1.1. Actualitatea temei de cercetare: ″Ariile protejate din România, regiunea de Sud-Vest″ reprezintă o încercare de a prezenta noile legi și… [303618]

1. INTRODUCERE

1.1. Actualitatea temei de cercetare:

″[anonimizat]-Vest″ reprezintă o încercare de a prezenta noile legi și concepte care stau la baza politicilor de protecție a mediului, o politică bună exprimă ceea ce societatea își dorește cu adevărat.

Temele de mediu tratează un grup de probleme importante care au cauze comune și efecte similare. [anonimizat] a lor.

Deteriorarea accentuată a mediului ambiant înregistrată în ultimele secole și consecințele care i-au urmat au evidențiat faptul că menținerea în stare cât mai puțin alterată a mediului înconjurător este o condiție fundamentală pentru asigurarea unei dezvoltări durabile.

[anonimizat], se pierde din vedere faptul că nu există dezvoltare fără resurse naturale. Putem spune că în ariile protejate oamenii sunt ″constrânși″ să-[anonimizat].

[anonimizat] S-V. [anonimizat], ce rol au și cum sunt gospodărite aceste arii.

[anonimizat] o mai bună gospodărire a parcurilor naționale și naturale, a [anonimizat] a siturilor Natura 2000.

[anonimizat], informații care să fie accesibile și utile pentru cît mai mulți factori interesați și care să asigure treptat bazele unui adevărat dialog și a unor colaborări reale între diferitele sectoare ale societății pentru managementul eficient al ariilor protejate din țara noastră.

[anonimizat]. Poluarea planetei se agravează pe zi ce trece și se pare ca populația nu acordă interes acestui proces nociv. Convingerea ca această problemă este doar a specialiștilor și a [anonimizat], pe cât este și de gravă. Ocrotirea planetei este o [anonimizat], [anonimizat]-și asume această responsabilitate.

Degradarea mediului este determinată de faptul că fenomenul poluării a fost și continuă să reprezinte una din cele mai grave și mai tragice probleme a [anonimizat], afectând oameni din toate păturile sociale și de toate vârstele.

[anonimizat] a devenit esențială pentru formularea și implementarea de politici de mediu consecvente și a [anonimizat]ebuind a fi fundamentate pe baza unor date realiste, relevante și comparabile.

Lucrarea de față abordează problematica degradării dintr-o perspectivă pluridisciplinară, oferind informații cu privire la evoluția și amploarea fenomenului.

Datorită actualității lucrării, amploarea acestui fenomen analizat și consecințele pe care le provoacă constituie un element de preocupare intensă pentru toate statele lumii.

„Fii tu însăți schimbarea pe care vrei să o vezi în lume " Mahatma Gandhi

″Natura este singura carte în care fiecare filă păstrează câte un adevăr″. John W. von Goethe

1.2. Motivul alegerii temei de cercetare:

″Ariile protejate din România, regiunea de Sud-Vest″ este reprezentat de dorința noastră de a ne apropia de știința mediului, în special în domeniul conservării naturii. Prin prisma experienței acumulate de-a lungul timpului în domeniul protecției mediului înconjurător, consider că ar fi necesară existența unei instanțe de judecată specializate în fenomenul protecției mediului care a devenit o problemă din ce în ce mai intensă pentru societatea umană.

Trebuie să realizăm că toate aceste lucruri arată amploarea fenomenului care se petrece în România și de aceea este foarte important să se acționeze rapid și eficient pentru a găsi și implementa acțiuni concrete împotriva unor iminente dezastre.

Societatea românească contemporană se confruntă cu transformări majore cu impact negativ asupra membrilor societății, schimbări sociale ce generează o insecuritate socială, suspiciune și frustrare, un sentiment de descurajare și chiar de inadaptare. Comportamental, aceste percepții și atitudini se materializează în comportamente deviante.

Ariile naturale protejate de pe teritoriul țării noastre constituie o incontestabilă valoare patrimonială națională și internațională, iar conservarea lor este o condiție pentru păstrarea acestora în viitor. Având în vedere importanța actuală și viitoare a ariilor protejate se consideră de mare necesitate organizarea și aplicarea unui program de cercetare de durată și eficient care să permită cunoașterea în timp a pădurilor din ariile protejate, modificările survenite în organizarea lor structural și ecoproductivă, influențele exercitate prin măsurile de amenajare, reconstrucție, de datare, etc.

Prin intermediul acestei lucrări am dorit să evidențiez speciile valoroase din punct de vedere științific, multe dintre ele aflându-se pe lista roșie națională, iar în al doilea rând, prin implicarea elevilor în diverse activități științifice și ecologice, am intenționat să-i ajut să înțeleagă și să conștientizeze importanța cunoașterii și protejării habitatelor, în vederea conservării biodiversității, deoarece pierderea biodiversității este o realitate care afectează întreaga omenire și pune în pericol însăși supraviețuirea speciei umane pe termen lung.

Pe parcursul excursiilor tematice efectuate, precum și în timpul lecțiilor și activităților desfășurate în cadrul lecțiilor de biologie, am urmărit ca elevii să-și însușească și să aplice cunoștințe și abilități specifice biologiei, dar să se și implice în activități voluntare de protecția mediului.

1.3. Implicarea populației în probleme de protecție a mediului:

Tema aleasă de mine se referă la protecția mediului, am ales această temă deoarece în momentul actual am constatat că un număr din ce în ce mai mare de oameni nu dau prea multă importanță problemelor de mediu și nu se implică aproape deloc în ceea ce înseamnă mediul și rezolvarea problemelor de mediu.

Problemele de mediu s-au accentuat în România mai ales în ultima jumatate de secol, perioadă în care, din cauza sistemului politic totalitar, nu a existat o informare și o dezbatere publică pe această temă, problema fiind pur și simplu negată. Apoi a urmat avalanșa schimbărilor politice, economice, sociale, culturale etc. de după 1990, iar problemele de mediu au fost din nou eclipsate de alți factori, în special politici și economici, mai "sonori", nu neapărat mai importanți, deoarece din problemele de mediu i-a naștere o bună parte din cele de sănătate, sociale și economice și implicit și politice….

În ceea ce privește informarea cetățenilor despre situația mediului, aceasta se realizează, în principal, conform Legii nr.86/2000. Generațiile prezente și cele viitoare au dreptul de a cunoaște evoluția stării mediului pentru a putea trăi într-un mediu adecvat sănătății și bunăstării lor, și deci în armonie cu natura. Autoritățile sunt obligate să pună la dispoziția persoanelor interesate informația de mediu solicitată în termenul cel mai scurt.

În plan concret, cei mai mulți cetățeni nu cunosc sau nu le acordă importanța necesară drepturilor garantate prin lege și, cu siguranță, multitudinea de dosare pe rol de pe mesele de lucru ale judecătorilor nu sunt pe probleme de mediu. Această lipsă a plângerilor pentru nemulțumiri aduse omului din motive ecologice nu înseamnă însă că nu sunt probleme. Dimpotrivă, realitatea demonstrează că starea de criză a mediului este în creștere.

În mod constant ni se încalcă dreptul la un mediu sănătos atunci când se dau autorizații pentru benzinării în locuri centrale sau atunci când o întreprindere poluatoare nu este închisă la timp. Abuziv se despăduresc masiv hectare de păduri și sunt deversate cantități imense de deșeuri în ape, trist este faptul că publicul nu se plânge de aceste probleme, prea puțini sau aproape nimeni nu depune plângere pentru prejudiciul ecologic.

Cea mai buna soluție în acest caz ar fi, să ne folosim de toate drepturile legale ce ne sunt garantate pentru a face mai multă lumină în viața noastră. Accesul la informația de mediu, participarea publicului la luarea deciziilor în domeniul mediului și accesul la justiție pentru probleme de mediu sunt trei drepturi importante garantate tuturor persoanelor, pe care trebuie să le punem în aplicare.

Ele nu trebuie să rămână simple reglementări juridice scrise pe o hârtie cu semnătură oficială. Cu ele putem să refacem ceea ce s-a stricat în ultimele decenii în mediul înconjurător.

Înțelegerea fenomenelor legate de evoluția societății omenești sub aspectul protejării și gestionării mediului trebuie să fie o parte a educației elementare a fiecărui cetățean. Resursele necesare vieții scad îngrijorător, atât la scară planetară cât și pe plan continental, național, zonal și local, iar consecințele directe pe care cetățeanul de rând le simte nu întârzie să apară. Degradarea de astăzi a mediului afectează siguranța zilei de mâine.

Autoritățile publice pot beneficia de sprijinul ONG-urilor de mediu prin implicarea comunităților locale în activități de informare și conștientizare pe tema protecției mediului; implicarea în elaborarea, implementarea, monitorizarea și evaluarea politicilor publice privind protecția mediului; evaluarea impactului politicilor publice sau a legislației asupra mediului; sprijinul ONG-urilor cãtre cetățeni.

Noi oamenii, alături de copiii noștrii trebuie să conștientizăm populația, să le punem în vedere structurilor de conducere și administrative, asupra pericolului unei catastrofe ecologice globale. Trebuie să înțelegem că dreptul fundamental al oricărei ființe este de a trăi într-un mediu care să o ajute să se dezvolte; omul nu este stăpânul naturii ci doar o simplă verigă în lanțul acesteia; omul este singura verigă a ecosistemului terestru care poate determina, în scurt timp, schimbări majore în lanțul acestui ecosistem; bunăstarea nu înseamnă doar consum cu orice preț, pământul nu este o moștenire de la înaintași ci un împrumut de la urmașii noștrii.

Mijloacele de realizare sunt activitățile practice de ocrotire a mediului și anume:

– organizarea de seminarii, mese rotunde, conferințe, forumuri și campanii de sensibilizare a opiniei publice cu privire la problemele de mediu, dezvoltare durabilă și dezvoltare umană;

-organizarea de conferințe, cursuri de ocrotire a mediului; crearea de centre de documentare complexe pentru facilitarea accesului la orice tip de informație din domeniu;

-activități practice pentru depistarea factorilor ce influențează mediul înconjurător;

-evaluarea acestor influențe în timp și promovarea de soluții împotriva influențelor negative;

-organizarea de concursuri, programe artistice și expoziții cu implicații ecologice, participarea la astfel de activități organizate de alții;

-promovarea turismului neconvențional; activități de producție și comercializarea de produse finite ecologice;

-organizarea de tabere de lucu, cu participare locală, națională și internațională;

-colaborarea cu alte organizații cu preocupări adiacente;

-racordarea la sistemul mondial de acțiune, prin campanii naționale și internaționale;

-crearea unui nod de rețea informațional;

-aducerea în centrul atenției publice a problemelor referitoare la mediu, prin intermediul mass-mediei și prin acțiuni publice.

2.CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII ȘI ARIILE PROTEJATE

În România naturaliștii începutului de secol XX au avut intenția de a înființa rezervații naturale și parcuri naționale. La începutul secolului XXI procupările legate de ariile protejate și managementul acestora au fost reduse la câteva dintre inițiative voluntare ale unor iubitori de natură, concretizându-se în măsuri de conservare realizate de autorități sau de administratorii terenurilor pe care se declaraseră arii protejate.

Preocuparea pentru AP și managementul acestora este nouă în țara noastră, iar informațiile legate de aceste subiecte sunt reduse, mai ales pentru cei ce nu sunt implicați în managementul ariilor protejate, de aceea am considerat necesară elaborarea unei lucrări cu un minim de informații legate de ariile protejate și managementul lor.

Ariile protejate, în care scopul principal îl reprezintă conservarea și protecția naturii dar și a valorilor culturale, sunt importante pentru societate, fiindcă au potențial pentru a deveni modele de dezvoltare armonioasă a societății umane. În aceste arii se promovează, mai mult decât în alte zone, managementul durabil al resurselor naturale și culturale. Măsurile de management promovate sau chiar impuse în interiorul ariilor protejate pot să afecteze comunitățile din interiorul lor sau din imediata lor apropiere și chiar pot influența dezvoltarea economiei datorită aplicării unui management care are la bază principii de conservare a naturii, uneori stabilindu-se anumite restricții cu privire la activitățile care pot afecta atât valorile naturale cât și culturale.

Din păcate societatea umană se concentrează mai mult pe dezvoltarea economică, iar în goana după bunăstarea materială pierdem din vedere faptul că nu există dezvoltare fără resurse naturale. Pentru ca ariile protejate să-și „îndeplinească menirea” este important ca toți cei ce sunt influențați de existența unei arii protejate să cunoască un minim de noțiuni și principii legate de protecția acestora. Toți ″factorii interesați″, adică cei care au interese în zonele declarate arii protejate trebuie să înțeleagă ce sunt, dar și ce reprezintă acestea și de ce este important să le acceptăm și să ajutăm la menținerea intactă a acestora.

În lucrarea de față se folosește frecvent termenul de „protejare” și de „conservare” a naturii sau a biodiversității, iar pentru cei care nu sunt implicați direct în diverse acțiuni legate de protecția și conservarea naturii, acești termeni sunt înțeleși greșit și par să aibă același sens și să transmită ideea de ″restricții în utilizarea resurselor, restricții în activitatea umană″.

