DINAMICA SPAȚIALĂ A MUNICIPIULUI GIURGIU [303401]

DINAMICA SPAȚIALĂ A MUNICIPIULUI GIURGIU

Cuprins

Introducere

I. CADRUL NATURAL

1. 2. Așezarea geografică

1. 3. Geomorfologia si relieful

1. 4. Geologia si hidrogeologia

1. 5 Clima

1. 6. Resurse primare și secundare

1.6.1. Resurse hidrografice

1.6.2   Riscuri naturale

1.6.3. Solul

1.6.4. Resurse biologice

1.6.4.1. Flora

1.6.4.2. Fauna

1.6.4.3. Diversitatea biologică

II            CADRUL ANTROPIC

2.1. Evolutia numerica a populatiei

2.2. Densitatea populatiei

2.3. Miscarea naturala a populatiei

2.3.1. Natalitatea

2.3.2. Mortalitatea

2.3.3. Sporul natural

2.4. Miscarea migratorie

2.4.1. Structura populatiei pe grupe de varste si sexe

2.4.2. Structura etnica

2.4.3. Structura confesionala

III. CADRUL ECONOMIC

Activități economice

2.1.1. Agricultură

2.1.2.Industrie

2.1.3. Construcții

2.1.5. Turism

2.1.6. Comerțul

2.1.7. Zona Liberă Giurgiu

2.1.8. Servicii financiar bancare

IV. DINAMICA SPATIALUI URBAN

4.1. Probleme generale ;def, concepte, clasificari, tipuri de dinamica (exemple rom)?

4.2. Metodologia de cercetare; [anonimizat]…

4.2.1. Tehnici de lucru

4.3. [anonimizat] ( trecut…

4.4. [anonimizat]

4.4.1. [anonimizat], unde erau distribuiti

4.4.2. [anonimizat], [anonimizat]

4.5. Functionalitatea orasului din fiecare etapa si caliatea mediului urban in tot orasul

Concluzii

Bibliografie

Cadrul natural

1.2. [anonimizat]. La o distanță de 65km la sud de capitala Bucuresti. [anonimizat]. Așezarea geografică

Județul Giurgiu este situat în partea de sud a țării, în cadrul marii unități geografice numită Câmpia Română și este străbătut de paralela 43°53` latitudine nordică și meridianul 25°59` longitudine estică.

Are o suprafață de 3.526 km2 [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat], pe o lungime de 72 km, fluviul Dunărea îl desparte de Bulgaria.

[anonimizat], [anonimizat]-Vale, orașul Mihăilești și 51 de comune cu 166 sate. El face parte din cele 7 județe care alcătuiesc Regiunea Sud Muntenia.

[anonimizat], situat la 60 km de capitala țării pe drumul european E70 ce leagă vestul Europei de zona balcanică și de Orientul Mijlociu.

[anonimizat], [anonimizat]. Distanța dintre punctele extreme ale orașului este de 12,25kmp, iar suprafața sa este de 44,25 kmp.

[anonimizat] a țării, [anonimizat] 23-26 m. Teritoriul său este străbătut de paralela de 45053. latitudine nordică și de meridianul de 25059. [anonimizat]-se pe 4.43. latitudine și 9.21. longitudine. Giurgiu se află la 64 [anonimizat] – Sofia – Atena sau București – Istambul. Dunărea ne leagă de Marea Neagră și de Marea Nordului, iar magistrala feroviară europeană care pornește din Ostende trece prin Berlin, Praga, Budapesta, Brașov, București, Giurgiu, Sofia, Istambul sau, prin Salonic, face legătura cu Atena.

1.3. Geologia si hidrogeologia

Din punct de vedere geologic orasul este amplasat in Platforma Moesica, iar rocile pe care este asezat sunt: fundamentul cristalin – prepaleozoic.

Depozite mezozoice transgresive ce incheie cu: calcare vaculoare si calcare glaucenitice . din depozitele neozoice se întalnesc depozite argile cenușii-vinții Daciene, nisipuri și pietrișuri levantine. Din depozitele cuaternale sunt pietrișurile și nisipurile, argilele prafoase și nisipoase, uneori Loessurile.

Din punct de vedere hidrogeologic apele din oraș sunt:

apele de suprafața: Dunarea

– apele subterane se impart in mai multe categorii in funcțtie de adancime. In funcție de adâncime ( mica, medie, mare), acestora li se pot face datări geologice.

Apele subterane de adâncime mare și medie se găsesc uneori sub presiune sub argilele daciene impermeabile. Alimentarea lor se face din Dunăre sau din afluxul subteran al stratelor.

Apele de adâncime mică, au ca pat aceleași argile daciene impermeabile. Alimentarea lor are mai multe proveniențe: fie din Dunăre, fie din precipitații, irigații.

1.4. Geomorfologia si relieful

Din punct de vedere geomorfologic partea sudică, industrială, cuprinde și portul pe luncă, luncă ce păstrează martori de eroziune din terasele mai vechi decât ea. Părțile central, nordică și estică ale orașului sunt pe terase de 12-20 m. partea vestică este pe terasă de 30-40 m. terasele care sunt acoperite cu loess-uri sunt afectate de crovuri.

