POSIBILITĂȚI DE INTEGRARE A UNOR STRUCTURI DE FORȚE NAȚIONALE, ÎN OPERAȚIILE CONDUSE DE NATO, PENTRU NEUTRALIZAREA STRATEGIEI ANTI-ACCES INTERDICȚIE… [303404]

Doctorand: [anonimizat]: POSIBILITĂȚI DE INTEGRARE A [anonimizat], [anonimizat] / INTERDICȚIE ZONALĂ IMPLEMENTATĂ ÎN ZONA MĂRII NEGRE

CONDUCĂTOR DE DOCTORAT

General maior (r)

prof. univ. dr. [anonimizat], 2020 –

[anonimizat], [anonimizat], au ales să acționeze asupra adversarului de la o [anonimizat] a-l [anonimizat] a-l slăbi sau pentru a-l întârzia, [anonimizat]-o confruntare directă. Nu de puține ori am auzim de tactica veche de „pârjolirea câmpiilor și otrăvirea fântânilor” [anonimizat] 1475. [anonimizat]-acces.

[anonimizat] a reușit să se apropie de teritoriul propus a fi cucerit, a fost împiedicat sau cel puțin s-a încercat limitarea punerii în practică a tacticilor sau manevrelor planificate. [anonimizat] 1595, în care Mihai Viteazul îi atrage pe otomani într-o [anonimizat], posibilitățile de manevră a trupelor este îngreunată. Astăzi, numim acest model de strategie interdicție zonală sau interdicție regională. Desigur, [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat]-se mai mult sau mai puțin eficiente. Așadar, [anonimizat]-acces/interdicție zonală sunt strategii cu desăvârșire noi. Caracterul de noutate este dat de folosirea asociată a [anonimizat], de tehnologia și sistemele de armament utilizate precum și de modalitatea de întrebuințare combinată a acestora.

Un alt aspect care trebuie luat în considerare este importanța din ultimii ani care i s-a [anonimizat], ca urmare a [anonimizat], China sau Iran.

Complexitatea acestui subiect și apariția sa recentă în cadrul mediului militar românesc reprezintă o [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

Astfel, [anonimizat] o [anonimizat]/[anonimizat], [anonimizat] a acestuia și exemplificarea cu conflicte din istorie care se apropie foarte mult de acesta sau care au mai multe elemente în comun. Obiectivul nostru pentru primul capitol este ca cititorul să poată diferenția, cu ușurință, cei doi termeni care compun conceptul anti-acces/interdicție zonală și să înțeleagă posibilitățile de punere în practică a acestuia.

În cadrul cercetării, demersul nostru continuă în capitolul 2, cu analiza modului de implementare a strategiilor anti-acces/interdicție zonală în partea de est a Europei precum și a modului de acțiune al NATO, pentru a le neutraliza. De asemenea, vom propune unele soluții, care, din punctul nostru de vedere, ar putea fi benefice pentru îmbunătățirea strategiilor actuale. Obiectivul nostru pentru acest capitol este de a completa imaginea de ansamblu creată anterior, prin exemplificarea cu un model actual de strategie anti-acces/interdicție zonală pus în practică de către Rusia în partea de est a Europei.

În ultimul capitol al tezei de doctorat am conceput un studiu de caz bazat pe un scenariu actual și foarte utilizat în această perioadă, OCCASUS, prin care dorim să scoatem în evidență importanța care trebuie acordată strategiilor de neutralizare a anti-accesului/interdicției zonale. Astfel, în cadrul studiului de caz am dezvoltat un curs de acțiune, din punctul nostru de vedere cel mai periculos curs de acțiune al adversarului, pe baza căruia am dat soluții de neutralizare a acestuia, integrând, cu preponderență, elemente ale forțelor Armatei României acolo unde este posibil, în funcție de capabilitățile existente.

În concordanță cu scopul și obiectivele propuse, acest demers științific vizează o înțelegere a conceptului anti-acces/interdicție zonală. Pentru realizarea acestui scop, lucrarea se adresează atât personalului din mediul universitar și postuniversitar militar și poate reprezenta o provocare pentru aceștia în sensul dezvoltării în perioada următoare a diferitelor lucrări științifice care să abordeze acest subiect, cât și personalului din structurile operative și din diferite comandamente, putând constitui un ghid în înțelegerea acestui concept și punerea în practică, în cadrul exercițiilor, a acțiunilor de neutralizare a strategiilor anti-acces/interdicție zonală.

CAPITOLUL 1 – REPERE PRIVIND CONCEPTUL ANTI-ACCES / INTERDICȚIE ZONALĂ

Deoarece termenul anti-acces/interdicție zonală este unul relativ nou în rândul personalului militar român, este extrem de important ca acesta să fie explicat și definit pe înțelesul oricărui cititor. Capitolul de față poate oferi imaginea clară asupra acestui concept, deoarece, pe lângă definirea și explicarea termenilor necesari înțelegerii conceptului, aduce o serie de exemple istorice care completează cu precizie viziunea asupra conceptului. Mai mult decât atât, sunt enumerate și descrise capabilitățile care pot fi integrate pentru punerea în aplicare a anti-accesului/interdicției zonale, dar și modul de integrare a acestora în cadrul strategiilor, tehnicilor și tacticilor pentru implementarea conceptului.

Nu este un secret că, cele mai complete strategii anti-acces/interdicție zonală sunt aplicate de către China în Pacific și Rusia în partea de est a Europei. Totodată, aceste două mari puteri sunt considerate adversare ale SUA și NATO datorită strategiilor și acțiunilor desfășurate în toate domeniile care vin în contradicție cu ceea ce NATO și-a propus. De aceea, demersul nostru în cadrul acestei lucrări se bazează, procedural, pe modul în care cele două state au pus în practică acest concept și pe interpretarea posibilelor acțiuni viitoare ale acestora.

Delimitări conceptuale privind operațiile de tip anti-acces / interdicție zonală

Anti-accesul/interdicția zonală a apărut ca o necesitate, am putea spune naturală sau normală, de răspuns a unor state, la politica sau strategia expediționară, dezvoltată de state puternice din punct de vedere militar, care au posibilitatea și intenția de a-și proiecta puterea militară oriunde în lume într-un timp foarte scurt, având ca efect surprinderea adversarului.

Așadar, pentru a evita această surprindere strategică a fost gândit acest mod de acțiune cu caracter preponderent defensiv, cu efect în toate mediile operaționale: terestru, aerian, maritim/fluvial, spațial sau cosmic și electromagnetic sau cibernetic. Astfel, Rusia și China au reușit în ultimii ani să aducă acest concept la nivel de artă militară strategică, reușind să modifice balanța securității în Marea Neagră, Marea Baltică și Orientul Mijlociu, respectiv în vestul Pacificului.

Termenul anti-acces/interdicție zonală este de proveniență americană și vine de la traducerea termenului anti-access/area denial. Dacă pentru traducerea cuvântului anti-access în anti-acces nu avem dubii, probabil că, cel mai potrivit mod de a traduce area denial este interdicție zonală. Traducerea mot a mot a cuvântului denial din engleză în română este negare, refuz, tăgăduire, dezmințire, tăgadă, dezicere. Sub această formă, termenul interdicție zonală îl găsim utilizat și în Strategia Militară a României din 28 septembrie 2016 și sub această formă o să-l utilizăm și noi în lucrarea de față: ”Cu toate că o agresiune militară în Europa prezintă o probabilitate scăzută, capacitatea declanșării unei astfel de agresiuni, potențată de realizarea capabilităților anti-acces și de interdicție zonală în bazinul Mării Negre, reprezintă principala amenințare la adresa securității României și a statelor din regiune.”

Datorită faptului că, în mediul multinațional, termenul anti-acces/interdicție zonală este prescurtat și cunoscut, am putea spune consacrat, ca A2/AD, noi nu vom modifica această prescurtare, deși, ca urmare a traducerii în română ar trebui prescurtat A2/IZ, lucru care, în opinia noastră ar crea multe confuzii. Așadar, pe parcursul acestei lucrări științifice vom utiliza, unde considerăm că este necesar, acronimul A2/AD ca formă prescurtată a termenului anti-acces / interdicție zonală.

Pentru a înțelege ceea ce reprezintă conceptul A2/AD este necesar să analizăm termenii ce compun acest concept. Astfel, vom analiza, mai întâi separat, ceea ce presupune anti-accesul în comparație cu interdicția zonală, iar ulterior vom vedea ce presupune utilizarea asociată a acestora. De asemenea, un rol important în înțelegerea conceptului A2/AD îl are explicarea termenului acces operațional, termen care este în strânsă legătură cu cele două mai sus amintite. Acest ultim termen vine în contradicție cu A2/AD și cred că este necesar să începem cu descrierea acestuia, lucru care face mult mai ușor de înțeles sensul celorlalte două.

Accesul operațional

Accesul operațional este un termen care are strânsă legătură cu anti-accesul și cu interdicția zonală. În Joint Operational Access Concept , accesul operațional este descris ca fiind „abilitatea de a proiecta puterea militară într-o zonă operațională cu o libertate de acțiune suficientă pentru a îndeplini misiunea”. După definirea ulterioară a anti-accesului și a interdicției zonale vom vedea faptul că accesul operațional reprezintă de fapt ceea ce orice forță expediționară își dorește să obțină pentru a contracara A2/AD. De asemenea, este valabilă și viceversa. Orice actor care se apără, dorește ca strategiile sale A2/AD să interzică obținerea accesului operațional de către adversar. De la bun început putem observa cu ușurință că termenii A2/AD și acces operațional sunt opuși.

Luând în considerare faptul că, războiul este o continuare a politicii prin intermediul altor mijloace, accesul operațional nu vine de la sine ci mai degrabă servește unor scopuri strategice mult mai largi, fie că asigură accesul strategic la comerț, fie pentru a gestiona diferite crize sau a preveni un război, fie pentru a învinge un anumit adversar. Acesta este asigurat prin efortul întrunit al capabilităților, prin folosirea nestingherită a apelor internaționale sau a diferitelor teritorii, a spațiului aerian, a spațiului cibernetic și a spectrului electromagnetic și este realizat prin proiectarea tuturor elementelor puterii de luptă. Nu orice stat are posibilitatea de a face acest lucru, fiind nevoie de capabilități de proiectare a forțelor la mare distanță, de sprijin logistic, fonduri, pregătire specifică și încheind cu existența unei doctrine dezvoltată în această direcție. Din aceste motive există state care își permit să facă acest lucru și optează pentru dezvoltarea strategiilor și doctrinelor expediționare respectiv pentru realizarea accesului operațional rapid, cum este cazul SUA, și sunt state care nu-și permit acest lucru datorită efortului mare de susținere a acestor operații, altele care își permit dar numai împotriva unor actori mai mici și pe distanțe mult mai reduse sau altele care nu au interes strategic să dezvolte astfel de strategii. Ca urmare, unele dintre state trec la dezvoltarea strategiilor A2/AD ca o l de apărare împotriva acelor state care au posibilitatea obținerii rapide a accesului operațional. În această categorie putem încadra Rusia, China sau Iran. Desigur, implementarea strategiilor A2/AD este extrem de costisitoare și necesită eforturi foarte mari, de aceea numărul statelor care își permit așa ceva este și el mic.

SUA a avut pentru multă vreme și are, în continuare, cea mai dezvoltată abilitate de proiecție a puterii de luptă, ceea ce a determinat-o să o pună în practică, fără să întâmpine prea multă opoziție. Drept exemplu, putem lua evenimentele petrecute în anii 1990-1991, pe timpul Războiului din Golf, când SUA și aliații săi au pătruns în zona de operații fără probleme, timp de aproximativ șase luni, pentru a pregăti desfășurarea operației „Desert Storm”. Similar, s-a întâmplat și în Afganistan, în 2001, pentru executarea operației „Enduring Freedom”, dar și în Kuweit, în 2003, pentru operația „Iraqi Freedom”. Toate aceste campanii au format un tipar privind modul de acțiune al SUA și al aliaților săi, pentru a pătrunde într-o zonă.

În prezent, acest lucru este mult mai greu de realizat, deoarece toate statele au realizat cât de importantă este desfășurarea unui conflict în afara teritoriului național, interzicerea apropierii adversarului de la mare distanță, pătrunderea acestuia în adâncimea teritoriului propriu și desfășurarea liberă a forțelor acestuia. Astfel, foarte multe state își construiesc apărarea propriilor teritorii cu intenția de blocare a adversarului în afara granițelor naționale. Un exemplu concludent privind implementarea propriilor interese prin dezvoltarea conflictelor pe alte teritorii sunt cele două puteri din Orientul Mijlociu și anume Iran versus Arabia Saudită care încearcă să țină criza din această zonă pe teritoriul Irakului și al Siriei. În spatele celor două puteri din Orient se află la rândul lor alte mari puteri mondiale ca SUA și Rusia care își împart zonele de influență în regiune.

Nevoia obținerii accesului operațional a apărut acum mult timp în urmă când o forță sau structură a trecut marea sau oceanul pentru a cuceri noi teritorii.

În perioada actuală câștigarea și menținerea accesului operațional se realizează mai întâi prin combaterea capabilităților A2/AD, iar în al doilea rând prin realizarea suportului logistic necesar proiectării puterii de luptă la distanțe mari și menținerii acesteia în teritoriile respective pentru perioade îndelungate de timp.

Apropierea pe mare sau ocean precum și prin aer de un adversar care a pregătit din timp o apărare solidă atrage după sine existența unor pierderi mai mari decât în mod normal, lucru care, orice stat care recurge la astfel de strategii trebuie, obligatoriu, să și-l asume.

Obținerea și menținerea accesului operațional presupune pătrunderea în teritoriul adversarului pentru a executa atacuri asupra diferitelor obiective, baze aeriene, navale sau terestre și pentru a ocupa anumite puncte cheie necesare susținerii operațiilor pentru o perioadă îndelungată.

Ca și în majoritatea acțiunilor de luptă, timpul poate fi un factor critic în operațiunile de obținere a accesului operațional. Dimensiunea temporală poate varia de la imperativele politice care ar putea impune termene extrem de scurte, la cerințele operaționale de susținere a forțelor dislocate înainte ca acestea să fie distruse și la cerințele tactice de a localiza și neutraliza capabilitățile A2/AD înainte ca acestea să provoace pierderi inacceptabile. În plus, mulți adversari care încearcă să interzică accesul operațional vor încerca mai întâi să provoace întârzieri unei forțe care avansează, cedând spațiu contra timp și provocând pierderi în acest timp.

Succesul accesului operațional este determinat în mare măsură de condițiile existente înainte de declanșarea operației propriu-zise. Aceste condiții pot fi influențate atât de activitățile prietenoase, cât și de cele ostile desfășurate înainte și în timpul dezvoltării unei crize. De aceea, un rol important îl are modelarea spațiului operațional.

Geografia, în special distanța, determină, cu siguranță, provocarea cea mai mare, deoarece puterea militară a avut tendința de a se degrada de-a lungul distanței. Progresele obținute în dezvoltarea armelor cu rază lungă de acțiune au diminuat într-o oarecare măsură efectele degradante ale distanței, dar nu le-au eliminat, în timp ce capabilitățile cibernetice nu sunt afectate de distanță. Aceste progrese se aplică nu numai atacatorului, ci și apărătorului, care poate exploata aceste capabilități pentru a angaja adversarul pe mai multe paliere și domenii în același timp.

O modalitate eficientă de diminuare a efectelor degradante ale distanței a fost stabilirea unor baze înaintate în viitoarea sau probabila zonă operațională, menținând astfel, într-o locație îndepărtată, unele dintre capabilitățile pe care le are la îndemână, în mod obișnuit, pe propriul teritoriu.

Neutralizarea strategiilor A2/AD, element pe care îl vom dezvolta, de altfel, și în lucrarea de față, reprezintă de fapt calea liberă spre asigurarea accesului operațional.

Concluzionând, putem afirma că accesul operațional reprezintă ”unealta militară” care oferă acces neîngrădit unui actor la realizarea intereselor strategice politice, economice și militare pe alte teritorii decât cele naționale.

Operațiile de tip anti-acces

Așa cum am afirmat anterior, prima opțiune a unui apărător care se simte amenințat de o forță, este de a-i influența acțiunile de la mare distanță de propriul teritoriu. Având o astfel de opțiune și punând-o în practică, duce la întârzierea și slăbirea forțelor adversarului, uneori chiar la renunțarea de a mai continua operația. Acest tip de operații poartă denumirea de operații anti-access.

Dacă analizăm cuvintele care compun termenul anti-acces putem să tragem primele concluzii despre ceea ce poate reprezenta o strategie/operație de tipul anti-acces. Astfel, în DEX găsim explicate cele două cuvinte în felul următor:

„ANTI- (d. vgr. anti, contra), prefix care înseamnă „contra” sau „nu”, ca anti-pod, anti-spasmodic, anti-petic ș. a. Pref. neo., introdus în fr. și provenind din gr. ἀντί „contra.” Se folosește atît cu cuvinte neol. (antialcoolic, antidiluvian, antitanc etc.) cît și, mai rar, cu cuvinte din fondul tradițional (antiromân)”.

„ACCÉS, (1) accesuri, (2) accese, s. n. 1. Posibilitate de a pătrunde, drept de a ajunge până într-un loc sau până la o persoană; p. ext. intrare. Cale (sau drum, șosea) de acces = drum care face legătura cu o șosea importantă, cu o localitate etc. Rampă de acces = porțiune de drum în pantă care permite urcarea vehiculelor pe o șosea mai înaltă, pe un pod etc.Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea să meargă undeva, a (nu) avea voie să pătrundă undeva. 2. Ansamblu detulburări clinice ale organismului care se manifestă brusc, în stare de sănătate aparentă și care se repetă de obicei la intervale variate. Izbucnire violentă (și trecătoare) a unei stări sufletești. – Din fr. accès, lat. accessus.”

Andrew F. Krepinevich, un cunoscut analist al politicilor de apărare și membru al Centrului pentru Evaluări Strategice și Bugetare (CSBA) a definit, operațiile de tipul anti-acces ca fiind „acele strategii, acțiuni sau tactici utilizate pentru a întârzia, împiedica sau interzice deplasarea/dislocarea unor forțe într-un teatru de operații”. De asemenea, anti-accesul mai poate fi definit prin „acele acțiuni sau capabilități, de obicei cu rază lungă de acțiune, destinate pentru a preveni pătrunderea forțelor adversarului într-o zonă operațională/teatru de operații/zonă de responsabilitate”. Campaniile anti-acces nu au ca obiectiv obținerea victoriei printr-o luptă de tip simetric. Dimpotrivă, scopul ei este de a evita o astfel de luptă.

Principalele scopuri pentru care se execută operațiile anti-acces considerăm că sunt următoarele:

descurajarea adversarului în a-și continua acțiunile;

producerea de pierderi cât mai mari adversarului sau slăbirea acestuia, în așa fel încât, puterea de luptă a acestuia să fie mult diminuată la inițierea contactului dintre forțele principale;

evitarea ducerii luptei pe teritoriul propriu, astfel încât, populația proprie și infrastructura să nu fie afectate;

oprirea adversarului la mare distanță prin crearea unor bariere/lanțuri de apărare successive;

împiedicarea apropierii și introducerii în luptă a forțelor din eșalonul doi;

întârzierea adversarului în așa fel încât, forțele principale să poată pregăti și ocupa dispozitivul propus;

crearea condițiilor pentru executarea unei contraofensive;

crearea condițiilor favorabile executării unor operații ofensive sau a unora cu scop preemptiv;

obținerea superiorității sau supremației aeriene în zona proprie;

întreruperea liniilor de sprijin logistic precum și întârzierea executării sprijinului logistic.

Un rol extrem de important în asigurarea succesului operațiilor de tip anti-acces dar și al accesului operațional îl au operațiile aeriene și navale deoarece preluarea adversarului de la mare distanță implică, pe lângă existența sistemelor de armament cu rază lungă de acțiune, existența unor capabilități navale și aeriene care pot pune probleme adversarului, precum și a unor forțe navale și aeriene extrem de bine pregătite și sincronizate. Dacă analizăm atent, putem chiar afirma că, anti-accesul este un termen aero-naval deoarece majoritatea operațiilor desfășurate pentru a obține anti-accesul se desfășoară cu predominanță în cele două spații. Când adversarul și-a debarcat forțele ne aflăm deja sub influența operațiilor de tip interdicție zonală. Doar dacă, de la momentul debarcării și până la ajungerea în teatrul de operații propriu-zis sau pe teritoriul statului vizat a fi atacat, trebuie parcursă încă o porțiune considerabilă de teren, iar capabilitățile anti-acces, adică cu rază medie și lungă de acțiune, mai pot fi utilizate.

Un alt aspect care trebuie luat în considerare pentru ca o operație anti-acces să aibă succes este faptul că, elementele componente trebuie să colaboreze și să se completeze reciproc, să acționeze sinergic pentru a preveni orice imperfecțiune sau lipsă din sistem, pe care inamicul o poate exploata. Dacă „umbrela” A2/AD are lacune, inamicul le poate exploata. Sistemele moderne de armament trebuie să funcționeze ca o rețea. Capabilitățile de targeting cu rază lungă de acțiune trebuie să transmită rapid informațiile către sistemele de armament ofensive sau defensive în așa fel încât, acțiunea asupra adversarului să fie cât mai rapidă și mai eficientă.

Operațiile de tip interdicție zonală

Interdicția zonală reprezintă, putem spune, o continuare a anti-accesului.

Odată ce adversarul a reușit să pătrundă cu forțele principale în zona de operații și până la ajungerea acestuia la contact, unde apărătorul și-a pregătit operația de apărare, au loc o serie de acțiuni menite, nu să înfrângă decisiv adversarul, ci să-i provoace pierderi, să-l întârzie, să-l slăbească, să-i limiteze libertatea de acțiune. Aceste acțiuni desfășurate succesiv și unele chiar simultan poartă denumirea de operații de tip interdicție zonală.

Dacă recurgem din nou la DEX, găsim explicate cele două cuvinte componente ale termenului, astfel:

INTERDÍCȚIE s.f. Interzicere, opreliște, oprire (prin lege). Interzicere a exercitării drepturilor politice (și civile) ale unei persoane ca măsură represivă sau de protecție.

interdicțiune f. (lat. interdictio, -ónis. V. direcțiune). Acțiunea de a interzice, oprire, prohibițiune: a interzice un fel de comerciŭ. Suspendarea din funcțiune: funcționar lovit de interdicțiune. Oprirea unui nebun sau risipitor de a-și administra averea. Luarea drepturilor civile unuia care a fost condamnat la o pedeapsă infamantă: interdicțiune legală. – Și -ícție.

ZONÁL, -Ă, zonali, -e, adj. Care este situat într-o anumită zonă, corespunzător unei zone, de zonă. – Din fr. zonal.

ZÓNĂ, zone, s. f. 1. Fiecare dintre cele cinci mari diviziuni ale globului terestru, delimitate în funcție de poli, de cercurile polare și de tropice și caracterizate printr-o climă specifică. Zonă temperată. Zonă ecuatorială. Fiecare dintre părțile cerului corespunzătoare celor cinci zone (1) ale Pământului. 2. Porțiune dintr-o întindere, dintr-un ansamblu, dintr-un tot, delimitată pe baza unor caracteristici distinctive, a unor împrejurări speciale, a unei destinații determinate etc. 3. (Geom.) Parte din suprafața unei sfere cuprinsă între două paralele. 4. (Fiz.) Bandă de frecvență în care oscilațiile au anumite caractere comune. – Din fr. zone.

Poate că termenul interdicție nu este cel mai potrivit pentru a defini operațiile de tip interdicție zonală deoarece scopul acestor tipuri de operații nu este exclusiv acela de a opri cu desăvârșire adversarul. Scopurile principale ale operațiilor de tip interdicție zonală considerăm că sunt următoarele:

producerea de pierderi cât mai mari adversarului sau slăbirea acestuia, în așa fel încât puterea de luptă a acestuia să fie mult diminuată la inițierea contactului dintre forțele principale;

întârzierea adversarului în așa fel încât, forțele principale să poată pregăti și ocupa dispozitivul propus;

limitarea libertății de acțiune a adversarului;

împiedicarea executării manevrelor din adâncime spre contact și invers;

întârzierea și chiar interzicerea apropierii forțelor din eșalonul doi;

împiedicarea adversarului în punerea în aplicare a manevrelor propuse;

canalizarea adversarului spre anumite direcții favorabile apărătorului.

Interdicția zonală se referă la acele acțiuni și capabilități, de obicei cu rază scurtă de acțiune, destinate nu să mențină forțele adversarului în afara zonei operaționale ci să-i limiteze libertatea de acțiune în interiorul acesteia.

Distincția dintre anti-acces (A2) și interdicția zonală (AD) este relativă mai degrabă decât strictă și multe capabilități pot fi folosite în ambele scopuri. De exemplu, același submarin care efectuează o misiune de interdicție zonală în apele de coastă poate fi o capacitate anti-acces atunci când este angajat pentru o patrulare îndepărtată.

Operațiile de tip interdicție zonală includ acțiuni în aer, terestru, pe mare, submarine, de asemenea, includ acțiuni coordonate ale forțelor aeriene și sisteme de apărare integrate pentru a menține un grad de paritate sau superioritate aeriană asupra teritoriului și forțelor proprii.

Operațiile de interdicție zonală terestre pot include artilerie, rachete cu rază medie și scurtă de acțiune în porțiunile de teren în care adversarul debarcă sau în locurile stabilite pentru aterizare înainte ca acestea să se poată dispersa și când sunt cele mai vulnerabile. Mai pot include câmpuri de mine extinse, zone largi contaminate cu agenți chimici, biologici și radiologici. De asemenea, mai pot fi folosite rachete de croazieră anti navă precum și submarine cu rachete balistice cu rază lungă de acțiune, submarine de coastă, mine marine și nave mici de atac. În completarea acestora se mai pot folosi capabilități de război electronic, operații informaționale și multe alte mijloace neconvenționale.

Așadar, analizând cele două definiții putem observa că anti-accesul se referă ca spațiu până la momentul apropierii sau pătrunderii în teatrul de operații/zona de responsabilitate, momentul de început fiind dat de distanța la care adversarul poate fi acționat conform capabilităților deținute de apărător. Dacă luăm în considerare mijloacele de acțiune cibernetice, momentul de început al operațiilor anti-acces este din punct de vedere temporal, poate, înainte ca forțele adversarului să înceapă deplasarea. Cu siguranță capabilitățile cibernetice vor fi folosite pentru a produce efectele dorite, cu mult timp înainte. În momentul când se încheie operațiile anti-acces, încep operațiile de tip interdicție zonală, deși momentul încheierii primului tip de operații și începerii celui de al doilea nu poate fi determinat întotdeauna cu exactitate deoarece acestea se întrepătrund. Unele capabilități fiind folosite atât pentru a obține anti-accesul cât și pentru a obține interdicția zonală. De asemenea, nu este obligatoriu ca operațiile de tip anti-acces să se încheie pentru a începe cele de interdicție zonală. Acestea pot continua și se pot desfășura în același timp, dar în spații diferite. (de introdus după interdicție zonală).

Așadar pentru a scoate în evidență una dintre diferențele esențiale dintre cele două concepte anti-acces și interdicție zonală putem spune că:

Anti-accesul afectează deplasarea/dislocarea spre un teatru de operații. Acțiuni menite să încetinească dislocarea forțelor adversarului într-un teatru de operații sau care îl obligă să acționeze de la distanțe mai mari decât și-a propus.

Interdicția zonală afectează manevra în interiorul teatrului de operații. Acțiuni menite să împiedice desfășurarea operațiilor forțelor adverse în interiorul teatrului de operații unde nu s-a reușit prevenirea accesului operațional al acestuia.

Intenția unei forțe de a obține accesul operațional într-o anumită zonă din afara propriului teritoriu, va deranja o alta, care va încerca să aplice strategii, tehnici, tactici și să folosească capabilități menite să asigure anti-accesul și interdicția zonală. Cum vor face acest lucru și care sunt capabilitățile, tehnicile și tacticile care pot fi utilizate pentru a obține acces operațional, anti-acces și interdicție zonală sunt subiecte care ne-am propus să le dezvoltăm și să le analizăm în continuarea acestei lucrări.

Istoricul utilizării operațiilor anti-acces / interdicție zonală

Pentru a completa imaginea de ansamblu asupra strategiilor A2/AD vom exemplifica în acest subcapitol câteva lupte, bătălii sau operații din trecut chiar dacă la vremea respectivă nu erau cunoscute sub această denumire, dar starea finală dorită era aproximativ același. Unele dintre ele au avut succes, iar altele nu. Considerăm că au avut succes acelea, în care statul care a aplicat strategii anti-acces a reușit să țină adversarul, superior din punct de vedere al puterii militare, în afara regiunii contestate, cel puțin până la o nouă încercare, separată, a adversarului de a obține accesul operațional, indiferent de cine a câștigat războiul la final. Operațiile care nu au avut succes au fost acelea în care forța superioară a reușit să-și proiecteze puterea militară în regiunea dorită îndeplinindu-și obiectivele militare.

Cum am afirmat anterior acest concept a fost folosit din momentul în care o anumită forță și-a părăsit propriul teritoriu și a încercat să invadeze o alta, dispusă de cealaltă parte a unei mări sau ocean, aceasta din urmă încercând să pună în aplicare diferite tehnici și tactici pentru a împiedica acest lucru.

Invazia Insulelor Britanice de către Armada Spaniolă, 1588

Unul dintre exemplele pe care le vom analiza, care, de altfel, a fost un succes al strategiilor A2/AD, este înfrângerea în anul 1588 a armatei spaniole, care a planificat invazia Insulelor Britanice prin intermediul trupelor sale poziționate în Olanda Spaniolă de la vremea respectivă, moment cunoscut în istorie prin faptul că, a asigurat supraviețuirea protestanților reformați. Această bătălie a reprezentat momentul decisiv în decursul de 30 de ani a războiului rece dintre Regina Elisabeta I a Angliei și Regele Filip II al Spaniei. Războiul rece a degenerat în conflict armat odată cu execuția în 1587, din ordinul Reginei Elisabeta, a Reginei Mary Stuard a Scoției și pretendentă la tronul Angliei, susținută de către Regele Filip. Folosirea strategiilor anti-acces s-a făcut de către englezi, rezultatul fiind înfrângerea invaziei spaniole și totodată începutul creșterii influenței globale a Angliei.

Inițierea și desfășurarea campaniei

Planificarea cuceririi Angliei printr-un asalt amfibiu a fost propusă încă din 1583 de către amiralul spaniol Marquis de Santa Cruz, care, a condus și cucerirea Imperiului Portughez. Regele Filip II a cerut și a primit de la Santa Cruz planul pentru ,,The Enterprise of England” operațiunea care cuprindea 150 de vase mari, înarmate cu armament greu, 360 vase de transport, logistice și sprijin și forțe destinate debarcării, de aproximativ 64000 de soldați, o forță expediționară impresionantă pe care Spania nu și-o putea permite la vremea respectivă.

De asemenea, Filip a cerut un plan de la comandantul forțelor terestre Ducele de Parmacare care a propus să se utilizeze pentru această campanie armata sa formată din aproximativ 30.000 de soldați infanteriști și 4000 de cavaleri. Aceștia urmau să fie trecuți prin barje peste partea cea mai îngustă a Canalului Mânecii lângă coasta Flandrei. Acesta a considerat că, trecerea acestora într-o singură noapte, nu va necesita o forță navală numeroasă și va realiza surprinderea adversarului, în același timp, va evita forțele navale englezești, elemente considerate hotărâtoare în obținerea succesului campaniei.

Filip a optat pentru o variantă combinată mai puțin costisitoare, îmbinând cele două planuri în unul singur, cu o forță navală destinată să învingă forțele navale engleze și forțele Ducelui de Parma trecute în partea cealaltă, din portul Dunkirk, în Franța de astăzi, să debarce la Margate, pentru ca apoi, să înainteze de-a lungul Tamisei până la Londra.

Guvernul englez a aflat despre existența acestor planuri prin intermediul spionilor și a surselor diplomatice, precum și despre faptul că, spaniolii se bazau pe sprijinul englezilor catolici care o vedeau pe Stuard adevărata regină. Mai mult de atât, planificatorii și strategii englezi recunoșteau superioritatea militară a Imperiului Spaniol atât din punct de vedere numeric cât și al doctrinei, aceștia fiind constituiți ca forțe expediționare capabili să desfășoare operații în teritorii străine și peste mări. De asemenea, apărarea teritoriului englez era slab pregătită, necoordonată și bazată pe soldați nu prea bine pregătiți. Baza armatei engleze era constituită din forțele navale care, de asemenea, erau slab organizate și susținute logistic. Astfel, Regina Elisabeta a propus un minim de forțe sprijinite de un grup de căpitani nobili și înstăriți care și-au folosit proprii bani și suplimente pentru a plăti și susține trupele. Ea s-a bazat, de asemenea, pe un grup de căpitani extrem de experimentați în lupta navală, navigare, explorare și în unele cazuri chiar pe pirați.

Luând cunoștință despre planurile Spaniei, Regina Elisabeta a condus o serie de expediții în 1585 și 1586 în Indiile de Vest, sursa principală de venit a Spaniei, conduse de Sir Francis Drake. Rezultatul acestor expediții au fost ocuparea unor nave, porturi și orașe precum și întârzierea flotei cu comori a Spaniei pentru câteva luni. De altfel, Regele Filip, ca urmare a acestor acțiuni, a întâmpinat severe greutăți financiare pe la mijlocul anului 1586, lucru care a afectat acțiunile Ducelui de Parma în Olanda, pentru a înfrânge anumite rebeliuni izbucnite în această zonă.

Mai mult de atât, în 1587, Regina Elisabeta a trimis o flotă, sub conducerea aceluiași Drake, pentru a executa acțiuni preemtive în principalul port de îmbarcare a spaniolilor, la Cadiz și pentru a împiedica adunarea și organizarea flotei Regelui Spaniei. Regina s-a răzgândit la un moment dat cu privire la atacul portului Cadiz, dar până ordinul de revocare a ajuns, Drake era deja pe mare cu intenția de a distruge toate vasele ancorate în port, precum și anumite facilități portuare dacă era posibil. Având în spate experiența portului de la Lisabona, Drake a reușit să distrugă și să captureze 30-34 de nave și un mare număr de depozite destinate armatei spaniole. Istoricii au considerat ulterior că, această acțiune a dus la întârzierea atacului asupra Angliei cu aproape un an.

Regina Elisabeta a început mobilizarea flotei sale în ianuarie 1588. Odată cu moartea Marchizului de Santa Cruz, Filip a numit conducător al armatei pe mai puțin experimentatul, dar supusul Duce de Medina Sidonia. La 28-30 mai Armada Spaniolă a pregătit plecarea, de această dată din portul Lisabona, Portugalia fiind cucerită de Filip în 1582. Expediția fusese denumită oficial ,,La felicisima armada” („Cea mai norocoasă flotă“). Pentru forța ei neobișnuită, spaniolii îi spuneau ,,La Invencible”(„Invincibila”). Datorită distrugerilor provocate de o furtună, flota a fost trimisă în portul Corunna pentru reparații.

Armada Spaniolă a început deplasarea din Corunna la 12 iulie 1588, către Canalul Englez intenționând să facă joncțiunea cu forțele conduse de Ducele de Parma, pentru escortarea acestora din Dunkirk în Anglia. A fost văzută în apropierea coastelor Devon la 29 iulie, iar flota engleză, întârziată de vânturi puternice, urma să o întâlnească în următoarea zi. Englezii au dus trei bătălii majore între 31 iulie și 4 august forțând multe din vasele spaniole să debarce pe coasta Angliei, producând serioase distrugeri navelor acestora și demoralizând căpitanii și echipajele. Spaniolii s-au așteptat să se apropie și să acosteze micile vase engleze, ca apoi să le ocupe cu soldați, lucru care nu s-a întâmplat. Englezii i-au angajat cu foc de artilerie de distanță, apoi manevrând mult mai rapid decât spaniolii, cu navele lor mai mici, i-au angajat și de la distanțe mici reușind să evite apropierea spaniolilor și acostarea navelor.

Ajungând în portul Calais din Franța, Medina Sidonia a constatat cu stupoare că, forțele invadatoare ale Ducelui de Parma nu erau nici pe departe îmbarcate în barje și gata de traversarea Canalului Mânecii. Acest lucru i-ar lua încă două săptămâni. Ducele de Parma îi scrisese lui Filip în mod repetat încă de la începutul anului, că el nu putea risca să se aventureze pe mare cu barjele decât dacă Armada îi oferea protecție nu numai în fața flotei engleze, dar și în fața corăbiilor olandeze. Regele nu-i transmisese informația și lui Medina Sidonia – deși întâlnirea dintre cei doi comandanți ar fi trebuit să reprezinte punctul culminant al campaniei.

Medina Sidonia a rezistat câteva zile atacurilor engleze, dar urmăritorii l-au împins înspre nord, dincolo de punctul unde ar fi trebuit să protejeze invazia. Comandantul spaniol a constatat cu părere de rău că trebuia să se întoarcă acasă pe o rută ocolitoare, prin Marea Nordului, printre insulele Orkney și Shetland din nordul Scoției, apoi de-a lungul coastei de vest a Irlandei și apoi să se îndrepte spre sud. Călătoria s-a transformat într-un dezastru, pe măsură ce furtunile împingeau navele în derivă sau le sfărâmau de țărmurile stâncoase, unde supraviețuitorii erau capturați și adesea omorâți pe loc. La 21 septembrie vasul amiral al lui Medina Sidonia a ajuns în portul Santander. Numai 67 de vase, puțin peste jumătate din Invincibila Armada, s-au mai întors în porturile spaniole. O schemă cu drumul parcurs de aceștia poate fi vizualizată în anexa nr. 1.

Regina Elisabeta a încercat să exploateze acest succes trimițând o nouă expediție sub comanda lui Sir Francis Drake, de această dată la Lisabona, în încercarea de a repune pe tron pe Regele Portugaliei, însă încercarea nu a avut succes. Regele Filip a încercat din nou o invazie zece ani mai târziu dar nu a reușit să se apropie de Canal.

Elementele principale care au influențat operațiile

Detaliile geografice: Canalul Mânecii a constituit tot timpul un atu al Angliei în lupta cu mai marile forțe de pe continent. Trecerea forțelor peste canal necesita cel puțin controlul temporar al mării de către spanioli.

Recunoașterea superiorității Armadei Spaniole: Anglia a recunoscut superioritatea militară a Spaniei, ceea ce a determinat adoptarea unor strategii diferite, pentru a evita lupta față în față cu mai puternica flotă spaniolă. La vremea respectivă, din punct de vedere economic Spania stătea mult mai bine decât Anglia având posibilitatea susținerii unor campanii expediționare.

Folosirea mării ca mediu de desfășurare a acțiunilor: chiar dacă flota engleză nu era mai puternică decât cea spaniolă, lupta pe mare reprezenta singura șansă a pricepuților căpitani englezi de a-și pune în valoare tacticile de artilerie și manevrele rapide executate cu mai micile vase engleze.

Sprijinul cu informații: aflarea despre planurile Regelui Filip prin intermediul spionilor și a diplomaților, a constituit poate cel mai important detaliu, Anglia construindu-și apărarea conform informațiilor pe care le deținea despre planurile invaziei.

Evenimente adiacente: forțele Ducelui de Parma erau în permanență angajate în lupta cu olandezii, război care era susținut de către Anglia nu doar datorită religiei protestante a olandezilor dar și datorită faptului că distrăgea atenția de la resursele și teritoriul Angliei. De asemenea, un rol important au avut raidurile lui Drake în Indiile de Vest, întârziind mult începerea invaziei și faptul că, Medina Sidonia nu era un priceput al luptelor pe mare, de altfel, el a încercat să refuze comanda Armadei, dar nu a reușit să-l convingă pe Filip de acest lucru.

Elemente ale strategiilor A2/AD care se regăsesc în acest exemplu:

Atacurile preemtive: atacurile rapide executate de Drake pentru a distruge flota spaniolă în portul Cadiz a întârziat cu un an începerea invaziei, timp în care Regina Elisabeta a avut timp să-și pregătească forțele și apărarea.

Lovirea elementelor de sprijin logistic: prin intermediul raidurilor executate de Drake în Indiile de Vest și la Cadiz s-au întrerupt liniile de aprovizionare a Armadei Spaniole cu resurse, lucru care a dus, de asemenea, la întârzierea începerii campaniei spaniole.

Limitarea libertății de acțiune: angajarea pe mare a spaniolilor și executarea manevrelor rapide cu vasele de mai mică dimensiune, dar mult mai mobile, a dus la împiedicarea punerii în practică a manevrei planificată de spanioli.

Folosirea artileriei directe și indirecte: folosirea de la distanță a focului precis de artilerie a dus la imposibilitatea apropierii vaselor spaniole de cele engleze cauzând distrugeri masive în cadrul flotei spaniole și în același timp a dus la imposibilitatea spaniolilor de a folosi superioritatea dată de lupta apropiată. Tactica preferată a acestora fiind apropierea de vasele adverse, în așa fel încât, acestea să fie ocupate prin lupta corp la corp de către experimentații muschetari și spadasini.

Existența informațiilor despre adversar: Anglia era în permanență informată privind poziția flotei spaniole și tacticile sale de luptă, fapt ce a dus la adaptarea luptei, în așa fel încât, factorul numeric a fost eliminat cu desăvârșire.

După cum se poate observa, deși acest exemplu s-a desfășurat cu aproape 500 de ani în urmă, există multe elemente comune conceptului A2/AD din zilele noastre.

Apărarea Strâmtorilor Bosfor și Dardanele de către Imperiul Otoman, Primul Război Mondial, 1915-1916

Campania Gallipoli, denumită și bătălia de la Çanakkale, Campania din Dardanele sau bătălia de la Gallipoli , a fost o campanie ce s-a derulat în Primul Război Mondial între 25.04.1915 – 09.01.1916. Peninsula Gallipoli parte a Imperiu lui Otoman formează malul nordic al Dardanelelor, strâmtoare ce deschidea o cale maritimă către Imperiul Rus, unul dintre statele Antantei din timpul războiului.

Tentativa Aliaților, în special a britanicilor, de a captura strâmtorile turcești, au avut ca scop întreruperea războiului de tranșee instalat pe frontul de vest, deschiderea căilor de aprovizionare către frontul de est și revigorarea acestuia, unde Rusia întâmpina dificultăți în lupta cu Puterile Centrale.

Intenționând să asigure controlul asupra acestei rute, aliații Rusiei, Regatul Unit și Franța, au lansat un atac naval urmat de o debarcare pe peninsulă, cu scopul de a captura capitala otomană Constantinopol (astăzi Istanbul). Atacul naval a fost respins și, după opt luni de lupte, cu multe pierderi de ambele părți, campania terestră a fost abandonată, iar forța de invazie a fost retrasă în Egipt. Scopul strategic al acestei campanii era scoaterea Turciei din război. De asemenea, fără accesul la Marea Neagră, Puterile Antantei nu puteau aduce trupe din frontul de vest către cel de est și țările balcanice nu puteau fi susținute.

Campania a fost una dintre cele mai mari victorii otomane din timpul Primului Război Mondial. În Turcia, ea este considerată un moment definitoriu al istoriei țării: o ultimă reușită în apărarea țării în timp ce Imperiul Otoman se prăbușea. Lupta a format baza Războiului Turc de Independență și a proclamării Republicii Turcia opt ani mai târziu sub conducerea lui Mustafa Kemal (Kemal Atatürk), care a ieșit în evidență drept comandant militar la Gallipoli.

Istoricii au împărțit această campanie în două faze: lupta navală pentru Dardanele și asaltul Peninsulei Gallipoli, ambele constituind un eșec al planurilor britanice, deși a fost considerată cea mai îndrăzneață campanie din Primul Război Mondial.

Inițierea și desfășurarea campaniei

Primul război mondial a intrat în impas atunci când armatele Franței și Germaniei s-au luptat până la epuizare reciprocă pe frontul de vest în 1914-1915. Alegerea Turciei de a intra în acest război a fost de partea Puterilor Centrale în momentul când a închis strâmtorile blocând navele comerciale rusești și când a atacat Rusia în munții Caucaz în decembrie 1914, pentru a redobândi fostele provincii turcești de acolo. Un rol important în această decizie a avut-o Contraamiralul Wilhelm Souchon din Marina Imperială Germană care preluând comanda asupra marinei otomane a trecut fără ordinele guvernului turc la închiderea strâmtorii Dardanele, dând impresia că Turcia este în tabăra germană. Prezența navală germană și succesul armatelor germane pe toate fronturile au dat facțiunii germanofile din guvernul otoman suficientă influență pentru a declara război Rusiei. Ca urmare, Marea Britanie și Franța care erau aliații Rusiei au declarat război Turciei. Rusia a cerut ajutor din partea aliaților. Marea Britanie era însă concentrată pe operațiunile din vest. Totuși, un grup de politicieni condus de Winston Churchill, atunci Prim Lord al Amiralității, a căutat să ajute Rusia printr-un atac asupra peninsulei Gallipoli ce urmărea obținerea controlului asupra strâmtorii Dardanele.

La 17 februarie 1915, un avion maritim britanic decolat de pe HMS Ark Royal a efectuat un zbor de recunoaștere deasupra strâmtorii. Două zile mai târziu, a început primul atac asupra Dardanelelor când o forță anglo-franceză ce cuprindea și cuirasatul britanic HMS Queen Elisabeth a demarat un bombardament de la distanță asupra artileriei otomane de pe coastă. Britanicii intenționau să utilizeze cele opt avioane de pe Ark Royal‍ pentru a asigura precizia bombardamentului, dar starea vremii le-a făcut pe toate, cu excepția unuia, inutilizabile. O perioadă de vreme rea a încetinit faza inițială, dar până la 25 februarie, cetățile exterioare fuseseră distruse și intrarea deminată. După aceasta, pușcașii marini regali au debarcat pentru a distruge tunurile de la Kum Kale de pe coasta de nord-est a Asiei și de la Sedd el Bahr în capătul sudic al Peninsulei Gallipoli, în timp ce bombardamentul naval s-a deplasat către bateriile dintre Kum Kale și Kephez.

Frustrat de mobilitatea bateriilor otomane, care au scăpat de bombardamentele Aliaților și amenințau deminatoarele trimise să curețe Strâmtorile, Churchill a început să-l preseze pe comandantul Marinei, amiralul Sackville Carden, să sporească eforturile flotei. Carden a întocmit noi planuri și la 4 martie i-a trimis lui Churchill o telegramă, anunțându-l că flota ar putea ajunge în Istanbul în termen de 14 zile. Senzația de victorie iminentă a fost exacerbată de interceptarea unui mesaj radio german care dezvăluia faptul că cetățile otomane de la Dardanele rămâneau fără muniție. Când mesajul i-a fost transmis lui Carden, s-a căzut de acord să se lanseze un atac principal în preajma zilei de 17 martie. Carden, care suferea de stres, a fost trecut în concediu medical forțat de către ofițerul medical, iar flota a fost pusă sub comanda amiralului John de Robeck.

La 18 martie 1915, a fost lansat atacul principal. O schemă privind lupta navală este prezentată în anexa 2a. Flota, formată din cuirasate susținute de crucișătoare și distrugătoare, a încercat să lovească cel mai îngust punct al Dardanelelor unde strâmtoarea are doar 1,6 km lărgime. În ciuda unor daune suferite de vasele care atacau cetățile otomane, vasele de deminare au primit ordin să pătrundă în strâmtoare. Conform unei relatări a statului major otoman, la 2:00 p.m. „toate firele de telefon au fost tăiate, toate comunicațiile cu cetățile au fost întrerupte, unele dintre tunuri fuseseră scoase din luptă … în consecință tirul de artilerie al defensivei a slăbit considerabil”. Vasul francez Bouvet a fost scufundat de o mină, făcându-l să se răstoarne cu tot echipajul de 600 de oameni la bord. Deminatoarele manevrate de civili, sub tirul constant al proiectilelor otomane, s-au retras, lăsând minele în mare parte intacte. HMS Iresistible și HMS Inflexible au fost grav avariate de mine. HMS Ocean, trimisă să salveze vasul HMS Irresistible, a fost și el avariat de o explozie și ambele vase s-au scufundat. Cuirasatele franceze Suffren și Gaulois au fost și ele avariate trecând printr-o nouă linie de mine puse în secret de vasul otoman Nusret cu zece zile în urmă.

Inițial, forțele navale ale aliaților au avut succes, asta până când artileria turcă a început să apere câmpurile de mine în loc să lupte cu navele. După eșecul atacurilor navale, au fost adunate forțe terestre care aveau misiunea de înlăturare a artileriei mobile otomane, așa încât deminatoarele să poată curăța calea pentru vase mai mari. Ministrul britanic pentru război, Lord Kitchener, l-a numit pe generalul Sir Ian Hamilton la comanda Forței Expediționare Mediteraniene de 78.000 de oameni, care urma să îndeplinească misiunea. La acea dată, soldați din Forța Imperială Australiană și din Forța Expediționară Neozeelandeză erau încartiruiți în Egypt, unde se instruiau în vederea trimiterii în Franța. Acești soldați au fost comasați în Corpul de Armată Australian și Neozeelandez ANZAC, care cuprindea Divizia 1 Australiană, formată din voluntari, Divizia Noii Zeelande și Australiei, sub comanda general-locotenentului William Birdwood. Trupele ANZAC, împreună cu Divizia 29 Britanică, Divizia Navală Regală și cu Corpul Expediționar Oriental Francez, formate atât din trupe „metropolitane” cât și din trupe coloniale, au fost ulterior puse sub comanda generalului Sir Ian Hamilton. Cu doar cinci divizii, operațiunea avea să fie complicată de numărul limitat de forțe, de terenul accidentat al peninsulei și de numărul mic de plaje disponibile pentru debarcare, precum și de grave dificultăți logistice.

Turcii și-au pregătit apărarea cu Armata V Otomană la conducerea căreia se afla Otto Liman von Sanders, un ofițer german care conducea Misiunea Militară trimisă Turciei pentru consiliere. Mulți dintre ofițerii seniori ai Armatei V erau tot germani. Deoarece nu se cunoștea zona de debarcare a aliaților, sistemul de apărare s-a bazat pe menținerea zonelor înalte, cu o apărare mobilă bazată pe apărarea plajelor cu parte din forțe și o rezervă mobilă puternică formată din două divizii gata să intervină unde era nevoie. Conducătorul uneia dintre cele două divizii și anume Divizia 19, era nimeni altul decât locotenentul colonel Mustafa Kemal, ulterior Ataturk, fondatorul statului turc modern.

Antanta a plănuit debarcarea și asigurarea țărmului nordic, capturarea cetăților și bateriilor de artilerie otomane din acea zonă pentru ca o forță navală să poată înainta prin strâmtoare și prin Marea Marmara către Constantinopol. Planificată pe 23 aprilie, dar întârziată cu două zile din cauza vremii, debarcarea a avut loc pe șapte plaje aproape simultan, conform anexei 2b. Pe una din plaje, în partea asiatică s-a executat un atac fals cu intenția de a induce în eroare apărarea turcă, ceea ce s-a și întâmplat, pe direcția respectivă Sanders și-a concentrat atenția până și-a dat seama care a fost adevăratul scop.

Deși Forțele Aliate au debarcat fără pierderi masive, nu au reușit să cucerească înălțimile din cauza terenului accidentat, iar turcii au ocupat poziții de apărare în tranșee. Efectul creat a fost același ca pe frontul de vest cu turcii apărându-se în tranșee nereușind să împingă aliații în mare și aceștia din urmă fără să poată cucerii tranșeele. Astfel, în luptele date, rata de pierderi a ajuns de 50%. Lupta terestră dintre cele două forțe este reprezentată în anexa 2c.

Până la 7 iunie consiliul de război britanic a perceput faptul că această campanie a fost un dezastru hotărând să retragă forțele. Chiar Churchill a sugerat faptul că, ar trebui negociată pacea cu Turcia în schimbul retragerii forțelor aliate, propunere care, de altfel, a fost refuzată de consiliul de război britanic deoarece Turcia aflată în pragul falimentului a oferit ocazia Rusiei să-i învingă în Caucaz și să câștige teren. Până în 8 ianuarie 1916 forțele au fost evacuate în totalitate, iar Winston Churchill a fost demis din Cabinet în mai 1915, lucru care nu l-a împiedicat să-și continue cariera politică.

În Anglia a fost constituită o comisie parlamentară destinată să evalueze pagubele și să tragă la răspundere vinovații, iar în Turcia a început o campanie nemiloasă de persecutare a armenilor precum și a altor persoane de naționalități diferite de cea turcă.

Odată cu începerea Revoluției rusești în 1917, campania britanică împotriva Turciei a continuat în Arabia și Mesopotamia. Imperiul Otoman capitulează în fața Puterilor Centrale la 30 octombrie și semnează Armistițiul de la Mudros, urmarea fiind prăbușirea Imperiului Otoman.

Elementele principale care au influențat operațiile

Detaliile geografice: strâmtorile turcești au atras mereu atenția datorită avantajului strategic deținut de cei care le controlează. Pe de o parte, poziția lor oferă condiții optime pentru o apărare bazată pe strategii anti-acces, pe de altă parte au atras dintotdeauna invadatorii. Terenul în această zonă este accidentat, dificil de trecut, astfel, calea maritimă devenind critică, cu toate că, navele trebuie să străbată această zonă sub focul artileriei terestre care execută foc de pe țărm și să întâlnească câmpurile de mine care închid strâmtorile.

Superioritatea aliaților: chiar dacă Aliații duceau războaie pe mai multe fronturi, superioritatea acestora era de necontestat. Turcii au încercat să diminueze acest dezavantaj aducând un număr foarte mare de consilieri germani.

Domeniul maritim: a fost un factor important datorită faptului că, lupta s-a dat pentru controlul strâmtorilor, terenul fiind important doar pentru a ajuta la influența asupra acestora. Bătălia de pe Peninsula Gallipoli a fost terestră, dar Aliații nu se puteau aproviziona decât pe mare. Fără ca aceștia să dețină controlul absolut al mării, operația ar fi fost imposibilă. Chiar și așa, aceasta nu a fost un succes. Domeniul maritim nu a reprezentat un punct forte în apărarea anti-acces a Turciei, aceștia s-au concentrat mai mult pe acțiuni de pe uscat.

Sprijinul cu informații este extrem de important în orice conflict. În cazul de față lipsa acestuia a constituit un avantaj pentru apărător. Britanicii nu au putut obține informații în detaliu despre sistemul de apărare al Turciei la fel cum aceștia din urmă nu știau cu siguranță unde vor debarca Aliații. Turcii au exploatat în favoarea lor această lipsă de informații și și-au construit strategia de apărare bazându-se pe acest aspect. Astfel, au reușit să mascheze foarte bine piesele de artilerie dispuse de-a lungul strâmtorilor. Un alt aspect important al sprijinului de informații a fost faptul că, britanicii nu au reușit să descopere toate câmpurile de mine amplasate pentru blocarea strâmtorilor și nu au avut informații despre logistica și gradul de asigurare cu muniție de artilerie ale turcilor.

Evenimente adiacente: ministrul Britanic pentru Război, Lordul Kitchener, a refuzat inițial să mute forțe de pe frontul de vest sau din alte părți pentru a le include în această campanie. Din această cauză, campania s-a axat la început doar pe atacul forțelor navale, iar până în momentul începerii operațiilor amfibii s-a pierdut efectul de surprindere strategică. În același timp, Marina Regală Britanică și-a concentrat efortul în conflictul din Marea Nordică și împotriva submarinelor de tip U, expediția din strâmtori fiind considerată o sarcină secundară. De cealaltă parte realizarea anti-accesului în strâmtori a fost direcția principală a forțelor turcești chiar dacă aveau deschise conflicte în Arabia și Irak.

Elemente ale strategiilor A2/AD care se regăsesc în acest exemplu:

Limitarea libertății de acțiune s-a realizat în special prin amplasarea câmpurilor de mine pentru a închide strâmtorile, lucru care a fost extrem de eficient, având în vedere faptul că, Aliații nu au reușit să le identifice pe toate suferind pierderi considerabile.

Folosirea artileriei directe și indirecte a contribuit de asemenea esențial la limitarea libertății de acțiune a forțelor aliate. Piesele de artilerie dispuse de-a lungul strâmtorilor și camuflate foarte bine au reușit, să producă pierderi însemnate în rândul Aliaților. Mai mult de atât, folosirea artileriei pentru apărarea câmpurilor de mine au pus Aliații în imposibilitatea de a le descoperi și neutraliza.

Pregătirea pentru apărare a terenului prin executarea rețelelor de tranșee și apărarea înălțimilor care nu au putut fi cucerite de britanici, au dus la crearea de pierderi uriașe care au determinat într-un final retragerea forțelor din zonă.

Utilizarea unei rezerve consistente, mobile care a putut acționa acolo unde era nevoie a limitat de asemenea libertatea de acțiune a britanicilor și i-au pus pe aceștia în imposibilitatea de a manevra conform planificării, fiind împinși spre un război de tranșee sângeros.

Analizând acest exemplu putem observa cu ușurință lipsa unor elemente A2/AD care ar fi putut fi folosite cu succes de către forțele turcești și anume lipsa cu desăvârșire a atacurilor preemtive și acționarea adversarului de la mare distanță. Turcii neavând astfel de capabilități forțele aliaților au putut foarte ușor să-și pre poziționeze forțele, ca de exemplu în Insula Lemnos, Alexandria sau Egipt. Lipsa acțiunilor asupra elementelor de sprijin logistic este un alt exemplu care a permis aliaților să beneficieze de linii de sprijin logistic foarte bine puse la punct. De altfel, modul de realizare a sprijinului logistic în această campanie a fost analizat și dezvoltat ulterior în Al II-lea Război Mondial.

Concluzionând, putem spune că în această campanie, dacă ne raportăm la zona de desfășurare a campaniei, au fost folosite mai mult strategii de tip interdicție zonală decât anti-acces. Dacă ne referim la efectul strategic urmărit și anume împiedicarea Aliaților de a aproviziona și întării forțele rusești de pe frontul de est, campania a reprezentat o operație anti-acces reușită, chiar dacă a dus la slăbirea Turciei și capitularea acesteia în perioada următoare și chiar la destrămarea Imperiului Otoman.

Bătălia pentru Anglia și Operațiunea Leul de Mare, Al Doilea Război Mondial, 1940

Un alt exemplu de succes al întrebuințării strategiilor A2/AD este încercarea de invadare a Angliei din 1940, de această dată de către Germania nazistă, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Unul dintre actori este Anglia, iar zona de desfășurare al acțiunilor similară cu cea din exemplul 2.1. Diferența dintre cele două exemple este mediul predominant de desfășurare a acțiunilor. Dacă în primul exemplu acțiunile s-au desfășurat în majoritatea lor pe mare, în acest exemplu, acțiunile s-au desfășurat în mediul aerian.

Inițierea și desfășurarea operațiunii

Bătălia din exemplul de față a fost denumită ulterior Bătălia pentru Anglia și a făcut parte din planul lui Adolf Hitler de a invada Anglia denumit „Operațiunea Leul de Mare”.

După înfrângerea Franței în 1940, Hitler a sperat la încheierea unui acord de pace cu Anglia, inițiativă, de altfel, eșuată și care a condus la decizia acestuia de a ataca Anglia. Gândurile de a ataca Anglia au existat încă din 1939, când amiralul  Erich Raeder, comandantul forțelor navale germane a încercat să anticipeze o continuare a invadării Belgiei, Olandei și Franței. Cerându-i ofițerului său, responsabil cu operațiile, să facă o analiză a unei posibile debarcări în Anglia, acesta din urmă și-a terminat raportul în doar câteva zile identificând câteva condiții obligatorii de îndeplinit pentru a putea ataca cu succes Anglia:

eliminarea sau izolarea forțelor navale britanice Royal Navy de pe rutele invaziei și din dreptul zonelor de debarcare;

eliminarea forțelor aeriene britanice Royal Air Force;

distrugerea unităților Royal Navy din zona de litoral;

prevenirea oricărei acțiuni a submarinelor britanice împotriva flotei de debarcare.

În urma studiilor și analizelor întocmite de forțele terestre germane la sfârșitul anului 1939, atât forțele navale cât și cele aeriene erau împotriva unei invazii a Angliei. Mai mult decât atât, în urma campaniei din Norvegia, flota germană a suferit pierderi foarte mari ducând-o în imposibilitatea de a susține o operațiune de asemenea amploare.

Momentul declanșării acțiunilor a fost grăbit de respingerea de către Anglia a propunerilor de pace a lui Hitler, care pe 16 iulie 1940 a emis Directiva numărul 16 care prevedea etapele invaziei Angliei. Directiva mai presupunea îndeplinirea unor condiții necesare declanșării invaziei și anume:

moralul RAF trebuia distrus;

Canalul Mânecii trebuia curățat de minele marine plasate de britanici în punctele de traversare, iar Strâmtoarea Dover trebuia blocată la ambele capete de minele germane;

regiunea de coastă dintre Franța ocupată și Anglia trebuia dominată de artileria grea germană;

Marina Regală trebuia blocată în lupte în Marea Nordului și Mediterană, pentru a nu putea interveni în timpul invaziei. Vasele care se aflau încă în porturile britanice trebuiau distruse sau avariate prin atacuri cu torpile.

Această directivă nu prevedea, însă, constituirea unui cartier general care să aibă comandă unică asupra celor trei tipuri de structuri (terestre, navale și aeriene).

Comandamentul german (OKH) a planificat inițial un atac pe un front larg cu implicarea a 40 de divizii, lucru care nu a fost posibil datorită imposibilității forțelor navale germane de a le transporta. Astfel, planul a fost redimensionat. Noul plan prevedea debarcarea a doar nouă divizii, care avea să aducă pe țărmul Angliei 67.000 de infanteriști și a unei divizii aeropurtate de sprijin. Zona de debarcare a fost aleasă cea dintre Rottingdean și Hythe. Acest plan prevedea ca, forțele Germane să fie transportate din Cherbourg spre Lyme Regis, din Le Havre spre Ventnor și Brighton, din Boulogne spre Eastbourne, din Clais spre Ventnor și dinspre Dunkerque și Ostend spre Ramsgate (în conformitate cu anexa 3a și anexa 3b). Parașutiștii urmau să aterizeze lângă Brighton și Dover. După ce ar fi pus stăpânire ferm pe zona de coastă, ar fi înaintat spre nord, pentru cucerirea orașului Gloucester și încercuirea capitalei Londra.

Înainte de declanșarea operațiunii propriu-zise forțele germane erau limitate din anumite puncte de vedere. Astfel, rezultatele Luftwaffe (Forțele Aeriene Germane) în luptele cu navele de suprafață până în acel moment erau slabe. În timpul campaniei din Norvegia, în ciuda superiorității aeriene pe care a avut-o timp de opt săptămâni, Luftwaffe a reușit să scufunde doar două vase de război britanice. Echipajele germane nu erau antrenate, iar avioanele nu erau echipate să atace țintele navale aflate în mișcare, în special distrugătoarele și vasele torpiloare rapide. Luftwaffe nu era dotată nici cu bombe penetrante ale blindajelor navale și nu fuseseră dotate cu torpile, esențiale în lupta cu vasele mari. Cea mai mare problemă a germanilor în ceea ce privește protejarea unei flote de invazie era dimensiunile reduse ale forțelor navale. Acestea, care erau oricum inferioare din punct de vedere numeric Marinei Regale, pierduseră deja câteva dintre vasele moderne de suprafață în aprilie 1940 în timpul invaziei din Norvegia.

Chiar dacă Marina Regală ar fi fost neutralizată, șansele unei invazii amfibii încununate de succes ar fi fost reduse. Germanii nu aveau vase specializate de debarcare și ar fi trebuit să folosească în principal barjele fluviale pentru transportarea trupelor și a materialelor. Barjele ar fi limitat volumul pieselor de artilerie și numărul tancurilor, care ar fi putut fi transportate pe insulă și ar fi limitat operațiunile doar pentru perioadele cu mare calmă. Barjele fluviale nu erau proiectate să fie folosite pe mare, chiar și în condiții meteorologice perfecte, s-ar fi deplasat încet, fiind vulnerabile la toate tipurile de atac. În plus, nu exista un număr suficient de mare de barje pentru transportul primului val de invazie, cu atât mai puțin pentru transportul valurilor următoare și a echipamentelor acestora.

În 1940, forțele navale germane erau slab pregătite pentru organizarea unui atac amfibiu de amploarea Operațiunii Leul de Mare. Acestora le lipseau atât vasele special construite pentru debarcare, cât și experiența și doctrina războiului amfibiu. Practic, pentru Leul de Mare, marina germană pornea de la zero. De cealaltă parte, odată cu căderea Franței și cu iminența atacului german, Anglia a grăbit pregătirile pentru apărare. Astfel, zonele de coastă au fost întărite cu structuri de tip pillbox, obstacole antitanc și sârmă ghimpată.

Armata Britanică, care și-a pierdut o mare parte din echipamentul său greu în timpul evacuării Dunkirk, avea unele probleme cu rezerva de muniție. În cazul unei invazii, forțele urmau să fie suplimentate cu voluntari locali, mai târziu denumiți Garda Locală (Home Guard). Marina Regală a rămas o forță de luat în seamă capabilă să provoace mari pierderi flotei germane în cazul unei invazii.

Forțele aeriene britanice dețineau atât avioane de luptă cât și bombardiere utilizabile în acțiuni ofensive, dar și acele baloane de baraj plasate pentru a împiedica avioanele inamice să atace anumite obiective. Structurile antiaeriene foloseau atât arme ușoare cât și grele, în colaborare cu unitățile de proiectoare. Acestea erau amplasate să apere aeroporturile, orașele sau fabricile. Proiectoarele de lumină erau însoțite de mitraliere ușoare și localizator cu sunet care indica contactul cu avioanele inamice. În cadrul acestei baricade era, de asemenea, planificată folosirea uleiului pompat la suprafața mării și lăsat să ardă pentru a crea un zid de apărare pe mare.

Debarcarea forțelor terestre germane în cadrul Operațiunii Leul de Mare avea să fie amânată datorită imposibilității forțelor aeriene germane de a obține superioritatea aeriană și de a crea condițiile necesare. Această operațiune transformându-se într-o bătălie aeriană de uzură denumită Bătălia pentru Anglia. Aceasta a fost delimitată diferit de istoricii germani față de alți istorici. Noi am ales să o împărțim în cinci faze, astfel:

Faza I ( 26 iunie – 16 iulie) caracterizată prin atacuri de zi și de noapte împrăștiate și limitate, precum și operațiuni de deplasare a minelor, îndreptate în principal împotriva porturilor și orașelor cu fabrici de avioane. Luna iunie a fost folosită aproape în întregime de forțele aeriene germane pentru a se retrage, odihni și reface forțele. În faza inițială a bătăliei, RAF au doborât mai multe avioane germane decât au reușit nemții să doboare. Prima fază a atacului aerian german asupra Marii Britanii a constat în atacuri concentrate asupra convoaielor care navigau prin Canalul Mânecii. Atacurile din 4 iulie au dus la scufundarea a patru nave de transport și la avarierea altor trei. Ca urmare Canalul Mânecii a fost închis marilor nave comerciale.

Faza a II-a (17 iulie – 12 august) s-a caracterizat prin creșterea numărului de atacuri pe timp de zi împotriva transportului maritim de pe Canalul Mânecii, porturilor de-a lungul coastelor de sud și de est, a câtorva aeroporturi de coastă, atacuri pe timp de noapte împotriva coastelor de vest, mijloc și est precum și asupra facilităților RAF și industriei aeronautice. Pe 17 iulie au început raidurile de bombardament, scopul acestor atacuri de aproape patru săptămâni era să slăbească sistemul defensiv britanic și să pregătească raidurile principale de la jumătatea lunii august. Această fază s-a soldat cu pierderi de ambele părți și cu ridicarea moralului germanilor odată cu atacul bazei navale Portland din 11 august, a stațiilor radar din 12 august și inițierea, în 13 august, de către Hermann Wilhelm Göring, comandantul  Luftwaffe în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, a fazei a III-a.

Faza a III-a (13 august – 6 septembrie) caracterizată prin atacuri pe timp de zi asupra aeroporturilor RAF în SE Londrei cu intenția de a slăbi abilitatea RAF de a apăra. Au continuat și atacurile pe timp de noapte asupra porturilor, vaselor și industriei aeronautice. „Ziua Vulturului” care trebuia să reprezinte cel mai puternic atac asupra RAF a fost amânată din 10 august până în 13 august, din cauza vremii. Atacul a fost unul extrem de puternic, nemții introducând în luptă aproximativ 1500 avioane din care 500 bombardiere. Pierderile au fost mari de ambele părți, totuși Luftwaffe a pierdut aproximativ 320 avioane, cu aproape 70 de avioane mai mult decât RAF. Tot în această fază, la 25 august, o grupare engleză de 80 de avioane, din care s-au întors 42, a bombardat surprinzător orașul Berlin. După această acțiune ofensivă, Adolf Hitler și-a schimbat tactica și a ordonat Luftwaffe să își schimbe ținta, de la fabrici, aeroporturi și porturi la obiective civile.

Faza a IV-a (7 septembrie – 2 octombrie), a fost caracterizată printr-o scădere a intensității atacurilor, iar obiectivul în această perioadă a fost extenuarea comandamentului RAF și încercarea de a-i canaliza atenția către luptele din capitală. Acest obiectiv nu a putut fi atins, ceea ce l-a determinat pe Hitler să amâne invazia.

Faza a V-a (3 – 31 octombrie), caracterizată prin atacuri mai puține pe timp de zi și mai multe pe timp de noapte. Efortul a rămas concentrat tot spre comandamentul RAF, dar fără a avea rezultatul așteptat. În consecință, de la mijlocul lui octombrie, strategia germană în ceea ce privește atacul asupra RAF s-a modificat, ținta devenind capitala Londra cu efecte urmărite asupra guvernului, populației civile și industriei de război.

Era destul de clar că, începând cu luna noiembrie un altfel de război a început denumit „Blitz-ul”, caracterizat prin atacuri rapide asupra mai multor orașe ale Angliei. Pe lângă Londra, au mai fost atacate Birmingham, Bristol, Cardiff, Clydebank, Coventry, Liverpool, Manchester, Plymouth, Portsmouth, Sheffield, Southampton, Swansea și Swindon.

Datorită imposibilității Luftwaffe de a neutraliza sau distruge RAF, „Operația Leul de Mare” nu a mai fost lansată niciodată. Astfel, englezii, în confruntarea lor cu Germania lui Hitler, deși erau conștienți de inferioritatea lor, au reușit, prin idealismul lui Churchill si strategia mareșalului Dowding de a raționaliza forța armata de care dispunea Regatul, să le dea o lovitura umilitoare.

Elementele principale care au influențat operațiunea

Detaliile geografice: Canalul Mânecii a creat de-a lungul istoriei un avantaj important de partea Angliei, fiind necesare eforturi deosebite pentru trecerea acestuia și debarcarea adversarilor pe țărmul britanic.

Recunoașterea superiorității Armatei Germane: ca și în exemplele anterioare, atacatorul, în exemplul de față Germania, a fost superior din punct de vedere cantitativ ceea ce a creat un avantaj moral pentru trupele germane și a determinat o pregătire suplimentară în ceea ce privește sistemul și strategia de apărare a Angliei.

Folosirea spațiului aerian ca mediu de desfășurare a acțiunilor: deși numărul avioanelor germane a fost mai numeros, autonomia scăzută a acestora a dat posibilitatea de acțiune doar în intervalul a aproximativ 20 de minute după care trebuia refăcută alimentarea. Avioanele britanice cu o autonomie mai mare și puncte de aprovizionare mai apropiate au avut un avantaj clar în fața celor germane. Avantajul cantitativ al germanilor a fost anulat și datorită pregătirii piloților britanici și tacticii de apărare folosită. La fiecare avion britanic doborât erau distruse două avioane germane.

Sprijinul cu informații: britanicii dețineau un sistem foarte performant de radar pe două niveluri, în felul acesta Marea Britanie a câștigat războiul informatic. Chiar dacă la începutul luptei se confruntau  2.000 de avioane germane cu 700 de avioane britanice, radarul a anulat superioritatea germană.

Evenimente adiacente: mobilizarea exemplară a britanicilor a constituit o altă cauză principală a câștigării acestei bătălii aeriene. Anglia a construit în 1940 mai multe avioane de luptă decât întreg „Imperiul German” care se întindea pe aproape întreaga Europă Occidentală și Centrală. De asemenea, lipsa de experiență a Armatei Germane în ceea ce privește operațiile amfibii (putem spune că ar fi fost printre primele încercări ale nemților) precum și lipsa echipamentelor specifice debarcării a determinat concentrarea acestora pe găsirea de soluții alternative pentru a reuși să debarce. Dat fiind faptul că, a avut la dispoziție doar două luni pentru organizarea unei flote de invazie, forțele navale germane au ales să convertească barje fluviale în vase de debarcare. Oricum, marina germană era net inferioară Marinei Regale.