Important este faptul să se înțeleagă diferența între acești termeni:

– protecția naturii implică, tehnic vorbind, acțiuni de păstrare a speciilor și ecosistemelor într-o stare cît mai naturală, protecția lor de efectele acțiunilor umane, ce duce la restricții în ce privește activitățile umane

– conservarea naturii are o abordare mai complexă și mai dinamică, adică menținerea în stare cât mai naturală a speciilor și habitatelor rare fără a intervini în procesul natural, dar se permit intervenții active pentru menținerea valorilor naturale.

Ca urmare, pentru a ilustra corect rolul ariilor protejate, este recomandată folosirea termenului de ″conservare″ a naturii sau biodiversității.

Lucrarea propune să prezinte câteva noțiuni care stau la baza constituirii și managementul ariilor protejate și câteva informații legate de ariile protejate din România, dar și câteva elemente de interes celor ce doresc să se implice activ în protecția naturii prin acțiuni de voluntariat pentru o mai bună gospodărire a parcurilor naționale, naturale, a rezervațiilo, a siturilor Natura 2000 pe care țara noastră le are până în prezent.

În decursul a 100 de ani de existență a ariilor protejate specialiști din întreaga lume au publicat numeroase studii, manuale, ghiduri sub sigla Uniunii Mondiale pentru Conservarea Naturii (IUCN). Importanța ariilor protejate este în continuă creștere, iar cei implicați direct sau indirect în managementul ariilor protejate ar trebui să crească și pe viitor.

Ariile protejate sunt de importanță deosebită pentru noi toți, de aceea sperăm că există cât mai multe informații depre arii protejate, informații accesibile și utile pentru o serie de factori interesați și care ar trebui să asigure bazele unui dialog și a unor colaborări reale între diferitele sectoare ale societății privind un management eficient al ariilor protejate din țara noastră.

Conform CBD, articolul 2, diversitatea biologică sau biodiversitatea reprezintă „variabilitatea organismelor vii din toate sursele, incluzând, printre altele, cele terestre, marine sau din alte ecosisteme acvatice și complexele ecologice ale căror părții sunt acestea, incluzând diversitatea speciilor, comunităților și a ecosistemelor”.

Conform lui Dan Cogălniceanu (1999) „biodiversitatea include componentele capitalului natural la care se adaugă diversitatea antropică (etnoculturală)”.

Capitalul natural al unei unități politico-administrative sau regiuni geografice este constituit din rețeaua sistemelor ecologice care funcționează în regim natural și seminatural și din rețeaua sistemelor antropizate rezultate din transformarea și simplificarea primelor categorii. Componentele ierarhice ale capitalului natural sunt: diversitatea genetică, diversitatea specifică și diversitatea ecosistemică (Vădineanu, 1998).

Diversitatea antropică, după unii autori, componentă a biodiversității, trebuie tratată separat din cauza complexității dar și importanței sistemului socioeconomic ca și componentă a ecosferei.

2.1. DE CE ESTE IMPORTANTĂ BIODIVERSITATEA?

Biodiversitatea = varietatea formelor de viață de pe Pământ, fiind alcătuită din diversitatea genelor, a speciilor și a ecosistemelor în ansamblul lor, iar prin interacțiunea sa cu mediul fizic, creează ecosisteme complexe care oferă un sistem vital de susținere a vieții pentru toate organismele vii.

Biodiversitatea și ecosistemele furnizează un flux vital de bunuri și servicii de care depindem, deoarece avem nevoie de hrană, fibre, combustibili, medicamente și servicii cum ar fi reglarea climei, prevenirea inundațiilor, purificarea apei, polenizarea și formarea solurilor pentru prosperitatea economică, securitatea, sănătatea și calitatea vieții noastre.

Pierderea biodiversității = pierderea speciilor, dar și o reducere a productivității unor ecosisteme întregi prin epuizarea stocurilor de pește, reducerea fertilității solurilor, dispariția populațiilor de polenizatori, toate acestea fiind consecințe ale pierderii biodiversității.

Omenirea a beneficiat enorm de pe urma dezvoltării economice care ne-a îmbogățit viața, dar această dezvoltare este asociată cu un declin al varietății și extinderii sistemelor naturale – deci al biodiversității.

Trebuie să înțelegem că bunăstarea economică și socială a oamenilor depinde de biodiversitate și de fluxul continuu al numeroaselor servicii ecosistemice oferite de aceasta, beneficiile pe care le aduce natura societății sunt ignorate, astfel capitalul nostru natural continuă să fie deteriorat, astfel fiind în pericol bunăstarea noastră dar și nenumăratele specii și habitate. Ingeniozitatea umană și tehnologia noastră nu poate înlocui această pierdere, odată pierdută, situația este iremediabilă, iar costurile soluțiilor artificiale ar putea fi cu mult mai ridicate decât menținerea încă de la început a biodiversității.

2.2. CE SUNT ARIILE PROTEJATE?

„Ariile protejate joacă un rol critic în menținerea vieții pe Pământ” se afirmă în „Managementul ariilor protejate”, Ghidul Global al IUCN publicat în 2006.

Ariile protejate reprezintă cea mai importantă metodă de a conserva biodiversitatea și de a oferi modele de dezvoltare în armonie cu natura în contextul dezvoltării economice accelerate din ultimele decenii, recunosc cele 188 de țări semnatare ale Convenției Diversității Biologice.

Uniunea Mondială pentru Conservarea Naturii (IUCN7) definește aria protejată astfel:

Aria protejată = „un spațiu geografic clar delimitat, recunoscut, desemnat și administrat în baza unor acte legale sau prin alte mijloace eficiente, cu scopul de a se realiza conservarea pe termen lung a naturii precum și a serviciilor de mediu și a valorilor culturale asociate” – Ghid pentru utilizarea Categoriile de Management ale ariilor protejate, IUCN, 2008, fiecare termen fiind gândit și semnificația bine explicată în ghidul IUCN.

În legislația românească, respective în Ordonanța de Urgență nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, ariile protejate sunt definite ca arii natural protejate, indicându-se că valorile protejate sau conservate sunt în principal cele naturale: „arie naturală protejată – zonă terestră/acvatică și/sau subterană în care există specii de plante și animale sălbatice, elemente și formațiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, științifică ori culturală deosebită, care are un regim special de protecție și conservare stabilit conform prevederilor legale.”

Natura a fost influențată și modificată foarte mult de activitatea umană de-a lungul secolelor, de aceea, în majoritatea ariilor protejate europene se conservă atât valorile naturale cât și cele culturale, parcurile naturale încadrate în categoria V IUCN fiind un bun exemplu în acest sens.

Ariile protejate este formată din elemente ale rețelei de arii protejate, rețeaua ar trebui să fie formată din arii protejate și din ″coridoarele″ care leagă AP.

Conform legislației românești, „coridoarele ecologice” sunt „zone naturale sau amenajate care asigură cerințele de deplasare, reproducere și refugiu pentru speciile sălbatice terestre și acvatice și în care se aplică măsuri de protecție și conservare”, așa cum se întâmplă în marea majoritate a țărilor, coridoarele nu sunt încă definite și protejate / conservate nici în România.

2.3. DE CE AVEM NEVOIE DE ARII PROTEJATE?

Ariile protejate sunt esențiale în conservarea capitalului natural și cultural, ele includ cele mai reprezentative și semnificative zone din punct de vedere al biodiversității, al valorilor naturale și culturale asociate.

Măsurile de management în aceste arii se elaborează și se implementează în așa fel încât să se mențină sau chiar să se refacă, acolo unde este nevoie, ecosistemele naturale și populațiile de specii sălbatice, menținându-se în același timp sau căutându-se soluții pentru utilizarea durabilă a resurselor naturale.

Dincolo de obiectivul principal de menținere și chiar de refacere a valorilor naturale și culturale amenințate de o dezvoltare economică accelerate și uneori haotică, ariile protejate ar trebui să se constituie în zone model pentru o conviețuire armonioasă a omului cu natura; în aceste zone, printr-un management adecvat ar trebui să se facă eforturi deosebite pentru a se găsi soluții pentru o dezvoltare economică bazată pe utilizarea durabilă a resurselor naturale.

Înființarea de arii protejate și managementul eficient al acestora reprezintă o necesitate deoarece:

• reprezintă cel mai eficient mod de conservare in-situ, întrucât pot include ecosisteme naturale și seminaturale reprezentative și permit conservarea și monitorizarea lor,

• sunt zone model, unde acțiunile eficiente de conservare pot demonstra că, menținerea într-o stare corespunzătoare a componentelor capitalului natural permite asigurarea resurselor și serviciilor ce stau la baza dezvoltării socio-economice durabile,

• sunt adevărate „laboratoare”, în care acțiunile de protecție strictă sau management activ permit acumularea de cunoștințe valoroase.

Nu în ultimul rând, ariile protejate sunt adevărate „săli de clasă în aer liber” în care oamenii pot fi educați cu privire la importanța naturii și necesitatea conservării și a dezvoltării durabile.

2.4. SCURT ISTORIC AL ARIILOR PROTEJATE ÎN LUME

Protejarea și conservarea naturii nu sunt concepte foarte noi, pentru că din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupați să protejaeze natura.

Conceptul de parc național apare pentru prima dată în S.U.A. În 1832, George Catlin, scriitor, pictor și călător american, îngrijorat de impactul omului alb asupra civilizației indiene, asupra speciilor de plante și animale și a sălbăticiei consideră că acestea ar trebui menținute ″printr-o politică deosebită de protecție a guvernului …. ca și un parc magnific … un parc al națiunii, cu oameni și animale, în toată sălbăticia și prospețimea frumuseții lor naturale″.

În 1872 se înființează prin decizie a Congresului primul parc național, Parcul Național Yellowstone, protejat și administrat de guvernul federal „în beneficiul și pentru bucuria oamenilor”. Prima rezervație forestieră este înființată în 1891 de președintele Harrison, iar primul refugiu pentru animalele sălbatice în 1903, de către președintele Roosvelt, în Florida.

În Europa, Italia, în 1856 se înființează un sanctuar pentru animale sălbatice în Grand Paradiso. Primele parcuri naționale din Europa se înființează de către suedezi în anul 1909.

În Australia anul 1879 este cel în care se înființează primul parc național, iar în Canada în 1885 – Parcul Național Banff.

În 1898, Africa de Sud- Rezervația de animale Sabi, în pezent Parcul Național Kruger.

Parcul Național Yellowstone, primul din lume, a fost înființat cu scopul de a se opri orice fel de exploatare a resurselor naturale, exploatarea pădurilor, vânătoarea, mineritul sau activități ale comunităților indigene sau locale. Această abordare, de „protecție strictă” a dominat în cea mai mare parte a secolului XX, fiind o abordare centralizată, „de sus în jos”, cu reguli impuse de stat. Această concepție nouă cu privire la rolul ariilor protejate a dus la definirea diferitelor categorii de arii protejate, cu rol și importanță deosebită pentru conservarea biodiversității dar și pentru dezvoltarea durabilă a comunităților locale.

Atât numărul cât și suprafața ariilor protejate au crescut la nivel mondial în fiecare an, datorită creșterii presiunilor economice asupra biodiversității, a resurselor naturale, a valorilor culturale.

2.4.1. SCURT ISTORIC AL ARIILOR PROTEJATE ÎN ROMÂNIA

România adăpostește 1,6 milioane de hectare (rezervații științifice, rezervații naturale, parcuri naționale, parcuri naturale, monumente ale naturii), la care se adaugă Rezervația Biosferei Delta Dunării, cu cele 580.000 de hectare.

Putem afirma că suntem, poate, cea mai bogată țară europeană din punct de vedere al biodiversității.

Specia umană depinde de natură, munte, pădure, apă și poate ajuta la păstrarea acestor ecosisteme dar fără o gestionare durabilă, nu este suficient…

Ariile naturale protejate din țara noastră și siturile Natura 2000 reprezintă 23% din suprafața țării, iar pădurile reprezintă 45% din fondul forestier national, parcurile naționale și naturale sunt doar 5% din suprafața României (acestea adăpostesc tezaure istorice, minunății ale naturii, floră și faună diversă, sate vechi în care încă se păstrează tradiții și obiceiuri străvechi).

Celebrele cetăți dacice sunt prezente în Parcul Natural Grădiștea Muncelului-Cioclovina, minunatele peșteri și avene în Parcul Natural Apuseni, superbele cascade din Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița, Bigăr și Beușnița, Lacul Ochiul Beiului din Munții Aninei cu Munții Locvei, unde apele nu îngheață niciodată, iar păstrăvii care înoată pot fi admirați în toată splendoarea lor, peșterile Ponicova sau Veterani din Parcul Național Porțile de Fier, adevărate fortificații naturale folosite de soldații austrieci pentru paza Dunării, pădurea virgină, Semenic, din rezervația Izvoarele Nerei, toate reprezintă doar o parte infimă din bogăția dăruită de ariile naturale protejate ale României.

Anii 1904 și 1935 sunt două date de referință importante pentru spațiul românesc, primul fiind legat de declararea primei rezervații naturale – Codrul secular Slătioara – iar cel de-al doilea de constituirea Parcului Național Retezat.

Alexandru Borza, cunoscut ca ″părintele Parcului Național Retezat'″, inițiatorul înființării primului parc național românesc.

