând seama de starea arboretului, de mersul regenerării și de posibilitățile de scoatere a materialului. Astfel, tăierile trebuie să înceapă în porțiunile mai rărite, cu arbori mai bătrâni și cu stare mai slabă de vegetație. Pentru a se ușura transportul și protejarea semințișului instalat este indicat ca deschiderea ochiurilor să înceapă din interiorul suprafeței de regenerat spre drumurile de scoatere cele mai apropiate. Pe versanți, ochiurile se deschis începând de sus în jos spre drumul de scoatere a lemnului care este în general de vale. Ochiurile se vor împrăștia la distanțe destul de mari, în general cuprinse între 1 și 2 înălțimi medii ale arboretului, astfel încât în cadrul fiecărui ochi regenerarea să se desfășoare independent de ochiurile alăturate.

Forma ochiurilor poate fi, după caz, circulară, ovală, eliptică sau, cel mai adesea, neregulată. Forma ochiurilor se alege astfel încât să se poată asigura semințișului umiditatea, căldura și lumina necesare pentru instalare și dezvoltare iar pe de altă parte să-l protejeze contra unor eventuale vătămări. Pentru a se alege o formă optimă s-a pornit de la maniera în care se desfășoară regenerarea naturală sub masiv. Astfel, s-a observat că, în regiunile călduroase și uscate, semințișul natural apare de preferință în partea sudică, unde are asigurată umbrirea și umiditatea necesară. În schimb, în regiunile înalte sau umbrite, răcoroase și umede, semințișul se instalează și se dezvoltă mai bine în partea nordică a ochiului, unde primește căldură suficientă. Pornind de la aceste constatări practice, se recomandă să se deschidă ochiuri de formă eliptică, orientate cu axa mare pe direcția est-vest, în regiunile calde și uscate, în timp ce în regiunile reci și umede sunt preferate cele eliptice orientate nord-sud.

Mărimea ochiurilor și intensitatea răririi în ochiuri a arboretului bătrân depind în primul rând de exigențele față de lumină ale speciilor care se urmărește să fie regenerate. Astfel, la speciile de umbră cu semințiș sensibil la înghețuri sau secetă (fag, brad), care au nevoie de protecție de sus și laterală, ochiurile au mărimi de la suprafața proiecției a 2-3 arbori până la 0,5H sau chiar 0,75 H (H este înălțimea medie a arboretului). În plus, în aceste ochiuri nu se intervine cu tăieri rase ci se procedează la rărirea arboretului în jurul arborilor seminceri care se păstrează în ochi. În arboretele din specii de lumină (stejar, gorun), care necesită doar protecție laterală și creșterea în lumină plină de sus (Stejarului îi place să crească “în blană însă cu capul descoperit” – Morozov, 1952), ochiurile vor fi mai mari, ajungând la 1-1,5 H la gorun și chiar 2H la stejar. Pentru a se da de la început lumină suficientă celor două specii se recomandă fie ca, în ochi, arborii să se extragă integral ori consistența să se reducă până la valori de 0,4-0,5 (0,6) gorunete.

Numărul ochiurilor, care nu se poate fixa cu anticipație ci rezultă pe teren, depinde de mărimea acestora și de intensitatea tăierilor aplicate în fiecare ochi. Cu cât ochiurile sunt mai mari și tăierea în ochi mai intensă, ca la gorun sau stejar, cu atât numărul lor poate fi mai mic. Din contră, în arborete cu specii de umbră (fag, brad), unde ochiurile deschise și intensitatea tăierii în ochi sunt mici, și numărul acestora este mai numeros (Negulescu, în Negulescu și Ciumac, 1959) [9]. Oricum, este necesar să se urmărească atent, din aproape în aproape, volumul de masă lemnoasă pus în valoare în ochiurile care se deschid iar lucrarea să fie sistată atunci când s-a constatat că fost atins volumul dorit, pentru a nu se depăși posibilitatea anuală fixată prin amenajament.

În ochiuri se recomandă să fie extrași arborii cu coroanele cele mai mari care, recoltați ulterior, ar putea provoca vătămări grave semințișului instalat. În plus, trebuie extrase integral subetajul arborescent și subarboretul, pentru a permite luminii să pătrundă la sol. Tot cu ocazia tăierii de deschidere a ochiurilor dar numai dacă se constată existența unor arbori uscați, rupți, doborâți etc. se intervine și în afara ochiurilor cu lucrări de igienă.