Elemente ale strategiilor A2/AD care se regăsesc în acest exemplu

Limitarea libertății de acțiunea nemților a reprezentat principalul obiectiv al Angliei. Folosirea baloanelor de baraj prevăzute cu fire a creat mari dificultăți avioanelor germane în a ajunge la obiectivele propuse. De asemenea, folosirea proiectoarelor de lumină însoțite de mitraliere au avut un rol important în descoperirea bombardierelor și acționarea cu armament antiaerian înainte ca acestea să elibereze încărcătura. Nu în ultimul rând pregătirea uleiului pentru a fi aprins la suprafața apei, în cazul declanșării invaziei.

Pregătirea pentru apărare a terenului: după căderea Franței pregătirile pentru apărare a Angliei s-au desfășurat într-un mod alert. Zonele de coastă au fost pregătite prin construirea acelor cazemate denumite „pillbox”, prin amplasarea obstacolelor antitanc și de sârmă ghimpată.

Utilizarea unui sistem de apărare antiaeriană tip rețea, denumit ”Sistemul Dowding”: britanicii au dezvoltat o rețea de apărare antiaeriană denumită după comandantul Fighter Command, Sir Hugh Dowding, care combina tehnologia, cu sistemele de apărare terestre și avioanele într-un sistem întrunit de apărare. Aici erau incluse sistemul de conducere, posturile de observare, radarele, sistemul de baloane de baraj, proiectoarele și armamentul de apărare antiaeriană. Acest sistem avea un lanț de comandă bine definit și permitea controlul atât al fluxului de informații cât și transmiterea ordinelor de acțiune asupra raidurilor inamice (conform Figurii 1).

Figura 1: Sistemul Dowding

Bătălia pentru Anglia este un exemplu de punere în practică a strategiilor A2/AD în care spațiul de desfășurare a acțiunilor a fost cel aerian și în care efortul colectiv al Angliei a reușit să învingă superioritatea și forța germană producându-i o lovitură aproape letală din care nu și-a revenit pe deplin niciodată. Meritul nu este doar al forțelor aeriene ci al întregii populații britanice care a reușit să se mobilizeze exemplar reușind să susțină efortul întrunit de apărare.

Eșecul Germaniei de a învinge RAF și de a câștiga supremația aeriană asupra Angliei de Sud a făcut imposibilă declanșarea invaziei. Victoria britanicilor în Bătălia pentru Anglia nu a reprezentat câștigarea războiului, dar a făcut-o posibilă pe termen mai lung, iar după patru ani, de pe tărâm britanic a fost lansată ,,Operațiunea Overlord” cunoscută sub numele de ,,Debarcarea din Normandia” care a pus capăt războiului împotriva Germaniei naziste și care o vom prezenta în continuare ca un exemplu de eșec al punerii în practică a strategiilor A2/AD.

Debarcarea din Normandia sau Operațiunea Overlord – 1944

,,Operațiunea Overlord” din cadrul celui de Al Doilea Război Mondial, cunoscută sub denumirea de ,,Debarcarea din Normandia”, a însemnat din punct de vedere strategic deschiderea unui al doilea front împotriva Germaniei, lucru cerut și așteptat cu nerăbdare de către Stalin. Cu toate că, Aliații luptaseră deja de nouă luni în cadrul invaziei Italiei, care a avut ca acțiuni premergătoare debarcarea din Sicilia din iulie 1943, debarcarea din Normandia a avut o importantă strategică mai mare, căci, deschiderea celui de al doilea front în Franța a grăbit înfrângerea Germaniei Naziste.

Exemplul de față reprezintă un punct de pornire pentru dezvoltarea strategiilor moderne de neutralizare a A2/AD. Exemplul de față are un rol important în cadrul cercetării noastre. Multe dintre tacticile folosite de Aliați le vom regăsi în capitolele dedicate modului de neutralizare a strategiilor A2/AD. Astfel, de această dată, ne vom concentra mai mult atenția asupra forțelor atacatoare, decât asupra celor care se apără.

Inițierea și desfășurarea operațiunii

În 1944, pe frontul de est, forțele germane erau împinse spre Germania, iar Stalin cerea cu insistență deschiderea unui nou front de către Aliați în Europa, lucru acceptat de către aceștia. Astfel, Hitler se lovea de o nouă amenințare în NV Franței. Un atac, pe care acesta îl aștepta, de altfel, de mult timp. Ceea ce nu știa însă, era momentul și locul declanșării acestui atac. Începeau, astfel, pregătirile pentru una din cele mai mari bătălii din cadrul celui de Al Doilea Război Mondial. Ziua Z, debarcarea aliată pe coasta normandă a Franței.

Încă de la începutul războiului, Winston Churchill era aproape sigur că la un moment dat va fi necesară o invazie în partea de nord a Europei și la fel ca și Hitler, nu cunoștea locul și modul de execuție. Pentru a cunoaște terenul și pentru a testa modul de acțiune al nemților, britanicii au lăsat în prealabil câteva atacuri cu obiectiv limitat, cum ar fi atacul insulelor Vaagso de către comandourile britanice în 1941 și raidul asupra portului francez Dieppe, opt luni mai târziu, unde pe lângă testarea apărării germane s-a urmărit antrenarea trupelor canadiene, participante la atac împreună cu britanicii. Dacă primul atac a fost unul de mică anvergură, al doilea a fost un atac combinat canadiano-britanic care a reprezentat un total dezastru, aliații întâmpinând o apărare germană fermă, pierzând mai mult de 3000 de soldați. Aliații au tras atunci două lecții învățate extrem de importante:

să nu încerci niciodată un atac direct asupra unui port ocupat de germani;

planificarea unei invazii nu trebuie făcută în grabă.

Astfel, primul ministru britanic Winston Churchill și președintele american Roosvelt, în urma unei conferințe la Washington, desfășurată la Casa Albă, în 1943, au ales, ca invazia Europei de către Aliați să aibă loc în vara anului 1944. De cealaltă parte, germanii se pregăteau încă din 1941pentru un eventual atac, atunci când au început construirea Zidului Atlanticului. A fost crescut numărul trupelor din regiune cu încă 15 divizii. Un impediment era reprezentat de faptul că, coasta Europei occidentale avea o lungime de aproximativ 3200 km, iar forțele germane nu putea acoperii cu trupele avute la dispoziție toată această distanță. Astfel, comandantul german al frontului de vest, Gerd von Rundstedt, a avut de luat o decizie extrem de grea în ceea ce privește dispunerea trupelor pentru a obținerea efectului maxim dorit. Acest aspect a creat divergențe între von Runstedt, care dorea menținerea unei rezerve puternice la NV de Paris și întrebuințarea acesteia acolo unde se producea invazia și Rommel, comandantul trupelor din sectorul olandez, care dorea menținerea rezervelor cât mai aproape de locul de debarcare pentru a elimina orice cap de pod format de Aliați. Rommel era conștient de faptul că, aviația aliată, foarte puternică, va împiedica desfășurarea oricărui contraatac. Hitler, pentru a-i împăca pe amândoi a făcut un compromis și i-a dat lui Runstedt o rezervă mai mică, iar celelalte forțe suplimentare le-a împrăștiat de-a lungul coastei cum era dorința lui Rommel. Această soluție de compromis s-a dovedit ca fiind cea mai proastă soluție, în apropierea coastei negăsindu-se nici rezerve și nici tancuri suficiente.

Analizând locurile favorabile debarcării, strategii aliaților au găsit două locuri propice debarcării: Pas de Calais și Normandia. Pas de Calais era locul cel mai favorabil datorită distanței scurte pe care se făcea traversarea și datorită distanței celei mai scurte până în Germania, dar era locul la care se așteptau și germanii. Astfel, generalul locotenent Frederick E. Morgan, Șeful Statului Major al Comandantului Suprem Aliat și însărcinat cu planificarea Operațiunii Overlord, a început lucrul la un plan de inducere în eroare a nemților privind locul și momentul debarcării și a ales pentru debarcarea forțelor aliate Normandia. Acesta și-a asumat un risc de care depindea viața a sute de mii de soldați.

Pregătirea operațiunii a început din toamna anului 1943, când avioanele aliate au început desfășurarea acțiunilor de recunoaștere a plajelor din nordul Franței. Această zonă a devenit în scurt timp cel mai cercetat țărm din istorie.

Datorită experienței de la Dieppe strategii britanici au căutat o alternativă la cucerirea porturilor care erau absolut necesare și au creat niște structuri gigantice din beton, remorcate pe mare, cu ajutorul cărora se puteau construi porturi artificiale. Tot ca urmare a aceleiași experiențe neplăcute, generalul Percy Hobart care era un geniu al invențiilor militare, a creat așa zisele ,,caraghioase”, tehnologii care ajutau la debarcarea și trecerea peste obstacolele germane.

Un alt aspect care trebuia luat în considerare și care trebuia împiedicat, era stoparea fluxului de întăriri aduse de nemți din spate până la formarea capurilor de pod de către Aliați. Pentru aceasta, soluția găsită a fost inducerea în eroare a nemților privind momentul declanșării invaziei prin intermediul operațiunii Badyguard care a reprezentat o imensă campanie de inducere în eroare. În cadrul acestei operațiuni, prin intermediul spionilor, s-au transmis mesaje conform cărora debarcarea urma să aibă loc la Pas de Calais, iar în Normandia va fi un atac fals. Au fost create chiar și unități militare fictive denumite Grupul de Armate Americane I, FUSAG, sub comanda generalului George Patton, poziționate în apropiere de Pas de Calais. Punerea la comanda acestor unități a lui Patton făcea parte din plan, acesta fiind considerat de nemți cel mai ofensiv și mai potrivit pentru a conduce invazia. Au fost create machete de tehnică blindată, de avioane și de vase de debarcare, pentru a induce în eroare avioanele de cercetare germane.

La sfârșitul anului 1943, Aliații l-au numit pe generalul Eisenhower pentru a conduce invazia Europei, iar pe generalul britanic Montgomery pentru a conduce atacul inițial. Data începerii Operațiunii Overlord sau Ziua Z, a fost stabilită pe 5 iunie 1944. Cu două luni înaintea atacului a fost lansată o ofensivă aeriană pentru distrugerea legăturilor germane către coastă, orientată pentru a da impresia invaziei la Pas de Calais. Astfel, germanii, conștienți de iminența atacului, erau convinși că acesta va avea loc la Pas de Calais. Deoarece totul decurgea conform planului Aliaților, pe data de 4 iunie, forțele de asalt au fost îmbarcate și s-a început deplasarea pe mare. Datorită vremii neprielnice vasele s-au întors în port și operațiunea a fost amânată cu o zi. Pe data de 6 iunie operațiunea s-a reluat (în conformitate cu anexa 4a) prin lansarea planoarelor britanice, în jurul orei 01.15, cu intenția de a ocupa trecerile peste Canalul Caen. Următoarele forțe introduse în luptă au fost cele de desant aerian americane, care aterizând în satul St Mere Eglise au reușit ocuparea acestuia în doar trei ore. În zorii zilei de 6 iunie, flota aliaților putea fi observată de pe coastele Normandiei, aceștia reușind executarea deplasării în ascuns, pe timpul nopții. Au urmat bombardamentele împotriva pozițiilor germane la adăpostul cărora a început debarcarea. Parte din vase au fost lovite de artileria și mitralierele germane, iar la ora 06.30 primii soldați aliați au atins plaja.

În partea de Vest a Normandiei trupele americane au debarcat pe plaja denumită pentru această operațiune ,,Utah”, reușind să facă joncțiunea cu trupele de desant aerian din St Mere Eglise în doar două ore. Pe plaja alăturată, ,,Omaha”, situația se prezenta mult mai dificilă pentru aliați, plaja fiind propice apărării, cu faleze înalte, iar vremea nefavorabilă debarcării. Astfel, Divizia 1 Infanterie americană, blocată inițial pe plajă de focul mitralierelor și artileriei germane, cu pierderi foarte mari, a reușit stabilirea și menținerea unui cap de pod.

În partea centrală a zonei de debarcare, pe plaja ,,Gold”, sectorul Diviziei 50 Infanterie britanică, care au folosit pentru debarcare ,,caraghioasele”, inventate de generalul Percy Hobart și cu ajutorul cărora britanicii au reușit să debarce și să înainteze pe țărmul Normandiei stabilind capurile de pod. Lângă sectorul britanic, pe plaja ,,Juno” a debarcat Divizia III Infanterie canadiană, întâmpinând o apărare la fel de puternică ca și în sectorul britanic ,,Gold”, dar de asemenea, au reușit stabilirea capului de pod. În ultimul sector, pe plaja ,,Sword” a debarcat Divizia III Infanterie britanică, întâlnind o apărare sporadică a nemților și reușind, de asemenea, stabilirea capului de pod. Astfel, în cursul după-amiezii zilei de 06 iunie 1944, toate capurile de pod ale Aliaților erau formate.

De partea cealaltă, nemții au fost luați în totalitate prin surprindere, aceștia crezând că Aliații vor aștepta îmbunătățirea vremii și desigur, că vor ataca în zona Pas de Calais. Mai mult de atât, comandantul regiunii de nord-vest a Franței, mareșalul german Erwin Rommel se afla în Germania pentru a-și vizita familia, profitând, de asemenea, de vremea neprielnică debarcării. Locțiitorul său generalul Friederich Dollman se afla la 160 km pentru a participa la un joc de război. Singurul care se afla la conducerea trupelor era feldmareșalul Gerd von Rundstedt, comandantul suprem al forțelor germane din Europa de Vest, iar acesta avea nevoie de aprobarea lui Hitler pentru a trimite structurile de tancuri spre țărmul Normandiei. Din nefericire Hitler se odihnea, iar aghiotanții săi au refuzat să-l trezească, acesta aflând despre invazie abia la prânz considerând în continuare că este un atac fals, iar atacul principal va avea loc tot la Pas de Calais. Abia spre seară a realizat despre seriozitatea atacului și a dat ordin tancurilor să intervină. Acestea însă, se aflau la distanță destul de mare neputând să intervină imediat, iar astfel, în prima zi a debarcării totul a decurs conform planificării extraordinare a Aliaților reușind să debarce aproximativ 100.000 de soldați și reușind securizarea capurilor de pod.

A doua zi a invaziei nu a fost la fel de ușoară precum prima, trupele aliate trebuind să iasă din încercuire și să cucerească Europa. Terenul însă era favorabil blindatelor și mitralierelor germane. Având o distanță considerabilă de parcurs, tancurile feldmareșalului Gerd von Rundstedt au fost decimate de aviația Aliaților, astfel încât, în momentul ajungerii în zona acțiunilor militare acestea nu au mai avut puterea necesară executării contraatacurilor.

Forțele germane și întăririle care trebuiau aduse din adâncime spre front, au fost hărțuite în permanență de forțele Rezistenței franceze și aviația Aliaților, parcurgând o distanță ce trebuia să dureze trei zile, în două săptămâni. După patru zile de luptă toate cele patru capuri de pod au realizat joncțiunea, pătrunzând în teritoriu 16 km. Pătrunderea realizată este prezentată în anexa 4b. După șase zile, generalul britanic Montgomery, a lansat un atac asupra orașului Caen introducând în luptă Divizia 7 Blindate denumiți ,,Șobolanii deșertului”, atac care, nu a avut succes, datorită inferiorității tancurilor britanice în fața celor germane.

În prima săptămână vremea favorabilă a permis Aliaților să aducă cu ușurință întăriri și sprijin pe mare, însă, în perioada imediat următoare, vremea s-a înrăutățit iar porturile artificiale construite de Aliați au fost distruse sau avariate. Ca urmare, cucerirea portului Chrbourg a devenit vitală pentru succesul operației.

În perioada imediat următoare trupele americane din partea de Vest a Normandiei au continuat ofensiva către portul Cherburg având un ritm de înaintare destul de lent. După lupte grele, orașul Cherburg a fost cucerit, însă, portul a fost total distrus de trupele germane aflate în retragere. Acesta putea deveni din nou operațional în decurs de o lună.

Încercând în mai multe rânduri să cucerească Caenul, britanicii au reușit să polarizeze trupele germane în această parte a frontului, lucru de care au profitat trupele americane. Coroborat cu comploturile împotriva lui Hitler și dezordinea creată în conducerea trupelor germane s-au creat condițiile necesare trupelor americane pentru a înainta mult mai ușor și pentru a trece la încercuirea trupelor germane. Acest lucru a dus la capturarea a aproximativ 50.000 de soldați germani și uciderea a 10.000.

În perioada imediat următoare, în zona Cannes, trupele americane și cele franceze care au evadat din Franța și Africa de Nord, au declanșat o a doua invazie în zona Cannes fără să întâmpine rezistență. Aceștia au înaintat în teritoriul francez și au făcut joncțiunea cu celelalte trupe americane care veneau din vest și care erau conduse de această dată de către generalul George Patton. În situația de față nimic nu mai putea opri trupele Aliaților să înainteze spre granița cu Germania.

Elemente principale care au influențat operația

Detaliile geografice: alegerea ca loc pentru debarcare Normandia în defavoarea zonei Pas de Calais, cu toate că terenul era mai favorabil în această zonă, a dus la realizarea surprinderii strategice a trupelor germane. Zona Normandiei din punct de vedere al detaliilor terenului era mai ușor de apărat de către nemți decât Pas de Calais. Terenul în această zonă favorizează apărătorul. Din nefericire pentru trupele germane, aceștia au fost induși în eroare concentrându-și atenția în cealaltă zonă.

Folosirea mediului aerian, maritim, terestru pentru desfășurarea acțiunilor: în acest exemplu nu putem afirma că unul din cele trei medii a avut un efect decisiv în desfășurarea acțiunilor. Folosirea întrunită a forțelor și sprijinul reciproc a acestora a dus la succesul operației. Desigur, desfășurarea ulterioară, în adâncimea teritoriului francez a acțiunilor a dus la folosirea cu preponderență a trupelor terestre și aeriene, însă aprovizionarea și întărirea trupelor de la contact a continuat să se desfășoare pe mare. Numărul enorm de vase pentru transport și debarcare folosite, a dus la sufocarea forțelor germane care se apărau pe coastele Normandiei. Așadar, caracterul acestei operații a fost unul întrunit.

Sprijinul cu informații: succesul acestei operații se datorează în mare parte sprijinului cu informații și desigur a operațiilor informaționale desfășurate de Aliați. Afirmam la un moment dat că, această parte a Franței a devenit cel mai cercetat țărm din lume până la acest moment. Terenul în această zonă a fost studiat în detaliu de către Aliați folosindu-se atât procedee de cercetare clasice prin intermediul avioanelor de cercetare și a trupelor de cercetare dar și prin intermediul procedeului de cercetare prin luptă. Atacurile executate la Dieppe și pe insulele Vaagso au avut și rolul de a verifica modul de acțiune trupelor germane, lecțiile învățate în cadrul acestor acțiuni fiind folosite cu succes în cadrul debarcării principale. De cealaltă parte, lipsa informațiilor, sau mai degrabă zis informațiile eronate culese de nemți au avut un rol hotărâtor în succesul Aliaților. Păstrarea cu succes a secretului privind locul și data executării operației a fost de asemenea un element important în deznodământul operației.

Evenimente adiacente: există anumite evenimente fără de care rezultatul acestei operații putea fi altul. Părerea diferită a lui Rommel față de a lui Runsted în ceea ce privește folosirea tancurilor a dus la alegerea de către Hitler a unei strategii de compromis care s-a dovedit a fi autodistrugătoare pentru trupele germane. Diferențele de păreri în conducerea trupelor și comploturile adresate lui Hitler a atras după sine pierderea totală a încrederii acestuia în proprii colaboratori. De asemenea, executarea operației de inducere în eroare „Badyguard” a fost una decisivă în ceea ce privește rezultatul. Probabil că, dacă nemții ar fi intuit locul și momentul aproximativ al executării invaziei rezultatul ar fi fost cu siguranță altul având în vedere că și așa, Aliații au întâmpinat dificultăți în a pătrunde în adâncimea teritoriului Francez.

Pregătirea în detaliu a operației: ca urmare a atacurilor cu obiectiv limitat executate în prealabil de către Aliați, aceștia și-au învățat lecția de rigoare și anume că, o astfel de operație nu se poate executa în grabă. Astfel, planificarea în detaliu pe o perioadă de mai bine de jumătate de an, a reprezentat un element decisiv în deznodământul operației și poate a războiului în ansamblu său. Asumarea anumitor decizii luate de către liderii militari și politici de la momentul respectiv, ca de exemplu, hotărârea de a ataca prin Normandia și nu prin Pas de Calais, hotărârea de a ataca în dimineața zile de 6 iunie chiar dacă vremea nu era favorabilă unei operații amfibii de o așa amploare, sunt decizii care, cumulate, au dus la succesul operațiilor în detrimentul nemților ale căror decizii importante și cruciale s-au dovedit pripite și eronate.

Elemente ale strategiilor A2/AD care se regăsesc în acest exemplu

Atacurile preemtive: au lipsit în totalitate de partea nemților, cei care au executat astfel de atacuri au fost Aliații, prin executarea celor două atacuri cu obiectiv limitat, chiar dacă scopul lor nu a fost unul preemtiv ci mai degrabă unul de cercetare, adunare de date, informații și antrenarea trupelor.

Limitarea libertății de acțiune: a fost pusă în evidență de către nemți prin pregătirea terenului pentru apărare și prin construirea Zidului Atlanticului, ce constau în amplasarea de tunuri în zonele propice debarcărilor, minarea plajelor și acoperirea cu sârmă ghimpată, blocarea vaselor de debarcare prin diferite obstacole, construirea de cazemate pentru tunuri antitanc, construirea de diverse alte cazemate, fortărețe, baze submarine, buncăre și amplasarea de piese de artilerie. Lungimea zonei de coastă care trebuia apărată de către nemți a fost una foarte întinsă, astfel, aceștia și-au concentrat mai mult atenția în zona Pas de Calais. De cealaltă parte, Aliații, au dat dovadă de mai multă pricepere tactică în a limita libertatea de acțiune a trupelor germane prin executarea acelei ofensive aeriene pentru distrugerea legăturilor germane către coastă, ocuparea în prealabil a trecerilor peste canalul Caen, utilizarea trupelor de desant aerian/parașutiști în spatele trupelor germane, executarea de atacuri de interdicție aeriană asupra structurilor de tancuri aflate în deplasare pentru executarea contraatacurilor precum și hărțuirea acestora de către elementele de rezistență franceze.

Folosirea artileriei directe și indirecte: a fost elementul folosit cel mai cu succes de către nemți pe timpul debarcării aliaților. Utilizarea artileriei din buncărele special amenajate în cooperare cu focul mitralierelor a dus la producerea de pierderi foarte mari în rândul trupelor aliate. Pe plaja „Omaha”, unde terenul prevăzut cu faleze era propice unei apărări stabile, americanii au pierdut aproape o divizie de infanterie.

Existența informațiilor despre adversar: aici putem afirma mai degrabă, lipsa informațiilor despre adversar sau existența informațiilor eronate despre adversar au avut, cum am afirmat anterior, în mai multe rânduri un rol decisiv. „Jocul spionilor” și lupta informațională a fost câștigată de departe de către Aliați.

Utilizarea unei rezerve consistente, mobile care a ar fi putut acționa acolo unde era nevoie reprezenta poate, o soluție viabilă a nemților, totuși în disputa privind acest aspect dintre Rommel și von Runstedt, tindem să-i dăm dreptate lui Rommel a cărei soluție era menținerea structurilor de tancuri cât mai aproape de locurile posibile de debarcare pentru a putea interveni în mod oportun, acesta anticipând faptul că, aviația Aliaților fiind mai puternică, va împiedica executarea contraatacului venit din adâncime.

„Operația Overlord” sau „Debarcarea din Normandia” a reprezentat în ansamblul ei un exemplu de eșec al punerii în practică a strategiilor A2/AD. Acest exemplu are un rol important în a trage învățămintele necesare dezvoltării de strategii și tactici necesare pentru a străpunge și contracara capabilitățile A2/AD ale unui adversar. Iată două exemple din cel de Al Doilea Război Mondial în care protagoniști au fost britanicii și nemții, aceștia din urmă, perdanți în ambele exemple. Se pare că nemții nu au învățat prea multe din cadrul operației „Leul de Mare” executată cu trei ani înainte.

Deznodământul invaziei din Normandia a reprezentat o lovitură psihologică majoră pentru Hitler, împiedicându-l să mai trimită trupe pentru a stopa contraatacul sovietic, acest lucru grăbind înfrângerea Germaniei Naziste și încheierea celei mai mari deflagrații mondiale.

Războiul de Yom Kippur (Operațiunea Badr), 1973

Unul dintre exemplele în care se regăsesc cele mai multe elemente A2/AD este campania de rachete cu armament sovietic condusă de Egipt împotriva Israelului, în timpul războiului de Yom Kippur din 1973 (cunoscut și ca Războiul Ramadan sau Războiul din Octombrie). Utilizarea rachetelor a constituit o parte esențială a planurilor Egiptului și Siriei de a câștiga teritoriile pierdute atât de ușor în timpul Războiului de Șase Zile din 1967. Astfel, egiptenii, care și-au învățat lecția în 1967, beneficiind de ajutorul Rusiei, au ajuns la concluzia că, ar putea răspunde problemei forțelor aeriene israeliene prin crearea unui ,,zid” dens de rachete, de-a lungul Canalului Suez. Acest exemplu este oarecum diferit de cele prezentate anterior, deoarece, strategiile A2/AD au fost utilizate ca parte a operațiilor ofensive și nu defensive. Cu acest exemplu vrem să scoatem în evidență faptul că, strategiile A2/AD pot fi utilizate ca parte a operațiilor de apărare a unor teritorii, dar, pot servi la fel de ușor ca scut, la adăpostul căruia, pot fi declanșate și executate operații ofensive în teritorii aflate sub bătaia capabilităților A2/AD. Acest exemplu are un rol important în lucrarea de față având în vedere faptul că, acest model este unul folosit de Rusia în partea de Est a Europei, lucru pe care îl vom analiza ulterior.

Inițierea și desfășurarea campaniei

Acest război face parte din seria de conflicte israeliano-arabe începute în 1948 și a durat între 06-26 octombrie 1973. Protagoniștii au fost Israelul împotriva unei coaliții de țări arabe conduse de Egipt și Siria.

Principala cauză de izbucnire a acestui conflict a fost umilirea țărilor arabe de către Israel în timpul războiului de șase zile din 1967 și cucerirea de către aceștia a Sinaiului în detrimentul Egiptului și a Platoului Golan în detrimentul Siriei. Ca urmare a acestui război Canalul Suez a devenit linie de încetare a focului, iar Israelul a cheltuit sume uriașe pentru a securiza această zonă construind o serie de fortificații și lucrări genistice denumite linia Bar-Lev în cinstea generalului Haim Bar-Lev.

În anii următori, relațiile tensionate dintre Israel și statele arabe au continuat, aceștia din urmă dorind să se răzbune și să retrocedeze terenurile pierdute în 1967.

La conducerea Egiptului se afla președintele Anwar Sadat, iar la conducerea Siriei se afla Hafez al-Assad care nefiind intereset de negocierile cu Israelul și considerând că numai prin război vor putea fi recuperate teritoriile pierdute, a început o campanie de modernizare și întărire a armatei Siriei.

Alte state din zonă care aveau interese în recuperarea teritoriilor din zonă erau Iordania care dorea realipirea malului vestic al Iordanului și Palestina care dorea realipirea Fâșiei Gaza. Spre sfârșitul anului 1972 Egiptul a început o campanile de achiziționare a armamentului rusesc și de îmbunătățire a tacticilor de luptă. În spatele cortinei se aflau cele două mari puteri: SUA de partea Israelului și Rusia de partea arabilor, dornice să-și experimenteze eficiența armelor.

În urma declarațiilor repetate ale președintelui Egiptean Sadat, prin care acesta își manifesta deschis intenția de a ataca Israelul, precum și în urma exercițiilor militare de anvergură desfășurate de egipeni, Israelul a intrat în stare de alertă maximă. Totuși, aceștia nu i-au crezut în stare pe egipteni de a ataca și au considerat că vor avea nevoie doar de Forțele Aeriene pentru a respinge atacul.

Operația denumită „Operațiunea Badr” a fost ținută într-un secret extrem, conducătorii militari și soldații fiind informați cu puțin timp înaintea declanșării acesteia. Un rol important în realizarea surprizei a avut-o și Mossadul, serviciul de contraspionaj israelian, unul din cele mai eficiente din lume, care prin șeful său generalul Zvi Zamir, a estimate greșit, că arabii nu sunt capabili de declanșarea unui atac, cel puțin până la sosirea întregului lot de avioane și rachete sovietice și până după pregătirea piloților și servanților necesari deservirii acestora.

Ca și în exemplul anterior, o campanile de inducere în eroare pornită de Egipteni prin furnizarea de informații false privind capacitatea de utilizare a noului armament sovetic, informații luate de bune de către Mossad, a avut un rol important în declanșarea surprinzătoare a atacului. Mai mult de atât, data atacului a coincis cu două sărbători extrem de importante atât pentru israelieni cât și pentru arabi. Iom Kipur, sărbătoare în care Israelul este pur și simplu paralizat datorită faptului că, întrega populație postește în această perioadă, iar militarii sunt acasă sărbătorind cu familiile și Ramadanul, cea mai mare sărbătoare arabă, în care majoritatea arabilor postesc de asemenea. Totuși, în urma mulțimii de avertismente primite de către Israel, inclusiv din partea regelui Hussein al Iordaniei, aceștia au declanșat procedura de mobilizare parțială a rezerviștilor, care a decurs surprinzător de repede.

Războiul s-a desfășurat pe două fronturi simultan: unul de-a lungul Canalului Suez (conform anexei 5a) și cel de-al doilea pe înălțimile Golan la granița cu Siria (conform anexei 5b). Ambele au fost declanșate simultan în data de 6 octombrie 1973.

Egiptul, învățându-și lecția în 1967, când datorită aviației israeliene, au pierdut Peninsula Sinai în numai 6 zile, a creat o zonă fortificată cu rachete SAM de-a lungul liniei de încetare a focului, punând în imposibilitate Israelul în a-și folosi aviația. De asemenea, știind că pasul următor ar fi mai mult ca sigur un contraatac, au dotat trupele cu armament portativ antitanc de tip AG-7 și AT-3 și au înălțat parapeții tranșeelor de pe partea egipteană a canalului, mărind astfel posibilitatea de a executa foc asupra tancurilor aflate de cealaltă parte.

Acționând prin surprindere, trupele egiptene au traversat canalul și au atacat linia Bar-Lev reușind să pătrundă 14 km în adâncimea peninsulei, consolidând aceste poziții. A urmat primul contraatac executat de isrelieni, pe data de 8 octombrie, fără succes, datorită faptului că, militarii egipteni erau dotați cu armament antitanc. Astfel, ambele tabere au adoptat o poziție defensivă, așteptând acțiunile celuilalt. Ca urmare a eșecului înregistrat în data de 8 octombrie, la conducerea trupelor Israeliene a fost readus generalul Bar-Lev, iar generalul Shmuel Gonen care s-a aflat la conducere până atunci a fost numit șef de stat major al lui Bar-Lev.

Pe data de 14 octombrie egiptenii au lansat un nou atac pentru a veni în sprijinul sirienilor, aceștia din urmă aflându-se la rândul lor sub presiunea trupelor israeliene, atac care, s-a dovedit dezastruos, datorită încercării de a ataca frontal pe toată lungimea frontului fără a-și concentra efortul pe vreo direcție de atac.

În ziua următoare a venit rândul israelienilor de a ataca, aceștia concentrându-și efortul pe linia de despărțire dintre două armate egiptene și folosind infanteria, datorită faptului că tancurile au fost decimate, iar avioanele nu se puteau ridica din cauza rachetelor SAM, au reușit să pătrundă prin apărarea egipteană, să atace pozițiile de dispunere a rachetelor SAM, să anihileze armamentul antitanc și să creeze un cap de pod peste Canalul Suez. Astfel, trupele au putut fi sprijinite din nou de aviație și tancuri. Divizia care a reușit pătrunderea și realizarea capului de pod a fost cea condusă de generalul-maior Ariel Sharon, urmată de o a doua divizie condusă de generalul-maior Avraham Adan, care introdusă prin breșa creată, a trecut la dezvoltarea capului de pod. O a treia divizie condusă de generalul Kalman Magen, a fost introdusă ulterior pentru a sprijini acțiunile primelor două și pentru a încercui Armata a 3-a egipteană.

Până la sfârșitul războiului armata israeliană a reușit să pătrundă în adâncimea teritoriului egiptean și să se apropie la o distanță de aproximativ 100 de km față de capital Cairo.

De celălaltă parte a frontului, pe Înălțimile Golan, atacul declanșat de sirieni a fost sincronizat în timp cu cel al egiptenilor, aceștia atacând la fel de surprinzător cu cinci divizii împotriva a două brigăzi și unsprezece baterii de artilerie israeliene. Ofensiva a fost declanșată printr-un atac de aviație și foc prelungit de artilerie, au urmat brigăzile din avangarda diviziilor care au penetrat liniile de încetare a focului urmate de forțele principale. Acțiunile sirienilor s-au desfășurat sub raza de acțiune a propriilor sisteme de apărare antiaerienă, la fel ca în cazul egiptenilor fără să iasă de sub aceasta, cu sprijin antitanc, care nu a avut același efect devastator în zona muntoasă ca și în zona deșertică din Sinai și sprijin de geniu adecvat, pentru a putea trece obstacolele și câmpurile de mine instalate de israeleni.

Israelienii au acordat o atenție deosebită apărării Înalțimilor Golan a căror cucerire de către sirieni ar fi dus la posibilitatea înaintării mult mai ușoare în adâncimea teritoriului național isrelian.Tocmai de aceea luptele structurilor de la contact, până la sosirea întăririlor, a fost extrem de importantă, aceștia făcând față destul de bine, dacă luăm în considerare raportul de forțe în favoarea sirienilor de 9:1. Fiecare tanc existent a fost angajat în luptă, existând situații, în partea de sud a frontului, unde datorită pierderii în luptă a structurii de comandă a brigăzii, militarii au luptat pe cont propriu, fără să fie comandați. Astfel, în numai 15 ore de la declanșarea atacului israelienii au reușit să constituie în grabă unități de rezerviști, pe care le-au trimis spre Înălțimile Golan, unele fără să fie pregătite și echipate corespunzător. Sirienii care așteptau ca rezervele să apară după aproximativ 24 ore au fost luați prin surprindere. Aceștia au lansat focuri de artilerie asupra forțelor care se apropiau, de pe Muntele Harmon , un obiectiv important cucerit de sirieni și în care israelienii aveau dispuse foarte multe sisteme de supraveghere.

Odată cu sosirea rezervelor, situația de pe Înălțimile Golan s-a modificat în favoarea israelienilor, aceștia reușind să oprească atacul sirian în data de 8 octombrie, iar până în data de 10 octombrie să-i respingă înapoia liniilor inițiale de încetare a focului. De aici trebuia luată decizia de opri înaintarea și de a întări trupele israeliene în Sinai, lucru care putea dura mai bine de patru zile sau de a înainta în adâncimea teritoriului sirian spre Damasc pentru a-i sili pe aceștia să iasă din război. Decizia a fost luată de primul ministru israelian Golda Meir, care a hotărât înaintarea trupelor israeliene spre Damasc, pentru a obține ulterior importante avantaje strategice. Ofensiva a început în data de 11 octombrie și până pe 14 octombrie forțele israeliene au ajuns la 40 km de Damasc.

Sub presiunea egiptenilor și sirienilor, Iordania a fost forțată să trimită o forță expediționară pe Înălțimile Golan, la care s-a alăturat și Irakul, spre surprinderea Israelului. Astfel, contraatacul combinat siriano-iordaniano-irakian a reușit să oprească ofensiva israeliană și cucerirea de noi teritorii. Până pe 22 octombrie israelienii au reușit cu greu să cucerească din nou Muntele Hermon.

A urmat pregătirea unei operații ofensive siriano-iordaniano-irakiană care trebuia să înceapă în data de 23 octombrie, dar aceasta a fost anulată datorită impunerii de încetare a focului de către ONU, având acordul Egiptului și Israelului și acceptată ulterior și de Siria. La această dată Armata a 3-a egipteană se afla în încercuirea forțelor israeliene, iar pentru ai opri pe aceștia să o distrugă, au avut loc negocieri aprinse cu implicarea Statelor Unite și Rusiei.

Un alt aspect pe care trebuie să-l luăm în considerare este lupta navală câștigată fără dubii de Israel, acest lucru permițând aprovizionarea pe mare de către SUA cu provizii și armament și limitând foarte mult posibilitățile Egiptului și Siriei să se aprovizioneze. Două episoade mai importante s-au derulat în cadrul acestui război și anume Bătălia de la Latakia (conform anexei 5c) din 7 octombrie în care 6 nave israeliene purtătoare de rachete au scufundat alte 5 nave siriene, această bătălie fiind prima din istorie în care s-au folosit pe mare rachete sol-sol și Bătălia de la Baltim în care 6 nave israeliene purtătoare de rachete au scufundat alte 4 nave similare egiptene. Au mai existat și alte confruntări de dimensiuni mai mici care au fost câștigate aproape în totalitate de israelieni. Datorită rezultatelor deosebite obținute de Forțele Navale Israeliene acestea au ieșit din conul de umbră în care se aflau fiind considerate până la acea dată „oaia neagră” a Forțelor Armate Israeliene.

Au urmat îndelungi negocieri pentru încetarea focului și retragerea trupelor israeliene dincolo de linia de încetare a focului. Starea de tensiune între tabere continuând, fiind înregistrate numeroase incidente soldate cu morți și răniți. Astfel, în mai 1974, ONU a stabilit o zonă tampon, între Israel și Siria care a dus la stoparea incidentelor pe linia de încetare a focului.

Negocierile dintre Egipt și Israel au continuat câțiva ani după încetarea războiului aceștia semnând un acord de pace, la Camp Davis, în 1978, prin care Israelul trebuia să-și retragă trupele și să cedeze Sinaiul Egiptului în schimbul unor relații normale și a unei păci durabile. Acest acord nu a fost acceptat de țările arabe care a exclus Egiptul timp de 10 ani din Liga Arabă. Din aceeași cauză președintele egiptean Sadat a fost asasinat pe 6 octombrie 1981, în timp ce participa la manifestații dedicate comemorării a opt ani de la Războiul de Iom Kippur. De altfel, această dată este Ziua Forțelor Armate ale Egiptului.

Elemente principale care au influențat operația

Detaliile geografice: în Peninsula Sinai unde terenul este deșertic avantajul a fost de parte forțelor egiptene, a armelor antitanc și antiaeriene, mult mai ușor de folosit în mediu plat, întins. Ca dovadă, rezultatele obținute de egipteni au fost mai bune decât ale sirienilor. Canalul Suez, un obstacol greu de trecut, a dat bătăi de cap ambelor tabere, mai ales israelienilor care nu erau pregătiți pentru trecerea acestuia, fiind nevoiți să facă improvizații și să folosească tehnică veche din Al Doilea Război Mondial. De cealaltă parte, pe Înălțimile Golan, terenul accidentat cu zone înalte favorabile apărătorului a făcut mai grea misiunea sirienilor de a înainta spre teritoriul israelian. Terenul în această parte a favorizat lupta bazată pe structuri mici fragmentând dispozitivele clasice de luptă.

Recunoașterea superiorității Armatei Israeliene: a fost făcută în mod indirect de către Egipt și Siria, aceștia declanșând înaintea operației un imens proces de înzestrare a forțelor armate cu armament sovietic performant pentru a se apropia de caracteristicile armamentului israelian. De altfel, toată lumea știa că arabii nu vor lansa atacul până ce întregul armament sovietic contractat va ajunge la ei și până când personalul care urmează să-l instruiască va fi pregătit. Desfășurarea ostilităților a demonstrat, însă, că nu a fost de ajuns. Deși raportul de forțe a fost în permanență în favoarea arabilor, tehnica de luptă și tacticile folosite de israelieni s-au dovedit net superioare tehnicii și tacticii arabilor și deci indirect o altă victorie a armamentului american în fața celui rusesc.

Folosirea mediului aerian, maritim, terestru pentru desfășurarea acțiunilor: cu cât ne apropie mai mult de prezent cu exemplele analizate, se poate observa modul de combinare a celor trei medii de acțiune. În plus, în cadrul acestui război a fost folosit și mediul electromagnetic. Unul din motivele succesului pe mare al israelienilor a fost folosirea capabilităților de război electronic, reușind să bruieze navele purtătoare de rachete ale arabilor. De asemenea, acțiunile desfășurate în cadrul acestui război au avut un caracter întrunit datorită folosirii simultane a categoriilor de forțe și datorită sprijinului reciproc dintre acestea, chiar dacă, aviația israeliană a fost anihilată la începutul războiului, odată cu neutralizarea instalațiilor antiaeriene arabe aceasta a revenit și a acționat în sprijinul forțelor terestre și navale.

Sprijinul cu informații: având unul din cele mai performante servicii de contraspionaj, Israelul a intrat în capcana falsă întinsă de arabi, în special de Egipt, aceștia reușind să-i convingă pe israelieni că aliații arabi nu sunt pregătiți pentru a lansa un atac. Multiplele erori date de Mossad în estimarea și interpretarea evenimentelor au dus la realizarea surprinderii cel puțin în două momente ale războiului: primul în ceea ce privește momentul declanșării atacului, care a dus la pătrunderea forțelor arabe în teritoriul ocupat de israelieni și al doilea cu privire la participarea forței expediționare irakiene care a dus la oprirea ofensivei israeliene spre Damasc. Dacă cele două momente erau anticipate corect de către Israel, rezultatul ar fi fost cu siguranță altul.

Evenimente adiacente: pe lista evenimentelor adiacente putem pune comportamentul regelui Hussein, care în permanență „a jucat la două capete” nevrând să-i supere nici pe israelieni nici pe arabi. Acesta s-a întâlnit în primă fază cu conducătorii Egiptului și Siriei pentru a pune la cale atacul, iar ulterior i-a avertizat pe israelieni despre iminența atacului. Acest avertisment alături de altele, au dus la activarea rezerviștilor de către Israel și a grăbit introducerea acestora în luptă. Ulterior, în momentul participării forțate a Iordaniei la conflict, acesta i-a avertizat din nou pe israelieni despre trimiterea forței expediționare. Un alt eveniment care a participat la declanșarea conflictului este faptul că Egiptului și Siriei nu li s-a adus la cunoștință în 1967 despre oferta Israelului privind retrocedarea celor două teritorii ocupate de aceștia în timpul Războiului de Șase Zile. Tot aici putem atașa și câteva decizii ale premierului israelian Golda Meir cum ar fi neexecutarea atacurilor preemtive în momentul conștientizării despre iminența atacului și decizia de a continua ofensiva spre Damasc în loc să trimită forțe spre Sinai. Considerăm că aceste evenimente au influențat în oarecare măsură atât declanșarea cât și rezultatul acestui conflict.

Pregătirea în detaliu a operației: dacă am putea acorda o bilă albă aceasta ar merge către președintele Egiptului, care împreună cu colaboratorii să-i au planificat destul de bine partea de început a acestui război. Aici putem aminti despre păstrarea cu strictețe a secretului privind momentul declanșării atacului, iar mai importantă este alegerea momentului declanșării campaniei. Alegerea acestei date a fost un moment cheie în desfășurarea războiului, cum afirmam anterior, le-a permis forțelor arabe să-i surprindă pe israelieni și să pătrundă în teritoriul acestora. Un alt aspect care a dat dovadă de pregătirea în detaliu a acestei operații a fost crearea acestui scut antiaerian A2/AD de către arabi prin folosirea sistemelor antiaeriene achiziționate de la sovietici. Aceștia, ținând cont de lecțiile „Războiului de Șase Zile” din 1967, au conștientizat că, fără anihilarea aviației israeliene, nu are rost să înceapă operația. De asemenea, folosirea în masă a armelor antitanc pentru contracararea blindatelor israeliene este încă un indiciu al bunei planificări a operației. Ceea ce nu au gândit strategii arabi a fost modul de exploatare al succesului obținut. Probabil nu se așteptau la astfel de rezultate.

Elemente ale strategiilor A2/AD care se regăsesc în acest exemplu

Atacurile preemtive: deși în doctrina Israelului este stipulat faptul că, în cazul iminenței unui atac al vreunui agresor, trebuie executat un atac preemtiv asupra acestuia și deși acest tip de atac a fost propus primului ministru israelian Golda Meir de către Șeful Statului Major, generalul David Elazar, aceasta a luat decizia de a nu fi executat. Motivul principal al luării acestei decizii a fost faptul că, nu voia să fie declarat Israelul vinovat de declanșarea ostilităților și avea nevoie urgentă de sprijin american, care ar fi lipsit dacă acest atac avea loc.

Limitarea libertății de acțiune: a fost folosită de către ambele părți. Israelul prin crearea liniei fortificate Bar-Lev de-a lungul malului estic al Canalului Suez. Aceasta era construită dintr-un perete masiv de nisip și susținută de un zid de beton, avea 20-25 m înălțime, iar israelienii preconizau ca trecerea s-a să dureze 48 ore, lucru care nu s-a întâmplat datorită faptului că egiptenii au folosit tunuri de apă pentru îndepărtarea peretelui de nisip. După acest zid, se găseau 22 de fortărețe deservite de forțe de valoare pluton și 35 de poziții de apărare întărite, la o distanță de aproape 1 km de locurile posibile de trecere, prevăzute cu sârmă ghimpată, tranșee, câmpuri de mine, poziții de tragere pentru tancuri, buncăre pentru mitraliere, aruncătoare și armament antiaerian. După acestea, erau prevăzute poziții de tragere pentru tancuri care să sprijine aceste poziții, iar la aproximativ 5 km în spatele canalului au existat 12 fortărețe deservite de forțe de valoare companie. Între toate acestea era prevăzut un sistem de comunicații foarte bine organizat. Mai mult de atât, au fost instalate sub apa Canalului Suez conducte prevăzute cu petrol care trebuia să fie aprins în așa fel încât să creeze o perdea de foc. Acest sistem a fost anihilat de egipteni cu o seară înainte prin folosirea scafandrilor, care au acoperit gurile de împrăștiere a petrolului în apă cu beton. Ca și strategie de apărare, această linie trebuia să oprească trupele egiptene, iar apoi acestea să fie contraatacate din adâncime cu aviație și tancuri. Acest lucru nu s-a întâmplat, egiptenii reușind să treacă de Linia Bar-Lev în aproximativ două ore, de aceea, președintele egiptean Sadat a fost numit ulterior „erou al traversării”. De cealaltă parte, forțele arabe au utilizat din plin sistemele de rachete antiaeriene pentru a ține la pământ aviația israeliană precum și capabilitățile antitanc pentru a opri contraatacurile executate cu acestea.

Folosirea capabilităților de artilerie terestră, artilerie și rachete antiaeriene, antitanc: a construirea scutului A2/AD, un aport deosebit a avut Uniunea Sovietică. Aceasta, prin intermediul operațiunii denumită „Caucaz”, a dislocat forțe de valoarea unei divizii de apărare antiaeriană, care îmbrăcați în uniformă egipteană au deservit bateriile SAM, bateriile de artilerie antiaeriană precum și instalațiile portabile manuale MANPADS. De partea cealaltă, sirienii au achiziționat la rândul lor armamentul necesar creării unui efect similar pe frontul de pe Înălțimile Golan. Egiptenilor le-a revenit astfel, partea anihilării contraatacurilor executate de blindatele israeliene, misiune îndeplinită cu succes de către aceștia dacă luăm în considerare faptul că, unul din trei soldați egipteni era dotat cu armament antitanc. De asemenea, datorită faptului că avioanele arabe erau vulnerabile în afara ariei de acoperire a sistemelor antiaeriene, Uniunea Sovietică a furnizat rachete de tip sol-sol model FROG și SCUD având posibilitatea de a ataca până pe teritoriul Israelian, cu scopul de ai descuraja pe aceștia. Arsenalul de armament achiziționat de Egipt de la sovietici mai cuprindea avioane MiG-21, rachete sol-aer SA-2, SA-3, SA-6 și SA-7, tancuri T-55 și T-62, aruncătoare de grenade antitanc AG-7 și rachete antitanc AT-3.

Existența informațiilor despre adversar: războiul informațional dintre israelieni și arabi a fost câștigat de această dată de către arabi, aceștia reușind să păcălească Mosadul. De asemenea, s-a dovedit că arabii cunoșteau foarte bine dispunerea liniei Bar-Lev, în așa fel încât s-a reușit străpungerea acesteia destul de ușor. De altfel, în urma analizelor ulterioare, unii dintre cei găsiți vinovați pentru eșecul inițial al acestui război a fost Eli Zeira, șeful contraspionajului, și locțiitorul său, Aryeh Shalev, ambii propuși pentru demitere.

Utilizarea unei rezerve consistente, mobile: era prevăzută în planul Israelului de apărare colectivă. Linia Bar-Lev ar fi trebuit să oprească atacul egiptean, urmat de un contraatac dat cu structurile de tancuri și aviație, ambele fiind anihilate de către egipteni. Totuși, s-a reușit mobilizarea structurilor de rezerviști israelieni, utilizați ulterior pe Înălțimile Golan, care au înclinat desfășurarea acțiunilor în favoarea lor.

Utilizarea de către Egipt și Siria a capabilităților și strategiilor A2/AD, a avut un impact tactic semnificativ asupra derulării acțiunilor. Numărul avioanelor pierdute de Israel variază între 100 și 300 de avioane, în funcție de sursă, jumătate doborâte de rachete și jumătate de sistemele antiaeriene, astfel scutul de rachete poate fi creditat cu interzicerea spațiului aerian la înălțimi mari și medii obligând avioanele israeliene să zboare la joasă înălțime în spațiul de acțiune al structurilor de apărare antiaeriene.

Acest război oferă o nouă perspectivă de utilizare a strategiilor și capabilităților A2/AD, Egiptul îndeplinind unul dintre obiectivele A2/AD și anume acela de a întârzia dislocarea forțelor adversarului și a aliaților într-un teatru de operații, de a împiedica desfășurarea operațiilor în locul dorit și de a obliga adversarul și aliații acestuia să acționeze de la distanțe care creează un dezavantaj pentru acestea.

Războiul acesta, a avut o influență deosebită și asupra tacticilor și strategiilor SUA, proaspătul înființat Comandament de Formare și Doctrină (TRADOC) a armatei SUA a început o reformă a tacticii și instruirii armatei americane bazate pe lecțiile învățate din acest război, stabilind, de altfel, și cadrul doctrinar pentru modernizarea armatei americane și a operaților întrunite și inter-servicii. Soluția găsită de către Forțele Navale și Aeriene americane pentru a contracara A2/AD fiind aceea de a crea rețele de forțe capabile să acționeze în adâncime pentru a destabiliza, distruge și învinge forțele adversarului. Cu toate acestea, este clar că noțiunea de A2AD nu este nouă, a reprezentat o parte importantă a operațiunilor militare ale sovieticilor, în timpul Războiului Rece.

Referitor la acest capitol, putem afirma ca o concluzie, că astfel de exemple despre modul de utilizare a strategiilor A2/AD de-a lungul timpului sunt multe chiar dacă la vremea respectivă acest termen nu exista. Aici mai putem aminti Războiul pentru Pacific din cel de Al Doilea Război Mondial, dintre Aliați și Japonia, precum și Recucerirea Insulelor Falkand de către Anglia în detrimentul Argentinei în 1982. Toate exemplele prezentat anterior nu sunt în totalitate purtate în conformitate cu strategiile actuale ale A2/AD, dar prezintă foarte multe elemente comune cu acestea. Chiar dacă unele exemple au avut sau nu succes, lecțiile învățate din aceste războaie au dus la modernizarea tehnicilor și strategiilor și au condus la realizarea conceptului A2/AD de astăzi.

Ar mai fi de amintit un exemplu care a avut un rol deosebit de important în dezvoltarea strategiilor A2/AD de către China. Acesta este Războiul din Golf prin operația „Furtună în Deșert” din anul 1991. Un raport al RAND Corporation din 2011, notifica că: "Războiul din Golf din 1991 a trimis șocuri în toată comunitatea militară a Chinei, a accelerat modernizarea PLA și schimbarea strategiei. Dominanța covârșitoare a Statelor Unite în acest conflict a determinat liderii militari chinezi să impună tehnologii militare avansate ". Acest exemplu nu a impresionat prin utilizarea strategiilor A2/AD, ci din contră, prin neutilizarea lor, forțele SUA reușind să pătrundă în teatrul de operații cu o ușurință deosebită. Acest exemplu a demonstrat capacitatea expediționară extraordinară de care dispune SUA și a îndemnat conducătorii Chinei să ia măsuri deosebite în ceea ce privește înzestrarea și modernizarea forțelor sale armate. Acestui conflict se datorează capabilitățile A2/AD ale Chinei de astăzi, unele dintre cele mai greu de contracarat la ora actuală și pe care le vom analiza mai în detaliu în capitolele următoare.

Aceste exemple demonstrează posibilitățile de întrebuințare a capabilităților, tacticilor și strategiilor A2/AD atât pe timpul operațiilor de apărare, ca în exemplele 1.2.1, 1.2.2 și 1.2.3, cât și pe timpul operațiilor ofensive, ca în exemplul 1.2.5. În exemplele 1.2.4 și 1.2.5 sunt prezentate și analizate modul de întrebuințare a acestora atât din punctul de vedere al atacatorului cât și al apărătorului, aceste ultime exemple oferind soluții privind și modul de neutralizare a A2/AD.

Desigur capabilitățile A2/AD sunt destinate în majoritatea lor executării operațiilor defensive, având scopul de a împiedica un adversar să se apropie și să pătrundă într-un teatru de operații, iar apoi să-i limiteze libertatea de acțiune, însă aceste capabilități pot constitui foarte ușor și o bază de lansare a operațiilor ofensive, oferind protecția necesară declanșării acestora. Diferența este că, operația ofensivă va fi limitată la distanța bătăii eficace a mijloacelor folosite, deci acțiunile trebuie purtate în imediata vecinătate a propriului teren. Pentru a beneficia de protecția acestora pe timpul dezvoltării ofensivei, acestea vor trebui să-și modifice pozițiile spre înainte. Nu este posibilă, sau este greu realizabilă obținerea aceluiași efect pentru a proteja o forță expediționară care își proiectează forțele la distanțe foarte mari. Totuși, acestea la rândul lor, trebuie să dispună de capabilități similare, mobile, care vor fi utilizate pentru neutralizarea strategiilor și capabilităților A2/AD, precum și a mijloacelor de acțiune în adâncime, destinate a acționa pentru distrugerea acestora, cum sunt, de exemplu forțele pentru operații speciale. Altfel, pătrunderea într-un teatru de operații va fi aproape imposibilă. Acest subiect va fi, de altfel, dezvoltat în următorului capitol.

Capabilitățile și elementele componente utilizate pentru implementarea strategiilor anti-acces / interdicție zonală

Familiarizându-ne în prima parte a acestei lucrări cu termenul A2/AD și cu elementele comune utilizate în diferite conflicte din istorie, ne vom concentra atenția în continuare asupra modului de implementare în prezent a acestui concept. Pentru aceasta vom încerca să identificăm tipologia capabilităților ce pot fi utilizate și integrate în strategiile A2/AD, precum și modele de tehnică modernă folosite.

Capabilitățile moderne, cum sunt, de exemplu, sistemele de rachete balistice intercontinentale, au un rol deosebit în implementarea conceptului, însă studierea doar a modului de folosire a unui echipament nu este de ajuns în a identifica cum funcționează A2/AD. Atenția trebuie concentrată asupra tuturor capabilităților integrate în acest concept. De aceea, o parte a acestui capitol va fi dedicată strategiilor și tacticilor utilizate pentru a obține un A2/AD eficient, precum și modului de folosire integrată în sistem de tip rețea a acestor capabilități.

Principala țintă împotriva căreia se dezvoltă un astfel de concept este forța expediționară a unei puteri, care din punct de vedere economic și militar, este de obicei superioară. La ora actuală statul care are posibilitatea de a asambla o forță expediționară capabilă să acționeze în aproape orice teritoriu și care are capabilitatea de a susține astfel de acțiuni, de a le continua și a cărei doctrină este de așa natură, este SUA. De asemenea, NATO ca alianță, care include SUA, are această posibilitate și chiar se antrenează și desfășoară exerciții de asemenea natură. Luând în considerare acest aspect, putem foarte ușor să tragem concluzia că, statele care se simt amenințate de acestea și care au implementat sau sunt în curs de implementare a A2/AD sunt Rusia, China, Iran sau Coreea de Nord.

Capabilitățile utilizate pentru implementarea strategiilor anti-acces / interdicție zonală

În funcție de distanța de acțiune și de scopul lor aceste capabilități pot fi grupate la rândul lor în capabilități utilizate pentru implementarea anti-accesului și capabilități utilizate pentru implementarea interdicției zonale. Foarte multe dintre ele le regăsim utilizate atât pentru anti-acces cât și pentru interdicție zonală, diferența fiind scopul pentru care acestea sunt folosite. Totuși, efectul A2/AD se poate observa doar dacă analizăm aceste capabilități din prisma integrării acestora într-o întreagă rețea și nu individual. Pentru început o să identificăm aceste capabilități și ulterior o să analizăm și modul cum acestea sunt utilizate pentru a obține un A2/AD eficient.

Așa cum afirmam anterior anti-accesul este destinat întârzierii sau interzicerii proiectării puterii de luptă a unui stat într-un teatru de operații, iar interdicția zonală se concentrează cu precădere asupra limitării libertății de acțiune a adversarului, întârzierii, producerii de pierderi și canalizării acestuia în zona dorită, cu toate activitățile și acțiunile ce derivă din acestea. Astfel, cele mai importante capabilități care se utilizează pentru implementarea A2/AD sunt:

sisteme de apărare antiaeriene și rachete de toate tipurile: cu rază scurtă, medie și lungă de acțiune lansate de pe mare, din aer sau terestru;

submarine, înarmate cu rachete de diferite tipuri și cu torpile;

nave de război de toate tipurile;

avioane și elicoptere de luptă și de atac;

sateliți, sisteme de armament anti satelit, sprijinirea lansării în spațiu și a infrastructurii de supraveghere spațială;

capabilități de război electronic și cibernetice;

sisteme ISR cu rază lungă de acțiune (aeropurtate, spațiale, OTH-R-radare cu abilitatea de a detecta la distanțe foarte mari, dincolo de orizont);

toate tipurile de mine marine și terestre, capcane și IED;

arme de distrugere în masă;

toate tipurile de obstacole terestre, maritime sau aeriene;

armamentul și sistemele de armament antitanc;

armamentul de artilerie;

armele geofizice;

armele psihotronice și psihotropice;

sisteme de armament non-letal.

Utilizarea sistemelor de apărare antiaeriană și al rachetelor

Una dintre capabilitățile cele mai eficiente și mai folosite în cadrul A2/AD sunt rachetele deoarece pot fi utilizate de la distanțe foarte mari, iar efectul acestora este unul semnificativ. Destinația rachetelor folosite în cadrul A2/AD este de a lovi de la distanță capabilitățile unei forțe expediționare, pe timpul deplasării acestora sau înainte de a începe deplasarea. Aici ne referim la bazele militare înaintate, portavioanele, navele, submarinele și avioanele, precum și rachetele adversarului după ce acestea au fost lansate. De asemenea, rachetele cu rază lungă de acțiune mai pot fi utilizate pentru lovirea diferitelor obiective de importanță strategică pe teritoriul național al adversarului și aliaților acestuia. Rachetele cu rază scurtă de acțiune se utilizează pentru limitarea libertății de acțiune a adversarului înainte și după debarcarea acestuia sau înainte de a pătrunde în teatrul de operații dar și după pătrunderea acestuia și inițierea conflictului în zona de contact.

În cadrul A2/AD se pot integra toate tipurile de rachete, însă aranjarea lor în cadrul rețelei este făcută cu o anumită logică. Nu este obligatoriu pentru un stat care deține diferite tipuri de rachete, poate chiar toate tipurile, să le integreze în A2/AD propriu. De exemplu, rețeaua A2/AD a Rusiei diferă de cea a Chinei din prisma modului și scopului de aranjare a capabilităților. În capitolele următoare vom analiza și compara cele două tipuri de strategii A2/AD, deoarece, la ora actuală, sunt cele mai puternice din lume.

În calitatea sa de moștenitoare a întregului arsenal sovietic, Rusia se mândrește cu cel mai amplu inventar al rachetelor balistice și de croazieră din lume. Rusia rămâne o putere majoră în dezvoltarea de rachete de toate felurile, iar rachetele strategice rusești constituie un element important al strategiei militare a Moscovei. Astfel, Rusia utilizează rachete pentru o mare varietate de misiuni, de la A2/AD, în conflicte locale, până la furnizarea de arme nucleare strategice de-a lungul continentelor. Un program intensiv de modernizare continuă în Rusia, producând noi variante de rachete balistice și de croazieră, cu noi capabilități semnificative. Rusia face, de asemenea, progrese majore în domeniul rachetelor de croazieră ghidate cu precizie.

Uitându-ne la modul cum sunt utilizate capabilitățile A2/AD ale Rusiei, este clar că, înfrângerea tehnologiei stealth este una dintre prioritățile de vârf ale Moscovei. Pentru a reuși așa ceva Rusia integrează în A2/AD propriu următoarele tipuri de sisteme de rachete:

Sistemul antiaerian S-300 cu derivațiile din acesta S-300 V, S-300 P sau S-300 F cunoscut în NATO sub numele de SA-10 Grumble, SA-12 Giant/Gladiator sau SA-20 Gargoyle, este un sistem de rachete sol-aer rusesc cu rază lungă de acțiune, destinat împotriva țintelor aeriene și rachetelor de croazieră. Distanța de angajare a țintelor ajunge până la 200 km la altitudini de până la 30 km. Radarul de cercetare a spațiului aerian al sistemului S-300 poate urmări până la 100 de ținte și poate dirija până la 12 rachete simultan. Rachetele sol-aer sunt containerizate și nu necesită întreținere pe toată durata exploatării.

Figura 2: Sistemul de apărare antiaerian S-300

O versiune mai evoluată a S-300 este S-400, cunoscută în NATO ca SA-21 Growler. Conceput pentru a intercepta elicoptere, avioane și rachete, inclusiv rachete de croazieră și balistice cu rază scurtă și medie de acțiune, sistemul S-400 poate localiza și lovi aproape orice tip de obiect zburător. S-400 are o rază maximă de 400 km cu o altitudine maximă de 31km și o rază maximă, la care radarul poate detecta ținta, de 700 km. Foarte important este faptul că S-400, la fel ca și variantele S 300, este proiectat să lupte integrat cu restul sistemelor antiaeriene rusești: Tor M1, Pantsir, Tunguska sau cu sistemele antiaeriene mai vechi cum ar fi S 200, una din primele variante proiectate în anii ’70. S-400 Triumf este un sistem stratificat autonom cu patru rachete diferite. Un mare avantaj al sistemului este mobilitatea. Acesta poate fi instalat oriunde, în doar 5 minute, iar pregătirile sunt realizate de numai 3 soldați. Specialiștii militari ruși susțin că sistemul S-400 este de 5 ori mai performant decât MIM Patriot.

Figura 3: Sistemul de apărare antiaerian S-400

Pe lângă aceste două modele, Rusia este în curs de lansare a sistemului antiaerian S-500 Triumfator care, se pare că, este mult mai performant și are capabilități de interceptare și distrugere a rachetelor balistice și de croazieră, precum și a unor sateliți aflați la distanță mai mică. Altitudinea la care acționează este de până la 200 km.

Un alt model utilizat pentru implementarea conceptului A2/AD, de asemenea rusesc, este familia de rachete Kalibr, cunoscute în NATO ca SS-N-30A, aflate în serviciu din anul 2012. Acestea, în funcție de model pot acționa la distanțe cuprinse între 50-2500 km. Cele mai importante dintre acestea și care, de altfel, sunt utilizate de către Rusia în cadrul A2/AD propriu sunt 3M-54 Kalibr și 3M-14 Biryuza cunoscute codificate de NATO ca SS-N-27 Sizzler.

Figura 4: Racheta Kalibr

Acestea sunt rachete de croazieră lansate de pe navă sau submarin și sunt destinate lovirii țintelor de pe mare, a submarinelor, dar și a țintelor terestre. Așadar, de tip apă-apă și apă-sol, aceste rachete sunt în dotarea forțelor navale, iar pentru export au fost scoase diferite modele care poartă denumirea de Club (S, N, M și A). Acestea dezvoltă viteze supersonice.

K-300P sau Bastion-P este un sistem de rachete mobil de coastă de producție rusească. Acest sistem de rachete este cunoscut în NATO ca SSC-5 Stooge. Dezvoltarea acestuia a început în anii 1990 și momentan se află în serviciul forțelor armate rusești. Primele 3 sisteme au fost livrate armatei ruse în 2010. Acestea sunt în serviciul Flotei Mării Negre.

Rolul principal al Bastion-P este de a angaja diferite nave de suprafață. Se pot angaja grupuri de luptă, convoaie sau ambarcațiuni folosite pentru debarcare. În unele cazuri, rachetele trase din acest sistem pot viza țintele de suprafață.

Figura 5: sistemul de rachete mobil de coastă Bastion-P

Lansatorul Bastion-P poartă două rachete de croazieră anti-navă P-800 Oniks / Yakhont (SS-N-26 Strobile) care sunt unele dintre cele mai eficiente rachete existente. Acestea au o rază de 300 km cu traiectorie de zbor înaltă și 120 km cu traiectorie de zbor joasă. Merită remarcat faptul că, aceeași rachetă a fost utilizată ca bază pentru racheta Brahmos de croazieră.

Este o rachetă tip foc și uită. Utilizează o orientare prin satelit în faza inițială a zborului și ghidarea activă a radarului atunci când se apropie de o țintă. Poate zbura la altitudine de la 5 la 14 000 de metri deasupra nivelului mării. În stadiul final al zborului are o altitudine minimă. De asemenea, poate ajunge la viteză supersonică înainte de a atinge ținta. Sistemele de arme apropiate ar putea să nu fie eficiente împotriva acestei rachete, deoarece aceasta se deplasează foarte repede și poate fi folosită în mediul de contra-acțiuni electronice.

Figura 6: Racheta P-800 Oniks

Rusia a integrat în cadrul rețelei A2/AD și racheta balistică Iskander (denumirea NATO SS-26 Stone) este un succesor al Oka (SS-23 Spider), care a fost eliminată prin Tratatul Forțelor Nucleare Intermediare (INF). Este o rachetă balistică cu rază scurtă de acțiune, a fost lansată pentru prima dată în 1996 și a fost inițial denumită de NATO SS-X-26. Este considerată cea mai avansată rachetă de acest gen. Începând cu 2017, armata rusă operează 112 sisteme Iskander.

Figura 7:Sistemul de rachete Iskander

Sistemul de rachete mobil Iskander este echipat cu două rachete balistice cu rază scurtă de acțiune, ceea ce mărește substanțial puterea de foc a unităților de rachete. Fiecare rachetă poate fi ghidată independent. Aceste rachete sunt capabile să lovească ținte în mișcare, deoarece coordonarea la țintă poate fi ajustată în timp ce racheta este în zbor. Iskander are mai multe focoase diferite, inclusiv cluster, exploziv combustibil-aer, bombardament bunker și electromagnetic. Poate purta și focoase nucleare, în ciuda faptului că, acest lucru va încălca tratatul INF. Distanța maximă de foc este de 280 km pentru versiunea de export redusă Iskander-E și 400 km pentru versiunea armatei ruse Iskander-M. Distanța minimă este de 50 km. În unele cazuri, această rachetă balistică poate fi folosită ca alternativă la bombardamentele de precizie.

Sistemul poate fi folosit împotriva țintelor mici și mari. Racheta Iskander poate depăși cu ușurință sistemele de apărare aeriană. Este aproape imposibil să se prevină lansarea unei rachete Iskander din cauza mobilității sistemului. Obiectivele pot fi găsite nu numai prin satelit și aeronave, ci și de un centru de informații convențional și de un soldat care conduce focul de artilerie. Obiectivele pot fi găsite și din fotografii, care vor fi puse într-un computer cu ajutorul unui scaner. Dispozitivul cu direcție automată funcționează chiar și în ceață sau în întuneric. Numai sistemul Iskander poate realiza astfel de misiuni.

Desigur arsenalul rusesc de rachete este unul impresionant și prezentarea acestuia ar ocupa foarte mult spațiu în cadrul lucrării de față. Modelele mai sus prezentate sunt integrate momentan în cadrul rețelei A2/AD proprii rusești. La fel de ușor pot fi integrate și alte tipuri de rachete din arsenalul acestora.

De cealaltă parte, China, una dintre țările care au adoptat un astfel de sistem, se află în plin proces de construire și implementare a unui arsenal de rachete sofisticat și modern construit în secret din cauza ambiguității intenționate și a refuzului de a intra în controlul armelor sau în alte acorduri de transparență. Beijingul prezintă rachetele sale cele mai vizibile în doctrinele sale A2/AD, care utilizează o combinație de rachete balistice și de croazieră lansate din aer, sol și mare pentru a viza capabilitățile militare ale americanilor și aliaților acestora din zona Asia-Pacific. China dezvoltă, de asemenea, o serie de capabilități avansate, cum ar fi rachete balistice anti-nave manevrabile, vehicule MIRV și vehicule cu glisare hipersonică. Combinația dintre acestea, degradează supraviețuirea elementelor fundamentale ale proiecției puterii americane, cum ar fi portavioanele și bazele aeriene înaintate. China are, de asemenea, un contingent relativ mic, dar în curs de dezvoltare al rachetelor balistice intercontinentale nucleare, capabile să lovească S.U.A., precum și o flotă tot mai mare de submarine nucleare cu rachete balistice.

Dintre modelele de rachete chinezești, în continuare vom prezenta doar câteva dintre ele care, de altfel, sunt integrate în sistemul A2/AD al acestora.

Racheta DF-21D cod NATO CSS-5 Mod-4. Racheta balistică originală DF-21 datează din anii 1980. Aceasta a evoluat de la modelul DF-21C. În exterior, aceste rachete și lansatoarele lor sunt foarte asemănătoare. Surse chineze susțin că DF-21D este o rachetă balistică anti-navă. Mai mult decât atât, aceasta este prima rachetă dedicată anti-navă balistică din lume, iar DF-21D este destinată să angajeze nave de suprafață mari, cum ar fi navele americane și grupurile lor de luptă. Aceste rachete au atins capacitatea operațională inițială în 2012. DF-21D este o rachetă balistică cu combustibil solid. Are o rază de peste 2000 km. Poate ajunge la ținte în Marea Galbenă, în Taiwan și în Marea Chinei de Sud.

Sursele chinezești susțin că DF-21D are focos convențional. Cu toate acestea, poate transporta la fel de bine și unul sau mai multe focoase nucleare.   Această rachetă este ghidată în combinație cu navigația prin satelitul chinezesc BeiDou și ar trebui să fie exactă.

Figura 8: Racheta DF-21 D

Recent, o altă rachetă balistică a apărut în China. Racheta balistică cu rază intermediară DF-26 se bazează pe un DF-21, dar are o rază de acțiune mărită. Are o rază de aproximativ 3 000 până la 4 000 km. A fost declarată operațională pentru prima dată în 2015, însă în 2013 această rachetă balistică era deja în serviciu. Sursele chineze susțin că, în prezent DF-26 este cea mai avansată rachetă balistică intermediară din lume. Este de remarcat faptul că Statele Unite și Rusia nu pot dezvolta rachete din această clasă datorită Tratatului Forțelor Nucleare Intermediare, semnat în 1987. Singura rachetă comparabilă cu aceasta este racheta indiană Agni V. Sursele chineze susțin că DF-26 este superioară rachetei Agni V.

DF-26 este o rachetă cu două trepte de combustibil solid. Este posibil ca această rachetă să aibă sistem de navigație internă conectat la sistemul de navigație prin satelit BeiDou. Ar trebui să aibă o precizie mai mică de 100 m. Posibil mai puțin de 10 m. Sursele chinezești spun că DF-26 are și o variantă anti-navă cu focos convențional destinată contracarării navelor pe mare, cum ar fi portavioanele sau distrugătoarele. Dacă este adevărat, o astfel de rachetă ar putea să vizeze navele marinei americane aflate în Guam.

Merită menționat faptul că, armata americană a luat măsuri pentru a contracara amenințarea reprezentată de noile rachete DF-26 chinezești. Statele Unite își modernizează distrugătoarele de clasă Arleigh Burke prin îmbunătățirea hardware-ului și software-ului AEGIS. Acest sistem de apărare antirachetă este conceput pentru a distruge rachetele balistice care intră în spațiu. De asemenea, sistemul de rachete anti-balistice THAAD a fost livrat deja în Guam.

Figura 9: racheta DF 26

Alte două versiuni ale rachetei DF-21 sunt DF-21 A și DF 21 C(CSS-5 Mod 2 și 3 denumire NATO) care pot acționa pe o rază de 1700 km, respectiv 1770 km, ambele modele fiind îmbunătățite în ceea ce privește precizia de lovire.