Profesorul silvicultor Petre Antonescu este cel care a susținut importanța europeană a pădurilor virgine Letea și Caraorman a introdus în țara noastră conceptul de ″monument natural″ (1908). În programul de activitate forestieră din anul 1915 a cerut: "votarea neapărată a unei legi prin care să se treacă la inventarierea și apărarea contra distrugerii a tuturor monumentelor naturale (…) să se rezerve o parte din pădurile virgine spre a păstra posterității aspectul lor caracteristic (…) care în curând vor deveni o raritate". Mai mult, V. Golescu propune crearea parcurilor naționale în România în anul 1912, considerând că "mijloacele cele mai eficiente de a proteja peisajul ar fi crearea unor parcuri naționale în felul celor din Statele Unite (…) în câteva păduri ale statului".

Profesorul Marin Drăcea, academicienii C.C. Georgescu, I. Popescu-Zeletin sau Alexandru Beldie, au contribuit la constituirea majorității celor 55 de rezervații, din care 30 erau rezervații forestiere, ei activând ca și "conservatori" sau "custozi onorifici" ai acestor rezervații.

Abia în anul 1990 se poate vorbi de o "tentativă" de desemnare a unor Parcuri Naționale în România, prin inițiativa cercetătorilor silvici și pe baza studiilor elaborate de către ICAS. Ministerul Apelor, Pădurilor și Mediului Înconjurător de la acea vreme a emis un ordin privind constituirea a 13 parcuri naționale în suprafață de 397.400 hectare, din care 126.100 hectare rezervații integrale.

În prezent, România numără 28 de arii naturale protejate majore, respectiv 13 Parcuri Naționale și 15 Parcuri Naturale, din care 22 au intrat în administrarea Romsilva. Rezervația Biosferei Delta Dunării acoperă o suprafață de 1,6 milioane de hectare, iar totalul suprafeței de pădure atinge 630.000 hectare.

După 2004, au fost declarate Parcuri Naționale și Naturale, astfel că sunt în total de 22 de parcuri, 12 Parcuri Naționale și 10 Parcuri Naturale.

În 1999/2000 se înființează 3 administrații de parcuri naționale și naturale pentru Parcul Național Retezat, Parcul Național Piatra Craiului și Parcul Natural Vânători Neamț iar înființarea și activitățile de management ale acestora au fost sprijinite de Fondul Global de Mediu (GEF ) prin Banca Mondială prin Proiectul Managementul Conservării Biodiversității.

În 2002 se demarează procesul de clarificare a limitelor pentru ariile protejate existente la acea dată și materializarea lor în GIS tot ca parte a proiectului care a permis înființarea primelor administrații și elaborarea primei legi a ariilor protejate, iar în 2003 se adoptă acte normative care legiferează limitele ariilor protejate.

În anul 2006 se pune în discuție pentru prima dată înființarea Agenției Naționale de Arii Protejate, iar în 2007 sunt desemnate ariile speciale de importanță avifaunistică (SPA) prin HG nr.1284/2007 privind declararea ariilor de protecție specială avifaunistică, ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România și siturile de importanță comunitară (pSCI) prin Ordinul de Ministru nr.1964/2007 privind instituirea regimului de arie naturală protejată a siturilor de importanță comunitară ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România.

Harta ariilor protejate din România

Harta regiunilor biogeografice din România

ARII PROTEJATE ÎN ROMÂNIA STATISTICI

2.5. CATEGORII DE ARII PROTEJATE DIN ROMÂNIA

Conform OUG 57 din 20 iunie 2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice:

Rezervații științifice: arii naturale protejate având ca scop protecția și conservarea de habitate naturale terestre sau acvatice, ce cuprind elemente de interes științific floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic, etc.

Parcurile naționale: arii naturale protejate al căror scop este protecția și conservarea, cuprind elemente naturale cu valoare deosebită, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic, etc. cu posibilitatea vizitării în diferite scopuri științifice, educative, recreative sau turistice.

Monumente ale naturii: arii naturale protejate ce au ca scop protecția, conservarea unor elemente naturale valoroase, semnificativ ecologic, științific, peisagistic, cu specii de plante sau animale sălbatice rare, endemic, amenințate cu dispariția, arbori seculari, asociații floristice și faunistice, peșteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade, formațiuni geologice, depozite fosilifere, sau elemente naturale din patrimoniu natural datorită unicității sau rarității lor.

Rezervațiile naturale: arii naturale protejate, cu scop de protecție și conservare de habitate, specii naturale importante floristic, faunistic, forestier, hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic.

Parcurile naturale: arii naturale protejate; scop de protecție și conservare a unor ansambluri peisagistice în care interacțiunea activităților umane cu natura a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică, având o mare diversitate biologică.

Rezervațiile biosferei: arii naturale protejate; scop de protecție și conservare a unor zone de habitat natural și a diversității biologice; se întind pe suprafețe mari și cuprind un complex de ecosisteme terestre sau acvatice unice, cu peisaje naturale sau rezultate din amenajarea tradițională a teritoriului, ecosisteme modificate de om și care pot fi readuse la starea naturală.

Zone umede de importanță internațională: arii naturale protejate; scop de a asigura protecția și conservarea siturilor naturale specifică zonelor umede.

Situri naturale ale patrimoniului natural universal: arii naturale protejate; cu scop de a ocroti și conserva zone cu habitat natural care conțin elemente naturale cu valoare recunoscută ca fiind de importanță universală.

Arii speciale de conservare: arii naturale protejate de interes comunitar; scop de a conserva, menține și de a readuce la stare de conservare habitatele naturale sau populațiile speciilor pentru care situl este desemnat. Managementul ariilor speciale de conservare prezintă planuri de management adecvate, măsuri legale, administrative, contractuale în scopul evitării degradării habitatelor naturale și a speciilor, dar și a perturbării speciilor pentru care zonele au fost desemnate.

Arii de protecție specială avifaunistică: arii naturale protejate; scop este de a conserva, menține și de a readuce într-o stare de conservare habitatele specifice, pentru protecția speciilor de păsări migratoare sălbatice.

Situri de importanță comunitară: arii care, acolo unde există, contribuie la menținerea sau restaurarea habitatelor naturale sau a speciilor de interes comunitar, care pot contribui la coerența rețelei Natura 2000 sau contribuie la menținerea diversității biologice în regiunea sau zonele biogeografice respective.

Geoparcul: teritoriu care are elemente de interes geologic, ecologic, arheologic, istoric și cultural. Caracteristicile geologice cuprind un număr de situri de importanță științifică, educațională, estetică, ce pot reprezenta un moment din istoria Pamântului, evenimente sau procese geologice.

2.6. CLASIFICAREA ARIILOR PROTEJATE CONFORM LEGISLAȚIEI ROMÂNEȘTI

Conform legislației românești privind regimul ariilor naturale protejate, respectiv OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei, definiția ariei protejate este următoarea:

Arie naturală protejată= zona terestră și/sau marină în care există specii și animale sălbatice, elemente și formațiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, științifică ori culturală deosebită, care are un regim special de protecție și conservare, stabilit conform prevederilor legale.

Categorii de arii protejate:

-de interes național: rezervații științifice, parcuri naționale, monumente ale naturii, rezervații naturale, parcuri naturale ce prezintă valori naturale și culturale semnificative și representative la nivel național.

-de interes comunitar sau situri Natura 2000: arii speciale de conservare; arii de protecție avifaunistică.

-de interes internațional, cu statut de: rezervații ale biosferei, zone umede importante international, situri RAMSAR, situri naturale ale patrimoniului natural universal, geoparcuri.

-de interes județean sau local: cu zone semnificative și reprezentative la nivel local sau județean.

3.CATEGORII DE MANAGEMENT CONFORM IUCN ȘI LEGISLAȚIEI ROMÂNEȘTI

Conform definiției dată de IUCN, ariile protejate sunt constituite pentru conservarea biodiversității și valorilor naturale sau culturale.

Obiectivele de management în ariile protejate: protecție strictă pentru menținerea ecosistemelor și proceselor naturale, diferite de ariile protejate în care se caută soluții pentru menținerea și promovarea resurselor naturale.

Obiective de management a ariilor protejate:

1. cercetarea științifică;

2. protecția sălbăticiei, a zonelor fără intervenție umană;

3. protecția diversității speciilor și a diversității genetice;

4. menținerea serviciilor de mediu;

5. protecția caracteristicilor naturale și culturale;

6. turism și recreere;

7. educație;

8. utilizarea durabilă a resurselor și ecosistemelor naturale;

9. menținerea activităților culturale și tradiționale.

În funcție de obiectivele de management dintr-o arie protejată, care aparține unei categorii de management sau categorii de arii protejate; o categorie de management sau de arii protejate cuprinde arii protejate cu obiective și măsuri de management asemănătoare.

3.1. CATEGORIILE IUCN DE ARII PROTEJATE

Încadrarea ariilor protejate în categorii este necesară pentru cei implicați în activități de conservare să dispună de măsuri minime de management în funcție de obiectivele principale de management, stabilindu-se standarde de management proprii, cu scopul de a se impune un nivel minim de protecție sau conservare într-o arie protejată.

Fiecare țară are propriile categorii de arii protejate, denumirile ariilor protejate pot fi diferite: parcuri naționale, rezervații naturale, rezervații științifice, parcuri forestiere, sanctuare marine, monumente ale naturii, parcuri regionale etc.

Pentru a evita confuziile ce se crează prin denumirile ariilor protejate și pentru a reflecta obiectivele ariilor protejate, IUCN a definit 6 categorii principale de arii protejate ținând cont de obiectivele principale de management, care se instituie într-un standard global pentru planificarea, desemnarea și managementul ariilor protejate.

IUCN încurajează utilizarea categoriilor de management în următoarele situații (Ghidul pentru utilizare a Categoriilor de Management al ariilor protejate, IUCN, 2008):

1. pentru planficarea ariilor protejate și a sistemelor de arii protejate

2. îmbunătățește managementul informațiilor despre arii protejate prin: stabilirea unui standard internațional pentru a colecta și a raporta date de conservare, oferirea unui cadru pentru colectarea, prelucrarea, diseminarea datelor despre arii protejate, comunicarea între cei ce sunt implicați în conservarea naturii și reducerea confuziilor a numeroși termeni diferiți.

3. reglementarea activităților din arii protejate și stabilirea de activități corespunzătoare obiectivelor de management.

CATEGORIA Ia: Arii protejate administrate pentru interes științific: servesc ca zone de referință pentru cercetare științifică și monitorizare cu un control strict, limitarea vizitării, utilizării pentru a se asigura protecția valorilor de conservare.

Obiectivul principal: conservarea de ecosisteme și specii la nivel regional, național sau global și care pot fi degradate, distruse de forțe ce nu depind de om.

Aici se urmărește menținerea ecosistemelor în stare naturală, cu intervenții umane minime, ele fiind adevărate laboratoare de cercetare pentru specii, ecosisteme amenințate sau periclitate. Prin planificare și management se păstrează valorile culturale și spirituale asociate cu natura.

Categoria de arie protejată definită în România IUCN este rezervația științifică (Rezervația Științifică Piatra Rea (50 ha), Rezervatia Științifică Gemenele din Parcul Național Retezat (cca 1.600 ha), Rezervația Biosferei Delta Dunării Sacalin – Zătoane (21.410 ha) și Roșca Buhaiova (peste 9.000 ha).

CATEGORIA Ib: Zone de sălbăticie: arie protejată pentru protecția zonelor naturale sălbatice, cu caracter natural, fără așezări umane permanente sau semnificative, arii protejate pentru menținerea stării naturale.

Obiectivul principal: protecția și integritatea ecologică a ariilor naturale neafectate de activități umane, fără infrastructură modernă, unde predomină forțele și procesele naturale.

Sunt suprafețe întinse, sălbătice, țara noastră nu are asemenea zone, un exemplu este aria protejată Noatak Wilderness, Alaska, SUA.

CATEGORIA II: Parc național: arie protejată administrate pentru protejarea ecosistemelor și recreere, desemnate pentru protecția de procese ecologice cu complexul de specii și ecosisteme ale zonei, ce ne oferă bazele pentru experiențe spirituale, științifice, educative, recreere sau vizitare compatibile ecologic și cultural cu zona.

Obiectivul principal: protecția biodiversității naturale cu structurile ecologice și procesele naturale dar și de a promova educația și recreerea.

Sunt zone relativ întinse, de la câteva mii de hectare și peste 40.000 ha, având specii și ecosisteme rare, peisaje deosebite, impact redus al activităților umane, activitățile umane nefiind permise pe mare parte din suprafața acestor parcuri, doar fac excepție unele activități tradiționale ale localnicilor care le desfășoară de secole.

În general aceste parcuri naționale nu au așezări umane pe suprafața lor, activitățile de management sunt adaptate zonării, iar regulamentul parcului și planul de management stabilesc reguli de folosință a resurselor naturale pentru fiecare zonă de management.

CATEGORIA III: Monumente ale naturii: arie protejată administrată pentru conservarea caracteristicilor naturale, sunt arii protejate de dimensiuni mici cu valoare deosebită pentru vizitatori.

Obiectivul principal: protecția unor formațiuni naturale excepționale și biodiversitatea în habitatele asociate. În țara noastră, categoria IUCN corespunde monumente ale naturii (12 Apostoli (Munții Călimani), Peștera Smeilor de la Onceasa (Munții Apuseni), Masa Jidovului (Com. Șugag, satul Tău Bistra, jud. Bh), Ghețarul Focul Viu (Parcul Natural Apuseni), etc.

CATEGORIA IV: Arii cu management activ al habitatului sau specie: arie protejată gospodărită pentru conservare prin măsuri de management active.