După ce s-a constatat că semințișul s-a instalat în ochiurile deschise se trece la tăierile de lărgire și luminare a ochiurilor, ale căror obiective sunt clar definite prin denumirea menționată. Luminarea ochiurilor deja create, care se corelează cu ritmul de creștere și nevoile de lumină ale semințișului, se face moderat și repetat (prin mai multe tăieri) la speciile de umbră (brad sau fag), respectiv printr-o tăiere intensă sau chiar eliminarea integrală a acoperișului la cele de lumină (gorun, stejar).

Tăierea de lărgire a ochiului se realizează fie după ce în afara acestuia s-a instalat deja semințiș utilizabil fie într-un an cu fructificație abundentă.

Principial, lărgirea ochiurilor se poate realiza prin benzi concentrice (în optimul de vegetație al speciilor de valoare) sau excentrice, numai în marginea lor fertilă, unde regenerarea progresează activ datorită condițiilor ecologice favorabile. În mod practic, ochiurile eliptice se lărgesc spre nord în zonele cu deficit de căldură, unde s-au deschis ochiuri orientate N-S, sau spre sud în regiunile cu deficit de umiditate, unde au fost instalate ochiuri orientate E-V.

În general, lățimea benzii variază după natura speciei și mersul regenerării. În general, ea nu depășește o înălțime medie de arboret (20-30 m), dar poate fi mai mică la speciile de umbră sau când regenerarea este anevoioasă și mai mare (2-3H) la cele de lumină sau în condiții de regenerare foarte favorabile. Dacă însă regenerarea, cu toate că tăierea de lărgire a ochiului s-a aplicat corect într-un an de fructificație, decurge anevoios, este necesar să se execute lucrări de favorizare a instalării semințișului sau lucrări de asigurare a dezvoltării acestuia (extragerea semințișului neutilizabil și a subarboretului, receparea semințișului de foioase vătămat, descopleșiri, completarea zonelor neregenerate etc).

Atunci când ochiurile, precum și porțiunea dintre ele, sunt destul de bine regenerate și apropiate între ele, se poate recurge la tăierea de racordare, care constă din eliminarea printr-o singură tăiere a ultimelor exemplare rămase din vechiul arboret între ochiurile regenerate. Ca și la tăierile succesive, se recomandă ca această lucrare să fie aplicată când semințișul, ajuns la independență biologică, ocupă cel puțin 70% din suprafață și are o înălțime de 30-80 cm. În gorunetele și stejăretele de la noi, din rațiuni legate de necesitatea reducerii la maximum a vătămărilor produse cu ocazia tăierilor de racordare, se recomandă ca acestea să se aplice înainte ca semințișul să atingă 0,5 m înălțime.

Dacă însă regenerarea este îngreunată sau semințișul instalat este puternic vătămat, tăierea de racordare se poate executa însă este urmată imediat de completări în porțiunile neregenerate.

La aplicarea tratamentului tăierilor progresive, posibilitatea fixată pe volum poate fi realizată din orice parte a suprafeței periodice în rând. Pentru recoltarea acesteia, în anii cu fructificație se intervine cu tăieri de deschidere și de lărgire a ochiurilor iar în cei lipsiți de fructificație cu celelalte feluri de tăieri (preparatorii, de luminare a ochiurilor sau de racordare).

Prin aplicarea tratamentului tăierilor în ochiuri regenerarea beneficiază de protecția de sus și laterală a arboretului bătrân. Aceasta permite o proporționare a amestecului de specii, în condițiile în care “tratamentul tăierilor în ochiuri este o formă excelentă pentru reconstruirea unor arborete amestecate, deoarece oferă scutul superior și lateral necesar chiar și speciilor celor mai sensibile”. Instalarea unor regenerări amestecate este însă realizabilă numai prin adoptarea corectă a perioadei speciale de regenerare și a unui ritm corespunzător de revenire cu tăierile, care să permită dezvoltarea semințișului instalat la fiecare fructificație.

