Epoci și stiluri în Europa, evocând șapte stiluri arhitecturale majore ale culturii europene, au fost alese în decembrie 1996, de către Consiliul… [303497]

MANAGEMENTUL INVESTIGĂRII FRAUDELOR

Evaziunea fiscală și falsificarea de monedă

Capitolul I

[anonimizat] a [anonimizat], conform reglementării fiscale.

[anonimizat]. Este un fenomen care reprezintă o problemă mare în domeniul economic deoarece fiscalitatea este abordată de către contribuabili ca o confiscare nelegitimă a [anonimizat] a sarcinii fiscale la care sunt supuși.

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], redă adevărata amplitudine a palierului informal al economiei. [anonimizat] „murdare”, tind să plaseze fenomenul în sine ca o amenințare directă la buna funcționare a instituțiilor democratice ale statului de drept.

Putem spune că evaziunea fiscală reprezintă o stare de fapt a [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], asigurând o retribuire superioară privind expunerea la aceste riscuri. Evaziunea fiscală este un suport de bază al dreptului fiscal.

1.2 Evaziunea fiscală frauduloasă

Conform legii nr 87/1994, care a fost în vigoare până la data de 26.08.2005, [anonimizat], contribuțiilor și a [anonimizat], [anonimizat].

În prezent legea numărul 241/2005 face referire la prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Potrivit capitolului 2 articolului 3 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 [anonimizat], [anonimizat]. Constituie infracțiune și se pedepsește cu amendă de la 50.000.000 lei la 300.000.000 [anonimizat], [anonimizat], deși acesta putea să o facă.

Potrivit cap. 2 art. 4 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 1 an la 6 ani refuzul nejustificat al unei persoane de a [anonimizat], [anonimizat] 15 zile de la somație.

Potrivit cap. 2 art. 5 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 1 an la 6 [anonimizat], a organelor competente de a intra, [anonimizat], [anonimizat]e, fiscale sau vamale.

Potrivit cap. 2 art. 6 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 1 an la 6 ani reținerea și nevărsarea, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă.

Potrivit cap. 2 art. 7 alin. (1) constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 ani la 7 ani și interzicerea unor drepturi, deținerea sau punerea în circulație, fără drept, a timbrelor , banderolelor sau formularelor tipizate, utlizate în domeniul fiscal, cu regim special. Conform alin. (2) constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 ani la 12 ani și interzicerea unor drepturi tipărirea, deținerea sau punerea în circulație, cu știință, de timbre, banderole, sau formulare tipizate, utilizare în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate.

Potrivit cap. 2 art. 8 alin. (1) constituie infracține și se pedepsește cu închisoare de la 3 ani la 10 ani și interzicerea unor drepturi stabilirea cu rea-credință de către contribuabili a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat. Conform alineatului 2 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 5 ani la 15 ani și interzicerea unor drepturi asocierea în vederea săvârșirii faptei prevăzute la alin (1). Conform alineatului 3 tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) și (2) se pedepsește.

Potrivit cap 2 art. 9 constituie infracțiuni de evaziune fiscala și se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale:

Ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;

Omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în acte contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;

Evidențierea, în acte contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive;

Alterarea, ditrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;

Executarea de evidențe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor;

Sustragerea de la efectuarea verificărilor financiarem fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexac;tă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate

Substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terțe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederilr Codului de procedură fiscală și ale Codului de procedură penală.

Potrivit alin. (2) dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minină a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani.

Potrivit alin. (3) dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majoreaza cu 7 ani.

Evaziunea fiscală globală

Pe fondul extinderii fenomenului de internaționalizare a infracționalității economice, evaziunea fiscală constituie o problemă actuală aflată nu numai în atenția guvernelor naționale, dar și în vizorul organismelor internaționale (în special, datorită componentei transfrontaliere a fenomenului). Acțiunile desfășurate de structurile crimei organizate din domeniul afacerilor – favorizate de ambiguitatea legislativă și volatilitatea normativă, dar, mai ales, de slăbiciunile administrării și coerciției fiscale – conduc la dezechilibrarea cererii și ofertei de pe piețele oficiale, prin intermediul sistemului de piețe și prețuri paralele. În acest mod, are loc o diminuare a volumului de resurse financiare publice care „manipulează” (în sens negativ) chiar deficitul bugetar. Pe de altă parte, componenta transfrontalieră a fenomenului conduce la alterarea echilibrului privind contul curent, prin transferurile ilicite de capital în afara granițelor naționale.

Paradisul fiscal

Paradis fiscal este un termen generic care definește un stat, o țară sau un teritoriu care practică impozite de nivel redus sau chiar zero, oferind în același timp o legislație stabilă, condiții economice bune și o rată scăzută a corupției.

Tările care practică aceste impozite de nivel redus, fac acest lucru inclusiv și pentru sursele de venituri străine, respectiv, o țară care încurajează prin politica sa fiscală exercitarea pe teritoriul ei a anumitor activități economice specifice.

Acest concept de paradis fiscal a apărut în anul 1926, atunci câns statul Liechtenstein a adoptat o lege de autorizare cu scopul de a atrage capital străin. România, la fel ca multe alte țări, impune taxe pe profitul obținut pe teritoriul ei de către cetățenii străini. Unele țări, însă, au semnat acorduri de evitare a dublei taxări, care permit reducerea și chiar eliminarea acestor taxe. Pentru un investitor străin care dorește să investească într-o țară din estul Europei e mult mai potrivit să-și direcționeze investițiile printr-o țară care a semnat un astfel de acord cu țara în care urmează să fie făcute investițiile. Dacă țara folosită ca intermediar are un nivel scăzut al taxelor, atunci rezultatul este evitarea plății taxelor percepute, precum și evitarea taxării dividendelor la primirea lor în țara investitorului. Un exemplu este Ciprul, care a încheiat, de asemenea, acorduri cu peste 40 de țări pentru a evita dubla impozitare și a dezvoltat relații apropiate cu estul Europei (deține locul 8 în topul investițiilor în Rusia). În România, Regulamentul bancar stabilește că operațiunile valutare de capital pot fi efectuate numai cu autorizarea prealabilă a Băncii Naționale a României, orice investiție în străinătate trebuie să aibă avizul Băncii Centrale. Numai că în foarte multe zone, companiile offshore se înregistrează fără nici un fel de capital social, deci nu este vorba de investiție directă și, deci, nu e nevoie de acordul BNR. Țări ca Olanda, Cipru, Luxemburg ocupă locuri importante în topul investițiilor străine în România. O mare parte dintre investitorii ciprioți, olandezi sau luxemburghezi sunt, de fapt, după cum afirmă importante publicații financiare, acționari români cu puternice capitaluri în spate și care își scutesc profiturile de impozite, prin societățile înregistrate offshore. În prezent, se apreciază că aproximativ 30% din investițiile străine în România sunt, de fapt, bani românești veniți prin offshore. Paradisurile fiscale sunt folosite, mai ales, pentru inginerii financiare cum ar fi neplata TVA sau efectuarea de importuri fictive. Mecanismele offshore sunt absolut legale, chiar dacă moralitatea lor economică (putem vorbi despre așa ceva?…) este îndoielnică. Ultimele estimări apreciază că, din cauza crizei, 70% din tranzacțiile pe plan mondial se fac prin intermediul sistemului offshore, care este o componentă a… globalizării. Există însă și mecanisme de protecție; în Statele Unite, de exemplu, doctrina federală spune că nu se impozitează în locul unde se face firma, ci acolo unde se face afacerea. În ce privește România, au existat voci, în guvernele trecute, care au atras atenția că ne-ar trebui o lege offshore deoarece în absența acesteia pierdem foarte mulți bani.

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) a constat că în lume există treizeci și cinci de paradisuri fiscale. Cele mai cunoscute „paradisuri fiscale” erau Andorra, Insulele Virgine Britanice, Seychelles, Insulele Cayman, Luxemburg, Cipru sau Malta. În toate aceste state, legislația permite înființarea așa numitelor firme „offshore”. Acestea profită de diferențele de legislație fiscală dintre două sau mai multe țări sunt utilizate pentru spălarea banilor obținuți ilegal sau, cel puțin, pentru evaziune fiscală. Cel mai mare paradis fiscal al comunității europene este Marele Ducat de Luxemburg, unde funcționează 141 de bănci din 26 de țări, aducându-i reputația de oază fiscală sigură. În urma presiunilor internaționale, unele dintre aceste state au fost obligate să-și modifice legislația. Deoarece definiția unui paradis fiscal este foarte laxă, România, având cota unică de impozitare a veniturilor de 16%, ar putea fi considerată un paradis fiscal pentru Germania, deoarece acolo nivelul maxim de impozitare ajunge la 42%.

1.3.1 Paradisurile fiscale și zonele fără jurisdicție – realități ale globalizării

Analiști prestigioși ai fenomenului de globalizare a criminalității organizate susțin faptul că grupările criminale sunt adevărate organizații economice care se comportă ca societăți multinaționale, ghidate de o rațiune impecabilă: profituri maxime cu cheltuieli minime, controlul pe verticală al sectoarelor, reducerea concurenței, fidelizarea angajaților permanenți și ai clienților săi. Ele identifică și exploatează rapid și eficient slăbiciunile sistemelor legale și juridice, dar și facilitățile oferite de paradisurile fiscale.

Crima organizată caută să-și plaseze afacerile și produsul financiar al acestora în așa-numitele „paradisuri fiscale”.

Termenul de „paradis fiscal” este deseori înșelător și incorect folosit. Pentru a descrie o țară din acest punct de vedere, ar trebui utilizat termenul de „jurisdicție a secretului financiar”. Un anumit, grad de discreție financiară și bancară este caracteristic tuturor statelor, în sensul că acestea impun un anumit nivel de protecție pentru informațiile bancare și comerciale, dar cele mai multe dintre ele nu vor ocroti aceste informații în cazul unei anchete desfășurate de organele legale dintr-o țară străină. O jurisdicție a secretului bancar și financiar va refuza însă, aproape întotdeauna, să-și încalce propriile sale legi cu privire la secretul bancar, chiar și atunci când ar putea fi vorba despre o gravă violare a legilor altei țări.

La sfârșitul deceniului nouă, proliferarea jurisdicțiilor care oferă servicii financiare scăpate de sub orice control a devenit îngrijorătoare. Crizele financiare produse în țări din Asia, Rusia, Brazilia, Argentina și Mexic, cu efecte devastatoare asupra economiilor naționale, dar și cu impact asupra stabilității financiare mondiale au evidențiat influența nefastă a criminalității organizate din domeniul afacerilor, asupra climatului general. În fața acestei situații, la 5 aprilie 2000 G-7 (Grupul de Acțiune Financiară a celor 7 țări puternic industrializate – Financial Task-Force), a constituit un grup de lucru desemnat să analizeze impactul centrelor off-shore și a „paradisurilor fiscale” asupra stabilității financiare mondiale, respectiv acele țări și teritorii susceptibile de a constitui centre de reciclare a capitalurilor de origine criminală.

Acest grup de lucru a clasificat țările și teritoriile în funcție de gradul de reglementare juridică și cooperare cu autoritățile financiare în trei grupe:

-în prima grupă, sunt cuprinse șapte țări care au un cadru juridic adecvat standardelor internaționale, fiind deschise cooperării (Elveția, Luxemburg, Hong-Kong, Singapore, Insulele Anglo-Normande, Insula Man și orașul Dublin din Irlanda);

-grupa a doua, cuprinde 9 țări care dispunde reglementările legale, dar sunt mai puțin cooperante (Andorra, Bahrein, Gibraltar, Monaco, Macao, Malta, Malaiezia, Bermude și Barbados);

-grupa a treia, cuprinde 25 de țări care nu dispun de reglementările necesare și nu manifestă dorința de cooperare în plan internațional (Belize, Costa Rica, Cipru, Liban, Liehtenstein, Panama, Anquilla, Antiqua, Aruba, Insulele Virgine, Caymn, Cook, Marshall, Mauriciu, Antilele Olandeze, Nauru, Nine, Nevis, Santa-Lucia, Saint-Vicent, Samoa, Scychelles, Bahamas, Turcia, Vanautu).

Grupul G- fixat câteva criterii pentru definirea centrelor off-shore entități care atrag un volum important de activități al nerezidenților din următoarele rațiuni: nivel scăzut de impozitare; nivel redus și flexibil de aprobare și înregistrare; un regim redus de control asupra operațiunilor, nivel ridicat de confidențialitate, lipsa de obligativitate a prezenței fizice a clientului pentru înregistrare, etc.

Raportul elaborat de Grupul de lucru preciza că: „existența activităților financiare off-shore nu este contrară stabilității financiare globale, dacă aceste sunt corect controlate iar autoritățile cooperează”.

Separat de acest studiu G.A.F.I. (Grupul de Acțiune Financiară Internațională) creat în stabilit o listă de 15 state și teritorii necooperante în lupta împotriva spălării banilor, având în vedere următoarele criterii: taxe de impozitare mici sau chiar deloc; avantaje fiscale speciale pentru rezidenții străini; confidențialitate totală și reticență totală de comunicare a informațiilor solicitate de autorități.

Principalele caracteristici ale paradisurilor fiscale constau în: impozite reduse, secretul operațiunilor bancare, activitatea bancară în economia paradisurilor fiscale reprezintă segmentul cel mai atractiv pentru nerezidenți, publicitate promoțională etc.

Cercetările întreprinse de specialiști scot în evidență faptul că paradisurile fiscale reprezintă o componentă importantă a criminalității organizate, fiind folosite pentru spălarea banilor proveniți dintr-o mare diversitate de activități infracționale (trafic de droguri și armament, contrabandă, evaziune fiscală etc.).

Afacerile legale și ilegale se află într-o strânsă conexiune: criminalitatea organizată investește în afaceri legale, apoi dirijează resursele financiare dobândite prin preluarea sub control a băncilor și societăților comerciale implicate în spălarea banilor.

CAPITOLUL II

FALSIFICAREA DE MONEDĂ

2.1. Considerații introductive privind banii și falsificarea acestora

2.1.1. Banii – scurt istoric

Banii joacă un rol esențial în economiile moderne. Cu siguranță, nu se exagerează atunci când se afirmă că „banii fac lumea să se învârtă”, întrucât economiile moderne nu ar putea funcționa fără bani. Cuvântul „monedă” este de origine latină. Totuși, în Roma antică, cuvântul „Monetor” sau „Moneta” însemna povățuitor, o persoană care avertizează sau care îi ajută pe oameni să-și reamintească. Potrivit unor istorici, semnificația cuvântului este legată de un eveniment major din istoria romană. În anul 390 î. Hr., un cârd de gâște din sanctuarul zeiței Juno, situat pe colina Capitoliului, a dat alarma, vestind apărătorilor Romei o invazie a galilor și salvându-i astfel de la înfrângere. În semn de recunoștință, romanii au construit un altar închinat zeiței Moneta, cea care avertizează sau care sfătuiește. În anul 289 î. Hr. a fost construită prima monetărie romană în interiorul sau în apropierea acestui templu, monedele fiind bătute inițial în bronz, iar mai târziu în argint. Multe dintre acestea purtau efigia zeiței Juno Moneta. Cuvintele „monedă ” și „monetărie” derivă din numele acestei zeițe.

Natura bunurilor folosite ca monedă de schimb a evoluat de-a lungul timpului. Este unanim recunoscut faptul că ceea ce a reprezentat în unele momente funcția principală a acestor bunuri nu a coincis întotdeauna cu scopul lor inițial. Se pare că bunurile au fost alese ca monedă de schimb, deoarece puteau fi stocate ușor și convenabil, aveau o valoare ridicată, dar, comparativ, o greutate redusă, și erau ușor de transportat și durabile. Aceste bunuri cu mare căutare erau ușor de schimbat și, prin urmare, au fost acceptate ca monedă de schimb. Evoluția banilor depinde astfel de o serie de factori, cum ar fi importanța relativă a comerțului și stadiul de dezvoltare a economiei.

Pe bună dreptate s-a afirmat că „istoria sistemului bănesc al unei țări este o parte din istoria economiei naționale care, la rândul său, este o parte din istoria societății”.

Banii nu au provenit dintotdeauna de la automatele băncilor. Ei au o istorie lungă și s-au dezvoltat de-a lungul a mii de ani. Pe măsură ce societatea noastră s-a dezvoltat, în paralel s-a dezvoltat și nevoia noastră de forme tot mai sofisticate de bani. La început banii erau bătuți din metale prețioase, apoi din metale comune, mai târziu apar banii de hârtie, și în final banii electronici, fără suport material (prezenți în conturi, cărți de credit, etc.). Astfel banii ajung la esență, adică devin o unitate de măsură a valorii.

În emisfera vestică, la mijlocul secolului al VII-lea î.H. s-a produs un mare salt înainte al lumii occidentale – descoperirea monedei ca mijloc de plată a dat un avânt nebănuit vieții sociale, economice și politice. Mai puțin cunoscut este faptul că într-o regiune a Orientului Îndepărtat, încă izolată la acea vreme, anume Regatul Chinez, monedele de metal circulau încă de la anul 1000 î.H. Printre cele mai vechi mijloace de plată se numără scoica de kauri, folosită ca monedă cu 2.000 de ani î.H.

Dezvoltarea economiei și a comerțului a dus la confecționarea monedelor "kauri" din alte materiale: os, piatră, bronz. Întrebuințarea bronzului în imitații marchează un punct de cotitură în evoluția monetară din China și datează din perioada Shang-Yin (1300-1045 î.H.), răspândirea monedelor "kauri" din bronz atingând apogeul în timpul Dinastiei Zhou (770-256 î.H.) și fiind uneori acoperite cu foițe de aur. Tot în această epocă au apărut monedele în formă de pică, simbolizând uneltele folosite în agricultură (ex: hârlețul), principala îndeletnicire a locuitorilor din regiunile centrale ale Chinei. În nord și est trăiau mai mult neamuri nomade de vânători, păstori și pescari. Pentru ei, cuțitul era un obiect esențial, folosit și ca obiect de troc. Moneda lor a căpătat prin urmare forma de cuțit. Primele monede rotunde de bronz au apărut în China în secolul al IV-lea î.H. Ele erau găurite la mijloc, pentru a putea fi înșirate în cazul unor tranzacții mai mari, și purtau însemne care indicau valoarea fiecărei monede. Adeseori comercianții chinezi strângeau mai multe șiruri de bani, dar căratul lor devenea dificil. Astfel, au fost nevoiți să le lase în grija unei persoane de încredere, primind în schimb o bucată de hârtie pe care era inscripționată valoarea banilor. De aici provin banii de hârtie, denumiți pe atunci “jiaozi”.

În anul 960, în timpul dinastiei Song au apărut primele “note”. O notă avea semnificația unei promisiuni ca mai târziu să fie răscumpărat un anumit obiect. Bancnotele, apărute mai târziu în timpul Dinastiei Ming sunt cele mai vechi bancnote din lume descoperite, dintre care bancnota de 1 Kuan este cea mai răspândită. În timpul dinastiei Yuan (1206-1368), ei s-au răspândit pe întreg teritoriul Chinei, trezind interesul marelui aventurier Marco Polo.

Spre deosebire de Occident, unde de la bun început moneda s-a bătut din aur și argint, valoarea ei fiind dată de cantitatea de metal prețios conținută, în China valoarea monedei de bronz era stabilită de cârmuitorii statului, independent de greutatea și valoarea metalului. O altă deosebire față de istoria banilor occidentali este faptul că moneda chinezească era turnată, în vreme ce moneda occidentală era bătută.

Primii bani de hârtie din Europa, denumiți și „monede” de hârtie, au fost emiși în Olanda, în Protestant Leyden, astăzi Leiden, în timpul asediului spaniol din 1574. Mai mult de 5000 de localnici ai acestui oraș au murit în acea perioadă, în principal datorită foametei. Chiar și pielea de animale, care era folosită câteodată pentru bancnote, a fost fiartă pentru a hrăni oamenii. Așadar, pentru a crea bancnote s-au folosit depeșe bisericești pentru a face planșe de hârtie, care au fost tăiate folosind aceeași împărțeală în pătrățele, ca cea folosită anterior la emiterea de monede.

Primele bancnote adecvate au fost emise în 1660 de Banca din Stockholm, predecesoare a Băncii Suedeze, cu toate că banca nu a mai avut monede pentru a răscumpăra bancnotele și a fost nevoită să-și înceteze activitățile în 1664.

Până la Ludovic al XIV-lea, bancnotele erau emise de micii creditori, aveau o circulație limitată, și nu erau susținute de autoritățile statale. Economistul John Law a ajutat la stabilirea bancnotelor ca și monede formale, susținute cu capital provenit de la guvernul francez.

Odată cu apariția monedei, s-a născut și tendința unora de a o falsifica. Una dintre primele mențiuni referitoare la falsificarea de monedă a fost făcută de Herodot, care pomenește în însemnările sale că „odată, pe când se aflau împresurați de spartani, samienii au izbutit să-i amăgească la răscumpărarea ridicării asediului ce amenința cetatea. Căci, știutor al lăcomiei conducătorilor macedonieni și ieșit dintr-o veche familie de pirați, Policrates, tiranul din Samos, le-a trimis acestora drept plată o mare sumă alcătuită din monede – valoroase doar la înfățișare, fiind bătute din plumb, poleit cu un strat subțire de aur”. Veridicitatea faptelor petrecute cu peste 2000 de ani în urmă a fost confirmată prin descoperirea, ca urmare a unor săpături arheologice, de monede având miez de metal ieftin și înveliș din aur și argint.

În cantități mari, banii falși ori contrafăcuți pot amplifica dezechilibrele economice și furturile monetare, patima înavuțirii fără muncă, mizeria și disperarea săracilor, scoaterea la mezat a sorții imigranților, traficul de droguri, compromiterea unor persoane pe arena politică, în general parazitismul social și delincvența.

Despre primele falsificări ale mijloacelor de plată se vorbește încă din timpul lui Hammurabi (1728-1686 î.e.n.), vestitul rege al primei dinastii babiloniene.

În timpul unui alt mare și vestit rege al antichității, Darius al perșilor (sec.VI î.e.n.), când baterea monedelor era sub monopolul statului său centralizat și puternic, se fac deja referiri la un mijloc folosit în contrafacere (poanson) și monedele din Attica introduse de Solon în 524 î.e.n. în Atena și apoi răspândite supraregional au fost des falsificate, fapt ce l-a făcut pe acest înțelept rege să nu modifice legile tiranicului Dracon din secolul al VII-lea î.e.n. și anume acele dispoziții privitoare la pedeapsa cu moartea pentru falsificatorii de monede, în contrast cu îmblânzirea generala a regimului sancționator pentru alte genuri de fapte.

Este interesat de remarcat că în Roma antică a existat o lege contra falsificărilor monetare „Lex Cornelia Testamentaria Numeria”, lege a cărei valabilitate a dăinuit peste secole.

De asemenea, împăratul Constantin (324-337 e.n.), pentru stoparea falsificării de monedă, care devenise un fenomen, a recurs la decretarea pedepsei cu moartea prin arderea pe rug pentru astfel de infracțiuni.

Oricât ar părea de surprinzător, tocmai aceia ce cârmuiau statele antice, impunând o jurisdicție severă privitoare la bani, s-au dovedit a fi în spatele celor mai mari fraude monetare ale epocii. Atena, atât de riguroasă în reprimarea falsurilor făcute de către particulari, a lăsat unul din cele mai vechi exemple de fraude oficiale. Astfel, tiranul atenian Hippias a procedat la o adevărată lovitură monetară, retrăgând toți banii din circulație pentru a emite, în loc, după topire și returnare, monedele cu un conținut de metal prețios redus la jumătate.

În Imperiul Roman, Augustus a pus în aplicare un concept al politicii imperiale de a fi înșelați barbarii, așa cum erau numiți toți cei care nu făceau parte din imperiu, urmărindu-se obținerea de profit pe orice cale de pe urma lor, inclusiv prin folosirea banilor cu proporție de argint diminuată, ajungându-se cu timpul la proporția incredibilă de 2% argint și 98% cupru, plumb sau cositor.

Istoria falsificărilor de monede și-a continuat de-a lungul secolelor zbuciumul său insolit, nu de puține ori cu repercusiuni grave asupra economiilor statelor dar și cu evoluții curioase uneori în legislațiile penale.

Dezvoltarea puterii economice și financiare a unor state din Europa centrală în secolul nostru a atras după ei și o circulație monetară intensă. Pe acest fond și-au făcut apariția și adevărații ași ai falsului monetar, în special în perioada interbelică. Deosebit de grav s-a dovedit a fi și falsul ridicat la rangul de politică de stat în scopul aruncării în haos a economiilor naționale ale altor țări.

De asemenea, de crimă s-a făcut vinovat și regimul hitlerist. Cu lirele sterline tipărite în anul 1941 în laboratoarele Bernhard din Germania, naziștii urmau să destabilizeze economia britanică. Executate în condiții grafice de mare finețe și pe hârtie bună, ele i-au indus în eroare chiar și experți. Până în anul 1945 naziștii fabricaseră aproape 150.000.000 lire sterline, o parte din acestea circulând până în anii ’60.

Asemănător cu reglementările juridice din multe state, și în țara noastră au existat incriminări și măsuri severe împotriva celor care falsificau bani, ceea ce denotă că au existat asemenea fapte.

Astfel, existența de monede „calpe” în Moldova, a fost semnalată încă din timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653), când Aga Iordache Balș l-a închis pe boierul Constantin Conta pentru că „a bătut bani calpi”. În scopul preîntâmpinării unor asemenea fapte domnitorul Vasile Lupu precizează în pravila ce-i poartă numele, următoarele: „orișicine va face bani mincinoși de-ntâi să i se taie capul, apoi să-i arză trupul în foc, și câte bucate va avea toate domnești să fie”.

Cu toate aceste pedepse și în ciuda altor incriminări ulterioare, moneda autohtonă în circulație a fost în repetate rânduri falsificată, fiind o permanentă tentație pentru infractorii specializați în acest gen de fapte.

2.1.2. Evoluția falsificării de monedă la nivel național

Falsificarea de monedă constituie o infracțiune internațională și constă în confecționarea de monede sau de alte titluri false, pentru efectuarea de plăți, în mod fraudulos, contrafacerea, în orice mod, sau alterarea calităților semnelor monetare; intră în această categorie de fapte, răspândirea unor asemenea semne monetare, precum și pregătirea dispozitivelor pentru falsificarea monedelor.

În România, ca și în majoritatea statelor lumii de altfel, banii reprezintă însemnele echivalentului general de schimb și au dublă garantare: prin mărfuri și prin aur ori alte metale prețioase.

Având rolul de echiva lent general în schimbul de mărfuri, banii au constituit dintotdeauna o mare tentație pentru răufăcători. Procedeul cel mai des utilizat pentru însușirea lor este furtul. Mult mai periculos însă decât furtul, deoarece poate avea consecințe foarte grave asupra echilibrului financiar al țării, este procedeul falsificării de bani.

S-a afirmat cu temei că banii nu reprezintă un rău în sine, ci numai modul în care sunt folosiți. Despre bani s-a scris mult în decursul timpului, problemele monetare devenind în lumea contemporană o problemă publică, datorită implicațiilor pe care le au în viața economico-socială, asupra condițiilor de viață ale fiecăruia dintre noi.

În contextul marilor prefaceri geo-politice, economice și sociale cu care se confruntă în prezent comunitatea internațională, crima organizată a căpătat noi valențe extinzânduși aria de cuprindere și sfera de activitate la cote alarmante, motiv de îngrijorare pentru majoritatea statelor lumii și în mod deosebit pentru cele ale căror economii se află în proces de tranziție. Dacă până în 1989 România nu figura pe harta crimei organizate, în mai puțin de doua decenii țara noastră a devenit „membru cu drepturi depline” în sistemul mondial al crimei. Astfel, încet dar sigur, au început sa se dezvolte toate laturile crimei organizate cunoscute în întreaga lume. De la traficul de droguri și cel cu ființe umane la cel de migranți, de la falsul de monedă la fraude financiare de proporții, de șantaj la contrabandă și alte activități ilegale.

Astfel, pe fondul creșterii și diversificării criminalității internaționale, traficul cu monedă contrafăcută cunoaste o recrudescență îngrijorătoare, motiv pentru care toate polițiile din lume și alte servicii specializate din sfera bancară sunt în alertă continuuă, căutând permanent noi modalități de contracarare a acestui fenomen.

Fenomenul s-a amplificat datorită volumului mare de masă monetară, interesul crescut față de valută al cetațenilor, volumul tranzacțiilor ce cresc de la an la an. Direct proporțional a crescut și volumul falsurilor și contrafacerilor din circuitul monetar românesc.

Analiza datelor și informațiilor existente în acest domeniu atestă faptul că și în România s-au organizat și acționează rețele de traficanți care au ca activitate principală procurarea și plasarea de valută falsă.

Atenția plasatorilor români și străini a fost și este îndreptată cu precădere asupra persoanelor fizice din sfera economică privată, întucât acestea nu cunosc corespunzător elementele de siguranță ale bancnotelor. De-a lungul anilor, atenția plasatorilor străini și români s-a îndreptat cu precădere asupra persoanelor particulare, amatoare fie de călătorii în străinătate, fie de achiziționarea valutei în scop de tezaurizare.

Reglementările din România privind permisivitatea deținerii de valută de câtre persoane fizice sau juridice, la care se adaugă libertatea de deplasare în exterior și creșterea fără precedent a activităților comerciale, în condițiile procesului de privatizare, au condus la o adevărată goană după valută din partea cetățenilor români, cei mai mulți neavizați asupra elementelor caracteristice de protecțiea bancnotelor, pentru a le deosebi pe cele false.

Această situație a fost repede sesizată și fructificată de grupările criminale interesate din exterior care, beneficiind și de sprijinul unor elemente infractoare autohtone, în special din rândul cetățenilor de etnie rromă, cu experiență în schimbul de valută „la negru”, au introdus în România cantități însemnate de bancnote false.

Măsurile de prevenire luate de organele de poliție, prin instruirea agenților de la casele de schimb și, în general, a personalului unităților specializate care efectuează astfel de operațiuni, au determinat plasatorii de valută falsă să-și îndrepte atenția către persoanele particulare, racolate în perimetrul caselor de schimb valutar, la bănci, oferindu-le un schimb monetar „avantajos”, sub cursul deschimb practicat de aceste instituții.

Totuși, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, contrafacerile provin din străinătate, ca drepturi salariale obținute în urma desfășurării de activități lucrative și, într-o mai mică măsură, în urma tranzacțiilor ocazionale realizate pe piața valutară ilegală.

Bancnotele și înscrisurile cu valoare nominală reprezintă o tentație în fața infractorilor, în ciuda elementelor de protecție și siguranță tot mai sofisticate. În prezent, cu ajutorul tehnicii moderne cu care sunt dotați falsificatorii, în goana după profituri ilegale cât mai rapide, se încearcă imitarea elementelor de siguranță ale bancnotelor, folosindu-se atât materiale cât și metode de tipărire asemănătoare celor autentice.

Falsificarea banilor a devenit aproape o formalitate în momentul în care fotocopiatoare color performante, de mare rezoluție, au ajuns pe piața românească, iar ulterior tehnica de calcul, computerele, scannerele și imprimantele de ultimă generație au revoluționat efectiv tehnica de contrafacere a mijloacelor de plată.

Introducerea pe piață a bancnotelor pe suport de polimer a constituit un obstacol greu de trecut pentru falsificatori, imitațiile acestora, într-un număr mai redus decât în perioadele anterioare, având o calitate care nu este de natură să îngrijoreze organele de urmărire penală.

Combaterea falsului de monedă necesită o atenție deosebită din partea organelor judiciare, având în vedere pericolul social al faptei privind falsificarea de monedă, care este considerată pretutindeni ca fiind cea mai gravă dintre infracțiunile de fals, pentru că în anumite situații poate pune în pericol economia țării, poate slăbi încrederea în moneda națională și străină, cu toate consecințele ce decurg din aceasta.

Activitățile desfășurate în ultima perioadă de timp de organele judiciare au dus la identificarea și anihilarea, la nivelul țării, a mai multor rețele de falsificatori, care împreună cu introducerea monedei naționale din polimer cât și apariția monedei unice europene EURO, au determinat crearea unor “bariere” falsificatorilor de monede și alte valori, precum și micșorarea semnificativă a plasărilor de monedă falsă la nivel național și mai mult decât atât, celelalte plasări au putut fi documentate ca provenind de la aceste grupări de falsificatori, comparativ cu anul trecut numărul de cazuri de plasare fiind mai mic .

Date fiind noile condiții survenite în cadrul procesului de liberalizare a economiei de piață și turismului, dar și conform analizelor efectuate la nivel european în materia represiunii falsului de monedă, se constată următoarele tendințe/evoluții:

falsificarea de monedă evoluează din punct de vedere tehnic într-o manieră din ce în ce mai rapidă, odată cu apariția metodelor numerice de reprografie, ceea ce are ca efect multiplicarea numărului potențialilor falsificatori și favorizarea diseminării locurilor de fabricare;

falsificarea de monedă în totalitate sau aproape, integrată în criminalitatea organizată transnațională;

creșterea numărului de infracțiuni privind operațiunile ilicite cu valută;

introducerea în țară a bancnotelor contrafăcute în exteriorul țării, îndeosebi dolari S.U.A. și EURO;

contrafacerea bancnotelor românești și folosirea lor îndeosebi pentru achitarea contravalorii unor mărfuri, în oboare, piețe agroalimentare cât și în unități comerciale publice și private (în special benzinării).

Din analiza fenomenului se desprind următoarele concluzii:

Fenomenul de falsificare în special Euro, îmbracă două aspecte, deținerea și respectiv contrabanda cu astfel de bancnote, majoritar fiind primul menționat, persoanele implicate fiind atât cetățeni străini (bulgari, germani, maghiari, italieni), dar și români;

Persoanele depistate în posesia acestor bancnote, în marea lor majoritate, nu cunoșteau că se află în posesia monedei falsificate, ei intrând întâmplător în posesia lor;

Aspectele menționate au ca explicație faptul că tot mai mulți cetățeni români lucrează în străinătate, mulți dintre ei în cadrul economiei subterane, iar contravaloarea muncii prestate și primite, conținând de cele mai multe ori bancnote false;

Identificarea pe piața românească a primelor bancnote din polimer contrafăcute, cu toate că din 1999 și până în prezent moneda națională din polimer a reprezentat o barieră pentru falsificatorii de monede

Continuă implicarea în astfel de activități a unor persoane cu largi cunoștințe în domeniul informatic;

Din afirmațiile autorităților franceze rezultă faptul că din totalul bancnotelor contrafăcute un procent de 60 % a circulat în Franța, un total de 106.529 bancnote false;

Se preconizează apariția contrafacerilor din categoria Euro, având în vedere implicarea unor cetățeni români în traficul cu astfel de bancnote pe teritoriul altor state.

Din punct de vedere instituțional, începând cu data de 01 martie fost înființat în cadrul Direcției de Combatere a Criminalității Organizate, Oficiul Național Central pentru combaterea falsului de monedă și a cecurilor de călătorie, prin reorganizarea serviciului de profil, în conformitate cu recomandările UE și a prevederilor art.12 din Convenția de la Geneva din data de 20 aprilie 1929, în care s-a adoptat Convențiunea Internațională pentru represiunea falsificării de monedă, la care România este parte.

2.2. Banii – elemente de siguranță și contrafacerea lor

2.2.1. Leul nou

În vara anului 2004, Parlamentul României a adoptat Legea nr.348 privind denominarea monedei naționale. După publicarea Legii în Monitorul Oficial, BNR a trecut imediat la pregătirea noii emisiuni. Concepția noii emisiuni a Băncii Naționale a României a avut în vedere atât menținerea structurii actualei emisiuni (pentru evitarea confuziilor între cele două emisiuni), cât și racordarea la structura pe cupiuri a bancnotelor euro.