Denumirea rachetelor DF vine de la Dongfeng, iar rachetele cu această denumire sunt destul de multe, cu rază de acțiune scurtă, medie, intermediară și intercontinentală. Această familie de rachete cuprinde Dongfeng 1 (SS-2), Dongfeng 2 (CSS-1), Dongfeng 3 (CSS-2), Dongfeng 4 (CSS-3), Dongfeng 5 (CSS-4), Dongfeng 11 (CSS-7), Dongfeng 12 (CSS-X-15), Dongfeng 15 (CSS-6), Dongfeng 16 (CSS-11), Dongfeng 21 (CSS-5), Dongfeng 25, Dongfeng 26, Dongfeng 31 (CSS-10) și Dongfeng 41 (CSS-X-10)

O altă familie de rachete chinezești sunt C-801(CSS-N-4 Sardine denumire NATO) și cele care derivă din aceasta, cum este C-802 (CSS-N-8 SACCADE) și C-803 cunoscute și sub denumirile de YJ-81, YJ-82 și YJ-83. Acestea sunt rachete anti navă care pot acționa la distanțe cuprinse între 40-250 km, în funcție de model și pot fi lansate de pe diferite platforme din aer, de pe mare sau de la sol.

Figura 10: C-801 și C-802

Un alt tip de rachetă de croazieră anti navă este noul YJ-18 (CH-SS-NX-13 cod NATO), care poate fi lansată de Song, Yuan și Shang. YingJi-18 (YJ-18 sau Eagle/Hawk-18) este o rachetă lansată pe verticală, cu rază lungă, supersonică, cu rachete anti-navă de mare capacitate proiectată de China pentru a ataca distrugătoarele americane echipate cu Aegis sau echivalentele lor, furnizate în Japonia, Coreea de Sud sau Europa. Racheta este echipată cu un focos de 300 kg capabil să scoată din luptă o navă de dimensiunea unui distrugător. Această rachetă poate acționa până la o distanță de 540 km și este operațională din anul 2014.

Figura 11: YL-18

Chaoxun-1 (CX-1) este o rachetă supersonică anti-navă construită de chinezi și o rachetă de croazieră. Racheta a fost prezentată pentru prima oară la expoziția „China International Aviation and Aerospace”, desfășurată în noiembrie 2014 la Zhuhai, China. Acționează între 40-280 km și există două versiuni inițiale ale modelului CX-1: sistemul CX-1A de la bordul navelor și sistemul terestru CX-1B.

Figura 12: racheta CX-1

Ca și în cazul Rusiei, arsenalul de rachete al Chinei este impresionant și în continuă dezvoltare. În ultima perioadă China a făcut eforturi extreme pentru a găsi soluția contracarării capabilităților expediționare americane. Rețeaua A2/AD, se pare că este preferată de China pentru a apăra cât mai bine propriile teritorii.

În anul 2015 televiziunea iraniană a difuzat un videoclip care arăta distrugerea unei replici a unei nave de război americane, lângă Insula Larak, aproape de intrarea strategică vitală în strâmtoarea Hormuz, în timpul unui exercițiu militar efectuat de Garda Revoluționară a țării. Exercițiul militar, numit codificat „Marele Profet 9”, a fost condus de către ramura navală a Corpului Gărzii Revoluționare iraniene și a fost menit să prezinte capabilitățile A2/AD ale Iranului.

Generalul Mohammad Ali Jafari, cel mai înalt comandant al Corpului Gărzii Revoluționare Islamice, a declarat mass-mediei locale în timpul exercițiului „Marele Prophet 9”: „A fost creată o putere unică și nu ne place să o punem în practică. Dar dacă, Doamne ferește, o astfel de zi vine, marina Iranului va avea controlul total asupra Mării Oman, Strâmtorii Hormuz și Golfului Persic”.

În videoclip, replica portavionului american Nimitz, construită cu un an în urmă, este lovită de mai multe ori cu diferite rachete printre care Fateh-110. Fateh A-110 cunoscută și ca NP-110 sau Mushak este o rachetă balistică cu propulsie solidă, cu rază scurtă de acțiune. Surse iraniene susțin că racheta, capabilă să transporte o sarcină utilă de 500 kg, este foarte precisă și acționează la o distanță de până la 170 km.

China a asistat Iranul în producerea motorului nepurificat Mushak-120 (denumit și Iran-130 sau Nazeat 10), cu o rază de 130 km și o greutate de 500 kg. O versiune cu bătaie mai lungă, Mushak-160, cu o rază de 160 km și o greutate de 500 kg, a fost produsă în Iran, de asemenea, o variantă de 200 km, Mushak-200, a fost raportată ca fiind în curs de dezvoltare, probabil cu asistență chineză. Aceste rachete s-au bazat aparent pe racheta chinezească DF-7 (CSS-8) cu raza de 150 km (un derivat de rachetă sol-sol al rachetei de suprafață SA-2).

Figura 13: Fateh 110

Variantele îmbunătățite ale rachetei Fateh 110 și anume Fateh 110 D1, Hormoz, Khalij Fars, M 600, Fateh 313 și Zolfaghar pot atinge distanțe de 300-750 km.

Un alt tip de rachetă utilizată de Iran este racheta anti-navă Noor destinată împotriva navelor de război mici și medii și care ajunge la o distanță de până la 120 km. Începând cu anul 2011 a fost creată o variantă îmbunătățită a acesteia, denumită Qader care ajunge până la 200 km.

Figura 14: Racheta Noor

Desigur, dacă aruncăm o privire și pe arsenalul de rachete a altor state, putem observa că ar mai există câteva care ar avea posibilitatea să implementeze o rețea de tip A2/AD, ca de exemplu India, Coreea de Nord, Coreea de Sud, Pakisan. Unele însă, nu au interese strategice de a implementa așa ceva sau nu au doctrine dezvoltate în acest sens. Altele colaborează sau susțin statele care au implementat deja acest sistem.

Tindem să credem că sistemele de rachete au poate cel mai important rol în cadrul rețelei A2/AD luând în considerare distanțele la care acționează, efectul la țintă și precizia acestora. Mai mult, costul lor nu este unul extrem de mare.

Utilizarea submarinelor

În cadrul A2/AD pot fi integrate toate tipurile de submarine. Cele de ultimă generație, care utilizează tehnologii avansate atât ca autonomie de deplasare, silențiozitate cât și ca sisteme de detecție, radare, sonare, sisteme de armament și rachete ultraperformante, au un rol aparte. Scopul utilizării acestora poate fi de cercetare, atac asupra navelor sau submarinelor adversarului și atac a unor obiective terestre.

Submarinele militare, în funcție de scopul utilizării lor pot fi:

submarine de atac: destinate luptei împotriva altor submarine, navelor de suprafață, minelor precum și în scop de cercetare;

submarine purtătoare de rachete balistice: acestea pot avea focoase convenționale sau nucleare și sunt destinate distrugerii unor obiective de importanță strategică;

submarine purtătoare de rachete de croazieră: acestea au o putere de foc foarte mare putând lansa peste 100 de rachete fără să fie nevoie să iasă la suprafață. Sunt destinate lovirii țintelor terestre dar și pentru lovirea navelor.

Dacă privim un topal țărilor în ceea ce privește numărul de submarine deținute, vom avea surprinderea să constatăm că, țările europene nu se află în top 10, iar Rusia și posibilii săi aliați ocupă locuri de frunte. Astfel, Rusia cu aproximativ 60 de submarine în serviciu, se află undeva pe a patra poziție. Acestea sunt repartizate astfel: 7 submarine diesel de atac se găsesc dispuse în Marea Neagră la Sevastopol și Novorossiysk, alte trei fac parte din Flota Mării Baltice, iar diferența până la 60 se găsesc în Flota de Nord și Flota din Pacific. Tot în acest top putem observa că primele locuri sunt disputate de Coreea de Nord și SUA cu 76, respectiv 70 de submarine, iar locurile 3 și 5 sunt ocupate de China, respectiv Iran, toate aceste țări, cu excepția SUA, au implementat sau sunt în curs de implementare a strategiilor de tip A2/AD.

În ultimul timp submarinele silențioase, mai mici, care integrează tehnologii stealth și care sunt greu de detectat, sunt preferate în locul celor nucleare, mari și greoaie când vine vorba de integrarea acestora în rețelele A2/AD. În timp ce submarinele americane joacă un rol important în acțiunile anti-submarin, planificatorii chinezi par să se concentreze mai mult pe dezvoltarea doctrinei anti-război, folosind submarinele stealth convenționale. Prin achiziționarea și producția proprie de nave și submarine silențioase diesel-electrice, China intenționează să creeze o forță submarină „fantomă” care să se miște în tăcere de-a lungul coastei chineze în căutarea unor ținte de suprafață, evitând întâlnirile cu forțele submarine ale adversarului. Geografia subacvatică dificilă a regiunii litorale, precum și zgomotul din transportul maritim de coastă, pescuitul și alte activități economice fac un mediu de operare ideal pentru submarinele Chinei.

Așadar, rolul pe care submarinele îl au în cadrul strategiilor A2/AD este în continuă creștere, reprezentând o capabilitate multirol, care folosită în cooperare cu rachetele și celelalte capabilități integrate în rețeaua A2/AD formează un scut aproape impenetrabil.

Utilizarea navelor de război

Cu siguranță forțele navale au rolul lor, unul extrem de important, în implementarea strategiilor A2/AD. Pentru a întâmpina o forță expediționară pe mare sau pe ocean și pentru a acționa de la distanță asupra acesteia, este nevoie de lupta combinată dintre rachete, submarine, nave de suprafață și avioane.

Navele cu destinație militară pot fi împărțite, în funcție de misiuni, în:

nave de luptă: distrugătoare, fregate, corvete, submarine, nave/vedete purtătoare de artilerie, de torpile, de rachete, nave dragoare, vânătoare de mine, puitoare de mine, vedete maritime, fluviale, vedete blindate și monitoare;

nave de sprijin de luptă: nave hidrografice și nave de război electronic;

nave de sprijin logistic: remorchere, șalupe, ceamuri, bacuri, nave de transport, tancuri de combustibil și de apă și alte nave logistice;

nave speciale: nave de comandament, nave/vedete de scafandri, nave de intervenție rapidă și nave de patrulare;

nave școală: nave folosite în scop de învățământ.

În cadrul A2/AD, se pot utiliza majoritatea dintre navele de mai sus, însă, unele dintre acestea sunt utilizate cu precădere mai mult. Având în vedere că unul din scopurile A2/AD este neutralizarea capabilităților unei forțe expediționare care se deplasează sub forma unui grup de luptă, navele de suprafață care pot fi integrate în rețeaua A2/AD sunt:

Crucișătoarele, cele mai mari dintre navele de război, sunt platforme sofisticate, moderne, care pot fi înarmate cu toate tipurile de armament, atât anti-navă, anti-submarin, antiaeriene cât și pentru lovirea țintelor terestre, în special rachete ghidate. În prezent, numai SUA și Rusia operează astfel de nave, iar una dintre ele face parte din Flota Mării Negre a Rusiei (crucișătorul purtător de rachete Moskva). Acestea operează în cadrul grupurilor de luptă, dar pot fără nici o problemă să opereze și individual având la dispoziție capabilitățile necesare.

Figura 15: Crucișătorul Moskva

Distrugătoarele au o tradiție în război ca nave anti-submarin, dar versiunile moderne sunt multifuncționale și pot fi coșmarul oricărei amenințări. Capabile să opereze în grupuri de luptă sau pe cont propriu, au capabilități asemănătoare cu crucișătoarele și pot participa la o gamă largă de misiuni, inclusiv grupuri de sprijin pentru transport, grupuri expediționare și grupuri de atac. Acestea sunt nave rapide, manevrabile cu autonomie mare. deci pot fi integrate foarte ușor în cadrul rețelei A2/AD. În Marea Neagră, Rusia deține un astfel de distrugător, Smetlivi. Putem afirma că, distrugătoarele sunt nave care pot performa la capacitate maximă și eficient în toate cele trei medii ale luptei navale: AA (anti-aerian), AN (anti-naval) și AS (anti-submarin).

Figura 16: Distrugătorul Smetlivi

Fregatele sunt nave de război, ca mărime între distrugătoare și corvete, care pot fi echipate în diferite moduri, în funcție de misiunile pentru care sunt folosite. Acestea pot fi folosite fie ca centre de comandă (unul din elementele care o diferențiază de corvete), fie ca parte a unui grupări navale sau ca unitate independentă. Ele pot avea roluri dintre cele mai diverse, ca fregată de apărare anti-aeriană (AA), de luptă anti-submarin (AS), luptă anti-navă (AN) sau chiar de suport artileristic al trupelor care debarcă, în apropierea litoralului. De obicei, fregatele au un deplasament mai mare de 2000 de tone, o lungime mai mare de 90 de metri și sunt proiectate având în vedere cerințe extrem de exigente. În cadrul rețelei A2/AD acestea pot fi utilizate în cadrul grupurilor de nave care acționează împotriva unei forțe expediționare acționând asupra adversarului la o anumită distanță de țărmul propriu, dar pot fi utilizate și individual pentru a hărțui grupurile de nave ale adversarului pe timpul apropierii de țărm. Fregatele sunt nave care pot performa la capacitate maximă în doar două din mediile enunțate mai sus și cu capacități limitate, strict pentru apărarea proprie, în cel de-al treilea mediu.

Corvetele sunt nave mai mici decât fregatele însă misiunile acestora nu sunt foarte diferite de ale acestora. Și corvetele pot fi specializate pe lupta AA, AS sau AN și, în general, au capabilitatea de a opera elicoptere. Deplasamentul lor este între 1000 și 2500 de tone, au lungimi cuprinse între 60 și 90 de metri și o viteză mai mare de 25 de Nd. Sunt nave mici, rapide, înarmate cu rachete și proiectate să acționeze în grupuri, fie cu alte nave din aceeași categorie, fie ca lider pentru alte nave purtătoare de rachete. Acestea mai pot fi folosite și pentru patrulare și pază de coastă. Surprinzător poate, Rusia este unul dintre cei mai mari operatori de corvete, celebrele „Buyan M” (au lansat recent rachete Kalibr din Marea Caspică împotriva unor ținte din Siria, dintre ele se găsesc și în Marea Neagră), „Tarantulele” sau cele de clasă „Steregushchy”. Astfel, corvetele sunt nave care pot performa la întreaga capacitate și cu eficiență maximă doar într-unul din mediile enumerate mai sus și cu capabilități reduse, limitate la apărarea proprie, în celelalte două sau chiar deloc.

Figura 17: corvetă de tip Buyan

În cadrul A2/AD mai sunt utilizate și alte tipuri de nave torpiloare și nave purtătoare de rachete, nave de patrulare, puitoare de mine, etc.

Deși pe navele mari există posibilitatea folosirii mai multor tipuri de armament, sunt preferate în ultima vreme navele mai mici, mai rapide, cu mobilitate și posibilitate de a manevra. Astfel, în locul unui crucișător care printr-o singură rachetă sau torpilă poate fi scos din luptă, este folosit un grup de nave care împreună au aceleași capabilități dar sunt mult mai rapide, au posibilitatea de a se dispersa și sunt mai greu de lovit.

Utilizarea avioanelor și elicopterelor

Fără nici un dubiu, avioanele nu puteau lipsi din angrenajul A2/AD. Rapiditatea și puterea de luptă a avioanelor sunt elemente necesare pentru ca o rețea A2/AD să fie pe deplin eficientă. Unul din primele obiective ale A2/AD este de a câștiga superioritatea și supremația aeriană, în scopul imposibilității susținerii operațiilor adversarului de către aviație și creării condițiilor forțelor aeriene proprii de a acționa împotriva capabilităților adversarului pe timpul apropierii, pătrunderii și ulterior pe timpul desfășurării acțiunilor militare terestre.

Războiul modern presupune cooperarea și sincronizarea dintre forțele aeriene, navale și terestre, utilizarea operațiilor întrunite, astfel încât, efectul sinergic obținut să fie unul semnificativ. Pe acest principiu se bazează și strategiile A2/AD, astfel că, modul de utilizare al aviației în cooperare cu celelalte tipuri de capabilități poate determina succesul acestor tipuri de acțiuni.

Există foarte multe modele de avioane și elicoptere militare. Dintre acestea vom prezenta doar pe cele care pot fi integrate în cadrul A2/AD. Astfel, principalele tipuri de avioane și elicoptere utilizate sunt:

Avioanele de luptă, fie că sunt aeronave de superioritate aeriană sau multirol sunt folosite în a lupta și a manevra avioanele adverse pentru a obține și menține controlul spațiului aerian. Aceste aeronave au în mod obișnuit radare puternice și sofisticate, permițându-le să detecteze mai devreme aeronavele inamice, să lanseze și să urmărească rachetele aer-aer pe ele. Un exemplu de astfel de avion rusesc de ultimă generație este Sukhoi Su 57 (PAK FA sau T 50). Luptător multirol din a cincea generație, avionul invizibil Su 57 iese în evidență, fiind singurul răspuns rusesc la avioanele din a cincea generație americane. Atingând o viteză maximă de 2.600 de kilometri pe oră, Su 57 lasă cu mult în urmă predecesorii săi din vremea Războiului Rece. Este primul avion rusesc care integrează tehnologia stealth, este avion de luptă multirol folosit atât pentru superioritate aeriană cât și pentru atac.

Figura 18: Sukhoi Su 57

Bombardierele sunt în mod normal mai mari, mai grele și mai puțin manevrabile decât avioanele de luptă. Sunt capabile să transporte încărcături mari de bombe, torpile sau rachete de croazieră. Bombardierele sunt folosite aproape exclusiv pentru atacurile la sol și nu sunt rapide sau suficient de agile pentru a lupta cu avioanele de luptă. Un număr limitat de bombardiere, cum ar fi Spirit B-2, au capacități stealth care îi împiedică să fie detectate de radarul inamic. Un exemplu de bombardier modern ar fi B-52 Stratofortress. Ambele sunt modele americane. Un model de bombardier strategic rusesc este Tupolev Tu-95. Rusia nu deține încă bombardiere cu tehnologie stealth, în schimb China este în plin proces de dezvoltare al unuia și anume Xian H-20 care are un design asemănător cu Spirit B-2.

Figura 19: Xian H-20

Avioanele și elicopterele de atac pot fi folosite pentru a oferi sprijin pentru forțele terestre. Prin intermediul acestora se realizează interdicția aeriană și CAS. Unele sunt capabile să transporte arme convenționale sau nucleare în adâncimea dispozitivului adversarului pentru a atinge țintele prioritare. Elicopterele de atac sunt cele cu destinație antiblindate și oferă sprijin aerian apropiat (CAS) pentru trupele de la sol. Aceste aeronave zboară mai jos și mai încet decât avioanele de luptă și sunt proiectate să execute misiuni mai lungi. Misiunile lor implică, de obicei, furnizarea de sprijin la cerere, fiind în contact cu unitățile de la sol pe care le asistă în localizarea și distrugerea amenințărilor de la sol. Exemple de avioane de atac sunt Sukhoi Su-24, Su-25 sau Su-34 din înzestrarea trupelor rusești, F-15 E Eagle al SUA, JH-7 al Chinei, iar exemple de elicoptere, Kamov Ka-52 „Alligator”, Ka-50 „Black Shark”, Mil Mi-28 de producție rusească,  Boeing AH-64E Apache Guardian, Bell AH-1Z Viper ale SUA, Z-10 chinezesc.

Figura 20: Kamov Ka 52 și Sukhoi Su-34

Un alt tip de avioane pe care trebuie să le luăm în considerare și care probabil vor reprezenta în viitor principala forță aeriană, sunt dronele fără pilot capabile să transporte rachete sau diferite alte tipuri de armament. Pilotate de la sol elimină posibilitatea pierderii pilotului în caz de doborâre a acestuia și poate oferi în același timp date și informații despre ținte.

În cadrul A2/AD, avioanele și elicopterele pot fi utilizate în cooperare cu celelalte tipuri de capabilități, pentru neutralizarea bazelor militare înaintate, lupta cu aviația adversarului, lovirea obiectivelor de importanță strategică de pe teritoriul acestuia, lovirea portavioanelor, a navelor sau a grupurilor de nave organizate pentru deplasare, atât pe timpul pregătirii acestora cât și pe timpul deplasării, iar ulterior pentru a împiedica sprijinul de luptă sau logistic al acestora. Pe timpul ducerii acțiunilor terestre, avioanele pot fi folosite în sprijinul forțelor terestre pentru obținerea interdicției aeriene, prin lovirea elementelor din adâncimea dispozitivului adversarului pentru ai împiedica să-și apropie rezervele sau pentru a împiedica aprovizionarea, lovirea mijloacelor blindate ale adversarului atât pe timpul apropierii de contact cât și pe timpul luptei la contact, pentru apărarea câmpurilor de mine, pentru plantarea câmpurilor de mine. De asemenea, avioanele sunt utilizate pentru cercetare, informații, supraveghere, dar și pentru război electronic.

Desigur, în cadrul A2/AD un rol important îl au și avioanele, respectiv elicopterele de transport persoane și materiale, folosite pentru aprovizionarea forțelor și transportul acestora, precum și avioanele și elicopterele de cercetare sau de război electronic, despre care vom vorbi ulterior.

Datorită avansării tehnicii de luptă este tot mai dificil să încadrăm un avion într-o anumită categorie, acestea putând îndeplini misiuni multiple și având forme asemănătoare între ele, fiind denumite și multirol. În funcție de înzestrarea cu sisteme de armament acestea pot în același tip îndeplini rolul unui bombardier, pot lansa rachete, pot lupta cu avioanele adverse sau pot asigura sprijin la cerere forțelor terestre. De asemenea, pot fi echipate cu sisteme ISR sau război electronic.

Utilizarea minelor marine, terestre și a dispozitivelor improvizate

Minele marine și terestre au fost utilizate de foarte mult timp, în special pe timpul celor două conflagrații mondiale și sunt utilizate și în prezent fie în forma lor clasică, fie sub forma unor dispozitive improvizate. Nu de puține ori militarii români au fost victimele unor astfel de dispozitive plantate de organizațiile teroriste, pe timpul misiunilor în teatrele de operații din Irak și Afganistan,.

Rolul lor este unul semnificativ în angrenajul A2/AD, de altfel, în exemplele prezentate în capitolul anterior majoritatea forțelor aflate în poziție defensivă au folosit câmpurile de mine.

Utilizarea acestora nu este deloc costisitoare și dă mari bătăi de cap atacatorului, încetinindu-i acțiunile și provocându-i pierderi. Pentru obținerea anti-accesului se vor instala câmpuri largi de mine marine, în larg, pe direcțiile probabile de deplasare sau de apropiere a adversarului și desigur în strâmtori sau puncte obligate de trecere, mine care desigur vor fi apărate prin intermediul celorlalte capabilități integrate. Ulterior, pentru obținerea interdicției zonale, pe litoral și în adâncimea teritoriului apărat se vor instala câmpuri de mine, dispozitive improvizate sau diferite capcane, pentru a limita libertatea de acțiune a adversarului. Minele sunt de două feluri: marine și terestre.

Minele marine sunt dispozitive explozive ce se plasează pe sau sub apă și sunt utilizate pentru distrugerea sau avarierea navelor și a submarinelor. Aceste mine sunt plasate de nave puitoare sau de avioane. O mină marină este compusă din încărcătura explozivă, sistem de aprindere și sistem pentru ancorare sau pentru prindere de scoarța subacvatică, de corpul navelor, de cheiuri etc. Acestea explodează la atingere sau la comandă.

Minele marine pot fi de mai multe tipuri:

După locul de acțiune minele marine se pot clasifica în:

mine în derivă sau derivante – care plutesc la suprafața apei;

mine ancorate – aflate la o anumită înălțime față de fundul mării;

de adâncime: care poate fi plantată sub apă, chiar și până la 1000 m adâncime;

mine de fund – dispuse pe scoarța subacvatică.

Figura 21: Modul de instalare a câmpurilor de mine marine în funcție de adâncimea apei

Minele marine pot fi de mai multe tipuri:

După locul de acțiune, minele marine se pot clasifica în:

mine în derivă sau derivante – care plutesc la suprafața apei;

mine ancorate – aflate la o anumită înălțime față de fundul mării;

de adâncime: care poate fi plantată sub apă, chiar și până la 1000 m adâncime;

mine de fund – dispuse pe scoarța subacvatică.

După modul în care este declanșată explozia deosebim:

mine de contact – care explodează în urma șocului produs de contactul acestora cu navele de suprafață sau cu submarinele;

mine cu antene – care explodează în momentul realizării contactului antenei cu un submarin sau cu o navă de suprafață;

mine fără contact – care explodează în prezența câmpurilor fizice ale navelor de suprafață sau submarinelor;

mine comandate de la distanță – la care explozia se produce numai atunci când aceasta este provocată.

Minele terestre sunt dispozitive ascunse în pământ la mică adâncime, pentru ca explozibilul să se detoneze la presiunea exercitată de greutatea unei persoane sau a unui vehicul.

După scopul în care sunt utilizate minele terestre pot fi:

mine antipersonal: sunt utilizate în primul rând pentru a ucide sau răni oameni. Acestea sunt adesea concepute să rănească mai degrabă decât să ucidă, pentru a mări povara logistică (evacuare medicală, tratament) a forței opuse. Unele tipuri de mine antipersonal pot deteriora șinele sau roțile vehiculelor blindate. În urma tratatului de la Ottawa, foarte multe țări (162 în anul 2016) s-au angajat să nu utilizeze, să nu producă, să nu depoziteze sau să nu transfere mine antipersonal și să asigure distrugerea acestora. Treizeci și șase de țări, inclusiv Republica Populară Chineză, Federația Rusă și Statele Unite, care împreună pot deține zeci de milioane de mine antipersonal stocate, nu sunt încă părți la această convenție.

mine antitanc: au fost create nu după mult timp după inventarea tancului, în Primul Război Mondial. Setate să se declanșeze când un trece un vehicul greu, de regulă blindat, atacă tancul într-una din zonele sale mai slabe – șenilele. Acestea sunt concepute pentru a imobiliza sau distruge vehiculele și ocupanții acestora. Minele antitanc sunt de obicei mai mari decât minele antipersonal și necesită o presiune mai mare pentru a fi detonate. Presiunea de declanșare ridicată, care necesită în mod normal 100 kg (220 lb), împiedică declanșarea acestora de către infanterie sau vehicule mai mici. Minele antitanc moderne folosesc încărcături inteligente, pentru a focaliza și a spori pătrunderea blindajului de către explozivi.

un al treilea tip de mine utilizate sunt dispozitivele explozive improvizate cunoscute sub denumirea de IED. Acestea pot fi declanșate de la distanță sau la contact. Daunele produse în ultimii ani de asemenea dispozitive au fost extrem de mari. Sunt utilizate în special de organizațiile teroriste pentru a crea victime în rândul militarilor și nu numai.

Plantarea câmpurilor de mine se poate realiza atât manual cât și automatizat. Tehnologiile actuale permit plantarea câmpurilor de mine prin intermediul avioanelor, a navelor special destinate plantării câmpurilor de mine, denumite puitoare de mine sau a vehiculelor special concepute pentru așa ceva.

Minele navale rusești sunt de neegalat pentru caracteristicile lor de performanță, fiabilitate și ușurință în exploatare. La fel ca armele nucleare, minele sunt un factor de descurajare.

Mina de mare împinge forțele subacvatice și de suprafață, inclusiv cele înarmate cu rachete și arme nucleare, mai departe față de la linia de țărm. Doar 4,7% din navele de război ale marinei americane sunt dedicate războiului minelor. Acest număr mic de nave americane cu capabilități împotriva minelor marine se confruntă cu câteva mii de mine navale ale Iranului, cu 50.000 de mine ale Coreei de Nord, cu 100.000 ale Chinei și cu aproximativ câteva milioane ale Rusiei.

Se poate observa din nou, dacă analizăm cifrele, doctrina de tip A2/AD aleasă de țările de mai sus. Minele sunt ieftine și greu de depistat, iar pagubele produse de acestea sunt foarte mari.

Utilizarea armelor de distrugere în masă

Folosite într-un conflict, armele de distrugere în masă (ADM) pot influența decisiv modul de acțiune al unor state, pot da naștere unor noi conflicte sau le pot încheia pe altele. Chiar și amenințarea cu folosirea acestora, are o influență semnificativă. Folosirea unei astfel de arme pe teritoriul unui stat ar putea ține ocupate autoritățile acestuia o perioadă destul de mare, timp în care agresorul își poate concentra efortul pe alte direcții. Acest tip de arme le-am trecut pe lista capabilităților integrate în strategiile A2/AD, nu neapărat pentru că vor fi folosite, dar faptul că ele există și un stat amenință cu folosirea acestora influențează foarte multe acțiuni, inclusiv poate determina o forță expediționară să se întoarcă din drum. Desigur, simpla lor detonare pe teritoriul statului care trimite o forță expediționară ar face imposibilă continuarea operației.

Armele de distrugere în masă (ADM) sunt acele arme care au un potențial înalt de distrugere sau pot fi folosite astfel încât, cu ajutorul lor, să fie anihilat un număr mare de oameni. Printre armele de distrugere în masă se numără explozibili puternici sau armele nucleare, armele biologice, chimice și radiologice.

Țările care figurează în statistici că dețin arme nucleare sunt SUA cu 7300 de focoase, Rusia cu 8000, Marea Britanie cu 225, Franța cu 300, China cu 250, India cu 90-110, Pakistan cu 100-120, Israel cu 80 și Coreea de Nord cu 6-8 focoase. Din aceste statistici se poate observa că aproximativ 93% din arsenalul nuclear este deținut de SUA și Rusia care deși anual scad numărul acestora au grijă să se mențină un oarecare echilibru între cele două mari puteri.

Utilizarea sateliților și a sistemelor de armament anti satelit

Odată cu lansarea primului satelit în spațiu, tehnologiile bazate pe sateliți au explodat. Numărul țărilor care dețin sateliți este foarte mare, la ora actuală există aproximativ 80 de țări și organizații care dețin așa ceva. Mulți dintre ei nu au aplicații în sistemul militar, iar mulți sunt folosiți în mai multe domenii printre care și militar. Dintre toate aceste țări și organizații, doar 19 țări dețin sateliți militari sau care au și aplicativitate în domeniul militar. Acestea sunt: SUA cu 129 de sateliți, Rusia cu 75, China cu 35, Israel cu 9, Franța cu 8, Anglia cu 7, Germania cu 7, Italia cu 6, India cu 4, Spania cu 4, Belgia și Grecia (dețin 2 sateliți în comun cu Franța, Italia și Spania), Emiratele Arabe Unite, Australia, Canada, Chile, Pakistan, Coreea de Sud și Taiwan câte unul. În domeniul militar, sateliții sunt utilizați pentru:

Comunicații: posibilitatea de a comunica prin satelit este probabil cea mai importantă aplicabilitate a acestora, permițând realizarea comenzii și controlului forțelor dislocate oriunde în lume, precum și transmiterea de date și informații;

Avertizare timpurie: sistemul de avertizare timpurie prin satelit a fost creat de SUA și Rusia pe timpul Războiului Rece pentru a detecta posibilele lansări a rachetelor. Amândouă țările au continuat ulterior, să-și dezvolte aceste sisteme;

Informații: sistemele ultraperformante de obținere a informațiilor despre adversar prin captarea imaginilor din satelit și interceptarea comunicațiilor sunt extrem de eficiente în descoperirea adversarului și intențiilor acestuia;

Navigare: una dintre cele mai importante aplicabilități este folosirea sateliților pentru a ajuta la ghidarea militarilor, identificarea țintelor și ghidarea armelor, rachetelor și a altor sisteme de armament.

Foarte multe dintre sistemele de armament și tehnologiile militare dezvoltate în ultimii ani sunt dependente de existența sateliților. Din aceste motive au devenit și ținte sau obiective strategice. Chiar dacă se află la distanțe considerabile față de pământ, acestea nu sunt invincibile. În ultima perioadă au fost dezvoltate diferite metode care duc la împiedicarea funcționării sateliților la valoare maximă:

Bruiajul: cea mai simplă metodă de a împiedica un satelit să funcționeze este să-i întrerupi semnalul sau frecvența de comunicare ceea ce la ora actuală este destul de accesibil. Spre exemplu Irakul a folosit echipamente de bruiaj a GPS-ului pe timpul Operației „Iraqi Freedom” din 2003;

Rachetele: este o nouă metodă de a distruge un satelit. Nu toate țările au acces la astfel de tehnologie. Până în prezent se știe că Rusia și China au testat astfel de rachete (racheta PL-19 Nudol rusească și Dong Neng-3 chinezească);

Armele nucleare: detonarea unei astfel de arme în spațiu ar crea un puls electromagnetic care ar distruge cu siguranță toți sateliții aflați în zona respectivă.

Lasere: direcționarea sistemelor bazate pe laser ar putea fi utilizate pentru a bloca sau perturba funcționarea sateliților sau ar putea topi anumite componente electronice ale sateliților de pe orbitele aflate la distanțe mai mici față de pământ.

Alte arme spațiale: acestea sunt deocamdată doar teoretice și constau în lansarea unor tehnologii sub forma unor micro sateliți care ar putea fi direcționați în apropierea sateliților și detonați.

Figura 22: PL-19 Nudol și Dong Neng-3

Întrebuințarea sateliților de către țările care au implementat sistemul A2/AD nu are nevoie de explicații, având în vedere aplicabilitatea acestora. Contracararea sau distrugerea sateliților care au legătură cu statul agresor aduce un mare avantaj apărătorului.

Utilizarea capabilităților de război electronic și cibernetice

Rolul tot mai important și numărul în continuă creștere al mijloacelor electronice în acțiunile militare moderne au impus apariția unui nou concept și a unei noi arme, războiul electronic. Acesta exprimă o acțiune militară specifică, derulată cu forțe specializate și o formă aparte de asigurare pentru toți utilizatorii spectrului electromagnetic.

Dacă pentru comunicații ori radiolocație spectrul electromagnetic este mediul de propagare, pentru războiul electronic acesta reprezintă terenul de acțiune, obiectul de studiu, metoda și unealta de lucru. Din acest moment, specialiștii militari au confirmat, în unanimitate, că superioritatea în domeniul mijloacelor electronice, în general, a utilizării spectrului electromagnetic, în special, determină obținerea și menținerea supremației militare (cosmice, aeriene, terestre, maritime) și prin extensie a victoriei.

Dominația spectrului electromagnetic este o componentă crucială a majorității operațiilor militare moderne bazate pe folosirea intensă a sistemelor informatice, de comunicații și electronice. Dacă aceste sisteme sunt distruse, degradate sau bruiate, atunci comandantul nu poate realiza un act de comandă eficace.

Scopul strategic al războiului electronic este acela de controla și folosi spectrul electromagnetic pentru maximizarea eficienței operațiilor militare ale trupelor proprii, respectiv de a produce inamicului interzicerea, întreruperea, degradarea, derutarea în folosirea întregului spectru electromagnetic concomitent cu asigurarea folosirii depline a acestuia de către trupele proprii și/sau aliate.

Rolul capabilităților de război electronic integrate în cadrul A2/AD este crucial, având în vedere faptul că majoritatea sistemelor de armament moderne se bazează pe transmiterea de date și informații în timp real, iar echipamentele de comunicații se bazează tot pe spectrul electromagnetic. Având în vedere că și atacatorul va dispune de astfel de capabilități este extrem de important ca apărătorul să contracareze mai întâi capabilitățile adversarului, iar în același timp să-l și atace cu mijloace de atac radio electronic. Astfel, majoritatea statelor puternice dețin atât capabilități de protecție electronică, cât și de sprijin și atac electronic. Rusia, spre exemplu, pentru că e statul care ne interesează în mod direct, reprezentând unul dintre posibilii adversari ai NATO la ora actuală și care a implementat A2/AD, deține astfel de capabilități de război electronic performante. Unele dintre acestea sunt montate pe vehicule blindate, altele pe avioane sau pe nave, iar unele sunt pur și simplu mobile și încap într-o servietă. Dintre echipamentele performante ale Rusiei putem aminti:

Complexul RP-377LA „LORANDIT” de urmărire radio și interferențe, montat pe autovehiculul Buhanka UAZ-452, are incluse echipamente pentru bruiaj radio VHF foarte sofisticate, este analizor, monitor spectru și detectant de direcție;

Complexul R-330ZH, denumit și Zhitel, este o stație de bruiaj comunicații proiectată și fabricată de compania rusă Protek. Sistemul este în serviciul armatei rusești și include un camion Ural-43203/KAMAZ-43114 și un adăpost cu patru catarge telescopice. Stația mobilă este concepută pentru a rezolva următoarele sarcini: detectarea, detectarea direcției și blocarea stațiilor mobile de comunicații prin satelit mobile Inmarsat și Iridium, detectarea, detectarea direcției și blocarea stațiilor de comunicații celulare standard GSM 1900, echipament de navigație prin satelit NAVSTAR (GPS). Stația de bruiaj R-330ZH a fost folosită de armata rusă în timpul crizei din Crimeea în martie 2014;

Figura 23: Complexul R-330ZH

A-100 „Premier” este un avion de avertizare timpurie și de control, dotat cu radar activ APAR. Sistemul A-100 se dovedește a fi deosebit de eficient în combinație cu radarele de avertizare timpurie, ceea ce, ar putea permite o direcționare eficientă a rachetelor de croazieră și chiar a rachetelor hipersonice;

„Khibiny-U” este un sistem de asistență defensivă pentru avioane de luptă, montat pe avioane de luptă, creează dificultăți în detectarea și angajarea acestora de către adversar;

Complexul multifuncțional „Rtut-BM” este unul dintre cele mai avansate sisteme de RE. Scopul principal al acestei stații este de a proteja personalul și echipamentele, de armele de artilerie cu lansare unică și multiplă echipate cu siguranțe radio controlate;

Murmansk-BN este un sistem de blocare a comunicațiilor cu rază lungă de acțiune, special conceput pentru a scoate din luptă comunicațiile militare de înaltă frecvență prin satelit ale NATO și SUA și are o acoperire maximă de 3000 de kilometri. Acest sistem a fost dezvoltat ca parte a unui sistem strategic rus de război electronic și funcționează ca o capacitate centrică în rețea. Obiectivul primar al lui Murmansk-BN este sistemul de comunicații globale de înaltă frecvență al NATO (HFGCS).

Figura 24: Complexul Murmansk-BN

Acestea sunt doar câteva dintre sistemele de război electronic dezvoltate de Rusia. Pe lângă cele prezentate mai sus Rusia folosește UAV-uri care pot bruia comunicațiile, marca țintele și transmite coordonate pieselor de artilerie și lansatoarelor de rachete. Desigur și China are astfel de capabilități, dar și SUA și multe dintre statele apartenente la NATO. În cazul A2/AD, statele care au ales să implementeze astfel de strategii dețin un avantaj, deoarece, vor plasa aceste capabilități pe propriul teritoriu în locuri unde se va obține maximă eficiență și greu de descoperit.

Utilizarea combinată și eficientă a capabilităților de război electronic cu cele cibernetice pot aduce o forță expediționară în imposibilitatea de executa operația.

Spațiul cibernetic a devenit un mediu ideal pentru desfășurarea acțiunilor, iar structurile militare trebuie să fie pregătite pentru a putea răspunde amenințărilor care sunt generate în acest mediu.

Războiul cibernetic este una din marile amenințări ale planetei, iar specialiștii militari cer schimbarea legislației internaționale pentru a putea face față provocărilor. Modul în care este purtat războiul s-a schimbat odată cu apariția noului „teatru de operații” – spațiul cibernetic. Câmpul de luptă este alcătuit din cinci dimensiuni, respectiv dimensiunea aeriană, terestră, maritimă, cosmică (spațială) și cea cibernetică (informațională). Toate aceste dimensiuni sunt interdependente, având zone care se suprapun, astfel că elemente ale spațiului cibernetic se situează fizic, în cadrul tuturor celorlalte domenii.

Războiul cibernetic este o altă parte componentă a operațiilor cibernetice prin care se extinde puterea cibernetică dincolo de limitele defensive pentru detectarea, angajarea, dominarea și învingerea inamicului. Obiectivele capacităților de război cibernetic constau în rețelele de calculatoare și de comunicații prin care se asigură procesarea datelor, controlul echipamentelor, sistemelor și infrastructurii.

Statele naționale pot să execute cele mai sofisticate atacuri. Prin acestea ele urmăresc atingerea următoarelor obiective:

obținerea de informații despre planuri și capabilități politice, economice sau militare;

atacuri subversive directe sau indirecte asupra sistemelor militare și comerciale de comunicații și informatice din zona de operații sau împotriva elementelor care pot contribui la îndeplinirea misiunilor;

blocarea accesului la resursele media și la canalele de comunicare strategică;

acțiuni coordonate și sincronizate prin intermediul rețelelor fizice și virtuale interconectate folosind conectivitatea la internet și exploatând rețele sau sisteme de acces individuale pentru atingerea unor obiective punctuale.

Pe lângă state, o altă categorie de atacatori este reprezentată de hackeri și de grupuri de activiști, motivați politic. Aceștia pot fi susținuți sau sponsorizați de organisme guvernamentale din motive politice sau ideologice. Astfel, capabilitățile cibernetice nu constau neapărat în echipamente extrem de sofisticate, ci în personal cu minți sclipitoare care pot intra în bazele de date ale statului atacator făcând imposibilă utilizarea calculatoarelor, ceea ce ar duce la imposibilitatea conducerii acțiunilor militare.

Utilizarea sistemelor ISR

Informațiile, supravegherea și cercetarea (ISR) sunt elemente critice în ducerea acțiunilor militare. Necesitatea deținerii de date și informații despre adversar a dus la dezvoltarea tehnologiilor performante de cercetare-observare, radare cu bătaie foarte mare sau sateliți care oferă imagini în timp real. Totodată acest lucru a dus la dezvoltarea tehnologiilor care ajută echipamentele militare să devină „invizibile”, cum este cazul tehnologiilor „stealth”.

Pentru un stat care a adoptat strategii A2/AD este extrem de important să cunoască în permanență poziția adversarului. A2/AD presupune acțiuni asupra adversarului de la distanțe foarte mari ceea ce atrage după sine necesitatea cunoașterii locației și activității acestuia, iar acest lucru nu este posibil decât prin întrebuințarea mijloacelor ISR cu rază lungă de acțiune, precum și o prelucrare a datelor obținute de la sateliți, UAV-uri, avioane, radare de către specialiști IMINT, OSINT, SIGINT, ELINT, etc. Toate aceste date sunt adunate și analizate de specialiști, astfel încât, produsele livrate să fie extrem de exacte. În figura 25 se poate observa cum pot fi integrate toate capabilitățile ISR, în așa fel încât toate datele să fie colectate într-un loc și transformate în informații de mare valoare operațională.

Figura 25: Integrarea capabilităților ISR

Una dintre capabilitățile moderne folosite în prezent, care de altfel o deține SUA, Rusia, Anglia, China, Australia, Franța și Iran este OTH-R sau mai bine zis radar cu rază lungă de acțiune, dincolo de orizont. Acesta este un tip de sistem radar cu capacitatea de a detecta ținte pe intervale foarte lungi, de obicei sute de mii de km, dincolo de orizontul radarului, care este limita de distanță pentru radarul obișnuit. Acesta funcționează prin emiterea unei unde scurte puternică prin intermediul unei antene.

Unda ajunge la țintă datorită reflectării undei de către ionosferă, iar semnalul ecou revine pe același traseu la antena de recepție. Rusia a dezvoltat de-a lungul timpului astfel de radare, reușind să ajungă la performanța de a detecta la aproximativ 10.000 km prin intermediul radarului Duga-3, iar ultimul radar construit poartă denumirea de 29 B6 Konteyner și are o rază de acțiune de 3000 km.

Figura 26: Radarul 29B6 Konteyner

UAV-urile sunt un alt tip de tehnologie folosită pentru a recepționa date și informații despre adversar. Utilizarea aparatelor de zbor fără pilot, de dimensiuni mici, silențioase și greu de detectat oferă posibilitatea de a oferi imagini, date și informații în timp real despre poziția și activitatea adversarului. Astfel de aparate se află la ora actuală în dotarea majorității armatelor din lume.

Pe lângă aparatele de zbor fără pilot există avioane echipate cu sisteme ISR ultraperformante, cu echipaj specializat în astfel de acțiuni. Un astfel de exemplu este Tu 214 R, un avion rusesc cu capabilități ISR, un adevărat avion de spionaj. Este vorba despre o aeronavă de misiuni speciale, dotată cu sisteme de radar și senzori electrono-optici care produc imagini de tip fotografic dintr-o mare parte a solului: aceste imagini sunt apoi folosite pentru a identifica și a cartografia poziția forțelor inamice, chiar dacă acestea sunt camuflate sau ascunse. Este cunoscut faptul că, aeronava transportă pachete de senzori pentru a efectua misiuni ELINT (Electronic Intelligence) și SIGINT (Signal Intelligence). Antenele Tu-214R pot intercepta semnalele emise de sistemele inamice (radare, avioane, radiouri, vehicule de luptă, telefoane etc.), astfel încât, să poată fi detectată locația unde operează acestea, ce fel de echipament folosesc, ce fac și ce intenționează să facă.

Figura 27: Avionul Tu-214R

Utilizarea obstacolelor terestre, maritime sau aeriene

Obstacolele terestre, maritime și aeriene au fost folosite de mult timp, de altfel, au fost date exemple și în conflictele prezentate anterior. Utilizarea acestora este mai frecventă pentru obținerea interdicției zonale decât a anti-accesului. Tipul obstacolelor și strategia de plasare a acestora depinde foarte mult de ingeniozitatea apărătorului, pentru a obține efectul de surprindere a adversarului, întârziere și producere de pierderi.

Obstacolele pot fi naturale, fără ca omul să aibă vreun aport și construite sau consolidate, care sunt făcute de mâna omului. Dintre obstacolele naturale amintim drumurile, căile ferate, podurile, zonele construite, solul, traficul, pantele, râurile, vegetația, construcțiile cu valoare culturală, vizibilitatea, climatul și vremea. Toate aceste elemente sunt importante și pot fi folosite în cadrul planului de implementare a A2/AD. Obstacolele naturale influențează extrem de mult modul de desfășurare a acțiunilor militare și trebuie integrate în rețeaua A2/AD. Modul de dispunere a acestora determină culoarele de mobilitate și de apropiere a adversarului, punctele cheie, locurile obligate de trecere.

De cealaltă parte obstacolele construite pot fi :

Demolările: crearea de crăpături în drumuri, distrugerea pistelor de aerodrom, căi de rulare sau zone de parcare și căi ferate, distrugerea podurilor sau a tunelurilor, demolarea clădirilor pentru a crea moloz, inundarea zonelor prin distrugerea barajelor, crearea abatizelor prin aruncarea copacilor;

Construcțiile: baraje de sârmă ghimpată, șanțuri antitanc, baraje confecționate din lemn, abatize neexplozive din fier, oțel, arici etc.;

Câmpuri de mine;

Raioane de teren contaminate.

Utilizarea armamentului antitanc

În cadrul A2/AD, armamentul antitanc se pretează a fi utilizat pentru limitarea libertății de acțiune a inamicului după ce acesta a reușit pătrunderea în teatrul de operații, deci pentru obținerea interdicției zonale.

Armamentul și sistemele de armament antitanc sunt extrem de variate în zilele noastre. Nu mai există nici o armată care să nu dețină armament antitanc. Acesta poate varia de la armamentul portabil aflat asupra militarilor, la cel montat pe mașinile de luptă, la armament de artilerie, sisteme de rachete antitanc, elicoptere și avioane antitanc.

Arsenalul rusesc de armament antitanc cuprinde printre altele: armamentul portativ de rachete antitanc dirijate 9K115 Metis și Metis M, 9M113 Konkurs, sistemele de rachete cu fascicul laser 9K116-1 Bastion, 9K118 Sheksna, Kastet și 3UBK12, rachetele antitanc 9M119, 9M120 Ataka, 9M123 Khrizantema, 9M133 Kornet, sistemul de rachete Hermes care pot fi lansate din aer, terestru sau naval, sistemul antitanc Kornet-D care este o platformă rusească ATGM bazată pe GAZ-2975. Utilizează rachete Kornet-EM în ambele variante de tip tandem-HEAT sau termobaric. Este capabil să lanseze o salvă de două rachete în mai puțin de o secundă, fie într-o singură țintă, fie în două ținte diferite, simultan.

Un alt sistem antitanc performant care este instalat pe elicopterele Ka-50 și Ka-52 precum și pe avionul Su-25T, este sistemul antitanc de rachete dirijate laser 9K121 Vikhr și aruncătorul de grenade RPG-30 "Kryuk".

Figura 28: Sistemul antitanc Kornet-D și aruncătorul de grenade

RPG-30 Kryuk

Utilizarea armamentului de artilerie terestră

La fel ca în cazul armamentului antitanc, armamentul de artilerie este extrem de răspândit și totodată eficient. Acesta poate fi fix, autopropulsat, rachete de artilerie și poate fi utilizat atât pentru anti-acces cât și pentru interdicție zonală, în funcție de distanța și scopul pentru care este folosit. În ultimul timp sistemele fixe de artilerie au fost înlocuite de cele autopropulsate datorită mobilității acestora și nevoii de a-și schimba poziția pentru a nu fi contracarate de către adversar.

Armamentul de artilerie poate fi utilizat pentru obținerea anti-accesului prin executarea de foc asupra adversarului pe timpul deplasării acestuia, la distanțe mari, iar dacă este posibil prin lovirea în puncte obligate de trecere cum ar fi strâmtorile sau pentru apărarea câmpurilor de mine.

Pentru obținerea interdicției zonale armamentul de artilerie se utilizează înainte de ajungerea adversarului la contact, pe timpul debarcării sau apropierii, lovindu-se coloanele în deplasare ale adversarului, mijloacele blindate, de artilerie și antiaeriene, ulterior pe timpul ducerii luptei prin lovirea eșalonului doi, a structurilor de sprijin logistic, a punctelor de comandă sau a altor capabilități critice ale adversarului.

Atât pentru obținerea anti-accesului cât și pentru obținerea interdicției zonale, artileria se folosește combinat cu celelalte capabilități integrate în rețeaua A2/AD, în urma executării unui proces riguros de targeting, țintele fiind prioritizate pentru fiecare capabilitate participantă, iar asupra unor ținte se va putea acționa cu mai multe capabilități în același timp pentru a obține un efect maxim.

În Rusia, artileria este adesea numită „Dumnezeul războiului”. Mulți analiști consideră că, vechea armată sovietică este o „armată de artilerie cu o mulțime de tancuri”. Armatele sovietice și ruse au pus mult timp accentul pe artilerie.

Experiența ucraineană servește ca un analog mortal pentru ceea ce s-ar putea întâmpla cu artileria adversă în cazul unui conflict cu rușii sau cu un surogat rus. Ei și-au îmbunătățit tehnologia prin dezvoltarea unei noi generații de muniții bombardate care este umplută cu explozivi termobari. Aceste muniții generează un val intens de gaze explozive care sunt mult mai letale decât explozivii convenționali. Un singur val de foc termobar, tras de un batalion de lansatoare de rachete grele, va anihila orice pe o suprafață de aproximativ 350 de hectare.

Performanța artileriei rusești din Ucraina demonstrează cu tărie că, în ultimele două decenii, rușii au făcut un salt tehnologic. Una dintre armele de ultimă generație rusești este modelul 2S35 Koalitsiya-SV , un obuzier de 152 de milimetri montat pe șasiul tancului T-90. În plus față de armele cu muniție ghidată cu precizie, obuzierul are mai multe îmbunătățiri față de predecesorul său, Msta-S, printre care automatizarea sistemelor cheie. Chiar dacă Koalitsiya-SV seamănă cu vechiul 2S19 Msta-S, acesta este un sistem complet diferit. Are o turela fără pilot și este înarmat cu un pistol de 152 de mm. Dispune de un sistem automat de încărcare a munițiilor și manipulare și utilizează un sistem modular de încărcare. Acest sistem de artilerie poate trage o gamă largă de muniții, inclusiv proiectile standard și rachete HE-FRAG, proiectile cu cluster cu submuniții antitanc, proiectile pentru bruiaj. Gama de foc cu proiectil standard este de aproximativ 30 km și în jur de 40 km cu proiectil bazat pe rachete. A fost dezvoltat un nou tip de proiectil ghidat cu precizie pe distanțe lungi. Are o bătaie maximă de 70 km. Koalitsiya-SV este, de asemenea, capabil să tragă muniții de precizie ghidate Krasnopol, model mai vechi, la o distanță de 20 km.

Figura 29: 2S35 Koalitsiya-SV

Desigur arsenalul de artilerie rusesc cuprinde foarte multe modele de sisteme de armament atât fixe, cât și autopropulsate sau cu rachete de artilerie. La fel de bine la capitolul artilerie stă și China, aceasta dezvoltând mai multe modele, unele bazate tot pe Msta-S rusesc. Printre acestea amintim modelele autopropulsate PLZ-07, PLZ-83 și PLZ-05 care se bazează pe obuziere de 122, 152 și 155 mm, cel din urmă adaptat să tragă muniție model NATO până la o distanță de 50 km.

Utilizarea armelor geofizice

Până acum cele mai puternice și eficiente arme, erau considerate armele de distrugere în masă, cum ar fi bomba atomică, neutronică, hidrogenică, astfel încât pe planetă s-au adunat 27000 de astfel de bombe atomice, care ar fi capabile să distrugă de 12 ori planeta. Anumiți oameni de știință și-au dat seama că, astfel de arme sunt ineficiente și au trecut la construirea de alte arme mult mai sofisticate cum ar fi armele psihotronice și armele geofizice.

Războiul geofizic cunoscut în literatura de specialitate și sub numele de război ecologic sau geoclimatic, este o formă de manifestare a războiului total în care se folosesc mijloace și metode de modificare a mediului natural atât de mari, încât obligă adversarul să înceteze acțiunile de luptă și chiar să se predea necondiționat.

Într-adevăr, zvonurile despre dezvoltarea secretă a armelor geofizice, au existat, SUA și URSS fiind printre protagoniști. Dar cum nu există fum fără foc, la sfârșitul anilor '70, cele două superputeri au semnat un acord prin care a fost impusă o interdicție asupra evoluțiilor militare din domeniul geofizicii. În mod legal, tratatul a intrat în vigoare. De fapt, laboratoarele secrete și-au continuat activitatea sub pretextul instituțiilor științifice.

Un lider politic de top apartenent al Dumei rusești, Vladimir Jirinovski (liderul Partidului Liberal-Democrat din Rusia) a spus într-un interviu televizat că Rusia deține o nouă tehnologie pentru „a distruge orice parte a planetei” și ucide peste o sută de milioane de oameni prin intermediul armelor geofizice secrete. Jirinovski scos în evidență supremația Rusiei în spațiu și a afirmat că Rusia are bani, resurse și multe arme despre care nu știe nimeni.

În Rusia există un astfel de sistem care controlează vremea, cunoscut sub numele de „Sura”. Este situat în partea centrală a Rusiei, într-o locație destul de îndepărtată și liniștită, la aproximativ 170 de kilometri de Nizhny Novgorod și aparține Institutului de Cercetare al Fizicii Radio, care la un moment dat a fost unul dintre cele mai importante institute de cercetare științifică din URSS. Aceasta este situat într-o zonă de aproximativ 10 hectare și constă într-o lungă serie de antene de douăzeci de metri. Partea principală a „Sura” este transmițătorul de dimensiuni reduse, conceput pentru studiul proceselor acustice din atmosfera Pământului.

Integrarea acestor arme în cadrul rețelei A2/AD este posibilă și aduce un avantaj enorm. Crearea unor condiții de vreme nefavorabilă ar putea face forța expediționară să se întoarcă din drum sau chiar să renunțe la operație. Spre exemplu, Operația „Overlord” sau „Debarcarea din Normandia” cum este ea cunoscută a fost amânată din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile, navele fiind nevoite să se întoarcă în port.

Cele mai importante modalități de manifestare a acestor tip de arme sunt:

diferite metode de creare a ploii la comandă prin împrăștierea în atmosferă a unor aerosoli prin intermediul unor rachete meteorologice;

tot cu rachete și proiectile de mare calibru se realiză distrugerea norilor de grindină și decompensarea zonelor amenințate de furtuni. Americanii au folosit și în Vietnam această modalitate pentru a provoca ploi pe traseul pe care Vietnamul de Nord aproviziona cu arme trupele comuniste din Vietnamul de Sud;

detonarea unor încărcături explozive de mare putere în anumite puncte de îmbinare a plăcilor tectonice, poate determina cutremure la comandă în zone stabilite cu exactitate;

se pot crea artificial alunecări de teren în zonele în care se intenționează destabilizarea din punct de vedere tectonic și există chiar posibilitatea activării unor vulcani. Ca mijloace de inițiere a unor astfel de fenomene comandate, se folosesc încărcături nucleare (detonate chiar la distanțe de mii de km de locul unde se vor declanșa seismele);

cu ajutorul laserelor de mare putere se pot crea adevărate furtuni de foc, iar prin intermediul sateliților artificiali se pot crea incendii devastatoare în orice punct al globului ce se dorește pârjolit.

Unul din avantajele acestui tip de război este posibilitatea folosirii acestor tehnici în secret, fără ca adversarul să știe că este victima unei agresiuni premeditate.

Utilizarea armelor psihotronice și psihotropice

Jocul cu mintea oamenilor și dorința de a controla voința altor persoane a reprezentat întotdeauna un subiect de cercetare ale căror rezultate pozitive ar da o putere nemărginită deținătorului. Astfel de arme au existat și au fost chiar folosite, unele surse susțin că au fost folosite chiar și în masă.

Există două tipuri de astfel de arme: psihotropice și psihotronice.

Armele psihotropice reprezintă o categorie de substanțe care au apărut de curând. Prin substanțe psihotropice, se înțeleg compuși naturali sau sintetici promovați pe cale olfactivă, intramusculară, alimentară, capabili de a genera la oameni sănătoși diferite anomalii psihice sau fizice, de a îndeplini diferite sarcini.

Aceste substanțe generează distrugeri psihice și mentale ce se manifestă printr-o schimbare bruscă de comportament a omului. Starea de psihoză, generată de anumiți compuși psihotropici sunt analogice îmbolnăvirii de schizofrenie. Unele din aceste substanțe sunt capabile să genereze incapacitatea de coordonare a mișcărilor, orbire temporară, surditate, vomă, pot modifica brusc tensiunea arterială. Există substanțe ce pot fi folosite în scopuri militare cu efecte de sedare, relaxare (tranchilizante) care generează apatie, indiferență, letargie, influențe negative asupra gândirii, generează incapacitatea de a te concentra și de a gândi.

Armele psihotronice reprezintă un complex de influențe prin intermediul cărora se distruge sistemul nervos, inima, vezica biliară, pancreasul, ficatul, generează o dischinezie artificială a căilor biliare, a organelor sexuale și urinare, a tractului intestinal, desincronizează si frânează activitatea cerebrală, picioare permanent încordate, a spatelui, rinichilor, gât, încheieturi, distruge dantura, infectează organismul cu microbi, viruși, stafilococi, streptococi, scopul final al armei este de a distruge omul sau de a-l schilodi.

Categorii de arme psihotronice:

arme psihotronice pe bază de radiații cu frecvență extrem de înaltă care se încadrează în lungimi de undă milimetrice, cuprind diapazonul dintre 30 ghz – 300 ghz. O astfel de armă poate, într-un mod ascuns, să distrugă la o anumită distanță centre ale creierului, poate declanșa distrugerea sau oprirea completă a oricărui sistem vital;

arme psihotronice care funcționează în baza frecvențelor ultra decimetrice și care cuprind paleta oscilatorie de la 300 mhz – 3 ghz. Lungimea de undă este de la un metru până la . O astfel de armă poate penetra profund organismul omenesc și ca rezultat, poate activa sau genera celule cancerigene, astfel încât, peste o perioadă de timp, omul în mod natural moare de cancer. O astfel de armă nu este capabilă să distrugă instantaneu o victimă precum arma de foc. În schimb, rezultatul morții pare întotdeauna a fi unul natural;

arme psihotronice care se bazează pe radiații și frecvențe superioare precum cuptorul cu microunde, cu frecvente de 3000 mhz. Acestea sunt cele mai puternice unde, aproape identice cu cele din cuptorul cu microunde. O astfel de armă îndreptată care un om sau mai mulți, de regulă generează spasme ale picioarelor, arsuri în tălpi, dureri în urechi, înțepături în ochi, pocnituri în cap care vâjâie, vomă și dureri de cap;

arme psihotronice bazate pe ultrasunete – funcționează pe lungimi de undă de aproximativ – frecvența mai mare de 30khz. O astfel de armă poate fi utilizată pentru inhibarea sau frânarea sistemului imunitar al organismului;

armele care funcționează în baza radiațiilor infra sonice. Lungime de unda cu frecvența mai mică de 17 hz. Cel mai periculos diapazon este considerat cel de la 6 hz-9 hz. În acest interval, omul simte cum îi va exploda creierul. Un sunet cu o asemenea intensitate, generează vomă, sunete în urechi, deformarea și distrugerea vederii, o frică neconștientizată;

arma care folosește cel de-al 25-lea cadru, a fost folosită de Stalin și Hitler cu succes. În ultima perioadă de timp, s-au adus îmbunătățiri remarcabile acestui principiu, iar noile descoperiri au fost folosite cu succes în Cecenia. Ochiul nostru este construit în așa fel încât, filmul este posibil numai datorită inerției percepției, cu alte cuvinte, vitezei de excitare a receptorilor. Dacă montăm cel de-al 25-lea cadru cu o anumită imagine, atunci 1/25 secunde va apărea o imagine. Dacă imaginea va fi foarte luminată, o vom vedea și ne va deranja, oarecum o vom percepe ca un mic blitz pe ecran. Dacă va fi prea întunecată în comparație cu celelalte 24 de cadre, aceasta nu va fi remarcată. Dacă cel de-al 25-lea cadru întrunește anumite condiții de fond general, atunci el va fi perceput rapid de ochi, aruncat în subconștient și va genera efecte (dorințe, afecte, dispoziții, etc).

O bună parte din armele psihotronice nu sunt făcute pentru a omorî, sarcina lor este de a produce influențe de cele mai diferite tipuri cu cele mai diferite scopuri. Din acest motiv, mulți oameni de știință au tendința să le numească mijloace de influență psihotronică.

Una dintre aplicațiile acestor tip de arme este sistemul de arme non-letal ADS. Majoritatea sistemelor de acest tip au ca aplicabilitate la pace controlul mulțimilor. De exemplu, sistemul Poly WB-1chinezesc, este o armă cu rază lungă de acțiune care poate provoca dureri copleșitoare oamenilor fără a-i ucide. Acesta utilizează fascicule de unde milimetrice pentru a arde țintele de la un kilometru depărtare. Atunci când fasciculul lovește o persoană, el excită moleculele de apă de sub piele, încălzindu-le suficient pentru a provoca durere extraordinară. Este principiul cuptorului cu microunde. Planul, se pare, este acela de a monta WB-1 pe nave – probabil cele destinate pentru patrulare.

Figura 30: Poly WB-1

Este bine-cunoscut faptul că, SUA deține multe astfel de sisteme, implementate și utilizate în domeniul militar și folosite de altfel și în Afganistan, iar Rusia este în curs de dezvoltare a acestora, se presupune cu aplicabilitate asupra unui număr mai mare de persoane și cu efecte mult mai puternice.

Strategii, tehnici și tactici utilizate pentru implementarea strategiilor anti-acces/interdicție zonală

Pentru strategie există foarte multe definiții, dar făcând un sumar, putem spune pe scurt că strategia este un plan de acțiune conceput pentru a atinge un anumit scop, a ajunge la o stare finală dorită, împreună cu un sistem de măsuri pentru realizarea acestuia.

O strategie A2/AD este un plan destinat pentru a preveni posibilitatea unei forțe de a opera în vecinătatea sau în interiorul unui anumit teritoriu. Acest plan este în legătură cu alte planuri de acțiune care îndeplinesc alte obiective, care de obicei se relaționează cu acesta.

O campanie A2/AD constă în implementarea unui astfel de plan. Obiectivul nu este de a obține aceste victoria printr-o operație terestră, dimpotrivă se urmărește evitarea unor astfel de operații. În sprijinul altor obiective deja atinse, un impas poate fi o victorie pentru forța A2/AD. Acest plan este construit în așa fel încât, adversarul să fie lovit pe timpul fiecărei faze a operației și degradat gradual, astfel, voința acestuia de a lupta să fie redusă considerabil. Pe timpul planificării operației se vor stabilii ca obiective slăbirea procentuală a adversarului pe fiecare fază.

Înainte de a analiza efectiv în ce constă o operație A2/AD, trebuie să amintim de o pre-fază a acestui plan sau faza 0, care este, la fel de importantă și anume descurajarea. Primul obiectiv al punerii în execuție a unei campanii sau operații militare este însăși evitarea acesteia. Forțele militare, inclusiv cele destinate pentru obținerea A2/AD sunt cele mai performante pe timpul ducerii acțiunilor militare, dar succesul cel mai mare este determinat de îndeplinirea obiectivelor propuse fără să fie necesară folosirea lor. Chiar dacă uneori pare ciudat faptul că se cheltuie resurse și bani pe forțe care poate, nu vor fi folosite niciodată. Dimpotrivă, foarte multe resurse ar trebui cheltuite pentru a implementa un model de descurajare credibilă, astfel încât, conflictul militar să nu aibă loc. Cu siguranță, declanșarea unui conflict ar duce la cheltuieli mult mai mari. Acest lucru confirmă spusele generalului chinez Sun Tzu, în cartea sa „Arta Războiului” care spunea că „culmea abilității nu este să câștigi o sută de victorii într-o sută de bătălii. Măiestria supremă este să îngenunchezi inamicul fără luptă” sau "Nu este nevoie să distrugi fizic inamicul, ci este suficient să îi distrugi voința de a lupta".

Așadar, un prim obiectiv propus de strategiile A2/AD este descurajarea adversarului și îndeplinirea obiectivelor fără a ajunge la acțiuni militare. De altfel, primul pas al unui stat care a optat pentru implementarea strategiilor A2/AD, pentru a descuraja un posibil adversar este de a face eforturi politice, diplomatice și economice pentru a împiedica alte state din regiune să realizeze sau să mențină o relație politico-militară eficientă cu posibilul adversar. Încă din timp de pace sau pe perioada de timp în care nu au avut loc acțiuni ostile, inițiativele politice și diplomatice sunt principalele unelte pentru a promova cooperarea sau toleranța cu statele din regiune și nu numai. Foarte important este să prevină staționarea sau dislocarea forțelor adversarului în regiune. Acest lucru nu este însă ușor de obținut. Unul dintre motive este faptul că adversarul, care se presupune a fi o forță cu capabilități expediționare, este o putere superioară, care probabil, la rândul ei, și-a pus în funcțiune căile politice și diplomatice pentru a obține avantaje strategice. Un alt motiv este faptul că statul care a implementat A2/AD este văzut mai degrabă ca o amenințare de către statele vecine sau din regiune în comparație cu posibilul adversar venit din afară. Tendința este pentru statele mai mici să se alieze cu forța cea mai puternică.

Al doilea pas este utilizarea acelorași metode diplomatice și politice pentru a convinge de faptul că, intențiile și obiectivele statului care deține capabilități A2/AD sunt legitime și nesemnificative din punct de vedere strategic, iar al treilea pas este de a face opinia publică internațională să susțină sau cel puțin să accepte clauza sa. Aici forța A2/AD are un oarecare avantaj deoarece adversarul, ca forță expediționară este privită ca stat agresor.

Toți acești pași pot fi obținuți prin intermediul propagandei, inițiativelor economice, politice și diplomatice, demonstrații, sprijin pentru mișcările în sprijinul păcii, apelarea la forumurile internaționale, folosirea căilor media pentru promovarea intereselor.

Un alt element care duce la descurajarea adversarului este amenințarea cu folosirea diferitelor capabilități cum ar fi de exemplu arma nucleară. Deținerea unei arme nucleare este un element demn de luat în seamă având în vedere faptul că, folosirea ei duce la urmări catastrofale. Demonstrațiile de forță, prezentările de tehnică modernă, ultraperformantă determină adversarul să se gândească de două ori înainte de a declanșa conflictul.

Trecând peste această fază a descurajării ajungem la fazele propriu zise ale strategiilor A2/AD. Cum am mai spus anterior, o campanie anti-acces nu folosește neapărat capabilități diferite de lupta clasică. Diferența constă în obiectivele campaniei, mai mult decât specificul individual al operațiilor tactice. Totuși, este posibilă o evidențiere a secvențelor care caracterizează o campanie A2/AD standard. În această imagine de ansamblu, operațiile pot avea loc simultan și se pot repeta până ce vor avea efect asupra adversarului. Se poate spune că, campania constă în cursuri de acțiune care depind de acțiunile anterioare și sunt plasate pe acțiunile anterioare pentru a obține sprijin reciproc. Ca și imagine de ansamblu este similar construirii unui zid unde cărămizile se bazează pe cât de bine au fost puse cele dinainte, iar rezultatul final este un zid înalt greu de escaladat și de trecut.

În continuare vom încerca să împărțim pe faze o campanie A2/AD, deoarece, fazarea este o metodă eficientă în a vedea, urmări și conduce o operație întrunită complexă.

„Principalul scop al împărțirii pe faze este de a integra și sincroniza acțiunile, astfel sporindu-le flexibilitatea și unitatea de efort pe timpul execuției. Ajungerea la starea finală dorită necesită aranjarea unei operații majore sau campanii în mai multe faze. Fazele în cadrul planului sunt secvențiale, dar pe timpul execuției acțiunile vor fi adesea simultane sau suprapuse în cadrul fazelor. Într-o campanie, fiecare fază poate reprezenta o operație majoră, în timp ce în cadrul unei operații majore, o fază, în mod normal, constă în mai multe operații mai mici sau o serie de acțiuni”.

Faza 0 este cea de modelare, despre care am discutat mai devreme și constă în multitudinea de activități inițiale destinate descurajării, pregătirii și prevenirii. Această fază reprezintă baza operațiilor următoare, deoarece aici se construiește efectiv rețeaua A2/AD. Aici putem include dezvoltarea doctrinelor, îmbunătățirea caracteristicilor echipamentului și armamentului din dotare, a senzorilor, desfășurarea de exerciții și pregătirea personalului, desfășurarea acțiunilor diplomatice și politice pentru a convinge statele din regiune că aceste acțiuni nu reprezintă o amenințare, întărirea relațiilor cu celelalte state, căutarea de aliați cu obiective comune sau asemănătoare, constituirea unor baze militare în regiune sau menținerea celor existente.

Faza 1 reprezintă faza de declanșare și constă în definirea crizei. În această fază se caută sau se întâmplă un act de agresiune, un motiv de declanșare a ostilităților. Tot aici se pot executa acțiuni/atacuri preemtive asupra forțelor adversarului staționate în regiune. Astfel, are loc inițierea planului A2/AD în care se urmărește slăbirea infrastructurii necesară forței expediționare a adversarului pentru a-și proiecta puterea de luptă în regiune.

În această fază pot fi executate următoarele tipuri de acțiuni:

atacuri cibernetice fără amprentă, fără să fie recunoscute de cineva, asupra infrastructurii potențiale a adversarului;

folosirea capabilităților anti satelit (ASAT) pentru a degrada sistemul C4ISR al adversarului;

inițierea planului de inducere în eroare a adversarului;

poziționarea forțelor pe mare, a barierelor bazate pe submarine, patrulelor aeriene și a diferitelor nave dincolo de apele teritoriale;

stabilirea unei zone de blocaj sau de excludere maritimă;

atacul unor obiective regionale;

stabilirea superiorității aeriene în zonă prin folosirea avioanelor de luptă și a capabilităților antiaeriene terestre.

În continuare, aceste acțiuni vor crește în intensitate prin:

creșterea distanței și intensității atacurilor cibernetice;

scurte atacuri ASAT;

angajarea în luptă a capabilităților de război electronic;

atacuri cu rachete balistice și avioane asupra bazelor militare ale adversarului din regiune;

utilizarea torpilelor, rachetelor balistice și de croazieră asupra forțelor navale înaintate ale adversarului;

reducerea treptată a forțelor rămase în obiectivele din regiune;

atacuri amfibii și aeropurtate asupra bazelor adversarului din regiune;

executarea acțiunilor de sabotaj, de întrerupere a activității porturilor de îmbarcare a adversarului;

Toate aceste acțiuni din această fază sunt menite să degradeze și descurajeze inițierea operației adversarului și de ce nu inițierea tratativelor.

Faza 2 este cea de câștigare a inițiativei, în care forța atacatoare și partenerii acesteia încearcă să-și asigure libertatea de acțiune și accesul la infrastructura din teatrul de operații. Este faza în care atacatorul/forța expediționară luptă pentru a-și menține influența în regiune și se pregătește pentru proiectarea puterii sale de luptă în regiune, își aduce forțele în poziția de a ataca și penetra rețeaua A2/AD a apărătorului. Faza este caracterizată de acțiuni decisive pentru restabilirea și menținerea forțelor combatante în regiune.