5. ANALIZA SUPRAFEȚELOR PARCURSE CU TRATAMENTE ÎN PERIOADA 2009-2016 ÎN OCOLUL SILVIC HÎRJAUCA

5.1. Controlul și îngrijirea regenerărilor naturale

Regenerarea naturală este rezultatul unui proces silvobiologic indispensabil pentru reproducerea și perpetuarea arboretelor de clasă superioară de producție a celor cu funcții de protecție deosebită și a celor de pe stațiuni slab productive a căror substituire sau refacere nu asigură o sporire a producției. [8]

Obținerea regenerării naturale este rezultatul unor activități complexe la care concură factorii staționali și climaterici valorificați prin tăieri de regenerare în așa fel încît asigură condiții optime de instalare și dezvoltare a semințișurilor utilizabile din speciile adaptate stațiunii și valoroase din punct de vedere economic (Îndrumări metodologice privind lucrările de regenerare în pădurile din Republica Moldova, Chișinău, 1996).

Ideea permanentizării pădurii, succesiunii de generație are la bază numai preocupări pentru protejarea, îngrijirea și conducerea semințișurilor utile producției forestiere.

Din punct de vedere al aportului pe care îl aduc la schimbarea generațiilor de arbori pe suprafața de regenerat semințișurile existente în arboretele exploatabile sau în cele de refăcut, se împart în două categorii și anume: semințișuri utilizabile și semințișuri neutilizabile.

Semințișul utilzabile – cuprind toate suprafețele ocupate cu puieți situate în arboretele exploatabile, care urmează să se exploateze prin aplicarea unor tăieri de regenerare sau refacere.

Caracteristicile semințișurilor utilizabile trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să provină de la speciile principale de bază și de amestec existente în stațiune și adaptate stațiunii locale;

să reprezinte puieți viguroși, bine proporționați ca vârstă, înălțime și diametru;

să nu prezinte răni sau cicatrice ca urmare a pășunatului, a circulației în arboret sau a lucrărilor de exploatări;

să fie în număr suficient, păstrând proporția cerută de formula de împădurire și judicios repartizate pe unitatea de suprafață. [4]

Semințișul neutilizate – cuprind toate suprafețele ocupate cu puieți, cu alte caracteristici decât cele amintite mai sus, formate din specii necorespunzătoare stațiunii, care nu prezintă interes pentru compoziția de regenerare a viitorului arboret. Neutilizabile sînt și semințișurile provenind de la arborii din specii proprii stațiunii, dar care vegetând multă vreme sub adăpostul arboretului matern, s-au dezvoltat anormal cu evidentă disproporție între vârstă, înălțime și diametru.

Reușita regenerării naturale reprezintă indicatorul care arată situația instalării și dezvoltării semințișurilor naturale, numărul de puieți pe specii existenți pe unitatea de suprafață și calitatea acestora.

Principalele criterii de calificare a acestei regenerări, în diferite arborete sânt numărul de puieți, repartizarea lor pe specii, precum și cota parte din suprafața pe care acestea o ocupă.

În cadrul tratamentelor cu regenerarea sub adăpost, a căror tehnică este bine aplicată, regenerarea decurge normal și tăierea definitivă se execută în parchetele pe care există numărul de puieți necesari care devenind independenți biologic preiau funcțiile de producție și protecție ale vechiului arboret. Înainte de efectuarea tăierilor se analizează situația din teren și se stabilește reușita regenerării care fundamentează hotărârea luată. În acest scop prin piețe de probă se determină suprafața efectivă cu semințiș, reușita regenerării și se stabilește natura tăierii.

În astfel de situații practica și experiența au statornicit măsura ca tăierea difinitivă să fie permisă numai dacă cel puțin 70% din suprafață este ocupată cu semințiș utilizabil.

Completările au în vedere întregirea compoziției de regenerare prin întroducerea speciilor de bază în goluri mici, răriști sau zonele ocupate de puieți fără valoare, precum și întroducerea speciilor de amestec și arbuști pentru asigurarea compoziției de regenerare.

5.2. Amplasarea și materializarea pe teren a piețelor de probă

Etapa I se referă numai la suprafețele pe care se asigură regenerarea naturală a pădurilor sub adăpostul arboretului matern.

Suprafețele supuse controlului se preiau din actele de punere în valoare și se stabilesc definitiv în baza procesului-verbal de atestare a fiecărui parchet.