Obiectivul principal: menținerea, conservarea și refacerea speciilor și habitatelor, în România în această categorie sunt rezervațiile naturale cu întindere pe suprafețe de la câțiva ari sau pe zeci, rar pe cîteva mii de hectare. Exemple de rezervații naturale din țară: Valea Neajlovului (DB), Peștera Izverna (MH), Pădurea Lapiș (SL), Lacul Tătarilor (SB), Dealurile Beștepe (TL), Dealul cu Fluturi (CJ), Rusca Montană (CS).

CATEGORIA V: Peisaj terestru, marin protejat: arii protejate administrate pentru conservarea peisajului terestru, marin și pentru recreere.

Obiectivul principal: protecția ecosistemelor naturale și utilizarea durabilă a resurselor naturale când conservarea și utilizarea durabilă pot fi benefice unei alteia.

Sunt arii protejate pe suprafețe mari, de ordinul zecilor de mii de hectare. Peisajele protejate se numesc parcuri naturale, dar primesc și denumirea de parcuri naționale sau parcuri regionale.

CATEGORIA VI: Arie protejată pentru utilizarea durabilă a resurselor naturale: arii protejate pentru conservarea ecosistemelor și habitatelor cu valoare culturală și sisteme tradiționale de management a resurselor naturale.

Obiectivul principal: protecția ecosistemelor naturale și utilizarea resurselor naturale având condiția ca una să fie în beneficiul la cealaltă.

Aceste arii se întind pe suprafețe foarte mari și se constituie în sursă permanentă de hrană sau bunuri pentru populațiile indigene sau locale, care, fiind reduse ca număr, le exploatează excesiv, fără a afecta semnificativ biodiversitatea, omul este parte integrantă a acestor ecosisteme.

În țara noastră acest tip de AP nu există.

Încadrarea unei arii protejate într-o categorie IUCN se ține cont de obiectivele de management prioritare, aplicate la 75% din suprafața ariei protejate. ″Regula celor 75%″ a fost stabilită avându-se în vedere faptul că în ariile protejate există zone în care se permit și alte utilizări decât cele admise.

De exemplu în ariile protejate din categ. II pot să există stațiuni turistice recreative și chiar mici așezări umane, iar în categoria V pot exista zone de protecție cu reguli stricte.

Corespondență între categoriile IUCN și categoriile de arii protejate de interes național

3.2. MANAGEMENTUL ARIILOR PROTEJATE

Ariile protejate, după ce au luat naștere, trebuie gospodărite așa încât să se mențină valorile naturale și cele culturale existente pe teritoriul lor, contribuind la o dezvoltare durabilă, armonioasă, în beneficiul comunităților locale. Un management eficient al ariei protejate permite prevenirea sau stoparea efectelor negative ce pot apărea din cauza atâtor presiuni sau amenințări posibile.

Managementul unei arii protejate este e cheia pentru atingerea scopului pentru care au fost desemnate ariile protejate.

Managementul se face de către administratorii unei arii protejate, ce reprezintă structuri de administrare constituite sau administrații de arii protejate sau custozi.

Managementul unei arii protejate=proces complex, deoarece administratorii trebuie să asigure:

– menținerea naturală sau refacerea habitatelor și speciilor (activități de cercetare științifică, monitorizare a habitatelor și speciilor cheie, măsuri de management speciale)

– coordonarea activităților de utilizare a resurselor naturale atunci când sunt importante pentru conservare

– prevenirea și stoparea activităților negative asupra valorilor naturale și culturale

– informarea și conștientizarea factorilor interesați și publicului pentru păstrarea conservării biodiversității

– promovarea de modele pentru o dezvoltare durabilă, bazată pe utilizarea resurselor naturale și implicarea factorilor interesați

– comunităților locale să se implice în managementul ariilor protejate

– promovarea ecoturismului

– informarea factorilor de decizie locali, regionali și naționali pentru a asigura resursele necesare pentru maanagementul ariilor protejate.

Un management eficient propune folosire resurselor: umane, financiare, fizice și informaționale pentru realizarea scopului pentru care a fost făcută aria protejată.

Funcții de management:

a. planificare: elaborare de planuri strategice, tactice, operaționale și implementarea acestora.

b. organizare: coordonarea resurselor în vederea atingerii obiectivelor.

c. conducere: coordonarea.

d. control: stabilirea standardelor de performanță, monitorizarea, compararea lor.

În România resursele necesare unui management eficient al ariilor protejate sunt limitate, iar cei implicați în managementul ariilor protejate, trebuie să dispună de cunoștințe, abilități necesare pentru comunicare, pentru a influența factorii decizionali, pentru a instrui colegi și pentru identificarea și atragerea unor surse de finanțare, ariile protejate au nevoie de oameni de o calitate profesională.

Administrația ariei protejate trebuie să facă tot posibilul pentru aflarea problemelor factorilor interesați, care sunt cunoștințele și experiențele lor cu care pot lua parte la managementul ariei protejate.

Administrații de arii protejate trebuie să adopte un management adaptativ, deoarece ariile protejate se confruntă cu condiții mereu schimbătoare, informațiile sunt mereu insuficiente, ecosistemele extrem de complexe, iar mediul politic, social și economic este în continuă schimbare.

Pentru realizarea unui management eficient al ariilor protejate îl constituie finanțarea activităților, astfel s-au elaborat numeroase studii și planuri adaptate la diverse sisteme de arii protejate la nivel național sau regional, pentru asigurarea unui sistem de finanțare durabilă.

Managementul se face în baza planurilor de management elaborate cu consultarea factorilor interesați prin respectarea prevederilor planurilor de management.

Managementul eficient presupune alocarea de resurse financiare, umane pentru a permite implementarea planurilor de management și realizarea obiectivelor.

Accent deosebit se pune în prezent pe evaluarea eficienței managementului ariilor protejate de diverse instituții internaționale, iar rezultatele și concluziile evaluărilor trebuie integrate în planurile de lucru și în planurile de management cu scopul de a îmbunătăți managementul AP.

Ariile protejate sunt zone cu bogății naturale deosebite pe care le putem păstra pentru generațiile viitoare, astfel asigurându-ne că urmașii noștrii vor avea acces la valori naturale sau culturale ca și generațiile actuale.

3.3. PRINCIPIILE ALE UNUI PLAN DE MANAGEMENT

Aceste principii urmăresc felul cum se realizează acțiunile Planului de management și se vor prezenta ținând cont de categoria AP care face obiectul Planului de management.

1.Principiul conservării diversității biologice: a cărei cerință este conservarea in situ a ecosistemelor prin menținerea sau refacerea habitatelor naturale.

Speciile de animale și plante sălbatice, sunt o componentă a sistemelor naturale, protecția și conservarea habitatelor, a plantelor și animalelor sălbatice fiind reglementată prin OUG nr. 57/2007, cu modificările și completările ulterioare, prin care se preiau conceptele de acțiune promovate în Directiva Consiliului Uniunii Europene 92/43/EEC privind conservarea habitatelor naturale și a faunei și florei sălbatice, amendată de Directivele 97/62/CE și 2006/105/CE.

Acțiuni de protecție a habitatelor și speciilor, dintr-un plan de management:

-ameliorarea și asigurarea condițiilor de trai;

-gestionarea și protejarea elementelor valorificabile în economie;

-cunoașterea publicului asupra importanței acestui spațiu;

-cunoașterea politicilor organismelor decizionale și obiectivele;

-identificarea conflictelor dintre cei care folosesc resursele și mediul natural etc.

Astfel planul de management prezintă un cadru de acțiune pentru conservarea diversității biologice a habitatelor, a speciilor de plante și animale pentru care au fost denumite AP.

Planul de management are rolul de a asigura protecția și conservarea obiectivelor pentru care au fost desemnate AP reglementate de acesta.

2.Principiul ameliorării și refacerii ecosistemelor și peisajelor distruse: din cauza activităților umane, agenților economici pentru exploatarea resurselor, de multe ori iraționale, impunându-se realizarea și aplicarea unor politici și strategii care urmăresc protejarea și conservarea mediului natural.

Pentru a evita extinderea zonelor degradate și reabilitarea ecosistemelor și peisajelor se are în vedere: aplicarea prevederilor legislative, restructurarea, reabilitarea ecosistemelor, peisajelor degradate, informarea și conștientizarea populației pentrua reducerea suprafeței ocupate de ecosistemele degradate.

3.Principiul conservării calității mediilor naturale: spații naturale care sunt furnizoare pe termen lung de resurse regenerabile dacă se menține într-o stare funcțională optimă; astfel, se urmărește înlocuirea treptată a activităților nedurabile și restricția promovării de activități de presiune umană asupra naturii și mediului.

4.Principiul dezvoltării durabile, al ameliorării calității vieții și al asigurării coerenței managementului: ce semnifică că dezvoltarea durabilă înseamnă menținerea condițiilor de viață pentru viitor, a resurselor naturale regenerabile, redresarea factorilor de mediu afectați de poluare, un plan de management al unei AP urmărește îmbunătățirea gestionării patrimoniului natural și cultural al zonei prin promovarea de activități cu impact redus asupra mediului.

5.Promovarea dezvoltării armonioase a ecosistemelor naturale: principiu în concordanță cu nivelul de protecție al ariei, fiind necesară asigurarea gestionării acestor habitate, prin stabilirea unor reguli de administrare, îngrijire, exploatare rațională și regenerare.

Obiectivul principal al managementului acestor AP este conservarea sau aducerea la starea de conservare a speciilor și habitatelor dar să se țină cont de cerințele lor ecologice. Măsurile stabilite vizează: managementul biodiversității și resurselor naturale, acțiuni de informareși conștientizare, educație ecologică, administrare eficientă, management efectiv, monitorizare și evaluare periodică.

6.Principiul opiniei generale unitare: prin crearea unei imagini unitare asupra unui ecosistem. Cunoașterea unitară permite o acțiune eficientă pentru aplicarea de măsuri și obiective de conservare pe termen mediu și lung.

7. Principiul respectării autonomiei locale: reprezintă un instrument de promovare a acțiunilor fără a trebui aprobare la niveluri superioare. Fără o implicare a administratorului în problemele comunităților locale, este dificil de conceput un management eficient al unei AP.

8. Principiul integrării și informării populației în acțiunile desfășurate: conform acestui principiu în Planul de management există acțiuni pentru integrarea populației locale și pentru crearea unei atitudini cooperante, acțiuni ce se referă îndeosebi la promovarea beneficiilor care rezultă din gestionarea zonei.

9. Principiul corelării acțiunilor cu situația reală și aplicarea de măsuri de către organismele competente: datorită apariției în comunitățile umane a unor neclarități impuse de gestionarea defectuoasă a resurselor naturale a unor activități, trebuie realizată prin intervenția de organe abilitate, pentru a evitarea complicaării situației, iar deciziile și acțiunile trebuie să aibă legătură cu specificul problemei.

Planul de management= documentul oficial ce face posibilă realizarea unui management eficient, dinamic, productiv și adaptabil AP.

10. Principiul precauției și transparenței în luarea deciziei: orice intervenție trebuie analizată din punctul de vedere al beneficiilor dar și a costurilor pe care le presupune, dar și a impactului negativ asupra mediului. Precauția este un instrument util pentru a evita apariția unor nereguli. Principiul precauției este foarte important deoarece stă la baza deciziilor care privesc AP, a căror refacere implică costuri ce nu pot fi suportate de comunitățile locale.

3.4. SCOP ȘI OBIECTIVE ALE UNUI PLAN DE MANAGEMENT

Scop plan de management:

Cadrul legal general privind planurile de management este asigurat de prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 49/2011, cu modificările ulterioare:

Definirea conceptului de plan de management: ”documentul care descrie și evaluează situația prezentă a ariei naturale protejate, definește obiectivele, precizează acțiunile de conservare necesare și reglementează activitățile care se pot desfășura pe teritoriul ariilor, în conformitate cu obiectivele de management” (art. 4 pct. 34)

Responsabilități la elaborarea unui plan de management: art. 21 alin. (1) și (2)

Categoriile de AP și obiectivele de management: art. 5 și Anexa nr. 1

Scopul Planului de management: menținerea, îmbunătățirea, asigurarea stării de conservare a speciilor, habitatelor, elemente de interes conservativ.

Obiectivele generale plan de management:

Obiectiv general 1: Conservarea speciilor și habitatelor pentru care au fost declarate AP, pentru menținerea stării de conservare a acestora.

Obiectiv general 2: Constituirea unei baze de date despre speciile și habitatele pentru care au fost declarate AP, cu scop de a oferi support pentru managementul conservării biodiversității și evaluarea eficienței

Obiectiv general 3: Management eficient al AP cu scop de a menține o stare de conservare speciilor și habitatelor de interes conservativ

Obiectiv general 4: Conștientizare, îmbunătățirea cunoștințelor, schimbarea atitudinii și comportamentului pentru societate cu impact asupra conservării biodiversității

Obiectiv general 5: Menținerea, promovarea de activități de exploatare a resurselor naturale și reducerea celor nedurabile

Obiectiv general 6: Oportunități privind desfășurarea unui turism efficient având ca scop limitarea impactului asupra mediului.