Forța A2/AD va executa o serie de acțiuni menite să degradeze și să slăbească puterea de luptă a adversarului, astfel încât, acesta să renunțe sau dacă continuă acțiunile, să o facă la capacitate redusă. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv va executa următoarele acțiuni/operații:

intensificarea atacurilor cibernetice și a celor de război electronic;

lovirea cu rachete balistice intercontinentale a obiectivelor strategice de pe teritoriul adversarului;

protejarea propriilor sateliți de atacurile executate de adversar și continuarea degradării sateliților acestuia prin mijloace ASAT;

lovirea cu rachete balistice și aviație a porturile de îmbarcare, precum și a forțelor pe timpul îmbarcării;

executarea operațiilor antisubmarin pentru blocarea și distrugerea submarinelor adversarului care execută acțiuni în zonă;

atacarea navelor care execută acțiuni în regiune cu rachete balistice, de croazieră și cu aviația;

menținerea superiorității aeriene creată în zonă prin intermediul avioanelor de luptă și a capabilităților antiaeriene, atacând mijloacele de aviație care acționează în regiune și contracarând rachetele lansate de adversar;

hărțuirea și atacarea în permanență a bazelor aeriene și terestre ale adversarului aflate în regiune precum și a sistemului C4ISR;

apărarea obiectivelor și capabilităților de atacurile executate de adversar;

utilizarea armelor geofizice pentru crearea condițiilor meteorologice nefavorabile navelor și avioanelor;

Foarte multe dintre aceste acțiuni sunt interdependente și necesită o serie de acțiuni/operații de sprijin, altele se pot desfășura simultan.

Faza 3 este faza de dominare, reprezintă faza decisivă a operațiilor anti-acces și de tranziție către operațiile de interdicție zonală. Este faza de culminare a inamicului, de dominare a acestuia, în care sunt acționate toate capabilitățile avute la dispoziție pentru a bloca ajungerea forței expediționare în zona de debarcare. Această fază se încheie fie cu renunțarea adversarului de mai continua campania ofensivă, nereușind să penetreze rețeaua anti-acces a apărătorului, fie acesta a creând breșa necesară continuării acțiunilor înaintează spre zona de debarcare și spre bazele aeriene proprii din regiune, aerodromuri sau aeroporturi controlate și trece la proiectarea efectivă a puterii de luptă în teatrul de operații propus prin operații aeropurtate și de desant maritim susținute permanent de sprijin logistic.
În această fază, rețeaua A2/AD este acționată la maxim, acțiunile/operațiile executate fiind următoarele:

lovirea continuă pe timpul apropierii grupării de forțe navale care încearcă crearea unei breșe în rețeaua A2/AD, cu rachete balistice și de croazieră lansate de la sol, de pe nave, submarine sau de pe mijloace aeriene, precum și cu aviația;

lovirea continuă a grupării de forțe navale principale pe timpul îmbarcării și apropierii acesteia, cu rachete balistice și de croazieră lansate de la sol, de pe nave, submarine sau de pe mijloace aeriene, precum și cu aviația;

executarea de acțiuni aero-navale destinate hărțuirii în permanență a grupărilor de forțe navale care se apropie;

atacarea infrastructurii care facilitează operațiile aeropurtate (baze militare, aerodromuri, aeroporturi) prin intermediul rachetelor balistice, artileriei cu rază lungă de acțiune, forțelor pentru operații speciale, grupări de forțe terestre (task force) de diferite dimensiuni, în funcție de mărimea și importanța obiectivelor;

lovirea permanentă a mijloacelor de aviație prin intermediul avioanelor de luptă și capabilităților antiaeriene, pentru menținerea superiorității aeriene;

folosirea la maxim a capabilităților de război electronic și a celor cibernetice pentru punerea adversarului în imposibilitatea folosirii sistemului C4ISR și de a conduce operațiile;

lovirea capabilităților de sprijin logistic, atât cele aflate deja pe mare cât și cele de pe teritoriul statului atacator prin mijloace aeriene și rachete balistice cu rază lungă de acțiune;

instalarea câmpurilor largi de mine, dispuse multinivel, în larg, pe direcțiile probabile de apropiere a grupărilor de forțe navale sau în locuri obligate de trecere;

continuarea acțiunilor de degradare a sateliților;

utilizarea armelor geofizice pentru crearea condițiilor meteorologice nefavorabile navelor și avioanelor.

Toate aceste acțiuni/operații bine planificate, se execută concomitent cu apărarea propriilor forțe și facilități, de acțiunile adversarului, care de altfel, vor fi la fel sau poate mult mai agresive. Intensitatea acțiunilor în această fază atinge cote maxime de ambele părți. Este faza în care se decide dacă se ajunge sau nu la desfășurarea operațiilor terestre.

Această fază poate continua cu faza de tranziție, dacă operațiile anti-acces au avut succes sau se trece la faza 4, cea de desfășurare a operațiilor de interdicție zonală. Această fază este aproximativ aceeași cu a unei operații clasice de debarcare a forțelor, cu specificația că scopul, nu este de a înfrânge adversarul, ci de ai limita libertatea de acțiune, de a-l împiedica să-și execute manevrele planificate, de a-l împiedica să-și definitiveze proiecția puterii de luptă în teatrul de operații. În urma desfășurării acestei faze adversarul trebuie să fie slăbit, în așa fel încât, să realizeze, că desfășurarea în continuare a operațiilor ar duce la un total eșec și să treacă la negocieri sau dacă decizia este de a continua, succesul operației de apărare decisivă care ar urma, să fie ca și asigurat.

În această fază, forța A2/AD va desfășura următoarele acțiuni/operații:

continuarea operațiilor aero-navale de interdicție maritimă și aeriană pentru împiedicarea apropierii și introducerii forțelor din eșalonul 2, precum și pentru a întrerupe liniile de sprijin logistic;

blocarea litoralului cu câmpuri de mine marine plantate multinivel precum și cu mine terestre, obstacole de sârmă ghimpată și alte tipuri de obstacole;

utilizarea rachetelor cu rază scurtă de acțiune asupra navelor și submarinelor care sprijină debarcarea forțelor adversarului;

lovirea permanentă a mijloacelor de aviație prin intermediul avioanelor de luptă și a capabilităților antiaeriene, pentru menținerea superiorității aeriene și împiedicarea executării operațiilor aeropurtate și de desant aerian;

utilizarea armamentului de artilerie asupra navelor și ambarcațiunilor pe timpul debarcării;

utilizarea armamentului de infanterie pentru apărarea câmpurilor de mine și împiedicarea debarcării;

utilizarea diferitelor capcane și improvizații menite să împiedice debarcarea forțelor;

după debarcarea forțelor terestre, lovirea acestora prin scurte contraatacuri;

utilizarea capabilităților antitanc pentru lovirea mijloacelor blindate debarcate;

hărțuirea permanentă a forțelor debarcate prin executarea raidurilor și ambuscadelor;

blocarea culoarelor de mobilitate a acestora și a locurilor obligate de trecere prin câmpuri de mine terestre și obstacole;

contaminarea unor zone de pe direcția de deplasare a adversarului sau a locurilor obligate de trecere cu agenți chimici, biologici sau radiologici;

detonarea unor poduri peste cursurile de apă care asigură mobilitatea adversarului;

continuarea acțiunilor cibernetice și de război electronic;

degradarea continuă a sistemului C4ISR;

menținerea acțiunilor de degradare a sateliților acestuia;

atacarea bazelor aeriene în care au fost aduse forțe;

executarea de contraatacuri asupra forțelor aeropurtate și hărțuirea permanentă a acestora;

utilizarea armelor geofizice pentru crearea condițiilor meteorologice nefavorabile debarcării;

utilizarea armelor psihotronice împotriva personalului adversarului pe timpul debarcării și ulterior pe timpul deplasării.

Odată cu executarea acestor acțiuni/operații, desfășurarea acțiunilor/operațiilor din fazele anterioare nu se opresc. Acestea continuă simultan, în așa fel încât, adversarul să fie acționat permanent pe toată adâncimea dispozitivului său.

Faza 5 și ultima fază a campaniei A2/AD este cea de tranziție, în care, dacă campania A2/AD a avut succes maxim și adversarul conștientizează că acțiunile ulterioare vor fi un eșec total, acesta retrage forțele, se realizează securizarea zonei, iar ulterior se trece la predarea zonei de operații către autorități. În cazul în care adversarul alege să continue totuși acțiunile sau campania A2/AD nu a avut succesul dorit se trece la executarea operațiilor de apărare unde scopul principal este distrugerea/neutralizarea forțelor adversarului prin executarea operațiilor de apărare mobilă sau apărare pe poziții.

În încheierea acestui capitol putem afirma că, acesta nu se dorește a fi o prezentare de tehnică modernă ci mai degrabă o prezentare exemplificată a tipurilor de capabilități care se pretează a fi utilizate și integrate în cadrul strategiilor A2/AD. Toate dintre aceste capabilități sunt folosite și în cazul conflictelor clasice, efectul A2/AD este dat însă, de folosirea acestora combinat, conform unui plan bine pus la punct și pregătit din timp, cu aplicabilitate de la nivel strategic până la nivel tactic, în care toate aceste capabilități sunt folosite pentru a se obține acel „scut” impenetrabil și greu de străpuns. Desigur ne-am referit mai mult la Rusia, China și Iran deoarece până în momentul de față sunt statele care au implementat acest tip de strategii și cu preponderență la Rusia deoarece este subiectul care ne interesează cel mai mult. Rusia a implementat A2/AD în apropierea granițelor României și reprezintă principala amenințare în acest sens în partea de Est a Europei.

În ciuda faptului că A2/AD este predominantă în studiile și discuțiile actuale, în principiu nu este o nouă amenințare. Ideea că modifică în mod semnificativ modul în care sunt folosite capabilitățile militare este de asemenea neadevărată. Este o consecință logică a armelor convenționale și cursei de tehnologii, care se desfășoară încă de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial. Pur și simplu, A2 / AD este răspunsul la proiecția forței occidentale, loviturile de înaltă precizie și capabilitățile C2 foarte bine conectate la rețea. Caracteristicile extrem de avansate, cum ar fi distanțele extinse de detectare și angajare, în combinație cu mobilitatea ridicată, probabilitatea scăzută de detectare și redundanța în rețea, au creat noi capabilități de apărare care trebuie abordate. Deoarece războiul de uzură nu trebuie să fie prima opțiune a NATO, trebuie găsite soluții tehnice și concepte creative pentru a asigura operațiile viitoare. Nevoile specifice privind capabilitățile de neutralizare A2/AD trebuie să fie clar identificate și completate prin mijloace solide și adecvate pentru a menține un nivel acceptabil de descurajare convențional. Acest lucru trebuie să ia în considerare imensa inovare tehnologică a adversarilor, cerând proceduri de dezvoltare și achiziții mai rapide și mai adaptabile. De asemenea, doctrina NATO trebuie revizuită pentru a reflecta operațiile întrunite și necesare pentru combaterea A2/AD.

Desigur, nu poate fi făcut un tipar al operațiilor A2/AD sau a celor de neutralizare a acestora. Acestea diferă de la caz la caz. Ceea ce am încercat să delimităm, este un model de capabilități ce pot fi utilizate și posibile întrebuințări ale acestora, comparând cu modul de utilizare în prezent de către statele care au implementat deja acest tip de strategie și bazându-ne pe exemple din istorie în care au fost folosite anumite capabilități A2/AD.

Având în vedere puținele lucrări în limba română care abordează acest subiect, considerăm că lucrarea de față este un început care poate fi continuat sau îmbunătățit.

Termenul A2/AD creează încă, foarte multe confuzii, având în vedere faptul că, nu a fost încă definit clar în literatura de specialitate. Există însă, foarte multe articole sau publicații. Unele se referă la A2/AD ca fiind o zonă impenetrabilă, altele ca fiind o strategie, iar altele se referă la anumite capabilități și mijloace. În concluzie, A2/AD este un termen despre care ne referim în mod liber, fără o definiție precisă, care transmite o varietate de semnale vagi sau în conflict, în funcție de contextul în care este transmis sau primit. Cu toate acestea considerăm că, în lucrarea de față am definit și delimitat destul de clar termenii care sunt în compunerea A2/AD precum și cei care interferează cu aceștia.

Eficiența sistemului modern A2/AD implementat în prezent nu a fost deocamdată testat. Marile puteri, în încercarea lor de a deține influența asupra cât mai multor teritorii încearcă în permanență să dezvolte noi tehnologii și armament ultraperformante pe care ulterior le integrează în diferite strategii, cum este cazul A2/AD. În momentul de față avem Rusia, China, Iran și poate Coreea de Nord care au adoptat un sistem defensiv de tip A2/AD, dar la adăpostul căruia pot declanșa în orice moment operații ofensive și NATO care încearcă să găsească soluții pentru penetrarea acestei bariere și ajungerea în zona posibilelor obiective, lucru care nu a fost încercat. Pentru ca acest lucru să aibă succes se fac diferite studii, se desfășoară exerciții și se scriu lucrări în domeniu. Lucrarea de față face parte din această categorie, încercând, în capitolele următoare, găsirea unor soluții viabile de neutralizare a A2/AD și la care România să-și aducă aportul.

CAPITOLUL 2 – PREOCUPĂRI ALE NATO DE NEUTRALIZARE A STRATEGIILOR ANTI-ACCES / INTERDICȚIE ZONALĂ PE FLANCUL SĂU ESTIC

„A2/AD este noul joc de șah cu care ne confruntăm între Vest și Rusia”, a spus Fabrice Pothier în cadrul summit-ului NATO de la Varșovia – octombrie 2016, expert în politica franceză și director de consultanță politică la Rasmussen Global, care până de curând a fost director al NATO în domeniul planificării politicilor și director fondator al Carnegie Europe, o organizație care a devenit una dintre cele mai importante grupuri de reflecție din Europa în probleme de politică externă și strategică. „Ca și în timpul Războiului Rece, teatrul acestui joc este Europa”, a continuat dânsul. De altfel, topicul discuțiilor în zilele de Vineri și Sâmbătă la acest summit a fost despre cum ar trebui NATO să răspundă la acest nou tip de agresiune a Rusiei.

La acest subiect ne propunem să răspundem și noi în acest capitol, având în vedere faptul că, investițiile militare ale Moscovei de-a lungul frontierelor NATO captează majoritatea provocărilor de securitate și politice.

În ultimii câțiva ani, Rusia a desfășurat sisteme sofisticate de apărare antiaeriană și anti navă, bombardiere și rachete, în locații cheie, în partea de Est a Europei, ca de exemplu enclava Kaliningrad, zona împrejmuită între Polonia și Lituania sau ca în Crimmeea. Aceste sisteme A2/AD au scopul de a interzice accesul forțelor adverse spre aceste regiuni.

Deși în cadrul NATO, toată lumea este de acord cu investițiile Rusiei din ultima perioadă, membrii au păreri diferite privind modul de abordare a acestei probleme. Mai mult decât atât, atenția asuprea Rusiei a crescut odată cu atacul asupra Ucrainei din 2014.

Astfel, Germania și Italia care au un istoric mai prietenos cu Rusia încearcă să obțină o evitare pe cât posibil a escaladării tensiunilor existente, SUA și Regatul Unit al Marii Britanii se află în mijloc, recunoscând amenințarea și cerând o abordare cu mai mulți piloni, iar țările baltice si Polonia preferă un răspuns robust, cerând baze NATO permanente pe teritoriul lor și mai multe investiții în apărarea comună.

Implicarea Rusiei în dezvoltarea apărării de-a lungul frontierei NATO are un potențial dublu beneficiu din punctul de vedere al Moscovei: de a acționa în armata Alianței și de a semăna diviziuni politice. Așa cum NATO a câștigat războiul rece fără a trage o lovitură, Putin speră să paralizeze Alianța într-o măsură în care este învinsă politic.

Înaintea summit-ului de la Varșovia, Generalul Philip Breedlove, care s-a retras de la conducerea SACEUR în 2016, a sugerat Alianței să ia în considerare achiziționarea capabilităților independente de neutralizare a A2/AD. „NATO are nevoie urgentă de mai multe capabilități de lovire precise, cu rază lungă de acțiune, de la sol, deoarece este, în prezent, aproape complet dependentă de forțele aeriene pentru a ataca A2AD”, a mai afirmat acesta.

Pentru a răspunde acestei provocări ne-am propus ca în lucrarea de față să răspundem anumitor întrebări, cum ar fi:

Ce capabilități pot fi întrebuințate pentru neutralizarea A2/AD și cum pot fi ele folosite?

Ce fel de strategie A2/AD a adoptat Rusia în partea de est a Europei?

Cum a ales NATO să răspundă acestei provocări, ce soluții are și ce îmbunătățiri se mai pot aduce strategiei actuale?

2.1. Strategii, capabilități, tehnici și tactici care pot fi utilizate pentru neutralizarea strategiei anti-acces / interdicție zonală

Pentru neutralizarea A2/AD, este necesar un efort impresionant. Statele care au implementat un astfel de concept sunt state puternice din punct de vedere militar. Cum am prezentat și în capitolul anterior, Rusia, China sau Iran nu sunt deloc de neglijat. Dimpotrivă, orice campanie împotriva acestora necesită eforturi deosebite. Mai mult decât atât, ca urmare a derulării evenimentelor din ultima perioadă se poate observa că, acestea sunt state care cooperează între ele, execută exerciții în comun, schimb de armament, etc., deci au obiective comune. Unul dintre ele este de a împiedica un posibil atac din partea SUA și a NATO, acestea fiind, în opinia noastră singurele forțe care au capabilitățile necesare și experiența necesară declanșării unor astfel de operații împotriva celor trei. Aceste state știu și recunosc superioritatea atât din punct de vedere economic, cât și militar al SUA și NATO, tocmai de aceea au optat pentru implementarea strategiilor A2/AD. De altfel, atât doctrina cât și capabilitățile acestora nu le permit susținerea campaniilor ofensive la mare depărtare de propriul teritoriu.

Deși SUA face parte din NATO le-am folosit separat în aliniatul anterior deoarece SUA are capabilitatea de a executa o astfel de campanie, împotriva oricărui stat de una singură, are posibilitatea să susțină și să sprijine astfel de operații, de aceea este văzută ca o amenințare atât ca entitate cât și ca o componentă NATO. La fel NATO care are în componență la ora actuală 29 de state printre care și SUA este o alianță puternică și poate reprezintă o amenințare pentru orice stat care nu face partea din ea.

Mai întâi de toate, trebuie să precizăm că, operațiile de neutralizarea A2/AD au ca și scop neutralizarea capabilităților A2/AD și asigurarea accesului operațional într-un teatru de operații. Urmarea acestor operații sunt operațiile militare ofensive care duc la capturarea, nimicirea, neutralizarea forțelor adversarului și la îndeplinirea obiectivelor propuse. Așadar, operațiile de neutralizarea A2/AD sunt doar un preambul al operațiilor decisive, desfășurate după accesul în teatrul de operații, deci le putem încadra în cadrul operațiilor de modelare.

În continuare vom prezenta capabilitățile care pot fi integrate pentru neutralizarea A2/AD iar apoi modul cum aceste capabilități sunt integrate și utilizate în planul de neutralizare a A2/AD.

Capabilitățile utilizate pentru neutralizarea strategiei anti-acces / interdicție zonală

În ceea ce privește capabilitățile utilizate pentru neutralizarea A2/AD, le vom analiza individual, chiar dacă eficiența maximă a acestora se obține prin utilizarea combinată a acestora. Multe dintre acestea sunt aceleași sau similare cu cele care sunt utilizate în cadrul A2/AD, diferența constă în scopul de utilizare a acestora.

Pentru început o să ne referim la două elemente esențiale și necesare oricărei forțe care are pretenția de a-și proiecta puterea de luptă la distanțe foarte mari, două platforme care susțin acțiunile majorității celorlalte capabilități. Este vorba de bazele militare înaintate și capabilitățile de transport aerian și maritim. Fără aceste două facilități este aproape imposibil de executat campanii militare la distanță mare de propriul teritoriu în condițiile actuale.

Cum am afirmat anterior, o modalitate cheie de diminuare a efectelor degradante ale distanței a fost stabilirea unor baze înaintate în zona operațională anticipată, menținând astfel unele dintre capabilitățile unei baze de domiciliu într-o locație îndepărtată. Cu cât vor fi acumulate mai multe capabilități în baza înaintată, cu atât vor fi atenuate mai mult efectele distanței. Mai mult, bazele înaintate permanente sau pe termen lung pot asigura partenerii și pot descuraja adversarii.

Abilitatea de a stabili noi baze înaintate sau de a le îmbunătăți pe cele deja existente poate servi, de asemenea, ca opțiune de descurajare. Partea negativă o reprezintă faptul că, o bază înaintată devine o resursă care necesită protecție și susținere și poate deveni chiar și o răspundere politică, adesea cauzând fricțiuni cu națiunea gazdă sau în regiune. Astfel, se explică faptul că, SUA deține cele mai multe baze militare în afara teritoriului național. Doctrina expediționară a acesteia precum și amenințările existente, au dus la necesitatea menținerii acestor baze.

SUA deține aproape 800 de baze în mai mult de 70 de țări. Totalul personalului militar american este de aproximativ 1.350.000 de oameni. Dintre aceștia, ceva mai bine de 1.000.000 se află pe teritoriul continentului american, iar diferența de aproape 350.000 în străinătate. Dispunerea militarilor americani este următoarea: 97.400 în Europa, 93.600 în Pacific, 63.600 în estul și sud-estul Asiei, 26.500 în vestul Asiei și în nordul Africii, 10.400 în centrul și sudul Asiei, 3000 în Africa din sudul Saharei și Oceanul Indian și încă 30.000 răspândiți în tot globul.

În secolul trecut, prezența militară americană era justificată de amenințarea sovietică, iar după căderea Cortinei de Fier au apărut mereu alte motive: războaiele din Orientul Mijlociu, din anii 1990, au făcut ca Bahrain sau Turcia să aibă importanță strategică, iar creșterea recentă a puterii navale a Chinei a sporit prezența în Pacific.

Figura nr. 1: Exemplu de bază militară înaintată

Capabilitățile de transport la distanță sunt esențiale pentru susținerea operațiilor de neutralizare a A2/AD. Pentru a putea proiecta puterea militară la distanță, oricare stat trebuie să dețină capabilitățile militare necesare acestui lucru. Una dintre capabilitățile cele mai importante, dar pe care nu multe state și-o permit este portavionul. Acesta este un mini aerodrom instalat pe o navă, unde este posibilă decolarea și aterizarea avioanelor. Portavioanele sunt cele mai mari nave militare, au capabilitatea de a transporta, realimenta cu carburant și muniție, de a face mentenanța aparatelor de zbor și desigur, sunt extrem de costisitoare. Pot transporta atât avioane de luptă cât și elicoptere. Lista țărilor care dețin astfel de portavioane nu este foarte mare: Brazilia, Franța, India, Marea Britanie, Rusia și Tailanda dețin câte unul, Italia și Spania câte două, iar SUA deține 11 portavioane cu propulsie nucleară, deci capabile să funcționeze cel puțin 20 de ani fără să alimenteze. Desigur, există multe alte nave capabile să susțină elicoptere, dar acestea nu se încadrează în categoria portavioanelor. Dintre cele mai noi portavioane putem aminti Cavour al Italiei, intrat în serviciu în 2008, George H.W. Bush al SUA intrat în serviciu în 2009 și Juan Carlos I, al Spaniei în 2010.

Figura nr. 2: Portavionul spaniol Juan Carlos I

Următoarele, dar la fel de importante, sunt navele pentru transport. Acestea sunt utilizate pentru transportul trupelor, a echipamentului, a tehnicii militare și a proviziilor. Unele dintre aceste nave pot fi folosite pentru operațiile amfibii și pot transporta trupele, echipamentul și tehnica direct pe plajele stabilite pentru debarcare, altele, execută acest transport direct în porturile ocupate deja sau în porturile țărilor aliate din regiune, altele preiau tehnica, echipamentele și trupele de pe nave mari și le transportă pe țărm. Spre exemplu, pentru Debarcarea din Normandia au fost folosite un număr de aproximativ 6.938 de vase, care erau împărțite în 1.213 vase de război, 4.125 vase de transport (vase de debarcare) și 1.600 vase de sprijin, dintre care unele erau vase comerciale neînarmate. Cele mai multe nave destinate operațiilor amfibii sunt deținute de SUA, iar dacă ne uităm și la numărul de portavioane, putem să tragem încă o dată, o concluzie privind doctrina expediționară a acestui stat.

Figura nr. 3: Exemple de nave de transport militare US NAVY

Avioanele de transport sunt la fel de importante în cadrul acestor tipuri de operații. Acestea sunt folosite pentru transportul trupelor, echipamentelor, tehnicii și al proviziilor de pe aeroporturile/aerodromurile proprii, până în bazele înaintate, pe aeroporturile/aerodromurile ocupate sau ale partenerilor/aliaților. Avioanele sau elicopterele de transport sunt extrem de necesare în executarea operațiilor aeropurtate și de desant aerian, extrem de importante pentru neutralizarea rețelei A2/AD a adversarului. Prin intermediul acestora sunt transportate forțele pentru operații speciale sau alte forțe care acționează în dispozitivul adversarului pentru neutralizarea diferitelor obiective.

Figura nr. 4: Exemple de aeronave de transport militare ale SUA

Pentru ca navele și avioanele de transport să poată funcționa până la destinație, capabilitățile A2/AD ale adversarului trebuie neutralizate sau distruse și navele de transport trebuie protejate. Acest lucru se realizează prin angajarea capabilităților A2/AD ale adversarului și crearea de breșe în sistemul de apărare al acestuia. Pentru a realiza acest lucru, mai întâi trebuie descoperite prin intermediul capabilităților ISTAR.

Astfel, o capabilitate critică este reprezentată de tehnica și echipamentele ISTAR performante. Aici integrăm sateliți, avioane, drone, UAV-uri, radare, submarine, nave, toate cu rol de a supraveghea, observa sau cerceta dispozitivul A2/AD al adversarului, de a indica ținte și efecte la țintă. Modul de utilizare al acestora a fost prezentat în capitolul anterior, diferența este că, sunt folosite în scop ofensiv și nu defensiv.

Rolul sateliților este de a oferi imagini cu dispunerea capabilităților A2/AD, pentru ca acestea să fie acționate, de a sprijini sisteme de comunicație satelitară și de navigație. Mulți dintre sateliții militari sunt similari celor comerciali, diferența constă în transmiterea datelor codificate pe care numai un receptor special le poate descifra. Sateliții de urmărire fotografiază la fel ca și ceilalți sateliți dar camerele acestora au o rezoluție mult mai mare.

Avioanele care utilizează tehnologia stealth sunt extrem de utile în scop de cercetare/supraveghere, precum și UAV-urile sau dronele silențioase care sunt folosite pentru obținerea de informații despre dispunerea capabilităților A2/AD al adversarului.

Radarele cu bătaie lungă, în special OTH sunt, de asemenea capabilități care nu și le permite oricine, dar care, furnizează informații la distanțe foarte mari, 2000-10000 km.

Un rol important pentru neutralizarea sistemului A2/AD al adversarului îl au acțiunile de contracarare ISR. Acest lucru se poate obține prin bruierea senzorilor tereștrii, aerieni, maritimi și spațiali în tot spectrul electromagnetic și prin utilizarea capabilităților antiaeriene și anti satelit. Sistemul ISR al adversarului care a implementat o strategie A2/AD este critic. „Orbirea” acestuia duce la facilitarea neutralizării/distrugerii mult mai rapidă a capabilităților A2/AD și la realizarea breșelor în dispozitivul adversarului.

Așadar, utilizarea intensivă și eficientă a capabilităților de război electronic și cibernetice ușurează extrem de mult neutralizarea/distrugerea capabilităților C4ISR ale adversarului.

În continuare, lovirea și neutralizarea/distrugerea rețelei A2/AD a adversarului se face prin mijloace similare cu cele prezentate în capitolul anterior, cu diferența că, toate aceste capabilități sunt utilizate de această dată cu scop ofensiv, utilizând și sprijinind operațiile de tip ofensiv și nu defensiv ca în capitolul anterior. Astfel, în scop de neutralizare/distrugere a rețelei A2/AD a adversarului se utilizează: nave de război (crucișătoare, distrugătoare, fregate, corvete, etc., echipate cu rachete, sisteme antiaeriene, torpile, artilerie ș.a.), submarine (cele care utilizează tehnologia stealth echipate cu rachete și torpile), rachete cu rază scurtă, medie și lungă (utilizate atât în scop ofensiv pentru distrugerea diferitelor obiective sau capabilități A2/AD ale adversarului, cât și în scop defensiv pentru neutralizarea rachetelor adversarului și a avioanelor), drone de atac, avioane de luptă destinate neutralizării/distrugerii avioanelor adversarului și obținerea/menținerea superiorității aeriene, avioane de atac și bombardiere (în special cele dotate cu tehnologie stealth), sisteme de armament de artilerie (utilizate în special de pe nave împotriva capabilităților anti-acces și utilizate terestru sau combinat împotriva capabilităților de interdicție zonală).

O altă capabilitate importantă pentru destabilizarea rețelei A2/AD sunt forțele pentru operații speciale. Acestea sunt utilizate în dispozitivul adversarului pentru neutralizarea/distrugerea diferitelor capabilități de importanță strategică din cadrul rețelei A2/AD, anihilarea elementelor de comandă-control, destabilizarea situației interne de pe teritoriul adversarului. Utilizarea eficientă a acestei capabilități poate crea un avantaj important în momentul declanșării acțiunilor convenționale.

Strategii, tehnici și tactici utilizate pentru neutralizarea strategiei anti-acces / interdicție zonală

Datorită aspectului asimetric și hibrid a strategiilor de tip A2/AD, neutralizarea acestora presupune asumarea unor riscuri destul de mari și a unor pierderi care deseori pot fi considerabile. Tehnologia militară din prezent integrată în A2/AD face extrem de dificilă străpungerea unui astfel de sistem defensiv. Acest lucru trebuie făcut ca urmare a unei planificări riguroase și în detaliu, fără pripă și în care surprinderea adversarului ar trebui să primeze. Datorită tehnologiilor ISR extrem de performante, este aproape imposibilă apropierea de adversar cu forțe sau capabilități fără ca acestea să fie interceptate de vreun senzor.

În opinia noastră, elementele cheie pentru realizarea succesului unei operații de neutralizarea a A2/AD sunt:

existența capabilităților de proiecție a puterii de luptă la distanțe mari;

implementarea noilor tehnologii ISR și a capabilităților de management a câmpului de luptă;

existența forțelor pentru operații speciale extrem de bine pregătite;

utilizarea armelor de atac foarte precise;

utilizarea la maxim a capabilităților cibernetice și de război electronic;

utilizarea tehnologiei stealth;

exploatarea la maxim a spațiului ISR, de comunicații și navigație;

realizarea surprinderii;

planificarea minuțioasă;

execuția rapidă;

posibilitatea continuării acțiunilor post A2/AD.

Dacă încercăm să analizăm în oglindă pașii unei operații A2/AD prezentați în subcapitolul 1.3.2, putem să identificăm acțiunile necesare unei forțe pentru a neutraliza un sistem de tipul A2/AD.

Astfel, în faza 0, de modelare, pot fi executate următoarele acțiuni:

încercarea de a îndeplini obiectivele pe căi pașnice, diplomatice, fără să fie necesară intervenția cu forțe;

desfășurarea de studii de specialitate, ajustarea doctrinelor, instruirea specifică a forțelor;

executarea exercițiilor de amploare în zonă pentru antrenarea forțelor și aducerea forțelor cât mai aproape de teritoriul țintă;

executarea acțiunilor diplomatice și politice pentru confirmarea statelor aliate/partenere, pentru atragerea și altor state din zonă de partea sa;

purtarea negocierilor pentru instalarea bazelor înaintate pe teritoriul statelor din apropierea teritoriului țintă;

instalarea bazelor înaintate în zonă;

transportul din timp a forțelor în bazele înaintate sub diferite pretexte;

planificarea riguroasă și în detaliu a operației;

executarea operațiilor media pentru denigrarea statului țintă, pentru a convinge statele vecine acestuia despre amenințarea care o reprezintă acesta în zonă, pentru a convinge opinia publică, organizațiile și forumurile internaționale de legitimitatea posibilelor acțiuni viitoare în zonă ale forțelor proprii;

introducerea forțelor pentru operații speciale în zona viitoarelor acțiuni pentru a modela spațiul de luptă;

contracararea tuturor acțiunilor duse în această fază de statul țintă;

Această fază are ca scop crearea, din toate punctele de vedere, a condițiilor favorabile declanșării acțiunilor, a modelării spațiului operațional.

Faza 1, de declanșare și de definire a crizei este faza în care se caută sau se întâmplă un motiv de declanșare a ostilităților, un act de agresiune. Astfel, are loc inițierea planului de neutralizare a sistemului A2/AD în care se urmărește slăbirea acestuia.

În această fază pot fi executate următoarele tipuri de acțiuni:

constituirea grupării de forțe expediționare și poziționarea acesteia pe mare;

executarea atacurilor cibernetice și de război electronic fără amprentă;

folosirea capabilităților ASAT și a acțiunilor de degradare a sistemului C4ISR al adversarului;

inițierea planului de inducere în eroare a adversarului;

declanșarea acțiunilor de destabilizare a statului țintă prin intermediul forțelor pentru operații speciale;

atacul unor obiective regionale;

executarea operațiilor de contracarare a acțiunilor adversarului din această fază prin utilizarea mijloacelor de apărare antiaeriene și antirachetă, anihilarea forțelor pentru operații speciale ale adversarului care acționează în zonă, neutralizarea capabilităților anti satelit ale acestuia.

Toate aceste acțiuni din această fază sunt menite să degradeze sistemul A2/AD al adversarului în vederea începerii traversadei forțelor principale.

Faza 2, de câștigare a inițiativei, este caracterizată prin începerea proiectării efective a puterii de luptă în teatrul de operații, adică accesul la infrastructura din teatrul de operații.

În această fază, pentru neutralizarea capabilităților A2/AD se vor avea în vedere executarea următoarelor tipuri de acțiuni:

executarea de contralovituri cibernetice;

protejarea propriilor sateliți sau sateliților rămași și atacarea sateliților forței A2/AD prin ASAT;

neutralizarea sistemului C4ISR al forței A2/AD și eliminarea avantajului creat din acest punct de vedere prin folosirea mijloacelor proprii de război electronic;

executarea operațiilor prin intermediul submarinelor în orice zonă de blocare declarată și în zona de excludere maritimă;

executarea atacurilor cu rachete de croazieră de pe submarine împotriva bazelor de apărare antiaeriană, sistemelor C4ISR și bazelor aeriene;

atacuri terestre executate de forțele avute în regiune, ori în bazele înaintate asupra bazelor de apărare antiaeriană, sistemelor C4ISR, bazelor aeriene și structurilor de conducere;

executarea acțiunilor cu forțele pentru operații speciale în zonă pentru neutralizarea unor obiective strategice;

atacuri în adâncime cu avioane și bombardiere stealth împotriva capabilităților C4ISR, bazelor aeriene, lansatoarelor de rachete, porturilor și trupelor terestre;

câștigarea superiorității aeriene și maritime;

aducerea submarinelor și navelor de apărare antirachetă în zonă pentru curățarea zonei, scufundarea sau oprirea submarinelor integrate în A2/AD, apărarea antirachetă a bazelor aeriene și a forțelor proprii din regiune;

atacarea cu nave purtătoare de rachete a sistemelor C4ISR deja avariate, bazelor aeriene, lansatoarelor de rachete, porturilor, navelor de suprafață și trupelor terestre;

restabilirea apărării bazelor aeriene din zonă și reluarea operațiile aeriene;

executarea operațiilor amfibii în zona obiectivelor;

formarea de baze logistice pe uscat;

executarea operațiilor aeropurtate în zona obiectivelor;

aducerea navelor balistice în zonă, cu provizii pentru forțele terestre.

Scopul principal al acestei faze este de a apropia cât mai multe capabilități de țintă și de a crea condițiile necesare creării breșei în sistemul A2/AD al adversarului.

Faza 3, de dominare, reprezintă faza decisivă a operațiilor de neutralizare a acțiunilor anti-acces și de tranziție către operațiile de neutralizare a interdicției zonale. În această fază sunt acționate toate capabilitățile avute la dispoziție pentru a crea breșa necesară continuării acțiunilor și înaintării spre zona de debarcare și spre bazele aeriene proprii din regiune, aerodromuri/aeroporturi controlate. Acum se trece la proiectarea efectivă a puterii de luptă în teatrul de operații prin operații aeropurtate și de desant maritim susținute permanent de sprijin logistic. În această fază, se pot executa următoarele acțiuni:

crearea uneia sau mai multor breșe în sistemul A2/AD al adversarului în vederea introducerii grupării de forțe expediționare, prin lovituri precise executate cu submarine, nave purtătoare de rachete și artilerie, torpiloare, avioane de luptă și de atac, bombardiere, rachete sol-apă cu rază medie și lungă de acțiune, utilizarea navelor dragoare pentru crearea culoarelor în câmpurile de mine ale adversarului;

introducerea grupării principale de forțe prin breșa/breșele formate;

introducerea rapidă de forțe și capabilități în interiorul sistemului A2/AD al adversarului, fiecare cu scopuri precise și rapide de a neutraliza/distruge din interior spre exterior sistemul A2/AD;

utilizarea forțelor pentru operații speciale pentru neutralizarea/distrugerea unor capabilități care împiedică debarcarea forțelor;

protecția structurilor de sprijin și sprijin logistic;

lovirea capabilităților adversarului care urmează să acționeze asupra forțelor care debarcă;

continuarea atacurilor cibernetice, de război electronic și ASAT;

executarea acțiunilor de contracarare a atacurilor de război electronic, cibernetic, ASAT ale adversarului precum și de protecție antiaeriană, antirachetă și de protecție a sistemului C4ISR propriu.

Faza 4, de neutralizare a interdicției zonale, are loc doar dacă, de la momentul debarcării și până la granița statului țintă sau până la aliniamentul pe care acesta și-a pregătit operația de apărare există o porțiune considerabilă de teren pe care forța expediționară trebuie să o străbată. Apărătorul și-a propus să ducă lupta de apărare decisivă undeva mai în adâncime, iar în această fază are intenția să limiteze libertatea de acțiune, să slăbească sau să întârzie acțiunile forței care debarcă. Altfel, dacă adversarul deține sau controlează teritoriul de debarcare și și-a stabilit aliniamentul de apărare pe țărm această fază poate reprezenta faza de începere a operațiilor terestre și atunci nu mai putem vorbi de interdicție zonală.

În această fază, forța expediționară va executa următoarele acțiuni:

debarcarea forțelor terestre care au executat traversada;

ocuparea locurilor obligate de trecere prin operații de desant aerian sau prin intermediul forțelor speciale;

neutralizarea/distrugerea mijloacelor anti blindate ale adversarului;

realizarea mobilității forțelor debarcate;

crearea de culoare prin câmpurile de mine dispuse în zona de debarcare;

îndepărtarea obstacolelor din zona de debarcare;

utilizarea avioanelor de atac și bombardierelor pentru sprijinul debarcării;

utilizarea artileriei și rachetelor cu rază scurtă, medie și lungă pentru distrugerea diferitelor capabilități ale adversarului care împiedică înaintarea spre obiectiv;

menținerea superiorității aeriene în zonă;

respingerea ripostelor ofensive, raidurilor și ambuscadelor executate de adversar;

ocolirea zonelor contaminate;

debarcarea forțelor necesare continuării acțiunilor decisive, în urma neutralizării A2/AD.

Scopul principal al acestei faze este de a asigura libertatea de acțiune a forțelor care urmează să execute operația decisivă.

Faza 5 și ultima, este cea de tranziție, în care se realizează asigurarea introducerii în luptă a forțelor principale care urmează să execute operația decisivă, care ar avea ca urmare neutralizarea/distrugerea forțelor adversarului care se apără, în așa fel încât să se treacă la negocieri favorabile sau să se realizeze starea finală a campaniei, oricare ar fi aceasta. Este faza de trecere către operațiile terestre ofensive, din mișcare sau din contact nemijlocit cu inamicul, în funcție de planificarea executată.

Pe toată durata acestor faze, operațiile media și operațiile informaționale integrând aici toate domeniile specifice (operațiile psihologice, războiul electronic, prezența, profilul și postura trupelor, securitatea informațiilor, securitatea operației, inducerea în eroare, distrugerea fizică, operațiile în rețele de calculatoare, cooperarea civili – militari, angajarea liderilor cheie) se desfășoară continuu, acestea continuând și pe timpul executării operațiilor decisive.

Exemplificarea modului de neutralizare a A2/AD o vom dezvolta mai în detaliu pe parcursul ultimului capitol, având în vedere faptul că, rezultatul final al acestei teze trebuie să înglobeze posibilitățile Armatei României de a participa cu forțe la neutralizare a unui astfel de sistem în partea de est a Europei, acolo unde Rusia a reușit să implementeze una dintre rețelele A2/AD cele mai performante la acest moment.

Capabilitățile utilizate și modul de implementare a strategiei anti-acces / interdicție zonală de către Rusia la granița de est a NATO

Odată cu alipirea Crimeei la Rusia, aceasta a devenit o „bază înaintată” pentru Rusia, balanța de influență în zona Mării Negre s-a înclinat considerabil în favoarea acesteia. Capabilitățile aduse de Rusia în această zonă a făcut să crească raza de acțiune a acestora pe teritoriul Europei de est. Similar s-a întâmplat și cu Regiunea Kaliningrad, o enclavă a Rusiei, înconjurată de Polonia, Lituania și Marea Baltică. Dislocarea în zonă a capabilităților A2/AD a crescut controlul Rusiei asupra Mării Baltice. Dacă coborâm mai la sud, vedem că în 2016, Rusia a semnat un nou acord militar cu Armenia, lucru ce permite Rusiei să-și aducă în zonă capabilități și să constituie baze militare comune cu armata armeană. Mai la sud, sub pretextul doborârii unui avion rusesc de către armata turcă, Rusia a dislocat în Siria și mai exact în Latakia, capabilități A2/AD.

Analizând faptele de mai sus, tragem concluzia că, strategia Rusiei de a-și apăra flancul său vestic, a fost realizată cu succes. Estul Europei se găsește sub bătaia capabilităților A2/AD ale Rusiei, lucru ce le permite în orice moment să declanșeze chiar și operații ofensive. Posibilitățile NATO de a interveni cu rapiditate în această zonă sunt destul de scăzute și se cunoaște acest lucru.

În acest capitol intenționăm să identificăm locațiile și capabilitățile A2/AD ale Rusiei, dislocate în estul Europei și să analizăm modul și posibilitățile de utilizare a acestora. Credem că acest lucru este extrem de important în conturarea strategiilor NATO pentru a contracara strategia A2/AD implementată pas cu pas de către Rusia în această zonă.

Când vorbim de estul Europei, în lucrarea de față, ne referim de fapt la granița de est a NATO, de la granița cu Norvegia, în nord și până la granița cu Marea Neagră, vom face referiri chiar și mai la sud, înspre Siria, deoarece acțiunile Rusiei în această parte au influență strategică asupra Europei.

Cele mai importante capabilități care se utilizează pentru implementarea A2/AD sunt enumerate în subcapitolul 1.3.1. Pentru a fi mai ușor să analizăm modul în care aceste capabilități au influență asupra estului Europei, am împărțit acest teritoriu în trei zone de la nord spre sud:

Zona Arctică: cu influență asupra statelor nordice;

Zona Baltică: cu influență asupra statelor baltice;

Zona Mării Negre: cu influență asupra statelor din estul și sud-estul Europei;

O hartă cu împărțirea aproximativă a acestor zone se poate consulta în anexa nr. 6.

Vom analiza în continuare modul de dispunere a capabilităților și influența pe care le au acestea, pe cele trei zone. Desigur, există capabilități utilizate de Rusia care datorită razei foarte mare de acțiune influențează toate aceste trei zone și vom începe cu acestea. Ulterior, vom continua cu analizarea celor trei zone, iar în finalul subcapitolului vom prezenta o structură care are un rol foarte important în cadrul strategiilor A2/AD: Forțele Aerospațiale (forțe întrunite aeriene, de apărare antiaeriană și spațiale). Acestea reprezintă structură separată în cadrul Armatei Ruse și o vom prezenta și noi ca atare, separat.

Pentru ca un sistem A2/AD să fie eficient are mai întâi de toate nevoie de informații despre adversar și despre acțiunile acestuia, deci de capabilități ISR. La acest capitol Rusia stă destul de bine. Pentru început să amintim amplasarea radarului OTH 29B6 „Kontayner” în zona Kovylkino. Caracteristicile acestui radar sunt prezentate în primul capitol. Acest tip de radar poate aduna informații de la distanțe de aproximativ 3000 km. Conform anexei nr. 7 se poate observa că, raza acestuia de acțiune se întinde spre vest până dincolo de Paris, iar la NV cuprinde în totalitate țările scandinave. Sub acțiunea acestui radar se află aproximativ 95% din întregul continent european. Rusia a mai avut dezvoltate astfel de radare OTH și în trecut. Denumite Duga 1 și Duga 2 (Steel Work sau Steel Yard denumire NATO), acestea au avut dispunerea lângă Chernobyl în Ukraina, respectiv în Siberia. S-ar părea că acestea au fost scoase din uz în anul 1989.

Desigur, toată lumea știe că, în ultima perioadă, Rusia a dezvoltat mai multe modele de UAV-uri sau drone capabile să colecteze informații de la distanțe considerabile, dar în același timp să transporte diverse arme prin intermediul cărora să execute acțiuni militare. Astfel, la adresa următoare sunt enumerate 61 de modele de UAV utilizate de Rusia:

https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_unmanned_aerial_vehicles.

Un singur exemplu vrem să evidențiem aici și anume UCAV Mikoyan Skat, care a intrat în serviciul armatei ruse din 2015, este un vehicul de luptă aerian fără pilot care poate acționa la o altitudine de aproximativ 12 km, pe o distanță de până la 2000 km și o viteză de până la 800 km/h. Acesta are montate echipamente atât pentru procurarea de date și informații, dar poate fi folosit și ca bombardier putând transporta încărcături de până la 2 tone. Țintele acestuia sunt cu precădere sistemele antiaeriene ale adversarului.

Figura nr. 5: UCAV Mikoyan Skat

O altă capabilitate ISR rusească a fost interceptată în partea de vest a Rusiei și anume avionul Tu 214R, cel mai modern avion ISR rusesc. Acesta a fost semnalat în zona Latakia, în Siria (conform figurii nr. 6), de asemenea în peninsula Crimeea, dar și în estul Ucrainei. Avionul are posibilitatea de a aduna informații de la distanțe de până la 400 km, de la altitudinea de 12 km, având o autonomie de 7000 – 10000 km. În anexa nr 8, se poate observa raza de acțiune a acestuia dacă zboară paralel cu granița de vest a Rusiei.

Figura nr. 6: Avionul Tu-214R interceptat în Siria

La capitolul sateliți Rusia este una din cele mai avansate țări. Dintotdeauna Rusia a fost implicată în cercetarea spațiului. Astfel, sistemul satelitar rusesc este unul foarte bine pus la punct. Mai întâi de toate, trebuie spus faptul că, Rusia deține propriul sistem de navigare prin satelit GLONASS, o alternativă a sistemului american GPS sau cel european GALILEO. Acesta constă într-un număr de 24 sateliți (GPS are 31 sateliți), iar nivelul de precizie este comparabil cu cel al sistemului NAVSTAR-GPS.

În afară de acest sistem de navigare, Rusia deține o serie de sateliți a căror utilitate își au aplicabilitatea în domeniul ISR, aici incluzându-i și pe cei destinați avertizării timpurii. Astfel, sistemul satelitar de avertizare timpurie prin satelit OKO este un program implementat de Rusia începând din 1972, prin lansarea unui număr de aproximativ 101 sateliți până în anul 2012. Rolul acestui sistem este de a avertiza din timp lansarea rachetelor balistice către teritoriul Rusiei, în așa fel încât, sistemul de apărare antirachetă să poată intercepta cât mai rapid aceste rachete.

Începând cu anul 2015 s-a început înlocuirea sistemului OKO cu sistemul EKS. Până în anul 2017 au fost lansați doi astfel de sateliți, Kosmsos 2510 și Kosmos 2518. Un alt rol al acestui sistem este de a completa alte radare destinate interceptării rachetelor balistice cum ar fi Voronezh, Daryal și Dnepr. Dispunerea acestor radare și raza lor de acțiune pot fi vizualizate în tabelul nr. 1 și în anexa nr. 9. După cum se poate observa, unele dintre acestea sunt dispuse atât în Kaliningrad cât și în Crimeea.

Celălalt tip de sateliți cu utilitate în domeniul informațiilor folosiți de Rusia este cel de supraveghere destinat monitorizării semnalelor radio ale adversarilor (SIGINT). Acestea sunt de tipul LOTOS-S1, ultimul a fost lansat în 2017. De asemenea, un nou sistem de supraveghere prin satelit este în curs de implementare între 2019 și 2024, constând în trei sateliți de ultimă generație Razdan, care vor înlocui sateliții din clasa Persona. Aceștia din urmă sunt folosiți din 2008 cu scop de cercetare și adunare de date și informații.

Tabelul nr 1: caracteristicile și locațiile radarelor de avertizare timpurie a Rusiei

Figura nr. 7: Satelit Lotos-S1

Capabilități și strategii anti-acces / interdicție zonală utilizate în Zona Arctică

Sistemul integrat de apărare antiaerian/anti rachetă implementat de Rusia în ultimii ani are mai degrabă un rol strategic decât tactic pentru Rusia, acesta fiind elementul de bază pe care Rusia își creionează apărarea. Având în vedere că sunt inferiori NATO din punct de vedere al avioanelor de vânătoare, dacă acest sistem cedează le rămâne la dispoziție doar războiul termo-nuclear.

Luând în considerare aceste aspecte, sistemul de apărare antiaerian implementat în estul Europei este oarecum, destul de consistent. Acesta se bazează în general pe cele două sisteme principale de apărare antiaeriană S-300 și S-400. Caracteristicile acestor sisteme au fost prezentate deja în primul capitol. O hartă cu dispunerea acestora poate fi vizualizată în anexa nr. 10.

În zona Arctică sau de nord, Severomorsk este polul unde sunt concentrate multe dintre capabilitățile A2/AD ale Rusiei. Aici este dislocată o brigadă de apărare aerospațială care are în dotare și sistemul de apărare antiaeriană S-400 (40N6) cel cu raza de acțiune de până la 400 km. Tot aici funcționează și comandamentul Flotei de Nord a Rusiei ca parte din Comandamentul Arctic Strategic Întrunit sau Comandamentul Întrunit Strategic al Flotei de Nord (Arctic Joint Strategic Command sau Northern Fleet Joint Strategic Command) funcțional din 1 decembrie 2014. Acesta are în subordine toate unitățile de manevră, de sprijin, radarele, aeroporturile și structurile logistice din zona Murmansk, Arkhangelsk și insulele din Zona Arctică. Ultima împărțire pe districte militare a Federației Ruse se poate vizualiza în anexa nr. 11.

Dislocarea structurilor militare în această zonă este în continuă creștere. În opinia noastră există două cauze a măririi interesului pentru această zonă nordică. Prima se datorează faptului că, majoritatea statelor din zona arctică și-au manifestat interesul pentru exploatarea resurselor naturale din această parte a lumii. Conform ultimelor estimări 15% din rezerva de petrol, 30% din rezerva de gaze naturale și 20% din rezerva de gaze lichefiate ale lumii se găsesc în această zonă. Astfel, SUA, Canada, Danemarca, Norvegia și Rusia au pretenția să le revină cotă parte din această zonă. Al doilea motiv este unul pur militar. Din punct de vedere strategic, NATO este destul de vulnerabilă în această zonă, lucru care este exploatat din plin de către Rusia. De altfel, în cadrul exercițiilor NATO este creat și un scenariu bazat pe o invazie din această parte și anume scenariul SKOLKAN. NATO recunoaște această vulnerabilitate și încearcă să găsească soluții.

Din aceste motive Rusia a desprins la sfârșitul anului 2014, Flota de Nord din Districtul de Vest, a transformat-o în Comandament Întrunit Strategic, i-a crescut importanța și este în plină dezvoltare, fără nici o intenție de a se opri aici. Astfel, vor fi înființate și dislocate din Districtul Militar Central și Districtul Militar Estic o serie de structuri militare precum și o grupare de forțe speciale. Ministerul Rus al Apărării este în curs de construire a 13 stații radar în zonă. Rusia a început modernizarea multor baze militare din această zonă, baze care datează de pe vremea Războiului Rece și care nu au fost folosite în ultimii ani: Baza Aeriană Temp de pe Insula Kotelnyy, Baza Aeriană Rogachevo de pe Novaya Zemlya și Baza aeriană Nagurskoye din arhipelagul Franz Josef Land. Va fi adăugată o bază navală nouă construită pe insula Wrangel. Nu mai puțin de șapte aeroporturi vor fi deschise sau redeschise, iar Baza Aeriană Tiksi dinYakutia va găzdui cea mai mare parte a forțelor aeriene din Zona Arctică. Alte aerodromuri continentale includ Aeroportul Naryan-Mar, Aeroportul Alykel, aproape de orașul Norilsk, Mys Shmidta și Aeroportul Ugolny, ambele situate în Chukotka.

În ceea ce privește forțele aeriene și antiaeriene prezente în această zonă, Rusia are dislocată la Severomorsk, Armata 45 Forțe Aeriene și Apărare Antiaeriană. Aceasta are în componență aproximativ șase structuri de aviație de nivel regiment dotate cu avioane și elicoptere destinate luptei antisubmarin, de patrulare maritimă, transport, cercetare, bombardiere (chiar și strategice), asigurării comunicațiilor cu rază lungă de acțiune, avioane și elicoptere de luptă și atac. Tot în componența acestei armate are și brigada de apărare aerospațială mai sus amintită care adună un număr de aproximativ 84 sisteme S-300, 24 sisteme S-400 și 6 sisteme Pantsir-S1.

Tot în regiunea Murmansk, în zona aeroportului Olenegorsk-8 de această dată mai are un regiment de aviație care deține bombardiere strategice, avioane și elicoptere de transport.

Prezența componentei navale în zona Severomorsk este semnalată de aproximativ 3 crucișătoare și cinci distrugătoare dotate cu rachete anti navă,  rachete antiaeriene, rachete antisubmarin, torpile antisubmarin, mitraliere antiaeriene și elicoptere.

Tot în regiunea Murmansk se află dislocată și Flotila 1896 având în componență mai multe structuri de tip brigadă și grup tactic însumând în cadrul lor aproximativ 6 submarine Diesel, 40 nave (de debarcare, purtătoare de rachete, antisubmarin, hidrografice, cercetare și cu capabilități în executarea deminărilor și culoarelor prin baraje de mine) precum și forțe pentru operații speciale.

În ceea ce privește structurile de submarine aflate în subordinea Flotei de Nord, în regiunea Murmansk se mai găsesc dislocate un număr de 5 divizii de submarine dotate cu torpile, rachete balistice și nucleare însumând aproximativ 26 submarine. Acestora au fost atașate 3 detașamente de operații speciale.

Nu lipsesc din zonă nici rachetele de coastă K300P „Bastion-P” existând 2 divizioane de acest tip dar nici forțele terestre desigur, fiind reprezentate de aproximativ 4 brigăzi de infanterie sau infanterie motorizată sau infanterie marină.

Este destul de vizibil faptul că, în această parte a Rusiei se află concentrate structuri militare importante, cu capabilități puternice, greu de neutralizat, mai mult decât atât, parte din ele, având și profil ofensiv.

Capabilități și strategii anti-acces / interdicție zonală utilizate în Zona Baltică

Zona Baltică reprezintă un punct sensibil al NATO, reprezentând o provocare mai ales în zona Lituaniei, Estoniei, Letoniei și Poloniei având în vedere capabilitățile de care dispune Rusia în această regiune, în comparație cu cele ale NATO. Amprenta redusă a NATO în regiune și izolarea geografică a statelor baltice accentuează această amenințare. Zona Suwalki situată de-a lungul frontierei dintre Polonia și Lituania, este vulnerabilă la bombardarea sau invazia Rusiei dinspre Kaliningrad și Belarus și în același timp este greu de gestionat din privința dislocării rapide a forțelor în această zonă.

Este foarte clar că, această zonă cade sub influența Districtului de Vest al Armatei Ruse și implicit al Flotei Baltice. Deoarece NATO nu dispune de stocuri semnificative pre-poziționate și forțe desfășurate în preajma Germaniei, acumularea Rusiei de capabilități A2/AD în partea s-a de vest, Kaliningrad, Belarus și Marea Baltică reprezintă o mare provocare pentru NATO în ceea ce privește dislocarea rapidă a forțelor în zonă pentru a preveni o invazie rapidă a Rusiei.

În această regiune există două zone fierbinți, am putea spune, și anume insulele din Marea Baltică și Kaliningrad. În ceea ce privește insulele din Marea Baltică – Insulele Aland, aparținând Finlandei, Gotland aparținând Suediei și Bornholm aparținând Danemarcei (în conformitate cu figura nr. 8), acestea reprezintă piesele lipsă din puzzel-ul A2/AD al Rusiei. Rusia a recunoscut de mai multe ori importanța strategică a acestor insule și a desfășurat chiar și exerciții din a căror scenariu făcea parte cucerirea acestor insule. Dislocarea capabilităților A2/AD pe aceste insule ar duce la mărirea zonei de influență a acestor capabilități și ar face dificilă apropierea Alianței de Țările Baltice. Acest scenariu obligă NATO să continue relațiile de colaborare cu Suedia.

De cealaltă parte, enclava Kaliningrad, fosta Prusie de Est a Germaniei, se află în posesia Rusiei după conferința de la Posdam din 1945, când Prusia de Est a fost împărțită între Rusia și Polonia, iar capitala regională Köningsberg a luat numele de Kaliningrad. Aceasta a aparținut Uniunii Sovietice până la destrămarea acesteia când a rămas sub ocupația Federației Ruse, rămânând separată de teritoriul Rusiei, având în vedere că, Lituania și-a câștigat independența.

Kaliningrad este cea mai mică regiune din Rusia, cu o suprafață de 15 100 km², iar populația de 941 873 de persoane, este una dintre cele mai importante regiuni din Rusia, fiind cea mai îndepărtată regiune de vest. Potrivit datelor din 2014, regiunea deținea 225.000 de militari, număr care pare să fi crescut în ultimii ani.

Figura nr. 8: Dispunerea strategică a Insulelor din Marea Baltică

Odată cu pierderea portului Lepaja în favoarea Letoniei, Kaliningrad a rămas ieșirea cea mai apropiată a Rusiei spre Atlantic și deci cu o importanță strategică crucială. În jurul acestei enclave, Rusia și-a construit în timp o putere militară, zona fiind puternic militarizată și populată intens, după ocupare, cu cetățeni de etnie rusă. Începând cu 2014, ca urmare a creșterii tensiunilor dintre Rusia și țările NATO, regiunea Kaliningrad a câștigat o importanță primordială în problema securității statelor baltice. Experții militari occidentali și ruși consideră că regiunea Kaliningrad este un important cap de pod pentru armata și marina rusă, pentru a obține controlul asupra statelor baltice și a Mării Baltice.

Zona Suwalki, acel teritoriu îngust între Kaliningrad și Belarus, controlat de Polonia și Lituania, ar putea fi capturat de forțele ruse și belaruse pentru a bloca intrarea în statele baltice. În mod similar, Marina Baltică ar putea încerca să blocheze intrarea în Marea Baltică. Cunoscând acești factori, Rusia a crescut prezența militară în regiune și a folosit regiunea ca să pună presiune pe NATO.

Ultima amenințare rusă în ceea ce privește instalarea rachetelor S-400 arată câtă importanță acordă Rusia acestei enclave. Practic această zonă a creat deja multiple incidente și tensiuni între forțele NATO și cele rusești care din fericire s-au încheiat în mod pașnic. Rusia neavând posibilitatea de a aproviziona sau muta forțe pe cale terestră, singura modalitate este prin aer sau pe Marea Baltică, lucru care face de multe ori posibilă întâlnirea forțelor din cele două tabere, având în vedere faptul că, zona este oarecum îngustă, iar Rusia încearcă să facă aceste manevre în secret.

Dacă analizăm structurile militare ruse din Marea Baltică și regiunea Kalinigrad, remarcăm prezența în zonă a unui număr impresionant de forțe. O să începem cu Flota Baltică ca parte componentă a Districtului de Vest. Aceasta are comandamentul dispus la Baltiysk, Kronstadt, Kaliningrad și are în componență 6 brigăzi de nave însumând undeva la aproximativ 60 de nave de tipuri diferite (2 distrugătoare, 2 fregate, corvete, nave purtătoare de rachete, nave de debarcare, aeroglisoare, nave torpiloare, nave pentru deminări, nave pentru cercetare și hidrografice, nave logistice). Pe lângă brigăzile de nave, Flota Baltică mai dispune de o brigadă de submarine (cu 3 submarine de tip B), o brigadă de infanterie marină, 1-2 detașamente de operații speciale, un regiment de rachete de coastă dotat cu rachete de coastă anti navă 3K60 „Bal”, un regiment de geniu și structuri de nivel batalion de comunicații, război electronic, logistice sau centre de instruire.

Tot în subordinea Flotei Baltice este integrat și Corpul 11 Armată dislocat în Kaliningrad. Acesta are în componență un regiment și o brigadă de infanterie motorizată, o brigadă de artilerie, o brigadă de rachete (cu rachete OTR-21 „Tochka-U”/ 9K79-1 „SS-21 Scarab-B”), un regiment de rachete antiaeriene (cu rachete SAM 9K330 „Tor” (SA-15 Gauntlet”)), o divizie de apărare antiaeriană (cu 16 sisteme S-400, 36 sisteme S-300 și 6 sisteme „Pantsir-S1”) și 2-3 structuri de aviație dotate cu avioane de luptă multirol, elicoptere de atac, elicoptere de transport, elicoptere antisubmarin și avioane amfibii antisubmarin.

În afară de Flota Baltică, în apropierea zonei Baltice se află structurile militare din Districtul de Vest, care are comandamentul dispus la Sankt Petersburg. Acesta chiar dacă nu este dispus la Marea Baltică, are foarte multe capabilități care au bătaia sau pot fi dislocate rapid în această zonă, deci implicit influențează acțiunile din Zona Baltică. Districtul de Vest cuprinde aproximativ 3 armate și

21 brigăzi independente de diferite tipuri, la acestea se adaugă un grup operațional de valoare aproximativ brigadă dispus în Transnistria și structurile din subordinea Forțelor Aerospațiale Ruse dispuse în această zonă (le vom prezenta în subcapitolul 2.2.4). Astfel, dintre cele 21 brigăzi independente 3 sunt de rachete antiaeriene, însumând aproximativ 24 sisteme S-300 și 48 sisteme SAM 9K37 "Buk-M”1, iar celelalte constând în 2 brigăzi de artilerie, 4 brigăzi de comunicații și informatică, 3 brigăzi de operații speciale, câte 1 brigadă de tancuri, infanterie motorizată, CBRN, Geniu, război electronic și căi ferate.

Armata a 6-a Interarme, cu comandamentul dispus la Agalatovo, districtul Vsevolozhsk, regiunea Leningrad, se compune din 2 brigăzi de rachete constând în 12 sisteme de rachete 9K720 „Iskander-M”, 36 sisteme de rachete SAM 9K37 „Buk-M1”, respectiv 12 sisteme de rachete SAM 9K331 „Tor-M1”, brigadă de artilerie autopropulsată, regiment de geniu, regiment de NBC, brigadă logistică și 2 brigăzi de infanterie motorizată.

Armata a 20-a Interarme, cu comandamentul la Voronezh, regiunea Voronezh are în compunere 2 divizii de infanterie motorizată, 1 brigadă de tancuri, 1 brigadă de rachete antiaeriene cu 12 sisteme de rachete OTR-21 „Tochka-U”/ 9K79-1 „SS-21 Scarab-B”, 1 brigadă de artilerie autopropulsată, 2 brigăzi logistice, 1 brigadă NBC

Armata 1 Gardă Tancuri, având comandamentul la Bakovka, regiunea Moscova este structurată din 1 divizie de tancuri, 1 divizie de infanterie motorizată, 1 brigadă de rachete cu 12 sisteme PTRC 9K720 „Iskander-M” și o brigadă de cercetare.

În afară de structurile prezentate mai sus, există unele care sunt în formare. Aici amintim de 1 divizie de blindate, aproximativ 4-5 batalioane de război electronic și multe alte structuri medicale și de sprijin logistic.

Dacă în Zona Arctică structurile militare sunt în număr destul de mare, putem spune că, în Zona Baltică și în special în Districtul de Vest, structurile militare rusești prezente în zonă sunt sufocant de multe. Impresia la prima vedere, ne duce cu gândul la o aglomerare de forțe imposibil de penetrat și chiar așa și este. Structurile dislocate în această zonă formează un zid impenetrabil și orice încercare de atac frontal ar fi un eșec total. Surprinderea este unul dintre principiile luptei armate care trebuie pus în practică în această situație.

Analizând structurile militare enumerate mai sus putem observa că, fie sunt organizate pe armate, divizii, regimente sau brigăzi, în componența acestora găsim obligatoriu structuri de manevră bine dimensionate și dotate, structuri de sprijin luptă incluzând aici obligatoriu foarte multe unități sau mari unități de apărare antiaeriană bazate pe rachete de diferite tipuri, artilerie, în majoritatea lor autopropulsată, război electronic, NBC, geniu, comunicații, uneori PSYOPS și structuri logistice calculate să susțină acțiunile celorlalte structuri. Toate acestea sunt repartizate uniform în toată regiunea, dar se remarcă o aglomerare a capabilităților militare în enclava Kaliningrad, ceea ce este și normal având în vedere faptul că, zona este separată de teritoriul Federației Ruse și are o importanță strategică deosebită, reprezentând un cap de pod, care oricând va putea fi dezvoltat.

Ceea ce se remarcă, este faptul că, acțiunile aeriene sunt aproape imposibile datorită mulțimii de capabilități antiaeriene. Acestea vor trebui neutralizate printre primele în eventualitatea unui conflict cu Rusia. De asemenea, se evidențiază posibilitatea inițierii rapide a operațiilor ofensive de către Rusia cu precădere dinspre partea de Nord spre Sud, sub „umbrela” capabilităților antiaeriene.

Capabilități și strategii anti-acces / interdicție zonală utilizate în Zona Mării Negre

În zona Mării Negre, situația, privită din punct de vedere strategic, are o asemănare cu Zona Baltică. Dacă în trecutul apropiat Rusia nu beneficia de acel cap de pod pe care Kaliningradul îl îndeplinește în Zona Baltică, odată cu alipirea Crimeei la Rusia, acesta a fost format. Așadar, situația este similară, Rusia a trecut la militarizarea în masă a Peninsulei Crimeea, în ultima perioadă. Nu mai puțin de 40 structuri militare au fost dislocate în zonă, printre care sistemele performante de apărare antiaeriană S-300 și S-400 (a căror rază de acțiune ating puțin din partea de nord a Dobrogei), Pantsir, Iskander și Bastion. De asemenea, Rusia a anunțat dislocarea în zonă a bombardierelor Tu-22M3, Tu-142, a avioanelor antisubmarin și de patrulare Ilyushin II-38 care utilizează rachete Raduga Kh-15 și Kh-22. Rolul acestora este de a bloca forțele NATO în zona Mării Negre, în eventualitatea unui conflict, acestea având capabilitatea de a transporta și focoase nucleare. În plus, Rusia are dislocat sistemul S-300 și în Armenia acoperind o parte din estul Mării Negre și a Turciei precum și o parte din Georgia.

Așadar, acest subcapitol ne privește în mod direct având în vedere că, capabilitățile militare rusești ale Districtului de Sud, sub a cărei influență se găsește Zona Mării Negre, sunt cele mai apropiate de teritoriul României. Acțiunile desfășurate în Marea Neagră și în această zonă influențează teritoriul României.

Similar cu zona Baltică, o să începem prin analizarea structurilor Flotei Mării Negre, a celor dispuse în Peninsula Crimeea și vom continua prin analizarea celorlalte structuri ale Districtului de Sud care au influență în această regiune a Europei.

Flota Mării Negre cu comandamentul dispus la Sevastopol, are în componență 2 regimente de aviație (dotate cu avioane de luptă multirol, avioane antisubmarin, de cercetare și elicoptere de atac și transport), 2 brigăzi de rachete și artilerie de coastă (însumând 12 sisteme de rachete de coastă K300P „Bastion-P”, 8 sisteme 3K60 „Bal” și 1 complex de coastă anti navă „Utes” cu P-35B și 3M44 „Progress”), 1 brigadă de infanterie marină, 1 detașament de operații speciale, 1 regiment de geniu, 1 regiment NBC și 1 centru de război electronic (dotat cu complexul de bruiaj cu rază lungă de acțiune „Murmansk BN”, stația de bruiaj R-330ZH „Zhitel”, avionul de bruiaj R-934 BMV, complexul de război electronic RB-531B „Infauna”, stația multifuncțională de bruiaj 1RL257 „Krasuha-4”, UAV echipat cu sisteme de război electronic „Leer-3”).

Corpul 32 Armată dispus tot în Crimeea are în componență 1 brigadă independentă de apărare de coastă similară uneia de infanterie motorizată, 1 brigadă de cercetare, 1 regiment de artilerie, 1 regiment de rachete antiaeriene (bazat pe sistemul antiaerian SAM 9K33 „Osa”), 1 divizie de nave de suprafață (are în componență 1 crucișător, 1 distrugător, 5 fregate și alte 8 nave de patrulare. Aceste nave adună capabilități ca sisteme de război electronic, rachete anti navă P-500 „Bazalt” sau P-1000 „Vulkan”, sistemul de rachete antiaeriene S-300, sistemul antiaerian SAM „OSA-MA”, rachete antisubmarin, elicoptere antisubmarin, rachete anti navă, sistemul de rachete UKSK VLS care poate fi înzestrat atât cu rachete P-800 „Oniks” (SS-N-26), cât și cu rachete „Kalibr”.

Tot în componența Flotei Mării Negre intră cele două baze navale din Sevastolpol și Novorossiysk. Prima structurată pe 3 brigăzi de nave (având 8 corvete antisubmarin și rachete dirijate și aproximativ 20 de nave deminare și purtătoare de rachete antiaeriene și de croazieră, aeroglisoare) și un detașament de operații speciale cealaltă este compusă din 1 brigadă de apărare de coastă (cu 12 nave antisubmarin, de deminare și de debarcare), 1 brigadă antisubmarin (cu 9 submarine diesel de atac, și alte 3 nave torpiloare și de scufundări) și nelipsitele detașamente de operații speciale. Pe lângă aceste două baze navale se mai găsesc baze logistice incluzând structuri de reparații nave.

Pe lângă structurile Flotei Mării Negre, în apropiere se mai găsesc dispuse structuri aparținând Districtului de Sud (având comandamentul la Rostov-pe-Don, regiunea Rostov) influențând în mod direct Zona Mării Negre. Districtul de sud are în compunere 3 armate și o serie de structuri independente cum ar fi: 3 brigăzi de operații speciale, 1 brigadă de artilerie și rachete MLRS, 1 brigadă de rachete antiaeriene (cu 12 sisteme S-300), 1 brigadă de comunicații, 1 regiment SIGINT, 1 brigadă război electronic, 1 grup de operații informaționale și psihologice, 1 brigadă NBC, 1 brigadă geniu și 2 brigăzi căi ferate.

Armata 8 Arme Întrunite, dispusă la Novocherkask, regiunea Rostov, este o structură nou formată în 2016-2018 și are în subordine 1 divizie de infanterie motorizată, 1 regiment rachete antiaeriene, dispus în regiunea Rostov, dotat cu sistemul SAM 9K37M3/ 9K317M "Buk-M3"/ SA-17„Grizzly” și 1 brigadă de cercetare.

Armata 49 Arme Întrunite, cu comandamentul la Stavropol, are în componența sa două baze militare și o bază aeriană în afara teritoriului Rusiei dar și câteva brigăzi independente. Ca și brigăzi independente are în componență 1 brigadă de rachete (cu 12 sisteme de rachete 9K720 „Iskander-M”), 1 regiment NBC, 1 brigadă logistică, 3 brigăzi de infanterie motorizată, 1 brigadă de operații speciale, 1 brigadă cercetare, 1 brigadă de informații și 1 regiment de geniu.

Prima bază militară este dispusă pe teritoriul Georgiei în Abhazia (republică autoproclamată independentă) și are valoarea unei brigăzi de infanterie motorizată. Cealaltă bază militară este în Armenia și este similară celei din Georgia.