La prima etapă se stabilește metoda de asigurare a regenerării naturale, se stabilesc măsuri privind aplicarea corectă a tratamentelor silvice, caracterul lucrărilor de ajutorare necesare în vederea susținerii regenerărilor naturale în direcția dorită, precum și momentul extragerii complete a vechiului arboret.

Potrivit Normelor tehnice pentru alegerea și aplicarea tratamentelor, extragerea completă a vechiului arboret (efectuarea tăierilor rase) se poate face cînd regenerarea naturală s a realizat în proporțiile stabilite pentru fiecare tip de pădure, iar semințișul a devenit viabil din punct de vedere biologic și a atins înălțimi de 30 80 cm. Totodată, se va ține cont de faptul speciilor secundare să nu depășească, cît mai mult timp posibil, speciile de bază. La stabilirea semințișului instalat se i-a în considerație numai cel viabil, compus din speciile și în proporția prevăzută de compoziția de regenerare. Puieții trebuie sa fie sănătoși, puternici, fără răni sau cicatrice, cu dimensiuni proporționale în raport cu vîrsta.

Controlul se efectuează în suprafețele ce se parcurg cu tăieri de regenerare și de conservare, începînd cu anul apariției semințișurilor naturale și pînă la transferarea lor în stare de masiv, adică pînă la trecerea unui sezon de vegetație de la extragerea vechiului arboret.

Evidența semințișului se realizează în baza suprafețelor de control cu suprafața de 4 m2 în cazul cînd acesta este des și mic, 10 m2 – în cazul cînd acesta este de talie și densitate mijlocie, 20 m2 – în cazul cînd acesta este de talie înaltă și rară. Suprafețele de control se amplasează uniform pe suprafață în locurile caracteristice și nu mai puțin de cinci la hectar. Pe suprafața unui sector acestea trebuie să fie de aceleași dimensiuni. Semințișul se repartizează în categoriile: mic – pînă la 0,5 m, mijlociu – de la 0,6 m pînă la 1,5 m și de talie înaltă – peste 1,5 m. La aprecierea reușitei regenerării tot semințișul se consideră mic, dacă exemplarele ce au înălțimea de 0,5 m constituie peste 2/3 din numărul total. Semințișul se consideră de talie înaltă, dacă exemplarele cu înălțimea de peste 1,5 m, constituie 1/3 din numărul total. În restul cazurilor reușita regenerării se stabilește conform indicilor pentru semințișul mijlociu.

La evaluarea reușitei regenerării, lăstarii de la o cioată se numără ca unul singur, drajonii de la rădăcină se numără fiecare aparte.

După desime semințișul se împarte în: rar – pînă la 2 mii; densitate mijlocie – 2-8 mii; des – 8-13 mii și foarte des – peste 13 mii exemplare la 1 ha.

Rezultatele inventarierii de pe fiecare suprafață de control se înscriu în fișa de teren similar cu inventarierea în suprafețele parcurse cu măsuri de ajutorare a regenerării naturale a pădurii (formularul 9). Punctele 1 7 din fișa de teren se completează pînă la ieșirea în teren din registrele de evidență a suprafețelor ieșite de sub tăieri rase.

În baza fișelor de teren se întocmește actul și borderoul suprafețelor parcurse cu lucrări de ajutorare a regenerării naturale (formularul 15, 16). [12]

Aprecierea stării regenerării naturale se realizează conform indicilor expuși în anexa 2 la prezentele Norme tehnice. [8,12]

Suprafețele, unde la un hectar este prezent semințiș, lăstari sau drajoni cu vîrsta prevăzută de anexa 1 și numărul optim pentru transferarea acestora în starea de masiv sunt incluse în categoria de terenuri regenerate cu specia de bază. Suprafețele ce dispun la 1 ha de un număr insuficient de semințiș sau drajoni necesari pentru transferarea în starea de masiv, se includ în categoria suprafețelor cu regenerarea speciei de bază neterminată și sunt lăsate pentru a fi regenerate în continuare. Suprafețele cu regenerarea nereușită se trec la pierderi, incluzîndu se în categoria de terenuri pentru împăduriri.