PLAN DE MANAGEMENT INTEGRAT PARCUL NAȚIONAL

CHEILE NEREI – BEUȘNIȚA

Obiective turistice naturale principale din Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița

LOCALIZARE PARC NAȚIONAL SEMENIC-CHEILE CARAȘULUI (pnscc.ro/plan-management)

Ariile naturale protejate vizate de Planul de management (Planul de Management al Parcului Național Semenic – Cheile Carașului, al ROSCI0226 Semenic – Cheile Carașului, ROSPA0086 Munții Semenic – Cheile Carașului și al ariilor naturale protejate de interes național din arealul acestora pg.9)

Rezervații naturale în interiorul Parcului (PLAN DE MANAGEMENT PARCUL NAȚIONAL DOMOGLED –VALEA CERNEI pg.7)

Localizare Parc Național Domogled-Valea Cerneihttps://ro.wikipedia.org/wiki/Parcul_Național_Domogled_-_Valea_Cernei

Localizarea Parcului Natural Porțile de Fier (R.N.P. Romsilva – Administrația Parcului Natural Porțile de Fier R.A)

Rezervațiile-arii protejate din Parcul Natural Porțile de Fier(http://www.pnportiledefier.ro/plan_2013.pdf)

3.4.1. Strategia managementului ariei naturale protejate:

– îmbunătățirea, păstrarea stării de conservare a speciilor, habitatelor, peisajului din AP;

– inventarierea, cartarea, evaluarea conservării speciilor, habitatelor, peisajului;

– identificarea de presiuni și amenințări ce pot afecta;

– stabilirea de măsuri adecvate de management;

– crearea unei baze de date pentru speciile, habitatele de interes național și comunitar;

– monitorizarea conservării elementelor patrimoniului natural și eficacitatea managementului;

– creșterea gradului de conștientizare al comunităților locale și vizitatorilor, pentru protejarea obiectivelor de conservare ale AP;

– promovarea tradițiilor a patrimoniului cultural local;

– implicarea comunităților locale și instituții cu competențe pe raza AP în activități de management pentru reducerea presiunilor, prevenirea apariției unor amenințări asupra elementelor patrimoniului natural;

– promovarea ecoturismului responsabil în AP;

– implicarea voluntarilor în acțiuni de management al ariei naturale;

– dezvoltarea vizibilității ariei naturale protejate;

– îmbunătățirea imaginii administrației parcului;

– completarea-îmbunătățirea resurselor materiale și umane pentru un management eficient;

– creșterea performanțelor individuale a administrației AP;

– crearea și aplicarea unui sistem de evaluare a performanțelor individuale și participări la cursuri de specialitate.

Strategia de management a AP prezintă obiective generale și specifice, care definesc măsuri de management și activități. (Planul de Management al Parcului Național Semenic – Cheile Carașului, al ROSCI0226 Semenic – Cheile Carașului, ROSPA0086 Munții Semenic – Cheile Carașului și al ariilor naturale protejate de interes național din arealul acestora pg.129).

3.4.2. Măsuri de management:

– Conservarea și managementul diversității: specii, habitate, peisaj, restaurare ecologică

– Inventariere- evaluare detaliată și monitorizare

– Administrarea ariei protejate

– Un turism compatibil cu conservarea naturii

-Utilizarea eficientă a resurselor naturale

– Comunicare, educație ecologică, conștientizare:

1. Desfășurarea unor sesiuni de comunicare, educație ecologică, conștientizare în mediul virtual: întreținerea, actualizarea și ameliorarea calității site-ului web al AP

2. Participarea administrației la ședințele consiliilor locale, organizațiilor non-guvernamentale sau altor instituții implicate.

3. Organizarea unor campanii de educație ecologică în școli, cu scop de a conștientiza efectele impacturilor antropice asupra biodiversității.

4. Întocmirea de materiale educative și informare despre valorile naturale și culturale, în mod independent sau colectiv.

5. Întreținerea și actualizarea panourilor de informare a publicului.

6. Elaborarea de ghiduri pe domenii diferite de activitate pentru agricultură, silvicultură, turism.

7. Desfășurarea de activități de conștientizare.

8. Educarea ecologică a comunităților locale și a tinerei generații: campanii mass-media, prezentări în unitățile de învățământ, cluburi ecologice.

9. Realizarea de concursuri cu premii pe tematici de protejare a mediului-gestionarea deșeurilor, protecția animalelor și plantelor și altele: o mai bună cunoaștere a valorilor parcului și a măsurilor de protejare.

10. Acțiuni de ecologizare, cursuri opționale dedicate conservării naturii. (PLAN DE MANAGEMENT INTEGRAT PARCUL NAȚIONAL CHEILE NEREI – BEUȘNIȚA (ROSCI 0031 ȘI ROSPA 0020 CHEILE NEREI – BEUȘNIȚA pg.157)

4. REȚEAUA NATURA 2000

Natura 2000 este punctul central al politicii UE în materie de biodiversitate. Pe măsură ce implementarea rețelei Natura 2000 se apropie de final, prioritatea o reprezintă acum asigurarea funcționării depline a acesteia prin gestionarea și restaurarea eficientă a zonelor vizate. În timp ce responsabilitatea principală revine statelor membre,

Natura 2000 este cea mai mare rețea de zone protejate la nivel mondial, care include
peste 26 000 de situri și se bazează pe un concept larg de gestionare a apei și terenurilor pentru a oferi oamenilor mijloace de subzistență durabile, protejând în același timp capitalul natural și
fauna și flora sălbatică a Europei.

Gestionarea eficientă a rețelei necesită infuzia anuală a 5,8 miliarde EUR, din care o tremie este direcționată către investițiile unice. Politica de coeziune joacă, de asemenea,
un rol major în finanțarea investițiilor, în special în noile state membre.

Un element esențial pentru consolidarea integrării în perioada de după 2014 va fi plasarea cofinanțării UE pe o poziție mai strategică. Statelor membre li se solicită să dezvolte
strategii de finanțare multianuale pentru Natura 2000 denumite „cadre de acțiune
prioritară”, care vor stabili prioritățile de acțiune pentru perioada următoare, le vor
transpune în măsuri practice de conservare și vor identifica legături clare către programele
și fondurile UE, inclusiv cele legate de politica maritimă și de pescuit. Programul LIFE, în special „Proiectele integrate” vor reprezenta un instrument-cheie pentru punerea
în aplicare a acestor strategii de finanțare.

4.1. BENEFICII MAJORE

Chiar dacă rețeaua Natura 2000, alocă sume foarte mari estimate la 200- 300 miliarde EURO pe an, ele depășesc cu mult costurile preconizate. Natura 2000 oferă multiple servicii esențiale pentru ecosistem, inclusiv captarea și stocarea de dioxid de carbon, purificarea și furnizarea apei, controlul inundațiilor și prevenirea dezastrelor naturale.

Natura 2000 joacă un rol important în atenuarea schimbărilor climatice și în adaptarea la acestea; în prezent, rețeaua depozitează echivalentul a 35 de miliarde de tone de CO2 cu o valoare estimate cuprinsă între 607 și 1 130 miliarde EUR. Beneficiile anuale din turism și
activități recreative sunt estimate la o valoare între 5 și 9 miliarde EUR.

Rețeaua Natura 2000 joacă un rol esențial în oprirea și inversarea
tendinței de diminuare a biodiversității și a ecosistemelor până în 2020.

4.2. NOUA STRATEGIE PRIVIND BIODIVERSITATEA PENTRU 2020

Noua strategie este concepută în vederea atingerii obiectivului principal al Uniunii de
a stopa pierderea biodiversității și degradarea serviciilor ecosistemice în UE până în 2020,
refăcându-le pe cât posibil și amplificând contribuția Europei în combaterea pierderii
biodiversității la nivel global.

Planul de acțiune anterior lansat în 2006 a fost foarte cuprinzător, ce conține aproximativ 160 de măsuri individuale. Strategia pentru 2020 care i-a urmat are o abordare
diferită și se concentrează pe un număr restrâns de domenii prioritare cheie care
sunt esențiale pentru sănătatea viitoare a biodiversității, reflectând importanța lor pentru economie și bunăstarea noastră individuală și colectivă.

Strategia are la bază șase obiective, fiecare dintre el fiind însoțit de acțiuni și măsuri
specifice.

Conservarea Naturii: include finalizarea procesului de constituire a rețelei Natura 2000, dezvoltarea unui proces biogeografic la nivel regional care să faciliteze stabilirea priorităților pentru conservarea și restaurarea zonei și conceperea de programe de formare profesională în cadrul Natura 2000 pentru judecători și procurori.

Ecosistemele și serviciile lor: menținerea și restaurarea lor și serviciile pe care le furnizează.
Monitorizarea biodiversității va fi și ea integrată în politicile și măsurile relevante ale UE.

Agricultura și silvicultura: trebuie să se asigure că aceste sectoare contribuie la menținerea și
creșterea biodiversității prin ecologizarea politicii agricole comune care
este supusă unei noi reforme. Sunt necesare stimulente pentru a-i determina pe proprietarii din domeniul silviculturii să aplice măsuri de gestionare durabilă a pădurilor.

Pescuitul: pentru a pune capăt supraexploatării resurselor piscicole și pentru a asigura
utilizarea durabilă a acestora. Se fac eforturi pentru a îmbunătăți gestionarea stocurilor de pește și de a le reface la niveluri care să permită atingerea randamentului maxim durabil, asigurându-se că activitățile de pescuit nu au impact negativ asupra mediului marin.

Speciile alogene invazive: combaterea introducerii și răspândirii lor, dar și inclusiv măsuri de
gestionare. Speciile alogene invazive sunt în creștere în cadrul Uniunii și
provoacă daune însemnate în cazul speciilor indigene.

Acțiune globală: să contribuie la conservarea biodiversității în lume. Uniunea va continua
să susțină eforturile internaționale pentru a mobiliza mai multe resurse pentru conservarea biodiversității și să-și respecte toate angajamentele luate la Nagoya.

În al doilea rând, strategia este în curs de finalizare tocmai acum când sunt discutate reforme pentru domenii politice care au un impact direct asupra biodiversității – agricultura,
pescuitul, transportul și programele regionale și sociale. Aceasta va garanta că
biodiversitatea este luată pe deplin în considerare la începutul noilor cicluri de politici.

Comisia va colabora cu statele membre pentru o integrare mai eficientă a cerințelor de monitorizare a biodiversității, de raportare la nivel național, UE și global.

Strategia va fi supusă unei evaluări, aceasta va fi o oportunitate de a examina toți factorii vinovați pentru pierderea biodiversității, inclusive schimbările climatice și poluarea.

Evaluarea va oferi o șansă de a măsura progresul biodiversității, aceasta va fi actualizată periodic pentru a ține seama de informațiile recente, bazându-se pe o mare varietate de surse.

LISTA PARCURILOR NAȚIONALE ȘI NATURALE DIN ROMÂNIA

TOTAL SUPRAFAȚĂ 1.646.134,70

LIMITE ARII PROTEJATE

Arii protejate

Delta Dunării

Rezervații

Parcuri

SCI

SPA

Data: 13.03.2018

Scara 1:3,870,720

Harta județului Caraș-Severin

ARII ÎN ADMINISTRARE – REGIUNEA SUD-VEST (www.mmediu.ro/categorie/arii-naturale-protejate)

5. SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT ÎN ROMÂNIA

5.1. CONCEPTUL DE SISTEM DE ÎNVĂȚĂMÂNT ȘI FUNCȚIILE ACESTUIA

Dezvoltarea educației, în general, și cea a învățământului, îndeosebi, au determinat apariția, în fiecare țară, a unui ansamblu de instituții școlare de diferite grade, profile și forme, care au alcătuit sistemul de învațământ al țăriă respective (Bontaș I., 2008, p.278).

Sistemul de învățământ reprezintă unul dintre cele mai complexe subsisteme ale unei țări. Dacă ne gândim numai la faptul că el cuprinde la un moment dat aproximativ 25% din populația unei țări atunci afirmația este pe deplin întemeiată (Nicula I., 2003, p.546).

Sistemul de învățământ al unei țări, este ansamblul coerent al instituțiilor școlare de toate gradele, profilele și formele, care este gândit și își desfășoară activitatea în baza unor principii educaționale generale cu caracter organizatoric, iar unele și cu caracter juridic, precum și a unor standarde educaționale.

Sistemul de învățământ asigură rezolvarea celei mai importante probleme socio-umane – educația și pregatirea tinerei generații, a specialiștilor. De aceea, filosoful german Immanuel Kant spunea că „Educatia este cea mai mare și mai grea problemă ce i s-a dat omului spre rezolvare". În România învățământul este o prioritate națională (Legea Educației Naționale, 2011).

Sistemul de învățământ din România este un subsistem al sistemului social global. El prezintă la intrare exigențele sociale contemporane privind educația tinerei generații, ale pregătirii forței de muncă și specialiștilor și la ieșire – finalitățile, valorizarea și eficiența instituțiilor de instrucție și educație, obiectivate în „produsul" său specific – oamenii pregătiți, forță de muncă, specialiștii, capabili să se integreze cu randament și spirit creator în activitățile social-utile. Întotdeauna, între fluxurile de intrare și ieșire acționează un fenomen de reglare și optimizare, denumit conexiune inversă (feedback) (Bontaș I., 2008, p.279).

Sistemul de învățământ contemporan din România se caracterizează prin deschidere față de nou, aflându-se în armonie perfectă cu cerințele economico-sociale, cu progresul știițifico-tehnic și cultural, cu aspirațiile poporului român.