Baza aeriană de la Yerevan este echipată cu MiG-29, sistemul MLRS de 300 mm BM30/ 9K58 „Smerch” și PTRC 9K720 „Iskander-M”. Tot ca parte componentă a acestei baze aeriene sunt și 1 regiment de rachete de artilerie bazat pe sistemul MLRS de 220 mm 9P140 „Uragan”, 1 brigadă de artilerie, 1 brigadă de rachete antiaeriene având în dotare sistemul dirijat de rachete antiaeriene 9K317 „Buk-M2” (SA-17 „Grizzly”), structuri dispuse pe teritoriul Rusiei în apropierea graniței cu Georgia.

Tot în această zonă, mai exact la Agudzera și Primorsk, sunt dislocate câteva structuri antiaeriene, respectiv 1 regiment și 2 batalioane însumând aproximativ 64 lansatoare de rachete S-300PM (SA 10C „Grumble C”), 12 sisteme A33BM2 „Osa” (SA-8 „Gecko”), 6 sisteme BM 9A34 (35) „Strela-10” (SA-13 „Gopher”), 6 sisteme antiaeriene autopropulsate 2S6M ZSU „Tunguska” (SA-19 „Grison”) și 27 sisteme antiaeriene portabile 9K38 „Igla” (SA-18„Grouse”).

Armata 58 Arme Întrunite dispusă în Republica Ossetia de Nord este compusă dintr-un regiment NBC dotat cu sistemele termobarice de aruncătoare de flăcări TOS-1A „Solntsepek”, RPO-A „Shmel-M/Bumblebee” și RPO PDM-A „Priz”, ultimele două fiind și reactive, 1 brigadă de artilerie autopropulsată, 2 brigăzi de rachete însumând aproximativ 12 sisteme rachete sol-sol 9K720 „Iskander-M” și 24 sisteme de rachete antiaeriene 9K37 „Buk-M1”, 1 brigadă logistică, 1 divizie de infanterie motorizată structurată pe regimente dispusă în Republica Cecenia, 2 brigăzi de infanterie motorizată, 1 bază militară de valoarea unei brigăzi de infanterie motorizată dispusă în Ossetia de Sud, Georgia (ca parte componentă a acestei baze se mai găsește aici 1 batalion de rachete antiaeriene bazat pe sistemul de rachete SAM 9K37 M1 „Buk-M1” (SA-11„Gadfly”), MLRS de 300 mm 9A52-2/ 9K58 „Smerch-M” și sistemul de rachete PTRC 9K720 „Iskander-M” (SS-26 „Stone”) și 1 regiment de geniu terestru), precum și câteva structuri logistice și medicale.

Similar Zonei Baltice și în această zonă se poate observa o aglomerare de forțe cu diferite capabilități, structuri militare foarte bine dimensionate, având componențe similare, obligatoriu 3-4 structuri de manevră infanterie, 1 structură de tancuri, 1-3 structuri artilerie în majoritatea lor autopropulsate, obligatoriu structuri de apărare antiaeriană cu sisteme performante, în majoritatea lor bazate pe rachete sol-aer, 1-2 structuri antitanc, structuri de război electronic, lunetiști, comunicații, cercetare, NBC, geniu, medical, sprijin logistic și desigur nelipsitele structuri de operații speciale. De asemenea, este de remarcat repartiția marilor unități de rachete antiaeriene, în așa fel încât să nu rămână posibilitate de pătrundere sau zonă neacoperită de raza acestora de acțiune. Acest aspect se poate observa și în anexa nr. 10 unde sunt prezentate doar sistemele S-300 și S-400.

Desigur, odată cu începerea conflictelor în Siria și ca răspuns la doborârea avionului rusesc de către Turcia în 24 Noiembrie 2015, Rusia a decis dislocarea anumitor structuri și capabilități în această zonă, lucru care are, de altfel, influență asupra părții de sud a Europei. Astfel, a fost adus la Baza Aeriană Hmeymim, lângă Latakia, la aproximativ 50 km de granița cu Turcia, sistemul de rachete antiaeriene S-400 Triumf. De asemenea, Rusia și-a dislocat crucișătorul purtător de rachete „Moscova”, în apropierea coastelor Siriei, acesta fiind înarmat cu sistemele antiaeriene „Fort”, echivalentul naval la S-300. În plus, contingentul rus format din 31 avioane de luptă (11 Su-24M2, 12 Su-25SM, 4 Su-30SM și 4 Su-34) și 10 elicoptere de luptă Mi-24/Mi-35 a fost întărit cu 4 bombardiere de luptă Su-34, avionul de luptă multirol Su-35 S 4. Între timp Președintele Putin a anunțat retragerea a 60 avioane și elicoptere, dar va menține bazele militare de la Tartus și Hmeymim, precum și sistemul S-400. Acest lucru, confirmă faptul că, acțiunile Rusiei în zonă, nu sunt în concordanță cu escaladarea conflictului, ci mai degrabă în scopul limitării libertății de acțiune a NATO în anumite zone de importanță strategică (ca de exemplu asupra bazei militare de la Incirlik din Turcia care se găsește sub incidența sistemului S-400 dispus la Latakia).

Forțele Aerospațiale Ruse (forțe întrunite aeriene, de apărare antiaeriană și spațiale)

Având în vedere importanța acestor forțe în cadrul strategiei A2/AD a Rusiei și fiind structuri sub comandă separată, am considerat necesar să le analizăm separat de celelalte forțe. Astfel, centrul de comandă ale acestor forțe se găsește la Moscova, iar structurile sunt repartizate uniform pe tot teritoriul Rusiei. În cele ce urmează vom prezenta doar structurile care influențează cele trei zone de analizate de noi: Zona Arctică, Zona Baltică și Zona Mării Negre.

Astfel, având centrul de comandă la Sankt Petersburg, iar forțele repartizate în această zonă, Armata 6 Forțe Aeriene și Apărare Antiaeriană are influență asupra Zonei Baltice. Aceasta are în subordine 2 divizii de apărare antiaeriană, 1 divizie de aviație și 2 baze aeriene. Prima divizie de apărare antiaeriană este structurată pe 5 regimente rachete de apărare antiaeriană însumând aproximativ 64 sisteme de rachete antiaeriene S-400 „Triumf ” (SA-21 Growler), 56 sisteme de rachete antiaeriene S-300, 12 sisteme de rachete antiaeriene ZRPK 96K6 „Pantsir-S1” (SA-22 Greyhound), iar cealaltă pe 2 regimente rachete de apărare antiaeriană cu un total de aproximativ 40 sisteme de rachete antiaeriene S-300. Structurile de aviație adună sub cupola lor aproximativ 400 de avioane și elicoptere de aproape toate tipurile: avioane de luptă și bombardiere, avioane cu capabilități ELINT și radare de cercetare, avioane de transport, avioane de cercetare tactică, avioane de cercetare și cartografie aeriană, avioane de interceptare, avioane de luptă multirol, elicoptere de transport, elicoptere cu contramăsuri electronice, elicoptere de bruiaj, elicoptere antitanc, elicoptere de bruiaj activ de comunicații, elicoptere de atac pe timp de zi și pe timp de noapte și avioane de transport strategice.

Armata 4 Forțe Aeriene și Apărare Antiaeriană este dispusă în regiunea Rostov, influențează Zona Mării Negre și este compusă din trei divizii aeriene dotate cu toate tipurile de avioane, elicoptere și capabilități care pot fi montate pe acestea (aproximativ 500 avioane și elicoptere) și 2 divizii de apărare antiaeriană care însumează aproximativ 32 sisteme de rachete antiaeriene S-400, 64 sisteme de rachete antiaeriene S-300 și 12 sisteme antiaeriene 9K37M1 „Buk-M1”.

Din componența Forțelor Aerospațiale Ruse mai fac parte Armata 14 Aviație și Apărare Antiaeriană cu comandamentul la Yekaterinburg, regiunea Sverdlovsk având forțele dispuse aproape de centrul Rusiei și Armata 11 Aviație și Apărare Antiaeriană cu comandamentul la Khabarovsk, regiunea Khabarovsk având forțele dispuse în partea de est a Rusiei. Din această cauză, nu vom insista cu analizarea acestora, aflându-se la o distanță considerabilă de Europa.

Tot din cadrul acestei structuri face parte și Comandamentul Aviației cu Rază Lungă de Acțiune dispus la Moscova și compus din două divizii de bombardiere grele având în dotare aproximativ 100 avioane de bombardament, în majoritatea lor strategice, influențând atât Zona Baltică cât și Zona Mării Negre.

În Siria, pe aeroportul Hmeymim din Latakia și pe aeroporturile Shayrat și Tiyas din provincia Homs, se găsește dispusă o brigadă de aviație cu destinație specială, poziția acesteia, deși mai la sud, poate influența Zona Mării Negre. Această brigadă este compusă dintr-un squadron de bombardiere, un detașament de avioane de vânătoare-bombardament, un squadron de vânătoare dotat cu avioane de vânătoare de generație 4+ și avioane de vânătoare multirol, un squadron de elicoptere mixt, avioane de supraveghere și fotografiere aeriană, pentru război electronic și supraveghere aeriană, UAV, 2 baterii de apărare antiaeriană S-400, 1 baterie cu ZRPK „Pantsir-S1” și 1 complex de război electronic „Krasuha-4”.

O componentă extrem de importantă este Comandamentul Rachetelor de Apărare Antiaeriană dispus tot la Moscova. Dispunerea structurilor din subordinea acestuia ne indică faptul că, destinația acestora este de a apăra circular capitala Rusiei. Acesta se compune din 2 divizii de apărare antiaeriană și 1 divizie de apărare împotriva rachetelor. Capabilitățile acestor structuri însumează aproximativ 66 sisteme de rachete antiaeriene S-400, 116 sisteme de rachete antiaeriene S-300 și 24 sisteme antiaeriene ZRPK 96K6 „Pantsir-S1” (SA-22 Greyhound). Pe lângă acestea, divizia de apărare împotriva rachetelor este dotată cu aproximativ 70 complexe de apărare împotriva rachetelor balistice de diferite tipuri cum ar fi sistemul de rachete ABM-3(51T6 „SH-1”), sistemul de rachete anti balistice 53T6/ABM-3 „Gazelle”, dar și radare performante de ultimă generație Don-2N (5N20) și nu în ultimul rând radarul OTH 29B6 „Container” prezentat de noi în primul capitol.

Ultima structură componentă a Forțelor Aerospațiale Ruse este Comandamentul Forțelor Spațiale. Acesta este dispus la Moscova și are în subordine Armata 15 Forțe Speciale Aerospațiale compusă din sateliți de avertizare timpurie Kosmos 2510 (EKS 1) (Tundra 11L), radare OTH, radare 77YA6-VP „Voronezh-VP”, radare 5N86M „Dnepr-M”, radare RLS 70M6 „Volga”, radar de detecție a obiectelor spațiale de pe orbite joase „H-Krona”, toate destinate avertizării timpurii.

Desigur, structurile militare Ruse sunt mai numeroase decât cele prezentate, noi ne-am concentrat atenția asupra celor care au, mai mult sau mai puțin, influență asupra întregii granițe de est a Europei, începând din nord de la Zona Arctică și până în partea de S către Siria.

Principala concluzie care se poate desprinde este faptul că, în partea de est a Europei, teritoriul Rusiei va fi extrem de greu de străpuns. Capabilitățile A2/AD ale Rusiei nu se bazează doar pe un număr de „fortărețe” dispuse la graniță, acestea sunt prezente pe tot teritoriul, de la nord la sud, așezate în straturi, integrate și mobile. Forțele descrise mai sus sunt foarte atent repartizate, în așa fel încât, să nu existe porțiuni lăsate descoperite, capabilitățile fiind împărțite similar, începând de la mijloacele de avertizare timpurie, continuând cu capabilitățile de neutralizare a rachetelor lansate de la distanțe foarte mari, a mijloacelor aeriene, navale și terminând cu structurile terestre, aranjate în așa fel încât, să poată interveni rapid în cazul unei agresiuni, dar și să poată lansa la fel de rapid operații ofensive.

Strategiile de neutralizare a acestui mod de aranjare a forțelor trebuie planificate în detaliu, iar acțiunile trebuie executate rapid și precis prin concentrarea efortului pe anumite direcții strategice bine definite, ulterior dezvoltarea acestora. Principala întrebare rămâne „Ce facem după străpungerea sistemului A2/AD și în ce direcție ar trebui să ne concentrăm eforturile?”

Concepția și posibilitățile NATO de neutralizare a capabilităților anti-acces / interdicție zonală utilizate de Rusia în flancul său vestic

Ca orice concept actual, A2/AD se bazează pe o idee simplă, dar foarte eficientă. Combină mai multe „strategii de război concentrate pe împiedicarea unui adversar de a opera forțe militare în apropierea, în sau într-o regiune contestată”. „Cunoscută de Armata Populară de Eliberare a Chinei, după ce a observat operațiunile Statelor Unite și Aliaților în primul război din Golf, este în primul rând o strategie defensivă, care încearcă să compenseze avantajele militare americane (și implicit occidentale) amenințând să impună costuri insuportabile”. Din punct de vedere militar pur, limitează libertatea de mișcare, fiind capabilă să interzică zone aeriene și mările din apropiere în timpul războiului sau pur și simplu provoacă tensiune crescută în zonă.

Federația Rusă, ținând cont de superioritatea militară a NATO, a dezvoltat capabilități de tip A2/AD. Cele mai importante dintre au fost prezentate în capitolul 1. Aplicarea consecventă a unor astfel de măsuri în diferite regiuni (Zona Arctică, Zona Mării Baltice, Zona Mării Negre) face parte dintr-o strategie mai largă a Rusiei de prevenire a operațiunilor executate de NATO în statele frontaliere NATO și în regiunile percepute de Moscova ca fiind cele strategice. Rusia folosește aceste strategii pentru a provoca NATO la toate nivelurile, de la tactic la strategic.

Concepția NATO de neutralizare a strategiei anti-acces / interdicție zonală

Luând în considerare toate aceste strategii implementate de Rusia, NATO a căzut de acord deja, asupra unui număr de măsuri ce trebuie implementate, ca un răspuns rapid la activitățile desfășurate sub pragul articolului 5 din Tratatul NATO. Înțelegerea strategiilor A2/AD ale Rusiei și a modului acesteia de conducere a războiului hibrid trebuie să stea la baza acțiunilor NATO. Forța de răspuns a NATO (NRF), apelul la o mai bună partajare a informațiilor și extinderea atribuțiilor către SACEUR pentru a asigura o reacție adecvată se numără printre măsurile care împiedică escaladarea și creează o asigurare efectivă a aliaților.

Astfel, una dintre strategiile adoptate de NATO la aceste schimbări ale mediului operațional din Europa sunt Forțele de Răspuns a NATO (NRF). NRF reprezintă o forță multinațională bazată pe tehnologii avansate, formată din componente terestre, maritime, aeriene și de forțe pentru operații speciale care au capabilitatea de dislocare rapidă. Concepută pentru a răspunde unei game variate de amenințări, NRF are capacitatea de a desfășura misiuni constând în operațiuni de intervenție rapidă în situații de criză, operațiuni post-conflict de menținere a păcii, apărarea integrității teritoriului unui stat membru, respectarea embargourilor, protejarea infrastructurii critice, intervenții pentru reducerea efectelor dezastrelor naturale (cu intervenție concretă după uraganul Katrina în SUA și cutremurul din Pakistan din 2005).

Nu este prima dată când NATO recurge la astfel de strategii. Prima tentativă a fost în 1960 când generalul Lauris Norstad, pe atunci Comandantul Suprem al Forțelor Aliate din Europa (SACEUR), propune crearea unei forțe mobile capabilă de a se disloca rapid, pentru Comandamentul Aliat din Europa (ACE), scopul acesteia fiind descurajarea și intimidarea unei posibile agresiuni împotriva țărilor aliate, aflate în flancurile de nord și de sud a ACE. Denumirea acestui pachet de forțe a fost Forța Mobilă a Comandamentului Forțelor Aliate din Europa (AMF). În timp de pace, în aceste țări exista cel mult o prezență foarte limitată a forțelor militare aliate, iar conceptul AMF urmărea proiectarea unei capabilități multinaționale de descurajare, la scurt timp după primirea unei solicitări în acest sens.

Țările componente de la acea vreme contribuiau cu forțe, fiind create forțe multinaționale pre-planificate, destinate dislocării în cinci zone: Insulele Zealand din Danemarca, nordul Norvegiei, estul Turciei, estul Italiei, Nordul Greciei și Tracia greacă și turcă. Exercițiile și planificarea operațiilor erau conduse de un personal multinațional, nu prea numeros, aflat în Republica Federală Germană, dar, într-o situație reală de urgență, comanda și controlul elementelor AMF dislocate, ar fi urmat să revină comandanților locali ai trupelor terestre și aeriene ale NATO, în vederea asigurării unei integrări fără fisuri la nivelul forțelor locale și al forțelor de întărire și pentru a prezenta o singură „fată” a Alianței.

Chiar dacă scopul AMF era descurajarea în părțile de nord și sud ale ACE, criza Berlinului din 1961, a determinat îndreptarea atenției spre centrul Europei, iar odată cu crearea Zidului Berlinului, SUA și-a intensificat prezența trupelor în vestul Europei. Capacitatea de reacție a acestor forțe a fost testată în 1963 în cadrul exercițiului „Big Lift”, demonstrându-se capacitatea SUA de a executa transporturi strategice, de a pre-poziționa echipamente și de a trimite rapid întăriri. Astfel, SUA a depozitat în sudul Germaniei echipamente pentru două divizii, iar în 1968 odată cu redislocarea unor forțe din Europa în SUA datorită nevoilor de susținere a angajamentelor din Asia de SE, au mai fost depozitate materiale pentru încă o divizie. De atunci și până la sfârșitul Războiului Rece, anual, SUA și-a testat capacitatea de a-și readuce forțele în Germania, prin exercițiile de mobilitate strategică REFORGER.

Odată cu numirea generalului Alexander Haig, în 1975, ca SACEUR, s-a trecut la armonizarea planurilor de asigurare a întăririlor individuale existente la nivelul NATO și la nivel național într-un singur Plan de Reacție Rapidă (RRP) al SACEUR, iar exercițiile REFORGER s-au transformat în seria de exerciții AUTUMN FORGE concepute pentru a demonstra capacitatea NATO de a interveni rapid, în același timp, în toate cele trei regiuni ale ACE. Nivelul de ambiție a SUA a crescut, astfel că, se dorea ca NATO să aibă echivalentul a zece divizii dislocate și pregătite să apere Germania de Vest, în maxim zece zile de la luarea deciziei de a trimite întăriri denumit conceptul „10-în-10”. Acest lucru a determinat pre-poziționarea materialelor pentru încă trei divizii în Germania, Belgia, Luxemburg și Olanda.

Un obiectiv esențial al RRP, unul care a reconfirmat credibilitatea politică a forțelor de reacție rapidă și a planificării în domeniul întăririi forțelor aliate, precum și adevărata lor valoare din punct de vedere militar, a fost acela de a da noi asigurări pentru încrederea membrilor NATO. Nu putea exista o motivație mai puternică, care să-i determine pe aliații aflați de-a lungul liniei de despărțire să participe la realizarea unei apărări înaintate puternice și să fie pregătiți să reziste la intimidare, coerciție sau agresiune, decât angajamentul aliaților „de dincolo de plaje”, precum Canada, Portugalia, Marea Britanie și Statele Unite, de a veni în sprijinul lor, în timp de criză sau de război, prin intermediul RRP. Astfel, motto-ul apărării colective a NATO a devenit „toți pentru unul și unul pentru toți”.

Odată cu încheierea Războiului Rece, toate aceste aranjamente nu își mai aveau rostul, astfel, exercițiile REFORGER au fost abandonate, iar capacitățile de depozitare din Europa au fost închise. Planul de Reacție Rapidă își îndeplinise misiunea de descurajare și de a da noi asigurări pentru încrederea aliaților, dar circumstanțele care determinaseră apariția sa dispăruseră.

În același timp cu evoluția Europei spre un continent unit, determinat să conviețuiască în pace și libertate, nevoia de intervenție la criză s-a mutat din interiorul spațiului NATO, către periferiile acestuia, respectiv în Balcani pentru o perioadă. Pentru un timp, s-a avut în vedere opțiunea creșterii dimensiunilor forțelor AMF, de la nivelul unei brigăzi, la cel al unei divizii, pentru a le face mai robuste, dar timpul AMF a trecut.

Începând cu 1991, forțele Regatului Unit destinate timp de 40 de ani apărării Germaniei de Vest, respectiv Corpul 1 Britanic, a fost transformat într-o forță multinațională denumită Corpul Aliat de Reacție Rapidă (ARRC). Necesitatea unei forțe mai mari și mai eficiente a fost demonstrată în cadrul operațiilor de impunere a păcii din Bosnia și Herțegovina în 1995 și în Kosovo în 1999, unde ARRC au reprezentat forțele care au intrat primele în teatrul de operații.

După perioada Războiului Rece, AMF și ARRC erau considerate ca Forța de Reacție Imediată (IRF), respectiv Forța de Reacție Rapidă (RRF). AMF a fost desființată în anul 2002.

Între 1990-2000, ca urmare a Războiului din Golf, NATO și-a transformat forțele pentru a îndeplini operații expediționare, în timp scurt de la notificare, la distanțe strategice de Europa și America de Nord. Ca urmare a succesului forțelor ARRC au fost constituite după același model încă opt astfel de corpuri multinaționale staționate în Europa, dintre care șase cu o stare de operativitate ridicată. Astfel, reacția rapidă a devenit elementul central al noii structuri a forțelor NATO, conceptele IRF și RRF au fost abandonate, urmând să fie implementate conceptele Forțelor cu Înaltă Operativitate (HRF) și a Forțelor cu Operativitate Scăzută (FLR).

Conceptul Forței de Răspuns a NATO (NRF) a apărut în urma Summit-ului NATO de la Praga din 2002. Până în acel moment nu exista o concepție unică de întrebuințare a corpurilor multinaționale HRF și a formațiunilor maritime similare. Prin NRF s-a dorit conectarea HRF-urilor, printr-o schemă comună de rotație, precum și adoptarea unor tactici, metode și procedee standardizate. Era combinația perfectă dintre capabilitățile expediționare și un concept nou de întrebuințare. Ceea ce oferea NRF alianței NATO, începând cu anul 2003 s-a dovedit a fi un concept solid, în permanență existând o capabilitate de reacție rapidă de aproximativ 20000 de militari gata să intervină, lucru total diferit de ceea ce s-a întâmplat pe plan mondial până la acel moment. Comandantul Suprem Aliat pentru Europa (SACEUR), generalul James L. Jones, sublinia, cu acel prilej, rolul important al NRF: „NATO nu va mai dispune de efective militare uriașe necesare climatului de securitate din timpul Războiului Rece, dar va avea forțe capabile și agile ce vor ajuta Alianța să facă față oricărei amenințări a secolului 21”.

Conceptul NRF a fost adoptat la 12 iunie 2003, cu prilejul reuniunii de la Bruxelles a miniștrilor apărării din statele membre.

În cadrul unui exercițiu desfășurat la Doganbey (Turcia), la 20 noiembrie 2003, au fost testate primele elemente ale NRF, pentru a demonstra capacitatea de reacție în cazul unei crize.

La 13 octombrie 2004, la Poiana Brașov, cu prilejul reuniunii miniștrilor apărării din statele membre NATO, secretarul general al Alianței, olandezul Jaap de Hoop Scheffer, și comandantul Suprem al Forțelor Aliate pentru Europa, James L. Jones, au anunțat că NRF a atins gradul operațional prim și poate desfășura o gamă complexă de misiuni. Pentru certificarea capabilității NRF a fost organizat exercițiul militar comun „STEADFAST JAGUAR 06”, în Insulele Capului Verde, între 15-28 iunie 2006, în cadrul căruia au fost testate simultan, componente terestre, maritime, aviație și de forțe speciale.

În anul 2006, a fost obținută capacitatea operațională completă a NRF, acest lucru fiind anunțat la finalul summit-ului NATO de la Riga, la 29 noiembrie 2006.

Mai mult decât atât, experiența acumulată datorită rotațiilor și intervențiile în Afganistan în 2004 și 2007, a demonstrat faptul că, aceste forțe erau capabile să desfășoare operații la distanțe mari, în cadrul unor operații dificile, în condiții climatice grele. Desigur, de-a lungul timpului au fost identificate și o serie de neajunsuri, care lasă urme de îndoială în ceea ce privește adevărata valoare a NRF pe termen lung. Aici ne referim cu precădere la unele capabilități vitale cum ar fi facilitatorii operaționali fără de care dislocarea și întrebuințarea NRF ar fi aproape imposibilă și la dificultatea cu care sunt asigurați de la o rotație la alta.

O altă dificultate identificată ar fi costurile destul de mari și la care nu toate statele contribuitoare și le pot asuma. Performanța acestor forțe necesită investiții care nu oricine și le poate permite.

Cu toate neajunsurile putem afirma cu siguranță că, NATO are capacitatea specifică și greu de egalat, de a planifica și desfășura operații multinaționale expediționare și de a combina diferite capabilități pentru a forma o structură de forțe coerente. Acest lucru va contribui cert la asigurarea că moștenirea conceptului AMF se va regăsi în noua abordare NRF.

„Forța de răspuns a NATO (NRF) este o forță multinațională avansată din punct de vedere tehnologic, alcătuită din componente terestre, aeriene, maritime și Forțe pentru Operații Speciale, care sunt rapid dislocabile. Acestea oferă apărare colectivă și reacție militară rapidă la o criză emergentă. În plus, acestea pot efectua operațiuni în sprijinul păcii, pot asigura protecția infrastructurilor critice și pot interveni pentru reducerea efectelor dezastrelor”.

Pentru a preciza cine conduce acest pachet de forțe trebuie să precizăm mai întâi că la conducerea NATO este secretarul general al NATO, care începând cu anul 2014 este norvegianul Jens Stoltenberg, iar secretarul general adjunct din anul 2019 este Mircea Geoană, ceea ce ne onorează dar ne și obligă în același timp. Comanda pachetului de forțe NRF aparține SACEUR, Comandamentul Forțelor Aliate Întrunite (JFC) de la Brunssum și Comandamentul Forțelor Aliate Întrunite (JFC) de la Napoli asumându-și comanda operațională, prin rotație.

NRF se compune din patru părți:

Element C2 de Comandă și Control bazat pe un Comandament al Grupării de Forțe Întrunite, dislocabil;

Gruparea de Forțe de Intervenție Foarte Rapidă (VJTF);

Grupul de Forțe de Angajare Ulterioară (IFFG), format din forțe cu status de dislocare ridicat care se pot desfășura rapid în urma VJTF, pentru a răspunde la o criză;

Grupul Forțelor de Răspuns, în cadrul cărora, NATO păstrează un spectru larg de capabilități militare care cuprind unități de comandă și control, de luptă și de sprijin. Forțele sunt compuse din mulțimea, mult mai largă, a forțelor Alianței sau din forțele naționale dislocabile ale partenerilor.

Aliații și națiunile partenere trebuie să respecte standarde stricte pentru a participa la NRF. Ca urmare, în perioada de 6-18 luni înainte de asumarea rolului unei unități în cadrul NRF, sunt organizate diverse antrenamente și exerciții pentru a integra contingentele naționale și pentru a-și standardiza procedurile.

VJTF a fost creat în urma Summit-ului din Țara Galilor din 2014, pentru a răspunde mai rapid unui mediu de securitate în continuă schimbare, cu precădere la granițele de est și de sud a NATO.

În ceea ce privește utilizarea NRF pentru neutralizarea A2/AD, putem afirma faptul că, acestea pot fi utilizate cu succes până la un anumit punct. Capacitatea de dislocare rapidă poate fi utilizată pentru concentrarea efortului pe o anumită direcție vulnerabilă a sistemului A2/AD al Rusiei, efectul obținut este crearea unei breșe. Ulterior acest „cap de pod” trebuie dezvoltat. Aici intervine întrebarea dacă NATO are capabilitățile și structurile de forțe pentru a continua acțiunile odată ce a realizat pătrunderea în interiorul zonei A2/AD.

De fapt un semn de întrebare apare și înainte de acest moment și anume dacă Rusia va permite NATO să se apropie cu pachetele de forțe pentru a realiza această breșă. Capabilitățile integrate în A2/AD permit detectarea și acționarea țintelor la distanțe considerabile de granița de est a NATO. Pentru accesul NRF în zonă trebuie găsite noi soluții.

Un prim pas a fost făcut prin implementarea sistemului antirachetă în Europa. Motivul instalării acestui așa numit „scut antirachetă” este de a apăra NATO de eventualele atacuri cu rachete balistice. Rachetele balistice reprezintă o amenințare din ce în ce mai mare pentru populațiile, teritoriile și forțele aliate. Peste 30 de țări au sau au achiziționat rachete balistice care ar putea fi folosite pentru a transporta nu numai focoasele convenționale, ci și armele de distrugere în masă. Proliferarea acestor capabilități nu înseamnă neapărat că există o intenție imediată de a ataca NATO. Aceasta înseamnă că Alianța are responsabilitatea de a lua în considerare apărarea antirachetă ca parte a misiunii sale de a-și proteja populațiile.

Un lucru este sigur. Implementarea „scutului antirachetă” nu a convenit Rusiei care și-a manifestat în nenumărate rânduri nemulțumirea. Pe lângă capabilitatea de a intercepta eventualele atacuri cu rachete balistice lansate din Orientul Mijlociu sau din alte zone, acest sistem are și un rol de neutralizare a sistemului A2/AD al Rusiei, anulând, în acest fel, anumite capabilități a acesteia. O imagine de ansamblu privind modul de implementare a „scutului antirachetă” în Europa se poate vizualiza în anexa nr. 17.

Ideea implementării unui sistem antirachetă în Europa a apărut la summit-ul NATO de la Praga în 2002, după încheierea acestuia s-a făcut un studiu de fezabilitate care a concluzionat faptul că, un sistem de apărare antirachetă în Europa este fezabil. Au urmat negocieri desfășurate pe parcursul câtorva ani, cu Polonia și Republica Cehă pentru dislocarea unui radar în Cehia și a interceptorilor în Polonia. Ambele țări și-au dat acordul pentru dislocarea sistemelor pe teritoriul lor.

În aprilie 2007, aliații europeni ai NATO au cerut crearea unui sistem NATO de apărare antirachetă care să completeze sistemul național de apărare antirachetă american pentru a proteja Europa de atacurile cu rachete. Ca răspuns, premierul rus, la vremea aceea, Vladimir Putin a afirmat că, o astfel de desfășurare ar putea duce la o nouă cursă în domeniul armamentului și ar putea spori probabilitatea distrugerii reciproce. De asemenea, a amenințat cu înghețarea tratatului Forțelor Armate Convenționale în Europa (CFE) din 1991, care limita dislocarea forțelor în Europa. Secretarul general Jaap de Hoop Scheffer a afirmat că, sistemul nu va afecta echilibrul strategic și nu amenință Rusia, deoarece planul este să se bazeze doar pe zece rachete interceptoare în Polonia cu un radar asociat în Republica Cehă.

A urmat o perioadă tensionată dintre NATO și Rusia când, la 14 august 2008, Statele Unite și Polonia au ajuns la un acord pentru a plasa o bază cu zece rachete interceptoare, cu sistemele de apărare aeriană MIM-104 Patriot asociate, în Polonia. Acest lucru a dus la o amenințare nucleară asupra Poloniei de către Rusia. La 20 august 2008, Statele Unite și Polonia au semnat acordul, în timp ce Rusia a transmis Norvegiei că suspendă legăturile cu NATO.

La 17 septembrie 2009, președintele Obama a anunțat că SUA va implementa un program pe faze denumit Abordarea Adaptată pe Faze în |Europa (EPAA), pentru apărarea antirachetă în Europa. Noua abordare este centrată pe sistemul de apărare antirachetă Aegis și este desfășurată în trei etape principale din 2011 până în 2018. O a patra fază care urma să fie lansată după 2022 a fost anulată în martie 2013.

EPAA este contribuția SUA la sistemul de apărare antirachetă al NATO și este concepută pentru a proteja Europa împotriva rachetelor balistice cu rază scurtă, medie și intermediară lansate din Iran. Abordarea constă în configurații maritime și terestre ale sistemului de apărare antirachetă Aegis, al cărei centru este interceptorul Standard Missile-3 (SM-3). O versiune nouă și mai capabilă a SM-3 este în curs de dezvoltare, iar sistemul va fi din ce în ce mai integrat cu o rețea în evoluție de senzori de teren și spațiu. Potrivit administrației Obama, planul folosește o tehnologie care este atât dovedită cât și eficientă din punct de vedere al costurilor și va putea să se adapteze pe măsură ce amenințările evoluează.

Faza 1, constând într-un centru de comandă, un radar de avertizare timpurie, și o navă echipată cu interceptori SM-3, a fost declarată operativă în 2012. Astfel, centrul de comandă a fost stabilit în Germania, la Baza Aeriană de la Ramstein, nava USS Monterey, a fost dislocată în Marea Mediterană având capabilități de apărare împotriva rachetelor balistice, respectiv interceptori SM-3 Block IA. Aceștia au o viteză de 3 km/sec și sunt proiectați să angajeze rachete balistice cu rază scurtă și medie de acțiune în faza de mijloc. Costul unei unități ajunge la valoarea de 9-10 milioane de dolari.

Primul radar EPAA a fost dislocat în Turcia, în localitatea Kürecik și este de tip AN/TPY-2, fabricat de Raytheon. Toate aceste capabilități au fost integrate prin sistemul de luptă Aegis. Acest sistem poate urmării 100 de ținte simultan. Faza 2, a constat în implementarea sistemului „Aegis Ashore” în România la Baza Aeriană de la Deveselu. Acest sistem a fost declarat operațional în 2016 și se compune dintr-un radar Aegis SPY-1 și 3 baterii, cu 24 de rachete interceptoare SM-3.

Figura 10 – Interceptor SM-3

Faza 3 constă în dislocarea unui radar Aegis SPY-1 și 24 de rachete interceptoare SM-3 în Polonia. Interceptorii vor fi de tipul SM-3 Block IIA, mai rapizi decât cei anteriori având o viteză de 4,5 km/s. Această fază este programată pentru implementare în 2018.

Faza 4 trebuia să disloce interceptori mai performanți de tip SM-3 Block IIB, dar s-a renunțat la această fază în martie 2013.

Ceea ce NATO a implementat până în acest moment nu sunt strategii destinate doar împotriva A2/AD. Acestea pot fi utilizate împotriva oricărei agresiuni împotriva vreunui membru al Alianței. În ciuda faptului că, agresiunea pe teritoriul suveran al altor țări nu este acceptată în dreptul internațional, situațiile care au pus lumea în fața faptului împlinit, cum ar fi ocuparea Peninsulei Crimeea sau cum s-ar putea ipotetic întâmpla în națiunile baltice ale NATO, ar putea aduce Alianța în situația în care A2/AD să trebuiască să fie tratate ofensiv și defensiv în fazele timpurii ale unei intervenții. Cu toate acestea, înfrângerea unei zone A2/AD nu poate fi decât un obiectiv intermediar în calea realizării misiunii globale.

Soluții de îmbunătățire a concepției actuale de neutralizare a strategiei anti-acces / interdicție zonală

Având în vedere modul de implementare a strategiei A2/AD de către Rusia, îngrijorarea NATO cu privire la acest aspect nu a întârziat să apară. Astfel, între 19-20 ianuarie 2016, Colegiul de Apărare al NATO (NDC) și Institutul Internațional Affari au organizat un atelier de lucru intitulat „Cum să răspunzi la Anti-Acces/Interdicție Zonală (A2/AD)? Către strategia NATO de neutralizare a A2/AD.” Participanții, incluzând aici academicieni, experți, practicieni din instituțiile NATO, din țările membre NATO, din diferite agenții, din ministere ale apărării, s-au adunat pentru a discuta în detaliu și pentru a analiza perspectivele NATO de a răspunde la strategiile A2/AD ale Rusiei. Lucrările au fost împărțite în patru sesiuni:

1. Originea conceptului A2/AD;

2. Rusia, strategia sa, modernizarea din domeniul militar și capabilitățile A2/AD;

3. Studii de caz și posibile scenarii;

4. O posibilă direcție de acțiune a NATO și adaptarea sa privind neutralizarea A2/AD.

Raportul rezultat în urma acestei activități oferă informații despre fiecare subiect, de asemenea oferă recomandări pentru statele implicate și pentru Alianță. Esența acestui raport este următoarea:

„A2 / AD a fost una dintre prioritățile agendei americane din ultimii ani, însă astăzi, cu o astfel de amenințare se confruntă și Europa. NATO ar trebui, prin urmare, să se gândească la A2/AD ca la o provocare suplimentară pentru securitatea Alianței. Pe măsură ce Rusia dezvoltă opțiuni care să determine interzicerea accesului, în timpul războiului, la mările și spațiul aerian din apropiere, un „arc de oțel” coboară de-a lungul continentului, de la Zona Arctică prin Marea Baltică, la Marea Neagră. Anexarea ilegală a Crimeei și creșterea numărului de trupe și arme avansate în orașul portuar Kaliningrad ar putea împiedica libera circulație a NATO în aceste regiuni. Coridorul îngust care leagă Polonia de Lituania, culoarul Suwalki, este singura legătură terestră între statele continentale și statele baltice. Poate fi tăiat, provocând astfel capacitatea Alianței de a consolida aceste țări, altele decât pe calea aerului sau a mării. În plus, Rusia poziționează capabilități A2/AD și în Siria.”

O înțelegere aprofundată a A2/AD necesită mult mai mult decât o concentrare asupra aspectelor și capabilităților militare evidente, care sunt de fapt doar vârful aisbergului. Bineînțeles, o privire asupra armelor și sistemelor care ar putea fi folosite în a interzice accesul, este critică. La fel de important este, de asemenea, o analiză cuprinzătoare asupra capacității NATO de a menține un avantaj strategic și tehnologic, astfel încât, să garanteze acest acces ori de câte ori și oriunde ar fi nevoie. Chiar mai mult decât atât, este obligatorie o abordare multilaterală: A2/AD poate fi văzută ca o provocare politică care cere NATO să înțeleagă pe deplin ce este în joc și cum poate răspunde în mod corespunzător, luând în considerare riscul de escaladare. Citând SACEUR „ca și alianță, trebuie să facem un pas înapoi, să aruncăm o privire asupra capabilităților noastre militare, pentru a aborda o provocare A2/AD […]. Este vorba despre investiții. Este vorba despre instruire”. Mult mai important este ca, țările NATO să înțeleagă strategia Rusiei, pentru a evita surprinderea din partea acesteia și să planifice soluții pentru scenariile cele mai periculoase și cele mai probabile, cât pot ele mai bine.

Faptul că, strategia A2/AD a Rusiei este implementată pe toată suprafața țării, de la nord la sud, cu capabilitățile integrate și mobile, obligă NATO să fie cel puțin la fel de egală în eficacitate și mobilitate, de la nord la sud, pe tot continentul European. Un eventual atac asupra Țărilor Baltic ar duce la activarea capabilităților A2/AD ale Rusiei din zonă și blocarea forțelor NATO care ar urma să intervină. Blocarea accesului acestor forțe prin aer și naval ar face posibilă intervenția și aprovizionarea numai terestru. Ar fi un coșmar direcționarea forțelor din porturile Vest-Europene către partea de est a Europei până în raionele de asamblare a acestora. Ar lua săptămâni întregi să treacă toate granițele internaționale și să se deplaseze pe căi ferate și pe șosele.

În principiu, există două opțiuni principale pentru a contracara A2/AD. Acestea sunt abordările Interior-Exterior (Inside-Out) și Exterior-Interior (Outside-In). Abordarea Interior-Exterior se bazează pe un avantaj tehnologic care urmărește un conflict scurt, cu intensitate ridicată, lovind centrul de greutate al sistemului A2/AD cu factorul surprinzător, realizându-se astfel ruperea obstacolului care împiedică avansarea forțelor. De cealaltă parte, abordarea Exterior-Interior presupune dezmembrarea stratului capabilităților A2/AD ale adversarului și neutralizarea acestora pe o perioadă mai lungă de timp. Aceasta prezintă riscul evident al unei uzuri mai mari și a oboselii, care, în general, nu este acceptată politic în cadrul NATO și, prin urmare, este dificil de susținut. Prin urmare, abordarea Interior – Exterior pare a fi metoda cea mai logică și fezabilă de a contracara A2/AD. Pentru a avea succes cu acest tip de abordare, trebuie pătrunsă umbrela A2/AD a adversarului și realizat accesul în raza de implicare a armelor. Totuși, aceasta este exact ceea ce sunt capabile să prevină capabilitățile moderne și foarte sofisticate A2/AD. Trebuie să recunoaștem că, aceste capabilități au redus, cel mai probabil, avantajul tehnologic anterior al arsenalului occidental, includerea resurselor americane pentru proiecția forței globale și loviturile/atacurile de precizie.

Prin urmare, forța expediționară a NATO, va trebui să realizeze anumite efecte în zona A2/AD pentru a genera temporar o situație aeriană, terestră sau navală favorabilă, care să permită demararea abordării Interior-Exterior. Dacă acest efect nu poate fi generat din afara unei zone A2/AD, atunci trebuie să existe deja capabilitățile necesare (pre-dislocate) pentru a crea aceste circumstanțe favorabile. De exemplu, în regiunea Kaliningrad, o cantitate semnificativă de sisteme active de apărare rusești creează un spațiu aerian ostil care ajunge adânc în teritoriul NATO. În plus, rachetele terestre de croazieră antinavă, care au efecte în adâncimea apelor Mării Baltică, reprezintă o provocare severă pentru forțele maritime ale NATO. Pre-instalarea unui echipament de război electronic adecvat (pe sol, pe mare sau pe calea aerului) în zona operațională, către Kaliningrad, ar putea genera efecte instantanee care să permită mobilitate relativ protejată. De asemenea, utilizarea forțelor pentru operații speciale ar putea fi eficientă și precisă. Ideea care trebuie reținută este faptul că, amprenta NATO în partea de est trebuie să fie consistentă și mai ales permanentă. Este nevoie de prezența capabilităților și structurilor de forțe care la nevoie să aplice strategia Interior-Exterior extrem de rapid și eficient. Dacă în proximitatea crizei sau conflictului nu există aceste forțe și capabilități, cu siguranță dislocarea lor din altă parte va dura mult și va fi greu de realizat deoarece rolul A2/AD tocmai acesta este, de a interzice, întârzia și limita.

Țările NATO sunt obligate să dezvolte o strategie comună și să investească în sisteme de resurse și arme care ar putea rupe sistemele A2/AD, ca de exemplu rachete de croazieră lansate de pe platforme maritime și aeriene sprijinite de un proces de targeting în timp real. Una dintre soluții ar putea fi folosirea mai multor sisteme aeriene fără pilot care să se comporte ca avioanele de luptă și să inducă în eroare, să neutralizeze sistemele antirachetă rusești. Ca urmare, dezvoltarea capabilităților ISR este esențială din punctul de vedere al țărilor NATO, deoarece instrumentele adecvate în acest sens, ar permite identificarea mijloacelor și intențiilor inamicului.

Blocarea accesului, de către Rusia, la o mare parte din Marea Baltică și Marea Neagră ar trebui, de asemenea, luată în considerare. Planul de acțiune pentru realizarea capacității operaționale a Alianței (Readiness Action Plan/RAP), adoptat la Summit-ul din Marea Britanie, din 2014,  prevede, în esență, o serie de măsuri punctuale prin care NATO a răspuns  amenințărilor provenind din vecinătatea imediată. Astfel, ar trebui luat în cosiderare faptul că, sistemul A2/AD ar putea bloca capacitatea de transfer rapid în zonă al forțelor VJTF și NRF ale NATO. De aceea, trebuie acordată mai multă atenție dezvoltării forțelor care sunt deja prezente în teatrul potențial (îmbunătățirea prezenței viitoare) și asigurarea distrugerii rapide a A2/AD, recâștigarea și menținerea superiorității aeriene. Cu toate acestea, pentru a asigura posibilitatea unei reacții eficiente, este necesar să se îmbunătățească luarea deciziilor în cadrul NATO, astfel încât VJTF să poată fi desfășurate în regiunea de criză înainte de declanșarea acesteia.

Polonia ar trebui să continue introducerea rachetelor AG-158 JASSM și să continue eforturile de a obține versiuni de gamă extinsă (AGM-158B JASSM-ER). Necesar în acest domeniu, pare să fie crearea unui centru de informații privind imaginile, stabilirea coordonatelor țintelor (TA-Target Acquisition) și prioritizarea acestora. Pentru a beneficia pe deplin de efectul acestor rachete, este necesar să se introducă aviației poloneze avioane de luptă suplimentare susținute de sistemele C3ISR și de avioane care alimentează în aer. Din punctul de vedere al Poloniei, este, de asemenea esențial, să se realizeze rapid procesul de obținere a modulelor de rachete din programul Homar și a modulelor de artilerie Regina.

Analizând capabilitățile A2/AD ale Rusiei, considerăm că NATO, pentru a face față acestor provocări, obigatoriu ar trebui să dezvolte:

Capabilități de lovire stand-off cu posibilități de angajare din exterior sau din marginea zonei A2/AD, în combinație cu mijloace ISR rezistente la A2/AD;

Tehnologie care poate pătrunde cu succes într-o zonă A2/AD și poate crea efectul dorit. Ca de exemplu, un bombardier penetrant care să aibă următoarele caracteristici:

să fie fără pilot (poate să aibă și pilot însă riscul de doborâre al acestuia este destul de ridicat);

autonomie de zbor de aproximativ 7500 km;

bandă largă, observare foarte scăzută;

capabilitatea de supraveghere și autoapărare în așa fel încât să-i permită executarea de operații independente împotriva țintelor fixe și mobile în medii C4ISR degradate.

Aceasta ar permite acestei structuri de aviație să funcționeze independent într-un mediu A2/AD cu o probabilitate semnificativă de succes. Ulterior, superioritatea aeriană ar putea fi mărită și controlul temporar al spațiului aerian realizat pentru a putea începe abordarea Interior-Exterior. Deoarece actualele sisteme de aeronave americane pentru războaie electronice, cum ar fi Growler, Prowler sau EC-130H, nu au gama, persistența și supraviețuirea necesare pentru a trata mediile moderne A2/AD, se recomandă o nouă platformă de atac electronic concepută pentru a gestiona sistemele moderne A2/AD;

Noi concepte pentru utilizarea tehnologiei existente. Multe dintre capabilitățile NATO deja existente sunt încă performante. De multe ori nu este nevoie de crearea altor capabilități, ci doar de modificarea tacticilor, strategiilor sau doctrinelor privind utilizarea acestora precum și integrarea lor alături de unele noi sau alături de cele existente, în așa fel încât, efectul obținut să fie unul de success. Multe țări membre NATO nu-și permit să achiziționeze capabilitățile cele mai noi și mai performante, costul acestora fiind destul de ridicat. Desigur, achiziționarea echipamentelor noi și performante este de dorit, însă multe dintre capabilitățile existente trebuie folosite la locul și momentul potrivit pentru acestea;

Dezvoltarea de noi strategii destinate în mod secial neutralizării a A2/AD. De exemplu SUA, în ultima vreme a formulat soluții posibile pentru a reechilibra descurajarea convențională A2/AD ale potențialilor adversari. De asemenea, a lansat o serie de studii, proiecte și noi concepte care vin cu noutăți în domeniu. Printre acestea amintim:

Conceptul Global de Supraveghere și Lovire (GSS). Centrul pentru Evaluări Strategice și Bugetare (CSBA) a lansat un nou raport care solicită crearea unei „rețele mondiale de supraveghere și de lovire” pentru a compensa programele de modernizare militară din Rusia și China și proliferarea tehnologiilor și armelor pentru militari și grupurile teroriste. Potrivit raportului, conceptul de rețea GSS ar necesita investiții mai mari în supravegherea de lungă durată și platformele de lovire/atac care ar putea fi generate în câteva ore sau chiar minute. Rețeaua ar putea fi scalabilă pentru a reacționa și a influența simultan multiple contingențe din întreaga lume.

Gruparea Forțelor de Lovire Globală a Forțelor Aeriene (Air Force’s Global Strike Task Force). Pentru a se pregăti pentru provocările potențiale ale secolului XXI la nivel mondial – cum ar fi atacul cu rachete balistice împotriva trupelor și bazelor aeriene, la începutul anului 2001, generalul John Jumper, comandantul Comandamentului Forțelor Aeriene de Luptă a SUA, a dezvăluit un nou concept innovator „Gruparea Forțelor de Lovire Globală”. Este contribuția forțelor aeriene la forța de luptă a națiunilor pentru noul secol. Un grup de forțe globale de atac va deschide calea pentru oricine altcineva, indiferent de ceea ce un inamic poate arunca împotriva forțelor americane. Acesta va domina aerul, prima cerință pentru războiul modern și va elimina capabilitățile adversarului care amenință o dislocare a forțelor americane. GSTF va fi o forță de reacție rapidă utilizată în cadrul Forței Expediționare Aeriene (AEF), menținând în același timp interoperabilitatea cu structurile întrunite, de coaliție și aliate.

Lovirea Promptă Convențională Globală (Conventional Prompt Global Strike-CPGS) este un concept care permite SUA să angajeze ținte oriunde pe pământ în doar o oră.

Studiu al Centrului pentru Evaluări Strategice și Bugetare (CSBA) intitulat „Susținerea avantajului strategic al Americii în utilizarea capabilităților cu rază lungă de lovire” în care se prezintă elemente ale unor capabilități cu rază lungă de acțiune. În acest context, sunt descrise noi muniții care pot înfrânge strategiile A2/AD. De exemplu, rachete avansate de croazieră tactică cu o rază de aproximativ 900 km sau rachete super/hipersonice cu o rază de până la 1800 km ar putea depăși limitarea timp/distanță ale capabilităților subsonice existente. De asemenea, dezvoltarea unor rachete balistice convenționale cu rază lungă de acțiune, cu noi focoase supersonice, bazate pe Navy’s Trident, pe Minuteman II al Forțelor Aeriene sau pe Peacekeeper BM, au fost menționate ca o modalitate de a asigura capabilități globale de lovire convenționale.

Dacă este să comparăm o operație de neutralizare a capabilităților A2/AD cu o alta, putem să ne imaginăm o operație ofensivă cu forțarea unui curs de apă și mai exact cu realizarea unui cap de pod în interiorul sistemului A2/AD al adversarului care ulterior va fi lărgit și dezvoltat, ducând la starea finală de netralizare a capabilităților A2/AD ale adversarului.

Analizând primele două capitole, am încercat mai întâi să definim termenul A2/AD, cu exemple privind utilizarea acestuia, ulterior să scoatem în evidență capabilitățile și elementele componente utilizate pentru implementarea acestei strategii, pentru ca, în acest capitol să analizăm capabilitățile care pot fi utilizate pentru neutralizarea A2/AD și să identificăm concret capabilitățile Rusiei existente în partea de est a Europei și pe care le poate integra în A2/AD. Nu în ultimul rând am analizat strategiile NATO de neutralizare a A2/AD și am încercat să identificăm soluții de îmbunătățire a strategiilor NATO existente. Pentru ultimul capitol ne-am propus să identificăm și să analizăm printr-un studiu de caz, capabilitățile, dar și alte elemente cu care România poate contribui la strategia NATO de neutralizare a A2/AD în Zona Mării Negre.

Esența principală al acestui capitol a fost să scoatem în evidență realitatea cu care se cofruntă NATO la granița sa de est. Complexitatea strategiei A2/AD implementată de către Rusia, obligă NATO să întreprindă soluții urgente pentru echilibrarea situației strategice în această zonă. Este destul de clar că, Rusia a avut o mutare foarte bună în acest joc de șah permanent dintre Rusia și NATO amenințând și dând „șah” strategiei actuale a NATO.

Este adevărat că, în ultimii ani, NATO și-a intensificat activitățile în Europa, încercând să antreneze forțe și să testeze scenarii în cele mai vulnerabile zone acoperind prin acțiunile sale toate cele trei zone analizate în acest capitol: Zona Arctică, Zona Baltică și Zona Mării Negre. Astfel, pe teritoriul Norvegiei s-a desfășurat în anul 2018, exercițiul TRIDENT JUNCTURE 2018 (TRJE18), care a reprezentat cea mai mare demonstrație de forță din ultimii treizeci de ani. Prin acest exercițiu s-a urmărit certificarea Forței de Răspuns a NATO 2019 și testarea VJTF. Exercițiul a adunat sub cupola sa aproximativ 50000 de participanți.

Un exercițiu care se desfășoară de câțiva ani este SABER GUARDIAN, ultimul desfășurându-se în anul 2019. Scenariul acestui exercițiu a fost destinat să antreneze NATO pentru a interveni în partea de est a Europei și anume în Zona Mării Negre. O să-l detaliem în capitolul următor deoarece acest scenariu va sta la baza studiului de caz din capitolul 3 al acestei lucrări.

Nu în ultimul rând exercițiul DEFENDER EUROPE 20, axat pe Zona Baltică, dorește să demonstreze abilitatea Armatei SUA de a disloca rapid pachete mari de forțe de pe teritoriul său național în Europa, pentru a sprijini acțiunile NATO în vederea unui răspuns la o criză. Numărul de militari planificați a participa la acest exercițiu a fost de aproximativ 37.000, din păcate criza mondială datorată CORONAVIRUSULUI a redus semnificativ numărul de participanți.

CAPITOLUL 3 – STUDIU DE CAZ – POSIBILITĂȚILE ROMÂNIEI DE INTEGRARE A UNOR STRUCTURI DE FORȚE, ÎN OPERAȚIILE CONDUSE DE NATO, PENTRU NEUTRALIZAREA STRATEGIEI ANTIACCES / INTERDICȚIE ZONALĂ IMPLEMENTATĂ ÎN ZONA MĂRII NEGRE

Aderarea României la NATO este, în opinia noastră, unul dintre cele mai bune și mai importante evenimente din istoria țării noastre. Totodată, pe lângă beneficiile care vin odată cu această aderare, România are de îndeplinit unele angajamente pe care și le-a asumat. Astfel, pe lângă cei 2% din PIB pe care țara noastră i-a alocat în ultima perioadă, situându-se printre primele locuri în NATO la alocări bugetare pentru înzestrare, potrivit raportului anual al secretarului general al NATO, Jens Stoltenberg, România contribuie la toate misiunile și operațiunile Alianței, inclusiv la cele din afara spațiului euro-atlantic, participă la un număr foarte mare de exerciții în comun cu celelalte state aliate, atât pe teritoriul național cât și în afara acestuia.

De asemenea, România găzduiește pe teritoriul său un comandament de nivel divizie, respectiv Divizia Multinațională de SE (MND-SE), în București, o brigadă multinațională, respectiv Brigada Multinațională de SE (MN BDE SE) la Craiova, scutul antirachetă de la Deveselu și Baza Aeriană „Mihail Kogălniceanu”. Mai mult decât atât, la summitul din iulie 2018, România a obținut acceptul de a găzdui pe teritoriul său un comandament NATO de trei stele, respectiv de nivel corp de armată, acesta urmând a-și desfășura activitatea, probabil la Sibiu. Nu în ultimul rând, țara noastră pune anual la dispoziția NATO o serie de structuri militare în cadrul NRF (Nato Response Force), atât ca VJTF (Very High Rediness Joint Task Force) cât și ca Initial Follow On Forces Group (IFFG) sau Response Forces Pool (RFP).

În acest context ne-am propus să analizăm posibilitățile României de a integra diferite structuri în cadrul forțelor NATO, care ar putea desfășura operații pentru neutralizarea A2/AD în Zona Mării Negre, acest lucru permițând ulterior executarea operațiilor militare decisive, de către forțele principale.

Pentru a realiza acest lucru, vom avem nevoie de un cadru care să ne permită desfășurarea acestui studiu de caz. Astfel, am identificat un scenariu care se potrivește foarte bine cu ceea ce vrem noi să evidențiem în această lucrare. Este vorba despre scenariul OCCASUS, care a fost utilizat în anul 2019 pentru exercițiul SABER GUARDIAN 19 (SG19), unul dintre exercițiile NATO, cu implicare foarte mare de forțe. Seriile de exerciții SABER GUARDIAN se repetă din doi în doi ani. Acest scenariu este unul fictiv și reproduce o amenințare, respectiv un atac asupra României, din partea de est, de către membrii unei alianțe fictive denumită OCCASUS. Pentru acest lucru am modificat și adaptat acest scenariu pentru a se potrivi studiului nostru de caz.

În prima parte a acestui capitol vom prezenta acest scenariu, cu adaptarea de rigoare, pentru a fi înțeles în detaliu cadrul desfășurării acestui studiu de caz. Ulterior, vom analiza situațiile create din perspectiva utilizării capabilităților A2/AD de către adversar pentru a-și asigura condițiile necesare executării unei operații ofensive până pe teritoriul României. Astfel, utilizarea strategiilor A2/AD este posibilă și avantajează adversarul, iar în opinia noastră neutralizarea acestor capabilități este vitală pentru succesul operației în ansamblul ei. Fără realizarea acestui lucru, operațiile aeriene sau navale vor fi sortite eșecului, iar forțele terestre nu vor beneficia de sprijinul niciuneia dintre ele, superioritatea aeriană și maritimă fiind deținută, cu siguranță de către adversar.

Acest studiu de caz va fi realizat pe fondul unor situații ipotetice, neexistând până în acest moment vreun conflict în care strategiile A2/AD să fie utilizate în partea de est a Europei, cu atât mai mult care să implice participarea Armatei României în cadrul NATO.

Scenariul studiului de caz

Pentru a ne îndeplini obiectivele acestei lucrări vom utiliza scenariul OCCASUS. Acesta, la modul său general, a fost creat de Joint Warfare Centre (JWC), în anul 2018, este relativ nou și a fost utilizat pentru prima dată la exercițiul TRIDENT JUNCTURE 2018 organizat și condus de NATO în centrul, estul Norvegiei și în zone din Atlanticul de Nord, Marea Baltică, cât și în spațiul aerian al Finlandei și Suediei. Cum am spus anterior, scenariul a fost utilizat și în cadrul exercițiului SABER GUARDIAN 19 în care au fost implicați aproximativ 13000 de militari din țări NATO sau partenere.

Acesta este de fictiv și este adaptat pentru România, respectiv pentru acest studiu de caz. Zona strategică este stabilită în regiunea Mării Negre. Scenariul se referă la o situație de criză ipotetică, într-o zonă din vecinătatea alianței OCCASUS alcătuită din patru state independente – Murinus (MUR), Plumbeus (PLU), Griseus (GRI) și Cinereus (CIN). Harta generală a zonei de criză este prezentată în anexa nr 12.

Scenariul folosește teritoriul național (care își păstrează caracteristicile geografice și toponimia reală) și zonele adiacente, cu frontierele internaționale și toponimia unor localități modificate, astfel încât, să nu facă trimitere la niciunul din statele din zona geografică utilizată în cadrul exercițiului.

Forțele proprii, care fac obiectul acestui scenariu, sunt stabilite, din rândul celor reale, aparținând Ministerului Apărării Naționale și altor instituții ale Sistemului Național de Securitate. Situația și evenimentele sunt fictive, nu au nici o legătură cu situația geostrategică actuală și nu lezează demnitatea nici unuia dintre statele vecine sau din proximitatea României.

a. Cadrul general al scenariului strategic

a. (1) Premise generale

Elemente privind apărarea națională. Politica de apărare națională a României (ROU) este determinată în mod obiectiv, de evoluțiile politice, economice, sociale și culturale care au loc pe plan intern și extern. Apariția unor riscuri și amenințări internaționale de factură nouă, evoluția complexă a mediului intern, precum și modificarea substanțială a statutului de securitate al ROU în plan internațional impune o abordare nouă, într-o manieră integratoare, sistemică și comprehensivă a obiectivelor de securitate internă. Prezența și manifestarea unor riscuri și amenințări previzibile privind un posibil atac extern pun în evidență necesitatea luării unor măsuri adecvate pentru a garanta independența, suveranitatea națională și unitatea statului, integritatea teritorială a țării și democrația constituțională.

Dobândirea calității de membru al NATO și Uniunii Europene a adus ROU certitudini în domeniul securității sale, garanții reale de apărare, accesul la procesul de decizie privind securitatea euro-atlantică și europeană dar și obligații corespunzătoare. Ca parte a unui spațiu geopolitic extrem de complex, ROU este implicată activ în vederea afirmării intereselor și valorificării oportunităților, în cadrul comunității europene, euro-atlantice și internaționale, susținând necesitatea unei transformări a NATO, precum și complementaritatea funcțională în materie de securitate și apărare a celor două organizații internaționale.

Elemente privind apărarea colectivă în cadrul NATO

În condițiile actuale ale mediului strategic de securitate, NATO rămâne principala structură de apărare colectivă capabilă să garanteze securitatea democratică în spațiul euro-atlantic. Principiul fundamental care stă la baza organizării și funcționării NATO este acela al apărării colective și cooperării mutuale între statele suverane aliate pentru asigurarea indivizibilității securității comunității euro-atlantice. Astfel, securitatea unui partener depinde de securitatea tuturor celorlalți, iar dacă securitatea unui membru este amenințată, toți ceilalți sunt afectați. În istoria de peste 60 de ani a NATO. art. 5 al Tratatului Alianței Nord-Atlantice a fost invocat o singură dată, în urma atacurilor teroriste din SUA, din data de 11 septembrie 2001, la 24 de ore de la producerea atacului.

Scenariul strategic abordează, din perspectivă națională, apărarea ROU în cadrul apărării colective a NATO. Pe lângă premisele generale privind apărarea națională, este necesară luarea în considerare a unor premise generale privind apărarea colectivă în cadrul NATO.

În cazul în care integritatea teritorială, independența sau securitatea unui stat aliat sunt amenințate, statul în cauză poate solicita consultări în cadrul NATO, conform art. 4 al Tratatului de la Washington. Finalitatea consultărilor se poate materializa prin obținerea consensului la nivelul NATO asupra recunoașterii existenței unei amenințări la integritatea teritorială a NATO, putând fi inițiate în acest moment primele măsuri de ordin politic, diplomatic, economic, militar. Procesul de implementare a măsurilor de contra-agresiune este coordonat, în plan politic, la nivelul NATO, de către Comitetul Politic (Political Committee–PC) și Grupul de coordonare a politicilor (Policy Coordination Group – PCG).

Concomitent cu desfășurarea acestor acțiuni la nivel politic, la solicitarea Consiliului Nord Atlantic (NAC), Comandantul Suprem al Forțelor Aliate (SACEUR) elaborează Evaluarea militar-strategică asupra situației create și Opțiunile militare de răspuns.

NAC poate autoriza SACEUR să utilizeze procedura de luare rapidă a deciziei (FTDM) prin utilizarea unui Plan de contingență existent.

Pe baza evaluărilor și opțiunilor de răspuns integrate la nivelul PCG, NAC decide asupra uneia dintre opțiunile de răspuns prezentate și emite Directiva de inițiere (NID) pentru inițierea procesului de planificare de răspuns la criză, în care se formulează și starea finală dorită la nivelul NATO (desired end state). În conformitate cu cerințele NID, SACEUR inițiază procesul de planificare a operației (care include procesul de generare și activare a forței).

Activarea și desfășurarea preventivă a unui pachet de forțe NATO pe teritoriul statului aliat amenințat poate face parte din pachetul de măsuri de descurajare și prevenire a conflictului armat. În consecință, decizia NATO de a desfășura preventiv forțe NATO pe teritoriul unui stat aliat nu este condiționată de activarea art. 5 al Tratatului NATO. Mai mult, decizia statului amenințat de a primi forțele NATO pe teritoriul său, în limitele tratatelor de control a armamentelor, ca măsură de descurajare a unei eventuale agresiuni, este un drept suveran al statului respectiv, fiind în deplină concordanță cu prevederile art. 51 al Cartei ONU (dreptul la autoapărare). Decizia de participare în forța dislocată preventiv revine fiecărei națiuni aliate în parte. Fundamentarea deciziei naționale de participare se poate baza fie pe dislocarea preventivă a forțelor în situația tip art. 5, fie prin prisma participării la o operație de răspuns la criză (non-art. 5) în zona de responsabilitate a NATO.

Articolul 5 al Tratatului de la Washington oferă unui stat aliat posibilitatea abordării în comun a situației cauzate de un atac armat asupra teritoriului, populației sau forțelor proprii. Important este faptul că articolul 5 obligă statele aliate să sprijine statul atacat, prin adoptarea acelor măsuri pe care le consideră necesare (inclusiv prin utilizarea forței) pentru restabilirea situației. În cazul ocurenței unui atac armat împotriva unui stat aliat, fără existența unor avertizări (spre exemplu cazul SUA), statul atacat poate invoca direct art. 5.

Rezultatele consultărilor bazate pe aplicarea art. 4, respectiv momentul invocării art. 5 (legată intrinsec de interpretarea în cadrul NATO a termenului de „atac armat”) sunt cruciale pentru planificarea și desfășurarea unei operații de apărare colectivă.

a.(2) Premise specifice

Răspunsul militar național. Pe măsura creșterii amenințării, structurile militare de nivel strategic și operativ au trecut la dezvoltarea bazei documentare pentru Zona de interes strategic (ZIS) din proximitatea ROU, la monitorizarea atentă a activităților Forțelor Armate ale țărilor din OCCASUS (OCC) și a situației din zonele învecinate.

La nivel tactic, Armata României a trecut la consolidarea capacității operaționale ale unităților (U) și marilor unități (MU) și la orientarea programelor de instrucție ale acestora spre răspunsul la acțiuni militare simetrice (convenționale) și asimetrice.

Structurile de informații militare, U, MU și structurile responsabile din compunerea Armatei României au actualizat bazele de date și monografiile județelor, conform zonelor de responsabilitate stabilite.

La nivel strategic și operativ au fost actualizate planurile de extracție din teatre a forțelor naționale participante în operațiile curente ale NATO și coalițiilor la care ROU este parte și au fost elaborate planuri de contingență privind măsurile de protecție a administrației și populației (inclusiv evacuare) în caz de conflict în regiunea de nord a țării.

S-a reanalizat situația rezervelor naționale, precum și a stocurilor la nivel strategic și operativ ale Forțelor Armate (FA) și s-au luat măsuri de suplimentare a unor categorii de produse. De asemenea, s-a actualizat evidența rezerviștilor.

Pe linia achiziției armamentelor s-a accelerat derularea unor contracte de achiziții existente privind furnizarea de armament și tehnică de luptă moderne (aviație de luptă, aviație de transport mediu, UAV, mașini de luptă blindate ale infanteriei, sisteme de apărare AA, etc).

S-au luat măsuri de intensificare a măsurilor de cooperare pe linia informațiilor pentru apărare și a informațiilor militare cu statele aliate și partenere ale ROU.

Răspunsul militar al NATO. Din datele și informațiile primite există posibilitatea/iminența unei agresiuni militare împotriva unui stat NATO.

Răspunsul militar al NATO pentru apărarea colectivă este gradual, urmărind prevenirea conflictului armat prin măsuri de prevenire și descurajare (generarea și activarea forței, dislocarea preventivă a forțelor), măsuri pentru managementul crizei, respectiv desfășurarea operației de apărare și a operațiilor post-conflict pentru restabilirea situației anterioare atacului armat și îndeplinirea stării finale dorite a NATO.

Operația de apărare colectivă NATO se consideră a fi de tipul Operație Majoră Întrunită + (MJO+), astfel că lista cu Cerințele Întrunite și Combinate (CJSOR) pentru operația NATO va include NRF și 2 Corpuri de Armată/Forțele Terestre, cu echivalentele pentru forțele aeriene și forțele navale, la care se adaugă forțele naționale ale ROU.

Durata totală a unei operații NATO de apărare colectivă și a celor post-conflict este estimată la mai mult de 6 luni, totuși operațiile de război de mare intensitate se estimează a nu dura mai mult de 2 luni.

Plumbeus are un potențial nuclear puternic, ce poate fi lansat din toate cele trei medii (submarin, aerian și terestru), încărcăturile nucleare putând fi transportate de rachetele balistice intercontinentale și operativ-tactice. Este singura țară a OCCASUS care deține rachete balistice intercontinentale instalate în siloz. Oficialii Plumbeus au declarat în repetate rânduri că, au în vedere întrebuințarea potențialului nuclear ca răspuns la amenințări care presupun întrebuințarea armelor nucleare sau oricărui tip de arme de nimicire în masă, împotriva țării lor.

Națiunile membre NATO implementează măsurile din pachetul de măsuri de răspuns la criză adoptat de către NAC și contribuie la operația NATO cu forțe și capabilități din pachetul de forțe destinat NATO (NATO Force Pool), potrivit deciziei acestora.

Dislocarea, respectiv redislocarea forțelor NATO în/din teatrul de operații se va face eșalonat în timp, în funcție de planul operației.

b. Situația geo-strategică

b.(1) Contextul politico-strategic

Contextul regional. OCCASUS este o regiune geografică și în același timp o alianță alcătuită din patru state independente ce moștenesc rădăcini istorice, etnice și valori culturale comune și care, într-o măsură mai mare sau mai mică, resping cultura și mecanismele politice ale societății occidentale. Statele din alianță cooperează în domeniile economic și social, baza de funcționare a acestei alianțe constituind-o pactul pentru securitate comună și apărare numit „Tratatul Mutual de Asigurare a Apărării în Regiunea OCCASUS” (Mutual Assistance Treaty Assuring Defence in the OCCASUS Region – MATADOR).

Alianța OCCASUS reprezintă afilierea a patru țări independente: Murinus (MUR), Plumbeus (PLU), Griseus (GRI) și Cinereus (CIN), care cooperează strâns în diferite domenii și paliere. Fiecare țară își urmărește propria politică externă, cu acceptul tacit al celorlalte, împreună acordându-și sprijin reciproc politic și diplomatic în circumstanțe previzibile și având adesea poziții comune privind politica externă și de securitate.

Bazele alianței au fost puse de Plumbeus, Murinus și Cinereus care au semnat MATADOR în anul 1994, răspunzând astfel procesului de extindere inițiat de NATO, Griseus alăturându-se ulterior tratatului în 1995.

OCCASUS se învecinează la sud-est și sud cu două state neutre, Otso (OTS) și respectiv Dosto (DOS). Acestea și-au declarat cu decenii în urmă neutralitatea în regiune și încearcă să mențină relațiile cu vecinii într-un echilibru care-i conferă suficientă suveranitate și integritate teritorială. DOS menține relații strânse de cooperare cu OTS și încearcă să dezvolte relații de cooperare cu toate țările din jurul Mării Caspice. La est OCCASUS se învecinează cu Dalnystra (DAL), un actor politic și militar foarte activ și puternic la nivel regional și global, ale cărui principale obiective sunt întărirea influenței politice și militare în zona Orientului îndepărtat, câștigarea statutului de superputere militară la nivel global și cucerirea a cât mai multe piețe de desfacere pentru economia proprie aflată în plin avânt.

Din punct de vedere militar, tratatul MATADOR legiferează în art. 3, principiul apărării comune (obligația de a participa la apărarea statelor membre în caz de atac) în cadrul OCCASSUS definind astfel și cadrul juridic pentru dislocarea forțelor armate în afara granițelor naționale în vederea asigurării protecției etnicilor din țărilor vecine.

De câțiva ani, disputele între PLU și ROU legate de accesul la zonele bogate în rezerve de petrol și gaze, s-au intensificat. Modul de desfășurare a prospecțiunilor geologice și a lucrărilor de extracție au determinat neînțelegeri majore între PLU și ROU și au condus la sistarea unilaterală de către PLU a proiectelor de transport a resurselor energetice bilaterale.

MUR, PLU, GRI și CIN sunt membre ale ONU și OSCE.

Din a doua jumătate a anului 2009, niciunul dintre cele patru state nu mai recunoaște jurisdicția Curții internaționale de Justiție de la HAGA.

Principalele amenințări la adresa securității naționale provin din vecinătatea estică și nord-estică a României, prin dezvoltarea potențialului militar al PLU, materializată în constituirea și dislocarea de capabilități moderne, concomitent cu derularea unor procese de reorganizare, modernizare și înzestrare cu sisteme de armamente înalt tehnologizate. Totodată, creșterea numărului exercițiilor militare de amploare, desfășurate cu notificare în timp scurt sau chiar fără notificare, reprezintă motive temeinice de îngrijorare. Un fenomen aparte îl reprezintă războiul hibrid, ca amenințare din partea adversarului, precum și operațiile informaționale desfășurate de acesta ca modalitate eficientă de destabilizare a statelor țintă, prin crearea unor diviziuni în societate în scopul slăbirii încrederii în guvernele naționale și afectării coeziunii NATO și a UE. De asemenea, implementarea strategiei A2/AD în această regiune oferă un confort strategic PLU care are posibilitatea declanșării operațiilor ofensive la adăpostul acestor capabilități.

Tensiunile interetnice și dezechilibrele economice în state aflate în zona Balcanilor de Vest sau în estul României pot conduce la reactivarea unor conflicte locale de mică intensitate, care se pot transforma în riscuri la adresa securității țării noastre.