Etapa a II a se referă la suprafețele regenerate pe cale naturală prin aplicarea tăierilor: progresive, succesive, rase, regenerate prin lăstari sau drajoni, în procesul cărora este extras în totalitate vechiul arboret. Prin suprafața regenerată pe cale naturală se înțelege suprafața pe care este prezent numărul minim de puieți la hectar (lăstari sau drajoni în cazul crîngului) prevăzut în anexa 2, uniform răspîndiți, care asigură realizarea compoziției de regenerare.

Reușita definitivă a regenerării naturale se consideră realizată la foioase cînd coronamentele puieților se ating în proporție de minimum 70% și la rășinoase cînd înălțimea puieților este de 0,6-0,8 m în condiții extreme și 0,8 1,0 m în condiții normale. Atît la foioase, cît și la rășinoase, la realizarea reușitei definitive a regenerării naturale, trebuie să existe numărul minim de puieți pe unitatea de suprafață, prevăzut în anexa 2.

Suprafețele regenerate natural, care fac obiectul controlului în procesul etapei a II a, se înregistrează și se raportează la realizări, în primul an cînd se execută acest control. Se va urmări cu mare atenție ca suprafețele regenerate natural să se raporteze și înregistreze la realizări o singură dată.

Inventarierea anuală a lucrărilor de regenerare naturală etapa II se efectuează pe suprafețele de control similar cu etapa I.

Reușita regenerării naturale se stabilește în funcție de numărul total de puieți din speciile principale și de amestec găsiți pe teren, precum și de criteriile de reușită expuse în tbelul 5.2.1.

Tabelul 5.2.1

Criteriile pentru stabilirea reușitei regenerărilor naturale

Determinarea reușitei regenerării naturale rezultate din tăierile de crîng se face atît în funcție de numărul de lăstari (drajoni), cît și de cel al cioatelor viabile la hectar.

Toate schimbările în dinamica suprafețelor parcurse cu lucrări de ajutorare a regenerării naturale, pe fiecare an de îndeplinire a lucrărilor, se reflectă în borderoul centralizator privind trecerea în starea de masiv a tineretului din specii valoroase provenit din lucrări de ajutorare a regenerărilor naturale (formularul 8 G.S.).

Suprafețele care nu îndeplinesc condițiile de reușită pentru regenerările naturale se delimitează distinct pe teren și se evidențiază în cadrul fișei, pentru a se executa completări.

5.3. Reușita regenerării în subparcelele ce au servit ca obiect de studiu Pentru analiza modului de parcurgere cu tăieri principale și reușita regenerării naturale sau ales pentru studiu 6 unități amenajistice cu gorunul, predominant în compoziție, care au fost parcurse cu tăieri succesive și anume: 2D, 2H, 2J, 63D, 66A, 69H. Caracteristice acestor unități amenajistice sunt prezentate în tabelul 5.3.1.

Tabelul 5.3.1

Unitățile amenajistice din cadrul Ocolului Silvic Hîrjauca ce reprezintă obiect de studiu

Arboretele din subparcelele sus menționate au fost parcurse cu tăieri succesive. Suprafețele subparcelelor au fost împărțite în parchete de parcurgere cu tăieri cu suprafața cuprinsă între 0,5-2 ha. La prima intervenție au fost extrași arborii din speciile însoțitoare, exploatarea s-a efectuat cu motoferestrae mecamice. Colectarea masei lemnoase rezultate, s-a făcut emidiat după finisarea tăierilor. Toate parchetele luate în studio au fost parcurse cu prima repriză, tăieri de însămânțare.

În subparcelele luate în studiu sau amplasat suprafețe de probă de (10 m2), în număr de patru la un hectar (amplasarea suprafețelor de probă este redată în fig. 5.4.1). Evaluarea reușite regenerării s-a făcut pe specia de bază GO, s-au numărat puieți pe suprafața de probă și s-a făcut media la hectar (fig. 5.4.2), după care s-a măsurat înălțimea puieților din suptafața de probă și s-a făcut media (fig. 5.4.3).