Sistemul de invățământ realizează trei funcții educaționale principale și anume (Bontaș I., 2008, p.278):

a) funcția cognitivă, instructiv-educativă și culturală, care-l formează pe om ca „homo cogitans" (omul care gândește);

b) funcția praxiologică, de muncă și aplicare a cunoștințelor în practică, care-l formează pe om ca „homo faber" (omul care muncește și creează);

c) funcția etico-axiologică, de valorificare, de evaluare corectă, care-l formează pe om ca „homo estimans" omul care apreciază, valorizează corect și se comportă demn, civilizat.

În România învațământul realizează idealul educațional pe valorile democrației și pe aspirațiile societății românești, bazat pe tradițiile umaniste, contribuind la păstrarea identității naționale. El dezvoltă ca ideal educațional o personalitate liberă, integrală, multidimensională, armonioasă, demnă, autonomă și creativă.

Managementul educațional trebuie să conștientizeze faptul că învățământul și educația nu sunt fenomene de consum, cum greșit au fost uneori considerate, ci fenomene care realizează cel mai valoros și eficient „produs" cu bătaie lungă – omul pregătit să exercite o profesiune social-utilă. De asemenea, este necesar ca managementul educațional să asigure un raport rațional și dinamic între numărul oamenilor pregătiți prin studii și numărul cerut de diviziunea socială a muncii, menținând accesibilitatea reală a învățământului pentru ca cei care au posibilitați intelectuale și materiale să poată obține pregătirea pe care o doresc.

Învățământul ca prioritate națională trebuie să se dezvolte în conjunctura influenței dintre cerințele dezvoltării economico-sociale și cele ale dezvoltării resurselor umane.

Sistemul de invățământ românesc în procesul integrării europene și al globalizării, este deschis relațiilor cu oganismele internaționale de educație, cum este UNESCO, și relațiilor cu sistemele de învățământ din alte țări, fapt materializat în participarea țării noastre la realizarea unor programe educaționale internaționale precum Phare, Tempus, Socrates s.a.

5.2. PRINCIPIILE SISTEMULUI DE ÎNVĂȚĂMÂNT ÎN ROMÂNIA

Principiile sistemului de învățământ reprezintă normele educaționale generale, cu caracter organizatoric și juridic, care asigură orientarea, organizarea și funcționarea coerentă, democratică și eficientă a ansamblului instituțiilor școlare de toate gradele, profilele și formele din România. La baza organizării și funcționării sistemului de învățământ stau următoarele principii (Legea Educației Naționale, 2011):

a) principiul echității – în baza căruia accesul la învățare se realizează fără discriminare;

b) principiul calității – în baza căruia activitățile de învățământ se raportează la standarde de referință și la bune practici naționale și internaționale;

c) principiul relevanței – în baza căruia educația răspunde nevoilor de dezvoltare personală și social-economice;

d) principiul eficienței – în baza căruia se urmărește obținerea de rezultate educaționale maxime, prin gestionarea resurselor existente;

e) principiul descentralizării – în baza căruia deciziile principale se iau de către actorii implicați direct în proces;

f) principiul răspunderii publice – în baza căruia unitățile și instituțiile de învățământ răspund public de performanțele lor;

g) principiul garantării identității culturale a tuturor cetățenilor români și dialogului intercultural;

h) principiul asumării, promovării și păstrării identității naționale și a valorilor culturale ale poporului român;

i) principiul recunoașterii și garantării drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase;

j) principiul asigurării egalității de șanse;

k) principiul autonomiei universitare;

l) principiul libertății academice;

m) principiul transparenței – concretizat în asigurarea vizibilității totale a deciziei și a rezultatelor, prin comunicarea periodică și adecvată a acestora;

n) principiul libertății de gândire și al independenței față de ideologii, dogme religioase și doctrine politice;

o) principiul incluziunii sociale;

p) principiul centrării educației pe beneficiarii acesteia;

q) principiul participării și responsabilității părinților;

r) principiul promovării educației pentru sănătate, inclusiv prin educația fizică și prin practicarea activităților sportive;

s) principiul organizării învățământului confesional potrivit cerințelor specifice fiecărui cult recunoscut;

t) principiul fundamentării deciziilor pe dialog și consultare;

u) principiul respectării dreptului la opinie al elevului/studentului ca beneficiar direct al sistemului de învățământ.

5.3. STRUCTURA SISTEMULUI DE ÎNVĂȚĂMÂNT

Structura sistemului de învățământ obiectivează organizarea învățământului din România pe nivele, profile și forme de instrucții școlare într-un ansamblu coerent și unitar. Ea îmbină, în mod creator, tradițiile și rezultatele școlii românești, cu realizările în acest domeniu pe plan european și mondial (Bontaș I., 2008, p.286).

5.3.1. Structura sistemului național de învățământ preuniversitar

Sistemul național de învățământ preuniversitar este constituit din ansamblul unităților de învățământ de stat, particulare și confesionale autorizate/acreditate (Legea Educației Naționale, 2011).

Învățământul preuniversitar este organizat pe niveluri, forme de învățământ și, după caz, filiere și profiluri și asigură condițiile necesare pentru dobândirea competențelor-cheie și pentru profesionalizarea progresivă (Legea Educației Naționale, 2011).

Învățământul preuniversitar are următoarele forme de organizare: învățământ cu frecvență și învățământ cu frecvență redusă.

Sistemul național de învățământ preuniversitar cuprinde următoarele niveluri (Legea Educației Naționale, 2011):

a) Educația timpurie (0-6 ani), formată din nivelul antepreșcolar (0-3 ani) și învățământul preșcolar (3-6 ani), care cuprinde grupa mică, grupa mijlocie și grupa mare.

b) Învățământul primar, care cuprinde clasa pregătitoare și clasele I-IV.

În clasa pregătitoare sunt înscriși copiii care au împlinit vârsta de 6 ani până la data începerii anului școlar. La solicitarea scrisă a părinților, a tutorilor sau a susținătorilor legali, pot fi înscriși în clasa pregătitoare și copiii care împlinesc vârsta de 6 ani până la sfârșitul anului calendaristic, dacă dezvoltarea lor psihosomatică este corespunzătoare.

c) Învățământul secundar, care cuprinde:

(i) învățământul secundar inferior sau gimnazial, care cuprinde clasele V-VIII.

Ministerul Educației Naționale, în colaborare cu autoritățile administrației publice locale, prin inspectoratele școlare, poate organiza programe educaționale de tip «A doua șansă», în vederea promovării învățământului obligatoriu pentru persoane care depășesc cu peste 4 ani vârsta corespunzătoare clasei și care, din diferite motive, nu au absolvit învățământul secundar inferior, gimnazial.

După absolvirea gimnaziului, elevii urmează învățământul liceal sau învățământul profesional.

(ii) învățământul secundar superior sau liceal, care cuprinde clasele de liceu IX-XII/XIII, cu următoarele filiere: teoretică, vocațională și tehnologică;

Durata studiilor în învățământul liceal este de 4 sau 5 ani, în conformitate cu planurile-cadru aprobate de Ministerul Educației Naționale. Pentru unele forme de învățământ cu frecvență și pentru învățământul liceal cu frecvență redusă, durata studiilor se prelungește cu un an.

Învățământul liceal cuprinde următoarele filiere și profiluri:

filiera teoretică, cu profilurile umanist și real;

filiera tehnologică, cu profilurile tehnic, servicii, resurse naturale și protecția mediului;

filiera vocațională, cu profilurile militar, teologic, sportiv, artistic și pedagogic.

Învățământul liceal este organizat în două cicluri care se succedă: ciclul inferior al liceului, format din clasele a IX-a – a X-a, și ciclul superior al liceului, format din clasele a XI-a – a XII-a/a XIII-a.

Absolvenții clasei a X-a din cadrul filierei tehnologice sau vocaționale care au finalizat un stagiu de pregătire practică pot susține examen de certificare a calificării corespunzător nivelului de certificare stabilit prin Cadrul național al calificărilor.

Absolvenții învățământului liceal care au dobândit formal, nonformal sau informal competențe profesionale pot susține examen de certificare a calificării, în condițiile legii.

Absolvenții care promovează examenul de certificare dobândesc certificat de calificare și suplimentul descriptiv al certificatului, conform Europass.

Absolvenții învățământului liceal primesc diploma de absolvire și foaia matricolă, parte a portofoliului educațional, care atestă finalizarea studiilor liceale și care conferă dreptul de acces, în condițiile legii, în învățământul postliceal, precum și dreptul de susținere a examenului de bacalaureat.

Absolvenții învățământului liceal care susțin și promovează examenul național de bacalaureat dobândesc și diplomă de bacalaureat, care le dă dreptul de acces în învățământul superior, în condițiile legii.

d) Învățământ profesional cu durata de minimum 3 ani;

Absolvenții învățământului profesional care promovează examenul de certificare a calificării profesionale pot urma cursurile învățământului liceal.

Învățământul dual este o formă de organizare a învățământului profesional, care se desfășoară pe bază de contract de muncă și combină pregătirea profesională ce se organizează de un operator economic, cu pregătirea organizată în cadrul unei unități de învățământ. Responsabilitatea privind organizarea și funcționarea este partajată între operatorul economic și unitatea de învățământ.

La solicitarea operatorilor economici, învățământul profesional se poate organiza în sistem dual, ca parte a sistemului național de învățământ, după învățământul obligatoriu.

Absolvenții învățământului profesional în sistem dual, care promovează examenul de certificare a calificării profesionale, dobândesc certificat de calificare profesională și suplimentul descriptiv al certificatului, conform Europass.

e) Învățământul terțiar nonuniversitar, care cuprinde învățământul postliceal.

Școlile de maiștrii sunt școli postliceale.

Învățământul postliceal are o durată de 1 – 3 ani, în funcție de complexitatea calificării și de numărul de credite pentru educație și formare profesională.

Au dreptul să se înscrie în învățământul postliceal, absolvenții de liceu, cu sau fără diplomă de bacalaureat.

Învățământul postliceal se încheie cu examen de certificare a competențelor profesionale.

Învățământul general obligatoriu este format din învățământul primar, învățământul secundar inferior și primii 2 ani ai învățământului secundar superior.

Învățământul tehnic cuprinde clasele a XII-a și a XIII-a din învățământul liceal, filiera tehnologică.

Învățământul profesional și tehnic este format din: învățământ profesional, învățământ tehnic și învățământ postliceal.

5.3.2. Structura sistemului național de învățământ superior

Învățământul superior își desfășoară activitatea în următoarele instituții: universității, institute, academii de studii etc.

Învățământul universitar se realizează în forme de activitate didactică: de zi, seral, cu frecvență redusă și la distanță.

Sistemul național de învățământ superior este structurat pe 3 niveluri de studii universitare (Legea Educației Naționale, 2011):

a) Studii universitare de licență

Durata studiilor universitare de licență este de 3, 4 sau 6 ani, la învâțământul de zi. La învățământul seral durata studiilor este mai mare cu un an. La învățământul cu frecvență redusă și la cel la distanță durata studiilor se reglementează prin hotărâre de guvern.

b) Studii universitare de masterat

Durata studiilor universitare de masterat este de 2 ani. Pentru studiile universitare de 5 și 6 ani la învățământul de zi, diplomele obținute sun echivalente titlului de master.

c) Studii universitare de doctorat

Durata studiilor universitare de doctorat este de 3 ani.

6. STILURI DE ÎNVĂȚARE, STRATEGII ȘI METODE DIDACTICE

6.1. STILURI DE ÎNVĂȚARE

Rostul orcărui proces didactic este să exploateze și să exploreze toate resursele de învățare ale elevilor. Între aceste resurse se află și stilurile de învățare proprii diferiților elevi.

Problema diferențelor de stil este una a diferențierii capacităților prin care ființele umane caută în mod activ, organizează și interpretează, înmagazinează și, ulterior, refolosesc informația.

Această diferențiere a capacității de prelucrare a informației apare ca un fenomen al dezvoltării cognitive care implică schimbări în organizarea cunoașterii în multipliarea potențialităților de construcție de cunoștințe (Cerghit I. 2008, p.255).

6.1.1. Noțiunea de stil de învățare

După Kolb et al (1976), stilul de învățare desemnează căile concrete prin care individul ajunge la schimbări în comportament prin intermediul experienței trăite, al reflecției, experimentului și conceptualizării (Neacșu I., 1990).

Învățarea școlară este marcată de stilurile diferite în care elevii învață, de diferențele individuale. Există o mare varietate de stiluri de învățare. Fiecare elev are modul lui diferit de a învăța; fiecare reacționează altfel în fața unei sarcini de învățare; fiecare parcurge în manieră personală o situație de învățare; fiecare își elaborează un stil de a memoriza, de a gândi etc.

6.1.2. Tipuri de stiluri de învățare

După modalitatea senzorială dominantă (văz, auz și kinestezie), există următoarele stiluri de învățare: stilul vizual, stilul auditiv, stilul practic.

Stilul vizual:

– își amintesc ce scriu și citesc;

– ilustrațiile, hărțiile, diagramele îi ajută în procesul de învățare;

– le plac proiectările și prezentările vizuale;

– preferă să privească, decât să vorbească sau să treacă la acțiune;

Stilul auditiv:

– își amintesc explicațiile profesorului;

– le plac discuțiile din clasă și cele din grupuri mici;

– își pot aminti foarte bine sarcinile, instrucțiunile verbale;

– zgomotul este un element de distragere a atenției;

Stilul practic:

– le place să se implice fizic în activitatea de învățare;

– se exprimă folosind mișcarea mâinilor și comunicarea nonverbală;

– scrierea lucrurilor în ordinea lor, pas cu pas, este o cale eficientă de a le ține minte;

– lipsa de activitate determină agitație, fiind etichetați drept copii cu tulburări de comportament.