Proiecția designului a avut la bază principii care să asigure, în primul rând, evitarea confuziei între bancnotele din vechea emisiune și cea din noua emisiune pe perioada circulației în paralel. Astfel, pentru cele cinci bancnote din noua emisiune care au corespondent în vechea emisiune, au fost menținute portretele acelorași personalități din domeniul științei și culturii românești, din toate regiunile țării, concomitent cu menținerea aceluiași fond cromatic.

Pe bancnota de 500 lei, fără echivalent în vechea emisiune, este desenat portretul poetului național Mihai Eminescu, fondul de culoare ales fiind în nuanțe de bleu.

La alegerea dimensiunilor noilor bancnote, BNR a avut în vedere faptul că după integrarea în Uniunea Europeană va urma trecerea la euro. Astfel, noile bancnote au dimensiunile bancnotelor euro. Acest fapt reprezintă un avantaj cert, deoarece conduce la reducerea costurilor pentru adaptarea bancomatelor și a echipamentelor de procesat în momentul introducerii monedei unice euro.

Experiența pe care Banca Națională o are în utilizarea polimerului, ca suport pentru imprimarea bancnotelor, a condus la decizia de a menține în continuare același material.

Polimerul, după cum se cunoaște, prezintă multiple avantaje, între care enumerăm:

rezistență și durabilitate în circulație (ciclul de viață este de 2-4 ori mai mare decât la bancnotele imprimate pe suport hârtie);

costuri relativ scăzute pe unitatea de bancnotă imprimată;

siguranță sporită împotriva falsificării.

În alegerea elementelor de siguranță s-a avut în vedere faptul că ele sunt de trei tipuri:

elemente de siguranță destinate publicului larg;

elemente de siguranță destinate lucrătorilor din sectorul bancar și/sau comercial (casieri);

elemente de siguranță cunoscute doar de persoanele autorizate din banca centrală.

Pentru bancnotele din noua emisiune monetară au fost alese cele mai noi și moderne elemente de siguranță folosite pe plan internațional.

În continuare sunt prezentate caracteristicile bancnotelor din noua emisiune:

BANCNOTA DE 1 LEU

Dominantă cromatică: verde.

Pe avers este desenat (ca și la vechea bancnotă de 10.000 lei) portretul renumitului istoric Nicolae Iorga (născut în anul 1871 și asasinat în condiții tragice în 1940), profesor la Universitatea București, membru al Academiei Române, doctor Honoris Causa al mai multor universități străine și membru corespondent al mai multor academii și societăți științifice din străinătate. Deputat în Parlamentul României, prim-ministru în perioada 1931-1932, marele savant a desfășurat o intensă activitate politică militând pentru unitatea națională a românilor.

Pe revers este desenată Catedrala Episcopală a Mănăstirii „Curtea de Argeș”.

Ca elemente de siguranță, au fost utilizate fereastra transparentă având forma acvilei cruciate de pe vechea stemă a Țării Românești din timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu, filigranul, firul de siguranță, elementul de suprapunere față-verso sub formă florală și banda iridiscentă inscripționată cu valoarea nominală „1”. Este tipărită în tehnică de imprimare plană (offset).

BANCNOTA DE 5 LEI

Dominantă cromatică: lila-violet.

Pe avers este desenat (ca și la vechea bancnotă de 50.000 lei) portretul marelui muzician român George Enescu (1881-1955). Rapsodiile române compuse de el se înscriu printre cele mai importante lucrări muzicale din România, acestea reușind să redea spiritul universal al culturii românești. A fost membru al Academiei Române din anul 1932 și membru a numeroase academii și societăți cultural-artistice străine.

Pe revers este desenată clădirea Ateneului Român.

Ca elemente de siguranță au fost utilizate fereastra transparentă având forma unei note muzicale, filigranul, firul de siguranță, element de suprapunere față-verso sub forma unei lire și banda iridiscentă inscripționată cu valoarea nominală „5”. Este tipărită în tehnică de imprimare plană (offset).

BANCNOTA DE 10 LEI

Dominantă cromatică: nuanțe roz-crem.

Pe avers este desenat (ca și la vechea bancnotă de 100.000 lei) portretul renumitului pictor și desenator român Nicolae Grigorescu (1838-1907). Membru de onoare al Academiei Române, peisagist și portretist, este principalul deschizător de drumuri al picturii moderne române.

Pe revers este desenată o casă țărănească tradițională din zona Olteniei și o reproducere din tabloul „Rodica” de Nicolae Grigorescu, aflat în Sala veche de consiliu a BNR.

Ca elemente de siguranță au fost utilizate fereastra transparentă având forma unei palete de pictură pe care este inscripționată valoarea nominală „10”, filigranul, firul de siguranță, elementul de suprapunere față-verso sub forma unei palete de pictură, banda iridiscentă inscripționată cu valoarea nominală „10”, elementul auriu supraimprimat, imaginea latentă. Este imprimată în relief pe ambele fețe.

BANCNOTA DE 50 LEI

Dominantă cromatică: nuanțe galben și vernil.

Pe avers este desenat (ca și la vechea bancnotă de 500.000 lei) portretul inventatorului și pilotului român Aurel Vlaicu (1882-1913). Unul dintre pionierii aviației mondiale.

Pe revers sunt desenate un cap de acvilă de munte și schița avionului Vlaicu II.

Ca elemente de siguranță au fost utilizate fereastra transparentă având forma unui cap de acvilă de munte pe care este inscripționată valoarea nominală „50”, filigranul, firul de siguranță, elementul de suprapunere față-verso sub forma unei busole, banda iridiscentă inscripționată cu valoarea nominală „50”, elementul auriu supraimprimat sub formă de cap de acvilă de munte, imaginea latentă, microperforațiile „50” și cerneala care își schimbă culoarea. Este imprimată în relief pe ambele fețe.

BANCNOTA DE 100 LEI

Dominantă cromatică: nuanțe bleu și violet.

Pe avers este desenat (ca și la vechea bancnotă de 1.000.000 lei) portretul marelui dramaturg român Ion Luca Caragiale (1852-1912). Desăvârșit arhitect al limbii române și creator al unor memorabile tipologii umane.

Pe revers sunt desenate vechea clădire a Teatrului Național din București și statuia dramaturgului din fața actualului Teatru Național.

Ca elemente de siguranță au fost utilizate fereastra transparentă având forma unor măști de teatru pe care este inscripționată valoarea nominală „100”, filigranul, firul de siguranță, elementul de suprapunere față-verso sub formă florală, banda iridiscentă inscripționată cu valoarea nominală „100”, elementul auriu supraimprimat sub formă de panglică, imaginea latentă pe revers, microperforațiile „100” și cerneala care își schimbă culoarea. Este imprimată în relief pe ambele fețe.

BANCNOTA DE 500 LEI

Este cea mai mare valoare nominală a noii emisiuni de bancnote (circa 140 euro).

Dominantă cromatică: nuanțe bleu și verde.

Pe avers sunt desenate portretul poetului național Mihai Eminescu (1850-1889) și imaginea unei călimări cu o pană de scris. De asemenea, în zona centrală a bancnotei sunt ilustrate ramuri cu flori de tei – arborele prezent în multe din poemele eminesciene.

Pe revers este desenată monumentala Bibliotecă Universitară din Iași (fosta Bibliotecă Centrală) unde poetul a fost numit director în anul 1874, iar în spatele clădirii un tei – arborele reprezentativ al poeziei eminesciene. Pe fundal este pagina întâi din Ziarul „Timpul”, unde marele poet a fost redactor și apoi redactor-șef. Cred că merită să amintim astăzi, că în 1880, în ziarul „Timpul”, marele poet scria: „Când se împuținează munca trebuie să se împuțineze și banii”.

Ca elemente de siguranță au fost utilizate fereastra transparentă având forma de clepsidră pe care este inscripționată valoarea nominală „500”, filigranul, firul de siguranță, elementul de suprapunere față-verso sub forma unei călimări cu o pană de scris, banda iridiscentă inscripționată cu valoarea nominală „500”, elementul auriu supraimprimat sub formă de clepsidră, imaginea latentă pe revers, microperforațiile „500” și cerneala care își schimbă culoarea. Este imprimată în relief pe ambele fețe.

MONEDE METALICE

Principiul de bază la proiectarea noilor monede a fost acela de utilizare a celor mai bune aliaje.

Alegerea dimensiunilor și culorilor noilor monede a avut în vedere realizarea unei emisiuni monetare unitare, asigurându-se o diferențiere clară între ele.

Dimensiunile sunt apropiate de cele ale monedelor euro, dar nu identice, pentru a se evita utilizarea acestora la automatele furnizoare de produse și servicii din zona euro.

Aliajele utilizate pentru noile monede sunt aceleași ca la monedele euro. Acestea au, ca principal avantaj, rezistență ridicată la uzură.

Ca elemente de siguranță la baterea monedelor au fost utilizate compoziția aliajului și modul de realizare a cantului acestora.

2.2.2. Elementele de protecție ale monedelor Uniunii Europene

Robert Mundell – părintele monedei unice.

Economistul canadian Robert Mundell, profesor la Universitatea Columbia, este cel care a formulat teoriile pe baza cărora a fost creată moneda unică europeană. În primit Premiul Nobel pentru economie. Academia Regală Suedeză de Științe l-a premiat pentru analizele sale asupra ratelor de schimb și a modului în care fluctuațiile acestora afectează politicile monetare.

Mundell nu se consideră însă „părintele euro”. „Asta ar fi prea mult. Mai degrabă, nașul său, și mai bine, unul dintre mai mulții nași ai monedei unice europene”, spune Robert Mundell.

Mundell a pus bazele teoretice ale creării Uniunii Monetare Europene, a fost unul dintre susținătorii cei mai înfocați ai monedei euro. El însă nu a participat direct la elaborarea planurilor de lansare a euro.

La reuniunea Consiliului European de la Madrid din luna decembrie 1995, șefii statelor europene au stabilit denumirea noii monede: euro. Alte propuneri au fost respinse din cauza conotațiilor naționale. Printre aceste propuneri s-au numărat „ducat”, „ecu”, „florin”, „franc” sau cea de utilizare a euro ca prefix la valute existente (de exemplu „euromarca”). S-a căzut de acord ca denumirea monedei să fie aceeași în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene (UE), ținând seama de alfabetele diferite, și să fie ușor de pronunțat. În primul rând, denumirea trebuia să fie simplă și reprezentativă pentru Europa.

Simbolul euro a fost creat de Comisia Europeană, iar conceperea trebuia să satisfacă trei criterii:

să fie un simbol ușor de recunoscut al Europei;

să poată fi scris ușor de mână;

să aibă un design plăcut;

Mai mult de treizeci de monede au fost desenate. Dintre acestea, zece au fost supuse aprobării publicului, iar două dintre monede s-au distanțat clar în preferințele acestuia. Dintre ele, Jacquis Santer, președintele de atunci al Comisiei Europene, și comisarul european însărcinat cu euro, Ives-Thibault de Silguy au ales varianta finală.

Desenul a fost inspirat din litera grecească epsilon, evocând astfel perioada clasică și leagănul civilizației europene. Simbolul se referă de asemenea și la prima literă a cuvântului Euro, iar cele două linii paralele semnifică stabilitatea euro. Abrevierea oficială a monedei unice este EUR, termen înregistrat la Organizația Internațională pentru Standardizare (I.S.O.).

De la 1 ianuarie 2001, bancnotele și monedele euro au fost introduse în cele 12 state ale zonei euro. Este vorba de șapte bancnote și opt monede.

În luna februarie 1996, Consiliul Institutului Monetar European, predecesorul Băncii Centrale Europene, a organizat un concurs de grafică pentru realizarea machetelor bancnotelor EURO.

Graficienii desemnați de băncile centrale naționale, au realizat o serie de 7 (șapte) bancnote, având un subiect impus, respectiv: „Epoci și stiluri în Europa”. Ulterior, un juriu alcătuit din experți renumiți în domeniul comercial, stilism și istoria artei, au preselecționat cele mai bune cinci serii de machete, din fiecare categorie, care au fost suspuse unui sondaj de opinie, efectuat în Europa.

Machetele câștigătoare, realizate de către Robert Kalina, grafician al Băncii Centrale Austriece, care s-a inspirat din tema: „Epoci și stiluri în Europa”, evocând șapte stiluri arhitecturale majore ale culturii europene, au fost alese în decembrie 1996, de către Consiliul European. Dintre cele 14,5 miliarde de bancnote, care vor fi emise pe întreg continentul zeci de miliarde vor înlocui bancnotele naționale, iar restul va fi păstrat în rezervă.

Euro a fost lansat la data de 1 ianuarie 1999, devenind moneda unică a peste 300 de milioane de europeni. În primii trei ani, euro a fost o monedă invizibilă, utilizată doar în scopuri contabile, de exemplu pentru plățile electronice. Numerarul în euro a fost pus în circulație abia la data de 1 ianuarie 2002, atunci când a înlocuit, la cursuri de schimb fixate irevocabil, bancnotele și monedele naționale, cum ar fi francul belgian sau marca germană. Astăzi, bancnotele și monedele euro reprezintă moneda oficială în 16 dintre cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, precum și în insulele, departamentele și teritoriile de peste mări, care fac parte din anumite țări ale zonei euro sau sunt asociate acestora. Împreună, aceste țări formează zona euro. Statele mici, respectiv Principatul Monaco, San Marino și Cetatea Vaticanului folosesc, de asemenea, moneda euro, în baza unui acord formal încheiat cu Comunitatea Europeană. Andora, Muntenegru și Kosovo utilizează și ele moneda euro, dar fără să fi încheiat un acord formal.

Fiind clar de la început că noua monedă va deveni imediat după punerea în circulație ținta falsificatorilor, sub egida INTERPOL au fost organizate reuniuni ale reprezentanților băncilor europene, împreună cu specialiști ai Comisiei Europene, Asociației Internaționale de Securitate Bancară, Băncii Centrale Europene, Europolului, Serviciului Secret al S.U.A, precum și poliției din Japonia cu scopul de a se stabili măsuri de prevenire a falsificărilor și contrafacerilor. Aceste măsuri constau în următoarele:

armonizarea legislației în materie din fiecare țară membră a Uniunii Europene;

obligația băncilor centrale naționale și a statelor membre de a contribui la schimbul de informații în domeniu și la cooperarea ce se impune;

înființarea unui centru de analiză a bancnotelor suspecte de falsificare sau contrafacere și difuzarea urgentă a informațiilor către serviciile de poliție specializate și Secretariatului General Interpol;

înființarea la Banca Centrală Europeană a unei bănci de date tehnice privind contrafacerea monedelor euro;

informarea și pregătirea cetățenilor din statele membre ale Uniunii Europene cu privire la recunoașterea monedelor euro autentice;

definirea unor politici comune de combatere a falsurilor și contrafacerii euro în țările membre ale Uniunii Europene;

constituirea la nivelul Europolului și a fiecărui birou național Interpol a unei bănci de date interactive în materie de falsificare și contrafacere a monedei, la care să aibă acces toate serviciile de poliție specializate, precum și băncile centrale naționale.

Banca Centrală Europeană (B.C.E) a precedat Institutul monetar european, însă, în afară de modificarea de nume, rolul capital al instituției nu s-a schimbat. În ceea ce privește euro, acest rol merge mai departe decât simpla emisiune a bancnotelor, fiind deținătoarea principalei baze de date tehnice privind contrafacerea și falsificarea acestora.

Serviciile poliției specializate colaborează pe linia prevenirii falsificării și contrafacerii monedei euro și cu Oficiul de luptă antifraudă al Comisiei Europene (OLAF). Acesta este o structură însărcinată cu anchete administrative asupra afacerilor de fraudă, corupției și spălării de fonduri, în detrimentul finanțelor Uniunii Europene. Deși OLAF nu desfășoară decât anchete administrative, personalul său se compune din polițiști și este abilitat să colaboreze la anchetele judiciare, aducând un sprijin operațional și tehnic în detectarea contrafacerilor monedei europene.

Bancnotele europene sunt emise în cupiuri având valori nominale de 5, 10, 20, 50, 100, 200 și 500 euro, fiind însoțite de monede metalice cu valori nominale de 1 și 2 euro precum și de 1, 2, 5, 10, 20, 50 cenți.

Grafica bancnotei euro, aleasă de Consiliul Monetar European (EMI) pentru cele șapte cupiuri, este inspirată din tema „Epoci și stiluri europene” și prezintă principalele stiluri arhitecturale pe care le-a cunoscut Europa, cu accent pe redarea a trei elemente: ferestre, arcade și poduri. Acest subiect a fost ales întrucât îmbină evoluția în timp a tehnicii, artei arhitecturale și a comunicațiilor în Europa.

Bancnotele euro au cromatici și dimensiuni diferite, astfel:

Motivele arhitectonice din grafica noilor bancnote nu reproduc modele anume, ci redau elemente reprezentative care pot fi întâlnite în mai multe zone europene, dorindu-se a avea o simbolistică aparte – spirit de deschidere și cooperare. De aceea s-a evitat redarea graficii unor monumente cunoscute, dar care fac parte din patrimoniul cultural al unei anumite țări membre, iar imprimarea unor efigii a fost respinsă din start, aceasta putând crea animozități într-un domeniu încă sensibil.

Bancnotele de 5, 10 și 20 euro au elemente de protecție asemănătoare, la fel și cele cu valoare nominală mai mare de 50 euro. Din practica tehnico-criminalistică s-a constatat că bancnotele cu valoare nominală mică nu sunt ținta preferată a falsificatorilor, contrafacerea lor nefiind suficient de profitabilă. De asemenea, nici bancnotele cu valoare mai mare nu sunt contrafăcute frecvent, ele fiind greu de pus în circulație datorită creșterii vigilenței persoanelor la care urmează să fie plasate.

Elementele de protecție ale bancnotei de 5 euro

AVERSUL (vezi figura 1)

Filigran – este vizibil un desen și conține valoarea nominală a bancnotei când este ținută în contralumină.

Banda metalică holograficǎ – la înclinarea bancnotei se poate observa valoarea nominalǎ a acesteia și simbolul Euro.

Fir de siguranțǎ – vizibilă o linie întunecată la ținerea în contralumină.

Fig.1 Aversul bancnotei de 5 euro

REVERSUL (vezi figura 2)

Dimensiuni: 120x62mm

Culoare: gri

Stil arhitectural reprezentat: clasic

Banda iridiscentă apare numai pe revers, atunci când bancnota este înclinată în lumină, și are o culoare diferită de cea a fondului bancnotei. La înclinare, pe banda iridiscentă se poate observa valoarea nominală a bancnotei și simbolul Euro.

Fig.2 Reversul bancnotei de 5 euro

Elemente de siguranță ale bancnotelor de 10 și 20 euro

Tipărire intaglio – Inițialele Băncii Centrale Europene scrise în limbile țărilor membre (BCE, ECB, ECZ, EKT, EKP), grupul de cifre „20” din partea dreaptă superioară, grafica ce reprezintă ferestrele, grupul de cifre „20” din partea stângă jos și scrisul EURO și EYPΩ de lângă acesta, toate aflate pe aversul bancnotei.

Ω= semnul omega din grafia elenă.

Fir de siguranță – încorporat total, plasat central, inscripționat cu scrisul "EURO 20 EURO" cu spații mari între cuvinte.

Filigran – combinat (luminos și întunecat), redă parțial grafica aversului, sub care se află unul luminos ce redă valoarea nominală, ambele plasate pe manșeta din stânga aversului.

Microtext – mai multe grupuri de texte minuscule imprimate atât pe avers, cât și pe revers. Pe avers este depus în următoarele zone:

în interiorul hologramei, pe toată suprafața este scris repetat "EURO EYPO EURO… "

în interiorul literelor EYPΩ din colțul din stânga jos este scris repetat și fără spații "202020…"

pe o suprafață triunghiulară a desenului ornamental, plasată sub Drapelul Uniunii Europene și în interiorul celor două stele din zona interioară, este scris repetat și fără spații "EUROEYPΩEURO…"

Pe revers, cele cinci linii paralele din partea superioară, care sugerează suprafața apei și desparte imaginea podului de reflectarea sa, sunt formate din cuvintele "EURO" și "EYPΩ" scrise repetat.

Fig.3 Aversul bancnotei de 10 euro

Hologramă – sub formă de coloană, plasată în partea dreaptă a aversului, la schimbarea unghiului de expunere sau de iluminare se pot vizualiza alternativ grupul de cifre „20”, simbolul euro și desenele ornamentale formate din cifrele 20 cu dimensiuni diferite și suprapuse, având în ansamblu un aspect danteliform (vezi figura 4).

Fig.4 Holograme ale bancnotelor de 10, 20 și 50 euro

Cerneală irizantă – depusă pe revers sub forma unei benzi verticale de culoare galben pal, vizibilă în unele unghiuri de iluminare. Prin neimprimare se formează imaginea valorii nominale și cea a simbolului euro.

Imprimare anticopiere – dreptunghiul plasat în colțul din stânga jos al reversului este imprimat cu tuș de culoare gri deschis și un text abia vizibil ce redă valoarea nominală.

Elemente fluorescente – imprimate sau înserate în masa suportului atât pe avers, cât și pe revers.

Pe avers (vezi figura 3) sunt prezente următoarele elemente:

Drapelul Uniunii Europene cu fluorescentă galbenă;

Cercurile mici de culoare galbenă depuse central stânga și stelele din partea centrală dreaptă au fluorescentă carmin.

Pe revers, grafica ce redă podul, harta Europei și valoarea nominală are fluorescentă galbenă. Pe ambele fețe ale bancnotei sunt înserate în masa hârtiei fibre fluorescente de culoare carmin, galben și bleu, depuse aleatoriu.

Fig.5 Reversul bancnotei de 10 euro

Fig.6 Aversul bancnotei de 20 euro

Fig.7 Reversul bancnotei de 20 euro

Elementele de protecție ale bancnotei de 50 euro

AVERSUL (vezi figura 8)

1. Filigran – ținută în contralumină, devine vizibil un desen și valoare nominală a bancnotei (vezi figura 10).

2. Fir de siguranță – ținută în contralumină, devine vizibilă o linie întunecată, este plasat central încorporat integral, inscripționat cu pauze mari „EURO 50 EURO”, cu poziționări diferite astfel să poată fi citit corect odată (vezi figura 10).

3. Hologramă – ținută înclinată în lumină, pe hologramă va deveni vizibilă o imagine și valoarea bancnotei (vezi figura 10).

Fig.8 Aversul bancnotei de 50 euro

REVERSUL (vezi figura 9)

4. Cerneală variabilă optic – la înclinare, cifrele reprezentând valoarea nominală își schimbă culoarea de la purpuriu la verde oliv sau maro (detaliu al microtextului) (vezi figura 11).

5. Elementele fluorescente ale bancnotei de 50 euro (revers)

Fig.9 Reversul bancnotei de 50 euro

123

Fig.10 (1) filigran; (2) fir de siguranță; (3) hologramă

Fig.11 Cerneală variabilă optic la bancnota de 50 euro

Elemente fluorescente – fibre cu fluorescență de culoare carmin, galbenă și bleu depuse aleatoriu pe toată suprafața bancnotei. Pe avers, Drapelul Uniunii Europene are fluorescență galbenă, stelele albastre au fluorescență galbenă-verzui, iar cele de culoare galbenă au fluorescență portocalie, la fel ca și cercurile galbene din partea din dreapta sus. Pe revers, grafica podului, harta Europei și valoarea nominală au fluorescență galbenă (vezi figura 12).

Fig.12 Elemente fluorescente la bancnota de 50 euro

Tipărire intaglio – grupurile de litere BCE, ECB, ECZ, EKT, EKP reprezentând inițialele Băncii Centrale Europene scrise în limbile țărilor membre, grupurile de cifre „50” din partea dreaptă superioară și stângă inferioară, grafica ferestrelor și cuvintele „EURO” și „EYPΩ”.

Microtext – plasat pe ambele fețe ale bancnotei. Pe avers poziționarea este următoarea:

în interiorul hologramei, este înscris în cercuri concentrice și fără spații „50EURO50EYPΩ…”;

în interiorul stelelor de culoare albastră și în interiorul cuvântului „EYPΩ” din colțul din stânga jos este scris fără spații „505050…”;

banda inferioară de culoare maro este formată din scrisul repetat și fără spații „50EURO50EYPΩ…” depus pe șase rânduri.

Pe revers, banda inferioară de culoare bej, întreruptă de conturul ce reprezintă nordul Africii, este formată din textul depus pe mai multe rânduri „50EURO50EYPΩ…”.

Imprimare anticopiere – dreptunghiul din stânga jos al reversului este imprimat cu tuș de culoare bej deschis și un text cu umbre ce creează iluzia optică a prezenței unui timbru sec, care nu pot fi sesizate de senzorii optici ai aparatelor de reprodus.

Pe bancnota de 50 de euro, ca și pe cele de 100, 200 și 500 euro, valoarea nominală din partea dreaptă inferioară a reversului este imprimată cu cerneală metalizată bicromatică, care își schimbă culoarea din maro în mov strălucitor funcție de schimbarea unghiului de examinare sau iluminare.

În ceea ce privește microtextul, cu excepția celui din corpul literelor cuvântului „EYPΩ” din partea stângă inferioară a aversului, celelalte microtexte sunt plasate diferit la fiecare cupiură.

Astfel, pe bancnota de 100 euro microtextul „100EURO100EYPΩ…” este plasat în colțul din stânga sus a aversului, pe zece rânduri orizontale din zona dreaptă superioară (dintre care șase sunt realizate cu trasee pline și patru depuse pe benzi continue de culoare albastră), iar pe revers, cele cinci linii orizontale, care sugerează suprafața apei și delimitează imaginea podului de reflectarea sa sunt formate din microtext cu același conținut.

Pe aversul bancnotei de 200 euro, banda verticală din dreapta textului „EURO” este formată din imprimarea cu trasee pline a cuvintelor „EURO” și „EYPΩ” și sub formă de timbru a valorii nominale, pe zece coloane albastre, iar pe revers, stâlpii podului și arcada inferioară sunt formate din microtextul „EURO EYPΩ…”

Pe aversul bancnotei de 500 în partea inferioară a graficii clădirii (zona albă) este depus microtextul „500EURO500EYPΩ…” pe trei rânduri, cel de sus sub formă de bandă, iar celelalte formate din trasee pline ale grafismelor componente, microtext cu același conținut este plasat pe două benzi aparente la stânga și la dreapta graficii clădirii, formate din câte patru rânduri. Pe revers, baza podului și desenul cablului superior de susținere sunt formate din microtexte, primul realizat prin lipsă de imprimare pe fondul violet, secundul format din trasee pline ale grafismelor componente.

Elementele de protecție ale bancnotei de 100 euro

AVERSUL (vezi figura 13)

Filigran – conține valoarea nominală a bancnotei

Banda metalica holografică – la înclinarea bancnotei se poate observa valoarea nominală.

Fir de siguranță

Fig.13 Aversul bancnotei de 100 euro

REVERSUL (vezi figura 14)

Dimensiuni: 147×82 mm

Culoare: verde

Valoarea nominală a bancnotei – realizată cu cerneală variabilă optic.

Fig.14 Reversul bancnotei de 100 euro

Elementele de protecție ale bancnotei de 200 euro

AVERSUL (vezi figura 15)

1. Filigran – ținută în contralumină, devine vizibil un desen și valoarea nominală a bancnotei (vezi figura 16).

2. Hologramă – ținută înclinată în lumină, pe hologramă va deveni vizibilă o imagine și valoarea bancnotei (vezi figura 16).

Fig.15 Aversul bancnotei de 200 euro

(1) (2) (3)

Fig.16 (1) Filigran; (2) Hologramă; (3) Holograma din alt unghi

REVERSUL (vezi figura 17)

3. Cerneală variabilă optic – la înclinare, cifrele reprezentând valoarea nominală își schimbă culoarea de la purpuriu la verde oliv sau maro (vezi figura 18).

4. Fir de siguranță – ținută în contralumină, devine vizibilă o linie întunecată și valoarea nominală a bancnotei (vezi figura 18).

Fig.17 Reversul bancnotei de 200 euro

Fig.18 Cerneală variabilă și fir de siguranță

Elementele de protecție ale bancnotei de 500 euro

AVERSUL (vezi figura 19)

Filigran – conține valoarea nominală a bancnotei

Holograma – la înclinarea bancnotei se poate observa valoarea nominală a acesteia

Fir de siguranță

Fig.19 Aversul bancnotei de 500 euro

REVERSUL (vezi figura 20)

Valoarea nominală a bancnotei realizată cu cerneală variabilă

Dimensiuni 160×82 mm

Culoare: violet

Stil arhitectural reprezentat: arhitectura modernă a sec. XX

Fig.20 Reversul bancnotei de 500 euro

Confecționarea hârtiei

Hârtia bancnotelor euro este confecționată din fibre de bumbac pur de cea mai bună calitate. Această compoziție le conferă o rezistență fizică și mecanică mai mare decât produsele care au la bază hârtie normală, o trăsătură esențială dacă se ține seama de faptul că bancnotele circulă din mână în mână de multe ori și nu sunt întotdeauna tratate „cu atenție”.

Hârtia bancnotelor euro este confecționată din deșeuri de bumbac

din industria textilă

Prima etapă în procesul de confecționare a hârtiei bancnotelor constă în albirea fibrelor de bumbac cu sodă caustică și peroxid de hidrogen în apă, la presiune și temperatură ridicate. Din motive ecologice, nu se folosește clorul. După înălbirea fibrelor, acestea sunt colorate pentru a se obține nuanța finală specificată a hârtiei.

A doua etapă constă în „rafinarea” fibrelor, care presupune tăierea și „frecarea” fibrelor de bumbac pentru îmbunătățirea atât a proprietăților mecanice, cât și a celor fizice ale hârtiei finale. Trebuie să se ajungă la un echilibru între „scurtarea” fibrelor și „frecarea” acestora. Din fibrele foarte scurte se realizează o hârtie cu un volum specific mare și cu caracteristici bune în ceea ce privește „transparența” și un filigran clar, dar cu caracteristici mecanice slabe. Din fibrele foarte bine frecate se realizează o hârtie extrem de rezistentă, dar cu caracteristici inferioare în ceea ce privește „transparența” și calitatea filigranului.

Cea de-a treia etapă a procesului se referă la aparatul de procesare a hârtiei. Aparatele de procesare a hârtiei utilizate la realizarea bancnotelor diferă foarte mult de aparatele standard de procesare a hârtiei, deoarece în cadrul acestora are loc un singur proces – realizat cu ajutorul unui cilindru-matriță – care constă în introducerea pastei din lemn „rafinate” într-un vas care conține un cilindru-matriță, parțial scufundat, acoperit cu o plasă de sârmă. Cilindrul se rotește continuu și pe suprafața acestuia se formează un covoraș din fibre sub forma unui depozit de pastă din lemn pe măsură ce apa este filtrată prin sita care acoperă cilindrul. Covorașul din fibre este ulterior transferat în compartimentul principal al aparatului de procesare a hârtiei. Covorașul din fibre este o plasă de hârtie care oprește la suprafața cilindrului aproximativ 5% din solide (fibre și aditivi) din 95% apă. Plasa de hârtie este ulterior presată udă, uscată, lipită cu lipici chimic, uscată din nou și presată, după care este rulată – aceasta fiind ultima formă a hârtiei cu un conținut de 5% apă și 95% solide – pe rulouri care cântăresc până la 2,5 tone fiecare. În timpul procesului de prelucrare, pe substratul de hârtie sunt aplicați diferiți aditivi chimici pentru a fi respectate specificațiile fizice și chimice riguroase privind bancnotele.

Ultima etapă a procesului constă în tăierea rulourilor de hârtie în coli pentru imprimare. Colile pentru bancnotele euro sunt împachetate în „topuri” (teancuri de 500 bucăți), respectându-se dimensiunea solicitată de imprimerii pentru a cuprinde de la 24 până la 60 de bancnote pe coală. Având în vedere că greutatea hârtiei este de 85 de grame pe metru pătrat, greutatea unui teanc variază între 10 și 20 de kilograme, în funcție de mărimea reală.

În timpul procesului de producție sunt effectuate controale de calitate la cele mai înalte standarde atât în ceea ce privește produsele, cât și procesul, dat fiind faptul că hârtia bancnotelor este foarte sofisticată. Sunt folosite cele mai noi sisteme de prelucrare și inspecție computerizate pentru a se asigura respectarea acestor standarde de calitate.

Siguranța este cealaltă caracteristică esențială a hârtiei folosite la producerea bancnotelor euro. Filigranele, fibrele de siguranță, firele de siguranță și cernelurile speciale sunt câteva dintre elementele de siguranță incluse în hârtia bancnotelor pentru a îngreuna cât mai mult posibil falsificarea bancnotelor. Filigranele pot fi ușor percepute ca niște imagini fantomatice înăuntrul hârtiei în momentul în care bancnota este ținută la lumină. Sita care acoperă matrița cilindrică, folosită pentru a separa fibrele de pasta din lemn, are niște imagini embosate după un model regulat, care produc o variație în grosimea covorașului din fibre. În momentul în care hârtia se usucă, imaginea embosată pe sita matriței este reprodusă într-un fel unic. Bancnotele euro au două feluri diferite de filigran care pot fi distinse de public. Cel dintâi ilustrează principalul motiv al bancnotei într-o imagine tridimensională și cu mai multe nuanțe. Sub acest filigran se găsește al doilea filigran care indică valoarea nominală a bancnotei. Aceasta poate fi observată foarte distinct în momentul în care bancnota este ținută la lumină. Conceperea filigranelor este un proces artistic care s-a dezvoltat ca urmare a folosirii de imagini grafice computerizate și a prelucrării computerizate a acestora. Alte două elemente de siguranță care sunt aplicate în cazul hârtiei folosite pentru bancnotele cu valoare mică – ca parte a procesului de fabricare a hârtiei – sunt holograma tip bandă și, pe revers, banda lucioasă. Procesul de aplicare a acestor elemente de siguranță nu este unul tipic de fabricare a hârtiei, dar, dată fiind eficiența mai mare a aplicării acestora pe utilaje de înfășurare de pe un rulou pe altul, înaintea tăierii rulourilor în coli, această operațiune este executată de obicei de către fabricanții de hârtie. Holograma tip bandă este presată la cald pe hârtie, în timp ce banda lucioasă este de obicei imprimată printr-o tehnică specială numită silkscreen.

Utilaj de fabricare a hârtiei cu matriță cilindrică,

care produce o plasă de hârtie

Imprimarea

În cazul bancnotelor euro se folosesc patru tehnici de imprimare: ofset, intaglio, silkscreen și letterpress. Aceste procese presupun folosirea a diferite tipuri de plăci sau forme și a unor cerneluri speciale.

Imprimarea bancnotelor cu valoare mare începe de obicei cu imprimarea ofset, care asigură tiparul pentru elementele grafice din fundalul bancnotei. Imprimarea ofset este o tehnică indirectă de imprimare, deoarece cernelurile nu sunt imprimate direct de pe placă pe hârtie, fiind în primul rând transferate de pe patru plăci de imprimare (fiecare fixată pe un cilindru de imprimare) pe o pătură din cauciuc folosită la imprimare. De aici, cernelurile sunt transferate pe hârtie. Configurația specială a aparatelor ofset folosite la imprimarea bancnotelor euro presupune imprimarea simultană atât a aversului, cât și a reversului. Aceasta permite o aliniere exactă a imaginilor de pe avers și revers, care poate fi verificată privind numărul transparent (semnele incomplete de pe ambele părți care se combină și formează numărul care indică valoarea în momentul în care bancnota este ținută la lumină).