Alte amenințări la adresa securității naționale sunt: fluxul migraționist, fenomenul terorist, proliferarea armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor și materialelor nucleare, a armamentelor și mijloacelor letale neconvenționale, proliferarea sistemelor de lovire de înaltă precizie, atacurile cibernetice, crima organizată.

În scopul îndeplinirii obiectivelor proprii, PLU promovează o strategie de „creare a ambiguității”, prin capitalizarea și valorificarea efectelor pe termen lung ale operațiilor informaționale desfășurate (“exportul mesajelor strategice ale adversarului pe întreg cuprinsul Europei”), concomitent cu menținerea flexibilității strategice prin creșterea ambiguității și negarea participării la acțiuni subversive, precum și prin controlul temelor mediatice referitoare la aceste incidente. Totodată, PLU promovează teme de propagandă, cum ar fi „naționalismul – în opoziție cu o Europă decadentă”, „divizarea Vestului” etc. În plus, PLU utilizează disensiunile reale ori percepute ale populației împotriva guvernelor statelor țintă și desfășoară activități subversive pentru a crea instabilitate în aceste state.

Strategia PLU vizează slăbirea economiei statelor țintă suficient de mult astfel încât, să fie dependente de sprijinul acestuia.

Prin angajarea acțiunilor cibernetice PLU menține și angajează capabilități convenționale, neconvenționale și strategice în acțiuni coercitive sau de descurajare, prin prezența acestora în imediata vecinătate a statului țintă sau prin preluarea unor zone aflate în dispută și obținerea unor obiective strategice cu caracter limitat, pentru a demonstra credibilitatea puterii sale militare și intenția politică. Totodată desfășoară acțiuni propagandistice pentru menținerea sprijinului popular intern și în diaspora din apropierea granițelor acestuia, în scopul legitimării acțiunilor sale.

Prin acțiunile de tip hibrid, PLU urmărește, în principal, slăbirea capacității de decizie politică a NATO și UE printr-o campanie informațională (propagandistică) susținută și continuă pentru obținerea controlului asupra temelor mediatice în scopul stimulării disensiunilor în interiorul acestor organizații. Concomitent desfășoară activități subversive prin utilizarea agenților de influență și a forțelor pentru operații speciale, precum și prin folosirea unor forțe convenționale compozite, în scopul creării instabilității în zonele de interes.

Operațiile de tip hibrid desfășurate de PLU se caracterizează printr-o mare varietate de acțiuni și capabilități angajate pentru îndeplinirea obiectivelor sale pe termen scurt, mediu și lung. Forțele neregulate și agenții de influență ai adversarului creează instabilitate în scopul modelării mediului strategic necesar îndeplinirii obiectivelor sale. Totodată, adversarul utilizează criminalitatea organizată și alte forțe neconvenționale pentru a forța ținta să cedeze intereselor acestuia. În același timp, adversarul dispune de abilitatea de influențare și izolare a țintei pentru a nu permite NATO să asigure sprijin militar, economic, politic și moral pentru populația statului țintă.

O caracteristică specifică acțiunilor de război hibrid desfășurate de PLU este reducerea amprentei de prezență și de activitate a acestuia, concomitent cu angajarea acțiunilor de dezinformare și de negare a acțiunilor desfășurate și a intențiilor.

Concomitent, prin concentrarea unor capabilități de luptă convenționale și neconvenționale în diferite zone, OCC urmărește intimidarea și influențarea statelor țintă, precum și menținerea capacității de distrugere a forțelor militare ale acestora.

Atât prin acțiunile specifice conflictului de uzură, cât și prin cele specifice conflictului manevrier, PLU vizează acțiunea asupra moralului forțelor și populației statului țintă, prin crearea și exploatarea factorilor de influențare: amenințarea, incertitudinea și neîncrederea.

Actori utilizați în scenariu. OCC și cu precădere PLU a înregistrat o scădere drastică a nivelului de trai imediat după înființarea Tratatului MATADOR. De atunci, corupția a devenit constantă la toate nivelurile autorității executive, juridice, economice și ale celor patru state din OCC. Acest aspect, dublat de lipsa investițiilor pentru cercetare și retehnologizare, au determinat ca industria PLU, stat lider în cadrul OCC, să nu mai fie competitivă pe piețele internaționale. Majoritatea politicienilor și a oficialilor guvernamentali din OCC au conexiuni în lumea interlopă. Pe fondul crizei financiare mondiale și ca urmare a efectelor destabilizatoare la nivel macro și microeconomic, în anul 2012, Partidul Prosperității din PLU, cu sprijinul aliaților săi din OCC a preluat puterea, declarând ferm că va lupta împotriva corupției și crimei organizate, că va reduce aparatul guvernamental și va acționa pentru realizarea unei creșteri economice. Totuși, în perioada 2012-2016, s-a observat doar un reviriment economic minor, iar problemele continuă să se accentueze.

ROMÂNIA (ROU) este un stat independent care până în 1990, a împărtășit același regim politic cu cel al vechii alianțe estice conduse de PLU, se alătură în anul 2004 Alianței Nord Atlantice ca membru cu drepturi și obligații depline.

MOLDOVA (MDA) e o fostă provincie a PLU, care și-a declarat independența și neutralitatea la începutul anilor ’90. În fapt, MDA este un teritoriu care din perspectivă istorică a aparținut ROU, anexat de PLU la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, cu o populație majoritar de etnie ROU, dar și cu o minoritate de origine PLU, consistentă și activă. O mare parte din minoritatea PLU este concentrată la est de râul Nistru, în regiunea TRANSTYRASIA, care după conflictul militar, la începutul anilor 90, și-a declarat autonomia, bucurându-se de un sprijin consistent din partea PLUMBEUS, care are dislocate în zonă, sub pretextul menținerii păcii, forțe de valoarea unei brigăzi mecanizate întărite. După o lungă și complicată tranziție de la doctrina și structurile specifice PLU, la valorile democratice și ale statului de drept, alegerile parlamentare sunt câștigate de o alianță politică pro-europeană, iar cele prezidențiale de un admirator al puterii politice din PLU.

PLUMBEUS (PLU), cel mai puternic stat din OCCASSUS, manifestă un interes major pentru exercitarea influenței în zona MN, fapt pentru care a invadat și anexat în anul 2017, Peninsula Sevastia, teritoriu deținut până atunci de OTS, situație care îi permite în prezent să controleze o suprafață de aproximativ 40% din MN. În continuare, PLU este interesată de obținerea supremației militare asupra zonei extinse a MN, prin expansiune teritorială, acțiuni de intimidare și descurajare militară, dezvoltarea capabilităților A2/AD, care ii vor permite controlul asupra coridoarelor maritime și aeriene, a zonelor petrolifere și influențarea politico-economică a țărilor riverane MN, unele dintre ele membre sau partenere ale NATO.

MURINUS (MUR), este o republică federală situată în nord-estul Europei cu un regim politic aparent democratic dar cu manifestări puternice totalitariste și accente restrictive în sfera libertăților social-politice. Politica externă a statului este orientată către întărirea influenței atât pe plan global cât mai ales pe plan regional. Urmărind să joace un rol din ce în ce mai important în cadrul OCCASUS, MUR a dezvoltat relații puternice cu ceilalți membri ai alianței și și-a promovat în mod constant propriile aspirații și interese îndreptate în special spre zona Mărilor Barents și Baltică. Împărtășind sentimentele anti occidentale și anti NATO ale celorlalte membre OCC, MUR a căutat să submineze cu orice prilej interesele NATO și ale țărilor membre în zonele sale de influență. În prezent se află angrenat într-o dispută teritorială cu Estonia (EST) unde sprijină pe ascuns mișcarea separatistă a etnicilor MUR din estul țării, fapt pentru care a comasat forțe de valoarea unei divizii mecanizată întărite cu unități de sprijin aerian, naval și logistic și desfășoară o serie de exerciții și manevre de intimidare la granița cu acest stat.

GRISEUS (GRI), este o republică parlamentară așezată în zona centrală a continentului și cea mai industrializată membră a alianței OCCASUS. În ciuda unei opoziții active și a unei elite științifice și culturale cu vederi occidentale și pro-democratice, GRI este guvernată de ani buni de către un partid cu orientare conservatoare și anti-occidentală, cu o atitudine confuză în politica externă, în special în relația cu organizațiile europene și Alianța Nord-Atlantică. Ca dovadă, conducerea de la începutul anilor 90 a GRI a decis adoptarea unei politici de apropiere față de NATO, în perspectiva chiar a unei eventuale aderări la NATO, ca apoi după alegerile din 1994 să abandoneze calea europeană și să decidă semnarea MATADOR și aderarea la OCCASUS, păstrând totuși relații echilibrate cu Alianța și mai ales cu țările vecine membre NATO.

CINEREUS (CIN) este o republică parlamentară așezată în partea centrală a Europei estice. Cel mai sărac stat din cadrul OCCASUS, Cinereus este un membru entuziast al alianței OCCASUS, care folosește orice ocazie pentru a-și afișa retorica agresivă și atitudinea disprețuitoare față de valorile și civilizația occidentală, precum și sprijinul necondiționat față de orice acțiune împotriva intereselor politice și economice ale lumii occidentale. Cu toate acestea, dificultățile economice și sociale cu care se confruntă în mod curent statul CIN, nu îi permit să se recomande ca o forță militară capabilă de acțiuni ofensive în afara teritoriului național, forțele sale armate fiind destinate, în cazul unei confruntări majore, să ducă cu preponderență acțiuni defensive în apropierea granițelor OCCASUS cu țările membre NATO.

OTSO (OTS) este o fostă provincie a PLU care și-a declarat independența în anul 1991, dar a rămas o perioadă de timp sub influența acesteia, datorită dependenței energetice și moștenirilor economico-financiare din trecut.

În perioada de suveranitate OTS a cunoscut un declin economic pronunțat care a generat o serie de tensiuni sociale și modificări repetate ale eșichierului politic. De asemenea, în politica externă OTS a oscilat între o atitudine pro-europeană pronunțată, neutralitate militară și mergând până la respingerea categorică a apropierii de valorile euro-atlantice.

După anul 2017, în care OTS pierde Peninsula Sevastia în urma unei agresiuni militare a PLU, autoritățile OTS își modifică din nou, radical, orientarea politicii externe în sensul apropierii față de NATO și UE, OCCASUS devenind astfel principala amenințare la adresa securității sale naționale.

DOSTO (DOS) – la fel ca și OTS, DOS este o fostă provincie a PLU, care în urma declarării independenței în anii 90, a devenit stat suveran, marcat însă de puternice legături și dependențe față de economia PLU. Moștenind o puternică minoritate cu apartenență PLU, concentrată în două regiuni autonome din nordul țării, DOS este confruntată în 1992 și 2008 cu două intervenții militare ale PLU pentru „apărarea” minorității PLU, în urma cărora cele două regiuni autonome își declară independența față de guvernul DOS. În fața amenințării tot mai mari pe care o constituie vecinătatea cu PLU și OCCASUS, regimul politic pro-occidental al DOS, a decis că, pentru a păstra integritatea teritorială și independența țării, este necesară apropierea de NATO și UE în vederea unei viitoare aderări la aceste organizații.

LEONE (LNE) este o țară situată în nordul Peninsulei Balcani și sud-vestul ROU. Rădăcinile statului se întind până în secolul al VII-lea și se suprapun istoriei Dinastiei Vlastimirović. Din anul 1991 este republică parlamentară. Funcționează în actualele granițe începând din 05 iunie 2006. Intenționează să adere la Uniunea Europeană. În decembrie 2007 și-a declarat „neutralitatea militară” dar continuă să aibă relații strânse economice, politice și militare cu PLU. LEONE întreține relații diplomatice cu toate statele vecine, cu toate statele membre ale NATO și UE, precum și cu alte state din întreaga lume. Are litigii teritoriale cu ALBANIA, FYROM, CROAȚIA și MUNTENEGRU, precum și în ceea ce privește problematica minorităților naționale cu CROAȚIA și ROU.

b.(2) Opțiuni de interes strategic

Particularități ca stat membru NATO. Pentru ROU, stat membru NATO cu drepturi și obligații depline, apărarea colectivă joacă un rol primordial în prezervarea integrității teritoriului național. Funcționarea apărării colective în cadrul Alianței se întemeiază pe prevederile Tratatului de la Washington. Articolele 3, 4 și 5 ale tratatului redau esența acestei activități.

Astfel, ROU contribuie la toate misiunile și operațiunile NATO, inclusiv la cele din afara spațiului euro-atlantic. Participarea la operațiunile și misiunile NATO oferă o susținere concretă a angajamentelor politice asumate de ROU ca membru al Alianței Nord Atlantice, amplificându-i credibilitatea de aliat.

Particularități ca membru al Uniunii Europene. În regiunea Mării Negre, ROU prezintă stabilitate politică și un potențial natural și uman deosebit, fiind situată pe principalele axe geopolitice și geostrategice care străbat continentul european și de care OCC este interesată în mod deosebit.

Opțiuni de interes politic. ROU a adoptat permanent o politică regională proactivă, menită să promoveze stabilitatea și securitatea în regiune, având în vedere importanța strategică a acesteia. Din această perspectivă, eforturile naționale s-au axat pe întărirea dialogului politic, economic și al cooperării militare în plan bilateral (inclusiv prin furnizarea de asistență în domeniul reformei forțelor armate), precum și prin promovarea unei cooperări eficiente la nivel multilateral, ca o condiție inerentă pentru asigurarea stabilității și prosperității în regiune. În planul cooperării la nivel multilateral, ROU urmărește valorificarea poziției geostrategice proprii în planul asigurării stabilității, dezvoltării economice, promovării proiectelor de infrastructură transcontinentală, asigurării securității rutelor energetice și de transport, precum și de valorificare eficientă a rezervelor naturale.

Se poate afirma că, în OCC se joacă cartea dominației regionale. Pentru aceasta, autoritățile OCC întrebuințează atât pârghiile politice cât și pe cele militare. În atingerea obiectivelor strategice de securitate națională, OCC urmărește să tensioneze situația regională și să genereze în mod artificial un conflict pentru a putea renegocia arhitectura regională de securitate în termeni proprii. De aceea, ROU are obligația implicită să formuleze o strategie cuprinzătoare, în care să definească clar relația sa cu OCC și care să permită eliminarea potențialului de conflict.

Dată fiind agravarea accentuată a situației de securitate și luând în considerare experiența istorică, valorile specifice comune și conexiunile sale regionale, eforturile strategice al ROU trebuie să fie direcționate pentru soluționarea cât mai grabnică a problemelor și diferendelor cu OCC.

Opțiuni de interes economic. În prezent, economia statelor membre ale OCC este centralizată, cu un puternic control din partea statului. Sectorul privat este slab dezvoltat, sub 10% și constă în special în micii întreprinzători.

După ce inițial se părea că cele patru state aliate gestionează bine efectele crizei economice, s-a dovedit că măsurile implementate nu au fost decât să prelungească criza, economia acestora intrând într-un accentuat proces de recesiune. În pofida acestor aspecte, guvernele din OCC au alocat sume din ce în ce mai mari pentru apărare.

Recenta descoperire a unor zăcăminte de petrol în zona maritimă dintre ROU, OTS și PLU ar favoriza, în percepția PLU, mai mult ROU. În aceste condiții, negocierile pentru delimitarea ZEE dintre ROU și OCC au fost dificile și aproape fără rezultate notabile în ultima decadă. În „Carta Albă a Securității – 2012”, la capitolul privind securitatea energetică a OCC, administrația federală consideră că extinderea NATO către frontierele federației și preluarea controlului asupra resurselor energetice din zonele economice exclusive aflate în litigiu de către unele statele riverane reprezintă amenințări la adresa independenței și securității OCC, pentru neutralizarea căreia vor fi folosite toate mijloacele, inclusiv militare.

Opțiuni de interes civil. Autoritățile centrale sunt bine reprezentate și integrate în efortul general de răspuns la criză. La nivelul autorităților locale situația este stabilă, dar tensionată. Autoritățile locale sunt la post și își exercită atribuțiunile.

Organizațiile guvernamentale au început pregătirile pentru a acționa în situații de criză. Pe măsură ce situația de criză se adâncește este posibil ca ele să solicite sprijin militar pentru protecție.

Starea finală dorită propusă, la nivel militar.

capacitatea națională de apărare este consolidată iar sistemele naționale de prevenire și gestionare a situațiilor de criză, interne și externe, militare sau de natură civilă și-au dovedit eficiența;

elementele de infrastructură critice sunt protejate iar funcționalitatea statului este asigurată;

coeziunea în cadrul NATO și UE este menținută iar profilul României de stat membru cu drepturi depline este consolidat;

amenințările asimetrice și A2/AD sunt combătute iar tendințele radicale sau extremiste sunt prevenite;

acțiunile ostile din exterior sunt prevenite și descurajate.

b.(3) Teatrul de operații

Zona de interes strategic se întinde pe teritoriile PLU, OTS, MDA, și zonele adiacente.

ROU se situează pe direcția strategică nord-est în cadrul teatrului de acțiuni militare al regiunii (caracterizată de o lărgime de 450 – 600 km și o adâncime de aprox. 2.500 km).

b.(4) Drumul spre criză

Originea crizei. După ieșirea din epoca totalitaristă, ROU și-a reorientat politica externă în direcția apropierii de NATO și UE, implicându-se tot mai activ în inițiativele și parteneriatele de cooperare lansate la nivel regional, european și euro-atlantic. Pe plan intern au fost promovate intens inițiativele de refacere și consolidare a legăturilor cu provinciile istorice și cu etnicii români din afara teritoriului național.

Încă de la începutul anilor ’90, în cercurile politice ale MDA își face apariția curentul re-unionist, cultivat și împărtășit în mod activ de elitele culturale, științifice și liderii spirituali ai bisericii. Acest curent împreună cu decizia de introducere în școli a grafiei latine și de eliminare a limbii PLU din uzul oficial, au dus spre sfârșitul anilor 90, la apariția în cercurile politice ale minorității PLU, a curentului de separatism teritorial care au dus la izbucnirea unui război civil, între unitățile Armatei Naționale și formațiunile paramilitare ale comunităților de etnici PLU din zonele estului MDA denumite generic Trans-Tyrasia, în urma căruia, sprijiniți de unitățile armatei PLU staționate în zonă, separatiștii declară în 1993 independența totală față de puterea politică de la Chișinău.

După un trend ascendent propulsat de ecourile mișcărilor de emancipare națională și de libertate de la sfârșitul anilor ’80, mișcările unioniste din ROU și MDA cunosc o perioadă de stagnare și chiar regres, în principal din cauza degradării continue a situațiilor economice ale celor două țări, în urma intrării lor în sistemul economic concurențial al Europei occidentale.

Mijlocul anilor ’90 găsește Europa de est în plin proces de recalibrare a balanței de putere în zonă, multe din fostele țări cu regimuri totalitare, printre care și ROU, depunându-și candidatura pentru aderarea la NATO.

Percepând extinderea NATO ca pe o amenințare, trei dintre cele patru state componente, prin referendumuri naționale, au decis, în 1994, formarea Alianței OCC, în cadrul căreia fiecare stat component își păstrează prerogativele de suveranitate. Au fost semnate mai multe acorduri de cooperare bilaterală, în domeniile politic, economic și militar și au fost revigorate relațiile cu OTS și DOS. PLU și GRI au încheiat acorduri de finanțare pe termen lung cu CIN și LNE în valoare de peste 100 miliarde USD.

Începând cu a doua jumătate a anului 2004, Forțele armate ale PLU și MUR au fost supuse unui amplu proces de restructurare și modernizare.

Perioada imediată, până la sfârșitul lui 2004, este caracterizată de o serie de declarații ale oficialilor OCC care deplâng decizia ROU și lipsa sa de înțelegere și chiar desconsiderație privind preocupările și îngrijorările legitime ale OCC ce vizează securitatea proprie.

Cu toate strădaniile oficialilor ROU și ale diplomației sale, de a da asigurări OCC că aderarea la NATO nu afectează interesele de securitate ale statelor vecine, pe tot parcursul anului 2005 autoritățile OCC au inițiat un amplu proces de revizuire a documentelor de orientare strategică, prin care își propun ca, până în anul 2020, printr-un complex de acțiuni ce vizează domeniile politic, militar, economic și al serviciilor de informații să dețină controlul teritorial al întregii zone extinse a Mării Negre și a canalului Dunăre-Marea Neagră.

Din punct de vedere militar, MATADOR a legiferat principiul apărării colective (obligația de a participa la apărarea statelor membre în caz de atac) în cadrul federației și a stabilit cadrul normativ care prevede dislocarea forțelor armate în afara granițelor naționale pentru asigurarea protecției etnicilor PLU.

În perioada 2006-2007, efortul principal al PLU, MUR și GRI a vizat accelerarea procesului de reformă al forțelor armate, direcționând marea majoritate a resurselor financiare pentru atingerea acestui obiectiv.

Urmare a demarării acestui program de militarizare forțată, către sfârșitul anului 2007 economiile celor trei state au intrat într-o puternică recesiune economică, urmată de creșterea accelerată a inflației și scăderea nivelului de trai. Mișcările sociale de amploare au fost reprimate prin forță, fiind urmate de un val de contestări ale forurilor occidentale de folosire abuzivă și disproporționată a forței. În această perioadă, a fost inițiată și prima formă organizată de contestare a regimului PLU, Organizația Noua Ordine Mondială, fondată de foști militanți comuniști și de conducători ai nucleelor extremiste din regiunea Mării Negre (membrii ai opoziției din PLU, care nu au ales calea exilului, din simpatizanți ai protecției mediului care consideră exploatările de resurse energetice din Marea Neagră un real pericol pentru stabilitatea ecosistemelor din regiune), ca un partid de extremă stângă.

Anul 2008 este marcat de probleme economice și financiare pentru toate țările din regiune, aspect ce agravează situația economică din OCC. Colapsurile, depresia, recesiunea și mișcările sociale ocupă spațiile editoriale ale majorității presei scrise și vorbite. Beneficiind de sprijin extern, ROU face față mai bine crizei decât OCC.

Escaladarea tensiunilor. Începând cu a doua jumătate a anului 2010, la nivelul forțelor armate ale celor patru membri ai OCC este demarat un amplu program de pregătire a rezerviștilor și sunt inițiate demersuri legislative pentru modificarea actelor normative ce vizează pregătirea teritoriului și economiei pentru apărare. Concomitent, a fost instituit un nou algoritm de pregătire întrunită a forțelor armate, care pune accent pe exercițiile de alertare inopinate cu dislocare în raioane, fără recunoașteri prealabile, în general, situate pe principalele direcții strategice și operative de interzis, urmate de desfășurarea unor exerciții la nivel operativ și strategic. La nivelul forțelor armate PLU are loc un proces de reconfigurare a dispozitivului militar, în sensul reorientării acestuia către granițele cu OTS și țările membre NATO.

În luna august 2012, rapoarte confidențiale indică rezerve substanțiale de gaze și țiței în NV Mării Negre. În ultimul trimestru al anului, autoritățile PLU au contestat delimitarea ZEE, apreciind că aceasta favorizează ROU. Beneficiind de sprijinul celorlalte state din OCC, PLU a inițiat un demers diplomatic fără precedent, acuzând ROU de tendințe expansioniste. În context, ROU a apelat la arbitrajul Curții Internaționale de Justiție de la HAGA pentru reglementarea diferendului.

Prin intermediul agenților de influență din mass-media și din cercurile politice și de afaceri din estul Europei, autoritățile OCC au început să vehiculeze ideea că autoritățile române se pregătesc pentru anexarea MDA și a unor teritorii istorice din OTS.

În noiembrie-decembrie 2014, protestatari susținători ai opoziției demonstrează pe străzile capitalei PLU declarând că alegerile au fost fraudate în favoarea președintelui declarat învingător, 87% „pentru” fiind exagerat. Demonstranții sunt împrăștiați de fiecare dată, de către forțele de ordine. Începe o prigoană a conducătorilor opoziției. Mulți dintre ei se refugiază în ROU.

În decembrie 2014, Ministrul Apărării al PLU declară într-o conferință de presă că planificarea strategică pentru apărare a OCC se va concentra în următorii cinci ani pe direcția strategică Vest și se vor face pregătiri pentru a contracara orice prezență nejustificată a NATO în vecinătatea OCC.

În „Carta Albă a Securității – 2012”, la capitolul privind securitatea energetică a OCC, administrația federală consideră că, extinderea NATO către frontierele federației și preluarea controlului asupra resurselor energetice din zonele economice exclusive aflate în litigiu de către unele statele riverane reprezintă amenințări la adresa independenței și securității OCC, pentru contracararea căreia vor fi folosite toate mijloacele, inclusiv militare. De asemenea, potrivit documentului menționat, OCC își rezervă dreptul de a folosi forțele armate pentru protecția minorităților naționale din afara granițelor.

În luna februarie 2016, principalele agenții de presă internaționale difuzează știri potrivit cărora PLU pretinde că Forțele Navale ale ROU desfășoară exerciții în ZEE care perturbă activitatea desfășurată de către firmele străine care execută lucrări de explorare conform contractelor de concesiune. ROU afirmă că, faptele sunt chiar contrare și că în fapt, nave aparținând Gărzii de Coastă PLU desfășoară activități menite să asigure protecție firmelor străine care execută lucrări de explorare în această zonă.

În aprilie 2016, nave ale Gărzii de coastă a ROU escortează nave ale Gărzii de Coastă PLU în afara apelor teritoriale ale ROU.

La o reuniune a NATO din iunie 2016 se identifică OCC ca sursă de îngrijorare pentru membri, la sugestia ROU. Activitatea OCC este definită ca o sursă de instabilitate politică pe termen mediu și lung afectând interesele NATO.

În luna august 2016, Înaltul Comisar ONU pentru Drepturile Omului își anunță o vizită în PLU pentru a discuta numeroasele raportări cu privire la încălcarea drepturilor omului în PLU.

Sfârșitul anului 2016 și începutul anului 2017 este marcat de disensiuni privind ZEE între PLU și ROU. Navele de pescuit ale celor două țări se hărțuiesc reciproc, unele incidente fiind urmate de intervenția forțelor de ordine. Forțele Navale ale PLU au desfășurat activități de intimidare a navelor românești care execută lucrări de prospecțiuni geologice în ZEE considerată a fi în dispută.

Tendința populației OTSO de adoptare a valorilor occidentale, manifestată prin ample proteste de stradă, care au cuprins întreaga țară în anul 2016 și promulgarea unor legi care au afectat populația de origine PLU, majoritară în peninsula Sevastia, au constituit factorii declanșatori, care au condus la anexarea acesteia de către Plumbeus, în anul 2017.

După anexarea Peninsulei Sevastia și crearea teritoriilor separatiste din estul OTS din 2017, autoritățile PLU folosesc agențiile de influență din mass-media și din cercurile politice și de afaceri ale OCCASUS, pentru promovarea ideilor că ROU se pregătește pentru anexarea MDA și a regiunii separatiste Transtyrasia, precum și a unor teritorii istorice din OTSO. De asemenea, PLU dezvoltă o amplă campanie de intimidare a activităților comerciale și economice ale ROU, precum și de obstrucționare a accesului la resursele de petrol și gaze din platforma continentală a MN, violând în repetate rânduri spațiul maritim și aerian al ROU.

În anul 2017, un raport al organizației Human Rights Watch incriminează guvernul PLU pentru grave violări ale Drepturilor Omului. PLU acuză, în schimb, că ROU adăpostește pe teritoriul său elemente ostile guvernului PLU și că acest lucru reprezintă o ingerință în politica internă a PLU, iar adăpostirea acestor „criminali” va avea consecințe pentru ROU. ROU neagă orice implicare afirmând că, refugiații PLU se află pe teritoriul ROU din considerente umanitare.

În prima parte a anului 2017, ROU beneficiază de o decizie favorabilă a Curții Internaționale de Justiție privind atribuirea a 79% din suprafața platoului continental al Insulei Serpant aflat în dispută, dar cu toate acestea statele membre ale OCC refuză să accepte decizia forului internațional, amenințând cu folosirea forței pentru prezervarea intereselor în zonă. De la începutul anului 2018, cele trei state nu mai recunosc jurisdicția Curții Internaționale de Justiție de la HAGA.

În a doua jumătate a lui 2017, Secretarul General al NATO vizitează ROU și în cadrul unei conferințe de presă declară „ … securitatea NATO este indivizibilă, … Marea Neagră este de interes strategic pentru noi … Prezența NATO va fi vizibilă pe întreg teritoriul Alianței”.

După alegerile din noiembrie 2018, președintele reales al PLU declară, într-un discurs către națiune, că apetitul NATO, de a se extinde și de a modela lumea după chipul și asemănarea sa, este departe de a fi satisfăcut, iar intensificarea prezenței militare în ROU nu va rămâne fără consecințe. Președintele își declară, de asemenea, insatisfacția cu privire la modul în care decizia Curții Internaționale de Justiție a atribuit platoul continental și zona economică exclusivă ROU și se pronunță pentru clarificarea statutului Insulei Serpant.

La reuniunea Consiliului Nord-Atlantic (NAC) din iunie 2017, activitatea anti-occidentală a PLU este definită ca o sursă de instabilitate politică pe termen mediu și lung ce ar putea afecta interesele NATO, inclusiv a statelor membre și partenere din vecinătatea alianței OCCASUS.

Începând cu anul 2017, în perspectiva sărbătoririi centenarului reîntregirii teritoriale a ROU (2018), guvernul ROU lansează o campanie masivă de promovare și popularizare a evenimentului, atât pe plan intern cât și internațional. În paralel, societățile culturale și organizațiile naționaliste și ultranaționaliste din ROU, folosesc toate mediile de comunicare pentru a-și populariza ideea de reîntregire a teritoriului național, folosind pe alocuri mesaje xenofobe, revanșarde și rasiste, care agită spiritele în rândul etnicilor PLU de pe teritoriul ROU. În acest timp, mișcarea unionistă din MDA, sprijinită financiar de ONG-urile din ROU, cunoaște un reviriment substanțial, fiind susținută la nivel politic de o parte a forțelor politice din Parlamentul MDA, dar dezavuată și criticată vehement de președintele MDA. Pe acest fond, ia naștere și o puternică mișcare anti-unionistă, susținută atât de grupurile etnice PLU, cât și de simpatizanții de etnie românească ai grupării politice a președintelui MDA.

În ROU, începutul anului 2019 este marcat de manifestații de stradă cu revendicări separatiste, violențe și confruntări interetnice în județele cu comunități numeroase de etnici PLU din estul și sud-estul ROU. În paralel, se înregistrează proteste ample și violențe stradale provocate de grupările de extremă dreaptă ale etnicilor PLU din județele din centrul și vestul ROU, care profită de conjunctura creată pentru a readuce în atenția mediilor politice naționale și europene, revendicările lor privind autonomia teritorială.

c. Declanșarea crizei

c.(1) ROMANIA

SEPTEMBRIE 2019

În luna septembrie 2019, tensiunile dintre PLU și ROU privind accesul la resursele petroliere din MN și protecția etnicilor PLU de pe teritoriul ROU, au crescut în intensitate. Concomitent PLU a inițiat puternice acțiuni de propagandă și dezinformare, sprijinite și de celelalte state ale OCCASUS, având drept scop destabilizarea internă și izolarea internațională a ROU pentru a o determina să renunțe la activitățile de prospectare și exploatare a zăcămintelor de hidrocarburi din MN și pentru a accepta revendicările separatiste ale etnicilor PLU.

Autoritățile din PLU au angajat o firmă internațională de PR vizibilă, pentru a conduce o campanie informațională în mass-media internațională vizând discreditarea ROU, având ca teme:

discreditarea statului român în fața propriilor cetățeni și a comunității internaționale, prin mediatizarea excesivă și prezentarea distorsionată a acțiunilor de corupție din spațiul politic și administrativ românesc;

OCC, deși nu recunoaște jurisdicția Curții Internaționale de Justiție de la HAGA, respectă decizia acesteia privind platoul continental al Insulei Serpant, ROU este cea care trimite nave militare în apele teritoriale ale PLU și OTS;

acuze aduse ROU de inițierea unui proces de anexare a MDA și a unor regiuni istorice din OTS;

ROU adăpostește pe teritoriul său elemente ostile OCC și aceasta reprezintă o ingerință în politica internă a OCCASUS;

declanșarea de către ROU a unor campanii de boicotare a exporturilor PLU este la originea situației economice actuale din PLU și campaniei de izolare internațională suferită de această țară; ca urmare, a generat și fenomenul migrației, expatriații PLU fiind adăpostiți de ROU;

ROU are tendințe hegemonice în regiune, care sunt reiterate de reprezentanți oficiali ai ROU în cadrul diferitelor organizații internaționale;

cultivarea unor sentimente anti-occidentale în rândul popoarelor din OCC;

prezentarea acțiunilor provocatoare ale Forțelor Armate ale OCC desfășurate în ZEE și în proximitatea granițelor ROU, ca fiind acțiuni de protejare a intereselor legitime ale federației.

S-a evidențiat o creștere neobișnuită a traficului la punctele de frontieră din nordul și estul țării, datorită afluxului impresionant de turiști din țările OCCASUS, cu ocazia unor sărbători religioase pe rit ortodox vechi. Concomitent, în localitățile din vestul și centrul țării s-a semnalat prezența unui număr record de turiști de origine PLU.

OCTOMBRIE 2019

A luat amploare numărul de incidente de securitate în jurul și în perimetrele unităților militare: supraveghere, culegere de informații, întreruperea repetată a alimentării cu energie electrică și a comunicațiilor, implicarea autovehiculelor militare în accidente suspecte, furturi de armament și muniție, pierderi și furturi de documente clasificate, dispariții și răpiri de personal militar și civil.

Are loc o creștere alarmantă a jafurilor armate a unor bănci, autovehicule de transport valori, sediilor Poștei, magazine de bijuterii și case de schimb valutar. Se creează panică atât în rândul mediului de afaceri, unele reprezentanțe și magazine de lux suspendându-și pe termen nelimitat activitatea, cât și în rândul populației, mulți angajați și pensionari confruntându-se cu întârzieri în încasarea salariilor și pensiilor. Presa acuză Poliția și serviciile de informații de incapacitate de reacție și proastă gestionare a fenomenului. Pe întreg teritoriul țării se dispun măsuri restrictive de circulație în anumite zone urbane.

În baza solicitărilor PLU, a fost activată clauza de apărare comună în cadrul MATADOR. Forțele Aeriene ale PLU au fost puse în stare de alertă și au fost luate măsuri pentru creșterea prezenței aeriene și navale în partea de vest a Mării Negre. La nivel internațional, PLU a justificat măsurile luate ca reacție la „refuzul de cooperare” al ROU.

Concomitent, OCC a inițiat operații vizând destabilizarea internă și izolarea internațională a ROU pentru a accepta solicitările PLU privind delimitarea ZEE.

La nivelul forțelor armate ale OCC au avut loc mai multe exerciții de alertare inopinate, urmate de desfășurarea unor ample exerciții la nivel operativ și strategic. Au crescut numărul misiunilor de cercetare electronică desfășurate cu mijloace din înzestrarea Forțelor Aeriene și Forțelor Navale, unele dintre acestea cu încălcarea „accidentală” a spațiului aerian și apelor teritoriale ale ROU.

Site-uri oficiale ale autorităților ROU, precum și portaluri naționale cu grad ridicat de popularitate sunt supuse, începând cu luna februarie, unor atacuri cibernetice desfășurate într-o formă continuă, iar în urma cercetărilor au rezultat elemente care indică o posibilă origine a acestor atacuri în PLU și GRI. De asemenea, au fost semnalate mai multe atacuri cibernetice direcționate asupra unor lideri politici și angajați din cadrul instituțiilor centrale ale ROU, coordonate în cadrul unei campanii care vizează culegerea de date și informații din sfera guvernamentală.

Mai mult decât atât, pe rețelele de socializare a fost întreținută o susținută campanie subversivă, atât de ideologi aparținând OCC cât și de ideologi aparținând comunităților PLU din regiunile din NE ROU vizând sprijinirea acțiunilor de discreditare a statului român în fața propriilor cetățeni, precum și afectarea încrederii acestora în capacitatea NATO de a oferi securitatea necesară în zonă.

În cadrul creat, membri ai corpului diplomatic din PLU acționează pentru atragerea unor factori de decizie din unele state europene (BAL, BUL, OTS) într-un efort de discreditare a României în interiorul UE și NATO. Temele predilecte vizează nerespectarea de către partea română a drepturilor minorităților de pe teritoriul național, nivelul ridicat al corupției (ilustrat prin numărul mare de procese derulate în ultima perioadă), creșterea ambițiilor teritoriale ale Bucureștiului, deturnarea de fonduri europene în scopuri militare.

Prin intermediul unor companii și oameni de afaceri din LNE, BAL și BUL, autoritățile din PLU desfășoară o campanie de denigrare a României, acuzată de intenția de a prelua agresiv unele companii aflate la sud de Dunăre pentru a le dezafecta ulterior, a produce șomaj și tensiuni sociale în LNE, BAL și BUL și a obține astfel, avantaje competitive în raport cu statele vecine.

Prin intermediul mai multor canale media influente pe plan internațional, PLU încearcă reluarea unor alegații privind participarea ROU la campanii de spionaj pe teritoriul aliaților, derulate împreună cu parteneri din SUA și Marea Britanie.

Este identificată și o campanie mediatică la Bruxelles, cel mai probabil finanțată de PLU, GRI și CIN, prin care se încearcă convingerea oficialilor occidentali de ideea că pașapoartele românești acordate unor cetățeni din MDA și OTS este un prim pas spre ocuparea MDA și a unor teritorii istorice din OTS.

Toate aceste demersuri sunt însoțite de o campanie derulată cu ajutorul rețelelor de socializare care vizează evidențierea problemelor rezultate din apartenența ROU la UE și NATO și iminența unui conflict cu statele vecine, generat de ambițiile regionale ale puterii actuale de la București. Tinerii din ROU sunt îndemnați online la nesupunere civilă și la protest față de prezența unor trupe străine pe teritoriul național, respectiv a protestării față de exercițiile militare comune cu parteneri NATO.

De asemenea, în statele vecine României sunt promovate online idei referitoare la faptul că, ROU intenționează să restrângă drepturile minorităților de a utiliza limba maternă, asimilarea forțată a minorităților, îngrădirea libertăților culturale și religioase.

În presa PLU au apărut informații potrivit cărora ROU este dezinteresată în gestionarea problemelor de mediu, în detrimentul activităților economice de foraj și exploatare a zăcămintelor de hidrocarburi. Astfel, ROU a fost acuzată că are intenția de a periclita mediul marin și apoi de a incrimina PLU, considerând că „dezinteresul pentru comunitatea PLU din România, demonstrat prin refuzul de a adopta măsurile necesare care să asigure condițiile pentru continuarea activității companiei „GAZ-PROD” Ltd. ar reprezenta un indiciu că țara noastră dorește tensionarea relațiilor bilaterale;

Ca urmare, la nivel politic, au fost cerute explicații României și s-a solicitat constituirea unei comisii de anchetă din care să facă parte și reprezentanți ai PLU. De asemenea, a fost solicitat sprijinul organizațiilor internaționale pentru protecția mediului.

Apar informații referitoare la agresiuni la adresa unor reprezentanți ai comunității PLU, în special în localitățile în care această comunitate are o prezență semnificativă și piața muncii este puțin diversificată și slab dezvoltată. Sunt prezentate chiar, sub protecția anonimatului, o serie de mărturii ale unor asemenea acțiuni. Informația a fost preluată de mass-media, care a insinuat că populația PLU se teme de consecințe negative ale situației și vrea să fugă din România și să obțină protecția PLU și GRI, dar că autoritățile române îi împiedică, pentru că nu vor ca aceștia să divulge informații referitoare la situația din zona Mării Negre, care ar putea incrimina statul ROU în fața comunității internaționale.

În presa on-line și în format breacking news la emisiunile televizate apar titluri de genul „minoritarii PLU – prizonieri în România”, „De ce se teme România”, „Bomba ecologică din largul mării”.

NOIEMBRIE 2019

Mai multe firme ROU cu acționar majoritar extern, declară la data de 01 noiembrie, că iau în calcul întreruperea activităților; totodată sindicatele din aceste firme amenință cu organizarea de proteste de stradă pentru a atrage atenția asupra pericolului pierderii locurilor de muncă. Acționarii majoritari ai acestor firme, deși înregistrați în paradisuri fiscale, sunt persoane fizice/juridice din PLU.

Astfel, la data de 08 noiembrie, șeful SMAp a informat Președintele ROU despre schimbările survenite în situația de securitate din regiunea Marea Neagră. În baza informărilor primite de la principalele instituții naționale cu responsabilități pe linia securității și apărării (MApN, MAE, MAI, SIE, SRI), președintele ROU a convocat de urgență, în după-amiaza aceleiași zile, Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT). În cadrul acestei ședințe, șeful SMAp și reprezentanții altor instituții au prezentat informații și evaluări inițiale ale situației de securitate din regiunea Mării Negre. CSAT a solicitat evaluarea strategică a situației și prezentarea opțiunilor de răspuns. Una din măsurile inițiale decise a fost invocarea art. 4 al Tratatului NATO (consultări în cadrul NATO), pentru stabilirea unor opțiuni de răspuns la nivelul NATO.

Datorită refuzului ROU de a accepta soluția impusă de PLU, precum și a eșuării campaniilor informaționale, conducerea politică a OCC si-a schimbat strategia, urmărind destabilizarea MDA, preluarea controlului asupra acestui stat și prin intermediul „refugiaților” să inițieze acțiuni hibride de destabilizare a estului și sud-vestului țării, concomitent cu orchestrarea unor acțiuni secesioniste pe teritoriile istorice din OST care au aparținut ROU, cu scopul de a acuza ROU de declanșarea unei operații de anexare a acestora.

Există indicii că serviciile de informații aparținând OCC au inițiat contacte cu etnici PLU, care acționează în cadrul grupării teroriste Statul Islamic din Irak și Levant (SIIL) negociind condiții financiare mult mai atractive decât cele oferite de SIIL pentru executarea unor acțiuni punctuale pe teritoriul ROMÂNIEI.

Pe fondul succeselor înregistrate de către acțiunile Comunității Internaționale împotriva SIIL, acțiunea serviciilor de informații aparținând OCC s-a dovedit a fi un succes, existând indicii că și alți luptători SIIL din state aparținând OCC, precum și BALCANI, sunt dispuși să accepte oferta propusă și au început să părăsească zonele de dispunere din Orientul Mijlociu și nordul Africii.

În zonele de centru, est și sud – est ale teritoriului național s-au intensificat acțiunile grupărilor de crimă organizată cu ramificații transfrontaliere care încearcă să introducă în România armament și muniții, substanțe periculoase și material explozibil. De asemenea, membrii acestor grupări ripostează cu violență la acțiunile desfășurate de forțele de ordine publică.

DECEMBRIE 2019

În data de 24 decembrie, în Ajunul Crăciunului, la ora 07.38, la stația de metrou Unirii, au loc două explozii concomitente pe peronul de călători și una, la interval 15 de minute în vecinătatea intrării de metrou din fața Centrului comercial Unirea. Din primele explozii rezultă 87 de morți și peste 100 de răniți, iar cea de a doua mai adaugă 18 morți și 29 de răniți, în special din rândurile personalului MAI (ISU, Jandarmi și Poliție). În scurt timp acțiunea este revendicată de gruparea DAESH/SIIL, prin ramura sa balcanică ce are ca obiectiv lovirea țărilor NATO din zonă, participante la Coaliție.

O parte din structurile MAI în cooperare cu celelalte forțe și mijloace ale Sisitemului Național de Management al Situațiilor de Urgență (SNMSU) sunt încă angrenate în acțiuni de reconstrucție, reabilitare și pentru asigurarea misiunilor specifice de menținere și asigurare a ordinii publice.

IANUARIE 2020

Începând cu 15 ianuarie, a fost constatată o creștere a traficului cetățenilor străini OCC pe teritoriul ROMÂNIEI, mulți încercând să ajungă în zonele cu etnici PLU dispuse cu preponderență în partea de nord – est, est și sud-est a teritoriului României.

În acest context, la nivelul județelor Suceava, Botoșani, Bacău, Iași, Vaslui, Constanța și Tulcea s-au intensificat activitățile revendicative ale etnicilor minorităților naționale și solicitări de autonomie teritorială, care au generat conflicte cu forțele autorității statului de drept, constituind premisele unei crize în domeniul ordinii publice. Concomitent, etnicii de origine PLU au intensificat acțiunile revendicative din centrul și nord-vestul țării, în scopul obținerii autonomiei teritoriale a județelor Harghita, Covasna și Mureș.

Începând cu 16 ianuarie, Grupările Mobile de Jandarmi Constanța și Bacău acționează, conform zonei de competență, în sprijinul structurilor teritoriale Suceava, Botoșani, Bacău, Iași, Vaslui, Constanța și Tulcea pentru restabilirea ordinii publice și asigurarea funcționării, în condiții normale, a instituțiilor statului de drept.

Tensiunile regionale și iminența declanșării unui conflict armat în zonă au determinat suspendarea sau încetarea, începând cu a doua decadă a lunii mai, a activității marilor operatori economici din zona de nord, est, sud-vest și sud-est a României, printre acestea numărându-se SC PANCOM S.A. Gheorghieni, AZOMURES Tg. Mureș, SC ZONE-GAZ SRL/Vaslui, SC ROMTEC AUSTRIA S.A./Iași, SC CHIMCOMPLEX S.A. BORZEȘTI/Bacău, Combinatul petrochimic Midia-Năvodari, șantierele navale din Galați și Brăila, SC. ALUM S.A./Tulcea și S.C. RESTART SRL (materiale explozive). Suspendarea sau încetarea activității a generat neplata drepturilor salariale, situație care a agravat dificultățile populației în asigurarea mijloacelor de subzistență, în condițiile amplificării lipsei în zonă a carburanților, alimentelor și materialelor de primă necesitate, ceea ce a generat creșteri ale prețurilor și apariția contrabandei cu acestea.

În zonele afectate din punct de vedere economic au izbucnit conflicte spontane de muncă ce au culminat cu proteste violente la sediile operatorilor economici și ale autorităților statului. În acest context, manifestanții au procedat la intrarea cu forța în incinta instituțiilor publice provocând disfuncționalități în funcționarea acestora, distrugeri și pagube materiale.

Forțele Jandarmeriei Române au intervenit pentru restabilirea ordinii publice în conformitate cu prevederile legale. Din confruntarea cu manifestanții au rezultat răniți din ambele părți, fiind operate, totodată, rețineri din rândul liderilor manifestanților.

S-a semnalat apariția unor centre de instrucție și antrenament a grupărilor separatiste ale etnicilor PLU, în zone montane izolate sau greu accesibile, precum și intensificarea activităților clandestine de trafic și contrabandă cu arme și explozibil în zonele de frontieră din nord, est și vest, precum și în porturile de la MN.

S-a activat/intensificat activitatea unor rețele informative cu crearea de noi rețele, utilizând etnici PLU, vizând crearea unor tulburări interne sau a unor acțiuni de sabotaj, atentate și acte de terorism cu distrugerea unor ținte cu impact mediatic major sau cu efect asupra situației economice și ordinii publice, pentru a crea panică în rândul populației și scădea voința de a contracara agresiunea.

S-a intensificat activitatea rețelelor de crimă organizată transnaționale, a persoanelor cu dublă cetățenie, implicarea organizațiilor nonguvernamentale în acțiuni de spionaj, contrabandă și trafic ilegal cu armament și muniții, substanțe periculoase și material explozibil, iar membrii acestor grupări ripostează cu violență la acțiunile desfășurate de forțele de ordine publică.

FEBRUARIE 2020

La sfârșitul lunii februarie are loc un exercițiu aerian de mare amploare al forțelor aeriene PLU, pe timpul căruia s-a constituit o grupare aeriană de tip COMAO, constituită din componenta cu rol de atac/lovire susținută de mai multe aeronave/componente cu rol de sprijin: realimentare în aer, aeronave de misiuni de vânătoare liberă, aeronave de însoțire, cercetare, supraveghere și cu capabilități de război electronic.

Cu această ocazie s-a constatat apariția unor bruiaje în benzile de frecvență radio, care afectează legătura între organele de control trafic aerian și aeronavele civile și a unor perturbații în recepția semnalului radar, influențând parțial îndeplinirea atribuțiilor de coordonare și control al traficului aerian civil.

Concomitent se desfășoară un exercițiu de tip întrunit al forțelor navale și de infanterie marină, având ca temă principală constituirea unei grupări navale de desant maritim, care execută manevre în apropierea coastei sudice a OTS și debarcarea pe litoralul vestic al Peninsulei Sevastia.

La nivelul localităților Iași, Târgu Mureș, Oradea, Satu Mare, Botoșani, Bacău, Suceava, Tulcea și București, grupuri de tineri înarmați cu bâte și arme albe s-au dedat la acte de vandalism procedând la devastarea magazinelor, centrelor comerciale și altor spații cu activitate publică.

La sfârșitul lunii februarie, pe fondul lipsei acute de resurse financiare și de carburanți, care determină reducerea semnificativă a activității companiilor naționale de transport, prin disponibilizări masive de personal și imobilizări ale mijloacelor de transport, au loc o serie de acte de sabotaj care au produs avarierea unor poduri rutiere și de cale ferată peste Dunăre (Giurgeni Vadu-Oii, Fetești, Cernavodă) și peste unele dintre râurile din sud-estul, estul, nord-estul și centrul țării. Astfel, acțiunile forțelor paramilitare ale etnicilor PLU, determină întreruperea pentru perioade lungi a traficului feroviar și rutier în regiuni întinse din teritoriul național. În acest context în noaptea de 27-28 februarie 2020 trenul Interregio ce făcea legătura între București și Constanța este surprins de acțiunea de sabotaj chiar la intrarea pe podul Giurgeni Vadul-Oii. Șase dintre vagoanele trenului cad în Dunăre, provocând moartea a aproximativ 100 de oameni și rănirea altor 165.

MARTIE 2020

La propunerea Centrului Național de Conducere a Acțiunilor de Ordine Publică, ministrul afacerilor interne declară, la 02.03.2020, ora 12.00, în zonele de est, nord – est și centru „starea de alertă în domeniul ordinii publice” și dispune punerea în aplicare a prevederilor Planului strategic de întrebuințare a forțelor de ordine publică, pe timp de pace, în situații de criză și la război, precum și a planurilor subsecvente pentru gestionarea crizei.

Cu aceeași dată, prin ordin al ministrului afacerilor interne, au intrat în funcțiune și s-au încadrat cu personal al MAI: Centrul Zonal de Conducere Integrată a Acțiunilor Bacău (coordonează și conduce acțiunile structurilor MAI din estul țării și are în subordine Centrele Județene de Conducere Integrată a Acțiunilor Vaslui și Iași), Centrul Județean de Conducere Integrată a Acțiunilor Constanța și Centrul Județean de Conducere Integrată a Acțiunilor Tulcea.

La nivelul M.A.I. s-a dispus revederea, actualizarea și evaluarea planurilor de acțiune și cooperare în situații de urgențe și criză.

În noaptea de 03/04 martie punctele de trecere a frontierei Ungheni și Albița au fost atacate cu armament ușor de infanterie și grenade de către persoane neidentificate. În urma respingerii atacului a rezultat distrugerea facilităților din punctele de trecere frontieră.

Începând cu 04 martie grupuri de persoane neidentificate au încercat să intre în zone interzise accesului public din cadrul structurilor Ministerului Apărării Naționale, poliției și a autorităților administrației publice locale, reușind totuși sustragerea de armament și muniție de la elementele de dispozitiv ale structurilor poliției rurale.

La data de 04 martie, holding-ul internațional „MSM Enterprises” Ltd a dat publicității un anunț potrivit căruia una dintre filialele din România își încetează activitatea.

„MSM Enterprises” Ltd este o firmă cu tradiție și un investitor important în România, care și-a dezvoltat mai multe filiale în sud-estul țării noastre. Unele dintre domeniile de activitate sunt pescuitul și procesarea peștelui prins în zona maritimă și fluvială a României. De asemenea, consorțiul este cunoscut pentru ponderea crescută de emigranți PLU pe care i-a angajat.

La postul de televiziune regional controlat de stat, „PLU 2” din PLU, a fost diseminată informația potrivit căreia prestigioasa firmă „MSM Enterprises” Ltd a ales să părăsească România din cauza corupției generalizate și a unui climat investițional impropriu, lăsând pe drumuri peste o mie de angajați, majoritatea fiind etnici PLU stabiliți în țara noastră.

Informația a fost preluată prompt de agenția de știri „PLU News Agency” și apoi de “Canal 1” – post de televiziune controlat de stat, cu acoperire națională, cu argumentul că, informația este de interes național, deoarece decizia afectează comunitatea PLU din România. În plus, a invocat rezultatele unei investigații realizate de un ONG din România (finanțate pe ascuns de autoritățile din PLU), potrivit cărora, un motiv important care a determinat firma să sisteze activitatea ar fi fost refuzul repetat al statului român de a lua măsuri în vederea diminuării și contracarării efectelor nocive asupra mediului maritim ale lucrărilor de forare în ZEE. Lipsa măsurilor de protecție a mediului ar fi dus la anomalii genetice ale peștilor din zonă, astfel încât ar fi devenit improprii pentru consum.

Informațiile diseminate în presa PLU au vizat inducerea unor sentimente de teamă și panică în rândul populației statelor care au ieșire la Marea Neagră, în continuare vulnerabilă la informații privind dezastrele naturale (efectele contaminării accidentului nuclear din 1999 de la centrala din localitatea Ceroty/OTS s-au resimțit, pe o perioadă de aproximativ 5 ani, atât la nivelul populației, cât și în ceea ce privește mediul).

Datele au fost propagate și pe rețelele de socializare, creându-se un hashtag –„#contaminare”.

Datele de presă din ziua precedentă au fost preluate în mass-media centrală și locală, precum și de postul de televiziune „PLU Internațional” și postul de radio „PLU Radio Internațional”, care au lansat dezbateri pe tema protecției populației afectate și acțiuni mediatice de culpabilizare a României.

„Gazeta Nouă”, cotidian de investigație foarte cunoscut în LNE și PLU, a anunțat că deține indicii din “surse care au preferat să-și păstreze anonimatul”, conform cărora înalți oficiali ai statului român au cerut inclusiv mită companiei „GAZ-PROD” Ltd, în schimbul adoptării măsurilor necesare pentru contracararea efectelor nocive ale lucrărilor de forare în ZEE, sens în care publicația va demara o anchetă jurnalistică.

Informațiile diseminate în presa PLU și LNE au fost amplu preluate de mass-media din ROU și statele membre ale OCC, care s-au lansat în dezbateri pe teme de protecție a mediului și situația comunității PLU ținută în „regim de prizonierat” în România.

Are loc o încercare de sabotaj a barajului pe râul Prut de la Stanca Costești, efectuat de către un grup de cetățeni, pretinși moldoveni, care au încercat să plaseze mai multe încărcături de exploziv pe corpul principal al barajului.

O serie de avarii suspecte la instalațiile de filtrare a apei potabile, determină sistarea pentru perioade lungi de timp a alimentării cu apă potabilă a unor orașe importante din estul țării și localităților învecinate acestora. Datorită lipsei pieselor și subansamblelor necesare reparațiilor și a stării precare a comunicațiilor, situația generează o criză fără precedent a apei potabile și stocurilor de apă îmbuteliată la nivelul localităților afectate, autoritățile fiind acuzate de lipsă de interes și management dezastruos.

Pe fondul secetei prelungite și sincopelor în aprovizionarea cu apă îmbuteliată, în localitățile afectate apar focare de dizenterie. Lipsa acută de personal și penuria de medicamente și materiale medicale de primă necesitate, creează condiții optime pentru declanșarea unei epidemii de proporții în județele din nordul și centrul Moldovei.

Un alt eveniment important a avut loc în martie 2020 când Plumbeus a negociat cu Otso (neutru) un acord de dislocare a forțelor sale pe teritoriul statului Otso, ca măsură de pregătire pentru incursiunile din România și Ungaria. Obiectivul Plumbeus este de a controla resursele de gaze naturale din zona Mării Negre aflate în largul coastei României.

În data de 5 martie, în ROU a fost organizat un miting de protest de către ONG-uri ecologiste, în cadrul căruia autoritățile române au fost acuzate de nepăsare în domeniul protecției mediului, precum și de corupție. Manifestația a beneficiat de o arie de diseminare consistentă în presa din statele membre ale OCC.

Marile confederații sindicale informează că, în ziua de 7 martie, începând cu ora 08.00, declanșează greva generală la nivel național și manifestații publice de amploare la sediile instituțiilor administrației publice centrale și locale.

În urma declanșării grevei generale, la nivel național au fost înregistrate solicitări ale principalelor confederații sindicale de organizare a unor ample manifestații de protest în București și principalele municipii reședință de județ.

Manifestațiile au degenerat în ciocniri violente cu forțele de ordine publică, ocuparea unor sedii aparținând autorităților administrației publice locale, spargerea și incendierea unor magazine și autovehicule aflate în proximitatea zonelor de desfășurare a acestora. În urma violențelor au rezultat un număr mare de răniți din rândul forțelor de ordine publică și manifestanților.

În baza solicitărilor PLU de activare a clauzei de apărare comună, OCC a ordonat, începând cu data de 10 martie, Bg. 79 Inf. Nav, care este dislocată în Peninsula Sevastia, să desfășoare activități specifice în sprijinul contracarării amenințării de pe teritoriul PLU. Concomitent, forțele armate ale PLU și GRI au fost puse în stare de alertă și au fost luate măsuri pentru creșterea prezenței aeriene și navale în partea de vest a Mării Negre. La nivel internațional, PLU și GRI au justificat măsurile luate ca reacție la acțiunile provocatoare ale ROU.

În paralel cu creșterea prezenței militare, PLU a lansat o campanie de acțiuni provocatoare în domeniul maritim începând cu data de 15 martie, vizând obținerea unei reacții de răspuns care să fie folosită ca motiv pentru declanșarea unui conflict militar. Într-o primă fază sunt vizate activitățile economice derulate în ZEE a ROU de către entități ROU: navele de pescuit românești sunt împiedicate să desfășoare activități de pescuit de către nave ale PLU, în jurul platformelor de foraj marin operate de ROU, activiști din OCC ambarcați la bordul unor nave civile au organizat proteste acuzând poluarea mediului, atitudinea acestora devenind din ce în ce mai ostilă, încercând să se urce neautorizat la bordul acestora.

La sfârșitul lunii martie în urma unor acțiuni de sabotaj, sunt grav avariate liniile de înaltă tensiune care asigură alimentarea cu energie a consumatorilor industriali și casnici din județul Iași și exportul de energie electrică către MDA.

În cadrul manevrelor executate pe timpul exercițiului anual COOPERATIVE VICTORY al OCCASUS și ca urmare a negocierilor dintre Plumbeus și Otso, Armata a 5-a PLU a fost dislocată în luna martie 2020 în OTSO.

APRILIE 2020

Începând cu data de 01 aprilie, PLU a implicat forțele armate în acțiuni provocatoare în domeniul maritim: crește prezența navală în ZEE a ROU, justificându-se că măsura a fost luată pentru protejarea intereselor economice ale subiecților federali și protecția activiștilor care protestează în zona platformelor marine. Au loc violări ale apelor teritoriale și a spațiului aerian ROU, motivându-se că aceste evenimente au fost generate de erori de navigație. Sunt notificate activități de instrucție ale forțelor armate OCC în zona contiguă și a granițelor ROU având ulterior un caracter permanent. Navele PLU dislocate în zona contiguă încep să desfășoare activități neconforme cu legislația internațională procedând la interogarea navelor comerciale care navighează înspre/dinspre porturile ROU în unele situații solicitându-se inspecții ale navelor.

În prima decadă a lunii aprilie zona centrală și de vest a teritoriului național a fost afectată de inundații, forțele MAI fiind implicate în gestionarea situațiilor de urgență.

Au fost raportate un număr record de atacuri și ambuscade împotriva personalului MAI soldate în special cu deposedarea de armament, muniție, echipament și autovehicule.

A crescut numărul acțiunilor de încălcare a normelor regimului juridic al frontierei de stat, al apelor maritime interioare și al mării teritoriale, în încercarea de a introduce pe teritoriul ROU armament și muniție convențională și neconvențională.

În aceeași perioadă s-a înregistrat o creștere masivă a numărului atacurilor cibernetice executate asupra portalurilor oficiale, bazelor de date, rețelelor de comunicații și sistemelor de securitate ale guvernului, instituțiilor statului și ale principalelor bănci comerciale din ROU.

La începutul lunii aprilie, Armata a 3-a a statului Plumbeus a fost și ea dislocată pentru a executa exercițiul COOPERATIVE VICTORY în PENINSULA SEVASTIA. La scurt timp după aceasta, sub pretextul desfășurării unor exerciții în comun ale forțelor armate ale statelor OCCASUS, Brigada 79 Infanterie Marină /Flota Mării Negre a fost plasată sub comanda Armatei a 3-a.

În dimineața zilei de 08 aprilie, la combinatul Nitramonia Făgăraș s-a produs o puternică explozie la rezervoarele de oxigen și instalațiile de sinteză a hexogenului, soldată cu 207 morți și 141 de răniți, distrugerea celor mai importante unități de producție ale combinatului și a peste 20% din clădirile orașului. În urma acestui incident întreaga activitate a combinatului este oprită. La scara întregii țări Comandamentul Național pentru Situații Speciale și de Urgență ia măsuri imediate pentru transportul, distribuția și spitalizarea victimelor. Investigațiile preliminare dezvăluie o posibilă acțiune de sabotaj, cu autori neidentificați. Evenimentul beneficiază de o mediatizare uriașă, trusturile media naționale atribuindu-i semnificații și interpretări diferite, în funcție de apartenență și orientare politică. Pe plan internațional însă, mediile de informare din OCC și din LNE, nu scapă prilejul de a acuza încă odată conducerea ROU de expansionism și insinuează că, explozia s-ar fi produs datorită suprasolicitării instalațiilor pentru producerea explozibililor, ca urmare a intensificării pregătirilor statului ROU pentru acțiunile de anexare a teritoriilor istorice.

Ca urmare a dislocării de forțe armate ale Plumbeus pe teritoriul OTSO, România și Ungaria solicită inițierea de consultări conform articolului 4 din tratatul NATO.

Având în vedere existența unor amenințări grave la adresa funcționării democrației constituționale, în data de 07.04.2020 ora 10.00, ministrul afacerilor interne ordonă convocarea Centrului de Decizie al Centrului Național de Conducere a Acțiunilor de Ordine Publică (CNCAOP) în vederea analizării situației operative și fundamentării propunerii de instituire a „stării de urgență” în domeniul ordinii publice, la nivel național, pentru o perioadă de 30 de zile.

Începând cu data de 07.04.2020 ora 16.00 la propunerea înaintată de către CNCAOP prin ministrul de interne, cu avizul primului ministru, președintele României emite Decretul de instituire a stării de urgență în domeniul ordinii publice la nivel național pentru o perioadă de 30 de zile. În data de 08.04.2020, ora 09.00 Parlamentul României, întrunit în ședință extraordinară aprobă decretul de instituire a „Stării de urgență” pentru o perioadă de 30 de zile.

Pentru protecția refugiaților din MDA împotriva epidemiei de dizenterie, guvernul dispune măsuri de relocare a acestora în centre amenajate în sudul și sud-vestul țării, solicitând în acest scop sprijinul MApN.

Populația din localitățile în care sunt mutați refugiații organizează acțiuni de protest împotriva primirii pe teritoriul ROU a refugiaților MDA, care sunt acuzați de încălcarea proprietăților, jafuri și violuri. Pe timpul protestului au loc ciocniri violente între manifestanți și grupuri de incitatori care se declară refugiați moldoveni.

Reprezentanți ai refugiaților acordă interviuri în media internațională prin care acuză tratamentul inuman aplicat de România, arătându-și îngrijorarea cu privire la condițiile de cazare și respectarea normelor sanitare în noile centre de refugiați.

Guvernele din OCC impun companiilor proprii sistarea tuturor legăturilor economice cu ROU și mai ales a livrărilor de combustibil și energie. Sucursalele din ROU a băncilor din OCC primesc dispoziția de a bloca conturile tuturor persoanelor juridice și fizice din ROU, iar personalul cu cetățenie OCC de a părăsi teritoriul ROU.

Au loc demonstrații de protest pe întreg teritoriul României ca urmare a nemulțumirilor de natură economică și socială, ale populației. Acestea sunt alimentate de sincopele manifestate în furnizarea de gaze și electricitate, către populație, ca urmare a măsurilor impuse de OCC, precum și de penuria de alimente, apă, medicamente, combustibili etc. Datorate perturbării traficului feroviar și rutier.

Media ostilă coaliției de guvernare din ROU alimentează, sub toate formele, starea de îngrijorare a populației, având ca mesaje cheie imposibilitatea asigurării utilităților, salariilor și pensiilor pentru populație în contextul apropierii iernii.

În luna aprilie are loc dislocarea strategică, în Peninsula Sevastia, a unor elemente suplimentare ale sistemului A2/AD (sisteme de rachete sol-sol Iskander, sisteme de rachete sol-aer S-300 și S-400 și executarea unor exerciții cu trageri de luptă, prin care se angajează ținte aeriene și ținte situate la suprafața apei, în vestul Mării Neagre).

Ca urmare a acțiunilor provocatoare ale OCC, autoritățile ROU solicită sprijinul organizațiilor internaționale privind reglementarea acestei situații de criză. Urmare a demersurilor inițiate la data de 10 aprilie de către ROU, se decide inițierea procesului de planificare pentru dislocarea pe teritoriul acesteia a unei forțe de intervenție internaționale începând cu data de 10 iunie.

MAI 2020

Urmare a anunțului privind posibilitatea dislocării unei forțe de intervenție internaționale, OCC elaborează un plan de campanie împotriva ROU pentru a-și atinge obiectivele geostrategice înaintea dislocării forței internaționale, prin executarea de operații preemtive la adăpostul capabilităților A2/AD.

În data de 06.05.2020, ora 09.00 la propunerea înaintată de către CNCAOP prin ministrul de interne, cu avizul primului ministru, președintele României emite Decretul de prelungire a stării de urgență în domeniul ordinii publice la nivel național pentru o perioadă de 30 de zile, pe care Parlamentul României, îl aprobă în procedură de urgență la ora 14.00.

Începând cu data de 04.05.2020 ora 09.00 la propunerea înaintată de către CNCAOP prin ministrul de interne, cu avizul primului ministru, președintele României emite Decretul de instituire a stării de asediu pentru o perioadă de 30 de zile.

În aceeași zi, la ora 16.00 Parlamentul României, întrunit în ședință extraordinară aprobă decretul de instituire a ”Stării de asediu” pentru o perioadă de 30 de zile.

Se intensifică activitățile privind creșterea capacității operaționale a forțelor armate OCC (anularea permisiilor și concediilor de odihnă, rechemarea personalului, ridicarea nivelului de alertă al unităților, executarea de operațiuni de completare a stocurilor, redislocarea efectivelor FOS și transport desant aerian din poligoanele de instrucție în cazărmi). Concomitent cu ridicarea capacității operaționale, FA ale OCC și-au intensificat misiunile de culegere informații utilizând nave și avioane de cercetare. Toate aceste activități constituie indicatori cerți privind iminența unei agresiuni militare a OCC împotriva ROU, vizând cel mai probabil o operație întrunită aero-navală, incluzând posibile operații subsecvente de desant aerian și maritim.

c.(2) R. MOLDOVA

În regiunea separatistă a MDA, Transtyrasia, au loc exerciții în comun de mare amploare ale forțelor PLU dislocate aici în sprijinul păcii, după conflictele din anii 90.

Crește amploarea manifestărilor pro-unioniste, atribuite de către PLU unor organizații presupus sprijinite de ROU. Susținută de celelalte state din OCC, PLU face demersuri la ONU prin care ROU este acuzată de intenții expansioniste și de sprijin, sub toate formele,  al grupărilor pro-unioniste și extremist-naționaliste de pe teritoriul MDA.

Pentru a limita numărul susținătorilor procesului de apropiere a MDA de UE, mass-media din PLU și GRI a prezentat ample reportaje realizate în zonele gri, marginale ale ROU pentru a ilustra tema neajunsurilor aduse populației ROU de integrarea în UE.

Se înmulțesc acțiunile naționaliste extreme împotriva populației de naționalitate PLU în principalele orașe ale MDA și în replică, apar tot mai frecvent declarațiile în media ale oficialilor OCC, prin care se manifestă îngrijorarea cu privire la situația cetățenilor moldoveni de naționalitate PLU.

Autoritățile militare ale MDA se confruntă cu o serie de incidente grave cum ar fi: pătrunderea în unele depozite de armament și muniții situate în vestul MDA, din care se extrage o mare cantitate de armament si muniție, preluarea unor unități militare din estul MDA de către membri ai unor asociații patriotice moldovenești anti-unioniste.

Au loc demonstrații de mare amploare în zonele cu populație majoritar PLU, care degenerează în confruntări cu organele de ordine, soldate cu victime, acțiuni prezentate în media OCC cu audiența internațională și la ONU, ca și încălcări flagrante ale drepturilor omului, ROU fiind din nou acuzată de sprijin, inclusiv cu consilieri militari.

Ca urmare a actelor de sabotaj de pe teritoriul ROU, autoritățile din MDA sunt obligate la mijlocul lunii iunie să dispună măsuri de raționalizare a furnizării cu energie electrică, situație care generează proteste spontane ale populației din marile orașe.

Disputele din mass-media și mediul electronic, instigările la ură rasială și violențele stradale de la mijlocul anului 2019, se acutizează și degenerează în lunile următoare în confruntări armate sporadice, între forțele de ordine și grupările paramilitare ale etnicilor PLU, sprijinite nemijlocit de către forțele militare ale Transtyrasiei și serviciile secrete din PLU. Acestea cresc treptat în intensitate și acoperă nordul și toată partea de est a MDA, provocând începând cu luna martie 2020, un flux masiv de refugiați care pătrund pe teritoriul României pe la punctele de trecere a frontierei Tișița, Oancea și Stânca Costești.

Astfel, în data de 01 mai, respectiv 15 mai, ca urmare a deteriorării grave a situației de securitate din țară, președintele MDA decretează succesiv, la un interval de 14 zile, starea de urgență și respectiv, starea de asediu.

Cursul de acțiune al adversarului, utilizat pentru implementarea strategiei antiacces/interdicție zonală

În continuare, vom analiza modul de acțiune al Plumbeus în ceea ce privește capabilitățile A2/AD avute la dispoziție și punerea în practică a unui curs de acțiune pentru utilizarea acestora. Pentru aceasta vom stabili ca timp operativ data de 20 MAI 2020, toate acțiunile desfășurate înainte de această dată fiind considerate executate, iar cele de după această dată sunt planificate, urmând a se executa.

Cu siguranță statul Plumbeus cunoaște și a luat în considerare faptul că, orice agresiune împotriva României este implicit o agresiune împotriva NATO, de aceea își va lua măsurile necesare împiedicării intervenției NATO în ajutorul României (în conformitate cu articolul 5 al Tratatului Atlanticului de Nord semnat la Washington în data de 04 aprilie 1949), prin punerea în aplicare a strategiei A2/AD.

Pentru a analiza cursul de acțiune A2/AD adoptat de Plumbeus vom împărți această operație în cele șase faze ale unei operații A2/AD și anume:

Faza 0 – faza de modelare;

Faza 1 – faza de declanșare;

Faza 2 – faza de câștigare a inițiativei;

Faza 3 – faza de dominare;

Faza 4 – faza de desfășurare a operațiilor de interdicție zonală;

Faza 5 – faza de tranziție.

În continuare ne vom referi și vom analiza aceste faze în oglindă. Pe de o parte vom face referiri la modul de acțiune al forțelor Plumbeus pe cele șase faze, pe de altă parte vom găsi soluții de contracarare a acestora de către NATO, integrând în același timp structuri de forțe române.

Modelarea mediului operațional

Faza 0 este cea de modelare și constă în multitudinea de activități destinate descurajării, pregătirii și prevenirii. Această fază reprezintă baza operațiilor următoare deoarece, aici se construiește efectiv rețeaua A2/AD. Aici putem include dezvoltarea doctrinelor, îmbunătățirea caracteristicilor echipamentului și armamentului din dotare, a senzorilor, desfășurarea de exerciții și pregătirea personalului, desfășurarea acțiunilor diplomatice și politice pentru a convinge statele din regiune că aceste acțiuni nu reprezintă o amenințare, întărirea relațiilor cu celelalte state, căutarea de aliați cu obiective comune sau asemănătoare, constituirea unor baze militare în regiune sau menținerea celor existente.

Această fază s-a desfășurat deja și reprezintă tot ceea ce s-a prezentat în scenariu până în acest moment, motiv pentru care a fost denumită faza 0. Această fază poate dura de la câteva luni până la câțiva ani.

Astfel, un prim obiectiv pe care Plumbeus și l-a propus este descurajarea României și a NATO. Astfel, primul pas al OCCASUS, este de a face eforturi politice, diplomatice și economice pentru a împiedica statele din regiune să realizeze sau să mențină o relație politico-militară eficientă cu România. Încă din timp de pace sau pe perioada de timp în care nu au avut loc acțiuni ostile, inițiativele politice și diplomatice sunt principalele unelte pentru a promova cooperarea sau toleranța cu statele din regiune și nu numai.