Figura 5.4.1 – Amplasarea suprafețelor de probă

Figura 5.4.2 – Numărarea puieților în suprafețile de probă

Figura 5.4.3 – Efectuarea măsurării înălțimilor puieților

Analizând rezulatele obținute putem constata următoarele:

În subparcela 2D cu suprafața de 4,2 au fost delimitate 3 parchete (anexa 1,2,3): primul parchet cu suprafața de 2,0 ha a fost parcurs cu prima tăiere în anul 2011, după care a urmat ajutorarea regenerării prin plantării cu puiețide GO. În acest parchet au fost amplasate 8 suprafețe de probă iar în urma evaluării reușitei regenerării din toamna anului curen am constatat că regenerarea este bună cu un număr de 5000 puieți din specia de bază GO cu înălțimea medie de 0,8 cm și 4000 puieți din speciile ajutătoare, se recomandă intervenția cu a 2-a repriză și îngrijirea semințișului.

În anul 2012 și 2015 au fost parcurse cu prima repriză celelalte 2 parchete cu suprafața de 1,2 ha și respectiv 1,0 ha. În urma evaluării regenerării s-a constatat că reușita în cele 2 parchete este satisfăcătoare cu înălțimea medie a puieților 0,5 cm și necesită îngrijirea semințișului instalat.

În subparcela 2H cu suprafața de 2,8 (anexa 1,2,3) a fost parcurs cu tăiere un parchet în anul 2014 pe o suprafașă de 2,0 ha, după care a urmat ajutorarea regenerării prin plantării cu puiețide specia de bază GO. În acest parchet au fost amplasate 8 suprafețe de probă, iar în urma evaluării reușitei regenerării din toamna anului curen am constatat că regenerarea este bună cu un număr de 6000 puieți din specia de bază GO cu cu vârsat de 3 ani și înălțimea medie de 0,7 cm. Speciile ajutătoare constituie 3000 puieți, compoziția actuală 7GO 1TE 1Fr 1Ca, se recomandă intervenția cu a 2-a repriză și îngrijirea semințișului.

Subparcela 2J cu suprafața de 2,6 ha a fost delimitată în 2 parchete (anexa 1,2,3): primul parchet cu suprafața de 2,0 ha a fost parcurs cu prima repriză în anul 2014 trimestrul 4 și al 2-lea cu suprafața de 0,6 ha în anul 2015 primul trimestru. În acestă subparcelă au fost amplasate 10 suprafețe de probă iar în urma evaluării reușitei regenerării din toamna anului curen am constatat că regenerarea este pe cale naturală, foarte bună cu un număr de 7000 puieți din specia de bază GO cu înălțimea medie de 0,5 cm și 2000 puieți din speciile ajutătoare, se recomandă îngrijirea semințișului.

În subparcela 63D cu suprafața de 2,2 au fost parcurs cu prima tăiere un parchet de 2,0 ha în anul 2011, după care a urmat ajutorarea regenerării prin plantare cu puiețide GO în toamna anului 2012. În acest parchet au fost amplasate 8 suprafețe de probă iar în urma evaluării reușitei regenerării din toamna anului curen am constatat că regenerarea este bună cu un număr de 6000 puieți din specia de bază GO cu înălțimea medie de 0,8 cm și 3000 puieți din speciile ajutătoare, se recomandă intervenția cu a 2-a repriză și îngrijirea semințișului.

În subparcela 66A cu suprafața de 45,7 hectare, pînă în prezent au fost delimitate și parcurse cu prima repriză 15 parchete (anexa 1,2,3) cu o suprafață totală de 29,8 ha. În anul 2011 au fost parcurse cu tăieri primile 2 parchete cu suprafața a câte 2,0 ha în anul 2012 3 parchete cu suprafața totală de 5,8 ha, în anul 2013 au fost parcurse 4 parchete a cîte 2 ha, în anul 2014 trei parchete a câte 2 ha și în 2015 trei parchete a câte 2 ha. Reușita regenerării în toate parchetele parcurse cu regenerări este bună, iar pe suprafața tăiată în anul 2011 și 2012 cu totalul de 9,8 în anul 2016 a fost efectuate degajări, iar pentru 2 parchete dintre ele este planificată a doua repriză în trimestrul 4 anul 2017. În celelalte suprafețe se propun lucrîri de îngrijire a semințișului.