Imprimarea intaglio – un cuvânt italian care înseamnă „a tăia în adâncime” – conferă bancnotelor o senzație unică la atingere. Inițialele BCE în cinci variante lingvistice, numerele care indică valoarea și ferestrele și porțile pot fi simțite cu degetul. Aceste elemente care formează imaginile sunt gravate pe placa intaglio, formând niște adâncituri. Pornind de la o placă originală, de obicei confecționată din cupru, sunt realizate plăcile de imprimare cu ajutorul unei băi galvanice. Cerneala aplicată pe placa de imprimare umple zonele gravate, iar suprafața (zonele fără imagini) este curățată de cerneală cu ajutorul unui rulou care se învârtește în sens invers. Acest rulou este curățat de cerneala reziduală cu dizolvanți și cu o lamă de răzuire. În timpul imprimării, cerneala este transferată pe hârtie de pe placa fixată pe cilindrul de imprimare. În timpul acestui proces, hârtia este comprimată în șanțul umplut cu cerneală, rezultatul constând în embosarea hârtiei și crearea unui strat de cerneală în relief pe bancnotă. Pentru a obține o anumită reliefare, este nevoie de o presiune foarte ridicată de imprimare de aproape 30 de tone.

După imprimarea intaglio, pe revers este imprimat un alt element de siguranță: cerneala care își schimbă culoarea, care este folosită la redarea numărului care indică valoarea pe bancnotele cu valori mari (în cazul bancnotelor cu valori mici, se aplică o bandă lucioasă cu ajutorul aceleiași tehnici de imprimare care este folosită în fabricile de hârtie). Ambele cerneluri sunt aplicate prin tehnica de imprimare silkscreen, care asigură peliculele dense de cerneală necesare pentru a obține toate efectele optice ale acestor elemente. După aceea, holograma tip rondelă este presată la cald pe hârtie (în cazul bancnotelor cu valori mici, se aplică o hologramă tip bandă continuă cu ajutorul unui proces asemănător). Pentru acest proces se utilizează aparate care pot să dezvolte viteze de 8 000 de coli pe oră.

Ulterior, colile sunt numerotate cu ajutorul unei tehnici de imprimare letterpress. Acestea sunt introduse într-o presă de numerotat, în care, pe reversul bancnotelor, sunt aplicate numerele acestora cu ajutorul a două unități diferite de numerotare. După numerotare, colile sunt, în mod automat, tăiate sub formă de bancnote și împachetate. Colile sunt tăiate pe lungime și transversal și sunt strânse în pachete de 100 de bancnote, care sunt prinse în legături de câte zece pachete. Legăturile sunt ulterior împachetate la cald cu un film de plastic transparent care se strânge prin răcire.

Colile și calitatea imprimării sunt verificate în diferite etape ale procesului de producție. Aceste verificări sunt efectuate fie online (în timpul producției), fie offline (se ia o mostră din producție), dar și inopinat sau, în proporție de 100%, în funcție de parametrii care trebuie verificați. De exemplu, imprimeriile au introdus o verificare automată finală a calității bancnotelor lor cu ajutorul unor aparate de procesare de mare viteză la sfârșitul procesului de producție. Bancnotele necorespunzătoare sunt fie îndepărtate în mod automat și distruse ulterior, fie rupte imediat în bucăți cu ajutorul aparatului.

Cilindri plăci de imprimare pentru imprimarea bancnotelor

de 50 EUR

Monedele EURO

Un euro este subdivizat în 100 de cenți. Seria de monede euro cuprinde opt valori nominale: 1 cent, 2 cenți, 5 cenți, 10 cenți, 20 de cenți și 50 de cenți, 1 EUR și 2 EUR. Fiecare monedă are o față „europeană” și o față națională. Desigur, toate monedele euro pot fi utilizate în oricare țară din zona euro, indiferent de fața specific națională. Cele opt monede euro variază în dimensiune, greutate, material, culoare și grosime. De asemenea, au fost incluse câteva elemente inovatoare pentru a ajuta utilizatorii, în mod special nevăzătorii și persoanele cu deficiențe de vedere, să recunoască diferitele cupiuri. De exemplu, fiecare monedă consecutivă din serie are o margine diferită. Un sistem minuțios de control al calității garantează că toate monedele au putere circulatorie deplină în întreaga zonă euro și corespund standardelor stabilite pentru utilizarea în distribuitoare automate.

Seria acestora este compusă din 8 valori. Fiecare dintre acestea vor prezenta o imagine comună tuturor statelor membre Uniunii Europene.

Machetele desenelor au fost realizate de către Luc Luycx, din cadrul Băncii Regale Belgiene, fiind selectate în urma unui concurs realizat de către Comisia Europeană, înainte de a fi aprobate de către miniștrii statelor membre.

Monedele cu valoarea de 1, 2 și 5 cenți indică locul Uniunii Europene pe harta lumii, în timp ce monedele în valoare de 10, 20 și 50 cenți prezintă Adunarea Națiunilor.

Monedele de l Euro și 2 Euro prezintă Europa unită, fără frontiere.

Toate monedele Euro au o față comună europeană, iar pe verso fiecare stat membru a ales desenul care se va bate. Indiferent de desen, monedele pot fi utilizate în oricare din cele 12 state membre.

La data de 01.01.2002, în țările membre ale Uniunii Europene au fost puse în circulație 7 tipuri de bancnote Euro, respectiv cupiurile 5, 10, 20, 50, 100, 200 și 500 Euro.

Grafica este aceeași pentru toate țările membre ale Uniunii Europene și va reprezenta ferestre, arcade, portalii, poduri, cât și o hartă a Europei și drapelul european. Toate acestea simbolizează spiritul de cooperare și comunicare între țările europene, cât și între acestea și restul lumii.

De asemenea, fiecare bancnotă va avea o culoare dominantă și un aspect specific.

Elementele de siguranță ale bancnotelor, dintre care unele au fost utilizate la protejarea diferitelor bancnote naționale, au fost încorporate în bancnota Euro, permițând recunoașterea imediată a celor autentice.

Bancnotele pot fi recunoscute prin palpare, fiind evidențiată tipărirea în relief, prin studierea bancnotei în contraproiecție de lumină (filigran, fir de siguranță) sau prin înclinare (banda metalizată holografică sau holograma, precum și banda iridiscentă și cerneala de culoare schimbătoare).

Bancnotele sunt imprimate pe hârtie specială, având un conținut de fibre din bumbac, ceea ce îi conferă o textură specială.

Monedele Euro sunt fabricate conform unor specificații tehnice precise, reproducerea lor fiind extrem de dificilă și foarte ușor detectabilă.

O grijă specială a fost acordată protejării monedelor de l și 2 Euro, prin încorporarea unor elemente de siguranță specifice.

Grație aplicării unei tehnologii avansate în combinarea metalelor, aceste monede sunt foarte greu de contrafăcut.

Pe de altă parte, moneda de 2 Euro prezintă gravuri pe cantul său.

Monedele Euro încorporează elemente de siguranță care pot fi ușor recunoscute de aparate, în special de distribuitoarele automate de produse. În anul 2001 moneda unică a fost introdusă în 12 țări: Belgia, Germania, Grecia, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia și Finlanda, trei sute de milioane de cetățeni ai Europei spunând adio monedei naționale în mai puțin de trei ani.

În vederea evitării unor eventuale crize sau dezechilibre și pentru ca preschimbarea să se realizeze în cele mai bune condiții, chiar și pentru a pregăti populația și piețele cu noua monedă, B.C.E. a stabilit 4 termene principale până la care să se efectueze distribuirea bancnotelor și monedelor Euro.

Acestea sunt:

l noiembrie 2001 – alimentarea băncilor centrale din sistemul Euro, a băncilor comerciale și altor grupuri;

l ianuarie 2002 – furnizarea către populație a bancnotelor și monedelor Euro;

l martie 2002 – Euro va avea putere circulatorie unică;

30 iunie 2002 – încheierea operațiunii de preschimbare.

Simbolul grafic al Euro se inspiră din litera greacă epsilon amintind de leagănul civilizației europene și de prima literă a cuvântului Europa. Liniile orizontale semnifică stabilitatea, abrevierea oficială a Euro – EUR – fiind înregistrată la Organizația Standardelor Internaționale (ISO) și este utilizată în toate tranzacțiile financiare.

Toate cele 8 monede Euro pot fi deosebite cu ușurință, întrucât ele diferă prin formă, mărime și culoare:

monedele de valoare mai mare – 1 și 2 Euro – sunt bicolore, argintiu și galben;

monedele de valoare medie – 10 , 20 , și 50 de cenți – sunt galbene;

monedele de valoare mică – 1 , 2 și 5 de cenți – au culoarea cuprului.

Fețele comune ale monedelor Euro prezintă trei contururi ale Comunității Europene și cele 12 stele, simbol al Uniunii Europene. Așadar, aversul tuturor celor 8 monede este identic, reversul este însă specific fiecărei țări și are forme diferite, pentru fiecare din cele 12 state ale spațiului EURO.

Fig.21 Monedele Euro

De la introducerea monedei euro în anul 2002, au fost descoperite 11 ateliere ilegale de contrafacere a monedelor, 6 în Italia și câte unul în Portugalia, Spania, Polonia, Ungaria și Bulgaria. Cele mai multe contrafaceri sunt ale monedei de 2 euro. În Turcia, grupările infracționale organizate vând monede false turiștilor, pretinzând că sunt autentice și că servesc ca mijloc de plată în cadrul comerțului turistic, însă aceste nu sunt acceptate de casele de schimb valutar. Noile monede oficiale de o liră puse în circulație în Turcia se pot confunda foarte ușor cu monedele de 2 euro.

Fig.22 Moneda de 2 euro (stânga)

Moneda de o liră (dreapta)

În primul semestru al anului 2009, au fost retrase, în total, din circulație 413 000 de bancnote euro contrafăcute. Această cifră reprezintă o majorare de aproximativ 17% față de cantitatea recuperată în semestrul anterior. Tabelul următor prezintă evoluția semestrială a numărului de bancnote contrafăcute recuperate.

Tabel 1.

În perioada de raportare nu au fost descoperite noi clase importante de bancnote contrafăcute. Prin urmare, creșterea cantitativă se datorează în totalitate răspândirii pe scară mai largă a claselor existente, comparativ cu perioada anterioară.

Volumul contrafacerilor trebuie raportat la numărul bancnotelor euro autentice aflate în circulație (în medie, aproximativ 12,5 miliarde în semestrul I 2009).

Cu toate acestea, Eurosistemul, respectiv Banca Centrală Europeană (BCE) și cele 16 bănci centrale naționale din zona euro, recomandă publicului să dea dovadă de vigilență în privința bancnotelor primite în cadrul tranzacțiilor cu numerar. Cu cât se cunosc mai bine proprietățile și caracteristicile bancnotelor autentice, cu atât este mai ușor de detectat o bancnotă contrafăcută. În consecință, Eurosistemul depune în continuare eforturi considerabile pentru a asigura că publicul este bine informat cu privire la modalitatea de recunoaștere a unei bancnote contrafăcute și, în ceea ce privește agenții profesioniști care operează cu numerar, că aparatele de sortare și procesare a bancnotelor pot identifica în mod precis bancnotele contrafăcute, permițând retragerea acestora din circulație. Bancnotele autentice pot fi recunoscute cu ușurință prin simplul test ATINGE-PRIVEȘTE-ÎNCLINĂ, prezentat atât în secțiunea referitoare la euro de pe website-ul BCE (www.euro.ecb.eu), cât și pe website-urile băncilor centrale naționale din cadrul Eurosistemului.

Totuși, dacă există dubii, o bancnotă suspectă trebuie verificată prin comparație directă cu una despre care se cunoaște că este autentică. Orice persoană care bănuiește că a intrat în posesia unei bancnote contrafăcute trebuie să contacteze organele de poliție sau – potrivit practicii naționale – banca centrală națională respectivă.

Tabelul următor prezintă structura pe cupiuri a bancnotelor contrafăcute retrase din circulație în semestrul I 2009:

Tabel 2.

În semestrul I 2009, bancnota care a înregistrat cel mai mare număr de contrafaceri a fost cea de 20 EUR, reprezentând aproximativ 50% din totalul bancnotelor false descoperite. Cele trei cupiuri intermediare (20 EUR, 50 EUR și 100 EUR) au reprezentat împreună peste 95% din totalul bancnotelor contrafăcute.

Cele mai multe (peste 98%) dintre bancnotele contrafăcute recuperate în semestrul I 2009 au fost descoperite în țări din zona euro, doar aproximativ 1% provenind din state membre ale UE din afara zonei euro, iar restul de 0,5% din alte regiuni ale lumii.

2.2.3. Dolarul SUA

Până în jurul anului 1920, bancnotele americane își schimbau designul destul de des. De asemenea, existau diferite tipuri de bancnote în circulație: bilete ale statelor federale din cadrul SUA (United State Note), bilete ale băncii naționale (National Bank Notes) și bilete certificate-argint (Silver Certificate). La introducerea în biletelor federale de rezervă (Federal Reserve Notes) s-au adus schimbări în designul bancnotelor, cum ar fi microtipărirea și un fir de siguranță în seriile din 1990 și în cele următoare.

În seriile din 1990 au fost introduse elemente care ar trebui să-i sperie pe falsificatori ca un răspuns la evoluția tehnologiei pentru tipărire. Cu toate că aceste elemente au fost eficiente și vor fi păstrate, încă este nevoie de măsuri noi pentru a proteja bancnotele datorită pericolului pus de îmbunătățirea permanentă a copiatoarelor, scannerelor și imprimantelor. Designul bancnotelor din seria din 1996 este rezultatul muncii de cinci ani de a sta departe de falsificatori și face parte din continuul proces de protejare a bancnotele americane. În același timp, procesul de creare a unui nou design a reprezentat o ocazie nouă de a încorpora elemente noi care să fie cât mai observabile de către cei care au vederea precară.

Procesul de creare a designului bancnotelor a început cu o nouă echipă de lucru, care includea reprezentanți ai Departamentului Trezoreriei Statelor Unite ale Americii, ai Sistemului federal de rezervă, ai Serviciului Secret american, și ai Biroului de Gravare și Printare (BEP). Echipa de lucru și-a făcut recomandarea Comitetului, de asemenea compus din reprezentanți ai instituțiilor mai sus prezentate, pentru descurajarea contrafacerii. Acest Comitet, pe baza unui studiu al Academiei Naționle de Științe (NAS) emis în făcut propunerile pentru noul design și noile elemente de siguranță secretarului Trezoreriei, care are autoritate statutară în aprobarea unor astfel de schimbări.

Mai mult de 120 de elemente de siguranță au fost studiate și testate, inclusiv cele prezentate în conformitate cu cererile BEP, cele folosite de alte bancnote, precum și cele sugerate de NAS. Criteriile de evaluare au inclus impactul asupra securității, fiabilitatea, posibilitatea de a fi create în cantități mari, și durata în timp. Strategia echipei era să includă cât mai multe elemnete, dar acestea să fie justificabile. Elementele alese au fost supuse testelor BEP și ale Rezervei Federale, iar de la introducerea lor în bancnotele americane acestea au reprezentat un impediment pentru falsificatori.

În cel de-al doilea studiu al NAS era analizată problema celor cu deficiențe vizuale, punându-se problema includerii unor elemente tactile, sau crearea bancnotelor de mărimi și forme diferite, dar aceste măsuri nu au fost puse în aplicare. Echipa a căzut de acord asupra faptului că elemente de culoare puternică puse pe un fundal de culoare deschisă ar fi suficient pentru 3,5 milioane de americani care au deficiențe de vedere, și pot fi încorporate în noile serii fără a compromite celelalte elemente deja îmbunătățite, fără costuri suplimentare prea mari.

Această echipă va continua să caute și să testeze noi elemente care să țină pasul cu dezvoltarea tehnologiei.

Dolarul american este unic prin faptul că au existat mai mult de 10 tipuri de bancnote cum ar fi Federal Reserve Note, care prezintă sigiliul și numerotarea imprimate cu culoarea verde, United States Notes, care prezintă sigiliul și numerotarea imprimate cu culoarea roșie, Silver Certificates, care prezintă sigiliul și numerotarea imprimate cu culoarea albastru, sau gold certificates. Federal Reserve Note este singurul tip care rămâne în circulație din 1970.

Bancnotele existente în circulație sunt cele de $1, $2, $5, $10, $20, $50, și $100. Bancnotele cu valoare nominală mai mare de 100 de dolari nu se mai printează din 1946 și au fost oficial retrease din circulație în 1969.

Bancnotă stilul 1996, $100

Bancnotă stilul 2004, $50

Stilul 1996

Include seriile din anii 1996, 1999, 2001, 2003 și 2003A.

Stilul 2004

Include un fond colorat și constă din seriile anilor 2004 și 2004A

Hârtia

Hârtia valutei constă din 25% in și 75 bumbac și conține fibre mici roșii și albastre distribuite aleator, incorporate în hârtie

Portretul

Bancnotele cu stilul 1996 au un portret mărit și decentrat încadrat într-un oval alcătuit din linii concentrice. Stilul 2004 al bancnotelor au un portret mărit și decentrat fără ca acesta să fie încadrat.

Filigranul

Stilurile 1996 și 2004 ale bancnotelor au un filigran (o imagine foarte puțin vizibilă similară portretului) care e vizibil pe orice parte dacă se ține bancnota în fața unei surse de lumină

Cerneală cu variație optică

Stiulul 1996 al bancnotelor au cerneală cu variație optică în colțul din dreapta jos, care se schimbă de la verde la negru pe măsură ce bancnota este înclinată la 45 de grade.

Stilul 2004, pentru bancnotele de $10, $20 și $50 are cerneală cu variație optică care se schimbă de la arămiu la verde măsură ce bancnota este înclinată la 45 de grade.. Bancnota de $5 nu are cerneală cu variație optică

Firul de siguranță

Bancnotele autentice au un fir de poliester clar vizibil încorporat vertical în hârtie. Firul e inscripționat cu denominația bancnotei și este vizibil doar când este ținută în sus spre lumină. Fiecare denominație are o poziție unică a firului care va străluci într-o culoare caracteristică la lumină ultravioletă.

ELEMENTELE DE PROTECȚIE ALE BANCNOTEI AMERICANE

Bancnota cu putere circulatorie cea mai autoritară este dolarul american, semnul $ fiind cunoscut, practic, în întreaga lume. Nu numai America de Nord, ci toate țările folosesc, într-o formă sau alta, în diverse activități comerciale bancnota americană. Ca atare, băncile și alte instituții de stat din țările respective, ba chiar și organisme financiare internaționale sunt interesate ca această bancnotă să fie cât mai sigură posibil în fața tentativelor de a fi contrafăcute.

CIFRA DE CONTROL

În S.U.A. se emit bancnote de către 12 bănci, fiecare având un simbol reprezentat de o literă a alfabetului și o cifră corespunzătoare. Litera este înscrisă într-un “sigiliu al băncii emitente” constituit din 3 cercuri concentrice, între care se află înscrise, în clar, numele băncii, iar în interior litera simbol. În cele 4 colțuri, în interior față de menționarea cupiurii, se află cifra corespondentă. Toate aceste mențiuni sunt pe cadrul general de pe fața bancnotei. Corespondența dintre banca emitentă, simbol și cifra de control este următoarea:

HÂRTIA

Toate bancnotele americane, indiferent de valoare, au un cadru asemănător, cu aceleași dimensiuni 156/66 mm și aceeași structură a hârtiei. Hârtia conține 75% bumbac și 25% in, are o textură puternică, pliabilă și unică.

Ca și în cazul tuturor celorlalte bancnote, și în cazul dolarului, hârtia – prin rețeta sa specifică de fabricație – reprezintă un element major de securitate a biletului.

În urma analizei documentațiilor furnizate de o serie de firme specializate producătoare de hârtie fiduciară, a materialor informative ale OIPC Interpol, cum ar fi publicația lunară “Counterfeits”, precum și în baza concluziilor rezultate din rapoartele prezentate la ultimele conferințe internaținale de lucru asupra falsului de monedă – Haga din 9-11 octombrie 1991 și Ottawa – Canada din 27 aprilie – 1 mai 1992, au rezultat următoarele elemente de protecție a hârtiei:

– hârtia este specială, realizată din deșeuri textile și în care proporția bumbacului este de cca. 30 %;

– suprafața hârtiei este mată;

– hârtia prezintă rezistență la îndoire;

– în structura hârtiei s-au introdus inserții de fibre color (roșii și albastre) care sunt relativ ușor vizibile (fig.1 și fig.2);

Fig.1 Fig.2

– hârtia este peliculizată pe ambele fețe cu o soluție specială (patent Portals – sihi) vizibilă cu ochiul liber după imprimare pe porțiunile albe ale bancnotei.

Rolul acestor pelicule este de a face dificilă contrafacerea prin copiere color, contrafacerea prezentând culori de nuanțe diferite de cele ale originalului.

Bancnotă de $20, Seria 2004

IMPRIMAREA

La imprimarea bacnotelor SUA se folosesc două metode: intaglio și tipografică. Imprimarea specială se realizează actualmente prin sistemul intaglio (denumit și imprimarea în relief), dată fiind capacitatea acestui sistem de a încorpora o gamă mult mai largă de elemente de siguranță.

În ciuda proliferării copiatoarelor color moderne – cu imprimare laser – care pot produce chiar și relieful mai pronunțat realizat în acest sistem, nu însă și distribuția exactă a culorilor, se remarcă totuși capacitatea superioară a intaglio-ului de a rezista contrafacerilor tradiționale, ceea ce îl face preferabil la realizarea bancnotei americane.

La realizarea imprimării se utilizează o combinație de nuanțe slabe și tari ale culorilor care îngreunează contrafacerea.

Caracteristicile imprimării în relief (Intaglio)

Zona de imprimare a matriței este incizată în suprafață

Cerneala se acumulează în șanțurile concave

Hârtia este apoi presată pe matriță, iar după ce se îndepărtează, cerneala iese din concavități și rămâne așează la suprafața hârtiei

Tipărire intaglio falsificată

În cazul tipăririi intaglio falsificate, plăcile sunt gravate în special chimic și mai puțin manual. Tipărirea intaglio falsificată se caracterizează, ca și cea autentică, prin urme verticale de tipărire, păstrate în relief, dar în cazul falsului, acestea nu sunt așa pronunțate comparativ cu tipărirea intaglio autentică.

Imprimarea tipografică falsificată

În cazul imprimării tipografice falsificate, plăcile sunt gravate chimic. Imprimarea tipografică falsificată se caracterizează, ca și cea autentică, prin existența unui halou de cerneală în jurul marginilor imprimării și poate fi crestată în hărtie.

CERNEALA IRIZANTĂ

Culoarea cernelii se schimbă o dată cu variația unghiului.

ELEMENTE DE PROTECȚIE PE AVERS

1. portret

2. sigiliul trezoreriei

3. sigiliul băncii emitente

4. numărul (serie)

5. litera de quadrat

6. cifra de quadrat

7. nr. clișeului (nr. recto)

8. anul emisiunii

9. inscripționarea tipului de bancnotă

10. microtipărirea

Toate aceste elemente de pe avers constituie un mijloc de protecție împotriva falsificărilor cele mai reușite. În cazul în care o bancnotă este suspectă a fi contrafăcută, dar lipsesc elementele certe care să demonstreze contrafacerea, se poate recurge la o expertizare a acesteia apelând la clișeu (identificabil prin numărul menționat în dreapta bancnotei), la quadratul de pe coala tipărită – menționată și ea în stânga bancnotei, anul emisiunii – menționat în stânga portretului ș.a.m.d. Deci toate aceste elemente la care se adaugă numărul clișeului de pe verso, constituit din cifre de format mic, tipărite tot în negru, permit clarificarea cu certitudine a faptului dacă bancnota a fost tipărită în condițiile menționate în indicatorii din cadrul general sau este o contrafacere.

Litera și cifra de quadrat:

ELEMENTE DE PROTECȚIE PE REVERS

Toate bancnotele americane existente în circulație au pe verso imprimat un cadru asemănător, și totuși foarte diferit.

Edificiul central se găsește pe oricare dintre bancnote, el diferind însă de la o valoare (cupiură) la alta. Astfel există o corelație între cupiura portret (imprimat pe fața bancnotei) și monumentul de pe verso, după cum urmează:

METODE ȘI MIJLOACE DE FALSIFICARE ȘI CONTRAFACERE

Contrafacerea monedei americane este în multe părți ale lumii o activitate profitabilă și implică un risc relativ mic. Pentru că dolarii sunt deținuți și folosiți de multe țări, falsificatorii au ocazia de a pune în circulație bancnote false chiar în afara SUA. Pedeapsa pentru producere, distribuire și punere în circulație de bancnote falsificate americane, variază de la țară la țară. De asemenea și nivelul de interes față de falsul de monedă diferă de la o țară la alta. Funcționarii și oamenii de afacere din unele țări văd falsul de monedă ca un adevărat pericol, pe când în alte țări această problemă este privită cu nonșalanță, fiind considerată un risc asumat în procesul de emitere de bancnote. Indiferent de nivelul de preocupare, numărul bancnotelor false este destul de mare: cele mai multe bănci comerciale depistează o bancnotă falsă la 10 000.

Capacitatea de depistare a bancnotelor false este în străinătate relativ mare și, în concordanță cu ideea că falsul de monedă este un risc asumat, cantitatea de resurse alocate pentru depistarea lor este determinată în funcție de beneficiu. Atât băncile centrale, cât și cele comerciale practică diferite metode de depistare a banilor falși, în funcție de prețul local al muncii, activitatea de falsificare locală, și de costul nedepistării banilor falși. Instruirea observatorilor pentru a depista dolarii falși nu e chiar dificilă, și este utilă în țările care au o piață în curs de apariție. În cele mai multe țări, observatorii sunt motivați să descopere bancnotele false deoarece, în caz contrar, valoarea acestor bani li se va deduce din salariu. Motivația comercianților este similară: acceptarea unei bancnote false reprezintă o pierdere pentru afacere. În condițiile în care dolarul este nou intrat într-o țară, micile bănci comerciale sunt primele care vor avea de suferit de pe urma bancnotelor false, pâna la apariția exchange-urilor, ori până la instruirea personalului în această privință. De asemenea, băncile, în general, sortează cupiurile cu valoare nominală mică, cu ajutorul aparatelor, și folosesc metoda cea mai costisitoare, sortarea cu mâna, pentru a verifica bancnotele cu valoare nominală mare, 50 de dolari și 100 de dolari.

Pentru producerea de bancnote americane false, se folosesc diferite metode, care duc la apariția unei game largi de bancnote, în funcție de calitatea obținută. Odată produsă, bancnota falsă trebuie pusă în circulație ori transferată altei persoane pentru a fi pusă în circulație. Oricare dintre metode este dificilă, deoarece vorbim despre o cantitate mare de bancnote false. Poate poți să păcălești o bancă sau un individ o dată, dar a doua oară nu o să mai meargă. Astfel falsificatorul va trebui să distribuie bancnotele la scară mai largă.

În trecut, realizarea unei bancnote false care să poată fi distribuită ușor, cerea abilități tehnice deosebite și accesul la o presă, cerneluri și la hârtie de calitate superioară. Odată cu avansarea tehnologiei, apariția calculatoatelor, imprimantelor performante, scannere, s-a înregistrat o creștere dramatică a numărului cazurilor de fals de monedă, datorită reducerii costurilor și a abilităților necesare pentru a falsifica. Astfel, odată cu apariția copiatoarelor și a computerului personal, a crescut simțitor și numărul bancnotelor falsificate.

Operațiunile de obținere a unei bancnote false se pot clasifica în trei mari categorii: tipărirea offset, printarea digitală și tipărirea intaglio.

Litografierea tradițională offset necesită un echipament special pentru printare, materiale și bineînțeles abilități. Dolarii americani obținuți prin metoda litografierii offset pot fi destul de înșelători pentru public, dar sunt în general ușor de detectat de către casierii specializați. Volumul foarte mare de bancnote care pot fi contrafăcute prin litografiere offset reprezintă un adevărat pericol.

Tehnicile de printare digitală implică scannere, copiatoare și calculatoare care reproduc imaginea cupiurii folosind tonnere de plastic și tușuri lichide. Aceste bancnote contrafăcute astfel au calitate variabilă. O persoană cu puține cunoștințe în domeniul calculatorului, poate folosi tehnologia digitală pentru a contraface bancnote de o calitate rezonabilă. Tehnologia digitală a revoluționat tradiționalele operațiuni de printare. Presele offset complet automate și controlate de calculator și alte tehnologii de printare, care au fost introduse pe piață, permit printarea, fără a fi necesară prea multă experiență, a unui volum foarte mare de bancnote, de o calitate foarte bună.

CONTRAFACERE PRIN TIPĂRIRE (LETTER PRESS)

Tehnicile de tipărire folosite de infractori sunt foarte diferite, plecând de la cele mai simple – placa tipografică – până la mașini complicate care reușesc o fină suprapunere a clișeelor astfel încât elementele imprimate pe avers și revers să permită o plasare relativ puțin riscantă.

Un element esențial în efectuarea contrafacerilor prin tipărire îl constituie realizarea clișeelor. Cum însă bancnotele moderne au elemente de protecție destul de sigure, inclusiv în domeniul cadrului general – microtexte, holograme, scriere „în undă”, nuanțe de culori foarte apropiate, separația culorilor pentru realizarea unor clișee de către falsificatori este dificilă, iar clișeele realizate nu mai redau la imprimare un cadru fidel.

În situația contrafacerii prin tipărire, apar o serie de caracteristici care indică neautenticitatea, dintre care cele mai frecvente sunt următoarele:

• lipsa unor detalii existente pe bancnotele autentice;

• apar suprapuneri, hașuri, urme de retuș în zonele de maxima finețe a textului;

• serie și prefix unic;

• contururile sunt inegale în dimensiuni.

Hârtia folosită de infractori în astfel de operații nu este o hârtie autentică ci, de regulă, hârtie obișnuită. Ca atare, unele elemente de protecție specifice hârtiei, vizibile cu ochiul liber sunt improvizate. Astfel filigranul este imitat prin aplicarea unor substanțe „grase”, care dau transparența, sau prin contururi cu cerneală de culoare deschisă, firul de siguranță este imitat prin aplicarea unui desen liniar, în zona și de dimensiunile respective. Nu pot fi imitate elementele fluorescente, elementele magnetice (deși s-a încercat cu pilitura metalica fină) și microtextul.

Cernelurile folosite sunt de regulă tușuri tipografice obișnuite, a căror examinare chimică poate determina sursa generică de proveniență.

letter press

Bancnota autentică Bancnotă falsificată

Defect de tipărire (gol de cerneală) în „N” din cuvântul „United” (unite)

CONTRAFACERE PRIN LITOGRAFIERE

Metoda constă în fotografierea (în negativ) a unei bancnote autentice, cu o cameră specială, care poate face negative după bancnota autentică în trei moduri diferite.

Până la negativare pentru offset se șterg numărul de serie și Sigiliul Trezoreriei. Sigiliul și numărul de serie se negativează și ele separat.

Mașina offset este monocromă, este nevoie de trei momente succesive de imprimare cu cerneluri de culori diferite. Cu ajutorul plăcii de imprimat offset prin transpunerea din negativ, bancnota este imprimată pe o suprafața intermediară și apoi pe hârtie (de aceea se numește offset).

Suprafața intermediară (pătura de pe cilindru) rămâne permanent imprimată, nu poate fi ștearsă, de aceea primul lucru este verificarea acestui cilindru.

Firele roșii și albastre pot fi imprimate în prima fază pe hârtia albă sau ulterior după tipărirea bancnotei în totalitate.

Diferența dintre bancnotele realizate pe computer color față de cele realizate în offset, constă în faptul că, liniile de contur la primele sunt punctate, nu au continuitate, fata de cele prin offset. Acest lucru se poate observa la microscop sau cu o lupă puternică.

FALSIFICAREA PRIN MODIFICAREA CUPIURII

O metodă frecvent întâlnită în falsificarea monedelor o constituie modificarea valorii înscrise pe bancnota autentică. Acest mod de operare poate fi numit adevărată falsificare deoarece, spre deosebire de cazurile de contrafaceri, unde bancnota este în totalitate falsă, în acest caz hârtia și cea mai mare parte a elementelor bancnotei sunt autentice, ceea ce se falsifică este numai valoarea înscrisă pe bancnotă.

În fapt, falsificatorii operează manual prin ștergerea însemnelor valorii inițiale și înscrierea, în locul acesteia, a unei valori mai mari.

Trebuie menționat că acest procedeu se aplică de regulă bancnotelor americane, deoarece au dimensiuni identice, iar coloritul și cadrul general sunt asemănătoare. Se constată ca falsificatorii, în cele mai multe cazuri, modifică și valoarea înscrisă în litere, întrucât portretul este specific fiecărei valori, iar modificarea acesteia nu se poate realiza, rămâne un element cert de identificare „la prima vedere” a falsificării. De fapt, acest tip de falsificare se plasează numai pe piața neagră, fiind, de regulă niște falsificări nereușite. În momentul în care bancnota respectivă ajunge în mâna unui casier cât de cât avizat, obișnuit cu însemnele monetare americane, falsul este descoperit.

Astfel bancnota de 1 dolar este transformată în cea de 10 sau chiar 100 de dolari, bancnota de 2 dolari este transformată în cea de 20 de dolari, bancnota de 5 dolari este transformată în cea de 50 de dolari, iar bancnota de 10 doalri poate și ea fi transformată în cea de 100 de dolari.

Un alt mod de modificare a cupiurii este decolorarea cernelei de pe bancnotele de 5 dolari, pentru a păstra calitățile hârtiei, și imprimarea cu imaginea bancnotei de 100 de dolari. Recent, Trezoreria națională a Statelor Unite s-a gândit la un nou design al bancnotei de 100 de dolari pentru a preveni multiplicarea lui Benjamin Franklin.

bancnotă modificată bancnotă modificată

CONTRAFACEREA PRIN UTILIZAREA FOTO-COPIATOARELOR COLOR

Perfecționarea mijloacelor tehnice a simplificat mult activitatea falsificatorilor, de multe ori ingeniozitatea acestora completând unele neajunsuri ale tehnicii de care dispun. Problema culorilor și nuanțelor de culoare diferite ale bancnotelor a fost rezolvată prin perfecționările de ultimă oră a copiatoarelor (multiplicatoarelor) color, capabile să reproducă fidel atâtea nuanțe de culoare, câte nu poate percepe nici ochiul uman. De aceea, în prezent, pe plan mondial și implicit în România, se consideră că multiplicarea color a devenit principalul mod de operare în acest domeniu.

Procedeul contrafacerilor prin utilizarea copiatoarelor color este un procedeu actual, larg răspândit, care tentează un număr din ce în ce mai mare de falsificatori.

Contrafacerea prin utilizarea copiatoarelor are două variante:

• contrafacerea prin utilizarea copiatoarelor alb-negru și colorarea ulterioară a desenului cu carioca sau diverse tușuri.

• contrafacerea prin utilizarea copiatoarelor color. Cu aproximativ 20 de ani în urmă, copiile erau numai alb-negru. Această tehnologie cerea folosirea unei hârtii speciale, ușor de sesizat cu ochiul liber.

Între timp, tehnica s-a dezvoltat rapid și a devenit posibil să se facă copii alb-negru pe orice tip de hârtie, fără restricții serioase.

Copiatoarele color au fost, de asemenea, perfecționate în mod continuu; dacă la început calitatea copiilor a fost slabă, în prezent performanțele acestora au crescut enorm (posibilitatea de a reproduce 250 de nuanțe pe mm A2 creează imposibilitatea detectării contrafacerii chiar și de un specialist).