Al doilea pas este utilizarea acelorași metode diplomatice și politice pentru a convinge de faptul că intențiile și obiectivele Plumbeus de a utiliza capabilități A2/AD sunt legitime și nesemnificative din punct de vedere strategic, iar al treilea pas este de a face opinia publică internațională să susțină sau cel puțin să accepte clauza sa.

Toți acești pași au fost puși în practică prin intermediul propagandei, inițiativelor economice, politice și diplomatice, demonstrații, sprijin pentru mișcările în sprijinul păcii, apelarea la forumurile internaționale, folosirea căilor media pentru promovarea intereselor.

Astfel, după cum a fost prezentat în scenariu, în această fază, prima și cea mai importantă acțiune a fost constituirea în 1994 a alianței OCCASSUS între Plumbeus, Murinus și Cinereus, ulterior în 1994 alăturându-se și Griseus.

Operațiile informaționale lansate de Plumbeus împotriva României integrând atât operații psihologice cât și operații media duc la modificarea percepției celorlalte state vis-a-vis de legitimitatea acțiunilor desfășurate atât de către România cât și de Plumbeus. După cum a fost prezentat anterior, Plumbeus a angajat inclusiv o firmă prestigioasă de PR care să transmită mesajele dorite și să conducă la discreditarea României.

De asemenea, dezvoltarea potențialului militar al PLU, s-a materializat în constituirea și dislocarea de capabilități moderne, concomitent cu derularea unor procese de reorganizare, modernizare și înzestrare cu sisteme de armamente înalt tehnologizate.

Pe lângă semnarea acordurilor bilaterale în domeniile politic, economic și militar cu statele membre OCC, Plumbeus și-a menținut și întărit relațiile cu statele vecine OTSO și DOSTO. Începând cu 2004 Forțele armate ale PLU și MUR au fost supuse unui amplu proces de restructurare și modernizare direcționându-și mare parte din resursele financiare în această direcție. Începând cu a doua jumătate a anului 2010, la nivelul forțelor armate ale celor patru membri ai OCC a fost demarat un amplu program de pregătire a rezerviștilor și au fost inițiate demersuri legislative pentru modificarea actelor normative ce vizează pregătirea teritoriului și economiei pentru apărare. Concomitent, a fost instituit un nou algoritm de pregătire întrunită a forțelor armate, care pune accent pe exercițiile de alertare inopinate cu dislocare în raioane, fără recunoașteri prealabile, în general, situate pe principalele direcții strategice și operative de interzis, urmate de desfășurarea unor exerciții la nivel operativ și strategic. La nivelul forțelor armate PLU are loc un proces de reconfigurare a dispozitivului militar, în sensul reorientării acestuia către granițele cu OTS și țările membre NATO.

Începând cu 2005 s-a început un amplu proces de revizuire a documentelor de orientare strategică și anume: Strategia de dezvoltare economică a OCC până în anul 2020 (promulgată în 2006), Concepția de dezvoltare economică a OCC până în anul 2020 (promulgată în 2007), Strategia de politică externă a OCC (promulgată în 2006) și Doctrina Militară a OCC (aprobată în 2009).

Anexarea în 2017 a Peninsulei Sevastia a creat un avantaj strategic pentru Plumbeus în relația cu NATO, acest lucru permițându-i dislocarea capabilităților A2/AD în această zonă, mărind astfel raza de acțiune și influența asupra forțelor NATO.

Un alt element care duce la descurajarea adversarului este deținerea și amenințarea cu folosirea armelor nucleare, care reprezintă un element demn de luat în seamă având în vedere faptul că, folosirea ei duce la urmări catastrofale. Plumbeus beneficiază de acest avantaj deținând un potențial nuclear puternic, ce poate fi lansat din toate cele trei medii (submarin, aerian și terestru), încărcăturile nucleare putând fi transportate de rachetele balistice intercontinentale și operativ-tactice, iar oficialii Plumbeus au declarat în repetate rânduri că, au în vedere întrebuințarea potențialului nuclear dacă situația o impune.

Toate aceste acțiuni au avut drept scop, ca până în anul 2020, printr-un complex de acțiuni ce vizează domeniile politic, militar, economic și al serviciilor de informații să dețină controlul teritorial al întregii zone extinse a Mării Negre și a canalului Dunăre-Marea Neagră.

Declanșarea operațiilor antiacces

Faza 1 reprezintă faza de declanșare și constă în definirea crizei. În această fază se caută sau se întâmplă un act de agresiune, un motiv de declanșare a ostilităților. Pentru a justifica acțiunile sale, principalele motive invocate de Plumbeus sunt:

Împărțirea necorespunzătoare a ZEE în Marea Neagră;

Activitățile economice necorespunzătoare de foraj / exploatare a zăcămintelor de hidrocarburi desfășurate de România în Marea Neagră, incluzând aici gestionarea necorespunzătoare a problemelor de protecția mediului;

Intenția României de a se extinde prin anexarea Moldovei și a altor teritorii;

Împărțirea necorespunzătoare a insulei Șerpant;

Adăpostirea pe teritoriul României a unor elemente ostile OCC;

Atitudinea necorespunzătoare față de etnicii PLU din România.

Tot în această fază se pot executa acțiuni sau atacuri preemtive asupra forțelor adversarului și se câștigă inițiativa în raport cu acesta. Astfel, are loc inițierea planului A2/AD de către PLU, în care se urmărește slăbirea infrastructurii necesară NATO pentru a-și proiecta puterea de luptă în regiune.

În vederea executării atacurilor preemtive și preluării inițiativei, luând în considerare iminența declanșării unui conflict armat, PLU va pune în execuție un curs de acțiune prin care va trece la atacul părții de est a României, având astfel posibilitatea de a-și disloca forțe și capabilități A2/AD pe teritoriul României sau în apropierea graniței. În acest fel, raza de acțiune a acestor capabilități va crește pe teritoriul Europei, iar acțiunile forțelor NATO care vor interveni în zona de conflict va fi mult întârziată. Prin aceste acțiuni PLU urmărește obținerea de negocieri și avantaje strategice așa cum a procedat și în cazul peninsulei Sevastia. Intimidarea și descurajarea obținută prin aceste acțiuni ar putea duce, probabil, în viziunea PLU, la renunțarea ROU asupra insulei Șerpant, respectiv la reîmpărțirea ZEE în Marea Neagră și a influenței asupra MDA.

Astfel, la 24MAI20 PLUMBEUS va declanșa, probabil agresiunea împotriva ROMÂNIEI executând o puternică operație aeriană ofensivă cu durata de 3 zile care va viza cu preponderență lovirea unor ținte importante din DOBROGEA și partea de sud a MOLDOVEI, cu scopul de a dezorganiza conducerea militară, a produce pierderi forțelor ROU și a distruge elemente de infrastructură critică.

Agresiunea terestră se va executa probabil pe două direcții, într-o manieră sincronizată: direcția SEVASTIA – DOBROGEA cu Armata 3 Interarme PLU întărită cu Brigada 79 Infanterie Marină/Flota Mării Negre și direcția ODESSA – nord GALAȚI cu Armata a 2-a.

Pe direcția DOBROGEA, la 25MAI20 va începe probabil executarea traversadei cu plecare din peninsula Sevastia, concomitent cu executarea luptei pe mare pentru obținerea și menținerea superiorității navale. În zorii zilei de 26MAI20 după o puternică pregătire de foc executată de pe nave, PLU va trece la debarcare, securizând inițial două capete de pod: unul la VADU–CORBU cu Batalionul 1 Infanterie Marină /Brigada 79 Infanterie Marină și celălalt la COSTINEȘTI cu Batalionul 2 Infanterie Marină /Brigada 79 Infanterie Marină. Ulterior va debarca în capetele de pod eșalonul întâi reprezentat de Brigada 31 Infanterie Montană la nord de CONSTANȚA și Brigada 32 Infanterie Mecanizată la sud de CONSTANȚA. Pentru cucerirea prin surprindere a facilităților portuare din CONSTANȚA, PLU va utilizat Batalionul 1 SPF, iar la MANGALIA Batalionul 2 SPF din cadrul regimentului SPF. Cu toată opoziția forțelor aflate în zonă, PLU va reuși probabil să cucerească CONSTANȚA. Pentru cucerirea Aeroportului MIHAIL KOGĂLNICEANU considerat un element cheie, forțele PLU vor lansa un desant aerian tactic de valoare batalion întărit, care va reuși să cucerească aerodromul în noaptea de 26/27MAI20. După cucerirea capetelor de pod, în dimineața zilei de 26MAI20, marile unități PLU vor dezvolta ofensiva, elemente ale Brigăzii 31 Infanterie Montană vor reuși probabil ca, în cursul zilei de 27MAI20 să facă joncțiunea cu desantul aerian tactic lansat pe aerodromul Mihail Kogălniceanu, iar Brigada 32 Infanterie Mecanizată să iasă pe un aliniament la vest de CONSTANȚA.

În noaptea de 27/28MAI20, utilizând probabil nave de desant și nave tip RO-RO, forțele PLU, după executarea traversadei, vor debarca eșalonul doi în capul de pod de la VADU – CORBU și în portul MANGALIA, astfel: Brigada 33 Infanterie Mecanizată pe direcția nord și Brigada 34 Tancuri pe direcția sud. Împreună cu acestea vor fi probabil debarcate și marile unități de sprijin de luptă ale Armatei a 3-a: Brigada 36 Artilerie, Brigada 37 Rachete Operativ-Tactice, Brigada 35 Apărare Antiaeriană și Brigada 38 Geniu. În dimineața zilei de 29MAI20, după executarea unor lovituri cu artileria și rachetele, Armata a 3-a va introduce probabil în luptă eșalonul doi care va continua să dezvolte ofensiva și după a doua zi de luptă va cuceri probabil aliniamentul: COBADIN-MEDGIDIA-NICULIȚEL, trecând la regruparea și reaprovizionarea forțelor. În noaptea de 29/30MAI20 forțele PLU vor executa noi debarcări de pe nave RO-RO în portul MANGALIA, iar un număr semnificativ de avioane de transport vor ateriza pe Aeroportul MIHAIL KOGĂLNICEANU, reușind să disloce în DOBROGEA și celelalte mari unități și unități din organica Armatei a 3-a. La data de 31MAI20 PLU va relua probabil ofensiva la sud și la nord de Canalul DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ și după 3 zile de lupte va reuși să atingă aliniamentul DUNĂRII INTERIOARE, fără însă a reuși să cucerească cele două treceri permanente de la FETEȘTI – CERNAVODĂ și GIURGENI – VADU OII, trecând temporar la apărare, cu Brigada 31 Infanterie Montană la nord de Canalul DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ și Brigada 32 Infanterie Mecanizată la sud de acesta. Începând cu 04IUN20 forțele PLU din Dobrogea vor relua probabil ofensiva cu intenția de a cuceri cu Brigada 33 Infanterie Mecanizată trecerea permanentă de la GIURGENI-VADU OII, iar cu Brigada 32 Infanterie Mecanizată podurile de la FETEȘTI-CERNAVODĂ.

Pe direcția DOBROGEA structura Armatei 3 Interarme a forțelor PLU va fi următoarea (se poate vedea și în anexa nr. 13):

Brigada 31 Infanterie Montană are în componență 2 batalioane de infanterie, 1 batalion obuziere autopropulsate, 1 batalion rachete și artilerie antiaeriană, 1 batalion comunicații, 1 companie război electronic, 1 companie geniu, 1 companie logistică, 1 companie medicală, 1 pluton transport munte (56 cai), 1 pluton NBC, 3 plutoane de comandă (pentru cercetare, apărare antiaeriană și artilerie), 1 pluton lunetiști. Printre echipamentele acestei brigăzi găsim 80 de MT LBM, 6 MT-LB VMK înarmate cu AGS-17 de 30 mm, 9 BTR-80, 18 obuziere autopropulsate de 122 mm 2S1 „Gvodzika”, 12 aruncătoare de 120 mm 2S12 „Sani”, 8 autotunuri de 23 mm „ZU-23-2”;

Brigada 32 Infanterie Mecanizată este structurată pe 3 batalioane infanterie motorizate, 1 batalion tancuri, 2 batalioane de artilerie autopropulsate, 1 batalion artilerie reactivă, 1 batalion artilerie antitanc, 1 batalion rachete antiaeriene, 1 batalion artilerie și rachete antiaeriene, 1 batalion cercetare, 1 companie lunetiști, 1 companie UAV, 1 batalion geniu, 1 companie NBC, 1 batalion comunicații, 1 companie război electronic, 1 batalion mentenanță, 1 batalion logistic, 1 companie comandă, 1 companie medicală, 1 pluton comandă și cercetare radar (pentru apărare antiaeriană), 1 pluton comandă (pentru informații), 1 pluton comandă și cercetare artilerie. Ca dotare această brigadă are în componență tancuri T-90A și T-90K, BMP-3, BTR-82A și 80, GAZ 233014ITS „Tiger”, MT-LB, MLRS 122mm BM 21-1/2 B17 „Tornado-G”, obuziere autopropulsate de 152mm 2S19 „MSTA-S”, aruncătoare de 120 mm 2S12 „Sani” și autopropulsate 2S34 „Host”, tunuri antitanc 100 mm MT-12 „Rapira”, rachete antitanc dirijate 9P149 „Sturm-C”, sistemul de rachete antiaeriene 9K331 „Tor M1-2U” (SA-15„Gauntlet”) și BM 9A34 (35) „Strela-10” (SA-13 „Gopher”), sistemul antiaerian autopropulsat 2S6M ZSU „Tunguska” (SA-19 „Grison”) și sistemul antiaerian portabil 9K38 „Igla” (SA-18„Grouse”);

Brigada 33 Infanterie Mecanizată are componența identică cu Bg. 32 I. Mc. cu mici diferențe la dotare. Astfel, această brigadă are în dotare tancuri T-72B3 și BK, iar obuzierele de 152 mm autopropulsate sunt de tip 2S3 „Akatsiya”.

Brigada 34 Tancuri este structurată pe 3 batalioane de tancuri, 1 batalion motorizat, 1 companie lunetiști, 1 batalion artilerie autopropulsată, 1 batalion artilerie reactivă, 2 batalioane apărare antiaeriană dintre care unul de rachete, 1 companie cercetare, 1 companie geniu, 1 companie NBC, 1 batalion comunicații, 1 companie război electronic, 1 batalion logistic, 1 batalion mentenanță, 1 companie medicală, 3 plutoane de comandă (pentru artilerie, apărare antiaeriană și informații). Brigada se bazează din punct de vedere al dotării pe tancuri T-80U MBT și T-80K, BMP-3, BTR-80, BRM-3K, obuziere 152 mm autopropulsate 2S3 „Akatsiya”, MLRS 122 mm BM-21 „Grad”, Ar. 120 mm 2S12 „Sani”, sistemul de rachete antiaeriene SAM 9A33BM2 „Osa” (SA-8b/„GECKO”), sistemul de rachete antiaeriene BM 9A34 (35) „Strela-10” (SA-13 „Gopher”), sistemul de rachete autopropulsate antiaeriene 2S6M ZSU„Tunguska” ( SA-19 „Grison”) și sistemul MANPAD 9K3 „Igla”/ SA-18 „Grouse”;

Regimentul 35 Apărare Antiaeriană dotat cu sisteme de rachete SAM 9K34/35 „Strela-10”, sisteme rachete SAM 2S6M „Tunguska, sisteme rachete SAM27 9K38 „Igla” și sisteme de rachete SAM 9K330 Tor (SA-15 „Gauntlet”);

Brigada 36 Artilerie structurată pe 1 batalion obuziere autopropulsate dotat cu obuziere 152 mm 2S19 „Msta-S”, 1 batalion artilerie reactivă dotat cu MLRS 220 mm 9 P140 „Uragan”, 1 batalion antitanc dotat cu tunuri antitanc 100 mm MT-12 „Rapira” și sisteme antitanc autopropulsate ATGM 9P149 „Shturm-S”, 1 batalion cercetare, 1 companie suport tehnic, 1 companie logistică, 1 pluton geniu și 1 pluton NBC;

Brigada 37 Rachete Operativ-Tactice compusă din 3 divizioane de rachete, 1 divizion suport tehnic, 1 divizion aprovizionare și mentenanță, 1 baterie comunicații. Această brigadă este dotată cu sistemul de rachete 9K720 „Iskander-M”;

Brigada 38 Geniu compusă din 1 batalion geniu luptă, 1 batalion construcție poduri, 1 batalion construcție pontoane, 1 batalion geniu tehnic, 1 companie deminare, 1 companie comunicații, 1 companie logistică, 1 pluton mentenanță, 1 pluton medical.

Regimentul 39 NBC structurat pe 3 batalioane NBC, 1 batalion aruncătoare de flăcări, 1 batalion decontaminare/fumizare, 1 companie cercetare NBC, 1 pluton comunicații, 1 pluton logistic, 1 pluton tehnic, 1 pluton medical. Are ca și echipamente, nu numai tehnică de apărare NBC dar și de atac. Astfel, acesta este dotat cu sistemul termobaric TOS-1A „Solntsepek”, sistemul de infanterie reactiv termobaric RPO A „Shmel-M/Bumblebee” și „Priz”;

Brigada 40 Independentă Logistică;

Brigada 79 Infanterie Marină/Flota Mării Negre are în componență 2 batalioane infanterie marină, 1 batalion asalt aerian, 1 batalion de artilerie autopropulsată, 1 baterie de artilerie reactivă, 1 batalion de artilerie și rachete antiaeriene, 1 companie cercetare debarcări (comando), 1 companie comunicații, 1 batalion logistic, 1 companie geniu debarcări amfibiu, 1 companie aruncătoare de flăcări, 1 pluton de comandă, 1 companie mentenanță, 1 companie debarcare, 1 baterie antitanc, 1 pluton NBC, 1 echipă de comandă control artilerie. Ca și echipamente principale se bazează pe BTR-82A, BMP-2, LBT-MT, MLRS 122 mm BM-21 „Grad”, obuziere autopropulsate de 120 mm 2S9 „Nona-S” și de 122 mm 2S1 „ Gvozdika”, sistem antiaerian autopropulsat ZSU-23-4 „Shilka” și BM9A34(35) „Strela-10” (SA-13 „Gopher”), BREM-2, autovehicule de cercetare pentru artilerie PRP-3, PRP-4 și 1V119, autovehicule de cercetare BRM-1K, poduri mobile MT-55A și MTU-20, PU-12 pentru comandă control apărare antiaeriană.

Pe direcția nord GALAȚI, la 26MAI20, Armata 2 Interarme cu două divizii de infanterie mecanizată în eșalonul întâi și o brigadă de tancuri în eșalonul doi, după o pregătire de foc deosebit de puternică executată prin surprindere, va forța probabil râul PRUT în două sectoare: CÎȘLIȚA PRUT – GIURGIULEȘTI cu Divizia 13 Infanterie Mecanizată și COLIBAȘI – BRÂNZA cu Divizia 14 Infanterie Mecanizată. Exploatând imediat efectele pregătirii de foc și fiind puternic sprijinite din aer, marile unități ale PLU vor dezvolta rapid ofensiva și vor reușit ca la 04IUN20 să cucerească probabil un aliniament situat la aproximativ 7 km est de malul stâng al râului SIRET între localitățile TUDOR VLADIMIRESCU și 5 km nord-vest GALAȚI. În data de 05IUN20 va relua probabil ofensiva cu intenția de a forța din mișcare râul SIRET, cu două divizii în eșalonul întâi (Divizia 13 Infanterie Mecanizată și Divizia 14 Infanterie Mecanizată) și cu Brigada 20 Gardă Tancuri în eșalonul doi.

Pe direcția nord Galați, respectiv pe Poarta Focșanilor, PLU va introduce în luptă Armata a 2-a, având următoarea componență (se poate vedea și în anexa nr. 14):

Divizia 13 Infanterie Mecanizată compusă din: Regimentul 131 Gardă Motorizat, Regimentul 132 Infanterie Motorizată, Regimentul 133 Gardă Tancuri, Regimentul 134 Artilerie, Regimentul 135 Apărare Antiaeriană, Batalionul 80 Cercetare, Batalionul 81 Independent Artilerie Antitanc, Batalionul 82 Geniu regiunea Voronezh, Batalionul 83 Comunicații, Batalionul 85 Logistic și Batalionul 86 Medical. Această divizie se bazează pe următoarele tipuri de echipamente: T-72B3 MBTs, BMP-2 IFVs, BTR-82A, BTR-80A, MT-LB, BRDM-2, Ar. 152 mm autopropulsat 36 2S3 „Akatsiya”, MLRS 122 mm BM-21 „Grad”, Ar. 120 mm „Sani”, tunuri AT 100 mm MT-12 „Rapira”, rachete ATGM 27 9K38 „Metis”, rachete autopropulsate 9P149 „Shturm-S”, sisteme rachete SAM 9A33BM2 „Osa”, sisteme rachete SAM9K34/35 „Strela-10”, sisteme rachete SAM2S6M „Tunguska”, sisteme rachete SAM27 9K38 „Igla”, sisteme de rachete SAM 9K331 Tor-M2U;

Divizia 14 Infanterie Mecanizată compusă din: Regimentul 141 Infanterie Motorizat, Regimentul 142 Infanterie Motorizat, Regimentul 143 Infanterie Motorizat, Regimentul 144 Tancuri, Regimentul 145 Artilerie, Regimentul 146 Rachete și Apărare Antiaeriană, Batalionul 147 Cercetare, Batalionul 148 Independent Artilerie Antitanc, Batalionul 149 Geniu, Batalionul 150 Comunicații, Batalionul 151 Logistic și Batalionul 152 Medical. Dotarea acestei divizii este similară celei de dinainte;

Brigada 20 Gardă Tancuri este structurată pe 3 batalioane de tancuri, 1 batalion motorizat, 1 companie lunetiști, 1 batalion artilerie autopropulsată, 1 batalion artilerie reactivă, 2 batalioane apărare antiaeriană dintre care unul de rachete, 1 companie cercetare, 1 companie geniu, 1 companie NBC, 1 batalion comunicații, 1 companie război electronic, 1 batalion logistic, 1 batalion mentenanță, 1 companie medicală, 3 plutoane de comandă (pentru artilerie, apărare antiaeriană și informații). Brigada se bazează din punct de vedere al dotării cu capabilități de luptă pe tancuri T-72B și T-72BK, BMP-3, BTR-80, BRM-3K, obuziere 152 mm autopropulsate 2S3 „Akatsiya”, MLRS 122 mm BM-21 „Grad”, Ar. 120 mm 2S12 „Sani”, sistemul de rachete antiaeriene SAM 9A33BM2 „Osa” (SA-8b/„GECKO”), sistemul de rachete antiaeriene BM 9A34 (35) „Strela-10” (SA-13 „Gopher”), sistemul de rachete autopropulsate antiaeriene 2S6M ZSU„Tunguska” ( SA-19 „Grison”) și sistemul MANPAD 9K3 „Igla”/ SA-18 „Grouse”;

Brigada 21 Rachete, structurată pe 3 batalioane de rachete și dotate cu sisteme OTR-21 „Tochka-U”/ 9K79-1 „SS-21 Scarab-B;

Brigada 22 Independentă Artilerie structurată pe 1 batalion obuziere autopropulsate dotat cu obuziere 152 mm 2S19 „Msta-S”, 1 batalion artilerie reactivă dotat cu MLRS 220 mm 9 P140 „Uragan”, 1 batalion antitanc dotat cu tunuri antitanc 100 mm MT-12 „Rapira” și sisteme antitanc autopropulsate ATGM 9P149 „Shturm-S”, 1 batalion cercetare, companie suport tehnic, companie logistică, pluton geniu și pluton NBC;

Regimentul 23 Independent Apărare NBC structurat pe 3 batalioane NBC, 1 batalion aruncătoare de flăcări, 1 batalion decontaminare/fumizare, 1 companie cercetare NBC, 1 pluton comunicații, 1 pluton logistic, 1 pluton tehnic, 1 pluton medical;

Brigada 24 Independentă Sprijin Logistic;

Figura nr. 1 – Cursul de acțiune executat de OCC

În această fază PLU mai poate executa următoarele tipuri de acțiuni integrate în planul A2/AD:

atacuri cibernetice fără amprentă, fără să fie recunoscute, asupra infrastructurii României: utilizând gruparea Strontium, un grup care a apărut inițial sub anonimat în anul 2007 și stă la baza atacurilor cibernetice care au avut loc în Statele Unite și în Europa. Această grupare, acționează în Europa încă din 2007 și în general a fost folosită pentru a colecta date și informații legate de teme sensibile pentru Plumbeus. Atacurile cibernetice vizează instituțiile politice și militare de pe teritoriul României blocând temporar accesul la diferite baze de date ale acestor instituții;

folosirea capabilităților anti satelit (ASAT) pentru a degrada sistemul C4ISR al NATO: Plumbeus are dezvoltată și o astfel de capabilitate, constând în rachete anti satelit, de altfel, în anii anteriori a testat de câteva ori cu succes astfel de rachete pe proprii sateliți. Dispunerea acestora se găsește în zona Cosmodromului Alesetsk. Probabil din această zonă vor fi lansate rachete anti satelit având ca scop degradarea/distrugerea unor sateliți militari utilizați de către NATO.

inițierea planului de inducere în eroare a adversarului: faptul că a trecut la agresiune pe teritoriul României a creat deja confuzie privind intențiile Plumbeus. Analiștii militari sunt de părere că ținta principală este ajungerea și ocuparea capitalei București, precum și testarea articolului 5 al Tratatului Atlanticului de Nord, luând astfel o poziție serioasă privind negocierea ZEE din Marea Neagră precum și a Insulei Serpant. Alții consideră că, planul A2/AD prevede ocuparea unei poziții cât mai avantajoase din punct de vedere strategic și trecerea unor capabilități A2/AD la vest de Marea Neagră, deținând în acest fel controlul total asupra Mării Negre, apropierea forțelor NATO atât pe mare cât și terestru se va face cu multă dificultate.

poziționarea forțelor pe mare, a barierelor bazate pe submarine, patrulelor aeriene și a diferitelor nave dincolo de apele teritoriale, precum și stabilirea unei zone de blocaj sau de excludere maritimă: se va realiza probabil prin utilizarea Flotei Mării Negre în special pentru a bloca accesul spre Marea Neagră prin strâmtorile Bosfor și Dardanele și pentru a deține supremația navală. Astfel, având în vederea controlul asupra portului Constanța, Plumbeus își va disloca probabil Centrul 400 de Război Electronic în zona Constanței (dotat cu complexul de bruiaj cu rază lungă de acțiune „Murmansk BN”, stația de bruiaj R-330ZH „Zhitel”, avionul de bruiaj R-934 BMV, complexul de război electronic RB-531B „Infauna”, stația multifuncțională de bruiaj 1RL257 „Krasuha-4”, UAV echipat cu sisteme de război electronic „Leer-3”). De asemenea, va disloca probabil, din Sevastova, Divizia 3 Nave de Suprafață în partea de sud a Mării Negre pentru a bloca accesul în Marea Neagră și intervenția forțelor NATO care au ieșire la Marea Neagră (aceasta se compune din crucișătorul „Toskva” dotat cu sisteme de război electronic, rachete anti navă P-500 „Bazalt” sau P-1000 „Vulkan”, sistemul de rachete antiaeriene S-300F (SA-N-6 „Grumble), sistemul antiaerian SAM „OSA-MA” (SA-N-4„GECKO”), rachete antisubmarin RBU 6000, elicoptere antisubmarin Ka-25 și Ka-27; distrugătorul „Smetlivyv” dotat cu sistem de rachete antiaeriene S-125 „Neva/Pechora” (SA-N-1„Goa”), sistem de rachete anti navă Kh-35 „Uran” (SS-N-25), sistemul de rachete antisubmarin RBU-6000; 5 fregate care sunt dotate printre altele cu sisteme de război electronic, sistemul de rachete UKSK VLS care poate fi înzestrat atât cu rachete P-800 „Oniks” (SS-N-26), cât și cu rachete „Kalibr”, rachete cu rază scurtă de acțiune 9M96, 9M100, sistemul de rachete antisubmarin RBU-6000, sistemul anti navă „Kashtan CIWS”, sistemul de rachete antiaeriene 9K38 „Igla” (SA-16), sistemul antiaerian SAM „OSA-MA” (SA-N-4„GECKO”), rachete SSm/ASW URK-5 (SS-N-14), elicoptere antisubmarin Ka-27, Ka-31, Ka-32; alte 8 nave de patrulare de diferite dimensiuni. Tot în partea de sud a Mării Negre Plumbeus va disloca probabil Brigada 4 Independentă Antisubmarin cu 9 submarine diesel de atac, 1 submarin de instruire, 2 nave torpiloare, 1 navă de scufundări.

stabilirea superiorității aeriene în zonă prin folosirea avioanelor de luptă și a capabilităților antiaeriene terestre: beneficiind de controlul asupra portului și aeroportului din Constanța, precum și asupra Bazei Aeriene „Mihail Kogălniceanu”, Plumbeus va disloca probabil Regimentul 48 Aviație de Luptă, din regiunea Sevastova pe Baza Aeriană „Mihail Kogălniceanu”. Acesta are în dotare avioane de vânătoare Su-30M2, avioane de luptă multirol Su-27„Flanker” Su-27SM „Flanker B” și avioane de interceptare Su-27PU. Pe aeroportul din Constanța va disloca probabil Regimentul 49 Elicoptere care are în dotare elicoptere de luptă și transport multirol Mi-35M „Hind E”, elicoptere de asalt și transport Mi-8AMTSh și elicoptere de război electronic Mi-8MTPR-1. De asemenea va disloca probabil următoarele structuri antiaeriene:

Divizia 81 Apărare Antiaeriană din Tostov în apropiere de Cahul. Aceasta este structurată astfel:

Regimentul 811 Rachete Antiaeriene compus din 2 divizioane de rachete antiaeriene dotate cu sistemul antiaerian S-400 și ZRPK 96K6 „Pantsir-S1” (SA-22 Greyhound);

Regimentul 812 Rachete Antiaeriene compus din 3 divizioane de rachete antiaeriene dotate cu sistemul antiaerian S-300PM/ SA-10C Grumble-C;

Regimentul 813 Rachete Antiaeriene compus din 2 divizioane de rachete antiaeriene dotate cu sistemul antiaerian 9K37M1 „Buk-M1”;

Divizia 91 Apărare Antiaeriană din Sevastova în apropiere de Medgidia. Aceasta este structurată astfel:

Regimentul 911 Rachete Apărare Antiaeriană compus din 2 divizioane dotate cu sistemul antiaerian PU S-300PS (SA-10 Grumble);

Regimentul 912 Gardă Rachete Antiaeriene compus din 2 divizioane dotate cu sistemul antiaerian PU S-300PS (SA-10 Grumble) și 2 divizioane dotate cu sistemul antiaerian S-400. Acestea mai au în dotare și sistemul antiaerian ZRPK 96K6 „Pantsir-S1” (SA-22 Greyhound).

Ca urmare a acestor dislocări de capabilități A2/AD și având în vedere faptul că raza de acțiune a sistemelor antiaeriene S-400 și S-300 este de 400 km, respectiv de 200 km, forțele NATO vor putea fi preluate din apropierea graniței de vest a României.

Acțiunile prezentate până în acest moment se vor intensifica prin:

creșterea distanței și intensității atacurilor cibernetice;

scurte atacuri ASAT;

angajarea în luptă a capabilităților de război electronic;

atacuri cu rachete balistice și avioane asupra bazelor militare din regiune;

utilizarea torpilelor, rachetelor balistice și de croazieră asupra forțelor navale înaintate ale NATO;

atacuri amfibii și aeropurtate asupra bazelor militare din regiune;

executarea acțiunilor de sabotaj, de întrerupere a activității porturilor de îmbarcare a NATO prin utilizarea structurilor SPF;

Toate aceste acțiuni din faza 1 sunt menite să degradeze și să descurajeze inițierea operației care urmează să fie executată de forțele NATO.

Câștigarea inițiativei

Faza 2 este cea de câștigare a inițiativei, în care, forțele NATO și partenerii acestora încearcă să-și asigure libertatea de acțiune și accesul la infrastructura din teatrul de operații. Este faza în care forțele NATO luptă pentru a-și menține influența în regiune și se pregătesc pentru proiectarea puterii sale de luptă în regiune, își aduce forțele în poziția de a ataca și penetra rețeaua A2/AD a Plumbeus. Faza este caracterizată de acțiuni decisive pentru restabilirea și menținerea forțelor combatante în regiune.

Ca urmare, forțele A2/AD ale Plumbeus vor executa o serie de acțiuni menite să degradeze și să slăbească puterea de luptă a NATO, astfel încât, aceasta să renunțe la operație sau dacă va continua acțiunile, să o facă la capacitate redusă. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv PLU va executa probabil următoare acțiuni/operații:

intensificarea atacurilor cibernetice și a celor de război electronic: utilizând aceeași grupare Strontium, dar și prin intermediul altor capabilități cibernetice avute la dispoziție, Plumbeus va ataca , probabil sediile NATO din Europa și va încerca să blocheze accesul la bazele de date ale NATO. Având dislocat în zona Constanței Centrul 400 Război Electronic, forțele Plumbeus vor acționa probabil pentru a bruia comunicațiile militare de înaltă frecvență prin satelit ale NATO (HFGCS) prin intermediul sistemului Murmansk-BN. Raza de acțiune a acestuia este de 3000 de km (din zona Constanței acoperă tot teritoriul Europei), influențând implicit forțele NATO care se apropie și intenționează să introducă structuri militare în teatrul de operații din zona de est a României. Prin intermediul unei alte capabilități ASAT dislocată în zonă și anume stația de bruiaj R-330ZH „Zhitel” are posibilitatea să acționeze asupra stațiilor mobile de comunicații prin satelit Inmarsat și Iridium, stațiilor de comunicații celulare standard GSM 1900 și echipamentelor de navigație prin satelit NAVSTAR (GPS). Împotriva capabilităților AWACS și a radarelor terestre ale NATO va acționa prin intermediul stației multifuncționale de bruiaj 1RL257 „Krasuha-4”, dislocată și ea în zona Constanței. Cu ajutorul UAV echipat cu sisteme de război electronic „Leer-3” va acționa asupra turnurilor de comunicații celulare pentru a dezactiva rețelele celulare și pentru a permite specialiștilor de operații informaționale ai Plumbeus să trimită mesaje false abonaților, îndeplinind astfel, o serie de obiective în cadrul operațiilor psihologice.

lovirea cu rachete balistice și rachete balistice intercontinentale a obiectivelor strategice de pe teritoriul NATO: acest lucru îl poate face prin intermediul rachetelor balistice intercontinentale RS-24 YARS, Plumbeus deținând o astfel de capabilitate a cărei bătaie ajunge la 12.000 de km, nefiind nevoie de dislocarea acesteia pentru a putea lovi oriunde pe teritoriul Europei. De asemenea, dislocându-și în zonă Divizia 3 Nave de Suprafață, are la dispoziție sistemul de rachete UKSK VLS, montat pe fregatele din compunere, care poate fi înzestrat atât cu rachete P-800 „Oniks” (rază de acțiune de 600 km), cât și cu rachete „Kalibr” (raza de acțiune între 1200 km-4500 km). În cadrul Brigăzii 37 Rachete Operativ-Tactice Plumbeus are la dispoziție sistemul de rachete Iskander-M cu care poate lovi obiective de pe teritoriul țărilor NATO până la 500 km. În acest fel forțele NATO pot fi preluate pe timpul apropierii acestora din depărtare în apropiere, terestru sau maritim.

protejarea propriilor sateliți de atacurile executate de adversar și continuarea degradării sateliților acestuia prin mijloace ASAT: ca reacție NATO va acționa la rândul său asupra sateliților Plumbeus care vor trebui să-și ia măsurile necesare apărării propriilor capabilități bazate pe comunicații satelitare și a sateliților, simultan continuând degradarea continuă a sateliților NATO.

lovirea cu rachete balistice și aviație a porturile de îmbarcare, precum și a forțelor pe timpul îmbarcării: având la dispoziție aceste capabilități cu rază lungă de acțiune Plumbeus va încerca să împiedice deplasarea forțelor NATO în zonă lovind porturile de îmbarcare, pentru a duce la întârzierea deplasării acestora prin mijloace maritime, dar și forțele NATO pe timpul cât acestea îmbarcă pentru a se deplasa.

executarea operațiilor antisubmarin pentru blocarea și distrugerea submarinelor adversarului care execută acțiuni în zonă: dislocându-și structuri din cadrul Flotei Mării Negre în partea de sud a Mării Negre are la dispoziție rachetele antisubmarin RBU 6000 montate pe nave, elicoptere antisubmarin Ka-25, Ka-27, Ka-31, Ka-32 și Brigada 4 Independentă Antisubmarin cu cele 9 submarine diesel de atac. Astfel, submarinele NATO vor fi interceptate continuu de către aceste capabilitățile antisubmarin ale PLU.

atacarea navelor care execută acțiuni în regiune cu rachete balistice, de croazieră și cu aviația: pe timpul apropierii navelor NATO, Plumbeus va acționa cu sistemul de rachete anti navă Kh-35 „Uran” montat pe distrugătorul „Smetlivyv”și sistemul anti navă „Kashtan CIWS” de pe fregatele avute la dispoziție. De asemenea, va acționa cu cele 9 submarine de atac, dar și cu avioanele și elicopterele din Regimentul 48 Avioane de Atac și Regimentul 49 Elicoptere, dislocate pe Constanța și Mihail Kogălniceanu.

menținerea superiorității aeriene creată în zonă prin intermediul avioanelor de luptă și a capabilităților antiaeriene, atacând mijloacele de aviație care acționează în regiune și contracarând rachetele lansate de adversar: dislocând în zonă cele două divizii de apărare antiaeriană bazate pe cele două sisteme de apărare antiaeriană S-300 și S-400, având cele două regimente de aviație și luând în considerare capabilitățile de apărare antiaeriană ale Armatelor 2 și 3 superioritatea aeriană este asigurată în zonă. Astfel, la adăpostul acestor capabilități Plumbeus va ataca și va hărțui probabil bazele aeriene aflate pe teritoriul României pentru a slăbi puterea de luptă a Forțelor Aeriene Române.

apărarea obiectivelor și capabilităților de atacurile executate de NATO: în paralel cu acțiunile executate, PLU va trebui, la rândul său, să-și protejeze propriile obiective și capabilități, atât cele dislocate pe teritoriul României cât și cele aflate pe teritoriul național. Având dislocate în zonă forțele amintite anterior, capabilitățile Plumbeus se află sub o umbrelă protectoare și confortabilă ce îi permite să domine teritoriul României. De asemenea, modul de dispunere al forțelor pe propriul teritoriu asigură o apărare bine dimensionată care protejează suficient principalele obiective și capabilități.

Dominarea adversarului

Faza 3 este faza de dominare și reprezintă faza decisivă a operațiilor anti-acces și de tranziție către operațiile de interdicție zonală. Este faza de culminare a inamicului, de dominare a acestuia, în care sunt acționate toate capabilitățile avute la dispoziție pentru a bloca ajungerea forțelor NATO în zonă. Această fază se încheie fie cu renunțarea la campania ofensivă începută de către NATO, nereușind să penetreze rețeaua anti-acces a Plumbeus, fie cu continuarea acestei, în cazul în care s-a creat breșa necesară continuării acțiunilor și înaintării spre zona de contact, spre bazele aeriene proprii din regiune, aerodromuri sau aeroporturi controlate trecându-se la proiectarea efectivă a puterii de luptă a NATO pe teritoriul României.
În această fază, rețeaua A2/AD este acționată la maxim, acțiunile/operațiile executate fiind următoarele:

lovirea continuă pe timpul apropierii grupării de forțe navale care încearcă crearea unei breșe în rețeaua A2/AD. În această fază navele NATO sunt în deplasare către teritoriul României utilizând atât căile de apropiere maritime cât și cele fluviale pe Dunăre. Asupra acestora PLU va acționa cu rachete balistice și de croazieră lansate de la sol, de pe navele, submarinele sau de pe mijloacele aeriene dislocate în zonă, precum și prin atacuri cu aviația. Atacurile lansate asupra acestora se vor desfășura la intensitate maximă și în mod continuu pentru a crea cât mai multe pierderi și daune forțelor navale ale NATO;

atacarea infrastructurii care facilitează operațiile aeropurtate (baze militare, aerodromuri, aeroporturi) prin intermediul rachetelor balistice, artileriei cu rază lungă de acțiune, forțelor pentru operații speciale, grupări de forțe terestre de diferite dimensiuni. Atacurile cu rachete Iskander-M asupra bazelor aeriene și militare de pe teritoriul României se vor intensifica în această fază. De asemenea, vor fi utilizate structurile SPF infiltrate în adâncimea teritoriului României pentru a executa atacuri directe asupra infrastructurii de aviație și pentru a hărțui în permanență diferite obiective de interes strategic.

lovirea permanentă a mijloacelor de aviație prin intermediul avioanelor de luptă și capabilităților antiaeriene, pentru menținerea superiorității aeriene. Atacurile aeriene ale NATO vor crește în intensitate în această fază. NATO va încerca să obțină superioritatea aeriană pentru a putea sprijini cu mijloace de aviație operațiile terestre și navale. În această fază utilizarea capabilităților antiaeriene ale celor două armate PLU dislocate vor atinge cote maxime, iar împreună cu avioanele și elicopterele de luptă vor hărțui permanent bazele aeriene și mijloacele de aviație ale NATO. Menținerea superiorității aeriene este esențială pentru ca obiectivele strategiei A2/AD să fie îndeplinite.

folosirea la maxim a capabilităților de război electronic și a celor cibernetice pentru punerea structurilor NATO în imposibilitatea folosirii sistemului C4ISR și de a conduce operațiile. Având la dispoziție capabilități de război electronic performante, PLU va ataca electronic majoritatea capabilităților utilizate de NATO în această fază, atât mijloacele terestre și navale cât și cele aeriene. Vor fi lovite cu preponderență punctele de comandă și mijloacele ISR ale Armatei României și ale NATO, în așa fel încât să fie afectat fluxul informațional și capacitatea de conducere a forțelor;

lovirea capabilităților de sprijin logistic, atât cele aflate deja pe mare cât și cele de pe teritoriul statelor membre NATO, prin mijloace aeriene și rachete balistice cu rază lungă și scurtă de acțiune. Având în vedere importanța sprijinului logistic al forțelor NATO care acționează în zonă, Plumbeus va aloca o parte din forțele avute la dispoziție pentru a lovi structurile logistice destinate susținerii operației. Astfel, prin intermediul regimentelor de aviație și a rachetelor P-800 „Oniks”, rachetelor „Kalibr” ale Diviziei 3 Nave de Suprafață, cât și cu rachetele Iskander-M ale Brigăzii 37 Rachete Operativ-Tactice, Plumbeus va încerca să destabilizeze sistemul logistic al NATO și să întrerupă liniile de aprovizionare. O altă capabilitate mai poate fi utilizată pentru a executa atacuri directe și pentru a hărțui elementele de sprijin logistic aflate în adâncime și anume forțele cu destinație specială SPF.

instalarea câmpurilor largi de mine, dispuse multinivel, în larg, pe direcțiile probabile de apropiere a grupărilor de forțe navale sau în locuri obligate de trecere. Cu siguranță, porțile de acces în Marea Neagră și anume strâmtorile Bosfor și Dardanele vor fi blocate prin instalarea câmpurilor de mine pe direcțiile cele mai probabile de apropiere a navelor NATO. Chiar dacă cele două strâmtori aparțin Turciei care este țară membră NATO și va fi destul de dificil pentru Plumbeus să instaleze câmpuri de mine chiar în interiorul acestora, va instala aceste câmpuri largi de mine după ieșirea din acestea pe direcțiile cele mai probabile de apropiere. De asemenea, Plumbeus va infiltra probabil forțe SPF pe teritoriul Turciei, în zona celor două strâmtori cu misiunea de a hărțui și degrada structurile NATO care se deplasează prin acestea.

continuarea acțiunilor de degradare a sateliților prin utilizarea la maxim a mijloacelor de război electronic anti satelit și a rachetelor anti satelit.

Toate aceste acțiuni/operații bine planificate, se execută concomitent cu apărarea propriilor forțe și facilități, de acțiunile NATO, care de altfel, vor fi la fel de agresive sau poate chiar mai mult. Intensitatea acțiunilor în această fază atinge cote maxime de ambele părți. Este faza în care se decide dacă se ajunge sau nu la desfășurarea operațiilor terestre.

Desfășurarea operațiilor de interdicție zonală

Faza de dominare poate continua cu faza de tranziție, dacă operațiile anti-acces au avut succes sau se trece la faza 4, cea de desfășurare a operațiilor de interdicție zonală. În această fază, scopul nu este de a înfrânge forțele NATO, ci de ai limita libertatea de acțiune, de a-l împiedica să-și execute manevrele planificate, de a-l împiedica să-și definitiveze proiecția puterii de luptă în teatrul de operații. În urma desfășurării acestei faze forțele NATO trebuie să fie slăbite, în așa fel, încât, să realizeze că, desfășurarea în continuare a operațiilor ar duce la un total eșec și să treacă la negocieri sau, dacă decizia este de a continua, succesul operației de apărare care ar urma, să fie ca și asigurat.

În această fază, Plumbeus cu capabilitățile sale A2/AD va desfășura probabil următoarele acțiuni/operații:

executarea operațiilor aero-navale de interdicție maritimă și aeriană pentru împiedicarea apropierii și forțelor din eșalonul 2, precum și pentru a întrerupe liniile de sprijin logistic: beneficiind de superioritate aeriană structurile navale și aeriene ale Plumbeus vor acționa și asupra forțelor din eșalonul doi ale structurilor NATO care se dislocă în zona Mării Negre, pe timpul îmbarcării și apropierii acestora, cum de altfel, vor acționa și asupra structurilor logistice, pentru a întrerupe aprovizionarea forțelor de manevră.

blocarea Dunării și a râului Siret cu câmpuri de mine precum și plantarea de mine terestre, obstacole de sârmă ghimpată și alte tipuri de obstacole pentru a crea o barieră protectoare, o linie solidă de apărare care să permită forțelor Armatei a 2-a și Armatei a 3-a să blocheze forțele NATO pe acest aliniament sau, având în vedere faptul că nu intenționează să ducă lupta decisiv pe acest aliniament, să le permită executarea operației de întârziere și la nevoie retragerea forțelor pe un aliniament pregătit din timp pentru apărare.

utilizarea rachetelor cu rază scurtă de acțiune asupra navelor și submarinelor care au reușit pătrunderea în Marea Neagră precum și asupra forțelor care execută deplasarea terestră dinspre vestul Europei: se va realiza atât cu capabilitățile avute la dispoziție de Divizia 3 Nave de Suprafață, care după cum am amintit mai sus este dislocată în partea sud a Mării Negre blocând accesul spre țărmul românesc, cât și prin structurile avute la dispoziție în Peninsula Sevastova, respectiv Brigada 51 Artilerie și Rachete de Coastă formată din trei divizioane înzestrate cu sistemul de rachete de coastă K300P „Bastion-P”, sistemul de rachete de coastă 3K60 „Bal”, complexul de coastă anti navă „Utes” cu P-35B și 3M44 „Progress” și sistemul autopropulsat tunuri de coastă 130 mm A-222 Bereg „Beach”. Acestea pot lovi ținte aflate la distanțe de 300 km, iar în funcție de racheta folosită, complexul „Utes” poate ajunge și la 750 km. O singura rachetă lansată de complexul Utes este suficientă pentru a scoate din uz aproape orice tip de navă, fie că vorbim de crucișătoare, fregate, nave de desant sau nave purtătoare de rachete. Foarte eficient și precis este și sistemul de rachete de coastă K300P „Bastion-P” având în vedere că fiecare lansator poartă două rachete de croazieră anti-navă P-800 Oniks / Yakhont (SS-N-26 Strobile) care sunt unele dintre cele mai eficiente rachete existente. Tot acum sunt utilizate majoritatea rachetelor avute la dispoziție de Armata a 2-a și Armata a 3-a cu bătaie până la 500 km, respectiv rachetele 9K720 „Iskander-M” ale Brigăzii 37 Rachete Operativ-Tactice lovind structurile NATO imediat ce au pătruns pe teritoriul României și sistemele de rachete OTR-21 „Tochka-U” (SS-21 Scarab-B) ale Brigăzii 21 Rachete lovind structurile NATO care se apropie, imediat ce au trecut arcul Carpatic sau au ajuns în zona capitalei.

lovirea permanentă a mijloacelor de aviație prin intermediul avioanelor de luptă și a capabilităților antiaeriene, pentru menținerea superiorității aeriene și împiedicarea executării operațiilor aeropurtate și de desant aerian: acest lucru se execută continuu cu mijloacele și capabilitățile avute la dispoziție în zonă și prezentate în fazele anterioare. De asemenea, odată cu pătrunderea forțelor NATO în Marea Neagră și apropierea acestora terestru de zona de contact, Plumbeus va utiliza și capabilitățile antiaeriene cu rază scurtă de acțiune avute la dispoziție prin structurile de la contact dotate în principal cu sisteme rachete SAM 9A33BM2 „Osa”, sisteme rachete SAM9K34/35 „Strela-10”, sisteme rachete SAM2S6M „Tunguska”, sisteme rachete SAM27 9K38 „Igla”, sisteme de rachete SAM 9K331 Tor-M2U. Odată cu acestea va avea posibilitatea să folosească și capabilitățile antiaeriene aflate în Peninsula Sevastova, zonă care este folosită ca o „bază înaintată” pentru susținerea operațiilor de la contact.

utilizarea armamentului de artilerie asupra navelor pe timpul apropierii, pe timpul debarcării forțelor, asupra forțelor terestre care se apropie de contact și a capabilităților antitanc pentru lovirea mijloacelor blindate: aceste acțiuni vor fi executate de către Brigada 36 Artilerie și Brigada 22 Independentă Artilerie din cadrul celor două armate Plumbeus, fiind dotate cu obuziere 152 mm 2S19 „Msta-S” care execută foc până la 62 km, MLRS 220 mm 9 P140 „Uragan” care execută foc până la 35 km, tunuri antitanc 100 mm MT-12 „Rapira” care execută foc până la 3 km și sisteme antitanc autopropulsate ATGM 9P149 „Shturm-S” care execută foc până la 5 km. Toate aceste mijloace cu excepția tunului antitanc de 100 mm sunt autopropulsate oferind astfel și o bună mobilitate forțelor. La aceste două brigăzi de artilerie se adaugă mijloacele de artilerie ale celor două divizii de infanterie mecanizată, trei brigăzi de infanterie mecanizată și una de infanterie marină, plus două brigăzi de tancuri. Acestea din urmă dispun de capabilități, în majoritatea lor autopropulsate, constând în obuziere de 152 mm și 122 mm, aruncătoare de 120 mm, MLRS de 220 mm și 122 mm precum și mijloace antitanc atât autopropulsate cât și portabile.

utilizarea armamentului de infanterie pentru apărarea câmpurilor de mine: odată cu apropierea forțelor de manevră ale NATO de contact se va utiliza armamentul de infanterie pentru apărarea câmpurilor de mine instalate precum și a barajelor neexplozive, în așa fel încât efortul și pierderile suferite ca urmare a trecerii de acestea să fie cât mai mari.

lovirea forțelor NATO prin scurte contraatacuri după forțarea Dunării și a Siretului: odată cu reușirea forțării Dunării și a Siretului de către forțele NATO, Plumbeus va executa scurte contraatacuri asupra capurilor de pod pentru a provoca și mai multe pierderi;

hărțuirea permanentă a forțelor prin executarea raidurilor și ambuscadelor: neavând intenția să angajeze decisiv lupta pe acest aliniament Plumbeus va duce o luptă de întârziere menită să slăbească la maxim forțele NATO, în așa fel încât continuarea acțiunilor să ducă la un eșec total. Pe timpul acestei operații de întârziere va desemna subunități care în permanență vor hărțui forțele NATO prin executarea de ambuscade și raiduri scurte.

blocarea culoarelor de mobilitate a acestora și a locurilor obligate de trecere: pe timpul operației de întârziere Plumbeus va bloca probabil toate locurile obligate de trecere utilizând câmpuri de mine și baraje neexplozive. Fiecare dintre acestea vor fi apărate de structuri desemnate. De asemenea, va avea posibilitate să contamineze cu agenți chimici, biologici sau radiologici, zone de pe culoarele de mobilitate ale forțelor NATO și locurile obligate de trecere.

detonarea unor poduri peste cursurile de apă care asigură mobilitatea adversarului: pentru întârzierea acțiunilor forțelor NATO vor detona probabil podurile peste cursurile de apă și aici ne referim la podurile de peste Dunăre de la Giurgeni-Vadu Oii, Fetești-Cernavodă și de peste Siret de la Galați, Șindreni, Năneși, Cosmești, Adjudu Vechi și Bacău.

continuarea acțiunilor cibernetice și de război electronic: acestea se vor executa continuu cu mijloacele și capabilitățile avute la dispoziție și amintite anterior.

degradarea continuă a sistemului C4ISR: se va realiza prin utilizarea mijloacelor anti satelit, respectiv prin utilizarea mijloacelor antiaeriene pentru lovirea UAV/UAS ale NATO precum și a avioanelor de cercetare/observare. Punctele de comandă reprezintă obiective importante pentru aviație, artilerie, rachete și SPF. Destabilizarea/degradarea sistemului de comandă și control, precum și întreruperea fluxului de informații influențează în mare măsură obținerea succesului.

atacarea bazelor aeriene în care au fost aduse forțe: prin utilizarea avioanelor, rachetelor, precum și prin intermediul structurilor SPF infiltrate în dispozitivul NATO.

executarea de atacuri asupra forțelor aeropurtate/aeromobile și hărțuirea permanentă a acestora: în cazul utilizării de către NATO a structurilor aeropurtate sau aeromobile, acestea vor fi acționate prin intermediul forțelor de aviație ale celor două regimente și a structurilor terestre. Probabil PLU va utiliza structuri de forțe terestre de tip BNTG (Grupare de forțe de nivel batalion) cu elemente de infanterie, tancuri și artilerie pentru a bloca și neutraliza elementele aeropurtate și aeromobile utilizate în spatele dispozitivului PLU.

utilizarea armelor geofizice pentru crearea condițiilor meteorologice nefavorabile: la nevoie Plumbeus poate uzita și de această capabilitate prin sistemul denumit „SURA” care este echivalentul sistemului american HAARP instalat în Alaska. Cu acest tip de capabilitate Plumbeus poate modifica situația meteorologică și chiar provoca cutremure.

Odată cu executarea acțiunilor/operațiilor mai sus amintite, desfășurarea acțiunilor/operațiilor din fazele anterioare nu se opresc. Acestea se desfășoară continuu și simultan, în așa fel încât forțele NATO să fie angajate permanent pe toată adâncimea dispozitivului său.

Tranziția

Faza 5 și ultima fază a operațiilor A2/AD este cea de tranziție, în care, dacă campania A2/AD a avut succes maxim și NATO conștientizează că acțiunile ulterioare vor fi un eșec total, aceasta renunță la continuarea operației ofensive și trece la negocieri. În cazul în care NATO alege să continue totuși acțiunile sau campania A2/AD nu a avut succesul dorit se trece la executarea operațiilor decisive, unde scopul principal este distrugerea/neutralizarea forțelor adversarului prin executarea operațiilor de apărare mobilă sau apărare pe poziții.

Există posibilitatea ca Plumbeus să organizeze sistemul A2/AD pe aliniamente, iar următorul aliniament să fie reprezentat spre exemplu de malul de N-NV al Mării Negre, Peninsula Sevastova, apoi râul Nipru de pe teritoriul OTSO. Pe acest aliniament, în cazul continuării acțiunilor ofensive, NATO ar putea întâlni un alt aliniament A2/AD cu aceleași faze organizate și abia ulterior să existe un aliniament de apărare decisiv. Tot pe acest aliniament ar putea fi organizată operația de apărare, în așa fel încât, conflictul să nu ajungă pe teritoriul statului Plumbeus. În acest caz faza de tranziție reprezintă preluarea luptei de către forțele care vor duce operația de apărare de la forțele Armatei a 2-a și Armatei a 3-a.

Operația de apărare va fi organizată probabil pe aceleași principii de preluare a forțelor NATO din depărtare spre contact, respectând aceleași faze, cu diferența că forțele aflate la contact vor fi de această dată mult mai puternice, neavând intenția să se retragă ci dimpotrivă să distrugă forțele NATO pătrunse în această zonă.

În funcție de situație și de scenariul creat, nu era obligatoriu ca Plumbeus să execute operația ofensivă pe teritoriul României și putea organiza dispozitivul A2/AD, de exemplu, pe aliniamentul: malul de N-NV al Mării Negre, Peninsula Sevastova, apoi râul Nipru. Ceea ce am vrut să scoatem în evidență a fost faptul că, la adăpostul sistemului A2/AD, Plumbeus are două posibilități: să declanșeze operații ofensive pe teritoriul Europei sau se poate apăra în cazul unui atac din partea NATO.

Posibilitățile României de a participa cu structuri de forțe la cursul de acțiune condus de NATO, pentru neutralizarea strategiei antiacces/interdicție zonală a adversarului

În acest capitol vom analiza și vom încerca să găsim soluții pentru neutralizarea strategiei A2/AD implementată de Plumbeus și pentru introducerea forțelor NATO în teatrul de operații în vederea dezvoltării operațiilor decisive. Vom analiza acest lucru mergând, în oglindă, pe fazele operației desfășurate de Plumbeus, încercând totodată, să integrăm și să utilizăm structuri de forțe române. Vom identifica pe fiecare fază cu ce structuri de forțe poate România să participe la operația de neutralizare a A2/AD la granița sa de est. Ne vom concentra atenția asupra cursului de acțiune al NATO pentru neutralizarea A2/AD și nu pe cursul de acțiune al forțelor principale care vor fi introduse în luptă pentru executarea operațiilor decisive. Așadar ne vom opri cu analiza odată cu neutralizarea capabilităților A2/AD și asigurarea introducerii în luptă a forțelor principale ale NATO.

În principiu, așa cum am prezentat în subcapitolul 2.3.2, există două opțiuni principale pentru a neutraliza A2/AD. Acestea sunt abordările Interior-Exterior (Inside-Out) și Exterior-Interior (Outside-In). Prima opțiune se bazează pe utilizarea capabilităților moderne și puternice, operații rapide, precise și intense urmărind lovirea prin surprindere a centrului de greutate al sistemului A2/AD, realizându-se astfel neutralizarea obstacolului care împiedică avansarea forțelor. Cea de a doua opțiune, presupune acționarea controlată a fiecărei capabilitate A2/AD utilizată și neutralizarea acestora pe o perioadă mai lungă de timp. Alegând această variantă durata operațiilor desfășurate și uzura forțelor este mult mai mare decât în prima variantă și reprezintă aproximativ efectul pe care PLU dorește să-l obțină.

Prin urmare, cea mai potrivită abordare pentru NATO în vederea neutralizării strategiei A2/AD pare a fi metoda Interior – Exterior. Pentru a avea succes cu acest tip de abordare, trebuie pătrunsă umbrela A2/AD a PLU și realizat accesul în raza de implicare a armelor. Astfel, NATO, va trebui să obțină, cel puțin temporar, superioritatea aeriană și navală, care să permită inițierea variantei Interior-Exterior. Dacă acest efect nu poate fi obținut din afara unei zone A2/AD, atunci trebuie să existe deja capabilitățile necesare (pre-dislocate) pentru a crea aceste circumstanțe favorabile. Așadar, un rol important ar putea avea aici țările NATO care sunt în apropierea zonei de conflict ca de exemplu România, Bulgaria, Grecia și Turcia, dar și bazele militare ale NATO deja pre-poziționate în apropiere.

Modelarea mediului operațional

Așa cum am afirmat anterior, această fază s-a executat deja și a fost prezentată în scenariu. Noi vom analiza, în conformitate cu acțiunile desfășurate, ce trebuiau să se desfășoare în această fază și ceea ce ar mai fi putut să se execute.

Astfel, în faza 0, de modelare, acțiunile care trebuie executate sunt următoarele:

încercarea de a îndeplini obiectivele pe căi pașnice, diplomatice, fără să fie necesară intervenția cu forțe: principalele două metode prin care se poate realiza acest lucru este descurajarea și negocierea. România fiind un stat cu o putere militară mult mai mică în comparație cu Plumbeus, neavând arsenal nuclear și având o putere economică de nivel mediu și-a urmărit interesele strategice, spunem noi, într-un mod de succes. Aderarea la NATO este una dintre cele mai bune măsuri luate de-a lungul istoriei și este o măsură demn de lua în seamă de către potențialii adversari, inclusiv de către Plumbeus. Faptul că, România a depus eforturi pentru respectarea angajamentelor asumate odată cu aderarea la NATO, atât financiare prin alocarea în ultimii ani a 2% din PIB pentru pentru apărare, dar și prin participarea la majoritatea exercițiilor și activităților desfășurate sub cupola NATO, ne dă speranța că, Alianța va interveni prompt și în astfel de cazuri ca cel prezentat în scenariu.

Printr-o abordare politico-diplomatică proactivă și convergentă, trebuie valorificată orice oportunitate de soluționare a crizei făcând uz de toate mecanismele și pârghiile la dispoziție inclusiv determinarea implicării principalilor actori internaționali de securitate (ONU, NATO, UE). Totodată, având în vedere faptul că o soluție la o problemă regională trebuie să vină preponderent din cadrul regiunii, este important ca statele din regiunea Mării Negre, forțele politice din aceste țări, organizațiile guvernamentale, non-guvernamentale sau civice, conducătorii politici și reprezentanții diferitelor mișcări să fie parte integrantă a procesului de soluționare a problemei cu care se confruntă regiunea.

În vederea descurajării Plumbeus, România are la dispoziție două soluții:

– 1. Realizarea dispozitivului de acoperire strategică, concomitent cu ridicarea graduală a capacității de luptă a forțelor, pe timpul instituirii stării de asediu;

– 2. Intensificarea activităților de instruire multinațională, în cadrul NATO și bilateral cu principalul partener strategic, în raioane situate în E și S-E României cu rolul descurajării unei potențiale agresiuni externe.

În ceea ce privește încercările de negociere ale României în cazul de față, măsurile luate au fost:

apelarea la arbitrajul Curții Internaționale de Justiție de la HAGA pentru reglementarea diferendului privind delimitarea ZEE, Plumbeus considerând că aceasta favorizează România;

la reuniunea NATO din iunie 2016, la sugestia României, OCC se identifică ca fiind sursă de îngrijorare pentru membri;

invocarea art. 4 al Tratatului NATO (consultări în cadrul NATO), pentru stabilirea unor opțiuni de răspuns la nivelul NATO.

După cum se poate observa din scenariu, acțiunile întreprinse de Plumbeus împotriva României, înainte de declanșarea conflictului, sunt extrem de agresive, iar răspunsul este nesemnificativ. Desigur, scenariul este creat de așa natură încât să se ajungă la un conflict armat pentru îndeplinirea obiectivelor acestei lucrări și nu pentru rezolvarea diplomatică a crizei. Prin urmare, atât România cât și NATO aveau la dispoziție multe alte măsuri și acțiuni, ca de exemplu:

stabilirea unor măsuri economice împotriva Plumbeus, care să fie puse în practică la nivel internațional de către statele membre UE și NATO;

executarea operațiilor informaționale într-o formă mult mai agresivă;

executarea operațiilor media pentru denigrarea Plumbeus, pentru a convinge statele vecine acestuia despre amenințarea care o reprezintă acesta în zonă, pentru a convinge opinia publică, organizațiile și forumurile internaționale de legitimitatea posibilelor acțiuni viitoare în zonă ale forțelor proprii;

sesizări și presiuni la organizațiile internaționale: OSCE, ONU;

negocieri directe cu Plumbeus.

desfășurarea de studii de specialitate, ajustarea doctrinelor, instruirea și pregătirea forțelor: orice stat care se găsește într-o stare de tensiune cu un altul trebuie să ia în considerare posibilitatea declanșării unui conflict armat și în consecință trebuie să-și ia din timp măsuri pentru pregătirea forțelor sale armate. Conform scenariului creat, România a demarat o serie de astfel de acțiuni și anume:

dezvoltarea bazei documentare pentru Zona de Interes Strategic (ZIS) din proximitatea ROU;

monitorizarea atentă a activităților Forțelor Armate ale țărilor din OCC și a situației din zonele învecinate;

consolidarea capacității operaționale ale unităților și marilor unități;

orientarea programelor de instrucție ale acestora spre răspunsul la acțiuni militare simetrice (convenționale), asimetrice și de tip hibrid;

actualizarea bazelor de date și monografiilor județelor;

actualizarea planurilor de extracție din teatre a forțelor naționale participante în operațiile curente ale NATO și coalițiilor la care ROU este parte;

elaborarea planurilor de contingență privind măsurile de protecție a administrației și populației;

reanalizarea rezervelor naționale;

reanalizarea stocurilor la nivel strategic și operativ;

actualizarea evidenței rezerviștilor;

accelerarea derulării unor contracte de achiziții;

intensificarea măsurilor de cooperare pe linia informațiilor pentru apărare și a informațiilor militare cu statele aliate și partenere ale ROU.

În ceea ce privește ajustarea doctrinelor, NATO a implementat de-a lungul timpului o serie de măsuri menite să țină pasul cu amenințările existente la nivel global. Ultima și cea mai importantă este constituirea pachetelor de forțe care să fie în măsură să intervină în timp scurt în aproape orice parte a Europei și nu numai. Ceea ce nu există sau cel puțin nu știm noi că există, este o strategie pentru contracararea structurilor care încearcă să blocheze intervenția acestor pachete de forțe în zona de conflict, care să le asigure accesul. Cum este cazul de față, în care Plumbeus a stabilit o barieră de capabilități A2/AD care necesită a fi penetrată și neutralizată. Astfel, trebuie constituit un pachet de forțe care să răspundă capabilităților utilizate în rețeaua A2/AD a Plumbeus și să le neutralizeze. Acțiunile desfășurate trebuie să fie rapide, intense și extrem de precise. De asemenea, prepoziționare din timp a unor pachete de forțe în apropierea Mării Negre pentru a evita deplasarea acestora după declanșarea conflictului.

executarea exercițiilor de amploare în zonă pentru antrenarea și aducerea forțelor cât mai aproape de teritoriul țintă: odată cu escaladarea crizei, România trebuie să-și concentreze forțe spre granița de est și să execute exerciții cu tematică bazată pe neutralizarea capabilităților A2/AD, cu tematică bazată pe apărare și asigurarea introducerii în luptă a forțelor principale ale NATO, concomitent cu pregătirea teritoriului pentru apărare. Mutarea efortului structurilor de forțe spre partea de est a României este o reacție normală și necesară în cazul de față pentru a evita pe cât posibil realizarea surprinderii de către adversar.

executarea acțiunilor diplomatice și politice pentru confirmarea statelor aliate/partenere, pentru atragerea și altor state din zonă de partea sa: această măsură presupune dezvoltarea tratativelor cu statele vecine pentru confirmarea susținerii României, cu Otso în mod special, deoarece după cum se poate citi în scenariu, în martie 2020 Plumbeus a încheiat un acord de dislocare a forțelor sale pe teritoriul Otso. Este important, de altfel, ca și celelalte state din NATO și vecine, să susțină clauza României.

instalarea din timp a bazelor înaintate pe teritoriul României și a statelor din apropiere: pentru intervenția cât mai rapidă și pentru susținerea operațiilor viitoare, este important ca NATO să stabilească din timp baze militare în zonele în care este posibilă apariția unui conflict sau există o amenințare. Ca urmare, Baza Militară Deveselu, operativă din 2016 și integrată în sistemul antirachetă este contribuția SUA la sistemul de apărare antirachetă al NATO și este concepută pentru a proteja Europa împotriva rachetelor balistice cu rază scurtă, medie și intermediară lansate din Iran. Aceasta reprezintă și una dintre măsurile de neutralizare a capabilităților A2/AD ale Plumbeus.

De asemenea, Baza Militară Mihail Kogălniceanu este bază NATO, beneficiind și de aeroport militar, reprezintă o facilitate care a permis dislocarea din timp a forțelor în această zonă pentru a întări flancul de est al NATO, odată cu alipirea peninsulei Sevastova de către Plumbeus. Ulterior, poate fi utilizată pentru aducerea forțelor în zonă în vederea introducerii în operații.

planificarea riguroasă și în detaliu a operației: este absolut necesară, înainte de executarea unei operațiuni de asemenea amploare. Neutralizarea capabilităților A2/AD ale adversarului în vederea asigurării introducerii în luptă a forțelor principale, presupune desfășurarea de acțiuni rapide și precise care să anihileze centrul de greutate al acestui sistemului. Pentru realizarea acestui lucru, planificarea operațiilor în detaliu joacă un rol decisiv în atingerea stării finale dorite.

introducerea forțelor pentru operații speciale în zona viitoarelor acțiuni pentru a crea condițiile favorabile desfășurării operațiilor: pentru executarea acestor acțiuni pot fi utilizate elemente din cadrul batalioanelor de forțe pentru operații speciale ale Comandamentului Forțelor pentru Operații Speciale (CFOS), pentru executarea misiunilor de cercetare specială, acțiuni directe și acțiuni neconvenționale pe teritoriul Plumbeus. Acestea, infiltrate din timp pe teritoriul statului Plumbeus pot oferii informații privind dislocarea și amplasarea diferitelor structuri de importanță operativă sau strategică (rachete tactice, rachete balistice, apărare antiaeriană, puncte de comandă, etc.). Ulterior acestea pot oferi și informații privind efectul obținut ca urmare a loviturilor executate asupra acestor capabilități (BDA).

De asemenea, crearea și antrenarea unor mișcări de rezistență pe teritoriul Plumbeus, menite să destabilizeze situația din zonă, să hărțuiască forțele adversarului, să încurce sau să întârzie desfășurarea diferitelor operații ar putea ajuta la realizarea succesului viitoarelor operații.

contracararea tuturor acțiunilor duse în acesta fază de către Plumbeus: în paralel cu executarea operațiilor mai sus menționate și care au un oarecare caracter ofensiv, trebuie executate acțiuni pentru contracararea acțiunilor desfășurate în această fază, în toate domeniile, de către PLU.

Declanșarea acțiunilor de neutralizare a operațiilor antiacces

Făcând un sumar al forțelor și capabilităților avute la dispoziție în zonă de către Plumbeus, NATO trebuie să neutralizeze următoarele structuri, pentru a putea introduce în luptă pachetul de forțe principal destinat intervenției în această zonă:

Armata a 2-a Interarme;

Armata a 3-a Interarme;

Centrul 400 de Război Electronic;

Divizia 3 Nave de Suprafață;

Brigada 4 Independentă Antisubmarin;

Regimentul 48 Aviație de Luptă

Regimentul 49 Elicoptere

Divizia 81 Apărare Antiaeriană

Divizia 91 Apărare Antiaeriană

Gruparea Strontium;

Rachete ASAT;

Rachete balistice.

Acestea au format o barieră A2/AD asupra căreia NATO trebuie să execute acțiuni aproape simultan, sub o comandă unică, formând astfel, o grupare de forțe destinată contracarării A2/AD și asigurării introducerii în luptă a grupării principale de forțe NATO.

În această fază, NATO va trebui să execute următoarele acțiuni:

blocarea forțelor Plumbeus care inițiază atacul pe cele două direcții asupra României: această operație va fi executată în cea mai mare parte cu forțe componente ale Armatei României, în combinație cu structuri NATO dislocate deja pe teritoriul României. Astfel, vor trebui constituite două grupări de forțe, câte una pentru fiecare direcție.

Pentru direcția DOBROGEA o variantă ar putea fi: Comandamentul Diviziei Multinaționale de Sud-Est (HQ MNDSE) având în subordine Brigada Mutinațională-Sud Est (MNB-SE), Brigada 1 Mecanizată, Brigada 9 Mecanizată, Regimentul 16 Infanterie/Brigada 1 Blindate/Divizia 1 Infanterie/SUA, Baza 2 Logistică, Regimentul 53 Rachete Antiaeriene, Regimentul 69 Artilerie Mixtă, Regimentul 317 ISR, Batalionul 96 Geniu, Batalionul 49 Apărare CBRN, Batalionul 45 Comunicații și Informatică.

Pentru direcția NORD GALAȚI: Comandamentul Diviziei 2 Infanterie având în subordine: Brigada 282 Infanterie Mecanizată, Brigada 81 Mecanizată, Brigada 15 Mecanizată, Baza 3 Logistică, Regimentul 52 Artilerie Mixtă, Regimentul 61 Rachete Antiaeriene, Regimentul 528 ISR, Batalionul 3 Geniu, Batalionul 47 Comunicații și Informatică, Batalionul 202 Apărare CBRN, Batalionul 200 Sprijin.