În subparcela 69H cu suprafața de 0,5 ha (anexa 1,2,3) a fost parcurs cu prima repriză în anul 2011 acestă suprafață s-a regenerat natural cu o reușită foarte bună înălșimea medie ete de 1,0 m, iar în anul 2016 au fost efectuate degajări. În această subparcelă este necesar să se intervină cu a 2-a repriză și să se îngrijească semințișul instalat.

5.4. Principii de urmat în completarea regenerării naturale

Folosind elementele furnizate de determinarea reușitei regenerării naturale se fundamentează acțiunea de completare a regenerării atât pentru acoperirea întregii suprafețe cu semințiș utilizabil cât și pentru stabilirea speciilor de introdus și tehnica de aplicat la lucrările de împădurire.

Completările se realizează cu puieți din speciile principale, de înaltă productivitate, adaptați condițiilor staționale, sporind astfel față de dimensiunile puieților naturali.

Cu cât dimensiunile puieților din regenerări naturale sânt mai mici cu atât complectările sânt mai reușite, de aceea tăierea definitivă se vaefectua când puieții realizează vârsta și înălțimea minimă: Gorun vârsta 2 ani și înălțimea ; Stejar pedunculat – vârsta 2 ani, înălțimea .

Regenerările vor fi completate înlăturând anticipat sau concomitent semințișurile neutilizabile a căror prezență contribuie în mod hotărâtor la scăderea calității, viitorului arboret care devine mai slab calitativ decât cel precedent și folosește necorespunzător potențialul stațional.

Stabilirea momentului în care semințișul este declarat independent biologic, impune nu numai îndepărtarea arboretului matern printr-o ultimă tăiere, dar mai ales organizarea și intensificarea lucrărilor de îngrijire și întreținere a noului arboret după tehnica corespunzătoare stadiului de dezvoltare, întârzierea lucrărilor de completare a regenerării, de îngrijire și întreținere poate duce la compromiterea totală sau parțială a celui mai bun tratament.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Analiza efectuată în capitolele anterioare ne permite să concludem următoarele:

Condițiile staționale în O.S. Hârjauca sunt benefice pentru dezvoltarea vegetației forestiere și a pădurilor pe bază de gorun, stejar și fag;

După formații forestiere și caracterul actual al tipului de pădure șleurile de deal cu gorun constituie peste 60 % dintre care peste 30% sunt arboreta natural fundamentale;

analizând aplicarea tratamentelor planificate de amenajamentul anului 2009 putem constata că în perioada anilor 2009-2016 prin tăieri de produse principale din codrul regulat SUP – A s-a recoltat un volum de 16003,9 m3 de pe o suprafață de 157,7 ha, aceasta ar însemna 77% pesuprafață și 81% pe volum. Volumul de masă lemnoasă a fost recoltat în urma aplicării tratamentelor după cum urmează:

tăieri succesive – volumul extras 9210,7 m3 de pe o suprafață de 109,0 ha;

tăieri progresive – volumul extras 32,2 m3 de pe o suprafață de 1,1 ha;

tăieri rase –volumul extras 6683 m3 de pe o suprafață de 45,2 ha;

tăieri în crâng de jos – volumul extras 78 m3 de pe o suprafață de 2,4 ha.

tehnica de aplicare a tăierilor de regenerare, pentru toate unitățile amenajistice luate în studiu, a fost utilizată cea a tratamentului cu tăieri succesive;

în cazul subparcelei 2D, 66A, 69 H s-a întârziat cu aplicarea celei de a doua repriză și riscă să fie afectat semințișul instalat la lucrările de doborâre a arborilor și colectarea masei lemnoase;

tăierile de regenerare au fost urmate, după caz, cu lucrări de ajutorare a regenerării prin plantarea puieților;

rezultatele anlizei regenerării arboretelor parcurse cu tăieri au arătat o reușită bună și foarte bună.

În urma concluziilor respective, putem formula următoarele recomandări:

1. recomandăm și în continuare de aplicat, în arboretele pure și practic pure, tehnica de regenerare a tratamentelor cu tăieri succesive;

2. în arboretele de amestec de utilizat, conform prevederilor amenajamentului tratamente cu tăieri progresive;

3. pentru reducerea cheltuielilor, este necesar de corelat, tăierile repetate, cu reușita regenerării și anii de fructificație a speciei de bază;

4. recomandăm utilizarea materialului forestier de reproducere de proveniență locală, testat ca având o calitate foarte bună;

5. pentru ca reușita tratamentelor să fie sigură este necesară respectarea regulilor silvice de exploatare a masei lemnoase.