Atracția infractorilor pentru acest mod de operare este determinată, în mod evident, de următoarele avantaje:

• calitatea contrafacerii: înalta fidelitate a copiilor color este greu de detectat de către cei nefamiliarizați cu caracteristicile acestui produs. Din acest motiv, fotocopierea este principalul mod de operare.

• costul scăzut: prețul unui fotocopiator color, de ultimul tip, este relativ mic și o asemenea investiție poate fi rapid amortizată în contextul unei infracțiuni de amploare.

• ușurința de operare: multe din aceste aparate sunt automate și produc fotocopii la o simplă atingere de buton. Chiar și corelarea față-verso este automată și, în mod cert, orice persoană este capabilă să realizeze copii color.

• rata scăzută a detecțiilor: calitatea produselor finale este ridicată și de aceea, contrafacerile astfel realizate sunt greu de detectat nu numai de marele public, ci și de funcționari care sunt insuficient pregătiți.

Indiferent de numărul și calitatea avantajelor pe care le prezintă un aparat de tipul Canon Laser Printer Photo Copy Machine, care este larg folosit în realizarea contrafacerii prin fotocopiere, fiind considerat dintre cele mai performante, totuși o fotocopiere se deosebește de original prin mai multe elemente, cele mai frecvente fiind următoarele:

Hârtia. Bancnota autentică este tipărită pe o hârtie 100% specială, cu elemente specifice, intrinseci, de siguranță. Falsul este tipărit pe o hârtie obișnuită, care este ușor de detectat cu razele ultraviolete, întrucât lipsesc fluorescența și elementele anticopiere.

Firul de siguranță este elementul din structura hârtiei și ca atare, este imitat printr-o linie desenată, care însă este ușor de detectat.

Filigranul lipsește complet.

Inconsecvența culorii. Culoarea unei copii se realizează prin descompunerea și recombinarea a patru culori fundamentale (galben, negru, purpuriu și albastru). Ca atare, culoarea poate varia în intensitate pe o copie, chiar dacă aceasta are cadrul general identic cu originalul. Particulele de toner dau impresia că sunt topite. Tonerul este alcătuit din particule fine de platic care se fixează pe hârtie datorită temperaturii ridicate și a presiunii.

Tipăritură inkjet

Încețoșarea imaginilor fine ca în cazul fotocopierii, în cazul contrafacerii de bancnote, imprimarea poate fi mai puțin precisă în punctele (zonele) foarte fine, sensibile ale originalului.

Microtextele și în general microtipăriturile sunt aproape imposibil de reprodus prin fotocopiere.

2.2.4. Metode simple de descoperire a falsului de bancnote

Publicul are un rol foarte important în menținerea integrității bancnotelor americane prin familiarizarea cu elementele de siguranță ale acestora. Oamenii trebuie să privească cu atenție banii primiți și să compare o bancnotă suspectă cu una bună, insistând pe calitatea hârtiei, a imprimării, și cel mai important, trebuie căutate diferențele și nu asemănările.

Portretul. Portretul original pare real și se distinge foarte bine de fundal. Portretul contrafăcut este în general pal și turtit. Detaliile se îmbină cu fundalul, care este adesea prea întunecat sau pătat.

Sigiliul Trezoreriei si al Rezervei Federale. Pe o bancnotă originală, punctele sigiliilor sunt clare, distincte și au o formă clară. Bancnotele contrafacute au puncte inegale sau întrerupte.

Marginile. Liniile marginilor ale unei bancnote originale sunt clare și neîntrerupte. Pe cele falsificate liniile sunt șterse și nu se disting bine.

Seria. Seriile de pe bancnotele originale au un stil aparte și sunt egal spațiate. Numerele care formează seria sunt printate cu aceeași cerneală ca și sigiliul Trezoreriei. Pe o bancnotă contrafăcută, seria s-ar putea să difere în privința culorii or a nuanței cernelii față de cea folosită pentru sigiliu. S-ar putea ca numerele să nu fie egal spațiate sau aliniate (Fig.1).

Firul de siguranță. Este elementul din structura hârtiei și, ca atare, este imitat printr-o linie desenată, care însă este relativ ușor de detectat.

Filigranul. Lipsește complet.

Prezența unui tipar de baleiaj. Procesul de fotocopiere se realizează cu ajutorul unui fascicul care “citește” imaginea pe care urmează să o transpună; imaginea se descompune și se recompune apoi pe suport dintr-o suscesiune de punctuație care se derulează în plan orizontal. Acest fapt lasă semne specifice pe copie, o anumită aparență de microspații regulate în plan orizontal, ca niște linii, pe bancnotă. Aceste linii sunt ele însele o amprentă, reprezentând o particularitate a tonerului aparatului și, în consecință, o evidențiere a contrafacerii.

Inconsecvența culorii. Culoarea unei copii se realizează prin descompunerea și recombinarea a patru culori fundamentale (galben, negru, purpuriu și albastru). Ca atare, culoarea poate varia în intensitate pe o copie, chiar dacă aceasta are cadrul general identic cu originalul.

Hârtia. Bancnota autentică este tipărită pe hârtie 100% specială, cu elemente specifice, intrinseci, de siguranță. Falsul este tipărit pe o hârtie obișnuită, de regulă de tipul Rank Xerox Paper, care este ușor de detectat cu razele ultraviolete, întrucât lipsesc fluorescența și elementele anticopiatoare.

Hârtia originală are fire mici roșii și albastre încorporate. Adesea falsificatorii încearcă să imite aceste fire printând dungi roșii și albastre. La un studiu mai atent al bancnotei false se observă că dungile sunt printate la suprafața hârtiei și nu încorporate în hârtie. Reproducerea hârtiei folosite la fabricarea dolarilor americani este interzisă.

Fig.1

În conformitate cu Strategia de luptă împotriva falsului de monedă stabilită la nivelul Inspectoratului General al Poliției Române, a fost elaborat Programul Național de Acțiune pentru combaterea falsului de monedă, în care s-au stabilit în mod concret activitățile ce se impun a fi desfășurate în cooperare cu BNR, în care sunt angrenate organismele interne cu atribuții în domeniu.

Pe această linie, un capitol important este alocat aspectelor privind activitatea infracțională desfășurată în domeniul contrafacerilor de bancnote din cupiuri mici și a monedelor metalice.

Având în vedere acest domeniu, practica a demonstrat că în circuitul monetar activitățile de verificare a bancnotelor din cupiuri mici și a monedelor metalice este superficială, din cauza unor factori obiectivi, dat și subiectivi.

Din punct de vedere al cauzelor generatoare a acestor aspecte negative, unul din motive este masa monetară relativ mare aflată în circulație, dar și necunoașterea elementelor de siguranță ale monedei metalice.

Moneda metalică reprezintă la nivel național un mijloc de plată cu o pondere relativ redusă, în sensul că atât casele de schimb valutar din bănci, cât și ale operatorilor societăților comerciale ce au ca obiect de activitate schimbul valutar nu acceptă tranzacții reprezentative.

De asemenea, nici interesul persoanelor fizice nu este mare față de moneda metalică, neexistând încă în România o rețea bine dezvoltată de terminale de schimb în subdiviziuni.

După cum se poate observa, problematica stabilirii tipului de fals a unui mijloc de plată contrafăcut este amplă și trebuie abordată cu toată atenția, în vedera eliminării aspectelor neclare. Din acest punct de vedere, singura autoritate autorizată din România pentru expertizele monedei unice europene este Comisia Națională de Studiere a Falsurilor la Moneda Euro din cadrul BNR.

Din acest considerent s-a stabilit obligativitatea înaintării tuturor contrafacerilor de monedă euro și lei la BNR pentru expertiză.

Principalele caracteristici tehnice

A. Tip fals – monedă 2 euro indicativ CEUAS 02E00024 – 02ITa – Italia.

Centrul European de Analiză Tehnico-Științifică (ETSC), a creat în iunie 2005, în Sistemul de Monitorizare a Contrafacerilor (CMS) o nouă clasă pentru contrafacerea monedei de 2 euro, și anume clasa 24. O variantă a acestei clase cu aversul italian din anul mai fost adăugată în iulie 2005, dar nu este exclusă apariția și a altor variante cu diferite aversuri naționale.

Analizele tehnice și științifice efectuate de către ETSC au indicat că însușirile fizice ale acestui tip de contrafacere sunt în conformitate cu specificațiile tehnice ale monedei de 2 euro autentice, cu o deviație ușoară a magnetismului (mai puternic în cazul contrafacerii). Compoziția materialului și structura metalică a părților interne și externe ale acestor contrafaceri diferă sensibil față de cele ale monedei autentice, dar prezentarea contrafacerii la nivel de întreg în ceea ce privește proprietățile fizice și electromagnetice se potrivește cu cea a monedei autentice.

Din iunie 2005, situația a evoluat rapid, aria geografică de răspândire a acestei contrafaceri extinzându-se în 5 țări (Olanda, Slovenia, Austria, Germania și FRANȚA) cu un total de 28 de tipuri de contrafaceri, clasificate până la data de 01.09.2005. Cantitatea contrafacerilor este în creștere.

Modalitatea de depistare constă în principal în folosirea aparatelor automate de sortare a monedelor din cadrul băncilor centrale sau instituțiilor financiare, dar în unele situații s-a utilizat și metoda examinării vizuale.

Înaltele niveluri de tehnologie și cunoștințe ale falsificatorilor pot înșela publicul prin calitatea vizuală bună, greutatea și dimensiunile conforme cu autenticul; în aceeași măsură pot fi înșelate aparatele operate cu monede (de exemplu automatele de vânzare) grație conductivității electrice conforme cu autenticul și magnetismului apropiat de specificațiile oficiale. Într-adevăr, asemenea monede sunt dificil de respins de către aparatele menționate mai sus. În cazul celor mai moderne aparate de sortat, doar 50% din aceste contrafaceri sunt respinse. Ajustările corespunzătoare ale aparatelor sunt necesare pentru îmbunătățirea acestui procent.

Deși procesul de realizare a acestei contrafaceri este cunoscut, trebuie subliniată sofisticarea sa. În prezent nu este posibilă formarea unei idei precise în legătură cu amploarea fabricării acestor monede contrafăcute, dar trebuie menționat că aria de răspândire, în consecință și rețeaua de plasare, sunt extinse.

Inelul exterior al clasei 24 este realizat prin procedeul nichel/alamă, iar partea internă constă într-un sandwich de materiale compus dintr-o placă de oțel plasată într-o eboșă din nichel/alamă. Forma particulară a oțelului poate sugera că a mai fost utilizat în industrie în alte scopuri.

Procesul de falsificare pare a fi diferit de cel al obținerii monedelor de 2 euro din clasele 1,6,15 și 16 care includ contrafaceri conținând un sandwich oțel/alamă.

Recomandări tehnice pentru depistarea monedelor contrafăcute din clasa 24

Indicativul clasei: CEUAS 02E00024 – 02ITa

Există 2 mici diferențe între monedele contrafăcute ale clasei 24 și cele autentice:

– magnetismul părții interne este ușor mai ridicat decât cel al monedelor autentice;

– conductivitatea internă a inelului extern este de asemenea mai ridicată decât cea a inelului monedelor autentice ( 7.5% IACS față de 5.5% IACS ).

Problema este că parametrii expuși mai sus nu pot fi detectați ușor de către aparatele acționate cu monede, ceea ce înseamnă că diferențele menționate nu sunt detectabile. În consecință, aceste contrafaceri sunt acceptate într-o proporție de 50% de către aparatele moderne și sofisticate de sortare a monedelor din cadrul băncilor centrale și altor instituții financiare.

O ajustare fină a celor 2 modalități de acceptare în cazul mașinilor de sortat monede, bazate pe aspectele menționate mai sus, poate îmbunătăți substanțial depistarea contrafacerilor.

B. Tip fals – monedă 2 euro, indicativ CEAUS 02E00010= 10 – Germania.

Falsul, ca și moneda originală, are un inel și un cerc în mijloc bicolor, care sunt pe inel din oțel, cu un strat de cupru și, suplimentar, un strat de nichel pur și în miez din alamă.

Falsurile sunt puțin mai deschise la culoare decât originalul.

Magnetizare – monedele false sunt pe margine puternic magnetizabile, iar originalul este slab atras în miez, de magnet.

Falsul prezintă o suprafață mai netedă, părțile în relief sunt puțin rotunjite și din această cauză ceva mai moi. Acest lucru se observă în special pe revers unde hașurarea este foarte nededă. De asemenea, bordure este la nivel și în parte rotunjită spre afară, dar prezintă, ca și originalul, caneluri obișnuite.

Falsurile prezintă proprietăți anormale ale materialelor din care sunt realizate, folosirea lor la automatele cu produse fiind limitată.

Referitor la riscul înșelării publicului și mânuitorilor profesioniști de numerar, trebuie precizat că este ridicat, din cauza asemănării vizuale mari între monedele contrafăcute și cele autentice.

Mânuitorii profesioniști de numerar pot distinge semne specifice, în special puncte în designul particular al fiecărei țări aplicat pe aversul monedelor; totuși, nu este o metodă sigură de depistare pentru public. În plus, aspectul global al aversului național și inscripționarea muchiei impresionează prin calitatea deosebită.

În concluzie, nu există o metodă sigură de depistare vizuală a acestor contrafaceri.

2.2.5. Metode și mijloace moderne de protecție și siguranță a bancnotei

Având în vedere valoarea deosebită a banului în toate sferele vieții, cât și neîntreruptul șir de falsuri care l-a însoțit de-a lungul istoriei, este normal ca emitentul să ia toate măsurile de protecție, pentru prevenirea falsului.

Progresele științei și tehnicii au pus la dispoziția emitentului mijloace de realizare a unei bancnote tot mai greu de imitat. Dar, știința și tehnica se află, în același timp, și la dispoziția falsificatorilor, astfel încât lupta devine mai dificilă.

Perfecționarea tiparului a permis imprimarea unor bancnote cu un desen complicat din ce în ce mai mult, considerându-se că acesta conferă siguranță suficientă bancnotei, fiind foarte greu de reprodus. Chiar și așa, falsurile au continuat să constituie o problemă deosebită pentru siguranța circulației monetare.

În prezent, pentru imprimarea bancnotelor se folosesc două moduri: „offset” (umed sau uscat) și „intaglio”, bancnotele moderne fiind realizate prin combinarea celor două procedee.

Imprimarea intaglio, pe lângă o calitate deosebită a desenului, produce o ieșire în evidență a cernelii sub formă de relief, sesizabil, atât la privirea bancnotei, cât și la pipăire. În general, această imprimare se folosește pentru unul sau mai multe elemente ale desenului bancnotei, de regulă, pentru portret, denumirea emitentului și valoare nominală a bancnotei în cifre, litere sau ambele forme de înscriere. Concluzia inițială, că protecția cea mai sigură a bancnotelor o constituie semnarea olografă a fiecărei bancnote de către persoane anume desemnate de emitent, a fost aplicată în practică, dar măsura a avut caracter temporar. Aceasta întrucât emisiunile de mari mase monetare au făcut imposibilă aplicarea măsurii, așa încât s-a trecut la „reproducerea semnăturii”.

Pentru a se asigura protecția bancnotelor, au fost introduse diverse elemente de dificultate în confecționarea lor, astfel încât falsificatorul să aibă cât mai multe obstacole de depășit în tentativa sa de a realiza o imitație (contrafacere).

Elementele principale după care se poate deosebi o bancnotă autentică de una contrafăcută sau falsificată sunt următoarele:

1. Hârtia – aceasta are calități speciale, respectiv elasticitate, colorit, rezistență și foșnet deosebit. Compoziția chimică a hârtiei este diferită de cea obișnuită, obținându-se printr-un proces tehnologic de fabricație deosebit, în secții speciale ale unor fabrici de hârtie, fiind mai rezistentă la acțiunea agenților fizico-chimici. Biletele de bancă autentice sunt imprimate pe hârtie de calitate excelentă, de un alb foarte pur, în masa căreia se încorporează filamente de mătase fluorescente. Pentru contrafacere se folosește hârtie de calitate inferioară (obișnuită).

Astfel, la studierea hârtiei unei bancnote contrafăcute se vor avea în vedere următoarele:

grosimea, care diferă de cea a bancnotelor autentice;

foșnetul și elasticitatea hârtiei;

structura de suprafață mai lucioasă ori mai poroasă decât la cele autentice;

culoarea hârtiei (la o bancnotă contrafăcută este mai ștearsă, mată, nu are strălucirea celei autentice);

elementele de siguranță (firele de metal sau mătase) care la cele contrafăcute, de regulă, lipsesc, iar în unele cazuri sunt imitate.

În legătură cu posibilitatea de imitație a hârtiei trebuie menționat faptul că, dacă se lasă în circulație bilete de bancă vechi și uzate, acest fapt ușurează munca falsificatorului, permițându-i plasarea bancnotei contrafăcute, „învechind-o” în mod artificial prin îndoiri repetate, frecare, murdărire, etc., pentru a crea impresia celui care o primește că bancnota este autentică, a circulat mult timp și poate fi acceptată fără suspiciuni.

Acesta este motivul pentru care unele state sunt extrem de severe din acest punct de vedere și retrag din circulație toate bancnotele ce nu sunt în perfectă stare și retipăresc necesarul de masă monetară, considerând că nici un preț de cost nu este prea mare pentru protecția circulației bănești. Deși aplicarea acestei măsuri preventive este foarte costisitoare, ea prezintă marele avantaj de a facilita depistarea bancnotelor falsificate ori contrafăcute relativ recent față de momentul introducerii lor în circulație (posibil chiar în faza de tentativă) ușurându-se, astfel, și identificarea plasatorului sau a falsificatorului.

2. Filigranul – reprezintă marca transparentă imprimată în timpul procesului de fabricație în structura hârtiei pe care urmează să se tipărească caracteristicile și desenele unei bancnote, care poate fi imprimat în toată suprafața hârtiei sau în anumite zone. La unele bancnote, filigranul este imprimat în zonele laterale ale bancnotei (la bancnote românești, americane), iar în alte situații pentru reliefarea acestuia pe ansamblul bancnotei rămâne o zona ovală sau circulară netipărită.

Acesta are semnificația unor portrete (de regulă, ale acelorași personalități care sunt tipărite pe ansamblul bancnotei, dar poate reprezenta și alte însemne – monograme, ghirlande, efigii, etc.).

Practica judiciară a constatat că filigranul este un element de siguranță relativ greu de imitat, încercările falsificatorilor constând în imitarea acestuia cu diferite imprimări, compresiuni aplicate pe suprafața hârtiei, folosind substanțe grase ori cerneluri de culoare deschisă, dar mate, netransparente ca la cele autentice. Totodată, acesta fiind vizibil numai în contraproiecție de lumină nu poate fi xerocopiat, fotografiat și nici imitat cu fidelitate, fiind un „certificat de autenticitate” pentru bancnote.

3. Firul de siguranță – introdus ulterior în hârtia suport a bancnotei, a constituit o măsură eficientă de protecție pentru că nu poate fi realizat în nici un mod de către falsificatori. Sesizabil la privirea prin transparență a bancnotei, firul acesta poate fi cel mult imitat prin desenare, dar falsul este grosolan. O astfel de bancnotă contrafăcută poate, însă, induce în eroare persoane neavizate sau care tratează cu superficialitate problema, dar nu poate scăpa controlului băncii.

Firul de siguranță vizibil, când lumina trece prin hârtia bancnotei

4. Înserierea bancnotelor – constituie un sistem codificat ca nou element de protecție, și anume: pentru fiecare literă a alfabetului se imprimă un anumit număr de bancnote, fiecare bilet este numerotat și i se aplică distinct un număr de ordine general care indică totalitatea biletelor dintr-o emisiune.

Se asigură astfel o corelare între cele trei elemente de referință: litera, seria și numărul de ordine al biletului. Sistemul este deosebit de complicat și este ținut secret de către emitent, constituind într-adevăr, un mijloc de protecție eficient.

Sistemul codificat al seriilor nu face, însă, imposibil falsul, dar constituie un mijloc sigur de descoperire cu ocazia controlului efectuat de instituția emitentă. Practic, în acest mod este imposibil ca falsul să rămână nedescoperit, întrucât:

dacă se află secretul metodei băncii de emisie și se respectă corelarea celor trei elemente de referință, la controlul bancar apar două bancnote cu aceeași serie;

dacă seria se aplică în mod arbitrar, controlul bancar stabilește ușor contrafacerea, deoarece nu se respectă corelația obligatorie litere-cifre.

5. Substanțele fluorescente – folosite pentru tipărirea bancnotelor constituie un alt mijloc modern de protecție. Linii, confetti, desene, înscrieri sau fragmente liniare de hârtie colorată realizate cu substanțe fluorescente nu sunt sesizabile cu ochiul liber, și, deci, nu pot fi reproduse, dar sunt foarte vizibile sub acțiunea radiațiilor ultraviolete.

Așadar, substanțele fluorescente nu constituie o măsură de protecție obișnuită, care să poată fi aplicată în schimburile zilnice dintre bani-marfă, ci contribuie la descoperirea falsului cu ocazia ajungerii bancnotei la o unitate bancară, unde este supusă controlului de rutină.

6. Microtipărirea – element de protecție nou introdus, contribuie la descoperirea falsului și constă în imprimarea pe anumite zone ale bancnotei a unor texte sau cifre de dimensiuni microscopice, care nu se pot citi cu ochiul liber, ci numai cu ajutorul unor instrumente de mărit (lupă, microscop).

Microtextul nu poate fi realizat cu nici un mijloc modern de copiere, așa încât, falsul poate trece peste controlul obișnuit al oricărei persoane, dar este sesizabil la controlul de rutină al instituțiilor bancare sau unități monetare.

7. Textul de undă – având dimensiunile de 1-, vizibil cu ochiul liber în condiții bune de iluminare, este folosit concomitent cu microtipărirea sau independent de aceasta.

8. Liniatura anticopiere – este prezentă pe unele bancnote moderne și constă în imprimarea peste unele părți ale bancnotei a unor linii foarte subțiri, ce nu pot fi reproduse de copiatoare. Cerneala anticopiere poate fi folosită și pentru realizarea unor elemente componente ale desenului bancnotei.

9. Cernelurile magnetice – s-au introdus în ultima vreme în procesul de tipărire al bancnotelor, dar, ca și substanțele fluorescente, pot fi depistate numai cu ocazia controlului bancar, necesitând prezența și folosirea unor instrumente de evidențiere a câmpului magnetic.

Pulberile magnetice folosite de unii falsificatori și introduse în tușuri sau cerneluri pot induce în eroare controlul, dar copiatoarele color nu pot reda, în nici un caz, proprietățile magnetice.

10. Imaginea latentă – constă în imprimarea unor elemente din compoziția grafică a bancnotei cu substanțe care fac ca elementul să-și schimbe imaginea în funcție de unghiul sub care este privit.

11. Elementul optic variabil – se realizează prin imprimarea unor substanțe care își schimbă culoarea în raport cu unghiul de privire.

12. Holograma – constă în acoperirea bancnotei sau încorporarea în masa hârtiei acesteia a unei pelicule din material plastic (la unele bancnote pelicula este metalică), așa încât imaginile sau culorile bancnotei variază în raport cu unghiul sub care sunt privite.

Se poate constata, așadar, că de-a lungul timpului instituțiile bancare au aplicat măsuri de protecție și siguranță tot mai perfecționate, care îngustează posibilitățile falsificatorilor, dar nu le elimină total.

2.3. Reglementarea juridică a falsificării de monedă

DEFINIREA TERMENILOR

Banii, ca simbol al echivalentului general în schimbul de mărfuri, se prezintă sub două forme: moneda metalică și bancnota din hârtie (bilet de bancă). Pentru a face o distincție mai clară între aceste două forme, se utilizează, de regulă termenii consacrați și anume: pentru banii din metal – moneda metalică, iar pentru banii din hârtie – bancnotă.

În situația în care într-un context se face referire la bani în general, se folosește termenul de monedă, care subînțelege atât moneda metalică precum și banii din hârtie, prin „fals de monedă” înțelegându-se falsificarea banilor de orice fel.

În practica judiciară se utilizează frecvent termenii de falsificare și contrafacere. Falsul ca substantiv neutru, este considerat neadevăr, contrafacere, schimbare a adevărului într-un act scris, prin adaosuri sau ștersături, prin imitarea semnăturii ori substituire de persoane etc., iar ca verb infinitiv, „a falsifica”, înseamnă a face un lucru să semene cu altul, cu intenția de a înșela, a contraface, a prezenta altfel decât este, a denatura. Rezultă, așadar, sinonimia între termenul analizat și cuvântul compus „contrafacere”, din vorbirea curentă, care în știința dreptului penal dispare prin apariția diferențelor explicate.

„Dicționarul de drept penal” oferă o definiție generică pentru falsificare, arătând că este o acțiune de denaturare a adevărului, ce se poate efectua prin orice mijloace susceptibile de a produce o contrafacere a unui lucru, semn sau înscris, ori o alterare, în forma sau substanța sa, a unui lucru, semn sau înscris.

„Dicționarul juridic – selectiv” se ferește de la o formulare de principiu a falsului, făcând trimitere la Codul penal.

„Dicționarul diplomatic și Dicționarul de drept internațional public” nu fac referire la ”fals”, în general, ele vizând doar specificitatea falsului de monedă, a cărui importanță este accentuată și prin referire la documente internaționale („Convenția pentru reprimarea falsificatorilor de monede”, de la Geneva din 1929). „Moneda”, în exprimarea dată de dicționare dobândește un înțeles exhaustiv, cuprinzând în egală măsură, monede metalice sau de hârtie, titlurile de credit public, cecurile, titlurile de orice fel pentru efectuarea plăților sau orice alte valori asemănătoare. Coroborând cele două enunțuri care tratează falsul de monedă ca infracțiune internațională, pot fi sesizate doar diferențe de formă, însă fondul ideatic al unui text se regăsește în celălalt, grație terminologiei de specialitate, instrument de cunoaștere asimilat limbajului juridic.

De altfel, legiuitorul român, când se referă la falsificarea de bani (în cuprinsul alin.1 al articolului 282 din Codul penal), folosește numai termenul de monedă la care adaugă: metalică sau de hârtie.

Abordarea problemei falsificării banilor presupune, în mod necesar, prezentarea istoriei acestora de la apariție până în prezent, întrucât istoria banilor și istoria falsificării lor merg paralel. Indiferent că este comisă de cetățeni români, străini sau apatrizi, și că vizează moneda românească ori străină, falsificarea acestor valori este tot mai frecvent asociată conceptului de „crimă organizată”.

Pentru a apăra integritatea materială și de conținut a acestor instrumente și pentru a ocroti încrederea publică în valoarea lor probatorie, legea penală incriminează, sub denumirea de „fals”, orice acțiune de contrafacere sau falsificare a acestora.

Chiar dacă în înțeles strict juridic, contrafacerea este o modalitate de falsificare a banilor, în sens practic, în interesul muncii operative și criminalistice, acești termeni trebuie abordați distinct.

Deși legea penală nu face nicio deosebire între activitățile desfășurate pentru realizarea falsului, referindu-se numai la efect, la rezultatul produs (falsificarea), în practica judiciară sunt recunoscute două modalități prin care făptuitorii realizează o bancnotă falsă – falsificarea bancnotelor și contrafacerea acestora.

FALSIFICAREA BANCNOTEI

Prin „falsificare” se înțelege modificarea valorii unei bancnote, urmărindu-se majorarea cupiurii acesteia (la o bancnotă de l dolar se modifică unele elemente de ansamblu, astfel încât aceeași bancnotă să indice valoarea de 10 sau 100 de dolari). S-a ales, pentru exemplificare, dolarul și nu euro sau leul, pentru că bancnota americană, cea mai falsificată din lume, se pretează la asemenea activități, cel puțin pentru următoarele trei motive:

1.Între bancnotele autentice cu valori diferite există și multe elemente de asemănare, astfel încât falsificatorul nu trebuie să intervină asupra întregii bancnote;

2.Caracteristicile dolarului sunt puțin cunoscute întrucât nu este folosit în circulația bănească internă în mod curent, iar pentru cei care intră în posesia unor asemenea bancnote, pentru prima dată, sunt chiar necunoscute;

3.Operațiunile cu dolari nu se desfășoară întotdeauna în condiții care să permită noului posesor să verifice autenticitatea bancnotelor.

Valorificând, în plan teoretic, rezultatele activității de investigare criminalistică, în special cele de expertiză criminalistică, se pot desprinde următoarele considerații cu privire la falsificarea bancnotei:

-întotdeauna se acționează asupra unei bancnote cu valoare mică pentru a rezulta o altă bancnotă, dar cu valoare mai mare;

-riscul de a întâlni o bancnotă cu valoare mică, falsificată, aflată în circulație, este minim dar acesta crește odată cu creșterea cupiurii înscrise pe bancnotă;

-falsificarea bancnotei, în modalitatea arătată, se referă cu mici excepții, la bancnote izolate sau la cantități mici de bancnote;

-realizarea unui astfel de fals nu presupune obligatoriu mijloace tehnice deosebite, sofisticate, complexe;

-falsificarea poate fi realizată și individual, fără a fi nevoie de constituirea unui grup;

-de regulă, falsificatorul este și plasator, fiind cel care pune în circulație bancnota falsificată;

-este greu, chiar imposibil de prevenit un astfel de fals, întrucât nu necesită acte sau activități pregătitoare deosebite ori de lungă durată sau care să dea de bănuit organelor de anchetă;

-este foarte greu de probat cine a executat falsul.

În raport de modalitățile de falsificare descrise, văzând și ce anume presupune falsificarea din punct de vedere practic, rezultă că numai bancnota poate fi falsificată, nu și moneda. Aceasta din urmă poate fi numai contrafăcută.

CONTRAFACEREA BANCNOTELOR

Prin „contrafacere” se realizează de fapt un alt bilet de bancă sau o altă monedă, în sfera ilicitului, indiferent de mijlocul folosit (de regulă fotocopierea, xerocopierea color, utilizarea unor tehnici de tipărire – în cazul bancnotelor, iar pentru monede metalice – turnarea sau poansonarea). Pentru aceste motive, „falsificarea” este considerată, în limbajul tehnico-criminalistic, un fals parțial, pe când contrafacerea este un fals total.

Contrafacerea, fiind o activitate complexă, care nu este la îndemâna oricui, presupune, atât o bună calificare în domeniul din care sunt folosite mijloacele tehnice, cât și posesia acestor mijloace tehnice, apte să producă rezultatul urmărit. Precizarea este necesară având în vedere aspectele practice ale problemei întrucât, din punct de vedere teoretic, legea nu cere un subiect special. Teoretic, contrafacerea poate fi comisă de orice persoană; practic, însă atunci când apar in circulație bancnote contrafăcute, organul de urmărire penală își îndreaptă căutările spre anumite persoane, având în vedere metoda folosită pentru contrafacere, precum și eventualitatea posesiei unor mijloace tehnice specifice.

Contrafacerea inițială prin desenare, a constituit o metodă grosolană, rudimentară de obținere a unui fals, și nu mai poate fi utilizată astăzi ca urmare a multiplelor și complexelor măsuri de securitate luate de emitenții de bancnote. Au existat și contrafaceri realizate prin metode fotografice, mai puține, dar în prezent, o imitație bună s-a obținut prin tipărire, și foarte bună, cu ajutorul multiplicatoarelor color, de producție recentă.

Cert este însă un lucru: chiar dacă prin mijloacele tehnice moderne se reușește să se redea aproape perfect o bancnotă contrafăcută, aptă să inducă în eroare pe oricine, celelalte elemente care conferă siguranță bancnotei autentice nu pot fi contrafăcute. La o examinare atentă falsul poate fi imediat pus în evidență.

Tehnologia modernă, economia de piață și libera circulație a persoanelor au creat mari avantaje falsificatorilor și au îngreunat considerabil sarcinile organelor de anchetă. Accesul la tehnica modernă a acestora din urmă este limitat, iar economia de piață presupune și plata informației, deci fonduri bănești, pe care organele judiciare nu le au. Deschiderea granițelor și libera circulație a persoanelor au permis realizarea legăturilor între falsificatori într-un timp scurt și, practic, oriunde departe de supravegherea organelor naționale de anchetă.

Și în practica internațională termenii „falsificare” și „contrafacere” sunt abordați distinct; de altfel în cadrul Organizației Internaționale de Poliție Criminală – INTERPOL în cadrul subdiviziei „Delicte economice și financiare” funcționează așa numitul „grup F” – falsificări și contrafaceri, iar prestigioasa revistă de informare profesională în materie, editată tot de O.I.P.C. – INTERPOL se numește „Contrafacons et Falsifications”.

Funcțiile economice deosebit de importante pe care le îndeplinesc banii în cadrul național și internațional justifică pe deplin protejarea acestora prin mijloace de drept penal.

Având în vedere corelația nemijlocită ce exista între bani ca expresie a valorii și sistemul economic, rezultă evident că orice perturbație în sistemul monetar și valutar al țării are urmări negative asupra întregului sistem economic. Dacă s-ar face referire numai la fenomenul inflației care, teoretic vorbind, poate fi declanșat prin plasarea masivă de monede falsificate, ușor se pot imagina consecințele acestei infracțiuni.

Pe de altă parte, în cadrul relațiilor comerciale exprimate prin raportul sintetic bani – marfă, când banii îndeplinesc funcția de valoare de schimb, dacă moneda este falsificată atunci și raporturile comerciale sunt prejudiciate la modul cel mai direct, în locul mărfurilor livrate neintrând valoare acestora.

REGLEMENTAREA JURIDICĂ INTERNĂ

În țara noastră monedele erau falsificate de boieri sau de oameni de rând, pedepsele și pentru unii și pentru ceilalti fiind foarte dure. “Or cine va face bani mincinosi, să dzice, or cine va fi calpuzan, de va face bani răi în numele împăratului sau domnului acelui loc, deîntâi să I se taie capul, dup’acia să’I arză trupul foc, și câte bucate va avia, toate să fie domnesti; iar de se va afla, că s’au făcut acia calpuzanie la vreun sat , sau targ micsor, să i se facă moarte”.

În legislația penală, faptele incriminate sub denumirea de infracțiuni de fals se constituie într-o categorie bine particularizată și extrem de variată în sfera vastă a faptelor socotite ca social periculoase. Este de neconceput o relație socială fără existența bunei-credințe reciproce a părților implicate, fără îndatorirea de respect față de adevăr și fără sentimentul de încredere că este efectiv respectat.

Sub denumirea de „infracțiuni de fals”, legiuitorul român a inclus într-o categorie distinctă de infracțiuni, în Titlul VII al părții speciale a Codului penal, faptele de alterare a adevărului cu privire la anumite entități: monede, timbre sau alte valori, instrumente de autentificare sau de marcare, înscrisuri, care au menirea, potrivit legii, să facă dovada adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă. Infracțiunea de falsificare de monedă, ca, de altfel, și infracțiunile corelative sau derivate din aceasta, prezintă un grad ridicat de pericol social din mai multe considerente. Astfel, produsul infracțiunii – moneda falsificată – este de natură să surprindă și să înșele încrederea persoanelor puse în postura de a primi o asemenea valoare.

Faptele de acest gen – inclusiv infracțiunile derivate – lezează grav încrederea publică față de monedă, existența în circulație a unor piese false conducând, în mod invariabil, la îngreunarea și chiar împiedecarea unei circulații bănești normale, cu toate consecințele negative ce decurg din aceasta, în plan economic, social și politic.

Așadar, prin incriminarea acestei fapte profund antisocială, legea penală protejează relațiile sociale a căror formare, dezvoltare și desfășurare normală implică încrederea în autenticitatea monedelor. Totodată, legea penală apără interesele civile ale persoanelor fizice și instituțiilor statului abilitate în emiterea monedei și asigurarea circulației bănești.