În zona orașului Giurgiu, Dunărea, în evoluția ei, a părăsit mai multe terase pe malul stâng, care apar retezate, pe când cele de pe malul drept sunt pronunțat dezvoltate. Acțiunea de erodare a Dunării, începută la sfârșitul cuaternarului mediu, a îndreptat cursul fluviului spre sud, iar pe vechea albie au apărut brațe și bălți.

Teritoriul  orașului Giurgiu reprezintă unitatea geomorfologică cea mai tânără a reliefului, în mare parte rezultat al acțiunii Dunării (în holocen), constituit fiind din luncă, insule, bălti și canale (brațe). Suprafața dintre fluviu și Câmpia Burnazului, cu lățimi de peste 10 km, este subdivizată în: grind, lunca internă, lunca externă și uneori terasa de luncă, dispuse longitudinal și inegal dezvoltate; lângă albia minoră se desprinde fâșia grindurilor, cu înălțimi de 1-5 m și cu lățimi de la câteva zeci până la  câteva sute de metri.

După o fâșie de tranziție, se conturează zona mai joasă a depresiunilor și cuvetelor lacustre mai spre nord , la contactul cu terasele detașându-se uneori încă o fâșie. Prima terasă, situată la doar 3-4 m deasupra luncii, este urmată de o a doua, ce se înalță cu 13-14 m deasupra luncii, culminând cu cea mai înaltă, Câmpia Burnazului, de 60-65 m, ce domină lunca fluviului.

Depozitele au grosimi cuprinse între 15 m și 35 m, fiind constituite structural din două complexe litologice: complexul bazal, alcătuit din nisipuri și pietrișuri și complexul superior, predominant argilo-nisipos. În spațiul municipiului Giurgiu lunca are altitudini de 20-27 m, fiind îndiguită și canalizată pe mari suprafețe și transformată în teren agricol. În apropiere de Giurgiu se întâlnesc brațe și canale, adaptate pe foste gârle, a căror utilitate este legată de navigație, agricultură sau potențial turistic.

1.5. Clima

Clima continentală, cu ierni reci și veri călduroase, se caracterizează prin contraste termice de la zi la noapte și de la vară la iarnă, considerate printre cele mai mari din țară. Temperatura medie anuală este de 11,50 C. În luna iulie media termică depășește 230C, iar în ianuarie oscilează între 1,50 C și  5,40 C. Radiația solară depășește 125 kcal/cm2, determinând peste 60 de zile tropicale în cursul anului. Caracterul continental este dat și de regimul precipitațiilor, care, anual, înregistrează 500-600 mm, având mare variabilitate în timp. Uscăciunea și seceta sunt, de aceea, prezente aproape tot anul.

Zona orașului Giurgiu se află sub influența deplasării unor mase de aer, a căror frecvență, durată și intensitate diferă de la o direcție la alta. Astfel, Crivățul, vânt puternic și rece, bate iarna dinspre nord-est și determină geruri, înghețuri intense, polei și viscole. Austrul, cunoscut ca un vânt uscat, bate aproape în toate anotimpurile dinspre sud sau sud-vest, aducând ger iarna și secetă vara. Băltărețul, vânt umed specific bălților Dunării, bate mai ales toamna și primăvara dinspre sud-est, spre nord-vest, fiind însoțit de nori groși care aduc o ploaie măruntă și caldă. Suhoveiul este specific sezonului cald, bate cu frecvență mai mare dinspre est, și  fiind un vânt fierbinte și uscat, provoacă secetă, eroziunea solului și furtuni de praf.

Pentru zona strict limitată a orașului Giurgiu, Valea Dunării prezintă o influență  parțial moderatoare în contextul microclimatului local, prin efectul său de canalizare al curenților de aer. Pe vale se pot acumula însă și mase de aer rece care, prin stagnare și poziție, favorizează formarea inversiunilor termice.

Din analiza datelor prelevate pe zece ani, între intervalul 1997-2006, rezultă o temperatură medie anuală de 11,8⁰C. În cursul anului, cea mai mică medie lunară se regăsește în ianuarie și are o valoare de -1,6⁰C.

Primăvara, datorită intensificării insolației și pătrunderii frecvente a maselor de aer cald din vestul și sud-vestul continentului, temperaturile medii cresc apreciabil de la o lună la alta, creșterile interlunare fiind mari: 5,1⁰C între februarie și martie, și 5,9⁰C între martie și aprilie.

În cursul verii, mediile lunare multianuale sunt cuprinse între 22,1⁰ C în iunie și 24,2⁰ C în iulie. Toamna mediile lunare și multianuale se mențin în jurul valorii de 5,8⁰C.