După dominanța de organizare și prelucrare a informației se diferențiază următoarele stiluri de învățare:

Stilul analitic:

– examinează parțial materialul de studiat;

– tind să opereze cu multe argumente;

– își argumentează foarte bine concluziile, deoarece au dorință mare de succes;

– nu elaborează concluzii până când nu își formulează enunțuri parțiale.

Stilul sintetic:

– preferă esențialul printr-un comportament de eliminare a argumentelor;

– au o mare capacitate de organizare a materialului;

– prezintă un comportament impulsiv, exploziv;

– atenția, concentrarea sunt împrăștiate cu mari riscuri de a deveni superficiale.

După emisfera cerebrală activată predomint în învățare se diferențiază stilul global (dominanță dreapta) și stilul analitic (dominanță stânga).

Stilul de învățare global:

– utilizează strategii generale de abordare;

– identifică ideile principale, cuvintele-cheie care oferă perspectivă de ansamblu;

– fac distincții generale între concepte;

– sunt orientați către oameni și învață într-un context social.

Stilul de învățare analitic:

– percep lucrurile prin părțile lor mai degrabă decât ca întreg;

– împart textul în părți componente, pe care le prezintă pas cu pas și în ordine logică;

– utilizează sublinieri și fragmentări ale textului;

– impun o anumită structură sau restricții asupra informațiilor și conceptelor.

O strategie de învățare ce angajează emisfera stângă va fi o învățare bazată pe fapte, literară, gradată, analitică, preferând cuvinte, numere și fapte prezentate într-o suită logică, bazată pe gestiunea cuvintelor. Prin contrast, o strategie de învățare ce angajează emisfera dreaptă va fi o învățare îndreptată spre intuiție, concepte, imagini, structuri în mișcare și sunete, înglobate într-un întreg, bazată deci pe gestiunea imaginilor.

6.1.3. Identificarea și recunoașterea stilurilor de învățare

Stilul de învățare ne însoțește de când ne naștem. Nu este un „dat” pe viață. Este o „structură flexibilă”. Nu există stil de învățare bun sau rău. Succesul vine cu varietatea stilurilor de învățare. Aceasta este o abordare corectă a învățării. Cel mai important lucru este să conștientizăm natura stilului de învățare (http://www.stiucum.com/management/management-educațional/Stiluri-de-învățare-la-elevi74296.php#_ftn7).

Trăsăturile principale ale modului cum învață fiecare elev pot fi identificate cu ajutorul unui chestionar.

Marcați cu X în căsuța potrivită.

Aflați care este stilul dumneavoastră de învățare:

Răspunsurile:

– 1, 2, 9, 11 – auditiv

– 5, 8, 10, 12 – vizual

– 3, 4, 6, 7 – practic

Încercuiți numărul întrebărilor la care ați răspuns cu DA.

Exemplu : – 4 răspunsuri – auditiv

– 2 răspunsuri – vizual

– 3 răspunsuri – practic

Cea mai înaltă curbă din grafic arată stilul preferat de învățare.

Variația stilurilor de învățare.

În acest caz stilul de învățare care predomină este cel auditiv.

Beneficiile identificării și dezvoltării stilurilor de învățare:

Pentru copii:

dezvoltarea autocunoașterii;

îmbunătățirea încrederii în sine;

evidențierea capacității de învățare;

relevarea punctelor tari și a punctelor slabe ale învățării;

eliminarea obstacolelor învățării;

prevenirea neînțelegerilor dintre copii-profesori și părinți;

optimizarea învățării prin adoptarea unui mod personal;

obținerea de note mai bune la școală;

scăderea problemelor de comportament.

Pentru părinți:

identificarea motivelor care generau eșecul școlar;

înțelegerea nevoilor de învățare ale copiilor;

reconsiderarea barierelor în învățare și abordarea optimistă a întregului potențial al copilului.

Pentru profesori:

se reduce stresul zilnic, în situațiile din clasă și din afara clasei;

se obțin rezultate mai bune și există satisfacție profesională;

se formează o imagine asupra diversității din clasă;

se dezvoltă relația interpersonală dintre elev – profesor;

se clarifică nevoile de învățare individuale ale elevilor;

învățarea prin cooperare, lucrul pe grupe se realizează cu mai mult succes;

se evidențiază în mod real nevoile elevilor etichetați „slabi” și ale elevilor „talentați”;

se conștientizează cauzele eșecului în învățare;

se stabilesc strategii de optimizare a învățării;

se îmbunătățește managementul timpului.

În urma aplicării chestionarelor pentru identificarea stilurilor de învățare la clasele a VII-a s-au obținut următoarele rezultate prezentate în tabelul și diagrama de mai jos:

Centralizator cu răspunsurile obținute în urma aplicării chestionarului

Se constată: – stilul de învățare preferat este cel vizual, urmat de stilul vizual- auditiv și cel practic.

Recunoașterea și înțelegerea acestor stiluri de învățare personale necesită utilizarea unei mari varietăți de metode, materiale didactice de prezentare a conținuturilor noi, și totodată ne ajută să înțelegem mai bine relațiile dintre elevi și actul învățării, cu particularitățile lor naturale după tipurile de stiluri manifestate.

6.2. STRATEGII DIDACTICE

6.2.1. Noțiunea de strategie didactică

Strategia didactică este un ansamblu de forme, metode, mijloace tehnice și principii de utilizare a lor, cu ajutorul cărora se vehiculează conținuturile în vederea atingerii obiectivelor (Ionescu M, Chiș V., 1992, p.38).

Adoptarea unei strategii echivalează cu adoptarea unui "program" al instruirii la nivelul lecției, a unei structuri metodice propriu-zise, fundamentată, de fiecare dată, pe o analiză atentă a situației de învățare dată (Ciobanu Mariana, 2008, p.70).

Strategia oferă soluții de ordin structural-procesual, dar și metodic, determinând o anumită ordine de combinare a diferitelor metode, procedee, materiale și forme de grupare a elevilor. Fiecare eveniment sau secvență parcursă și fiecare decizie parțială care determină pasul următor valorifică informațiile dobândite despre modul de realizare a etapelor străbătute anterior (Ciobanu Mariana, 2008, p. 70).

Procesul de instruire angajează profesorul și elevii într-un efort comun, strategia apare ca o fuziune intimă dintre predare și învățare, inseparabile, implicate la un anumit moment într-o situație dată de instruire.

6.2.2. Tipuri de strategii didactice

Există diverse tipuri de strategii și criterii de stabilire a acestora.

După natura activității, sunt:

strategii cognitive;

strategii afective;

strategii acționale sau psihomotorii.

După logica gândirii:

strategii inductive – îi pun pe elevi în fața realității și îi conduc la desprinderea punctului comun al noțiunii, principiilor care le explică și la sintezele care le organizează prin analiza faptelor empirice a exemplelor, a observației;

strategii deductive – folosește în scopul prezentării de adevăruri sub formă axiome, noțiuni, postulate, idei și al formării gândirii ipotetico – deductive;

strategii transductive, generatoare de idei originale;

strategii ipotetice – bazate pe problematizare, pe construcția de ipoteze;

strategii dialectice – bazate pe punerea în relație a conceptelor, ideilor, într-o formă critică, cu accent pe asociații, pe interacțiuni;

strategii analitice – cu accent pe examinarea unui fenomen, proces;

strategii analoage – de învățare prin utilizare de modele;

strategii interpretative;

strategii ludice;

strategii mixte.

Factorii determinanți în alegerea tipului de strategie didactică sunt reprezentați de concepția pedagogică generală, de concepția pedagogică personală a profesorului, caracteristicile clasei sau ale microgrupurilor, caracteristicile psihice și fizice ale vârstei și ale individualității elevilor, competențele, caracteristicile și calitățile profesorului, analiza situației de instruire – obiective, conținuturi, resurse și constrângeri materiale (Ciobanu Mariana, 2008, p.72).

În învățământul biologic actual, la nivelul strategiei didactice, orientarea este spre strategia euristică a redescoperirii semidirijate de tip inductiv, deductiv și prin analogie, în funcție de particularitățile de vârstă și de conținut, la clasele gimnaziale predominând strategia redescoperirii semidirijate inductive (Ciobanu Mariana, 2008, p.72).

6.3. METODE DIDACTICE

6.3.1. Noțiunea de metodă didactică

Termenul de metodă derivă etimologic din grecescul methodos (odos = cale, drum; metha = spre, către), care reprezintă drumul urmat în vederea atingerii unor scopuri în procesul predării-învățării.

Metodele sunt modalități de acțiune, instrumente cu ajutorul cărora, elevii sub îndrumarea educatorului sau în mod independent, însușesc cunoștințe, își formează priceperi și deprinderi, aptitudini (Ionescu M., 1995, p. 142).

Metoda este o cale eficientă de organizare și conducere a învățării, un mod comun de a proceda, care reunește într-un tot familiar eforturile profesorului și ale elevilor săi (I. Cerghit, 2001, p.63).

Metodele didactice sunt instrumente de transmitere și asimilare a cunoștințelor, de formare și dezvoltare a unor calități intelectuale, precum și de control și apreciere a rezultatelor activității de predare – învățare.

În didactica modernă, metoda reprezintă un mod de a proceda, care tinde să plaseze elevul într-o situație de învățare mai mult sau mai puțin dirijată, care se apropie de cercetare științifică, de descoperire a adevărului și de raportare a lui la aspectele practice ale vieții.

Metodica didactică, reprezintă o tehnică de care profesorul și elevii se folosesc în acțiunile de predare-învățare, ține de sistemul condițiilor externe ale învățării, asigurând realizarea în practică a activităților anticipate și proiectate mintal, conform unei strategii didactice.

Privită sub raport structural și funcțional, metoda este considerată a fi un model sau un ansamblu organizat de procedee sau moduri de realizare practică a operațiilor care stau la baza acțiunii și care conduc în mod programat și eficace la realizarea scopurilor sau obiectivelor propuse (I. Cerghit, 1997, p.12).

Rezultă de aici că fiecare metodă de învățare se aplică prin intermediul procedeelor, care sunt reguli detaliate de acțiune, elemente componente ale metodei. Între metodele și procedeele didactice relațiile sunt dinamice și reversibile, în sensul că metoda poate fi ea un procedeu în cadrul altei metode de învățământ sau un procedeu poate fi o metodă, în funcție de momentul folosirii lor.

6.3.2. Funcțiile metodelor de învățământ

În procesul instructiv educativ, metodele îndeplinesc anumite funcții, care vizează deopotrivă cunoașterea (asimilarea cunoștințelor, gândirea), instruirea (formarea priceperilor, deprinderilor, abilităților), cât și formarea trăsăturilor personalității (Lazăr.V 2008, p.22):

Funcția cognitivă, de însușire de noi cunoștințe;

Funcția normativă, profesorul, prin metodele de care dispune, organizează, dirijează și corectează în mod continuu procesul de instruire, având ca scop optimizarea lui;

Funcția motivațională, de stimulare a intresului cognitiv, a curiozității, a dorinței de cunoaștere și acțiune;

Funcția operațională, conform căreia metoda este un intermediar între elev și unitatea de conținut;

Funcția formativ – educativă, de instrument de exersare și dezvoltare a proceselor psihice și motorii.

Metodele de învățământ servesc la atingerea a trei scopuri:

de cunoaștere – înțelegerea metodelor și normelor de gândire;

de instruire – însușirea de cunoștințe, priceperi și deprinderi, operații și tehnici de lucru;

formative – formarea personalității;

Pentru atingerea acestor scopuri, trebuie perfecționată metodologia didactică prin înnoirea și înviorarea metodelor tradiționale, prin aplicarea lor în sens euristic, precum și corelorea judicioasă și echilibrată a metodelor tradiționale cu cele nou apărute.

6.3.3. Clasificarea metodelor didactice

În literatura de specialitate, există mai multe criterii de clasificare a metodelor didactice.

Miron Ionescu în lucrarea ″Demersuri creative în predare și învățare″, Editura Presa Universitară, Cluj Napoca, 2000, clasifică metodele didactice astfel:

metode de transmitere și însușire a cunoștințelor

metode de comunicare orală:

expunerea;

povestirea;

descrierea;

explicația;

informarea;

prelegerea;

conferința-dezbaterea.

metode de comunicare oral consecutivă:

conversația;

discuția;

asaltul de idei;

colocviul.

metoda problematizării

metode de comunicare scrisă

lectura;

munca cu manualul;

metode de comunicare la nivelul limbajului intern:

reflecția personală;

introspecția.

metode de cercetare a realității:

metode de cercetare directă a realității:

observația;

experimentul;

abordarea euristică (în plan material);

demonstrația (în plan material);

modelarea

metode de cercetare indirectă a realității:

abordarea euristică (în plan mental);

descoperirea (în plan mental);

demonstrația;

modelarea.

metode bazate pe acțiune practică:

metode de acțiune reală:

exercițiul;

rezolvări de probleme;

algoritmizarea;

lucrări practice;

studiul de caz;

proiectul de cercetare.

metode de acțiune simultană

jocuri didactice

jocuri de simulare.

instruirea asistată de calculator.