Făcând parte din grupul faptelor incriminate sub denumirea generică de „infracțiuni de fals”, falsificarea de monede constituie o categorie bine individualizată și particularizată, atât sub aspectul structurii și conținutului juridic, cât și al modalităților faptice de comitere.

FALSIFICAREA DE MONEDE SAU DE ALTE VALORI

Art.282 Codul Penal

„alin(1) Falsificarea de monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plților, emise de instituția bancară ori de alte instituții de credit competente, sau falsificarea oricăror alte titluri ori valori asemănătoare, se pedepseste cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

alin.(2) Cu aceeasi pedeapsă se sancționează punerea în circulație, în orice mod, a valorilor falsificate arătate în alineatul precedent, sau deținerea lor în vederea punerii în circulație.

alin.(3) Dacă faptele prevăzute în alineatele precedente ar fi putut cauza o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi, iar dacă au cauzat o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani ți interzicerea unor drepturi.

alin(4) Tentativa se pedepsește”.

CONȚINUTUL LEGAL

Sub această denumire marginală, în art.282 C.pen. sunt incriminate, în varianta tip, o infracțiune principală și două infracțiuni derivate (alin.l și 2), precum și două variante agravate, prevăzute în alin. 3 al aceluiași text.

Infracțiunea principală constă în falsificarea de monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăților, emise de instituția bancară ori de alte instituții de credit competente sau falsificarea oricăror alte titluri ori valori asemănătoare.

Infracțiunile derivate există atunci când sunt puse în circulație, în orice mod, valorile falsificate menționate la infracțiunea principală sau când acestea sunt deținute în vederea punerii lor în circulație.

Variantele agravate se realizează atunci când faptele prevăzute la varianta tip ar fi putut cauza o pagubă importantă sistemului financiar sau când acestea au cauzat efectiv o pagubă importantă sistemului financiar.

CONDIȚII PREEXISTENTE

A) Obiectul infracțiunii:

a) Obiectul juridic generic este identic cu al celorlalte infracțiuni de fals, respectiv relațiile sociale privind încrederea publică.

b) Obiectul juridic special al falsificării de monede sau de alte valori este reprezentat de ansamblul relațiilor sociale care se formează și se desfășoară în legătură cu valoarea socială pe care o denumim în mod generic „încredere publică” (fides publica) și care privește în egală măsură monedele, precum și celelalte valori ce se găsesc în mod oficial în circulație, precum și operațiunilor legale efectuate în cadrul circulației monetare sau a instrumentelor de credit și plată.

c) Obiectul material al acestei infracțiuni diferă după cum activitatea făptuitorului se concretizează într-o acțiune de contrafacere (plăsmuire) sau de alterare.

Atunci când falsificarea a fost realizată prin contrafacere, obiectul material al infracțiunii va fi reprezentat de materialele din care au fost confecționate monedele sau titlurile de valoare contrafăcute, acestea din urmă reprezentând, de fapt, produsul infracțiunii.

Dacă falsul s-a înfăptuit prin alterare, moneda sau titlul de valoare veritabile care au fost supuse operațiunii de falsificare vor constitui concomitent și produs și obiect material al infracțiunii, în acest sens, în accepțiunea art. . pen., obiect material al infracțiunii de falsificare de monede sau de alte valori pot fi, în mod limitativ, moneda metalică sau moneda de hârtie, titlurile de credit public, cecurile și titlurile de orice fel.

Moneda metalică sau moneda de hârtie reprezintă mijlocul de circulație și de plată în cadrul economiei oricărei țări. În România circulația bănească este realizată prin biletele de bancă și monedele metalice emise de Banca Națională.

Biletele de bancă (moneda din polimer) sunt în valoare nominală de 1, 10, 50, 100, 200 și 500 lei, iar monedele metalice sunt de 1, 5, 10 și 50 bani.

Titlurile de credit public sunt acele documente scrise care reprezintă o obligațiune a statului de rambursare la scadență a unei sume de bani determinate. Asemenea titluri apar cel mai frecvent sub forma rentelor și obligațiilor, fiind purtătoare de dobândă fixă. Ele pot fi negociate (vândute) la burse, pe piața financiară. Pe baza cererii și ofertei de capital bănesc, la bursă se formează cursul (prețul de piață) al titlurilor de credit public, în felul acesta, titlurile de credit au o valoare nominală fixă, de emisiune și o valoarea reală, variabilă, de piață.

Cecurile constituie acel mijloc de plată prin care posesorul unui cont de decontare sau cont curent dă ordin băncii la care are deschis contul să plătească sau să vireze în contul persoanei sau instituției indicate, o anumită sumă de bani. Cecurile pot fi nominale sau la purtător. Ele pot fi utilizate, în mod curent, pentru plata diferitelor servicii sau pentru procurarea unor mărfuri.

Teoria și practica dreptului penal s-a pronunțat în mod constant în sensul că libretul C.E.C. nu constituie „cec” în accepțiunea art. . pen., deoarece acesta nu este apt prin el însuși să servească la efectuarea de plăți și în doctrina dreptului penal s-a exprimat în mod individual părerea că această infracțiune ar avea un obiect juridic special complex format din relațiile sociale ce vizează protejarea autenticității valorilor monetare sau de credit, precum și relațiile sociale ce privesc asigurarea sistemului financiar și de credit, stabilitatea sistemului monetar, într-un sens mai larg astfel că falsificarea lui va reprezenta un fals material în înscrisuri oficiale potrivit art. . pen.

Mai pot fi contrafăcute sau alterate titlurile de orice fel pentru efectuarea plăților emise de instituția bancară ori de alte instituții de credit competente, precum și prin alte titluri sau valori asemănătoare. Cât privește aceste titluri, nu are importanță denumirea sau valoarea lor, ci doar faptul că acestea trebuie să se afle în mod legal în circulație, cu alte cuvinte, în momentul săvârșirii infracțiunii să aibă putere circulatorie.

Cât privește infracțiunile derivate, de punere în circulație sau de deținere în vederea punerii în circulație, prevăzute de alin.2 al art.464 C. pen., ele au ca obiect material valorile falsificate și anume: moneda metalică, moneda de hârtie, titlurile de credit public, titlurile de orice fel pentru efectuarea plăților sau alte titluri ori valori asemănătoare.

B) Subiecții infracțiunii:

a) Subiect activ nemijlocit al infracțiunii de falsificare de monede sau de alte valori poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale. Participația penală este posibilă sub toate formele sale, cu mențiunea că această infracțiune, prin complexitatea activităților ce le realizează, implică, de regulă, o pluralitate de subiecți activi, fie sub forma coautoratului, dar și a complicității și instigării. Falsificarea monedelor sau a altor valori presupunând operațiuni deosebit de dificile este realizată, în cele mai multe rânduri, prin participarea unor persoane cu aptitudini sau calificare specială, cum sunt: tipografii, chimiștii, desenatorii, graficienii, etc.

În cazul infracțiunilor derivate, de punere în circulație a valorilor falsificate sau de deținere a lor în vederea punerii în circulație, subiecți activi pot fi, de asemenea orice persoane, cu mențiunea că la infracțiunea de deținere de monede sau valori falsificate nu pot fi subiecți activi cei care au participat anterior la executarea activității de falsificare, deoarece aceasta din urmă în mod obiectiv este urmată, în toate situațiile, de o acțiune de deținere (pe care o absoarbe), oricât de scurtă ar fi ca durată de timp. Aceeași legătură se realizează și între fapta de deținere și cea de punere în circulație, cea de-a doua nefiind posibilă fără o prealabilă deținere, în cazul în care, însă, după falsificarea monedelor sau a altor valori făptuitorul le-a pus în circulație, va fi reținută atât infracțiunea prevăzută în art. 464 alin. l, cât și cea prevăzută în art. 282 alin. 2 aflate în concurs real de conexitate, potrivit art. 33 lit. a, Teza a II-a C. pen.

b) Subiectul pasiv al infracțiunii este instituția care a emis moneda sau titlu de valoare supuse falsificării, ale cărei interese, autoritate și încredere publică sunt puternic afectate în urma săvârșirii respectivei activități infracționale.

Poate fi subiect al infracțiunii prevăzută în art. . pen. și persoana fizică sau juridică indusă în eroare prin înmânarea monedei sau valorii falsificate și care în felul acesta este prejudiciată din punct de vedere material.

Pentru existența infracțiunii de falsificare de monede sau de alte valori legea nu cere nici o condiție cu privire la locul sau timpul săvârșirii.

CONȚINUTUL CONSTITUTIV

A. Latura obiectivă:

a) Elementul material este nuanțat în raport cu săvârșirea, infracțiunii principale sau a uneia din cele două infracțiuni derivate, în cazul săvârșirii infracțiunii principale, elementul material se realizează printr-o acțiune de falsificare care presupune fie o operațiune de contrafacere, fie una de alterare.

Contrafacerea, denumită și plăsmuire, este acea manoperă prin care sunt confecționate monede sau alte valori false care imită monedele sau valorile adevărate. Această activitate se va realiza diferit, după cum este vorba de monede metalice (prin turnarea sau baterea acestora) sau de monede de hârtie ori alte valori (prin copiere, imprimare, fotografiere, etc.).

Acțiunea de contrafacere va constitui element material al infracțiunii prevăzute în art..pen. doar în măsura în care moneda sau valoarea unitară are putere circulatorie la data falsificării, cu alte cuvinte, acestea se află în circuitul monetar sau financiar.

Nu are relevanță dacă imitarea este perfectă, dacă se apropie totuși de original sau dacă, dimpotrivă, este neizbutită. Din punct de vedere juridic este important ca moneda sau valoarea contrafăcută să aibă capacitatea de a oferi o anumită credibilitate, cu alte cuvinte, să poată fi apreciată, la primul impact, drept o monedă sau valoarea veritabilă.

Doctrina și practica dreptului penal considerăm în mod justificat că fapta de contrafacere nu poate constitui infracțiune atunci când imitarea este grosolană și, ca atare, produsul infracțiunii fiind total necorespunzător, nu va avea aptitudinea de a circula.

Alterarea constă în modificarea conținutului sau aspectului unei monede a unei valori adevărate, creându-se, de regulă, aparența unei valori mult mai ridicate care i-ar asigura făptuitorului avantaje materiale superioare celor care s-ar fi putut obține cu moneda sau valoarea inițială. Moneda metalică poate fi alterată prin modificarea greutății sau a compoziției sale, iar moneda de hârtie sau alte valori vor fi alterate atunci când este modificată, culoarea, semnele sau cifrele originale.

Elementul material al infracțiunii principale, prevăzută în art. 282 alin. . pen., este întregit de două cerințe esențiale care decurg din respectivul text de lege: în primul rând, moneda sau valoarea falsificată trebuie să corespundă uneia dintre monedele,sau titlurile de valoare enumerate de lege, iar în al doilea rând, aceste valori să se găsească, în momentul falsificării, în circuitul legal monetar sau financiar. Această ultimă cerință este îndeplinită și atunci când moneda sau valoarea falsificată a fost retrasă din circulație, dar ea mai poate fi încă preschimbată în mod legal. În cazul infracțiunilor derivate prevăzute în alin. 2 al art. . pen., elementul material constă fie într-o acțiune de „punere în circulație”, fie în acțiunea de „deținere a lor în vederea punerii în circulație”.

Punerea în circulație este operațiunea prin care produsul acțiunii de falsificare este introdus, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, în angrenajul circulației monetare sau financiare. Această acțiune poate fi realizată prin efectuarea de plăți, schimburi, depuneri, expedieri poștale, substituirea unor valori adevărate cu cele falsificate, etc.

Deoarece punerea în circulație se realizează, în cele mai multe cazuri, prin acte repetate, în baza uneia și aceleiași hotărâri infracționale, ce capătă caracterul unei infracțiuni continuate.

Deținerea valorilor falsificate în vederea punerii lor în circulație presupune primirea și păstrarea monedei sau valorilor falsificate, în vederea punerii ulterioare în circulație.

Deținerea, precum și punerea în circulație reprezintă o formă specială de tăinuire sau favorizare, incriminate ca infracțiune de sine stătătoare în materia falsificării de monede sau de alte valori.

Pentru ambele acțiuni, atât în cazul punerii în circulație, cât și al deținerii în vederea punerii în circulație, latura obiectivă este întregită de existența unei cerințe esențiale pe care am întâlnit-o și la infracțiunea principală și anume: monedele sau valorile falsificate puse în circulație sau deținute să fie enumerate în alin 1 al art. . pen.

În cazul acțiunii de deținere, legea impune și o a doua cerință esențială și anume: deținerea să fie săvârșită, „în vederea punerii în circulație”. Lipsa acestei cerințe esențiale înlătură caracterul penal al faptei de deținere.

Neîndeplinirea acestei cerințe esențiale va putea atrage răspunderea penală a făptuitorului doar dacă sunt întrunite elementele infracțiunii de favorizare (art. . pen.).

b) Urmarea imediată a infracțiunii principale, pe lângă crearea unei stări de pericol, este și aceea a obținerii unei monede sau a unui titlu de valoarea aparent asemănător cu moneda sau titlul a cărui falsificare s-a urmărit. Prin urmare, legea cere să existe un rezultat determinat separat de acțiune, cerință comprimată în noțiunea care denumește acțiunea incriminată (falsificarea înseamnă atât acțiunea de falsificare, cât și rezultatul, întocmai ca și uciderea, distrugerea ș.a.).

Urmarea imediată a infracțiunii derivate constând din punerea în circulație este, de asemenea, un rezultat separat de acțiune și anume trebuie să se producă pătrunderea monedelor sau a valorilor false în circulația obișnuită (punerea înseamnă și acțiunea și rezultatul).

c) Între acțiune și rezultat trebuie să se stabilească existența legăturii de cauzalitate.

Urmarea imediată a infracțiunii constând din deținerea monedelor sau valorilor false este starea de pericol pentru relațiile sociale ocrotite de lege, această urmare rezultă implicit din acțiunea incriminată ca și legătura de cauzalitate între faptă și rezultat.

B. Latura subiectivă:

Infracțiunea prevăzută în art. 282, atât sub forma falsificării, cât și a deținerii și a punerii în circulație a valorilor falsificate, se comite cu intenție directă sau indirectă. Este exclusă cu desăvârșire culpa. Dacă la activitatea infracțională au participat mai multe persoane, iar unul dintre autori a fost indus în eroare asupra contribuției sale, vor fi aplicabile dispozițiile referitoare la participația improprie. Mobilul și scopul infracțiunii nu au relevanță pentru încadrarea juridică a faptei, dar evidențierea acestora va contribui la o corectă individualizare a răspunderii penale.

FORME. MODALITĂȚI

A.Forme:

Falsificarea de monede sau de alte valori atât ca infracțiune principală, cât și ca infracțiune derivată, este după cum am văzut, o activitate intenționată realizată prin acțiune, fiind susceptibilă de o desfășurare în timp sub forma actelor pregătitoare, a tentativei, și a infracțiunii consumate.

a) Actele pregătitoare – nu sunt incriminate ca formă a infracțiunii. Totuși, datorită pericolului lor ridicat, unele activități de pregătire în vederea falsificării de monede sau de alte valori sunt pedepsite ca infracțiuni de sine stătătoare, potrivit art. . pen. În același timp, actele pregătitoare efectuate în vederea punerii în circulație a monedelor sau a valorilor falsificate sunt incriminate autonom sub forma infracțiunii derivate de deținere de valori falsificate în vederea punerii lor în circulație. În felul acesta este asigurată reprimarea indirectă a actelor pregătitoare la infracțiunea prevăzută în art. . pen.

b) Tentativa – La toate cele trei infracțiuni, indiferent dacă sunt în varianta tip sau în una din cele două variante asimilate se pedepsește conform alineatului ultim al art. . pen.

În situația infracțiunii principale de falsificare există tentativă atunci când acțiunea de contrafacere sau de alterare a fost întreruptă, pe parcursul executării sale, din cauze independente de voința făptuitorului sau, deși a fost dusă până la capăt, rezultatul nu s-a produs, nefiind obținute monedele sau valorile falsificate dorite de făptuitor. Dacă rezultatul nu s-a produs datorită insuficienței sau defectuozității mijloacelor sau materialelor folosite în scopul falsificării, va exista o tentativă improprie la infracțiunea principală prevăzută în art. . pen.

În cazul infracțiunii derivate de punere în circulație va exista tentativă atât în situația în care acțiunea făptuitorului a fost întreruptă atunci când acesta încerca să efectueze punerea în circulație, precum și atunci când autorul a încheiat activitatea de remitere a monedelor sau valorilor falsificate către un terț de bună credință deoarece acesta din urmă, constatând că valorile sunt false, nu le-a primit.

Cea de-a doua infracțiune derivată îmbracă forma tentativei atunci când acțiunea de primire pentru deținere a fost întreruptă din cauze independente de voința făptuitorului sau atunci când, după ce s-a efectuat predarea, dobânditorul s-a aflat în posesia valorilor falsificate un interval de timp insuficient pentru a califica fapta sa ca fiind o deținere în accepțiunea art. . pen. (al. 2).

c) Consumarea infracțiunii – Intervine atunci când, după executarea acțiunilor de falsificare, de punere în circulație sau de deținere a valorilor falsificate în vederea punerii lor în circulație, s-a produs urmarea imediată specifică faptelor incriminate în art. . pen.

d) Deoarece infracțiunea de falsificare de monede sau de alte valori și infracțiunea de punere în circulație a monedelor sau a valorilor falsificate, îmbracă în cele mai multe cazuri, caracterul de infracțiune continuată, iar deținerea de monede sau valori falsificate este invariabil o infracțiune continuă, în cazul executării acestor acțiuni există și un moment al epuizării care are loc odată cu încetarea ultimei acțiuni.

B. Modalități:

Fiecare din cele trei infracțiuni (una principală și două derivate) se prezintă sub forma unei modalități normative simple și a câte două modalități normative agravate. Circumstanțele agravante care sunt prin urmare comune au în vedere capacitatea potențială a actelor infracționale în forma simplă, de a cauza o pagubă împotriva sistemului financiar sau o vătămare efectivă a sistemului financiar și într-o măsură considerabilă.

Importanța pagubei pentru sistemul financiar se apreciază de la caz la caz, în raport de prejudiciul imediat care s-a produs ori care s-ar fi putut produce, de efectele pe termen mediu sau lung pentru stabilitatea monetară internă și, nu în ultimul rând, se vor avea în vedere chiar implicațiile internaționale ale activității infracționale.

Agravanta care se referă la o posibilă pagubă pentru sistemul financiar intervine și în cazul tentativei dacă se constată că, în eventualitatea consumării faptei, aceasta ar fi putut cauza o pagubă importantă sistemului financiar.

FALSIFICAREA DE VALORI STRĂINE

Art.284 Codul Penal

„ Dispozițiile din acest capitol se aplică și în cazul în care infracțiunea privește monede sau timbre ale altor state sau alte valori străine.”

CONDIȚII PREEXISTENTE

A. Obiectul infracțiunii:

a) Obiectul juridic generic – este comun tuturor infracțiunilor de fals.

b) Obiectul juridic special – este identic cu cel al infracțiunilor prevăzute în art. . pen.

Codul nostru penal a consacrat un text special falsificării valorilor străine, dorind prin aceasta să coreleze legislația internă cu prevederile Convenției de la Geneva din 2 aprilie 1929, care a fost semnată și de România și prin care falsificarea de monedă a fost considerată o infracțiune ius gentium. Textul art. . pen. reprezintă în acest fel o dovadă elocventă a disponibilităților țării noastre de colaborare internațională în lupta împotriva criminalității.

c) Obiectul material fiind relativ asemănător cu cel al infracțiunii prevăzute în art. . pen. Cât privește moneda străină, aceasta trebuie să aibă putere circulatorie.

B. Subiecții infracțiunii:

Explicațiile anterioare date cu privire la subiecții infracțiunii prevăzute în art. . pen. sunt valabile și pentru falsificarea de valori străine.

a) Subiectul activ. Art.284 C. pen., nefăcând nici o precizare referitoare la subiectul activ nemijlocit al acestei infracțiuni, desprindem concluzia că acesta poate fi un cetățean român, un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, cu domiciliul în țară sau străinătate, iar fapta poate fi săvârșită în România sau în afara granițelor acesteia.

În măsura în care falsificarea valorilor străine se realizează în țara noastră, legea penală română se va aplica făptuitorului, indiferent de apartenența acestuia potrivit principiului teritorialității legii penale, inclusiv când pe acest teritoriu ori pe o navă ori o aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracțiunii (criteriul ubicuității).

Dacă falsificarea valorilor străine a fost comisă în străinătate de un cetățean român sau de o persoană fără cetățenie domiciliată în țara noastră, prevederile art . pen., vor fi aplicate în baza art.11 C. pen., care consacră principiul personalității.

În varianta în care falsificarea de valori străine, sub forma infracțiunii principale sau a celei derivate a fost săvârșită în străinătate de un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie care nu domiciliază în țara noastră, prevederile legii penale române vor fi aplicate în baza principiului universalității și în limitele prevăzute în art. . pen.

b) Subiectul pasiv al infracțiunii coincide cu cel care este specific infracțiunilor prevăzute în art. 282 și . pen., cu mențiunea că, în secundar, devine subiect pasiv și statul.

CONȚINUTUL CONSTITUTIV

Explicațiile date la infracțiunile prevăzute în art.282 și . pen. referitoare la latura obiectivă și latura subiectivă, precum și cât privește formele, modalitățile și sancțiunile sunt valabile și în cazul falsificării de valori străine.

DEȚINEREA DE INSTRUMENTE ÎN VEDEREA FALSIFICĂRII DE VALORI

Art.285 Codul Penal

„Fabricarea ori deținerea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor enumerate în art. 282-. pen.”

CONDIȚII PREEXISTENTE

A) Obiectul infracțiuni:

a) Obiectul juridic este identic cu al celorlalte infracțiuni de fals.

b) Obiectul juridic special este, la rândul său, similar cu cel al infracțiunilor cuprinse în acest capitol privind relațiile sociale referitoare la încrederea publică acordată valorilor sau titlurilor enumerate în art. 282-. pen. și operațiunilor care se efectuează cu acestea.

c) Obiectul material al infracțiunii este reprezentat de instrumentele sau materialele care sunt deținute în scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor enumerate în art. 282-. pen. (tiparnițele, copiatoarele, metalele, hârtia filigranată, cernelurile, substanțele chimice, etc.).

B) Subiecții infracțiunii.

Infracțiunea este susceptibilă de a avea unul sau mai mulți subiecți activi și unul sau mai mulți subiecți pasivi.

a) Subiect activ nemijlocit (autor) poate fi orice persoană fizică, deoarece legea nu cere ca acesta să fie calificat. Totuși, în modalitatea „fabricarea”, dacă făptuitorul este totodată specialist și angajat la unitatea în care se realizează valorile veritabile ce sunt supuse uneia din acțiunile de falsificare incriminate în art. 282-. pen. (tipograf, chimist, grafician etc.), respectiva calitate va fi socotită ca o împrejurare agravantă (art. 75, alin. . pen.).

Infracțiunea prevăzută în art. . pen., în ambele sale modalități normative (fabricarea și deținerea), poate fi săvârșită și în participație, în oricare din formele acesteia (coautorat, instigare, complicitate).

b) Subiectul pasiv principal al infracțiunii este statul, interesele acestuia în asigurarea stabilității și încrederii publice în operațiunile ce se efectuează cu monede, timbre sau alte valori fiind periclitate prin fabricarea ori deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori. Subiect pasiv secundar este instituția care are abilitarea legală sa emită sau să efectueze operațiuni cu valorile sau titlurile enumerate în art. 282-. pen.

Pentru existența infracțiunii de deținere de instrumente în vederea falsificării de valori, legea nu cuprinde cerințe speciale privind locul sau timpul săvârșirii.

CONȚINUTUL CONSTITUTIV

A) Latura obiectivă:

a) Sub aspectul elementului material infracțiunea prevăzută în art. . pen. presupune fie o acțiune de fabricare, fie o acțiune de deținere de instrumente sau materiale ce pot servi la falsificarea valorilor sau titlurilor care cad sub incidența Capitolului I din Titlul VII al Parții speciale a Codului penal. Acțiunile respective nu reprezintă, prin urmare, niște acțiuni de falsificare, ci doar activități pregătitoare pentru executarea infracțiunilor enumerate în art. 222-. pen., acte pregătitoare care au fost incriminate ca infracțiune de sine stătătoare datorită pericolului social mai ridicat al acestora.

Fabricarea este acțiunea prin care sunt produse, confecționate sau adaptate instrumentele ori preparate sau prelucrate materialele necesare a servi la falsificare.

Deținerea constă în primirea, păstrarea, ascunderea, transportarea sau finanțarea către alte persoane a instrumentelor sau materialelor necesare falsificării.

Ambele acțiuni, atât fabricarea, cât și deținerea trebuie să se refere la instrumente sau materiale care sunt apte de a servi la falsificarea de monedă, timbre sau de alte valori.

Urmarea imediată se caracterizează prin apariția unei stări de pericol pentru încrederea publică ce este acordată valorilor sau titlurilor enumerate în art. 282-. pen. Această urmare este implicită acțiunilor incriminate deoarece legea nu condiționează existența infracțiunii de prezența unui rezultat determinat.

Între această urmare și faptele incriminate trebuie să existe o legătură de cauzalitate, care rezultă din însăși acțiunea incriminată.

B) Latura subiectivă:

Forma de vinovăție cu care este săvârșită infracțiunea de deținere de instrumente în vederea falsificării de valori este intenția directă, deoarece făptuitorul execută acțiunile de fabricare sau deținere a instrumentelor sau materialelor cu scopul ca acestea să servească la falsificarea de monede, timbre sau alte valori (intenție calificată prin scop).

FORME. MODALITĂȚI. SANCȚIUNI

A) Forme. Fabricarea și deținerea de instrumente sau materiale, cu scopul de a servi la falsificarea de monede, timbre sau alte valori, chiar dacă în esența lor constituie acte pregătitoare, fiind incriminate în cuprinsul art. . pen. ca infracțiune de sine stătătoare, pot parcurge toate formele inerente desfășurării unei activități comisive, adică acte pregătitoare, tentativă, consumare, epuizare; legea nu incriminează însă decât forma infracțiunii consumate.

Fabricarea de instrumente sau materiale poate să ia forma infracțiunii continuate, iar deținerea instrumentelor sau materialelor este, prin însăși natura sa, o infracțiune continuă; de aici concluzia că infracțiunea prevăzută în art. . pen. este susceptibilă de a cunoaște și forma epuizată.

B) Modalități. Infracțiunea are doua modalități normative ce corespund conținutului dispoziției incriminatoare: fabricarea și deținerea. în același timp, infracțiunea este susceptibilă de a cunoaște numeroase modalități faptice.

C) Sancțiuni. Infracțiunea de deținere de instrumente sau materiale în scopul falsificării de valori sau titluri este sancționată potrivit prevederilor art. . pen. cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Instrumentele și materialele care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. . pen. vor fi confiscate în baza art. 118, lit. b C. pen.

SANCȚIONAREA PERSOANEI JURIDICE

Art.285¹ Codul Penal

”Dacă una dintre faptele prevăzute în art.282- fost săvârșită de o persoană juridică, pe lângă pedeapsa amenzii se aplică și pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice sau a suspendării activității ori a uneia dintre activitățile persoanei juridice, după caz.”

Această prevedere a fost introdusă în Codul Penal de Legea nr.278/2006 publicată în M.O. nr. 601 din 12 iulie 2006.

Potrivit art.71¹ alin. (3) Cod Penal persoana juridică se sancționează cu amendă cuprinsă între 10.000 și 900. 000 lei.

REGLEMENTAREA JURIDICĂ INTERNAȚIONALĂ

Pericolul deosebit pe care îl prezintă pentru orice stat falsificarea de monedă și amploarea falsurilor au determinat ca în 1929, la Geneva, să aibă loc o primă Conferință internațională, cu participarea a 26 de state. La 27 aprilie 1929, în cadrul conferinței, s-a adoptat "Convențiunea internațională pentru represiunea falsificărilor de monede", care a intrat în vigoare în februarie 1931. Convenția a fost ratificată de România (ca țară inițiatoare) prin Legea 89 din 30 aprilie 1930.

Împreună cu alte tratate, acorduri și înțelegeri ulterioare, Convenția din 1929 constituie un ansamblu de documente încheiate pentru combaterea infracțiunilor considerate ca fiind îndreptate contra dreptului internațional "delicta juris gentium" și anume: traficul de stupefiante, pornografia, traficul de sclavi, pirateria, terorismul, falsul monetar.

Este de remarcat faptul că atât proiectul de convenție cât și raportul însoțitor la prezentare, au fost elaborate de profesorul universitar român VESPASIAN PELLA, penalist de renume, recunoscut ca "părinte" în domeniu și în tratatele și convențiile actuale.

Justificarea necesității unirii eforturilor pe plan internațional este argumentată în raport și a pornit de la o realitate cu care se confruntă și astăzi toate statele. Adoptarea Convenției asupra falsificării de monedă a fost necesară și datorită diferențelor ce persistau între legislațiile naționale privind încriminarea falsificării de monedă, în principiile de drept penal care îngăduiau, în unele cazuri, sustragerea de la răspundere a falsificatorilor, precum și datorită insuficientei colaborări între organele judiciare.

Convenția stabilește un principiu de o importanță cu totul deosebită și primordială în lupta unită antiinfracțională: trebuie pedepsită falsificarea de monedă indiferent de statul care a emis-o. Moneda străină este ca urmare asimilată monedei naționale, fără ca între state să fie necesară reciprocitatea tratamentului.

Convenția nu face distincția între mijloacele tehnice folosite pentru falsificare, dar definește clar faptele pentru care trebuie trași la răspundere infractorii- contrafacerea monedelor și biletelor de bancă; fapta se pedepsește chiar dacă moneda fabricată ilegal are titlu și greutate egală cu cea autentică, sau chiar superioare acesteia;

– diminuarea valorii intrinseci a monedelor metalice autentice, prin modificarea substanței sau a greutății;

– colorarea pieselor din metal autentic, ca și orice altă operațiune menită să mărească valoarea monedei metalice sau bancnotei prin modificări de cifre sau semne indicând valoarea lor nominală;

– modificarea de orice fel a unor monede sau bancnote cu intenția de a le da aparența valorilor monetare în circulație;

– punerea în circulație a însemnelor monetare falsificate potrivit uneia din modalitățile prezentate mai sus;

– emiterea de către cei abilitați să dirijeze fabricarea însemnelor monetare a unor cantități care nu corespund titlului sau greutății autorizate prin lege sau care depășesc limitele legale stabilite;

– confecționarea de imitații de orice natură ce pot fi confundate cu monedele sau bancnotele autentice;

– asocierea în scopul comiterii faptelor de mai sus;

– acțiunile frauduloase de a fabrica, primi sau de a-și procura instrumentele sau alte obiecte destinate, prin natura lor, la fabricarea de monedă falsă.

Statele semnatare s-au obligat să supună urmăririi penale pe falsificatorii și traficanții de monedă falsă, indiferent dacă monedele în cauză aparțin acestor țări sau altor țări.

Potrivit Convenției, autorii infracțiunilor internaționale de fals de monedă pot fi extrădați indiferent dacă între țările contractante interesate există sau nu tratat de extrădare, în virtutea principiilor represiunii universale.

În articolele 12 și 13 s-a prevăzut obligația înființării de organe centrale, la nivelul fiecărui stat, care să aibă drept sarcină stabilirea -de legături strânse cu instituțiile emitente de monedă, cu poliția din propria țară și cu organele centrale specializate ale celorlalte țări.

În spiritul Convenției, constituie infracțiune de fals de monedă, chiar și atunci când faptele au fost comise în scopuri politice.

Conform art.15 din Convenție, Secretariatul General al Organizației Internaționale de Poliție Criminală – Interpol este desemnat drept Birou Central Internațional pentru lupta împotriva falsului și contrafacerii de monedă și alte titluri de valoare, atribut în baza căruia el are sarcina de a coopera cu Birourile Centrale Naționale Interpol, pentru prevenirea și reprimarea acestor infracțiuni. În acest sens, Interpolul a tipărit, începând cu anul 1923, o documentație privind falsul de monedă și a editat revista "Contrafaceri și falsificări" cu scopul de a informa băncile și organele naționale polițienești specializate cu privire la caracteristicile monedelor autentice și ale celor false care circulă pe plan internațional.

Convenții internaționale ulterioare (1931-Geneva și 1935-Copenhaga) au dezbătut problemele nou apărute și perfecționarea metodelor și mijloacelor necesare combaterii falsificărilor.

Fiecare țară are setul ei de legi privind contrafacerea de monedă. Există pedepse care constau doar în plata unei amenzi, altele doar în executarea unei pedepse cu închisoarea, iar în alte cazuri atât plata unei amenzi cât și executarea unei pedepse cu închisoarea.

În Statele Unite, contrafacerea reprezintă o infracțiune gravă federală și intră în competența Secret Service-ului.

„Contrafacerea sau falsificarea de monedă americană prin modificarea valorii cupiurii reprezintă o încălcare a Titlului 18, Sectiunea Codului Statelor Unite și se pedepsește cu amendă de până la 5 000 de dolari, sau 15 de închisoare, sau ambele.„

„Posesia de bancnote americane false cu intenție frauduloasă este o încălcare a Titlului 18, Secțiunea Codului Statelor Unite și se pedepsește cu amendă de până la 15.000 de dolari sau 15 ani de închisoare, sau ambele.”

„Oricine contraface o monedă americană cu o valoare mai mare de 5 cenți este supus acelorași pedepse ca și ceilalți falsificatori.”

„Orice falsificare a unei monede pentru a-i crește valoarea nominală este o încalcare a Titlului 18, Secțiunea Codului Statelor Unite, și se pedepsește cu amendă de până la 2.000 de dolari sau cu închisoare de până la 5 ani, sau ambele.

„Reproduceri printate, incluzând fotografiile bancnotelor, cecurilor, timbre poștale ale Statelor Unite sau ale guvernelor străine (exceptând cele realizate în condițiile de mai sus) sunt încălcări ale Titlului 18, Secțiunea Codului Statelor Unite și se pedepsesc cu amendă de până la 5.000 de dolari, sau 15 ani de închisoare, sau ambele.”

O altă țară care impune astfel de pedepse este Africa de Sud. Ei nu tolerează falsificatorii și îi aruncă în închisoare fără excepții deoarece pot afecta foarte mult economia țării.

În ceea ce privește pedepsele aplicate în Europa pentru falsificare de monedă, aceștia riscă patru ani de închisoare și amenzi de până la 120 000 de dolari. Dacă infracțiunea intră în sfera crimei organizate, amenda poate ajunge la 360 000 de dolari. Aceste pedepse sunt mult mai mici decât cele din Statele Unite și Africa de Sud, dar amenzile pot fi considerate suficiente, deși amenzile aplicate în Statele Unite sunt diferite în funcție de gravitatea faptei.

În Canada, dacă o persoană este găsită cu o bancnotă falsă asupra sa, pedeapsa este de până la 14 ani de închisoare.

În Australia pedepsele sunt de 5.000 de dolari pentru persoane fizice, 10.000 de dolari pentru persoane juridice, sau 2 ani de închisoare în locul amenzii.

Falsul de monedă reprezintă o problemă în întreaga lume, dar diferă de la o țară la alta.

2.4. Acquis-ul comunitar

Regulamentul (CE) nr. 974/98 al Consiliului din 3 mai 1998 privind introducerea monedei euro a stabilit data de 1 ianuarie 2002 pentru punerea în circulație a monedei euro, obligând statele membre participante să prevadă sancțiuni corespunzătoare împotriva contrafacerii și falsificării bancnotelor și monedelor euro. Datorită importanței sale mondiale, euro este deosebit de expus la riscul falsificării.