.

BIBLIOGRAFIE

Amenajamentul Ocolului Silvic Hîrjauca, Ed. ICAS Chișinău 2009, 254 p.

BOAGHIE, D. – Reconstrucția ecologică a pădurilor (Material didactic), CEP USM, Chișinău, 2005, 275 p. ISBN 9975-70-574-X.

Codul silvic al Republicii Moldova anul 1997.

DONIȚĂ, N., BORLEA, F., TURCU, D., Cultura padurilor: Silvicultura în sens restrâns: note de curs, Ed. Eurobit, Timisoara, 2006, 368 p. ISBN (10) 973-620-246-1; ISBN (13) 978-973-620-246-9.

FLORESCU, I., Silvicultură, Manual pentru colegii Universitare de silvicultură, Ed. Arad, 2006, 277 p. ISBN (10) 973-664-123-6; ISBN (13) 978-973-664-123-7.

FLORESCU, I., NICOLESCU, N.V. – Silvicultură – Vol. II- Silvotehnica, Ed. Universității „Transilvania” din Brașov, 1998. – 194 p. ISBN 973-98510-6-9.

FLORESCU, I. Tratamente silviculturale. București: CERES, 1991. 270 p. ISBN 973-40-0171-X.

Îndrumări metodologice privind lucrările de regenerare în pădurile din Republica Moldova, Chișinău, 1996

NICOLESCU, N.V., Silvicultură Vol. 2. Silvotehnica, Ed. Aldus, Brașov, 2011. 289 p. ISBN 978-973-7822-56-7.

NICOLESCU, N.V., Silvicultură Vol.2, Ed. Universității „Transilvania” din Brașov, 2003. 106 p. ISBN 973-635-093-2.

NICOLESCU, N.V., Silvicultura, Ed. Aldus, Brașov, 2005. 127 p. ISBN 973-7822-08-0.

Norme tehnice privind folosirea, conservarea și dezvoltarea pădurilor din Republica Moldova, aprobate prin Ord. Agenției „Moldsilva” nr. 90, din 4 aprilie 2012, anexele 1,3,4,5. Chișinău, 2012, 500 p.

POSTOLACHE, GH., – Vegetația Republicii Moldova. Chișinău, „Știința”, 1995, 340 p.

Raport privind starea sectorului forestier din Republica Moldova: perioada 2006-2010, Agenția „Moldsilva”, col. red. Botnari F., Galupa D., Platon I., et al. Ch.: 2011. 48 p.

Republica Moldova Harta climatică. Policart, 2002.

Tudoran, M. Amenajarea pădurilor Republicii Moldova. ISBN 973-99456-7-8, Pentru Viață, 2001, 258 p.

ANEXE

Anexa1

Analiza tratamentelor aplicate în Ocolul Silvic Hîrjauca pe perioada 2009-2016

Anexa 2

Lista unităților amenajistice parcurse cu regenerare sub masiv și măsurile necesare de înterprins în aceste parchete în O.S. Hîrjauca 2016

Anexa 3

Lista unităților amenajistice parcurse cu regenerare sub masiv și măsurile necesare de înterprins în aceste parchete în O.S. Hîrjauca 2017

CURICULUM VITAE

DECLARAȚIA PRIVIND PROPRIA RĂSPUNDERE

Subsemnatul, GALBURĂ GEORGEL masterand al Universității Agrare de Stat din Moldova, programul 61.MC.12 – „Managementul ecosistemelor forestiere”, prin prezenta declar pe propria răspundere că teza de master pe tema: „ANALIZA REGENERĂRII ARBORETELOR DE GORUN DIN CADRUL OCOLULUI SILVIC HÎRJAUCA”, a fost elaborată de mine și nu a mai fost prezentată niciodată de către mine sau altă persoană în UASM sau altă instituție de învățământ în cadrul vre-unei forme de evaluare.

De asemenea declar că prezenta variantă a tezei corespunde exact cu cea electronică prezentată la centrul de calcul al UASM pentru verificare contra plagiatului.

Data _______________ ________________________

Numele Prenumele

________________________

Semnătura