Profesorul alege și folosește, din multitudinea metodelor didactice, anumite metode în funcție de criteriile următoare:

obiectivul didactic al lecției;

conținut;

particularitățile de vârstă ale elevilor.

7. PARTENERIAT DURABIL ÎNTRE O INSTITUȚIE DE ÎNVĂȚĂMÂNT ȘI ADMINISTRAȚIA UNEI ARII PROTEJATE

7.1. EDUCAȚIE ȘI CONȘTIENTIZARE

Îmbunătățirea comunicării dintre Administrație și comunitățile umane, dar și creșterea implicării populației în acțiunile unor arii protejate nu poate fi realizată decât prin creșterea nivelului educațional. În condițiile în care învățământul instituționalizat reprezintă principala formă de educare a populației tinere, Administrația parcurilor și a ariilor protejate, în colaborare cu Inspectoratele Școlare Județene, vor elabora un program de activități care va fi realizat de către instituțiile de învățământ din zonele respective în scopul promovării educației civice și ecologice.

Aceasta trebuie să se realizeze ținând cont de problemele existente, în acest scop, Administrația parcului va colabora cu Inspectoratele Școlare, Consiliile Locale, Agențiile pentru Protecție a Mediului, ONG-uri sau alte instituții interesate, pentru introducerea unor materii și chiar de specializări: silvicultură, turism, corespunzătoare obiectivelor de management ale parcului. Administrația va promova anual, în colaborare cu unitățile de învățământ și alte instituții, realizarea de concursuri artistice sportive sau cu diverse tematici-gestionarea deșeurilor, protecția plantelor, protecția animalelor, protecția pădurii, pentru promovarea imaginii parcului în rândul tuturor grupelor de vârstă. Această acțiune poate conduce la creșterea interesului pentru protejarea mediului, dar și la încurajarea școlilor de a promova cursuri cu tematică referitoare la această arie naturală protejată. Adminstrația va putea organiza împreună cu autoritățile locale, inspectoratele școlare și unitățile de învățământ tabere ecologice de instruire a elevilor cu aptitudini în domeniul științelor naturale, iar în colaborare cu autoritățile locale și institute de învățământ superior va organiza universități de vară, ca bază a voluntariatului și a promovării turismului științific.

Esențială în îndeplinirea obiectivelor de management o constituie relația cu populația adultă a comunităților din parc. Administrația în colaborare cu Consiliul Științific și instituțiile cu profil educațional trebuie să promoveze activitățile de conștientizare a autorităților locale-consilii locale, Inspectoratul Teritorial al Poliției și altele, pentru diminuarea problemelor determinate de promovarea unor acțiuni de conservare. În cadrul acestor întâlniri este importantă cooptarea unor personalități științifice din Consiliul Științific pentru creșterea credibilității informațiilor transmise.

Deosebit de importantă în desfășurarea activităților educative și de conștientizare o constituie existența celor patru centre de informare-documentare care vor promova activități, în colaborare cu școlile și căminele culturale în special pentru promovarea educației ecologice și pentru îmbunătățirea imaginii.

Centrele de informare-documentare își vor desfășura cu precădere activitățile în localitățile arondate, trebuie să dețină informații, imagini, materiale de prezentare: vederi, pliante, broșuri, hărți, care să poată fi achiziționate sau utilizate de către potențialii vizitatori sau de personalul CID-urilor. Dotarea CID se va realiza prin donații, proiecte cu finantare națională și internațională, din fondurile Administrației Parcului Natural Porțile de Fier sau a instituțiilor din Consiliul Consultativ de Administrație ori din alte surse. Concepția acestor materiale va fi realizată de către Administrație, ONG-uri, instituții de cercetare sau de persoane interesate. Organizarea de către Administrație și alte instituții din interiorul ariilor a diferitelor manifestări cu tematică referitoare la Parcul Natural Porțile de Fier sau la protecția mediului Ziua Pământului, Ziua Dunării, Ziua Mediului, Green Days și altele, se va realiza, pe cât posibil cu mediatizarea acestora în mass -media locală și regională.(www.pnportiledefier.ro/management.html)

7.2. EDUCAȚIA DE MEDIU ÎN ȘCOLI ȘI LICEE

Obiectivele educației de mediu sunt menținerea și îmbunătățirea calității mediului. Educația de mediu înseamnă informarea și sporirea cunoștințelor elevilor despre mediul înconjurător. Elevii învață despre încălzirea globală, deșeuri solide și alte probleme ale mediului, despre ecologie, cum „funcționează” Pământul și despre urmările degradării mediului, devenind conștienți de rolul lor în crearea și prevenirea problemelor mediului.

"Educația pentru mediu nu este doar o formă de educație, un instrument în rezolvarea problemelor de mediu sau în gestionarea resurselor naturale. Este un proces de o dimensiune esențială în recunoașterea valorilor mediului înconjurător și în definirea conceptelor privind mediul, având ca scop îmbunătățirea calității vieții."

În România, Educația Ecologică nu este o disciplină distinctă în programa școlară, dar există câteva școli care au introdus-o ca materie opțională. Trebuie să recunoaștem că există un progres în apariția și evoluția programelor de educație ecologică în școli, dar acestea rămân la alegerea profesorilor care de multe ori colaborează cu ONG-uri (organizații neguvernamentale),

agenții de mediu locale sau regionale, administrații ale ariilor naturale protejate din țară.

Presiunea exercitată asupra profesorilor de a avea activități extracurriculare a determinat o creștere masivă a numărului de asemenea proiecte cu elevii, dar de multe ori acestea pot avea un caracter formal, doar de a răspunde unor cerințe în vederea obținerii unui punctaj și se rezumă la activități de igienizare, fără a se explora în profunzime rolul educative al acestora. Nu de puține ori elevii percep educația ecologică ca fiind strângerea de gunoaie, fără să aibă o înțelegere profundă a consecințelor poluării, a efectelor acesteia asupra mediului înconjurător și a calității vieții.

În urma acestei abordări elevii nu mai sunt atrași să se implice în activități de voluntariat. Ideal ar fi ca activitățile efectuate cu elevii să se bazeze pe o analiză a nevoilor comunității, dar și a elevilor din perspectiva unor procese de învățare experiențială și de dezvoltare personală.

Există însă și inițiative, mai ales în arii protejate, prin care s-au preluat din practica internațională, concepte precum ″educația în natură″ sau ″educația prin implicare″ care pleacă de la ideea că tinerii și copiii vor asimila anumite informații despre mediu și vor fi sensibilizați mult mai ușor atunci când sunt în mijlocul naturii și/sau atunci când desfășoară activități care le fac plăcere. Copiii sunt mai deschiși spre programele educaționale dacă acestea se desfășoară într-un cadru relaxant, care diferă de cel din clasă și dacă sunt implicați cu toții în activitățile derulate.

În aceste situații, educația de mediu implică participarea la activități de voluntariat, iar profesorii ar trebui să conceapă programe cât mai atractive prin care să stimuleze participarea elevilor la astfel de activități prin intermediul cărora să le prezinte beneficiile implicării în calitate de voluntari. Activitățile pot ajuta elevii să dobândească abilități de comunicare, organizare, leadership, lucru în echipă, care îi vor ajuta mai târziu în cariera profesională.

8. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Este de notorietate că în ziua de astăzi, problemele cu care se confruntă umanitatea sunt din ce în ce mai multe și mai greu de soluționat, atât în plan economic și social, cât și în domeniul protejării mediului și gestionării resurselor naturale.

Deoarece natura stă la baza dezvoltării economice și sociale, reprezentând fundația pe care s-a construit lumea așa cum este în prezent, putem afirma că rezolvarea problemelor de mediu poate fi punctul de plecare pentru schimbarea în bine a lumii în care trăim.

Promovarea unor valori precum gestionarea responsabilă a resurselor naturale, protejarea mediului, păstrarea tradițiilor, cooperarea și implicarea, poate reprezenta cheia pentru construirea unei lumi care trăiește în armonie cu Natura.

Din acest punct de vedere o arie protejată poate fi considerată un mic “univers “în care se încearcă această abordare și cu cât vor exista mai multe modele funcționale de acest fel cu atât va fi mai ușor de demonstrate că schimbarea este posibilă la nivel global și că putem trăi într-o lume mai bună.

Pentru atingerea acestui deziderat, considerăm că educația este esențială. De cele mai multe ori însă, educația nu este tratată ca o prioritate. În ariile protejate din România aceasta este lăsată pe ultimul loc, efortul și resursele limitate canalizându-se spre alte activități considerate mai importante, pentru că au un impact imediat și mai ușor de măsurat. În cazul acțiunilor educative este destul de greu de cuantificat impactul sau de urmărit schimbarea, fiind nevoie de zeci de ani.

Analizând situația putem spune că toate problemele unei societăți, începând cu cele de mediu, pornesc de la educație și de la promovarea altor valori decât cele cu adevărat importante. De aceea considerăm că este foarte important să se acorde importanță educației de mediu, în primul rând în comunitățile din interiorul și din vecinătatea ariilor protejate, dar și la nivel național și internațional.

Educația are un efect cu atât mai semnificativ cu cât persoanele educate sunt mai tinere. Copiii pot fi ″instrumente″ cheie în educarea adulților, transmițând mai ușor mesaje și idei educative către aceștia. Deși este greu de demonstrat impactul unei activități educative în timp, fapt ce poate diminua interesul pentru organizarea acesteia, există un principal avantaj. Feedback-ul copiilor și entuziasmul lor, poate motiva mai mult decât orice indicator.

Principalele concluzii ale studiului, rezultate din răspunsurile la chestionar ale elevilor sunt următoarele:

• Învățarea realizată în proiecte completează învățarea realizată în activitatea curentă din școală.

• Învățarea în proiecte este un mod mai plăcut de învățare decât învățarea prin activitatea curentă din școală.

• Învățarea în proiecte este mai eficientă decât învățarea prin activitatea curentă din școală.

Cele 5 rezultate ale învățării pe care elevii consideră că le‐au obținut în școală sunt:

– abilități de lucru în laborator

– a învăța să înveți

– prezentarea/colectarea informației prin/din grafice, tabele și diagrame

– utilizarea tehnicii de calcul

– exprimarea în scris identificarea ideii principale dintr‐un text.

Motivația implicării elevilor în proiecte influențează rezultatele învățării.

Rezultatele învățării obținute în proiecte sunt influențate:

– de gen, fetele au obținut rezultate mai bune ale învățării decât băieții.

– de elevii care au contribuit la proiecte decât pentru ceilalți elevi.

În proiecte se realizează o mai bună cunoaștere reciprocă și comunicare elevi – cadre didactice. Mobilitatea oferă elevilor posibilitatea dezvoltării de competențe de comunicare, sociale, gândire critică, adaptabilitate la schimbare. Elevii învață prin mobilitate cum să trăiască și să facă față diferitelor probleme apărute.

Recomandările ce rezultă din constatările făcute, ca urmare a analizei datelor, sunt următoarele:

deoarece implementarea proiectelor pentru obținerea de rezultate bune ale învățării elevilor s‐a dovedit necesară, se recomandă suplimentarea de către Ministerul Educației Naționale pentru proiecte în domeniul educației, formării profesionale, tineretului și dialogului structurat în care să fie implicați elevii, această recomandare fiind determinată de faptul că din fondurile europene poate fi finanțat un număr mic de școli

finanțarea din fonduri europene și/sau naționale a formării profesorilor în vederea folosirii în   activitatea curentă a unor metode de predare‐învățare‐evaluare activ participative, în mod special metoda învățării bazată pe proiect.

stimularea școlilor pentru a depune proiecte de parteneriat strategic în domeniul tineretului și pentru a colabora cu ONG‐uri din domeniul tineretului care implementează proiecte de dialog structurat cu scopul de a implica elevii în astfel de proiecte, această recomandare se bazează pe percepția elevilor participanți la chestionare  și rapoarte, conform căreia competențele civice, interesul pentru problemele comunității și pentru acțiuni de voluntariar s‐au dezvoltat cel mai mult în astfel de proiecte și se dezvoltă foarte puțin în școală.

intensificarea informării și formării beneficiarilor de proiecte de mobilitate cu scop de formare profesională a elevilor, de către experții de proiect pentru a oferi informații complete participanților la mobilități, cu privire la acordurile de învățare, rezultatele așteptate ale învățării, modul în care se va face evaluarea, validarea și recunoașterea rezultatelor învățării, a înțelege  și să respecte prevederile privind evaluarea, descrierea  și recunoașterea rezultatelor învățării și activitățile de învățare într‐o formă care să permită elevilor o mai bună înțelegere a experienței lor de învățare și a rezultatelor obținute;

derularea cu elevii de activități de coaching post mobilitate, în care să îmbine reflecția individuală cu cea în pereche cu un expert pentru ca aceștia să înțeleagă și să internalizeze cele învățate în mobilitate și/sau în proiecte.

depunerea de proiecte de parteneriat a unor secvențe de formare prin care personalul didactic să înțeleagă importanța implicării elevilor încă din faza de design a proiectelor.

găsirea la nivel central, prin cooperarea dintre Ministerul Educației și Ministerul Mediului și la nivel local prin cooperarea școală-ingineri de mediu-autorități locale, a unor soluții pentru stabilirea unui dialog real între școală și problemele legate de mediu și pentru centrarea învățării bazate pe muncă/activitate practică/voluntariat.