La data de 29 mai fost adoptată Decizia-Cadru a Consiliului nr.2000/383/JAI privind consolidarea, prin sancțiuni penale și de altă natură, a protecției împotriva falsificării, cu ocazia introducerii monedei euro. În cuprinsul documentului, se prevede faptul că fiecare stat membru trebuie să adopte măsurile necesare pentru a asigura sancționarea următoarelor acțiuni:

(a) orice acțiune frauduloasă de fabricare sau alterare de bancnote sau de monede euro, indiferent de mijlocul folosit pentru producerea rezultatului;

(b) punerea în circulație frauduloasă de bancnote sau monede false euro;

(c) importul, exportul, transportul, primirea sau procurarea de bancnote false sau de monede false euro, cu scopul de a le pune în circulație știind că sunt false;

(d) fabricarea frauduloasă, primirea, procurarea sau posesia de: instrumente, obiecte, programe de calculator și orice alt procedeu, destinate prin natura lor fabricării de bancnote false sau de monede euro false sau alterării bancnotelor și monedelor euro sau holograme sau alte elemente care servesc la protejarea bancnotelor și monedelor euro împotriva falsificării.

Referitor la competența de investigare a infracțiunilor, actul comunitar stipulează că statele membre care au adoptat euro iau măsurile corespunzătoare pentru a asigura urmărirea penală a contrafacerii, cel puțin în privința euro, independent de cetățenia/naționalitatea autorului infracțiunii și de locul comiterii acesteia. Atunci când mai multe state membre sunt competente și pot iniția eficient o urmărire penală pe baza acelorași fapte, statele membre interesate cooperează pentru a decide care dintre ele va urmări autorul sau autorii infracțiunii, în scopul centralizării urmăririi penale într-un singur stat membru, atunci când acest lucru este posibil.

La data de 28 iunie fost adoptat Regulamentul CE nr.1338/2001 al Consiliului de definire a măsurilor necesare protecției monedei euro împotriva falsificării. Regulamentul are ca obiect stabilirea măsurilor necesare în vederea circulației bancnotelor și monedelor euro, în condiții care garantează protecția lor împotriva activităților de falsificare.

În sensul aplicării regulamentului, prin „falsificare” se înțeleg următoarele activități:

(a) orice acțiune frauduloasă de fabricare sau alterare de bancnote sau de monede euro, indiferent de mijlocul folosit pentru producerea rezultatului;

(b) punerea în circulație frauduloasă de bancnote sau monede false euro;

(c) importul, exportul, transportul, primirea sau procurarea de bancnote false sau de monede false euro, cu scopul de a le pune în circulație știind că sunt false;

(d) fabricarea frauduloasă, primirea, procurarea sau posesia de: instrumente, obiecte, programe de calculator și orice alt procedeu, destinate prin natura lor fabricării de bancnote false sau de monede euro false sau alterării bancnotelor și monedelor euro sau holograme sau alte elemente care servesc la protejarea bancnotelor și monedelor euro împotriva falsificării.

Articolul 7 din Regulament prevede cooperarea pentru protecția euro împotriva falsificării. Pentru a asigura o protecție eficientă a euro împotriva falsificării, statele membre, Comisia și Banca centrală Europeană cooperează, pe de o parte, între ele, și pe de altă parte, cu Europol, în conformitate cu Convenția Europol și cu dispozițiile adoptate pe baza acesteia. În special, autoritățile naționale competente, Comisia și Banca Centrală Europeană, în exercitarea misiunilor lor, cooperează:

printr-un schimb de informații referitoare la prevenirea falsificării și la combaterea punerii în circulație a bancnotelor și a monedelor falsificate;

printr-o informare regulată referitoare la impactul falsificării monedei, în scopul unei analize strategice;

printr-o asistență reciprocă în domeniul prevenirii falsificării și a luptei împotriva punerii în circulație a bancnotelor și a monedelor falsificate, care presupune în special susținerea științifică și formarea profesională cu sprijinul logistic al statelor membre.

La data de 6 decembrie fost adoptată Decizia Consiliului nr.2001/887/JAI privind protecția monedei euro împotriva falsificării. În cadrul articolului 2, actul comunitar prevede că statele membre garantează faptul că, în cadrul anchetelor referitoare la falsificare și la infracțiunile legate de falsificarea monedei euro:

(a) expertizele necesare ale bancnotelor suspectate a fi false sunt efectuate de un centru național de analiză (CNA) desemnat sau stabilit în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1338/2001 și

(b) expertizele necesare ale monedelor suspectate a fi false sunt efectuate de un centru național de analiză a monedelor (CNAM) desemnat sau stabilit în temeiul articolului 5 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1338/2001.

De asemenea, statele membre asigură comunicarea către Europol de către oficiile centrale naționale, în conformitate cu Convenția Europol, a informațiilor centralizate despre cercetărilor referitoare la falsificare și la infracțiunile legate de falsificarea monedei euro, inclusiv informațiile primite de la statele terțe. Aceste informații cuprind cel puțin datele de identificare ale persoanelor respective, natura infracțiunilor, circumstanțele descoperirii infracțiunilor, contextul confiscării și legăturile cu alte cauze. În desfășurarea cercetărilor referitoare la falsificare și la infracțiunile legate de falsificarea monedei euro, autoritățile competente ale statelor membre recurg, după caz, la facilitățile de cooperare oferite de Eurojust.

La data de 12 iulie fost adoptată Decizia nr.2005/511/JAI a Consiliului privind protecția monedei euro împotriva falsificării, prin desemnarea Europol ca fiind biroul central pentru combaterea falsificării monedei euro. Motivele adoptării actului comunitar au fost următoarele:

Ca monedă legală a 12 state membre, euro a dobândit o importanță crescândă la nivel mondial și, în consecință, devenind o țintă prioritară a organizațiilor internaționale de falsificare din Uniunea Europeană și țările terțe.

Trebuie împiedicată creșterea volumului de monedă euro falsificată, care ar pune în pericol libera circulație a bancnotelor și monedelor euro.

Cooperarea între statele membre însele și între statele membre și Europol trebuie intensificată în vederea consolidării sistemului de protecție a monedei euro în afara teritoriului Uniunii Europene.

Convenția de la Geneva privind stoparea falsificării de monedă din 20 aprilie 1929 trebuie sa fie aplicată cu mai mare eficiență, în condițiile integrării europene.

Țările terțe au nevoie de un punct central de informare cu privire la moneda euro falsificată, iar toate informațiile pertinente în acest domeniu trebuie să fie centralizate la Europol pentru analiză.

Atribuțiile Europol cuprinse în declarația de desemnare ca birou central pentru combaterea falsificării monedei euro, sunt următoarele:

centralizează și prelucrează, în conformitate cu Convenția Europol, toate informațiile care pot facilita cercetarea, prevenirea și combaterea falsificării monedei euro și transmite aceste informații de îndată birourilor centrale naționale ale statelor membre

În măsura în care consideră oportun, Europol transmite birourilor centrale ale statelor terțe un set de specimene ale monedei euro autentice.

notifică în mod regulat birourile centrale din țările terțe, oferindu-le toate informațiile necesare, cu privire la noile emisiuni de monedă și la retragerea acestora din circulație.

Cu excepția situațiilor de interes pur local, Europol, în măsura în care consideră a fi oportun, notifică birourile centrale din statele terțe cu privire la: orice descoperire a monedelor euro false sau falsificate. Notificarea privind contrafacerea sau falsificarea este însoțită de o descriere tehnică a falsului, furnizată exclusiv de organismul ale cărui bancnote au fost falsificate. Trebuie transmisă o reproducere fotografică sau, în cazul în care este posibil, un specimen al bancnotei falsificate. În situații de urgență, o notificare și o scurtă descriere realizată de autoritățile de poliție pot fi comunicate cu discreție birourilor centrale interesate, fără a aduce atingere notificării și descrierii tehnice menționate anterior; detaliile privind descoperirea contrafacerii, precizându-se dacă a fost posibilă sechestrarea în totalitate a monedei falsificate puse în circulație.

În calitate de birou central pentru statele membre, Europol participă la conferințele privind falsificarea monedei euro, în sensul articolului 15 din Convenția de la Geneva.

2.5. Metodologia cercetării infracțiunii de falsificare de monedă

PROCEDURA JUDICIARĂ ÎN CAZUL DESCOPERIRII DE

MONEDĂ FALSIFICATĂ SAU CONTRAFĂCUTĂ

Activitate de cercetare a infracțiunilor din domeniul falsului de monedă se desfășoară în vederea lămuririi situațiilor de fapt legate atât de activitatea de confecționare propriu-zisă (contrafaceri sau falsificări) a mijloacelor de plată cât și a activității de punere în circulație, domeniu ce include atât proveniența, traseul parcurs cât și împrejurările concrete în care mijlocul de plată contrafăcut a fost pus în circulație.

Având în vedere prevederile legale cuprinse în Legea nr.39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, Legea nr.508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a DIICOT, cu modificările cuprinse în OUG nr.131/2006 cât și cele cuprinse în art.282, 284, 285, 285¹ din Codul Penal, modalitățile de acțiune în cazul de depistare a unui mijloc de plată contrafăcut sunt diferențiate în funcție de numărul persoanelor implicate și a modului de operare.

Astfel, competențele de instrumentare și soluționare a cauzelor din domeniul falsului de monedă aparțin DIICOT în cazul în care faptele sunt comise de persoane care aparțin unor grupuri infracționale organizate sau unor asociații sau grupări constituite în scopul săvârșirii de infracțiuni sau Parchetelor de pe lângă judecătoriile locale în situațiile în care nu sunt întrunite cumulativ condițiile de grup infracțional organizat prevăzute de art. 2 și 7 din Legea nr.39/2003.

ACTIVITĂȚI DESFĂȘURATE DE LUCRĂTORII DE POLIȚIE JUDICIARĂ ÎN CAZUL PLASĂRII DE MONEDĂ FALSĂ

Elucidarea împrejurărilor în care a fost plasată bancnota sau moneda metalică, audiindu-se detaliat toate persoanele care au venit în contact, în acest sens, cu presupusul plasator sau falsificator;

Ridicarea pe bază de proces-verbal de a bancnotei sau falsificate sau contrafăcute;

Conducerea la sediul poliției a persoanele suspecte și efectuarea percheziției corporale;

Audierea martorilor, pentru stabilirea situației de fapt;

Cercetarea plasatorilor și a persoanelor care îi însoțesc, luând măsurile impuse de împrejurări pentru a se preveni ascunderea, sustragerea sau distrugerea probelor;

Verificarea autenticității monedei prin înaintarea acestuia către structurile de criminalitate organizată de pe raza de competență, pe bază de adresă, în termen de 48 ore, care va cuprinde toate datele deținute, precum și un scurt istoric privind intrarea în posesie a monedei.

ACTIVITĂȚI DESFĂȘURATE ÎN CAZUL DEPISTĂRII UNUI MIJLOC DE PLATĂ CE PREZINTĂ SUSPICIUNI DE CONTRAFACERE

cercetarea la fața locului constituie o primă investigație care are ca principal scop stabilirea situației în care s-a săvârșit fapta, a imprejurărilor cauzei, inclusiv cu privire la persoana făptuitorului.

Se vor avea în vedere următoarele aspecte:

stabilirea particularităților locului în care s-a plasat mijlocul de plată contrafăcut și dacă există camere video de supraveghere;

obținerea datelor de interes operativ cu privire la acțiunile derulate de infractor, numărul de persoane participante la comiterea faptei;

identificarea eventualilor martori sau persoane care pot furniza date de interes operativ;

descoperirea și ridicarea unor eventuale „urme” și anume: înscrisuri aparținând autorilor sau folosite la comiterea faptei, bancnote contrafăcute abandonate sau orice alte probe care să conducă la furnizarea unor indicii despre făptuitori.

În situația în care cercetarea la fața locului evidențiază posibilitatea stabilirii identității făptuitorilor prin metoda portretului vorbit, se vor desfășura activități concrete de stabilire a semnalmentelor persoanelor ce au legătură cu fapta după descrierea făcută de eventualii martori oculari identificați și audiați în acest sens. Activitatea se va desfășura operativ, în vederea stabilirii premizelor de întocmire ulterioară a portretului robot, în mod obligatoriu în toate cauzele de fals de monedă cu autori neidentificați.

întocmirea actului de sesizare;

elucidarea împrejurărilor în care a fost plasată bancnota prin audierea amănunțită a tuturor persoanelor care au venit în contact cu contrafacerea și persoana care a pus-o în circulație;

ridicarea pe bază de proces verbal a mijlocului de plată ce prezintă suspiciuni de contrafacere precum și a tuturor dispozitivelor, obiectelor sau tehnicii de calcul despre care există indicii că au servit sau ajutat la confecționarea falsului;

expertizarea din punct de vedere criminalistic a mijloacelor de plată ridicate prin rezoluție motivată inclusiv din punctul de vedere al caracteristicilor fizico-chimice ale materialelor folosite;

în cazul tehnicii de calcul ridicate se va solicita percheziție informatică conform art.56 din Legea nr.161/2003, titlul 3;

în cazul dispozitivelor mecanice care au servit la confecționarea falsului, este necesară expertizarea comparativă a acestora cu produsul rezultat în urma efectuării unui experiment judiciar în vederea stabilirii caracteristicilor de fals comune cu cele depistate în circulație;

aceeași procedură poate fi urmată și în situația în care contrafacerile au fost realizate prin intermediul imprimantei sau copiatoarelor;

în cadrul activității de cercetare a autorului vor fi incluse în mod obligatoriu stabilirea tuturor persoanelor care au legătură cu fapta, precum și percheziții domiciliare;

stabilirea tuturor locațiilor unde au fost puse în circulație bancnote contrafăcute urmărindu-se identificarea persoanelor care pot furniza date cu privire la persoana plasatorului, modul de operare, bancnotele plasate sau alte date de interes operativ care să probeze activitatea ilicită;

ridicarea înscrisurilor, documentelor sau a imaginilor video care confirmă prezența autorului în locația unde s-au depistat bancnote contrafăcute.

CONSTATAREA FALSURILOR SAU CONTRAFACERILOR

LA SEDIUL BĂNCILOR

CONSTATAREA FALSURILOR SAU CONTRAFACERILOR LA SEDIUL SUCURSALELOR BANCII NAȚIONALE A ROMÂNIEI

Dacă la verificarea autenticității bancnotelor și monedelor euro ridicate de organele abilitate ale statului, în vederea confiscării, se constată bancnote sau monede false sau contrafăcute, acestea vor fi predate de îndată de către sucursala Băncii Naționale a României organelor locale ale Ministerului Administrației și Internelor în vederea cercetării și întreprinderii acțiunilor corespunzătoare.

Până la predarea lor bancnotele și monedele euro false sau contrafăcute se păstrează în tezaurul sucursalei Băncii Naționale a României, potrivit procedurilor interne de lucru.

La predarea către organele Ministerului Administrației și Internelor a bancnotelor și monedelor euro false sau contrafăcute se va întocmi un proces-verbal de predare-primire, în trei exemplare, care va cuprinde datele de identificare a deponentului, precum și numărul, seria și caracteristicile bancnotei sau monedei respective și care va avea următoarea destinație:

a) organele locale ale Ministerului Administrației și Internelor (originalul);

b) Comisia de studiere a falsurilor de monedă euro din Centrala Băncii Naționale a României;

c) sucursala Băncii Naționale a României la care s-a constatat falsul sau contrafacerea.

CONSTATAREA FALSURILOR SAU CONTRAFACERILOR LA SEDIUL BĂNCILOR ȘI INSTITUȚIILOR DE CREDIT

Dacă la ghișeele băncilor și ale instituțiilor de credit sunt prezentate bancnote sau monede metalice euro false ori contrafăcute, șeful compartimentului casierie este obligat să solicite prezența imediată a organelor locale ale Ministerului Administrației și Internelor în vederea predării bancnotelor false sau contrafăcute.

Până la sosirea reprezentanților poliției se va încheia un proces-verbal de predare-primire, în patru exemplare, care va cuprinde toate datele cu privire la identificarea deponentului, precum și numărul, seria și caracteristicile bancnotelor sau monedelor metalice respective. Procesul-verbal va fi semnat de către directorul unității, șeful compartimentului casierie și deponent. În caz de refuz din partea deponentului, se va face mențiune în procesul-verbal.

Procesul-verbal va avea următoarea destinație:

a) organele locale ale Ministerului Administrației și Internelor (originalul), în vederea cercetării și întreprinderii acțiunilor corespunzătoare;

b) Comisia de studiere a falsurilor de monedă euro din Centrala Băncii Naționale a României;

c) unitatea bancară la care s-a constatat falsul sau contrafacerea;

d) deponentul.

Dacă la verificarea numerarului depus în genți sigilate se constată bancnote sau monedemetalice euro false ori contrafăcute, se va informa telefonic unitatea depunătoare a genții respective, solicitându-se prezența unui delegat din partea acesteia. Se va proceda apoi la întocmirea procesului-verbal.

CONSTATAREA FALSURILOR SAU CONTRAFACERILOR LA CASELE DE SCHIMB VALUTAR

Orice bancnotă sau monedă euro falsă ori contrafăcută prezentată la schimb valutar sau în plăți va fi reținută pe bază de proces-verbal și va fi predată de îndată organelor locale ale Ministerului Administrației și Internelor.

Procesul-verbal va fi întocmit în patru exemplare semnate și ștampilate de către lucrătorul care a făcut constatarea falsului sau a contrafacerii, de conducătorul sau împuternicitul casei de schimb valutar (operatorul autorizat) și de posesorul bancnotei sau monedei în cauză. În procesul-verbal se vor menționa datele de identificare a posesorului, precum și seria, numărul și caracteristicile bancnotelor sau monedelor euro false ori contrafăcute. Procesul-verbal va avea următoarea destinație:

a) organele locale ale Ministerului Administrației și Internelor (originalul), în vederea cercetării și întreprinderii acțiunilor corespunzătoare;

b) Comisia de studiere a falsurilor de monedă euro din Centrala Băncii Naționale a României;

c) casa de schimb valutar sau operatorul autorizat;

d) posesorul (deponentul).

CAPITOLUL III

Frauda prin intermediul internetului

3.1 Criminalitatea informatică

3.1.1 Considerații generale privind apariția și evoluția criminalității informatice

Criminalitatea informatică reprezintă fenomenul social caracterizat prin săvârșirea de infracțiuni în domeniul informaticii, acesta fiind unul dintre domeniile cele mai dinamice în care acționează grupările de crimă organizată. Beneficiile materiale care pot fi obținute într-un timp foarte scurt cu riscuri relativ mici, accesul facil la echipamente moderne care permit desfășurarea de activități ilicite complexe, dar și dificultățile întâmpinate de autorități în instrumentarea acestui tip de infracțiuni determinate de caracterul transnațional al acestora și de sistemele informatice folosite, au determinat tot mai multe grupări să se îndrepte către infracțiunile informatice.

Criminalitatea informatică este un fenomen de relativă noutate ce a intrat în cotidian, creează preocupare, fiind reflectat, în mod frecvent, în mass-media. În anumite condiții și medii, teama de atacuri informatice depășește în intensitate pe cea față de furturi sau fraude obișnuite.

Dezvoltarea tehnologică și utilizarea pe scară largă a sistemelor informatice a introdus în mediul socio-economic și o serie de riscuri. Calculatoarele nu au constituit o atracție numai pentru cei interesați de dezvoltare, ci și pentru cei care au văzut în exploatarea tehnologiei moderne un mod de a dobândi beneficii ilicite importante. Calculatoarele au fost utilizate inițial pentru a perfecționa modul de comitere a unor infracțiuni tradiționale, pentru ca, în cele din urmă, să apară noi forme de activități ilicite, specifice domeniului informatic.

Calculatoarele pot fi folosite la săvârșirea sau facilitarea comiterii unor infracțiuni specifice (accesul neautorizat, sabotajul informatic, etc.) sau a celor clasice, prin mijloace mai evoluate și perfecționate (furtul, falsul, fraudele, etc.).

Mânată de „apetitul” pentru profituri din ce în ce mai mari, crima organizată și-a deplasat și ea rapid o bună parte a „afacerilor” pe terenul înaltelor tehnologii și, implicit, al Internet-ului. Cu câțiva ani în urmă, Joseph Albini, profesor de drept penal la Universitatea din Nevada și unul dintre cei mai buni experți în mafii din SUA, atenționa asupra faptului că nu încape nici o îndoială că grupurile criminale organizate utilizează tehnologii cum sunt computerele și algoritmii de încifrare. De altfel, amintea cunoscutul profesor, istoria crimei organizate a demonstrat că infractorii se adaptează foarte rapid la noile tehnologii apărute, pe care le utilizează cu succes în activitatea lor criminală; de exemplu, în SUA, bandiții utilizau deja aparatele de radio, înainte ca aceste mijloace de comunicare să fi intrat în dotarea poliției.

Potrivit unui sondaj efectuat de Computer Crime Institute și Federal Bureau of Investigation (FBI) în anul 2006, 538 de întreprinderi și instituții chestionate din SUA au înregistrat pierderi de 201.797.340 de dolari. În cursul anului 2006, serviciile specializate din România au cercetat doar 200 de infracțiuni de natură informatică, din care 50% au fost licitații electronice frauduloase, 30% bunuri comandate on-line fraudulos, 10% au privit accesul neautorizat la sisteme informatice și 10% referindu-se la scrisori nigeriene, transmiterea de viruși, pornografie infantilă, folosirea de identități false.

Diferența dintre criminalitatea informatică reală și criminalitatea informatică aparentă reprezintă cifra neagră a criminalității, cuprinzând toate faptele sancționate de legiuitor, dar care, din anumite motive, rămân nedescoperite de organele de urmărire penală. Dacă în cadrul infracțiunilor de drept comun se apreciază că cifra neagră constituie un important segment de fapte penale nedescoperite, în cadrul criminalității informatice procentul acesteia tinde să fie în jur de 90%.

Mărimea cifrei negre a criminalității informatice depinde de următorii factori:

tehnologia sofisticată utilizată de către făptuitori;

lipsa instruirii specifice a organelor de urmărire penală;

lipsa unui plan de reacție, în caz de atacuri, din partea victimelor acestor fapte penale, fapt ce poate duce la neidentificarea pierderilor provocate;

reținerile în a raporta organelor de urmărire penală săvârșirea infracțiunilor.

În această din urmă situație, chiar dacă infracțiunea a fost sesizată, victimele nu înștiințează organele de urmărire penală în vederea descoperirii și sancționării făptuitorului. Motivațiile acestui comportament sunt multiple, printre cele mai des întâlnite fiind următoarele:

preocupările față de imaginea publică, ce ar putea fi afectată de publicitatea făcută în jurul infracțiunii;

dorința de a nu suporta costurile unei eventuale investigații, având în vedere complexitatea unei asemenea cercetări;

șansele de a recupera pierderile suferite sunt mici, chiar în cazul identificării făptuitorului.

Investigațiile în domeniul criminalității informatice sunt, prin natura lor, complexe și implică utilizarea de echipamente sofisticate, cu costuri ridicate. De asemenea, pregătirea personalului de specialitate este un proces de durată, implicând costuri mari. Mai mult, asemenea investigații presupun un volum mare de timp, un investigator putând lucra la maximum 3-4 cazuri pe lună. Din punct de vedere al rolului avut de sistemele informatice în săvârșirea infracțiunilor, infracțiunile informatice se pot clasifica în:

infracțiuni săvârșite cu ajutorul sistemelor informatice, în care sistemele informatice constituie un instrument de facilitare a comiterii unor infracțiuni – este vorba de infracțiuni „tradiționale” perfecționate prin utilizarea sistemelor informatice;

infracțiuni săvârșite prin intermediul sistemelor informatice, în care sistemele informatice, incluzând și datele stocate în acestea, constituie ținta infracțiunii – aceste infracțiuni pot fi săvârșite doar prin intermediul sistemelor informatice.

Din practica judiciară au reieșit următoarele aspecte privind dinamica fenomenului criminalității informatice la nivel național:

dezvoltarea progresivă a rețelelor informatice și a unei lumi virtuale paralele, constituită de Internet;

Internetul a căpătat din ce în ce mai mulți adepți, devenind un fenomen social, cuprinzând în special tinerii cu o inteligență peste medie;

principalele activități ilicite care se comit în sfera Internetului sunt cele referitoare la comerțul electronic (aproximativ 80%), prin care sunt înșelați diverși cetățeni străini, prin pierderea unor sume de bani sau produse;

utilizarea tot mai frecventă a Internetului în comiterea unor infracțiuni de drept comun;

modalitățile de comitere a faptelor sunt într-o continuă schimbare și perfecționare;

controlul tinerilor cu cunoștințe informatice de către persoane din cadrul grupurilor criminale organizate.

Orașele mari, care sunt și centre universitare, au o rată importantă a activităților ilicite de acest gen. Cei care se ocupă cu comiterea acestor fapte, așa-numiții hackeri, sunt de regulă tineri, elevi sau studenți, care urmăresc explorarea Internetului și a programelor disponibile prin Internet, ce permit comiterea acestor fapte.

Infracțiunile din domeniul criminalității informatice diferă de cele clasice prin mai multe caracteristici esențiale, care se transformă în avantaje reale conferite făptuitorilor:

caracterul transfrontalier – acest fenomen nu ia în considerație granițele convențional stabilite;

anonimitatea – făptuitorul nu trebuie să fie prezent la locul faptei;

credibilitatea – făptuitorul creează aparența unei afaceri legale și corecte;

rapiditatea – conferită de transmiterea aproape instantanee a datelor prin sistemele informatice;

costurile foarte reduse în comparație cu beneficiile ilegale ce pot fi obținute.

Dezvoltarea tehnologică și utilizarea pe scară largă a sistemelor informatice a adus după sine și o serie de riscuri. Dependența din ce în ce mai accentuată a agenților economici, a instituțiilor publice și chiar a utilizatorilor individuali de sisteme informatice ce le gestionează în mare măsură resursele, face ca aceștia să fie tot mai vulnerabili la impactul pe care îl poate avea criminalitatea informatică. Analizele statistice din acest domeniu au pus în evidență o multitudine de forme de realizare a acestor atacuri, precum și faptul că de oriunde din lume se poate iniția, oricând, împotriva oricărui sistem – public/privat/guvernamental, precum și posibilitatea ca în orice moment să apară și să se dezvolte o nouă formă de atac, pentru care încă nu există un remediu.

Când se vorbește despre infracțiuni informatice, noțiunea de sistem informatic trebuie folosită în sensul cel mai larg posibil, pentru a se recunoaște convergența, din ce în ce mai evidentă dintre rețelele electronice și multitudinea de sisteme pe care acestea le conectează.

Se consideră că nu există o definiție unanim acceptată cu privire la ceea ce se înțelege prin infracțiuni informatice-cybercrime.

Cu toate acestea, după scopul sau rolul pe care îl poate juca un sistem informatic în raport de săvârșirea unei fapte penale, se pot identifica cel puțin trei criterii, care ar putea identifica o infracțiune informatică:

a. computerul – ca țintă (victimă) a unei fapte penale – de exemplu, accesarea neautorizată a unui computer.

b. computerul ca mijloc de realizare a unei fapte penale – de exemplu, folosirea computerului pentru realizarea și prelucrarea unor imagini folosite la contrafacerea unor bancnote.

c. computerul ca mijloc de stocare a unor eventuale probe – de exemplu, stocarea unor liste de persoane, ținerea unor evidențe contabile duble.

În raport de aceste criterii, se mai pot identifica și fapte asimilate infracțiunilor informatice. În cadrul acestora, programele informatice sunt mijloacele de manipulare pentru săvârșirea unor fapte penale. Pot fi incluse în această categorie fraudele legate de falsificarea instrumentelor de plată electronică sau folosirea cărților de credit falsificate sau fără acordul titularului, transferul ilegal de fonduri prin mijloace electronice, fraudele legate de comerțul electronic sau schimbul de date electronice. Aspectul informatic nu este dat în mod necesar de esența infracțiunii, ci doar oferă făptuitorilor alte mijloace de a comite infracțiuni. În alte cazuri însă, faptele săvârșite sunt de sine stătătoare, apărând odată cu dezvoltarea Internetului. Criminalitatea informatică a început să se manifeste în România, în perioada 1995-1997, când principalele fapte comise constau în comandarea prin Internet a unor bunuri (de exemplu, echipamente electronice), prin folosirea frauduloasă a unor cărți de credit.

Ulterior au început să apară și activități de accesare neautorizată a sistemelor informatice, fapte de contrafacere a cărților de credit și pornografie infantilă prin Internet. Până în anul 2002, când a intrat în vigoare Legea nr.365 privind comerțul electronic, la nivel național a fost un vid legislativ. În anul 2003, această lege a fost completată cu Legea nr.161, Titlul III, privind criminalitatea informatică. În acest sens, s-a reușit adoptarea unei legislații moderne, la standardele europene și care să acopere toate aspectele pe care acest fenomen le implică, în ceea ce privește incriminarea faptelor, dar și procedurile de investigare.

Terminologie

Furnizor de Internet (ISP) – societatea care oferă servicii de conectare la Internet. Internet Protocol Address (IP) – număr unic de identificare alocat de un furnizor de Internet sistemului informatic conectat la Internet.

Adresă de e-mail – adresă electronică folosită pentru comunicare prin Internet.

Electronic mail-ul (prescurtat e-mail), adică “poșta electronică”, este o “fiică” a tradiționalei poște, care dă posibilitatea celor care au acces la Internet să comunice și să transmită, cu o viteză remarcabilă și un cost redus, diverse mesaje (texte scrise, grafică, imagini statice, imagini video) altor utilizatori ai rețelei, indiferent de fusul orar sau de zona geografică unde aceștia se află. La mesajul e-mail transmis, utilizatorul poate atașa o fotografie sau un document (de exemplu, un studiu pe care un profesor îl trimite spre publicare la o revistă de specialitate). Este vorba despre un Attached File (fișier atașat), care reprezintă o anexă electronică la mesajul trimis prin e-mail.

Virus – program informatic creat intenționat pentru a produce anumite urmări (ștergerea unor date, alterarea conținutului, etc).

Vierme – program informatic asemănător virusului, creat intenționat și care are capacitatea de a se multiplica, pậnă la ocuparea memoriei unui sistem informatic, creậnd astfel imposibilitatea de funcționare a acestuia.

Cal troian – este în aparență un program informatic inofensiv sau poate fi un adăpost pentru rularea unui alt program informatic distructiv sau care să permită captarea, exploatarea sau falsificarea neautorizată a unor date informatice.

Sniffer – program informatic creat ca instrument de monitorizare a unei rețele, care captează și decodează pachete de informații transmise în cadrul unei rețele informatice.

Sniffing – reprezintă operațiunea de interceptare a unei comunicații prin sistemele informatice.

Spoofing – furtul de identitate prin Internet.

Bombe logice – program informatic care poate sta “adormit” pậnă cậnd este activat de un anume eveniment și care produce daune sistemului informatic.

Exploit – program informatic care detectează vulnerabilitățile unui sistem informatic.

Backdoor – reprezintă un ansamblu de instrucțiuni introduse în mod deliberat de creatorul lor într-un sistem de operare instalat și care permite crearea unei breșe de acces la sistem.

Scanarea – reprezintă o acțiune sistematică de vizualizare a porturilor unui sistem informatic (porturile sunt locurile prin care circulă informația în, și din sistemul informatic). Prin această operațiune se identifică eventualele «uși» deschise în cadrul acelui sistem.

DNS (Domain Name System) – agendă de adrese pe Internet.

Evoluția și dinamica fenomenului

Fenomenul criminalității informatice cunoaște în ultima perioadă o creștere semnificativă, în principal sub două aspecte: fraudele informatice, constând în licitații fictive de bunuri, compromiterea de conturi de utilizatori ai unor site-uri de comerț electronic, site-uri de phishing și fraudele cu cărți de credit, constând în principal în compromiterea ATM-urilor și capturarea de informații de pe benzile magnetice ale cărților de credit.

Evaluările grupărilor infracționale care acționează în domeniu arată faptul că violența nu este principala trăsătură pe baza căreia acționează membrii grupărilor, ci aceștia urmăresc obținerea unui produs financiar substanțial, cu riscuri minime, ușor de obținut în condițiile folosirii unor instrumente financiare disponibile prin Internet.

O altă trăsătură importantă pentru fraudele informatice, este dată de faptul că tinerii sunt cei care comit astfel de fapte, datorită abilităților de a folosi computerele și noile tehnologii, dar se observă că aceștia au devenit din ce în ce mai organizați, sau chiar controlați de “capi” ai lumii interlope.

În ceea ce privește fraudele cu cărți de credit, grupările care acționează sunt în principal din rândul lumii interlope, ai căror membri au fost sau sunt plecați în străinătate unde, în trecut au comis diverse infracțiuni (furturi, spargeri, trafic de autoturisme, trafic de persoane, etc). Este de reținut și faptul că aceștia sunt coordonați de leaderi ai lumii interlope, care au sub direct control persoanele cu abilități în confecționarea de echipamente și utilizarea de softuri și computere.

Atât fraudele informatice, dar și fraudele cu cărți de credit sunt fapte cu un pronunțat caracter transnațional, dat de faptul că activitățile infracționale sunt desfășurate pe teritoriul mai multor state, fie prin faptul că sunt vizate victime cetățeni sau companii străine.

Banii obținuți prin aceste activități sunt introduși în România, direct de persoanele implicate, prin folosirea serviciilor de transfer rapid (Western Union, Money Gram, etc.) sau disimulați cu ocazia expedierii unor colete).

Analiza situației operative a scos în evidență două importante reorientări în comiterea acestor fapte, de către infractori:

a crescut numărul site-urilor de tip phishing care au ca țintă băncile românești (de exemplu, Raiffeisen Bank, BRD – Groupe Societe Generale, Banca Carpatica și HVB-Țiriac) și

a crescut numărul cazurilor de echipamente de capturare a informațiilor de pe benzile magnetice ale cărților de credit, instalate la ATM-uri sau POS-uri din România.

Apreciem că aceste reorientări ale elementelor infractoare, se datorează faptului că piața cardurilor românești s-a dezvoltat și astfel cardurile emise în România au devenit atractive. Statistica arată că, în cursul anului 2006, la nivelul întregii țări au fost constatate un număr de 831 infracțiuni din sfera criminalității informatice, 601 persoane au fost cercetate, din care 117 arestate sau reținute, fiind identificate 65 de grupări, din care 28 destrămate.

Comunitatea internațională este tot mai preocupată în ultimii ani de provocările pe care le ridică lupta împotriva criminalității informatice, de diversificarea într-un ritm accelerat a tipurilor de infracțiuni comise prin intermediul sistemelor informatice și, în consecință, de identificarea instrumentelor adecvate pentru combaterea acestui fenomen, ținând cont de complexitatea și de nevoia unei abordări diferite a infracțiunilor informatice.

Principalele județe „active” în domeniul criminalității informatice

3.1.2. Metode și mijloace de săvârșire a infracțiunilor informatice

Rețelele informatice

Sunt puțini utilizatori de calculatoare care nu au folosit niciodată o rețea. Fie pentru a trimite un mesaj, fie pentru a afla o anumită informație, din ce în ce mai mulți oameni folosesc rețelele. Atât pentru persoane, dar mai ales pentru afaceri, în prezent a fi conectat la o rețea înseamnă a putea să comunici.