Misiunea acestor două grupări va fi să întârzie ofensiva Plumbeus pe cele două direcții și să blocheze forțele celor două armate pe un aliniament format de Dunărea interioară și râul Siret. Ulterior să asigure introducerea în luptă a forțelor NATO destinate executării contraatacului pentru respingerea forțelor PLU la est de granița teritorială a României și continuarea operației ofensive pentru înfrângerea forțelor armate ale PLU și obținerea de avantaje strategice.

Un curs de acțiune ar putea fi:

Pentru direcția DOBROGEA: executarea operației de întârziere de pe granița de stat până pe aliniamentul Dunării interioare cu Brigada 9 Mecanizată sprijinită de structurile de sprijin și sprijin luptă și blocarea Armatei a 3-a Interarme cu Brigada Mutinațională-Sud Est (MNB-SE) și Brigada 1 Mecanizată. Regimentul 16 Infanterie/Brigada 1 Blindate/Divizia 1 Infanterie/SUA poate fi dispus în eșalonul 2 pentru executarea ripostelor ofensive asupra structurilor Armatei a 3-a care au reușit pătrunderea în dispozitivul propriu.

Pentru direcția NORD GALAȚI: executarea operației de întârziere de pe granița de stat până pe aliniamentul reprezentat de râul Siret cu Brigada 282 Infanterie Mecanizată sprijinită de structurile de sprijin și sprijin luptă și blocarea Armatei a 2-a Interarme cu Brigada 81 Mecanizată și Brigada 15 Mecanizată. După predarea luptei, Brigada 282 Infanterie Mecanizată va trece în eșalonul doi pentru executarea ripostelor ofensive asupra structurilor Armatei a 2-a care au reușit pătrunderea în dispozitivul propriu.

constituirea grupării principale de forțe NATO care va interveni și poziționarea acesteia pentru deplasare terestră, aeriană și maritimă: cel mai probabil, NATO va constitui 2 structuri de forțe terestre nivel corp de armată, cu echivalentele pentru forțe aeriene și forțe navale.

Aceste structuri vor fi constituite pe timpul acestei faze și pregătite pentru executarea deplasării în partea de sud-est a României.

executarea acțiunilor cibernetice și de război electronic: în primul rând aici trebuie acționat pentru neutralizarea acțiunilor cibernetice și de război electronic ale Plumbeus care execută atacuri în această fază, iar apoi sau aproape simultan pentru executarea atacurilor cibernetice și de război electronic propriu.

Neutralizarea Grupării Strontium care execută atacuri cibernetice se poate face prin implicarea structurilor NATO de specialitate, incluzând aici Comandamentul Apărării Cibernetice din România care prin Agenția de Apărare Cibernetică poate răspunde atacurilor acestei grupări. În aceste structuri pot fi incluse și companii IT civile specializate în domeniul apărării cibernetice. La nivel militar, România este la început în ceea ce privește dezvoltarea acestui domeniu, ca și NATO, de altfel. NCIRC este structura cu sediul la SHAPE, Mons, care protejează rețelele NATO printr-un sprijin de apărare cibernetică 24/24. În momentul de față fiecare aliat NATO este responsabil pentru propria apărare cibernetică, NATO susținând membrii săi prin:

diseminarea informațiilor în timp real printr-o platformă dedicată de partajare a informațiilor despre malware precum și schimbul de proceduri privind gestionarea amenințărilor cibernetice;

trimiterea echipelor cibernetice de reacție rapidă pentru ajutarea aliaților în soluționarea provocărilor cibernetice;

dezvoltarea de ținte pentru a facilita o abordare comună a capacităților de apărare cibernetică;

investiții în educație, antrenament și exerciții.

Așadar, trimiterea unor echipe cibernetice de reacție rapidă NATO, care în cooperare cu Agenția de Apărare Cibernetică să fie în măsură să anihileze atacurile Grupării Strontium ar putea fi o soluție.

Executarea atacurilor cibernetice este una dintre soluții pentru a dezorganiza instituțiile statului Plumbeus și de a le bloca accesul la bazele de date. Acest lucru se poate face prin recrutarea unor hackeri și constituirea unei structuri capabile să execute astfel de atacuri sau a unor companii IT care sunt în măsură să facă acest lucru, sub coordonarea Agenției de Apărare Cibernetică.

De asemenea, executarea atacurilor electronice asupra capabilităților Plumbeus pe timpul acțiunilor ofensive duce la îngreunarea funcționării sistemului C4ISR al acestuia. La acest capitol structurile românești pot participa cu capabilitățile de război electronic existente pe mijlocele navale (fregatele Mărășești, Regina Maria și Regele Ferdinand), dar și cu mijloace de război electronic terestru. Din păcate capabilitățile de război electronic ale României sunt învechite, din anii 1970-1980, având nevoie la acest capitol de sprijin cu capabilități NATO.

folosirea capabilităților ASAT și a acțiunilor de degradare a sistemului C4ISR al adversarului: pentru realizarea acestui lucru se poate utiliza se pare sistemul antirachetă SM-3 care este utilizat de către Forțele Navale ale SUA. Același tip de rachetă, dar versiunea terestră, este utilizat și în cadrul scutului antirachetă instalat în Europa și implicit în România la Deveselu. Așadar, scutul antirachetă de la Deveselu poate fi utilizat atât împotriva rachetelor balistice, dar și împotriva sateliților aflați pe orbita terestră joasă.

Împotriva sateliților statului Plumbeus pot fi utilizate și capabilități non-kinetice cum ar fi atacuri cibernetice, bruiaje și lasere menite să acționeze pentru întreruperea legăturilor cu sateliții.

Pe această linie Armata României nu dispune de capabilități, deci nu poate participa cu forțe.

inițierea planului de inducere în eroare a adversarului: orice astfel de operație trebuie să aibă obligatoriu și un plan de inducere în eroare a forțelor Plumbeus. Astfel, dându-i impresia adversarului că apărarea va fi pe granița de stat îl determină pe acesta să-și concentreze efortul pe acest aliniament. De asemenea, inițierea unui atac fals dinspre nord spre sud sau dinspre malul Bulgariei dând impresia forțelor Plumbeus că vor fi încercuite ar putea influența cursul de acțiune al acestora și implicit alocarea de forțe suplimentare pentru asigurarea flancurilor sale.

declanșarea acțiunilor de destabilizare a statului Plumbeus prin intermediul forțelor pentru operații speciale: cum afirmam în faza anterioară, România poate participa la aceste acțiuni cu structuri subordonate CFOS. Aceștia ar putea declanșa în Peninsula Sevastia mișcări destabilizatoare create de nemulțumirile populației din zonă vis-a-vis de alipirea peninsulei de către Plumbeus. Mișcările de rezistență create, pot ataca diferite obiective militare aflate în această zonă și îngreuna/întârzia punerea în acțiune a diferitelor capabilități.

contracararea acțiunilor Plumbeus din această fază prin utilizarea mijloacelor de apărare antiaeriană și antirachetă, anihilarea forțelor pentru operații speciale ale adversarului care acționează în zonă, neutralizarea capabilităților anti satelit ale acestuia: neavând superioritate aeriană, forțele aeriene vor putea sprijini destul de puțin desfășurarea acțiunilor. Astfel, un rol important vor avea cele două regimente de apărare antiaeriană precum și batalioanele de apărare antiaeriană din subordinea brigăzilor. Acestea vor trebui să neutralizeze capabilitățile aeriene ale Plumbeus care vor acționa pentru a sprijini operația ofensivă.

Capabilitățile anti satelit ale Plumbeus pot fi neutralizate în această fază prin utilizarea sistemului antirachetă din Europa, interceptând astfel rachetele lansate de Plumbeus pentru distrugerea sateliților NATO.

Pentru neutralizarea celulelor și structurilor de forțe speciale vor trebui desemnate structuri care să execute acțiuni de scotocire și capturare a acestor elemente. Astfel, structuri din Brigada 2 Vânători de Munte vor putea fi folosite pentru executarea acestei operații.

Toate aceste acțiuni din această fază sunt menite să degradeze sistemul A2/AD al adversarului în vederea începerii deplasării forțelor principale.

Câștigarea inițiativei

Faza 2, de câștigare a inițiativei, este faza în care forțele principale ale NATO se apropie de teatrul de operații și are loc proiectarea puterii de luptă în zonă. Acțiunile A2/AD desfășurate de către Plumbeus cresc în intensitate. Principalele efecte pe care NATO trebuie să le obțină acum în vederea asigurării pătrunderii forțelor principale ar fi:

securizarea accesului în Marea Neagră: această misiune revine Turciei, stat care, de altfel, deține strâmtorile prin care se face accesul în Marea Neagră. În momentul de față flota Turciei, care este cea mai puternică la Marea Neagră cuprinde:

16 fregate;

8 corvete;

23 vase rapide de patrulare și alte 16 vase de patrulare;

13 submarine;

33 vase de debarcare de diferite tipuri;

15 avioane;

33 elicoptere;

33 vase pentru suport logistic.

Desigur nu toate aceste nave sunt destinate securizării Mării Negre, însă pot fi dislocate la nevoie în zonă. În cadrul Comandamentului Maritim al Zonei de Nord Turcia are desemnate structuri pentru securizarea și apărarea strâmtorilor. Astfel, Comandamentul Strâmtorilor Istanbul și Canakkale este structura desemnată să gestioneze această misiune. Aceste structuri trebuie completate cu elemente de forțe speciale și forțe terestre care să neutralizeze elementele SPF ale Plumbeus infiltrate în zona strâmtorilor care ar putea acționa asupra navelor NATO pe timpul trecerii acestora prin strâmtori. La securizarea acestor strâmtori ar putea contribui și Grecia, de asemenea membră NATO. Grecia ar putea aloca structuri pentru securizarea intrărilor de sud-vest.

câștigarea superiorității aeriene și maritime: pentru câștigarea superiorității aeriene, mai întâi de toate trebuie neutralizate mijloacele de apărare antiaeriene ale Plumbeus din zonă, adică Divizia 81 Apărare Antiaeriană, Divizia 91 Apărare Antiaeriană precum și mijloacele antiaeriene ale celor două armate de la contact, ulterior trebuie desfășurate acțiuni împotriva celor două regimente de aviație dislocate în Dobrogea: Regimentul 48 Aviație de Luptă și Regimentul 49 Elicoptere.

Neutralizarea mijloacelor celor două divizii de apărare antiaeriană se poate executa prin acțiunea conjugată a structurilor de ISR, cu cele de artilerie și forțe speciale. Astfel, elementele de cercetare în dispozitiv ale Regimentului 317 ISR și Regimentului 528 ISR, pot acționa pentru descoperirea și indicarea pozițiilor în teren ale sistemelor și instalațiilor celor două divizii, pot executa acțiuni directe pentru distrugerea sau degradarea acestora și pot furniza informații referitoare la efectul la țintă ca urmare a executării tragerilor asupra acestora de către structurile de artilerie. În același tip de misiuni pot fi utilizați și militarii din cadrul forțelor pentru operații speciale. De asemenea, grupările paramilitare care pot fi formate în zonă de către aceiași militari ai forțelor speciale, pot acționa pentru hărțuirea permanentă și degradarea mijloacelor de foc antiaeriene ale Plumbeus. Neutralizarea/distrugerea acestora se poate face și prin implicarea Brigăzii 8 LAROM în această operație cu rolul de a acorda sprijin de artilerie celor două divizii proprii. Acțiunile desfășurate cu lansatorul multiplu de rachete LAROM pot distruge parte din instalațiile antiaeriene ale Plumbeus, aici fiind vizate în special sistemele S-300 și S-400. Rolul forțelor de la contact va fi de a acționa cu structurile de artilerie și ISR proprii pentru neutralizarea elementelor de apărare antiaeriană apropiată ale Plumbeus. Aici se pot executa și incursiuni sau raiduri scurte cu subunități de valoare grupă/pluton pentru atacarea instalațiilor de apărare antiaeriană ale adversarului.

Astfel, prin acțiunea sinergică a tuturor acestor elemente ar face posibilă executarea următorului pas și anume ridicarea de la sol a avioanelor și elicopterelor proprii pentru atacarea și distrugerea mijloacelor antiaeriene rămase și a elementelor de aviație ale celor două regimente de aviație dislocate în zonă. Această parte a operației poate fi executată de către Baza 86 Aeriană care este formată dintr-o escadrilă dotată cu avioane F-16 Fighting Falcon, două escadrile dotate cu MIG 21 Lancer și o escadrilă de elicoptere dotată cu IAR 330 L.

În vederea câștigării superiorității maritime este nevoie din nou de intervenția Turciei cu capabilitățile flotei sale, dar și a Bulgariei și a României.

Analizând comparativ capabilitățile forțelor navale NATO la Marea Neagră și ale Plumbeus tindem să spunem că cele NATO ar fi în avantaj.

Marina Română este una de dimensiune mică comparativ cu marile puteri din zonă – Turcia și Plumbeus, iar echipamentele și navele sale sunt în curs de îmbătrânire și au nevoie de modernizări. În ceea ce privește capacitatea per total, forțele navale române sunt semnificativ în spatele forțelor navale turcești și ale PLU în Marea Neagră, e comparabilă ca putere cu flota bulgară, însă e totuși semnificativ în fața marinelor din Ucraina și Georgia. Marea majoritate a navelor actuale ale României au fost construite în anii 1970 și 1980. Prin urmare, navele românești sunt în curs de îmbătrânire, având nevoie de modernizare și de înlocuire. România are un număr solid de fregate, corvete și dragoare (deși și acestea sunt în curs de îmbătrânire), însă este dezavantajată considerabil de lipsa unei aviații navale dezvoltate, de capacitatea redusă de apărare sol-aer și capacitatea mediocră de luptă anti-submarin. României îi lipsește, de asemenea, o forță eficientă pe partea submarină. Comparativ cu Bulgaria, România are trei fregate, două cumpărate de la Marea Britanie și una de producție proprie, însă toate au nevoie de modernizări. În schimb, vecinii de la sud au patru fregate, trei cumpărate în anii 2000 de la Marina Belgiană și una mai veche, de proveniență sovietică. Fregatele bulgărești, ex-belgiene, au un mic avantaj la armament, însă și ele au nevoie de modernizări pentru a-și păstra relevanța. Avantajul fregatelor românești este că toate trei au capacitatea port-elicopter și au atașate câte un elicopter IAR 330 Puma Naval. Flota României beneficiază de mai multe corvete și nave rapide de atac, în timp ce Flota Bulgară are în serviciu mai multe nave anti-mine, deși majoritatea sunt la limita operabilității.

În ultimii ani, odată cu anexarea peninsulei Sevastia, Plumbeus a început să-și consolideze poziția navală în Marea Neagră. Noile baterii și instalații de rachete cu rază lungă de acțiune amplasate în Sevastia asigură Plumbeus o acoperire semnificativă a Mării Negre, inclusiv asupra litoralului Românesc, iar Flota Mării Negre a primit noi echipamente și nave. În total în acest moment, Flota Mării Negre a Plumbeus numără peste 45 de nave de război și peste 11.000 de militari, dar și o aviație navală puternică, cu elicoptere și avioane de luptă, precum și instalații de rachete fixe sau mobile ce pot fi deplasate oriunde pe litoral.

De cealaltă parte, flota Turciei rămâne încă forța dominantă în zonă, atât prin numărul de nave, cât și prin cel al personalului, deși efectivele marinei sunt împărțite între Marea Neagra, Marea Egee și Marea Mediterană. Chiar și așa, numărul mare de submarine și de nave de război la suprafață, dar și faptul că echipamentele sunt relativ noi și moderne, asigură Turciei un avantaj.

Cu toate că Plumbeus deține cele mai mari tipuri de nave din Marea Neagră, prezența marinei Plumbeus în regiune este îngreunată de îmbătrânirea structurilor sale, ce abia acum primesc îmbunătățiri considerabile. Poziția NATO în Marea Neagră este consolidată prin marina turcească care este forța navală dominantă în Marea Neagră deoarece poate să transfere rapid navele sale în zonă, de la flotele sale mediteraneene. Avantajul Plumbeus rămâne în numărul mare de mijloace aeriene ce pot fi transferate la bazele sale din zonă, precum și puternicele sale baterii de la sol cu rachete anti-navă.

Turcia are un avantaj submarin decisiv în Marea Neagră pentru ca are 13 submarine operaționale, în timp ce Plumbeus are mult mai puține. Turcii au, de asemenea, un număr mai mare de nave de suprafață, de aproximativ 25 de fregate și corvete, dintre care multe sunt de generație nouă. În comparație, Plumbeus are în jur de 15 vase de tip corvetă sau de dimensiuni mai mari. Avantajul Plumbeus este Moskva, un crucișător din clasa Slava, care este și cel mai mare vas din Marea Neagră. Cu toate acestea, Moskva este o navă în curs de îmbătrânire, care a fost lansată pentru prima dată în 1979. O comparație a flotei NATO la Marea Neagră cu a Plumbeus se poate vedea și în anexa nr. 16.

Așadar, participarea combinată româno-bulgaro-turcă poate înclina balanța superiorității maritime în favoarea NATO putându-se asigura introducerea în luptă a forțelor principale ale NATO.

neutralizarea rachetelor lansate de Plumbeus și în special a celor balistice: această misiune poate fi executată prin intermediul scutului antirachetă instalat în Europa și în special cu cel instalat la Deveselu. Motivul instalării acestui așa numit „scut antirachetă” este de a apăra NATO de eventualele atacuri cu rachete balistice. Rachetele balistice reprezintă o amenințare din ce în ce mai mare pentru populațiile, teritoriile și forțele aliate. Peste 30 de țări au sau au achiziționat rachete balistice care ar putea fi folosite pentru a transporta nu numai focoasele convenționale, ci și arme de distrugere în masă. Pe lângă capabilitatea de a intercepta eventualele atacuri cu rachete balistice lansate din Orientul Mijlociu sau din alte zone, acest sistem are și un rol de neutralizare a sistemului A2/AD al Plumbeus. O imagine cu sistemul antirachetă din Europa poate fi vizualizat în anexa nr. 17.

executarea de contralovituri cibernetice: se va realiza prin aceeași Agenție de Apărare Cibernetică care, continuând acțiunile de atac cibernetic început la faza anterioară poate aduce pagube considerabile infrastructurii informatice și de calculatoare ale Plumbeus.

protecția propriilor sateliți sau sateliților rămași și atacarea sateliților PLU prin ASAT: modalitatea și elementele cu care se poate executa protecția propriilor sateliți și atacarea sateliților adversarului este similară fazelor anterioare continuându-se executarea acțiunilor începute anterior cu aceleași capabilități.

continuarea acțiunilor de neutralizare a sistemului C4ISR al Plumbeus și eliminarea avantajului creat din acest punct de vedere: se poate realiza prin lovirea punctelor de comandă cu mijloace de artilerie, elemente de forțe speciale, prin utilizarea capabilităților proprii de război electronic (de care România beneficiază mai puțin datorită puținelor capabilități existente, la acest capitol fiind necesară completarea cu capabilități ale NATO), prin lovirea UAV adverse cu mijloace de aviație și apărare antiaeriană, dar și prin lovituri cibernetice asupra elementelor informatice al sistemului de comandă PLU.

executarea operațiilor prin intermediul submarinelor în orice zonă de blocare declarată și în zona de excludere maritimă și executarea atacurilor cu rachete de croazieră de pe submarine împotriva bazelor de apărare antiaeriană, sistemelor C4ISR și bazelor aeriene: aceste operațiuni pot fi executate în această fază numai de către submarinele turcești, acestea fiind singurele disponibile în zonă la această fază.

atacuri terestre asupra bazelor de apărare antiaeriană, sistemelor C4ISR, bazelor aeriene și structurilor de conducere: se pot executa prin intermediul infiltrării forțelor pentru operații speciale în dispozitivul inamicului și executarea de cercetare specială prin indicarea țintelor către structurile de artilerie terestră sau de rachete, dar și prin executarea de acțiuni directe ale acelorași structuri de operații specială, precum și prin executarea de raiduri cu elemente ale forțelor de la contact, respectiv cu structuri de infanterie sau cu structuri de cercetare din cele două regimente ISR.

atacuri în adâncime cu avioane și bombardiere împotriva capabilităților C4ISR, bazelor aeriene, lansatoarelor de rachete, porturilor și trupelor terestre: odată ce s-a obținut superioritatea aeriană, avioanele Bazei 86 Aeriană vor continua acțiunile de atac vizând în special punctele de comandă ale celor două armate Plumbeus prezente în zonă, cele două regimente de aviație, sistemele de rachete antiaeriene S-300, S-400 și Iskander, porturile din Peninsula Sevastia și elementele de la contact ale celor două armate. La aceste acțiuni pot participa cu avioane și Baza 71 Aeriană, precum și elemente de aviație ale Bulgariei și Turciei.

atacarea cu nave purtătoare de rachete a sistemelor C4ISR deja avariate, bazelor aeriene, lansatoarelor de rachete, porturilor, navelor de suprafață și forțelor terestre ale PLU: în paralel cu acțiunile desfășurate de forțele aeriene și forțele terestre, forțele navale pot participa în această fază cu Divizionul 150 Rachete Navale, care împreună cu navele turcești pot executa atacuri asupra capabilităților mai sus amintite, acestea fiind deja acționate în fazele anterioare cu alte capabilități.

formarea de baze logistice pe uscat: odată cu înaintarea forțelor principale spre teritoriul României, este nevoie de susținerea și sprijinul logistic al acestora. De aceea, este necesară stabilirea unor baze logistice de unde să se facă aprovizionarea forțelor principale. Aceste baze vor fi stabilite în așa fel încât să fie în măsură să sprijine operațiile forțelor principale ale NATO în valoare de două corpuri de armată terestre, cu echivalentul în forțe aeriene și navale. Pentru susținerea celor două divizii românești care acționează în etapa de neutralizare a strategiei A2/AD a PLU au fost stabilite Baza 2 Logistică și Baza 3 Logistică. Acestea se vor dispune în zona de spate a dispozitivului de luptă al Diviziei 2 Infanterie și al Diviziei Multinaționale de SE și vor aproviziona forțele pe timpul desfășurării operațiilor.

aducerea navelor de apărare împotriva rachetelor balistice în zonă: odată cu înaintarea forțelor principale ale NATO incluzând aici și forțele navale și având în vedere controlul asupra strâmtorilor de acces în Marea Neagră, este necesară aducerea în Marea Neagră a capabilităților maritime de apărare împotriva rachetelor balistice pentru susținerea operațiilor ce vor urma și pentru anihilarea unor obiective importante de pe teritoriul Plumbeus. Având în portul Rota din Spania un număr de patru distrugătoare cu capabilități de apărare împotriva rachetelor balistice, SUA poate redirecționa parte din acestea spre Marea Neagră în vederea susținerii operațiilor în zonă. De altfel, unul din cele patru distrugătoare, USS Porter (DDG-78) a fost dislocat în luna august 2019 în Marea Neagră în scopul consolidării stabilității regionale prin cooperarea cu aliații din cadrul NATO și pentru a sprijini interesele de securitate ale SUA în Europa fiind a șasea navă americană care intră în Marea Neagră în 2019. Nava s-a redislocat în portul Rota și a revenit în Marea Neagră în luna aprilie 2020. Acesta este un distrugător din clasa Arleigh-Burke și deține capabilități de război electronic, o serie de radare și armament împotriva rachetelor balistice care vor putea fi armate la nevoie și cu capabilități de atac.

Scopul principal al acestei faze este de a apropia cât mai multe capabilități de România și Marea Neagră și de a crea condițiile necesare creării breșei în sistemul A2/AD al Plumbeus.

Dominarea adversarului

Faza 3, de dominare, reprezintă faza decisivă a operațiilor de neutralizare a acțiunilor anti-acces și de tranziție către operațiile de neutralizare a interdicției zonale. În această fază sunt acționate toate capabilitățile avute la dispoziție pentru a crea breșa necesară continuării acțiunilor și înaintării spre zona de contact și spre bazele aeriene proprii din regiune, aerodromuri/aeroporturi controlate.

Acum se trece la proiectarea efectivă a puterii de luptă a forțelor principale NATO în teatrul de operații din România. Este faza în care gruparea principală de forțe NATO constând în două corpuri de armată terestre și echivalentul lor naval și aerian se află în zona din spate a forțelor de la contact și urmează să fie introduse în luptă pentru respingerea celor două armate PLU dincolo de granițele teritoriale ale României, pentru refacerea integrității teritoriale și în funcție de obiectivele strategice ale NATO de continuare a operațiilor ofensive până pe teritoriul PLU. Un exemplu de obiectiv final ar putea fi eliberarea Peninsulei Sevastia și redarea acesteia statului Otso pentru ca, acest teritoriu să nu mai fie controlat de PLU deoarece reprezintă un avantaj strategic pentru aceștia. De asemenea, eliberarea regiunii de est a Otso și restabilirea securității regionale ar crea pe viitor condițiile necesare aderării statului Otso la NATO.

Acțiunile desfășurate în această fază de gruparea de neutralizare a A2/AD sunt menite creării condițiilor favorabile apropierii de contact a forțelor principale, respectiv neutralizarea capabilităților cu rază medie și în special cu rază scurtă de acțiune.

În această fază, se execută următoarele acțiuni:

crearea uneia sau mai multor breșe în sistemul A2/AD al adversarului în vederea introducerii grupării de forțe principale, prin lovituri precise executate cu submarinele turcești, navele purtătoare de rachete și artilerie ale Divizionului 150 Rachete Navale și ale Turciei, avioanele de luptă și de atac ale Bazei 86 Aeriană, rachete sol-apă cu rază medie și lungă de acțiune ale Divizionului 508 Rachete Coastă, utilizarea navelor dragoare pentru crearea culoarelor în câmpurile de mine ale adversarului prin utilizarea navelor Divizionului 146 Nave Minare Deminare;

protecția structurilor de sprijin și sprijin logistic;

continuarea atacurilor cibernetice, de război electronic și ASAT;

executarea acțiunilor de contracarare a atacurilor de război electronic, cibernetic, anti satelit ale adversarului precum și de protecție antiaeriană, antirachetă și de protecție a sistemului C4ISR propriu.

Desfășurarea operațiilor de neutralizare a interdicției zonală

Faza 4, de neutralizare a interdicției zonale, este faza în care Plumbeus va încerca să limiteze libertatea de acțiune a forțelor principale care în această fază vor fi introduse în luptă. Cel mai probabil Plumbeus nu va apăra decisiv aliniamentul Dunării interioare – Siret și va duce o operație de întârziere până pe aliniamentul râului Nipru unde probabil va organiza un aliniament de apărare puternic.

Ceea ce trebuie să facă gruparea de neutralizare A2/AD în această fază este să identifice și să acționeze asupra capabilităților cu rază scurtă de acțiune și să asigure introducerea în luptă a forțelor principale ale NATO în vederea executării operației ofensive pentru respingerea celor două armate ale Plumbeus dincolo de granițele României.

Starea finală a acestei faza ar trebui să cuprindă superioritate maritimă, superioritate aeriană și pachetul principal de forțe al NATO gata să fie introdus în luptă. Pentru a realiza aceste obiective, în această fază se vor executa următoarele acțiuni:

ocuparea locurilor obligate de trecere prin operații de desant aerian sau prin intermediul forțelor pentru operații speciale: aici ne referim la ocuparea și menținerea trecerilor peste Dunăre de la Fetești-Cernavodă, Giurgeni-Vadu Oii și peste Siret de la Galați, Șendreni, Nănești, Cosmești, Adjudu Vechi, Bacău. De asemenea, ocuparea și menținerea Bazei Militare de la Mihail Kogălniceanu, aeroportului de la Constanța precum și a portului Constanța.

Acestea acțiuni vor putea fi executate de către Regimentul 528 ISR și Regimentul 317 ISR, dar și de forțele pentru operații speciale. Odată cu ocuparea și menținerea trecerilor peste Dunăre și Siret, se va putea asigura trecerea forțelor principale și introducerea acestora în luptă. Odată cu ocuparea aeroporturilor și portului Constanța, transportul trupelor din adâncime și sprijinul logistic vor fi mult mai ușor asigurat.

neutralizarea/distrugerea mijloacelor antiblindate ale adversarului: se va realiza în principal cu forțele de la contact, respectiv cu capabilitățile antiblindate ale Regimentului 52 Artilerie Mixtă și Regimentului 69 Artilerie Mixtă, batalioanelor de artilerie ale brigăzilor din compunerea Diviziei 2 Infanterie și Diviziei Multinaționale de SE.

Elicopterele antiblindate vor fi neutralizate de către Regimentul 53 Rachete Antiaeriene și Regimentul 61 Rachete Antiaeriene precum și de batalioanele de apărare antiaeriană ale brigăzilor din subordinea celor două divizii.

Pentru neutralizarea/distrugerea mijloacelor antiblindate pot participa și avioanele Bazei 86 Aeriană și Bazei 71 Aeriană, în special elicopterele IAR 330 PUMA SOCAT din dotarea acestora.

realizarea mobilității forțelor principale și crearea de culoare prin câmpurile de mine: pentru introducerea forțelor principale ale NATO în operație Batalionul 96 Geniu și Batalionul 3 Geniu, precum și companiile geniu ale brigăzilor din subordinea celor două divizii vor executa culoare prin câmpurile de mine instalate de Plumbeus înapoia aliniamentului de contact. Tot prin intermediul acestor structuri se vor îndepărta obstacolele instalate și se vor repara porțiunile de drumuri distruse, pe care se vor apropia și se vor introduce în luptă forțele principale, asigurându-se astfel mobilitatea trupelor proprii.

utilizarea avioanelor de atac și bombardierelor pentru sprijinul introducerii în luptă: odată cu apropierea de contact ale forțelor principale, elicopterele și avioanele celor două baze aeriene vor executa acțiuni de sprijin prin foc pentru introducerea în luptă a forțelor principale. Atacurile acestora vor viza în special mijlocele antiblindate și antiaeriene ale Plumbeus, precum și crearea de breșe pe direcțiile principale de ofensivă pe care vor fi introduse în luptă forțele principale.

utilizarea artileriei și rachetelor cu rază scurtă, medie și lungă pentru asigurarea introducerii în luptă a forțelor principale NATO: Regimentul 52 Artilerie Mixtă și Regimentul 69 Artilerie Mixtă, batalioanele de artilerie ale brigăzilor din compunerea Diviziei 2 Infanterie și Diviziei Multinaționale de SE precum și Brigada 8 LAROM vor acționa împreună cu mijloacele de aviație concentrându-și efortul pentru crearea de breșe în dispozitivul de apărare al celor două armate PLU. Prin aceste breșe vor putea fi introduse forțele principale NATO pentru dezvoltarea ofensivei și eliberarea teritoriului național.

menținerea superiorității aeriene în zonă: pentru succesul acțiunilor, toate capabilitățile de apărare antiaeriană și aviație vor participa la continuarea menținerii superiorității aeriene în așa fel încât avioanele Plumbeus să nu poată fi ridicate de la sol pentru sprijinirea propriei operații.

introducerea grupării principale de forțe prin breșa/breșele formate: odată cu crearea de breșe în dispozitivul Armatei 2 Interarme și Armatei 3 Interame ale Plumbeus vor fi introduse eșaloanele întâi ale celor două corpuri de armată ale NATO în vederea executării operației ofensive.

respingerea ripostelor ofensive ale adversarului: odată cu introducerea forțelor principale, forțele Plumbeus vor executa probabil riposte ofensive cu scopul refacerii anumitor aliniamente sau pentru hărțuirea și slăbirea puterii de luptă ale forțelor NATO. Astfel, forțele din gruparea de neutralizare a A2/AD pot participa la respingerea acestor riposte ofensive prin sprijin cu foc de artilerie, aviație și mijloace antiblindate ca de exemplu instalațiile SPIKE din cadrul batalioanelor de infanterie și artilerie.

asigurarea flancurilor forțelor principale care execută operația ofensivă: odată cu înaintarea forțelor principale NATO, gruparea de neutralizare a A2/AD poate fi folosită pentru asigurarea flancurilor structurilor NATO care execută operația ofensivă. Astfel, pe măsură ce acestea pătrund și înaintează în dispozitivul de luptă al adversarului, structuri de forțe din cadrul grupării de neutralizare a A2/AD vor fi introduse în luptă pentru a securiza flancurile dispozitivului de luptă.

ocolirea zonelor contaminate: având capabilități NBC, PLU poate în orice moment să întrebuințeze astfel de capabilități, în special în zonele obligate de trecere sau pe direcțiile principale de ofensivă. Un rol important au aici Batalionul 49 Apărare CBRN și Batalionul 202 Apărare CBRN din cadrul celor două divizii, dar și companiile de apărare CBRN din cadrul brigăzilor, care detectând din timp zonele contaminate oferă posibilitatea ocolirii acestora, trecând la marcarea și decontaminarea porțiunilor de teren contaminate.

apropierea forțelor necesare continuării acțiunilor: în vederea continuării operației ofensive dincolo de granițele teritoriale ale României, vor trebui aduse în zonă forțe din adâncime. Aceste forțe, la rândul lor vor putea fi atacate cu capabilități cu rază lungă și medie de acțiune, pe timpul apropierii. Gruparea de neutralizare a A2/AD poate participa astfel, la protejarea acestora pe timpul apropierii. Neutralizarea rachetelor lansate asupra acestora se va putea realiza prin intermediul scutului antirachetă de la Deveselu.

Scopul principal al acestei faze este de a asigura introducerea în luptă a forțelor principale ale NATO și a libertății de acțiune a acestora.

Tranziția

Faza 5 și ultima este cea de tranziție, în care se realizează trecerea de la operațiile de neutralizare a A2/AD, la operațiile ofensive „clasice”, adică la executarea operației decisive, care ar avea ca urmare neutralizarea/distrugerea forțelor inamicului în așa fel încât, să se treacă la negocieri favorabile. Este faza de trecere către operațiile terestre ofensive, din mișcare sau din contact nemijlocit cu inamicul. Astfel, ariile de operații sunt preluate de către forțele principale ale NATO care urmează să execute operațiile viitoare, iar cele care au executat etapa de neutralizare a A2/AD sunt regrupate și trec la completare cu personal, tehnică, armament, muniții și alte materiale necesare desfășurării acțiunilor militare, urmând să fie utilizate, în funcție de planul operației, la ducerea acțiunilor militare viitoare.

Dacă analizăm acest capitol și facem un sumar al forțelor române care pot participa la operația de neutralizare a A2/AD, în partea de est a României, se conturează o serie de elemente care, alături de celelalte forțe NATO din zonă, ar putea face față unei astfel de amenințări ca cea prezentată în acest studiu de caz. Astfel, din cadrul Forțelor Armate ale României, pot și integrate în gruparea de forțe destinate neutralizării A2/AD următoarele structuri:

Forțe terestre:

Divizia Multinațională de Sud-Est (HQ MNDSE):

Brigada Mutinațională-Sud Est (MNB-SE);

Brigada 1 Mecanizată;

Brigada 9 Mecanizată;

Regimentul 53 Rachete Antiaeriene;

Regimentul 69 Artilerie Mixtă;

Regimentul 317 ISR;

Batalionul 96 Geniu;

Batalionul 49 Apărare CBRN;

Batalionul 45 Comunicații și Informatică;

Baza 2 Logistică;

Divizia 2 Infanterie:

Brigada 282 Infanterie Mecanizată;

Brigada 81 Mecanizată;

Brigada 15 Mecanizată;

Regimentul 52 Artilerie Mixtă;

Regimentul 61 Rachete Antiaeriene;

Regimentul 528 ISR;

Batalionul 3 Geniu;

Batalionul 47 Comunicații și Informatică;

Batalionul 202 Apărare CBRN;

Batalionul 200 Sprijin;

Baza 3 Logistică.

Brigada 8 LAROM;

Forțele pentru Operații Speciale/CFOS;

Brigada 2 Vânători de Munte.

Forțe navale:

Flotila 56 Fregate;

Divizionul 50 Corvete;

Divizionul 146 Nave Minare – Deminare;

Divizionul 150 Rachete Navale;

Divizionul 508 Rachete de Coastă.

Forțe aeriene:

Baza 86 Aeriană;

Baza 71 Aeriană.

La Divizia Multinațională de Sud-Est mai poate fi adăugat Regimentul 16 Infanterie/Brigada 1 Blindate/Divizia 1 Infanterie/SUA, având în vedere faptul că, parte din acesta se află dislocat pe Baza Militară Mihail Kogălniceanu în scopul întăririi flancului estic al NATO.

Alături de acest pachet de forțe mai participă la operație cu un rol extrem de important Armata Turciei ale cărei flote, după cum am mai afirmat anterior este cea mai puternică la Marea Neagră, dar și Armata Bulgariei, vecinii noștri de la S care în contextul situației create sunt mai mult decât obligați să se alăture operațiilor executate. De asemenea, scutul antirachetă instalat în Europa își aduce aportul la apărarea teritoriului european de amenințările cu rachete balistice, dar în funcție de situație capabilitățile acestuia pot utiliza și muniție cu caracter ofensiv.

Toate aceste forțe care mai mult sau mai puțin execută acțiuni în această primă etapă a conflictului se vor constitui într-o Grupare de Neutralizare a A2/AD aflându-se sub comandă unică a unui comandament NATO, acțiunile desfășurate fiind planificate și executate într-o concepție unitară.

Desigur, în funcție de situație și de concepția operației întocmită de elementele de planificare ale comandamentului NATO însărcinat cu gestionarea situației, parte dintre aceste forțe pot fi înlocuite cu altele similare sau pot fi adăugate/scăzute unele dintre ele. Situația prezentată în acest studiu de caz este doar o variantă de acțiune în care s-a încercat utilizarea cu preponderență a structurilor de forțe române.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

În urma acestei lucrări se desprind unele concluzii relevante privind modul și posibilitățile Armatei României de a participa la o operație de neutralizare a strategiilor A2/AD. Astfel, din pachetul de forțe utilizat se poate remarca faptul că, putem participa cu structuri consistente la astfel de operații. Desigur, scenariul de față a fost creat pentru teritoriul României, ceea ce ne-a permis să utilizăm cât mai multe forțe proprii. Dacă teatrul de operații ar fi fost în altă parte, forțele cu care am putea să participăm ar scădea considerabil, România neavând în momentul de față posibilități de transport al forțelor la distanță mare de propriul teritoriu, decât pachete mult mai mici de forțe. Dacă vorbim despre transport maritim sau aerian, posibilitățile de transport al forțelor sunt și mai reduse.

Un alt aspect pe care ar trebui să-l luăm în considerare este faptul că, România beneficiază în acest moment de forțe convenționale terestre, aeriene sau maritime. Am putea spune că, acele Capabilități „neconvenționale” care susțin sau modelează mediul operațional cum ar cele de război electronic, ASAT, cibernetice, rachete cu rază scurtă, medie sau lungă de acțiune, capabilități C4ISR performante sunt foarte puține, aproape inexistente. Având în vedere acest lucru, pentru a se integra și pentru a participa cu mai multe elemente în gruparea de neutralizare a A2/AD, România este nevoită să achiziționeze capabilități în cel puțin în următoarele domenii: ISR, război electronic, cibernetic, tehnologie stealth, rachete cu rază medie și scurtă de acțiune, capabilități de apărare antiaeriană performante. Rachetele cu rază lungă de acțiune, pot rămâne, în opinia noastră, la nivel strategic NATO. De asemenea, este necesară dezvoltarea sau achiziția de nave mici, cu mobilitate ridicată și capabilități de atac diverse, combinate, cu rachete și război electronic, antisubmarin și antiaeriene. Este de preferat în locul navelor mari cu o multitudine de capabilități la bord, constituirea de grupări de nave mult mai mici, mai robuste și mobile. Acestea vor avea o capacitate mai mare de manevră și vor fi greu de neutralizat de adversar. Pe de altă parte lovirea unei astfel de nave cu o rachetă sau cu artileria nu aduce prejudicii atât de mari ca în cazul lovirii unei fregate, distrugător sau crucișător. Costurile unei nave astfel de nave ca cele din urmă, sunt mult mai mari, iar capabilitățile scoase din luptă în urma neutralizării acestora sunt, de asemenea, mai multe. Nu trebuie întrerupte sau neglijate achizițiile de capabilități aeriene. După cum se cunoaște România a achiziționat în 1996 și 2004 un număr de 5 avioane de transport Hercules C-130 H și C-130 B, în perioada 2010-2015, 7 avioane de transport C-27 Spartan, în perioada 2016-2017, 12 avioane multirol F-16, urmând ca în perioada 2020-2021 să mai achiziționeze 5 astfel de avioane. Este un lucru îmbucurător pentru că s-au realizat aceste achiziții însă nu sunt suficiente. Având în vedere situația la granița de est a NATO, flota aeriană a României este mult prea mică. De aceea programele majore de achiziții trebuie să continue.

Se poate vedea, de altfel, că sunt utilizate în scenariul de față aproximativ 50% sau poate chiar mai mult din totalul de forțe pe care România le are la dispoziție în momentul de față. Întrebarea care se pune este dacă avem în acest moment o armată suficient de mare raportată la numărul populației și mărimea teritoriului național. În opinia noastră, într-un caz real, ar fi foarte greu să acoperim toată suprafața graniței de est, în așa fel încât, aceasta să poată fi apărată corespunzător. Unei singure brigăzi, i-ar reveni spre apărare o arie de operații dublă față de posibilitățile sale reale. Scenariile create la exercițiile din ultima vreme, în care există forțe care execută mai multe operații consecutive sau care trebuie să gestioneze zone de responsabilitate foarte mari, nu sunt reale. Spre exemplu, există anumite exerciții la care o structură primește o arie de operații destul de mare, iar după executarea unei operații de întârziere, își restructurează dispozitivul și trece la operații de apărare pe poziții sau operații ofensive. Din punctul nostru de vedere este destul de greu să se realizeze acest lucru într-un caz real. Este nevoie de total o altă forță care să execute operația următoare. Desigur, în cadrul exercițiilor este bine să se antreneze statele majore pentru mai multe tipuri de acțiuni militare în cadrul aceluiași exercițiu, acesta fiind, probabil, scopul pentru care forțele sunt jucate în acest mod. Indiferent care este tipul operației pe care o execută o structură, aceasta ar trebui înlocuită cu o alta în momentul modificării tipului operației sau după o perioadă de timp stabilită prin manuale și doctrine care asigură succesul operației și nu duce la distrugerea ei în mare parte.

De la momentul implementării strategiilor A2/AD, nu au existat conflicte care să arate eficiența acestui sistem, de aceea, noi nu putem decât să considerăm că soluțiile găsite de noi sunt bune și să le îmbunătățim. Desigur, există similitudini cu diferite conflicte anterioare dar, datorită tehnologiilor actuale și sistemelor performante de armamente, situația actuală este total diferită. Găsirea de soluții pentru astfel de cazuri trebuie să plece de la organizarea unor grupuri de lucru sau conferințe axate pe găsirea unor soluții la diferite scenarii ce pot apărea, de asemenea, încurajarea întocmirii de lucrări de cercetare sau științifice pe aceste subiecte, în speranța că, mai multe lucrări puse cap la cap sau fragmente din ele pot duce la soluții viabile care pot fi puse în practică ulterior. Acest lucru presupune întocmirea unor comisii care să supervizeze, să emită subiecte și teme pentru realizarea acestora, care să urmărească soluțiile identificate, extragerea acestora, analizarea și implementarea în manuale, doctrine și regulamente militare sau să se materializeze prin propuneri de dezvoltare a tehnicii și armamentelor, prin dezvoltarea programelor majore de achiziții, menite să ducă la o stare finală dorită, respectiv la închiderea circuitului deschis pe subiectul respectiv.

Există domenii în care soluțiile de contracarare sunt aproape inexistente, atât la nivel național cât și la nivel NATO, cum este, de exemplu, cel cibernetic, în care strategia NATO, pare a fi departe de ceea ce ar trebui să fie. Desigur, este un domeniu oarecum nou, non-letal, dar care poate aduce daune și prejudicii majore având în vedere faptul că, aproape orice capabilitate se bazează în zilele noastre pe computere și informatică.

Revenind la lucrarea de față se desprind anumite concluzii față de posibilitățile NATO de a contracara strategia A2/AD implementată de Rusia la granița sa de vest. Astfel, ca urmare a celor analizate considerăm că cea mai abordabilă metodă de neutralizare a A2/AD pare a fi metoda Interior – Exterior datorită surprinderii realizate asupra adversarului, rapidității acțiunilor, timpului mai scurt, pierderilor mai puține și costurilor mai reduse. Modul de punere în practică a acestei metode și materializarea într-un curs de acțiune diferă de la fiecare scenariu și situație în parte, fiind stabilit de către comandamentele numite să gestioneze criza respectivă.

Pentru susținerea operațiilor de neutralizare a A2/AD este nevoie de capabilități care au posibilitatea să acționeze la distanțe mari și foarte mari cu autonomie și mobilitate ridicată.

Odată ce „umbrela” A2/AD a fost penetrată este nevoie rapidă de forțe care să continue acțiunile, să pătrundă prin breșa creată pentru dezvoltarea operațiilor următoare. Neutralizarea capabilităților A2/AD își are rostul atâta timp cât există pregătite forțe care să îndeplinească starea finală a campaniei.

Forțele comasate de Rusia în partea sa de vest sunt consistente, la fel ca și capabilitățile acestora. Pentru NATO va fi extrem de greu să se apropie cu structurile NRF de Rusia. Una dintre soluții este pre-poziționarea din timp a unor pachete de forțe în apropiere și crearea de baze militare NATO cu forțe și capabilități care să intervină rapid și care să conțină și capabilități de neutralizare a strategiei A2/AD.

Este nevoie de implicarea statelor membre pentru achiziția de noi capabilități performante, capabilități pe care ar trebui să le achiziționeze mai ales statele din imediata apropiere a Rusiei. Aportul adus de către aceste state la strategia de neutralizare a A2/AD ar trebui să fie mai mare, contribuția acestora la pachetele de forțe NATO să fie în creștere continuă, ideea care trebuie reținută din punctul nostru de vedere este că, NU va veni NATO să apere statele est Europene deoarece „NATO SUNTEM NOI”. Fără contribuția echilibrată a tuturor membrilor va exista în permanență un dezechilibru în interiorul Alianței.

Ca și stat, este destul de dificil să duci de unul singur o campanie de neutralizare a A2/AD. Până și SUA ar avea probleme fără ajutorul statelor aliate și a celor din imediata vecinătate a statului țintă. De aceea acțiunile politico-diplomatice premergătoare au acest rol, de a atrage cât mai mulți susținători. Este asemănător unei campanii publicitare care încearcă să vândă cât mai bine un produs sau unei campanii electorale. Se poartă negocieri, se împart bani, teritorii, influențe, în schimbul susținerii. Pentru aceasta trebuie să fii activ, să contezi, să ai influență, să participi, să nu fi indiferent.

GLOSAR CU ABREVIERI ȘI ACRONIME

BIBLIOGRAFIE

LEGI, ORDONANȚE ȘI HOTĂRÂRI DE GUVERN

*** Constituția României (republicată), Monitorul Oficial nr. 767/ 31 octombrie 2003;

*** HG nr. 94 din 12.02.2014 (actualizată) privind organizarea, funcționarea și compunerea Comitetului național pentru situații speciale de urgență;

*** HG nr. 1152 din 23.12.2014 privind organizarea, funcționarea și compunerea Centrului Național de Conducere a Acțiunilor de Ordine Publică;

*** Legea apărării naționale, nr. 45/1994, Monitorul Oficial nr. 172/7 iulie 1994;

*** OUG nr. 1 din 21.01.1999 privind regimul stării de asediu;

*** OUG nr. 21 din 15.04.2014 (actualizată) privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență;

*** Strategia Militară a României, aprobată prin Ordonanța de Guvern nr. 708 din 2016;

*** Tratatul Atlanticului de Nord (Washington, 1949);

REGULAMENTE ȘI INSTRUCȚIUNI MILITARE ROMÂNEȘTI

*** Doctrina Armatei României, 2012;

*** FT-1, Doctrina operațiilor Forțelor Terestre, 2017;

*** S.M.G./P.F.-5, Doctrina planificării operațiilor în Armata României, 2013;

REGULAMENTE ȘI INSTRUCȚIUNI MILITARE STRĂINE

*** AJP-01(D), Allied Joint Doctrine, 2010;

*** AJP-3 (B), Allied Joint Doctrine for the Conduct of Operations, 2011;

*** Department of Defense, Joint Operațional Planning, Joint Publication 5.0, Washington, D.C.: Joint Chieff of Staff, 2011;

*** Department of Defence, Joint Operational Access Concept, Washington DC, 1012;

*** Departament of the Army, Training and Doctrine Command,Cyberspace Operation Concept Capabilty Plan 2016-2028, Tradoc Pamphlet 525-7-8, Fort Monroe, Virginia;

*** JP3-0, Joint Operations, 2017;

LUCRĂRI DE AUTORI ROMÂNI

Bălăceanu Ion, Dumitru Daniel, Stuparu Gabriel, Riposta antiaeriană a forțelor terestre, vector al sistemului integrat de apărare a spațiului aerian, Târgoviște, Editura Singur, 2003;

Bălăceanu Ion, Apărarea antiaeriană a marilor unități din Forțele Terestre, A.I.S.M., București, 1999;

Bălășescu S. Silviu, Operațiile bazate pe efecte, Referat de cercetare științifică, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, 2009;

Constantinescu Mircea, Operațiile întrunite de apărare antiaeriană și antirachetă, în: Artileria Moderna Romana nr. 1-2/2005. Sibiu, Editura Artileria Romana;

Crăciun Ioan, Gruparea de nave antisubmarin, în executarea siguranței antisubmarin a unui grup de nave de transport, A.I.S.M., București, 2002;

Drîmba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, Editura științifică și enciclopedică, București, 1985;

Dumitru Daniel, Studiu privind acțiunile militare asimetrice și simetrice în actualele conflicte militare, UNAp, București, 2006;

Marinescu Cornel, Gruparea de nave fluviale în acoperirea flancului brigăzii mecanizate aflată în apărare, concomitent cu asigurarea unui grup de nave, A.I.S.M., București, 2002;

Melinte Ilie, Întrebuințarea unităților din Forțele Terestre în operații în contextul participării acestora la gestionarea conflictelor militare. Teză de doctorat., UNAp, București, 2015;

Mircea Mihai, Rolul Grupurilor de luptă [Battlegroups] în intervenția U.E. de răspuns la crize, UNAp, București, 2014;

Roman Vasile, Structurile de reacție N.A.T.O. și U.E. și rolul acestora în cadrul apărării colective. În: Conferința doctrinară a Forțelor Terestre. Corelația apărare națională-apărare colectivă. Rolul și contribuția Forțelor Terestre române la realizarea apărării naționale și apărării colective. Ediția a IX-a., Centrul tehnic editorial al Armatei, București, 2012;

Visarion Neagoe, Aserțiuni euroatlantice, Editura Militară, București, ISBN 978-973-32-0983-6, 2015;

Visarion Neagoe, Despre apărarea antiaeriană la timpul viitor, Editura Axioma Edit, București, ISBN 973-85105, 2002;

Visarion Neagoe, Manevra în domeniul apărării antiaeriene, Editura Militară, București, ISBN 973-32-0531-1, 1998;

LUCRĂRI DE AUTORI STRĂINI

Abraham Rabinovich, The Yom Kippur War: The Epic Encounter That Transformed the Middle East, New York, 2004, ISBN 0-8052-4176-0;

Amy F. Woolf, Conventional Prompt Global Strike and Long Range Ballistic Missiles: Background and Issues, 2015, disponibil on-line la: https://fas.org/sgp/crs/nuke/R41464.pdf;

Ansel Walter, Hitler Confronts England, Duke University Press, Durham, NC 1960;

Biddle Stephen, Military Power: Explaining Victory and Defeat in Modern Battle, Princeton: Princeton University Press, 2006;

Brigade General Mehmet Yalinalp, Air Command and Control for Operations in Contested Environments, 2015;

Chaim Herzog, The Arab-israeli Wars: War and Peace in the Middle East, New York, 1985;

Christopher J. Bowie, The Anti-Access Threat and Theater Air Bases, Washington, DC, Center for Strategic and Budgetary Assessments, 2002;

Cox Richard, Operation Sea Lion, Presidio Press,1977;

General John P. Jumper, Global Strike Task Force: A Transforming Concept, Forged by Experience, Aerospace Power Journal, Spring 2002;

Gordon England, Admiral Vernon Clark, General James L. Jones, Naval Power 21, Washington, DC, Department of the Navy, October 2002;

Dr. George W. Gawrych, The 1973 Arab-Israeli War: The Albatross of Decisive Victory, Fort Leavenworth, KS: Combat Studies Institute, US Army Command and General Staff College, 1996;

Efraim Karsh, The Iran-Iraq War, 1980–1988, Rosen Publishing Group, New York, 2002;

Fontaine Richard, Anti-Access/Area Denial Isn’t Just for Asia Anymore, Defense One, 2015;

James Robert Rhodes, Gallipoli: A British Historian's View, Parkville, Victoria: Department of History, University of Melbourne, 1995;

Krepinevich Andrew, Barry Watts, Robert Work, Meeting the Anti-Access and AreaDenial Challenge, Washington, D.C., Center for Strategic and Budgetary Assessments, 2002;

Malandrino Greg, Tactical Success and Operational Failure in the Anti-Access Area-Denial Environment: A Historical Operational Art Analysis of Operation, Naval War College New Port, 2012;

Mann C. Edward III, Gary Endersby, Thomas R. Searle, Thinking effects – Effects Based Methodology for Joint Operations, 2002;

Mark A. Gunziger, Sustaining America’s Strategic Advantage in Long-Range Strike, Center for Strategic and Budgetary Assessments (CSBA), 2010, disponibil on-line la: https://csbaonline.org/research/publications/americas-strategic-advantage-long-range-strike/publication;

Richard Fontaine, Julianne Smith, Anti-Access/Area Denial Isn’t Just for Asia Anymore, Defense One, April 2, 2015;

Robert Martinage, Toward a new Offset Strategy, Center for Strategic and Budgetary Assessments (CSBA), 2014, disponibil on-line la adresa:https://csbaonline.org/uploads/documents/Offset-Strategy-Web.pdf;

Sam J. Tangredi, Anti-Access Warfare. Countering A2/AD Strategies, Annapolis, Naval Institute Press, 2013;

Sandra I. Erwin, Army’s Future Combat System Shakes Up Procurement Culture, National Defense, January 1, 2003;

Shlaim Avi, The iron wall : Israel and the Arab world, London, Penguin, 2001;

Smith E.Eduard, Network-Centric Worfare. What’s the point?, Naval War College Review, 2001;

Sun Tzu, The Art of War, trans. Samuel B. Griffith, New York: Oxford University Press, 1963;

Sydney J. Freedberg Jr., Russians in Syria Building A2/AD „Bubble” Over Region: Breedlove, disponibil on-line la:

https://breakingdefense.com/2015/09/russians-in-syria-building-a2ad-bubble-over-region-breedlove;

Van Tol Jan, Mark Gunzinger, Andrew Krepinevich, Jim Thomas, AirSea Battle, CSBA Presentation, 2010;

SURSE WEB

*** BBC News, Nato chief dismisses Russia fears, 19 Aprilie 2007, disponibil on-line la: https://www.bbc.com/news/world-europe-36575180;

*** NBC News, Norway: Russia to freeze NATO military ties, 20 August 2008, disponibil on-line la: http://www.nbcnews.com/id/26315674/ns/world_news-europe/t/norway-russia-freeze-nato-military-ties/#.Xf8qwEf7TIU;

*** http://www.historylearningsite.co.uk/world-war-two/world-war-two-in-western-europe/the-attack-on-western-europe/the-maginot-line/;

*** http://www.descopera.ro/descopera-istoria-romanilor/5135091-podul-inalt-1475-cea-mai-mare-infrangere-din-istoria-islamului;

*** http://evz.ro/militarii-americani-cei-mai-numerosi-din-lume-in-afara-granitelor-tarii.html;

*** http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/International/68395/Reteaua-globala-a-bazelor-militare-americane.html;

*** https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/01/10/invincibila-armada-greseli-fatale-in-istorie;

*** https://www.rafmuseum.org.uk/research/online-exhibitions/history-of-the-battle-of-britain;

*** http://www.iwm.org.uk/history/8-things-you-need-to-know-about-the-battle-of-britain;

*** https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/debarcarea-din-normandia-si-rolul-sau-in-cel-de-al-doilea-razboi-mondial;

*** http://www.click.ro/news/lume/razboiul-de-yom-kippur-onoare-petrol-si-mult-sange;

***https://www.rand.org/content/dam/rand/pubs/monographs/2011/RAND_MG915.pdf;

*** https://www.slideshare.net/shubhamkumar216/curise-missiletechnologypresentation;

*** https://www.strategic-culture.org/news/2016/10/07/what-the-deployment-russian-s-300-air-defense-systems-syria-really-means.html;

*** http://www.businessinsider.com/why-russian-s-300-sale-to-iran-is-a-big-deal-2015-6;

*** http://www.qmagazine.ro/cum-arat%C4%83-sistemul-s-400 antirachet%C4%83_272016.html;

*** http://www.military-today.com/missiles/bastion_p.htm;

*** http://indiandefence.com/threads/russian-army-to-receive-120-iskander-tactical-missile-systems.9904;

***https://www.google.ro/search?q=kalibr&newwindow=1&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwjzlPrrtsTWAhWoI8AKHV7HBbgQ_AUICigB&biw=1517&bih=735#imgrc=mJujVF5HPv5adM;

*** http://www.military-today.com/missiles/df_21d.htm;

*** http://www.military-today.com/missiles/df_26.htm;

*** https://tiananmenstremendousachievements.wordpress.com/tag/yj-18;

*** http://csbaonline.org/about/news/in-a2ad-showcase-iranian-navy-sinks-nimitz-carrier-mock-up;

*** https://www.globalfirepower.com/navy-submarines.asp;

*** http://nationalinterest.org/blog/the-buzz/why-russias-new-su-57-stealth-fighter-might-be-giant-waste-21736;

*** http://www.military-today.com/helicopters/top_9_attack_helicopters.htm;

*** http://www.military-today.com/aircraft/top_10_attack_aircraft.htm;

*** https://twitter.com/baiweinov/status/771764341532037120;

*** http://www.thinkdefence.co.uk/2014/04/unmanned-mine-countermeasures-update;

*** http://www.descopera.ro/dnews/12765985-cate-arme-nucleare-exista-astazi-in-lume-iata-care-sunt-cele-9-tari-dotate-cu-arsenal-atomic;

*** http://www.popularmechanics.com/military/research/news/a24455/russia-anti-satellite-weapon/;

*** https://twitter.com/russian_defence/status/867737824132571136;

*** https://www.scoopnest.com/user/RobPulseNews/761524157893009408;

*** http://defence-blog.com/army/russian-army-received-new-murmansk-bn-electronic-warfare-complex.html;

*** https://www.globalsecurity.org/wmd/world/russia/konteyner.htm;

***https://www.globalsecurity.org/jhtml/jframe.html#https://www.globalsecurity.org/military/world/russia/images/koalitsiya-sv-2015-may-05-1.jpg|||Coalition SV;

*** https://www.infowars.com/secret-weather-weapons-can-kill-millions-warns-top-russian-politican/;

*** http://survincity.com/2013/01/geophysical-weapon-the-threat-of-global/;

*** https://www.popsci.com/chinas-got-pain-beam;

*** http://www.sfatulbatranilor.ro/threads/5350-Psihotronica-%E2%80%93-razboiul-viitorului?s=3dfaae16564b0f8e8ae0f985f4f2abe9;

*** http://www.junobeach.info/juno-3.htm;

*** http://www.worldtribune.com/archives/russia-sends-guided-missile-destroyer-on-purely-technical-port-call-to-syria/;

***http://www.defenseworld.net/news/17918/China_To_Test_Dong_Neng_3_Anti_Satellite_Missile#.WgR6RGi0PIU;

***https://www.defense.gov/Portals/1/Documents/pubs/JOAC_Jan%202012_Signed.pdf;

*** http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/182367;

*** http://www.dtic.mil/doctrine/jel/doddict;

*** https://www.politico.eu/article/natos-struggle-to-close-defence-gaps-against-russia-a2ad/;

***http://www.coroflot.com/wesleytaggart/3dRendering?state=47&school_id=64314&;

*** http://www.alamy.com/stock-photo-the-aircraft-carrier-juan-carlos-i-october-29th-2017-mlaga-spain-164496373.html;

*** http://www.doncio.navy.mil/chips/ArticleDetails.aspx?ID=7787;

*** http://www.military.com/video/aircraft/military-aircraft/for-c-5-galaxy-fans-largest-plane-in-the-us-military/5493723329001;

*** http://survincity.com/2013/01/about-russian-and-foreign-drones-which-way-will/;

*** https://theaviationist.com/wp-content/uploads/2016/02/LX9203.jpg;

*** http://standforindia.com/project-voronezh-radar-systems-russia-to-launch-10-missile-attack-warning-satellites-by-2020/;

*** http://russianforces.org/blog/2013/01/status_of_the_russian_early-warning.shtml;

*** https://www.nato.int/docu/review/2017/Also-in-2017/zapad-2017-and-euro-atlantic-security-military-exercise-strategic-russia/EN/index.htm;

*** https://foreignpolicyblogs.com/2016/10/25/bubble-trouble-russia-a2-ad;

*** http://www.ndc.nato.int/news/news.php?icode=906;

*** https://shape.nato.int/nato-response-force–very-high-readiness-joint-task-force;

*** https://www.nato.int/docu/review/2009/0902/090204/RO/index.htm;

*** https://www1.agerpres.ro/externe/2013/10/15/forta-de-raspuns-a-nato-un-deceniu-in-slujba-aliantei-15-55-04;

*** https://www.hotnews.ro/stiri-esential-20675996-scutul-antiracheta-deveselu-cum-functioneaza-care-sunt-costurile-care-sunt-cele-mai-importante-reactii-ale-rusiei.htm;

*** https://www.armscontrol.org/factsheets/Phasedadaptiveapproach;

*** https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/este-noul-scut-antiracheta-american-din-europa-o-amenintare-reala-la-adresa-intereselor-geostrategice-ale-rusiei;

*** https://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_17120.htm;

***http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_ONU_.pdf;

***https://www.dzkk.tsk.tr/data/icerik/392/FLASH/EN/html5forpc.html?page=0;

*** https://foreignpolicyblogs.com/2016/10/25/bubble-trouble-russia-a2-ad;

*** https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/este-noul-scut-antiracheta-american-din-europa-o-amenintare-reala-la-adresa-intereselor-geostrategice-ale-rusiei.

REVISTE

Dorin-Marinel EPARU, Caracterul întrunit și multinațional al acțiunilor militare – necesitate și caracteristici, Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, nr.3/2013;

Dragoman Ion, Militaru Marius, Grupurile tactice de luptă – instrumente operaționale ale strategiei europene de securitate, Impact strategic nr. 3/2006, UNAP, București, 2006;

Dragomirescu Valentin, Considerații privind evoluția și întrebuințarea în acțiunile militare rapide a grupurilor de luptă europene. Impact strategic nr. 4/201, UNAp, București, 2010;

Ioan Sorin, Concepte strategice în evoluția NATO, Gândirea militară românească nr.2/2012;

Visarion Neagoe, Considerații privind evaluarea acțiunii militare în conflictele neconvenționale, Impact strategic, nr. 4(45), ISSN 1582-6511, 2012;

DOCUMENTE DE REFERINȚĂ

*** AAP-6, NATO Glossary of Terms and Definitions, 2015;

*** AAP-15, NATO Glossary Of Abbreviations Used in NATO Documents and Publications, 2013;

*** Department of Defense, Dictionary of Military and Associated Terms: Joint Publication 1-02, 2006;

*** Dicționarul Explicativ al limbii române, Ediția a III-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 2016;

LISTA ANEXELOR

Anexa nr. 1 – Invazia Insulelor Britanice de către Armada Spaniolă -1588;

Drumul parcurs de Armada Spaniolă;

Anexa nr. 2a – Apărarea strâmtorilor Bosfor și Dardanele de către Imperiul Otoman, Primul Război Mondial 1915-1016; Atacul naval al Strâmtorii Dardanele – 18 martie 1915;

Anexa nr. 2b – Apărarea strâmtorilor Bosfor și Dardanele de către Imperiul Otoman, Primul Război Mondial 1915-1016; Debarcarea Aliaților – 25 aprilie 1915;

Anexa nr. 2c – Apărarea strâmtorilor Bosfor și Dardanele de către Imperiul Otoman, Primul Război Mondial 1915-1016;Bătălia de la Gallipoli – Lupta terestră, situația operațională la 6-7 august 1915;

Anexa nr. 3a – Bătălia pentru Anglia și Operațiunea Leul De Mare 1940 – Al Doilea Război Mondial; Hartă germană cu planificarea invaziei Angliei, 1940;

Anexa nr. 3b – Bătălia pentru Anglia și Operațiunea Leul De Mare 1940 – Al Doilea Război Mondial;

Anexa nr. 4a – Planul „Operațiunii Overlord” – 06 Iunie 1944, Debarcarea din Normandia, Al Doilea Război Mondial;

Anexa nr. 4b – „Operațiunea Overlord” – 06 Iunie 1944, Debarcarea din Normandia, Al Doilea Război Mondial; Joncțiunea capurilor de pod;

Anexa nr. 5a – Războiul de Yom Kipur – Campania din Peninsula Sinai, 1973;

Anexa nr. 5b – Războiul de Yom Kipur- Campania de pe Înălțimile Golan,1973;

Anexa nr. 5c – Războiul de Yom Kipur – Bătălia de la Latakia,1973.

Anexa nr. 6 – Împărțirea zonelor de influență a capabilităților rusești în estul Europei;

Anexa nr. 7 – Raza de acțiune al radarului OTH 29B6 „KONTAYNER”;

Anexa nr. 8 – Raza de acțiune avionului Tu 214R;

Anexa nr. 9 – Raza de acțiune a radarelor de avertizare timpurie a Rusiei;

Anexa nr. 10 – Dispunerea și raza de acțiune a sistemelor S-300 și S-400 în partea de est a Europei;

Anexa nr. 11 -Împărțirea Federației Ruse pe districte.

Anexa nr. 12 – Harta generală a zonei de criză;

Anexa nr. 13 – Structura Armatei 3 Interarme;

Anexa nr. 14 – Structura Armatei 2 Interarme;

Anexa nr. 15 – Cursul de acțiune al grupării de forțe terestre;

Anexa nr. 16 – Flota NATO în comparație cu flota Plumbeus la Marea Neagră;

Anexa nr. 17 – Sistemul antirachetă din Europa.

Anexa nr.1

INVAZIA INSULELOR BRITANICE DE CĂTRE ARMADA SPANIOLĂ -1588

DRUMUL PARCURS DE ARMADA SPANIOLĂ

Anexa nr.2a

APĂRAREA STRÂMTORILOR BOSFOR ȘI DARDANELE DE CĂTRE IMPERIUL OTOMAN – PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 1915-1016

ATACUL NAVAL AL STRÂMTORII DARDANELE

18 MARTIE 1915

Anexa nr.2b

DEABARCAREA ALIAȚILOR – 25 APRILIE 1915

Plaja Z: debarcarea Corpului ANZAC;

Plaja Y: debarcarea Reg. 1 Grăniceri scoțian (King's Own Scottish Borderers)/Bg. 86 și B. Plymouth/Div. Marinei Regale;

Plaja X: debarcarea Reg. 2 Inf. britanic (Royal Fusiliers)/Bg. 86 urmați de Reg.1 Grăniceri britanic (Border Regiment)/Bg. 87 și Reg. 1 Inf. Irlandez (Royal Inniskilling Fusiliers)/Bg. 87;

Plaja W: debarcarea Reg. 1 Inf. britanic (Lancashire Fusiliers)/Bg. 86 urmați de Reg. 4 Inf. britanic (Worcester Regiment)/Bg. 88;

Plaja V: debarcarea Reg. 1 Inf. britanic (Royal Munster Fusiliers)/Bg. 86, Reg. 1 Inf. Irlandez (Royal Dublin Fusiliers)/Bg. 86 și o parte din Reg. 2 Inf. britanic (Hampshire Regiment)/Bg. 88;

Plaja S: debarcarea Reg. 2 Grăniceri galez (South Wales Borderers)/Bg. 87;

Debarcarea Div. 1 franceze;

3 companii/Reg. 27 Inf. turcesc în apărare între AriBurnu și Gaba Tepe;

3 companii/Reg. 26 Inf. turcesc în apărare între Gaba Tepe și Sari Tepe;

1 secție/Reg. 26 Inf. turcesc în apărare pe Plaja X;

2 companii/Reg. 26 Inf. turcesc în apărare pe plajele W și Y;

1 pluton//Reg. 26 Inf. turcesc în apărare pe plaja S;

Punctul de comandă al Reg. 26 Inf. turcesc în Krthia și încă 2 B. Inf și o companie de geniu;

Div. 14 Inf. turcească în rezervă;

Div. 19 Inf. turcească în rezervă (condusă de Mustafa Kemal sau Ataturk);

Div. 3 Inf. turcească la Kum Kale;

Plaja Z: destinată pentru debarcarea Corpului ANZAC, dar care, au debarcat, din greșeală, la Ari Burnu;

Anexa nr.2c

BĂTĂLIA DE LA GALLIPOLI – LUPTA TERESTRĂ

SITUAȚIA OPERAȚIONALĂ LA 6-7 AUGUST 1915

Atacul Corpului 8 brianic format din 4 divizii și Corpului francez format din 2 divizii;

Forțele turcești formate din 5 divizii menținând frontul Helles;

Asaltul Corpului ANZAC cu un atac fals la Lone Pine și două atacuri principale la Sari Bair Ridge;

Forțele turcești în valoare de 3 divizii contra Corpului ANZAC;

Contraatacul Div. 19 turcești împotriva Corpului ANZAC la Sari Bari;

Forțele turcești din centrul peninsulei, 3 divizii;

Întărirea forțelor turcești în lupta cu Corpul ANZAC, inițial 2 regimente;

Debarcarea Corpului 11 Britanic la Suvla Bay, 3 divizii;

Poziționarea detașamentului turcesc Anafarta, inițial singurele forțe disponibile pentru a opri debarcarea;

Avansarea britanicilor după lărgirea capului de pod;

Linia până la care au avansat forțele aliate;

Cea mai retrasă poziție a forțelor turcești;

Întăririle inițiale ale turcilor, Div. 7 și Div.12;

Forțele turcești în menținerea țărmului asiatic în zona Kum Dale.

Anexa nr.3a

BĂTĂLIA PENTRU ANGLIA ȘI OPERAȚIUNEA LEUL DE MARE 1940 – AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

HARTĂ GERMANĂ CU PLANIFICAREA INVAZIEI ANGLIEI

Anexa nr.3b

BĂTĂLIA PENTRU ANGLIA ȘI OPERAȚIUNEA LEUL DE MARE 1940 – AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Anexa nr.4a

PLANUL „OPERAȚIUNII OVERLORD” – 06 IUNIE 1944

(DEBARCAREA DIN NORMANDIA), AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Anexa nr.4b

„OPERAȚIUNEA OVERLORD” – 06 IUNIE 1944

(DEBARCAREA DIN NORMANDIA), AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

JONCȚIUNEA CAPURILOR DE POD

Anexa nr.5a

RĂZBOIUL DE YOM KIPUR-CAMPANIA DIN PENINSULA SINAI

Anexa nr.5b

RĂZBOIUL DE YOM KIPUR-CAMPANIA DE PE ÎNĂLȚIMILE GOLAN

Anexa nr.5c

RĂZBOIUL DE YOM KIPUR – BĂTĂLIA DE LA LATAKIA

Anexa nr. 6

ÎMPĂRȚIREA ZONELOR DE INFLUENȚĂ A CAPABILITĂȚILOR RUSEȘTI ÎN ESTUL EUROPEI

Anexa nr.7

RAZA DE ACȚIUNE AL RADARULUI OTH 29B6 „KONTAYNER”

Anexa nr.8

RAZA DE ACȚIUNE AVIONULUI Tu 214R

Anexa nr.9

RAZA DE ACȚIUNE A RADARELOR DE AVERTIZARE TIMPURIE A RUSIEI

Anexa nr.10

DISPUNEREA ȘI RAZA DE ACȚIUNE A SISTEMELOR S-300 ȘI S-400 ÎN PARTEA DE EST A EUROPEI

Anexa nr.11

ÎMPĂRȚIREA FEDERAȚIEI RUSE PE DISTRICTE

Anexa nr.12

HARTA GENERALĂ A ZONEI DE CRIZĂ

Anexa nr.13

STRUCTURA ARMATEI 3 INTERARME

Anexa nr.14

STRUCTURA ARMATEI 2 INTERARME

Anexa nr.15

CURSUL DE ACȚIUNE AL GRUPĂRII DE FORȚE TERESTRE

Anexa nr.16

FLOTA NATO ÎN COMPARAȚIE CU FLOTA PLUMBEUS LA MAREA NEAGRĂ

NATO PLUMBEUS

Anexa nr.17

SISTEMUL ANTIRACHETĂ DIN EUROPA