Calculatoarele pot realiza independent aproape orice, însă este mult mai eficient dacă resursele de care dispun sunt folosite în comun. Atunci când se dorește ca toate persoanele dintr-un birou să poată tipări documentele pe care le redactează, i se poate cumpăra fiecărei persoane o imprimantă. Este o soluție, însă cu siguranță nu cea mai fericită. E mult mai simplu și mai ieftin să se cumpere o singură imprimantă, care se atașează la un singur calculator și care să fie folosită în comun de toți ceilalți ca și cum ar fi conectată la calculatorul propriu.

Se poate spune că principalul scop al rețelelor de calculatoare este de a partaja resurse. Aceste resurse sunt foarte diverse, printre ele numărându-se modem-uri, imprimante, spații de stocare pentru fișiere, dar și informații cum ar fi cele conținute în baze de date.

Din acest punct de vedere, calculatoarele dintr-o rețea se împart în servere, care oferă („servesc”) resursele, respectiv clienți, care le folosesc.

O rețea înseamnă mai mult decât două calculatoare legate între ele. Este vorba de echipamente, software și oamenii care le-au creat. Principiile rețelelor sunt însă suficient de simple. Rețelele, sau networks în limba engleză, sunt clasificate în primul rând după întinderea geografică, care poate fi de la câțiva metri la câteva mii de kilometri.

Tipul de rețea cel mai uzual întâlnit este acela din birouri sau universități, numit rețea locală (LAN – Local Area Network). Aceasta poate să cuprindă calculatoarele unui departament sau ale unei întregi companii sau instituții. Suprafața uzuală pe care o au astfel de rețele este de ordinul sutelor de metri pătrați.

Pentru a putea conecta între ele sediile unei companii sau instituții este necesară acoperirea unor distanțe mult mai mari. Rețelele mai mari, care realizează conectarea echipamentelor aflate la distanțe mari, se numesc MAN sau WAN, adică rețele metropolitane (Metropolitan Area Network), respectiv rețele de mare întindere (Wide Area Networks).

Tehnologia folosită pentru rețelele de calculatoare seamănă întrucâtva cu cea folosită pentru telefonie. Evoluția tehnicii va face, cel mai probabil, ca într-un viitor apropiat cele două tehnologii să conveargă. Teoretic, telefoanele ar putea fi conectate direct fiecare cu fiecare, însă în practică acest lucru nu se întâmplă niciodată, pentru că ar fi imposibil. În loc să existe câte un cablu de legătură cu fiecare alt abonat, există unul singur, către centrală, aceasta având încapsulată funcționalitatea de a pune în legătură oricare dintre doi (sau mai mulți) utilizatori ai săi.

Acest lucru se întâmplă și în cazul calculatoarelor. Există echipamente care au rolul de “centrale”, coordonând grupuri de calculatoare și fiind clasificate în general după funcționalitatea pe care o oferă. Printre aceste echipamente se numără router-ele, switch-urile, access point-urile și hub-urile.

Internetul și Intranetul

Calculatoarele sunt conectate în cadrul rețelelor locale, metropolitane sau de mare întindere. La rândul lor, rețelele sunt legate între ele în ceea ce se numește Internet.

Internetul este o rețea globală de calculatoare. Orice calculator conectat la Internet poate să comunice cu orice alt calculator legat la Internet. Se poate face analogie cu rețeaua de străzi care permite unui autoturism ca plecând dintr-o localitate să ajungă în orice altă localitate. Sunt străzi mai mici sau mai mari, iar ruta folosită nu este neapărat cea directă.

Internetul este o rețea descentralizată, în sensul că nu există o instituție sau un stat care să îl dețină sau să îi guverneze funcționarea. Susținerea financiară și logistică se realizează de către companiile care îl accesează, iar administrarea sa este supravegheată de un comitet numit ICANN (Internet Corporation For Assigned Names and Numbers).

Datorită faptului că oricine din lume se poate conecta la Internet fără restricții, acesta este considerat ca fiind public. Ca orice entitate deschisă accesului public, prezența pe Internet implică un risc considerabil, atât pentru persoane, cât mai ales pentru companii. Fiind un spațiu deschis, Internetul permite și persoanelor sau organizațiilor rău intenționate să cauzeze daune celorlalți membri mai mult decât orice altă rețea.

În contextul în care informația a devenit foarte valoroasă, tentațiile de fraudare a sistemelor care o conțin au devenit din ce în ce mai mari. Având ca motiv fie interese financiare, fie pur si simplu distracția, infracționalitatea și-a găsit un loc bun și în rețelele de calculatoare.

Pentru a permite companiilor să se protejeze de amenințările venite din Internet, putând totodată să folosească avantajele care îl fac atât de popular, se folosește o arhitectură care poartă numele de Intranet. Intranetul este o rețea privată (spre deosebire de Internet care este publică) din interiorul unei firme sau instituții. Calculatoarele din interiorul Intranetului nu sunt accesibile din exterior, însă pot accesa atât resursele interne cât și resursele oferite de serverele din Internet. Acest lucru este posibil cu ajutorul unui dispozitiv numit firewall (nu există o traducere exactă în limba română , în unele lucrări este menționat cu termenul de parafoc). Acesta este de fapt un filtru care permite conexiunile doar într-un singur sens, interior către exterior. O analogie destul de bună pentru un firewall este centrala telefonică privată, PBX, întâlnită la majoritatea firmelor cu mai mult de două birouri. Un firewall nu închide complet accesul din exterior decât dacă este programat să facă acest lucru; conexiunile prin firewall sunt bidirecționale. Un firewall nu blochează, în mod curent, decât acele conexiuni neautorizate din exterior, lăsând utilizatorii Intranet să acceseze resurse atât din Intranet cât și din Internet.

Utilizatorii din afara Intranetului nu pot accesa decât acele informații la care firewall-ul permite accesul și pentru care este configurat să le pună la dispoziție.

Internet-ul reprezint cel mai mare cartier al Cyberspace-ului și pune la dispoziția utilizatorilor câteva categorii majore de servicii: World Wide Web-ul, Electronic Mail-ul, Usenet-ul, Internet Relay Chat-ul.

World Wide Web-ul reprezintă o “piață electronică” pentru bunuri, servicii și o vastă gamă de aplicații. Aici, diferiți utilizatori își constituie site-uri, care se prezintă ca niște “vitrine electronice” în Cyberspace.

E-mail-ul – poșta electronică – este probabil serviciul care a contribuit cel mai mult la creșterea atât de mare a popularității Internetului, fiind încă unul din principalele motive pentru care lumea se conectează la această rețea.

Cheia succesului constă chiar în caracteristicile sale: este rapid, foarte ieftin și constituie o metodă excelentă de comunicare cu ceilalți, în plus, în timp ce unei scrisori obișnuite îi trebuie zile sau săptămâni să ajungă la destinație, unui mesaj obișnuit îi sunt suficiente câteva secunde pentru a ajunge în celălalt capăt al planetei.

Din punct de vedere al confidențialității însă, lucrurile nu stau chiar atât de bine. Deși simbolul folosit în general pentru a reprezenta acest serviciu este un plic închis, în realitate lucrurile nu stau deloc așa. Un simbol mult mai potrivit pentru e-mail ar fi cartea poștală.

Deși o carte poștală nu poate fi citită de oricine, este suficient să știi că poștașul poate să o consulte înainte de a o livra pentru a-ți da seama că nu trebuie să scrii PIN-ul cardului de credit sau o declarație de dragoste secretă pe spatele acesteia. Similar, mesajele de poștă electronică sunt transferate în rețea folosind text clar, lucru care, combinat cu posibilitatea ușoară de a le intercepta, le face foarte vulnerabile.

Cea mai comună metodă de protecție a e-mail-ului este criptarea sa. Sunt folosite în general două tehnologii pentru a face acest lucru: PGP (Pretty Good Privacy), respectiv PEM (Privacy Enhanced Mail). Ambele permit atât confidențialitatea mesajelor prin criptarea conținutului, cât și verificarea originii cu ajutorul semnăturilor digitale.

Criptarea mesajelor, deși a crescut procentual în ultimii ani, rămâne destul de puțin folosită, ceea ce face ca poșta electronică să fie considerată un mediu de comunicare nesigur. În ciuda acestui fapt, incidentele legate de e-mail sunt destul de rare.

Usenet Newsgroup-ul (grupuri de știri Usenet) este constituit, după cum și numele lui o sugerează, din grupuri de știri. Acestea sunt asemănătoare avizierelor dintr-un birou, unde fiecare poate citi anunțurile puse de alții și poate pune el însuși alte anunțuri.

Internet Relay Chat-ul (prescurtat, IRC – discuție în direct pe Internet) este format din mii de “camere de discuții” în care utilizatorii rețelei, tastându-și mesajele, “stau de vorbă”, în timp real, cu un grup de persoane sau cu o altă persoană.

Este indiscutabil faptul că, prin serviciile pe care le oferă, Internet-ul a adus și aduce multiple avantaje cercetării științifice, învățământului, administrației, afacerilor, comunicării inter-umane, etc. Dar, Internet-ul a fost și este pândit de mari pericole care-și află sorgintea în faptul că această rețea, miraculoasă prin beneficiile care le aduce omului, reprezintă în același timp un mediu extrem de favorabil pentru cei care se dedau la comiterea unor fapte indezirabile social, fapte care se pot întinde de la acte teroriste până la hărțuirea sexuală sau diseminarea imaginilor pornografice. Conectându-se la această rețea cu ajutorul unui calculator (pe care a fost instalat în prealabil un program informatic adecvat) și al unui modem, prin intermediul unei simple linii telefonice, orice individ se poate afla la un “click” de crimă. Iar cei interesați de aceasta, acționând și într-un relativ anonimat, n-au întârziat nici o secundă să facă acest pas atât de mic. Mai exact spus, mulți criminali de cele mai diverse tipuri și ranguri și-au mutat imediat (înainte ca sistemele de drept și polițienești să ajung aici) “afacerile” pe terenul virgin al Internet-ului, reușind să devină, în foarte scurt timp, mai eficienți ca oricând în desfășurarea acțiunilor lor socialmente periculoase. Deplasarea “afacerilor” criminale pe terenul Internet-ului nu s-a produs întâmplător, ci din rațiuni cât se poate de pragmatice, care țin de faptul că “această mega-rețea planetară prezint practic cel puțin trei avantaje de marcă pentru escroci: abolirea distanțelor, costuri minime și o fațadă și mai anonimă”.

Din păcate, toate domeniile Internet-ului, atât de benefice pentru majoritatea zdrobitoare a utilizatorilor cinstiți ai acestei rețele informaționale, reprezintă, în același timp, câmpuri infracționale dintre cele mai “mănoase” pentru cei interesați să le folosească în astfel de scopuri.

Toate serviciile oferite de Internet s-au bucurat și se bucură de o atenție din ce în ce mai mare din partea criminalilor. World Wide Web-ul este preferat pentru escrocheriile prin site-uri de Web. Infractorii înființează un site, adun bani sau informații de identificare, după care “șterg” site-ul. Un escroc înființează un site pentru a vinde produse la prețuri foarte mici, aproape prea frumoase pentru a fi adevărate. Cumpărătorul plătește, de obicei o sumă mult mai mică pentru un obiect care de fapt costă mult mai mult. Dar, în realitate, acesta primește un obiect care costă de câteva ori mai puțin decât a plătit el. Sau, infractorii înființează site-uri pentru a colecta numere de cărți de credit și alte informații personale de la clienți care sunt încredințați că achiziționează un bun sau un serviciu. În realitate, nu vor primi niciodată produsul sau serviciul comandat. Infractorul, însă, va vinde informațiile altor infractori sau le va utiliza pentru propriile scopuri ilegale.

Electronic mail-ul este utilizat de infractori pentru a-și promova activitatea prin trimiterea de mesaje către mii de adresanți care nu le-au cerut. Practica de a trimite astfel de mesaje se numește Spamming.

La rândul lor, Usenet Newsgroups-urile sunt utilizate pentru a distribui pornografie cu copii sau pentru a pune copii la dispoziția amatorilor de relații sexuale cu aceștia. Hoții le folosesc pentru a face reclamă bunurilor furate, iar escrocii pentru a promova jocuri care asigură câștiguri “garantate” (cum ar fi schema de investiții Ponzi) sau escrocherii de genul scrisorilor în lanț.

Și Internet Relay Chat-ul s-a dovedit un teren fertil pentru activitățile infracționale. Astfel, pedofilii folosesc chat-room-urile pentru a-și povesti aventurile sexuale, pentru a căuta noi victime în rândul copiilor și al adolescenților, pe care, prin discuții îndelungate, caută să-i ademenească la o întâlnire în lumea reală spre a avea relații sexuale cu ei.

Escrocii, la rândul lor, caută în chat-room-uri persoane tentate de schemele lor de îmbogățire rapidă sau de “oportunitățile” de afaceri pe care le oferă, iar toate categoriile de infractori interesați pot ține “ședințe” cu complicii lor pe canalele IRC, unde pot comunica, individual sau în grup, fără ca cineva să “vadă” ceea ce își transmit.

Jurnalizarea mesajelor trimise și primite este posibilă pentru toate programele de mesagerie instantanee, însă ea poate fi ușor dezactivată, descoperirea probelor legate de mesajele trimise prin acest serviciu fiind deci incertă . Un avantaj este totuși că listele de contacte sunt în general stocate local există posibilitatea de a stabili un cerc de cunoștințe

În ceea ce privește confidențialitatea, IRC și aplicațiile IM folosesc în majoritate transmiterea necriptată a mesajelor, ceea ce le face foarte vulnerabile la interceptare. Cum din ce în ce mai mulți utilizatori, mai ales din cadrul companiilor, au conștientizat nevoia de a comunica sigur, această vulnerabilitate este posibil să dispară în scurt timp.

În condițiile în care, cu mijloace tehnice minime și cheltuieli financiare aproape modice, orice utilizator poate intra în legătură cu rețeaua Internet, pentru a accesa o sumedenie de baze de date din întreaga lume, ne putem aștepta oricând ca un răuvoitor sau bolnav psihic, de oriunde de pe glob, să provoace pagube imense unor indivizi, comunități umane sau chiar state aflate la zeci de mii de kilometri distanță. În Computers Crisis (Computere în criză ), un raport al Consiliului Național de Cercetare, se afirmă răspicat că „teroristul zilei de mâine ar putea fi capabil să provoace daune mai mari cu un keyboard decât cu o bombă”.

Este din ce în ce mai evident că, în zilele noastre, grupările teroriste utilizează tot mai mult Internet-ul pentru a-și atinge scopurile subversive. Majoritatea dintre ele sunt, de altfel, prezente pe Internet.

Ca toată lumea, de altfel, și organizațiile teroriste utilizează Internet-ul, în primul rând, în calitatea sa de mijloc de comunicare. Prin site-urile pe care și le-au creat pe World Wide Web aceștia își propagă intens ideologiile pe care le-au îmbrățișat, utilizând Internet-ul ca vector principal al legitimării lor ideologice.

Surprinzător este faptul că, în ceea ce privește pregătirea și desfășurarea acțiunilor teroriste clasice, dar și a celor de natură informatică, orice individ amator de astfel de „distracții” care posedă un minimum de cunoștințe și de deprinderi pentru a utiliza un computer, un keyboard și un mouse, poate să obțină, de pe Internet, know-how-ul de care are nevoie pentru atingerea scopurilor sale. Astfel, unele site-uri, ușor identificabile în această rețea, furnizează informații de ultimă oră cu privire la confecționarea bombelor, instrucțiuni privind manipularea substanțelor explozive și rețetele necesare. Pe aceste site-uri pot fi găsite Manualul teroristului și Cartea de bucate a anarhistului, în care este descris cu lux de amănunte modul de construire a mai multor tipuri de bombe.

Aceasta pentru a nu mai vorbi de acele pagini Web care prezintă ultimele tipuri de arme, informații paramilitare, tehnici de corupere sau ucidere a viitoarelor victime, etc. Tot ceea ce este prezentat în astfel de site-uri beneficiază de imagini, scheme și explicații amănunțite. Dar, în rețea se găsește chiar mai mult decât atât, se găsește și o bună parte din know-how-ul de producere a armelor nucleare (poate nu atât de sofisticate), care se află la îndemâna tuturor doritorilor: teroriști, maniaci, instabili psihic sau state paria.

Din păcate, lucrurile nu se opresc la aceste activități care, de regulă, premerg acțiunile teroriste propriu-zise; ele merg mai departe, ajungând să incite la astfel de atacuri și, în final, la organizarea și desfășurarea unor acte criminale grave.

Există însă temerea îndreptățită că, depășind astfel de manifestări ludice, hackerii vor merge mult mai departe și vor modifica listele de prețuri, textele juridice sau chiar rezultatele cercetărilor științifice, ceea ce ar avea consecințe grave.

Totodată, asistăm la o proliferare a atacurilor masive contra elementelor rețelei Internet. Sunt atacați furnizorii de acces la Internet, veritabile noduri fără de care nu ar putea fi posibil să se acceadă în rețea, prin bombardarea unui computer cu mesaje până acesta își dă duhul. Dar cel mai mare pericol îl reprezintă faptul că teroriștii individuali sau grupările teroriste ar putea ataca și penetra rețele de calculatoare importante ale statului.

În condițiile Internet-ului, teroriștii au acum posibilitatea de a lansa atacuri greu detectabile din orice punct al globului. Pot infecta sistemele informatice cu viruși complecși ceea ce ar putea provoca disfuncționalități grave în sisteme. Conform unor estimări, pagubele aduse de celebrul virus „I Love You”, sunt de ordinul miliardelor de dolari. Bande teroriste, seniori ai narcoticelor sau unele state dedate la acte teroriste pot intra în rețeaua Internet și sabota nodurile critice din foarte vulnerabilul sistem de comunicații și legături prin satelit al unei țări . Ei pot lansa atacuri masive cu viruși informatici asupra rețelelor de telecomunicații, de apărare, de alimentare cu energie electrică, gaze și apă sau asupra sistemelor de dirijare a transporturilor aeriene, navale și terestre, asupra sistemelor informatice din bănci, burse, societăți de asigurări etc. Viața a demonstrat că, chiar sistemele militare americane, care se presupune că sunt printre cele mai sigure din lume, prezintă cu regularitate semne de slăbiciune în fața atacurilor informatice, adesea întreprinse de amatori cu motivații ludice, care aproape întotdeauna rămân surprinși de amploarea și consecințele faptelor lor. De exemplu, în 1997, trei adolescenți din portul Zadar din Croația, după ce au spart codurile de protecție, au intrat în computerul Pentagonului și au copiat fișiere confidențiale privind bazele militare. Ei au fost repede prinși grație urmelor lăsate pe Internet, dar fapta lor dovedește încă o dată vulnerabilitatea sistemelor informatice vitale ale unui stat de talia SUA. Un semnal de alarmă a tras și liderul unui grup de crackeri chinezi, care, în pretins că a accesat sistemele de securitate ale calculatoarelor care monitorizează sateliții chinezi, ceea ce a dus la pierderea temporară a controlului acestora.

Metode de săvârșire a infracțiunilor informatice

Câteodată, un eveniment care are loc pe un computer sau o rețea este parte a unei serii de pași ce intenționează să producă un eveniment neautorizat. Acest eveniment este apoi considerat ca parte a unui atac. Un atac are mai multe elemente. În primul rând, e format din mai mulți pași pe care atacatorul îi face. Printre acești pași regăsim o acțiune îndreptată către o țintă, cât și utilizarea unei unelte pentru a exploata o vulnerabilitate. În al doilea rând, un atac intenționează să obțină un rezultat neautorizat, privit din perspectiva utilizatorului sau administratorului sistemului în cauză. În final, un atac reprezintă o serie de etape voluntare pe care atacatorul le realizează, acest lucru diferențiind un atac de o secvență de acțiuni normale.

Atacurile au 5 părți care reprezintă pașii logici pe care un atacator trebuie să îi facă. Atacatorul utilizează o unealtă pentru a exploata o vulnerabilitate în scopul obținerii unui rezultat neautorizat. Pentru a avea succes, un atacator trebuie să identifice căi care pot fi conectate, simultan sau repetat. Primii doi pași într-un atac, unealta și vulnerabilitatea, sunt folosite pentru a cauza un eveniment pe un computer sau o rețea. Mai specific, în timpul unui atac individual, atacatorul folosește o unealtă pentru a exploata o vulnerabilitate care cauzează o acțiune în atingerea unui scop. Sfârșitul logic al unui atac de succes este un rezultat neautorizat. Dacă sfârșitul logic al pașilor anteriori este un rezultat autorizat, atunci atacul practic nu a avut loc.

Conceptul de autorizat contra neautorizat este cheia pentru a înțelege ce diferențiază un atac de evenimente normale care au loc.

• Autorizat – aprobate de utilizator sau administrator.

• Neautorizat – care nu sunt aprobate de utilizator sau administrator.

3.1.3. Forme de manifestare a criminalității informatice

Principalele caracteristici ale criminalității informatice la nivel național sunt următoarele:

Fraudele privind comerțul electronic continuă să cunoască o creștere și o diversificare tot mai largă.

„Phishing-ul” ca mod de operare, rămâne în continuare cel mai uzitat, care reprezintă crearea unor pagini web false și transmiterea de mesaje către diverse persoane în scopul obținerii unor date de identitate pentru Internet sau cărți de credit.

Cele mai active zone ale țării sunt cele deja cunoscute, respectiv: București, Alexandria, Râmnicu-Vâlcea, Craiova, Timișoara, Iași, Sibiu și Constanța.

O altă trăsătură importantă este cea legată de „extraneitatea” activităților infracționale comise. Astfel, parte din activitățile infracționale sunt inițiate din România, dar au ținte în străinătate. De asemenea, în realizarea actului infracțional, cetățenii români sunt ajutați de către cetățeni străini sau tot cetățeni români care acționează în străinătate.

Comerțul electronic începe să se dezvolte și în România, și astfel au apărut comenzile frauduloase prin folosirea cărților de credit care se desfășoară doar în România.

Pentru primirea banilor rezultați din activitățile infracționale menționate mai sus, fie că sunt primiți direct de la victime, fie prin intermediari din străinătate, sunt folosite sisteme financiare ca Western Union sau internet bancking;

Tot mai buna organizare a infractorilor în scopul comiterii acestor fapte și utilizarea tehnicii moderne și a personalului specializat în găsirea de noi metode.

Cu privire la infracțiunile informatice și cele îndreptate împotriva sistemelor informatice, nu se înregistrează evoluții semnificative. Orașele mari care sunt centre universitare au o rată importantă a activităților ilicite de acest gen.

În ceea ce privește pornografia infantilă prin Internet, putem afirma că nu sunt evoluții semnificative referitor la racolarea de minori și producerea unor astfel de imagini, ci se înregistrează un număr tot mai crescut de cazuri în care tineri, elevi sau studenți se filmează în timpul unor acte sexuale, după care le distribuie prin internet.

Fraudele cu cărți de credit au cunoscut o creștere exponențială, înregistrându-se numeroase cazuri de persoane depistate la bancomate în România, care folosesc cărți de credit în mod fraudulos.

3.1.4 Fraudele pe Internet

a) Fraude la licitații online

Fraudele la licitații online presupun oferirea spre vânzare de bunuri, prin intermediul site-urilor de licitații online, bunuri care ulterior nu sunt livrate sau neplata unor bunuri cumpărate prin intermediul acelorași site-uri.

De obicei, utilizatorii unor astfel de site-uri de licitații online sunt avertizați cu privire la precauțiile pe care trebuie să le ia în momentul în care sunt implicații în licitații online.

Astfel, un utilizator legitim este îndreptățit să considere că o tranzacție online este frauduloasă în următoarele cazuri:

vânzătorul postează licitația ca și cum ar fi un cetățean englez, dar răspunde prin email, cumpărătorului din altă țară, pretinzând că este plecat cu afaceri, are probleme familiare, etc.

vânzătorul postează licitația sub un nume, însă cere ca plata să fie făcută către o altă persoană

vânzătorul cere ca plata să se facă prin transfer direct (Western Union, Money Gram, etc.) sau prin transfer bancar. Prin utilizarea acestor servicii de plată, banii nu mai pot fi recuperați.

vânzătorul pretinde a fi reprezentantul unei companii cunoscute, despre care este știut că nu are o reprezentanță în țara de origine a vânzătorului.

cumpărătorul care cere ca bunul achiziționat să fie livrat în altă țară, decât cea de origine.

cumpărătorul folosește o carte de credit, iar adresa de livrare a bunului diferă de cea aferentă cărții de credit.

Fraudele la licitații online, ce au ca sursă România

Cea mai mare parte a fraudelor la licitații online au ca sursă România. Astfel, infractorii de pe teritoriul României au saturat site-urile de licitații oferind fictiv, spre vânzare, aproape orice bun, care este cerut. Infractorii au devenit foarte specializați, folosind tehnici din ce în ce mai complexe, iar de obicei cer victimelor să trimită jumătate din bani la încheierea licitației, iar restul atunci când vor primi bunul.

De obicei, licitațiile online sunt postate ca și cum vânzătorul este un cetățean american, iar mai apoi infractorii cer ca banii să fie trimiși unui partener de afaceri, asociat, rudă bolnavă, membru al familiei, etc. într-o țară din Europa.

Banii de obicei sunt transferați direct prin intermediul Western Union sau Money Gram. Toate acestea se adaugă unei proceduri foarte simple de ridicare a banilor transmiși prin intermediul acestor servicii, și anume destinatarul poate să ridice suma de bani dacă furnizează următoarele date: numele complet și adresa expeditorului, numele său complet, suma de bani ce urmează a o ridica. Banii pot fi ridicați de oriunde din lume utilizând aceste informații.

În ultimul timp, aceste metode sunt înlocuite de unele mai complexe, și anume transferuri bancare, care de obicei sunt redirecționate prin diferite conturi din SUA, iar apoi transferate în conturi din București sau Riga (Letonia).

De asemenea, în unele situații, vânzătorul direcționează victima pentru a utiliza servicii de tip escrow false. De obicei, aceste servicii escrow false sunt promovate prin site-uri ce par autentice, sau sunt utilizate chiar site-uri escrow legitime, care sunt compromise, în urma unor atacuri informatice realizate împotriva serverelor pe care sunt găzduite. Ulterior, după ce sumele de bani sunt transferate către serviciile false de escrow, orice legătură cu victima încetează.

c) Fraudele cu cărți de credit

Alături de fraudele la licitațiile online, fraudele cu cărți de credit sunt unele din cele mai numeroase la momentul actual. Astfel, informațiile cu privire la titularii cărților de credit, precum și informațiile de pe banda magnetică a cărților de credit, utilizate la contrafacerea cărților de credit, sunt folosite pentru a cumpăra diferite bunuri și servicii, precum și pentru încasarea banilor de pe acestea, de la bancomate.

d) Fraudele în oportunități de angajare și de afaceri

Fraudele în oportunități de angajare și de afaceri sunt comise, în urma anunțurilor oferite de diferite companii, care recrutează persoane pentru a lucra de acasă. Aceste slujbe propuse, implică revânzarea sau retransmiterea de bunuri în alte țări.

Pretendenților la angajare într-o astfel de companie li se cereau să ofere informații personale, și copii după documentele de identitate. Ulterior, persoanelor “angajate” li se comunică faptul că salariul lor va fi plătit prin cecuri de o companie din SUA, argumentul fiind acela că, compania în cauză nu deține conturi în țara de origine.

Ulterior, întrucât cecurile primite au înscrise sume mult mai mari decât salariul cuvenit, li se cereau angajaților să depună cecul în contul lor personal iar ulterior să transfere suma de bani în plus, înapoi angajatorului, de obicei într-o bancă din estul Europei. Ulterior, de obicei, se constată că cecurile au fost frauduloase, însă după ce sumele de bani au fost deja transferate.

În scheme de fraudare similare, unele companii internaționale virtuale fac oferte de afaceri, oferind persoanelor interesate șansa să vândă produse electronice, cum ar fi televizoare cu plasmă, sisteme home-cinema, la prețuri mult mai mici decât prețurile de pe piață.

Persoanelor astfel atrase în aceste scheme, li se cere să promoveze aceste produse pe site-urile de licitații online și să accepte sumele de bani rezultate din tranzacții, iar ulterior să trimită banii companiei angajatoare. Compania se obligă să trimită bunul direct cumpăratorului, însă acest lucru nu se întâmplă, iar cumpărătorul păgubit se îndreaptă împotriva persoanei angajate, care a vândut bunul, aceasta din urmă, devenind ea însăși o victimă.

e) Fraude prin intermediul serviciilor de tip escrow

În scopul de a convinge ceilalți participanți la licitațiile online că tranzacția este sigură, infractorii propun utilizarea unui serviciu de tip escrow, care să intermedieze schimbul banilor și produsului. Victima însă, nu cunoaște faptul că infractorul o direcționează către un serviciu escrow fals sau chiar către unul legitim, dar care este compromis.

Victima trimite plata serviciului escrow fals și nu mai primește bunul care i se cuvenea sau trimite bunul și nu primește plata, întrucât site-ul escrow prin care s-a efectuat tranzacția nu este legitim și este de asemenea sub controlul infractorului.

f) Furtul de identitate

Furtul de identitate presupune utilizarea informațiilor personale ale unei persoane, fără ca aceasta să cunoască acest fapt sau să își dea acordul. De obicei, victima este lăsată să creadă că furnizează informații personale unui site legitim, uneori sub forma unui răspuns la un mesaj email, prin care i se solicită să actualizeze informațiile de confirmare a unei plăți sau a informațiilor de membru a unui serviciu online, sau a unei aplicări pe un site web de locuri de muncă.

g) Șantajul prin Internet

Șantajul prin Internet implică accesul neautorizat la baza de date a unei companii și apoi condiționarea restabilirii accesului la informații sau nedivulgarea din informațiile confidențiale, de primirea unor sume de bani, sau dacă infractorului i se promite angajarea în companie.

h) Scrisorile nigeriene

Acest tip de fraudă combină unele caracteristici ale furtului de identitate cu cele ale fraudelor prin oportunități de afaceri, iar aceasta de obicei este inițiată prin primirea de către victimă a unei scrisori, email sau fax.

Astfel, persoane care se prezintă ca reprezentanți oficiali nigerieni sau ai altor guverne, oferă victimei sume considerabile de bani, în schimbul ajutorului pentru transferul unor sume mari de bani, din conturi din țara lor de origine. Evitarea plății taxelor, mitei ce trebuie oferite altor oficiali guvernamentali sunt de obicei motive invocate și explicate în detaliu, cu promisiunea că toate taxele ce trebuie achitate anterior vor fi restituite, după ce fondurile vor fi transferate.

Schema de fraudare constă în aceea că victimelor, sub diferite pretexte li se cere să trimită diferite sume de bani, reprezentând comisioane de deschidere a unor conturi bancare sau taxe de transfer a banilor, dar care la finalul tranzacțiilor le vor fi returnate.

i) Fraudele de tip PHISHING/SPOOFING

Cele două metode PHISHING și SPOOFING sunt oarecum similare, întrucât ambele se referă la falsificarea sau contrafacerea documentelor electronice.

SPOOFING-ul, în general, se referă la contrafacerea unui mesaj email, care să pară că a fost trimis de altă persoană.

PHISHING-ul, este de obicei utilizat împreună cu SPOOFING-ul, și reprezintă procedeul prin care se trimit mesaje email falsificate, care să pară că sunt trimise de o companie legitimă și în care destinatarul este redirecționat către diferite site-uri false, unde victima este convinsă, prin diferite metode, să divulge informații personale cum ar fi parole, numărul cărții de credit, contul bancar.

j) Fraudele de retransmitere de bunuri

Acest tip de fraudă necesită persoane din SUA, care câteodată sunt complici, în unele cazuri chiar fără voie, care să primească pachete de bunuri la reședința lor, iar ulterior să retransmită aceste bunuri primite, de obicei în alte țări.

Persoanele implicate în astfel de scheme de fraudare, de obicei, sunt recrutate prin intermediul ofertelor de locuri de muncă la domiciliu sau prin intermediul canalelor de discuții online. Astfel, infractorii sub acoperirea unor companii ce par legitime, postează anunțuri de oferte de locuri de muncă pe site-urile specializate în domeniul forței de muncă, iar ulterior persoanelor interesate li se cer informații personale, cu ajutorul cărora sunt contractate credite.

Persoana care aplică pentru locul de muncă, este instruită să retransmită bunuri achiziționate din SUA la diferite companii din Europa. Astfel, pachetele încep să fie primite, iar acesta le retransmite fără să știe că, de obicei, acele bunuri au fost achiziționate în urma unor tranzacții frauduloase cu cărți de credit.

O altă metodă de recrutare utilizată, presupune ca victima să fie contactată prin intermediul canalelor de discuții online. După ce aceasta este contactată și se stabilește o relație de “prietenie” sau chiar “dragoste”, i se cere ca în baza relației lor, să primească pachete la reședință, întrucât în de origine a solicitantului, nu este posibilă primirea de pachete direct de pe site-urile online.

k) Mesaje de tip SPAM

Datorită dezvoltării intense a Internetului din ultima perioadă, mesajele SPAM (mesajele nesolicitate) reprezintă o metodă destul de des utilizată pentru răspândirea criminalității “gulerelor albe”, a fraudelor cu cărți de credit, furturilor de identitate, precum și a multor altele. Aceste mesaje sunt considerate nesolicitate, întrucât destinatarul nu a cerut astfel de mesaje. De asemenea, este folosit și termenul de “bulk”, care se referă la mesaje email identice care au fost trimise simultan.

Mesajele SPAM sunt de asemenea utilizate, pentru a facilita accesarea neautorizată a calculatoarelor și serverelor prin intermediul virușilor informatici și a rețelelor de boți.

l) Retransmiterea de sume de bani

O altă metodă, ce este din ce în ce mai mult utilizată, este cea de retransmitere de bani de către victime ce sunt recrutate, prin aceleași metode ca și în cazul fraudelor prin retransmitere de bunuri, iar schema de fraudare este identică, cu diferența că victimei i se cere să retransmită diferite fonduri primite în contul personal, contra unui comision.

3.1.5. Atacurile informatice

Majoritatea atacurilor reușite asupra sistemelor de operare, se bazează pe o gamă foarte mică de vulnerabilități software. Aceasta se datorează faptului că, atacatorii sunt în general oportuniști și aleg cea mai ușoară și mai rapidă cale de a compromite un sistem, apelând la cele mai cunoscute exploit-uri (greșeli de programare ce pot compromite sistemul).

Atacatorii se bazează pe faptul că organizațiile nu își rezolvă problemele de securitate și atacă orice sistem vulnerabil. În general scanează clase de IP-uri, căutând sisteme neprotejate, folosind unelte de automate, pentru a grăbi procesul de identificare și exploatare a uneia sau mai multor vulnerabilități.

Incidentul "Solar Sunrise" în care Pentagonul și MIT (Massachusetts Institute of Technology) au fost compromise, cât și propagarea extrem de rapidă a virușilor "Code Red" și "Nimda" s-a datorat exploatării unor găuri de securitate nerezolvate la timp. Pentru a putea împiedica aceste tipuri de atac, mulți provideri de internet au introdus sisteme de detecție și filtrare a tentativelor de scanare și accesare a anumitor porturi, reușind să limiteze oarecum anvergura acestor atacuri. Cele mai frecvente găuri de securitate și cele preferate de cei ce doresc să capete acces în sistemul informatic sunt și cele mai evidente, atacatorii apelând la tehnici de hacking avansate numai în cazul în care au în scop penetrarea unui sistem precis și celelalte metode eșuează.

Aceste metode necesită o experiență avansată și implică atacuri combinate și precizie. Prin urmare, cele mai frecvente metode de atac sunt îndreptate către:

Conturile de utilizator

Lipsa parolei sau o parolă simplă poate compromite un întreg sistem. Conturile vulnerabile, cu parole simple sau inexistente, sunt în general cele mai vizate căi de acces către un sistem. De aceea, este foarte important ca parolele să fie cât mai elaborate și/sau cât mai puțin evidente. Ideal este să fie mai lungi de șase caractere și să conțină litere, cifre și semne de punctuație.

Actualizările

Lipsa actualizărilor (update-urilor) poate lăsa calculatorul deschis atacurilor. Lipsa ținerii la curent cu cele mai noi actualizări ale sistemului de operare și a programelor cu acces direct la internet (HTTP, FTP, SQL), poate transforma calculatorul sau server-ul într-o țintă sigură a atacatorilor "de ocazie", care pot scana în decurs de o zi sau două întregi clase de IP, după o anumită vulnerabilitate, folosind sisteme automate de penetrare.

NETBIOS-ul

Folderele partajate și neprotejate pot fi accesate de pe oriunde de pe Internet. Dacă calculatorul este conectat la Internet printr-o rețea locală (de cartier) și calculatorul are acces direct la internet (IP propriu), putem avea neplăcuta surpriză ca folderele partajate să fie accesate din afara rețelei LAN, prin intermediul porturilor virtuale, folosite pentru a face posibilă comunicarea calculatoarelor în rețea. Porturile de NETBIOS pot rămâne expuse internetului datorită unor configurări greșite ale router-ului.

Serverele WEB

Serverele WEB au deseori găuri de securitate, însă în ultimul timp acestea au început să fie din ce în ce mai sigure. Totuși, acestea pot fi folosite de atacatori pentru a accesa fișiere din afara folder-ului în care este conținutul site-ului. Erorile de programare în cazul paginilor dinamice (PHP & MySQL) pot duce la compromiterea întregului server datorită faptului că limbajul de programare PHP are acces direct la funcțiile sistemului.

Lipsa unor aplicații FIREWALL

Un firewall este vital pentru a păstra un sistem sigur. Acesta poate face diferența dintre compromiterea întregului sistem și păstrarea securității. Atașarea unui antivirus adiacent, pentru a putea elimina orice amenințare, care a trecut de firewall este ideală.

Autentificarea anonimă

Conturile de “guest” sau “anonymous” pot fi folosite împotriva sistemelor informatice. La prima vedere pare un avantaj faptul că nu mai trebuie introduse de fiecare dată un utilizator și o parolă. În cazul în care în calculator sunt instalate servere de transfer FTP sau programe de administrare neconfigurate corespunzător, un atacator poate folosi conturile pentru a putea obține acces total sau parțial la calculator.

3.1.6. Prevenirea criminalității informatice

Informatica a devenit în zilele noastre un important mijloc de comunicare (mai ales în condițiile amplorii pe care a luat-o internetul) între diferite instituții, întreprinderi, persoane particulare. Prin acest mijloc se pot face schimburi de date și informații, se pot vinde și cumpăra bunuri atât pe plan național cât și între toate colțurile lumii, dar această deschidere este plină și de riscuri, cu ajutorul internetului putându-se efectua multe activități ilegale. Internetul reprezintă cea mai mare rețea de calculatoare din lume, formată dintr-un număr mare de rețele locale, publice sau private, regionale și naționale interconectate. Internetul pune la dispoziția utilizatorilor săi mai multe categorii de servicii, precum: email-ul (poșta electronică, ce permite schimbul de mesaje între utilizatori), relaychat-ul (camere de discuție pentru utilizatorii rețelei), wold wide web (cea mai populară partea internetului, care permite vizionarea de pagini ce includ texte, filme, sunete, imagini și alte variante de interactivitate), usernet-ul (grupuri de știri, unde fiecare poate citi anunțurile introduse de alte persoane și poate posta el însuși), etc..

Marile rețele informatice au avut o ascensiune extrem de rapidă atât pe plan național, dar mai ales în plan transnațional, făcând posibilă accesarea a numeroase sisteme. Deși aceste sisteme informatice, prin serviciile pe care le oferă au adus, în mod clar, avantaje societății, au oferit în același timp și noi posibilități, mult mai sofisticate prin care legea poate fi încălcată.

Astfel, se comit fapte ilegale de tot felul, care se pot întinde de la înșelăciuni, terorism, până la acte de hărțuire sexuală, și totul doar cu un singur „clik”. Toate aceste fapte ilicite, comise în zona tehnologiei moderne într-o anumită perioadă de timp și pe un teritoriu determinat reprezintă criminalitatea informatică.

Infractorii de diferite tipuri au sesizat vulnerabilitatea sistemelor de drept în domeniul informatic și mutându-și afacerile ilegale, în acest domeniu, au devenit mai repede ca oricând, mai eficient și implicit mai periculoși datorită următoarelor motive: micșorarea distanțelor, costuri minimale și fațada anonimă.

Verificările efectuate de diferite organizații ale statelor lumii au constatat pierderi de miliarde de dolari, suferite de economiile care au căzut pradă criminalității organizate. Formele criminalității organizate sunt foarte diferite. Astfel, orice persoană care are acces la rețeaua internetului poate accesa o multitudine de baze de date din întreaga lume, cu mijloace tehnice minime și cheltuieli financiare reduse, putând produce pagube însemnate unor instituții de stat sau private. De asemenea, serviciile oferite pe internet se bucură de o atenție deosebită din parte infractorilor. Pe web, de exemplu, infractorii înființează un site prin care vând produse la prețuri foarte mici, cumpărătorul plătește acea sumă și de fapt primește un obiect fără valoare sau nu îl mai primește. O altă metodă constă în aceea că infractorii înființează site-uri prin care colectează numere de cărți de credit și alte informații personale de la clienți, apoi vând informațiile altor infractori pentru a le folosi la săvârșirea de infracțiuni.

O altă formă răspândită a criminalității informatice este și piratarea programelor pentru calculator, care se realizează prin încărcarea programelor difuzate pe internet în memoria internă a unui calculator, atunci când această operațiune nu este autorizată de către titularul dreptului de autor. În acest sens, sunt binecunoscute acțiunile organelor polițienești din mai multe state, care au condus la confiscarea unor importante cantități de echipamente informatice de natură să spargă dispozitive de protecție cu care erau prevăzute programele originale.

În această rețea globală a internetului, spionajul informatic cunoaște o amploare și diversificare deosebită. Furtul de informații constituie o îngrijorare tot mai mare atât a instituțiilor de stat, dar și a companiilor private din întreaga lume. O altă formă a criminalității informatice care ar trebui să preocupe mai mult organele specializate ale statului în acest domeniu, o reprezintă afișarea și distribuirea de materiale pornografice prin intermediul internetului. Locațiile care conțin materiale obscene pentru adulți sunt foarte numeroase. Pentru a stopa pornografia pe internet în Germania, o mare companie de servicii on-line a fost obligată să închidă accesul la o serie de astfel de locații. Tot la această companie s-a scos în evidență faptul că în anul 2000 s-au înregistrat peste 2500 cazuri de popularizare și deținere de pornografie infantilă, jumătate din acestea fiind depistate prin intermediul Biroului Federal de Criminalistică, prin investigații independente.

Cel mai periculos grup infracțional organizat prin intermediul internetului este cel al organizațiilor teroriste care utilizează din ce în ce mai mult această rețea globală pentru atingerea scopurilor subversive. Pe site-urile pe care le-au creat, teroriștii își propagă ideologiile și comunică între ei fără restricții. Unele site-uri ale teroriștilor conțin informații de ultimă oră cu privire la confecționarea bombelor, instrucțiuni privind manipularea substanțelor explozive, etc. În plus, în condițiile internetului, aceștia au posibilitatea de a lansa atacuri greu detectabile prin infectarea sistemelor informatice cu viruși de înaltă complexitate, ce pot provoca grave disfuncționalități în sistemele afectate (rețele de transport, de apărare, de alimentare cu energie electrică, de telecomunicații, etc.). Desigur că fiecare țară a luat și ia măsuri pentru prevenirea și combaterea fenomenului, prin crearea de organe specializate în acest domeniu, organizarea de legături mai strânse cu instituțiile vizate, de alarmare cu cazurile suspecte, de cunoaștere a cercurilor de informaticieni predispuși la asemenea acte de penetrare a lor informativă.

Considerăm că mai sunt multe de făcut pe linia elaborării unei legislații mai ferme pe plan intern, pentru sancționarea mai drastică a infractorilor, precum și pentru armonizarea acestor legislații la nivel regional, continental și internațional. S-a realizat un schimb de informații și o cooperare mai eficientă în domeniul luptei împotriva criminalității legate de tehnologia informatică între grupurile de lucru europene, asiatice și africane ale O.I.P.C. – Interpol.

Au fost sintetizate și difuzate sugestii vizând cele mai bune practici în domeniul procedării materialului probator informatic, a fost actualizat manualul O.I.P.C. – Interpol privind anchetele în domeniul criminalității informatice și s-au constituit baze de date cu simboluri și coduri folosite de către hakerii informatici, a fost de asemenea actualizat proiectul C-Start privind statisticile legate de criminalitatea informatică, iar chestiunea punerii în aplicare este în prezent studiată de către grupuri de lucru regionale și de alte părți interesate din cadrul serviciilor însărcinate cu aplicarea legii. De asemenea, a fost organizat, sub coordonarea unei echipe a Secretariatului General Interpol și în colaborare cu grupurile de lucru regionale ale Interpol, un program de pregătire în lupta împotriva criminalității informatice. Unitățile specializate din țările membre ale Interpol s-au dezvoltat prin pregătirea unor specialiști, în domeniul luptei împotriva acestui gen de criminalitate. totodată s-a elaborat un curs de pregătire pentru asigurarea integrității și conservării materialului probator pentru a putea fi luat în considerare în justiție.

Principalele măsuri care trebuie întreprinse pentru prevenirea criminalității informatice sunt:

autoritățile și instituțiile publice cu competențe în domeniu, furnizorii de servicii, organizațiile neguvernamentale și alți reprezentanți ai societății civile desfășoară activități comune și programe de prevenire a criminalității informatice;

autoritățile și instituțiile publice cu competențe în domeniu, în cooperare cu furnizorii de servicii, organizațiile neguvernamentale și alți reprezentanți ai societății civile promovează politici, practici, măsuri, proceduri și standarde minime de securitate a sistemelor informatice.

autoritățile și instituțiile publice cu competențe în domeniu, în cooperare cu furnizorii de servicii, organizațiile neguvernamentale și alți reprezentanți ai societății civile organizează campanii de informare privind criminalitatea informatică și riscurile la care sunt expuși utilizatorii de sisteme informatice;

proprietarii sau administratorii de sisteme informatice la care accesul este interzis sau restricționat pentru anumite categorii de utilizatori au obligația de a avertiza utilizatorii cu privire la condițiile legale de acces și utilizare, precum și cu privire la consecințele juridice ale accesului fără drept la aceste sisteme informatice. Avertizarea trebuie să fie accesibilă oricărui utilizator.

1.7. Cadrul juridic privind prevenirea și combaterea criminalității informatice

La nivel internațional, Consiliul Europei a inițiat o serie de reglementări cu privire la criminalitatea informatică, cele mai semnificative fiind Recomandarea nr. R (95) 13 cu privire la problemele de procedură penală legate de tehnologiile informaționale din 1995 și Convenția privind criminalitatea informatică, semnată la data de 23 noiembrie 2001 la Budapesta. Convenția își propune să prevină actele îndreptate împotriva confidențialității, integrității și disponibilității sistemelor informatice, a rețelelor și a datelor, precum și a utilizării frauduloase a unor asemenea sisteme, rețele și date, prin asigurarea incriminării unor asemenea conduite și prin încurajarea adoptării unor măsuri de natură a permite combaterea eficace a acestor tipuri de infracțiuni, menite să faciliteze descoperirea, investigarea și urmărirea penală a acestora atât la nivel național, cât și internațional, precum și prin prevederea unor dispoziții materiale necesare asigurării unei cooperări internaționale rapide și sigure.

Legislația trebuie să facă față noilor provocări ridicate de dezvoltările tehnologice. Iată de ce, în ultimii ani, legiuitorul român a fost preocupat de elaborarea unui cadru normativ care să reglementeze accesul și desfășurarea activității prin intermediul sistemelor informatice în diferite sectoare.

Prin adoptarea Legii nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri – Titlul III, intitulat „Prevenirea și combaterea criminalității informatice”, legiuitorul a înțeles să acorde, pe de o parte, protecție juridică sistemelor informatice împotriva diferitelor forme de atac informatic sau de modificare a datelor, iar pe de altă parte a pus la dispoziția organelor judiciare noi mijloace speciale de investigare în vederea obținerii de probe, printre care se regăsește și percheziția sistemelor informatice.

Titlul III, intitulat „Prevenirea și combaterea criminalității informatice”, armonizat cu dispozițiile Convenției europene privind criminalitatea informatică, este structurat în cinci capitole, cuprinzând dispoziții generale, dispoziții referitoare la prevenirea criminalității informatice, infracțiuni și contravenții, dispoziții procedurale și dispoziții privind cooperarea internațională.

Dispozițiile generale sunt dedicate, în principal, stabilirii înțelesului termenilor și expresiilor utilizate în cuprinsul Titlului III, care prezintă un caracter tehnic, specific domeniului informaticii. Astfel, prin lege se stabilește sensul noțiunilor de „sistem informatic”, „prelucrare automată a datelor”, „program informatic”, „date informatice”, „furnizor de servicii”, „date referitoare la traficul informațional”, „date referitoare la utilizatori”, „măsuri de securitate”.

În cadrul Capitolului II sunt înscrise dispozițiile referitoare la prevenirea criminalității informatice. Aceste dispoziții privesc cooperarea dintre autoritățile și instituțiile publice cu competențe în domeniu și furnizorii de servicii, organizațiile neguvernamentale și alți reprezentanți ai societății civile în elaborarea politicilor, practicilor, procedurilor și standardelor de securitate a sistemelor informatice, precum și organizarea campaniilor de informare privind criminalitatea informatică și riscurile la care sunt expuși utilizatorii de sisteme informatice. De asemenea, dispozițiile referitoare la prevenirea criminalității informatice prevăd obligația Ministerului Justiției, a Ministerului Administrației și Internelor și a Ministerului Comunicațiilor și Tehnologiei Informației de a constitui și actualiza baze de date privind criminalitatea informatică.

Capitolul III are ca principal obiect de reglementare infracțiunile în domeniul informatic, grupate potrivit acelorași criterii ca și cele prevăzute în Convenția europeană privind criminalitatea informatică.

Dispozițiile procedurale, înscrise în Capitolul IV, reglementează măsurile și mijloacele de investigație specifice domeniului informatic, realizând totodată o adaptare a unor dispoziții din Codul de procedură penală la specificul acestui domeniu. Se reglementează, în principal, conservarea imediată a datelor informatice ori a datelor referitoare la traficul informațional, procedura ridicării obiectelor care conțin date informatice, cercetarea sistemelor informatice sau a suporturilor de stocare a datelor informatice.

În cadrul Capitolului V sunt înscrise dispozițiile referitoare la cooperarea internațională, având ca obiect asistența judiciară internațională în materie penală, extrădarea, identificarea, blocarea, sechestrarea și confiscarea produselor și instrumentelor infracțiunii, desfășurarea anchetelor comune, schimbul de informații, asistența tehnică sau de altă natură pentru culegerea și analiza informațiilor, precum și formarea personalului de specialitate. De asemenea, pentru asigurarea cooperării internaționale imediate și permanente în domeniul combaterii criminalității informatice, se prevede înființarea, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a Serviciul de combatere a criminalității informatice, ca punct de contact disponibil 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână, care nu implică cheltuieli suplimentare de la bugetul de stat.

În cuprinsul Legii nr.161/2003 (legea criminalității informatice) sunt reglementate trei categorii de infracțiuni, astfel:

a) Infracțiuni contra confidențialității și integrității datelor și sistemelor informatice: infracțiunea de acces ilegal la un sistem informatic; infracțiunea de interceptare ilegală a unei transmisii de date informatice; infracțiunea de alterare a integrității datelor informatice; infracțiunea de perturbare a funcționării sistemelor informatice; infracțiunea de a realiza operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice.

b) Infracțiuni informatice: infracțiunea de fals informatic; infracțiunea de fraudă informatică.

Pornografia infantilă prin sisteme informatice.

Accesul ilegal la un sistem informatic

Infracțiunea de acces ilegal la un sistem informatic este prevăzută într-o formă cadru ce constă în accesul fără drept la un sistem informatic (art.42, alin.1 din Legea nr. 161/2003) și două forme agravate, una calificată după scop: accesul fără drept la un sistem informatic săvârșită în scopul obținerii de date informatice (art.42, alin.2 din Legea nr.161/2003); cea de a doua, calificată după modul de operare: accesul fără drept, la un sistem informatic săvârșită în scopul obținerii de date informatice ori în alte scopuri, săvârșit prin încălcarea măsurilor de securitate (art.42, alin.3 din Legea nr.161/2003).

Interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice

Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl reprezintă relațiile sociale referitoare la telecomunicații și comunicațiile informatice, în general, respectiv la comunicațiile de date informatice care nu sunt publice, în special.

În cadrul art.43, alin.1 și 2 din Legea nr.161/2003 sunt reglementate două variante infracționale, după cum urmează:

interceptarea, fără drept, a unei transmisii de date informatice care nu este publică și care este destinată unui sistem informatic, provine dintr-un asemenea sistem sau se efectuează în cadrul unui sistem informatic;

interceptarea, fără drept, a unei emisii electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic ce conține date informatice care nu sunt publice.

Alterarea integrității datelor informatice

Legiuitorul român a manifestat preocupare, în conținutul art.44 din Legea nr.161/2003, pentru protejarea interesului juridic al proprietarului sau deținătorului de drept al datelor informatice, pentru ca acesta să fie în măsură să dispună efectiv de respectivele informații.

Legiuitorul a reglementat două forme infracționale:

modificarea, ștergerea sau deteriorarea datelor informatice ori restricționarea accesului la acestea, fără drept (art.44, alin.1);

transferul neautorizat de date informatice dintr-un sistem informatic ori dintr-un mijloc de stocare a datelor informatice (art.44, alin.2 și 3).

Perturbarea funcționării sistemelor informatice

Reglementarea legală urmărește să protejeze datele informatice stocate în cadrul sistemelor informatice, date ce determină funcționarea în bune condiții a unui sistem informatic.

Legiuitorul a incriminat infracțiunea în cuprinsul art.45 din Legea nr.161/2003, astfel: „fapta de a perturba grav, fără drept, funcționarea unui sistem informatic, prin introducerea, transmiterea, modificarea, ștergerea, deteriorarea datelor informatice sau restricționarea accesului la date informatice”.

Desfășurarea de operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice

Rațiunea reglementării acestei infracțiuni în conținutul art.46 din Legea nr.161/2003 constă în limitarea accesului la instrumente (dispozitive, programe informatice, parole, coduri de acces etc.) care permit săvârșirea de infracțiuni din sfera criminalității informatice. Infracțiunea constă în:

fapta de a produce, vinde, de a importa, distribui sau de a pune la dispoziție, sub orice altă formă, fără drept, a unui dispozitiv sau program informatic conceput sau adaptat în scopul săvârșirii de infracțiuni informatice;

fapta de a produce, vinde, de a importa, distribui sau de a pune la dispoziție, sub orice altă formă, fără drept, a unei parole, cod de acces sau alte asemenea date informatice care permit accesul total sau parțial la un sistem informatic în scopul săvârșirii de infracțiuni informatice;

deținerea, fără drept, a unui dispozitiv, program informatic, parolă, cod de acces sau dată informatică în scopul săvârșirii de infracțiuni informatice.

Falsul informatic

Legiuitorul a incriminat în cuprinsul art.48 din Legea nr.161/2003 infracțiunea de fals informatic, constând în fapta de a introduce, modifica sau șterge, fără drept, date informatice ori de a restricționa, fără drept, accesul la aceste date, rezultând date necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecințe juridice.

Frauda informatică

Frauda informatică este incriminată în cadrul art.49 din Legea nr.161/2003 și constă în fapta de a cauza un prejudiciu patrimonial unei persoane prin introducerea, modificarea sau ștergerea de date informatice, prin restricționarea accesului la aceste date ori prin împiedicarea în orice mod a funcționării unui sistem informatic, în scopul de a obține un beneficiu material pentru sine sau pentru altul.

Legislația română în domeniul fraudelor cu cărți de credit adoptată în ultimii ani statuează un cadru modern pentru incriminarea acestui gen de infracțiuni. Legea specială în materie este Legea nr.365/2002 privind comerțul electronic, act normativ care reușește să definească o serie de termeni tehnici specifici acestui domeniu, reglementând în același timp efectuarea operațiunilor de plăți fără numerar prin intermediul mijloacelor electronice.

Comerțul electronic oferă statelor lumii o oportunitate fără precedent pentru stimularea creșterii economice prin îmbunătățirea performanțelor industriei și comerțului, încurajarea investițiilor în inovație și crearea de noi locuri de muncă. Această oportunitate nu poate fi însă valorificată la întregul ei potențial în absența unor eforturi din partea statelor de aelimina obstacolele de ordin juridic care afectează comerțul internațional cu servicii ale societății informaționale.

Legea nr.365/2002 reprezintă o transpunere în dreptul românesc a principalelor prevederi ale Directivei 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului cu privire la anumite aspecte ale serviciilor societății informaționale, în special cu privire la comerțul electronic, în Piața Internă (“Directiva privind comerțul electronic”).

Pe de altă parte, textul de lege prevede ca infracțiuni anumite fapte săvârșite în legătură cu emiterea și utilizarea instrumentelor de plată electronică și cu utilizarea datelor de identificare în vederea efectuării de operațiuni financiare, după cum urmează: falsificarea instrumentelor de plată electronică și punerea în circulație, în orice mod, a instrumentelor de plată electronică falsificate sau deținerea lor în vederea punerii în circulație (art.24), deținerea de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică (art.25), falsul în declarații în vederea emiterii sau utilizării instrumentelor de plată electronică (art.26), efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos (art.27) și acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos (art.28). 1.8. Percheziția sistemelor informatice

Perchezițiile sistemelor informatice ori a suporturilor de stocare a datelor informatice presupune inspectarea acestora de către organele judiciare în vederea descoperirii și strângerii probelor.

Probele digitale sunt acele informații cu valoare doveditoare pentru organele judiciare, care sunt stocate, prelucrate sau transmise prin intermediul unui sistem informatic. Probele digitale cuprind probele informatice, probele audio digitale, cele produse sau transmise prin telefoane mobile, faxuri digitale etc. Una din particularitățile acestui tip de probe este că ele aparent nu sunt evidente, fiind conținute în echipamentele informatice ce le stochează.

Legislația în vigoare prevede faptul că ori de câte ori pentru descoperirea și strângerea probelor este necesară cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice, organul judiciar competent poate dispune efectuarea unei percheziții.

Un sistem informatic poate fi utilizat de către infractori ca mijloc de realizare a unei fapte penale sau ca mijloc de stocare a unor eventuale probe.

Dacă în cursul efectuării unei percheziții domiciliare organul judiciar găsește la locul percheziției un sistem informatic (calculator), impunându-se verificarea documentelor și a informațiilor stocate în acesta, va fi necesară obținerea unei autorizații distincte de la judecător, alta decât autorizația care avea ca obiect percheziția domiciliară.

În luarea deciziei de emitere a autorizației de percheziție a sistemului informatic, judecătorul trebuie să-și formeze convingerea cu privire la folosirea de către o anumită persoană la săvârșirea infracțiunii a unui sistem informatic sau cu privire la existența unor informații importante pentru soluționarea cauzei penale, care pot proba implicarea persoanei în activitatea infracțională.

Percheziția, ca și ridicarea computerelor, nu se referă numai la unitatea centrală de prelucrare a datelor. Termenul de computer privește ansamblul de componente hardware, software, precum și datele conținute în unitatea centrală.

Dacă organul de urmărire penală sau instanța de judecată apreciază că ridicarea obiectelor care conțin probele ar afecta grav desfășurarea activității persoanelor care dețin aceste obiecte, poate dispune efectuarea de copii, care pot servi ca mijloc de probă.

În desfășurarea propriu-zisă a verificării sau percheziției există câteva aspecte ce trebuie avute în vedere imediat după inițierea acțiunii:

Odată ajuns la locul în care se află sistemele informatice ce fac obiectul percheziției, organul judiciar trebuie să se asigure de accesul la acestea. Recomandarea Consiliului Europei (95)13 menționează ca necesară includerea în legislațiile naționale penale a obligației de a permite accesul la sistemele informatice, atât din partea celor care răspund de ele, cât și a oricăror persoane ce au cunoștință de modul de funcționare a acestora. Pe lângă accesul fizic, aceste persoane au datoria de a furniza și informații referitoare la securitatea sistemului, informații care să permită investigatorilor accesul la datele stocate în sistemele informatice respective.

Înainte de a trece la examinarea sistemelor informatice, organul judiciar trebuie să aibă în vedere respectarea procedurilor criminalistice tradiționale de analiză a spațiului percheziționat, cum ar fi prelevarea probelor fizice (amprente, alte urme materiale etc.). De asemenea, poate avea relevanță imaginea aflată pe ecranul monitorului în momentul pătrunderii organului judiciar. Aceasta poate fi fixată de organul judiciar prin fotografiere, filmare etc.

Sistemele informatice trebuie manipulate și ridicate de membrii echipei de cercetare astfel încât să nu se șteargă amprentele sau alte urme (există posibilitatea ca informațiile furnizate de calculatoare să reprezinte un material probator important pentru cauză, dar totuși să fie necesară o analiză tehnico-științifică a amprentelor, pentru a-i identifica pe adevărații utilizatori ai sistemului).

Organul judiciar trebuie să asigure securizarea locului faptei prin îndepărtarea persoanelor aflate la calculatoare, întrucât o parte dintre acestea ar putea avea aptitudinea și chiar motivația necesară distrugerii probelor electronice. În timpul efectuării percheziției, dacă persoana cercetată (suspectul, învinuitul etc.) este prezentă, organul judiciar trebuie să împiedice orice apropiere a sa de sistemul informatic. Mai ales dacă persoana are pregătire superioară în domeniul informatic, aceasta poate altera intenționat datele aflate pe calculatorul său, fără ca organul judiciar să poată sesiza acest lucru. Calculatorul poate conține unele comenzi ce pot produce pierderea datelor, comenzi ce pot fi mascate sub numele unor comenzi uzuale ale sistemului de operare folosit.

Dacă suspectul insistă să ajute organul judiciar în procesul de închidere a calculatorului sau a procesului de ridicare a componentelor sistemului, acesta poate să descrie organului judiciar operațiunile pe care dorește să le execute, și chiar să le scrie pe hârtie. Organul judiciar nu va urma indicațiile suspectului, ci le va remite experților ce efectuează analiza probelor. Aceștia vor putea fi avertizați în acest mod de eventualele capcane introduse de suspect.

Organul judiciar trebuie să identifice probele aflate în pericol imediat (de exemplu, procesul formatării unui disc, situație în care se va întrerupe această operație chiar dacă este necesară deconectarea sistemului). Având în vedere cantitatea mare de informații și de probe furnizată de aceste aparate, s-ar putea ca suspecții să încerce să afirme că aparatele respective nu le aparțin sau că nu au fost folosite de ei. De aceea, organele judiciare trebuie să aibă o evidență strictă a persoanelor asupra cărora a fost găsit fiecare aparat în parte și cui aparțin lucrurile respective.

Organul judiciar poate analiza sistemul informatic la fața locului sau îl poate ridica și analiza în laborator. Odată decisă ridicarea sistemului informatic aflat la locul percheziției, trebuie luate unele măsuri care să permită reconstituirea exactă a acestuia în laborator. În primul rând, trebuie consemnat modul de aranjare în spațiu a echipamentelor sistemului informatic ridicat. Aceasta se poate face fie prin fotografierea sistemului din toate unghiurile, fie prin filmare video. În procesul de fotografiere sau filmare este necesar să se insiste asupra cablajelor ce conectează diferitele componente ale echipamentului. Consemnarea, în variantă foto sau video, are relevanță și pentru a arăta starea în care se găsea echipamentul în momentul ridicării, prevenind astfel plângerile legate de o eventuală deteriorare a acestuia în decursul anchetei.

În procesul de ridicare a componentelor sistemului, trebuie să fie avută în vedere necesitatea păstrării integrității și identității datelor. Orice avariere a suportului pe care se află datele duce în mod inevitabil la distrugerea acestora. Organele judiciare trebuie instruite în mod special pentru a proteja probele de natură electronică.

Procedura ridicării sistemelor informatice de către organul judiciar în vederea percheziționării lor în laborator urmează următoarele etape:

etapa 1: închiderea sistemului. Dacă sistemul a fost găsit închis în momentul pătrunderii organului judiciar, acesta nu trebuie pornit sub niciun motiv. Se va proceda în continuare trecând la celelalte etape. Dacă sistemul a fost găsit deschis, el trebuie închis pentru a se putea proceda la ridicarea lui. Pentru închiderea sistemului se pot folosi următoarele procedee: deconectarea de la alimentarea cu energie electrică sau închiderea conform procedurii normale. Organele judiciare sunt obligate să procedeze la ridicarea probelor fără alterarea datelor. În acest gen de infracțiuni se pot instala programe de autodistrugere care ar putea să șteargă urmele sau probele electronice, dacă sistemul este cercetat de cineva care nu este expert în materie. O deosebită importanță o are și identificarea de către organul judiciar a unor modemuri sau dispozitive folosite de către infractori pentru crearea unei rețele sau acces la Internet.

etapa a 2-a: etichetarea componentelor. În cazul în care se impune dezasamblarea, fiecare componentă a sistemului trebuie etichetată înainte de modificarea configurației în vederea ridicării probelor. În cazul cablurilor, se etichetează atât cablul, cât și suporturile de unde a fost debranșat. În cazul existenței unor suporturi care nu au conectate cabluri, este recomandabil ca să fie etichetate “neocupat”. Se poate realiza și o schiță a componentelor, cu precizarea simbolurilor folosite pentru etichetare.

etapa a 3-a: protejarea la modificare. Toate suporturile magnetice de stocare a datelor trebuie protejate împotriva modificării conținutului lor. Unele tipuri de hard-discuri au contacte speciale care realizează protejarea la scriere. În cazul dischetelor, protejarea se va face prin mutarea martorului de permitere a modificărilor în poziția “închis”.

etapa a 4-a: ridicarea propriu-zisă. Ridicarea probelor trebuie făcută cu multă grijă, evitându-se orice avariere a componentelor. Este recomandabilă împachetarea componentelor în ambalajul original, dacă acesta poate fi găsit, sau în ambalaj special ce asigură protecția electrostatică a acestora. De asemenea, toate suporturile magnetice de stocare a datelor vor fi ambalate și sigilate în așa fel încât accesul la ele să nu fie permis, până la desfacerea în laborator.

Transportarea probelor reținute trebuie făcută cu multă grijă de organul judiciar, având în vedere fragilitatea lor. În timpul transportului trebuie evitate șocurile, vibrațiile, emisiile radio sau câmpurile electromagnetice care pot deteriora hard-discurile. Trebuie, de asemenea, evitate transportul în portbagajul mașinii, depozitarea în condiții de umiditate sau praf, în prezența unor surse de radiații electromagnetice. Unitățile centrale ale calculatoarelor, dischetele, CD-urile și alte suporturi magnetice vor fi introduse în cutii, saci etc. și vor fi sigilate de organul judiciar în așa fel încật să nu permită accesarea acestora, pentru a nu putea fi contestată informația ce se află stocată.

Odată aduse în laborator, componentele trebuie asamblate pentru a reconstitui sistemul original. Pentru aceasta se vor folosi fotografiile sau casetele video filmate înainte de ridicarea probelor, respectându-se conexiunile originale, precum și informațiile obținute de la martori în legătură cu practicile de utilizare a sistemului informatic respectiv.

Primul pas în analiza probelor de natură electronică este legat de necesitatea asigurării veridicității lor. Pentru a putea dovedi veridicitatea probelor, este necesară ambalarea și sigilarea acestora în modul amintit mai sus.

Se recomandă ca analiza criminalistică a conținutului discului să se realizeze pe o copie fidelă a discului original, realizată în laborator cu ajutorul unor programe și dispozitive speciale. Procedeul nu presupune doar copierea tuturor fișierelor aflate pe disc, ci a întregului conținut al discului, sector cu sector, inclusiv fișierele temporare, fișierele de schimb, fișierele șterse, chiar informația aflată pe porțiunile avariate ale discului etc. O asemenea copiere de această natură se realizează cu ajutorul unor programe speciale. Se recomandă realizarea a două copii, pe una dintre ele realizându-se analiza propriu-zisă, cealaltă fiind o copie de rezervă.

Este recomandată consemnarea detaliată de către organul judiciar a întregului proces de copiere, indicând echipamentele, programele și mediile de stocare utilizate.

Păstrarea în siguranță a probelor se realizează, în primul rând, prin copierea conținutului sistemelor informatice originale și desfășurarea investigației criminalistice asupra unei copii de lucru, având aceleași caracteristici cu originalul.

Investigarea criminalistică a sistemelor informatice necesită utilizarea unor instrumente specifice. Ca echipamente, organul judiciar trebuie să dispună de medii de stocare a datelor, în cantitate suficientă, și de calitate superioară, pentru a permite copierea acestora de pe sistemul informatic analizat.

În analiza sistemelor informatice este folosit un număr semnificativ de programe de calculator. Cu titlu de exemplu se pot menționa programe pentru copierea exactă a conținutului memoriei fizice, pentru analiza și compararea fișierelor, pentru catalogarea conținutului discului, pentru validarea și autentificarea matematică a datelor, pentru recuperarea fișierelor șterse, programe de decriptare sau programe antivirus. Este necesar ca programele de calculator folosite de organul judiciar să fie înregistrate din punct de vedere al protecției drepturilor de autor, aparținând producătorilor acestor programe.

În cazul în care, cu ocazia cercetării unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice, se constată că datele informatice căutate sunt cuprinse într-un alt sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice și sunt accesibile din sistemul sau suportul inițial, se poate dispune, de îndată, autorizarea efectuării percheziției în vederea cercetării tuturor sistemelor informatice sau suporturilor de stocare a datelor informatice căutate.

Există însă și în domeniul percheziției sistemelor informatice dispoziții specifice. Astfel, datorită interconexiunii care există între sistemele informatice, datele stocate în alt sistem informatic decât cel care face obiectul percheziției pot fi accesate de la consola sistemului informatic percheziționat. În această situație, percheziția se poate extinde, cu autorizație, și asupra sistemului informatic aflat în rețea cu sistemul percheziționat.

În cazul în care se confirmă existența unei corespondențe electronice între anumite persoane – în contextul cercetării unor infracțiuni – și organul judiciar dorește acces la conținutul acesteia, va solicita judecătorului autorizație pentru percheziționarea calculatorului respectiv, operațiune în cadrul căreia pot fi citite mailurile stocate. Această informație primară (dacă există corespondență eletronică între două sau mai multe persoane) fundamentează solicitarea autorizației de la judecător, căruia procurorul trebuie să-i dovedească, între altele, și că există corespondență electronică între aceste persoane.

În finalul activității, documentarea percheziției se va realiza prin întocmirea de către organul judiciar a unui proces-verbal care va trebui să conțină, pe lângă mențiunile prevăzute în art.91 și 108 Cod de procedură penală și informații cu privire la următoarele activități: programul informatic utilizat la percheziționarea calculatorului, desigilarea componentelor în prezența învinuitului și a martorilor asistenți, identificarea hard-discului percheziționat (marca, seria), mențiune cu privire la faptul că datele informatice stocate pe mediile percheziționate nu au fost alterate, etc.