T

T

Datorită proceselor dinamice ale circulației atmosferice, de-a lungul întregii perioade analizate au existat ,,ani călduroși,,, în care temperatura medie a avut valori cu până la 0,5⁰ C peste valoarea medie normală, ca exemple sunt anii 1999, 2000, 2001. Dar s-au înregistrat și ,,ani răcoroși,, , spre exemplu anul 1997 când media multianulă a fost cu 1,3⁰ C mai scăzută.

Precipitațiile atmosferice constituie elementul meteorologic cu cea mai neuniformă repartiție atât în spațiu cât și în timp, context în care abaterile față de mediile lunare și anuale pot fi foarte mari.

În urma analizei Fig. 2 ce reprezintă cantitatea de precipitații multianuale între anii 1996-2006, se contată faptul ca media precipitațiilor din acest interval se încadrează în jurul valorii de 500 mm de precipitații.

În intervalul analizat se remarcă faptul că în anul 1996 s-a înregistrat cea mai mare cantitate de precipitații și anume 747 mm, în timp ce în anul 2005 s-a înregistrat cea mai mică valoare a cantității de precipitații și anume 300 mm.

Se mai constată faptul că anii 1996, 1997, 1998, 2000, 2002, 2004, 2006 sunt ani mai ploioși, cantitatea de precipitații depășind valoare de 500 mm-an, în timp ce anii 1999, 2001, 2003, 2005 sunt ani mai secetoși.

Deși, în anul 2005, cantitatea de precipitații atinge valoarea de 300 mm-an, acest an reprezintă ultima inundație majoră din tara noastră, dar și a portului Ramadan din Giurgiu, prin creșterea debitului Dunării prin topirea zăpezii, dar și precipitații abundente pe întreg cursul Dunării.

1.6. Resurse primare și secundare

1.6.1. Resurse hidrografice

Teritoriul administrativ al municipiului Giurgiu este mărginit spre sud-est, pe distanța de 7,3 km, de fluviul Dunărea. Debitul mediu al acestuia este de cca. 5600 mc/s, atingând primăvara, după topirea zăpezilor, peste 10 000 mc/s.

În prezent, din Dunăre, în dreptul intravilanului municipiului, pornesc canalele Cama și Sfântul Gheorghe, precum  și, în extravilan, în aval de localitate, brațele Smârda și Ara.

Din fostul braț Veriga, modificat inițial în 1905 prin realizarea portului în Ostrovul Ramadan și mai apoi, în penultimul deceniu al secolului XX prin amplasarea Combinatului Chimic, au mai rămas trei ochiuri de apă stătătoare. Restul bălților se păstrează în Ostrovul Cioroiu (Lacul Neamțului), Insula Mocanu (Lacul Lung și Lacul Mare) la vest de canalul Sfântul Gheorghe, în dreptul legăturii cu fluviul și la vest de brațul Smârda (Lacul Ciobănașul).

Suprafața totală a luciului de apă este de 423 ha, reprezentând 8,54% din teritoriul administrativ existent.

1.6.2  Riscuri naturale

Viiturile reprezinta momente de varf in evolutia scurgerii apei unui rau. Ele se caracterizeaza prin cresteri spectaculoase extraordinare, deosebit de rapide (de ordinul orelor) ale nivelului apei si implicit a debitului, pana la atingerea unui maxim, dupa care urmeaza scaderea, de asemenea rapida, a apelor (dar intr-un ritm ceva mai lent decat cresterea) care revin la parametri normali de scurgere,

Geneza viiturilor este legata, in primul rand, de conditiile climatice. Ele se produc ca urmare a unor ploi torentiale cu intensitati si strate de ape mari (viituri pluviale), a topirii rapide a zapezii (viituri nivale) sau din cauze mixte (viituri pluvio-nivale). In functie de distributia in timp a precipitatiilor, viiturile sunt simple sau singulare (caracterizate printr-un singur varf) si complexe sau compuse (cu mai multe varfuri). In perioadele de inghet, scurgerile de sloiuri pot provoca baraje naturale (zapoare) care blocheaza scurgerea, generand cresteri de nivel in spatele acestora sau scurgeri puternice in momentul ruperii.

Pe teritoriul Romaniei viiturile au cea mai mare frecventa primavara (30—
50%) si cele mai reduse toamna (10-20%) si iarna (5-30%). Majoritatea au proveniena pluviala.

Viiturile si inundatiile au probabilitati de aparitie care variaza de la un loc la altul si intensitati diferite pentru acelasi teritoriu.

Orice viitura se caracterizeaza printr-un timp de crestere, care este cu atat mai mare cu cat suprafata bazinului este mai mare, un varf al viiturii si un timp de descrestere, de regula mult mai mare ca cel de crestere. Daca o viitura are un singur varf, ea este cunoscuta sub denumirea de viitura simpla, dar daca are mai multe varfuri este o viitura compusa.

a). Cauzele și factorii favorizanți viiturilor

Producerea viiturilor si caracteristicile lor mai sunt determinate, in afara de conditiile climatice, de alti factori, precum: permeabilitatea, gradul de umiditatii temperatura solului, vegetatia, pantele albiilor si ale versantilor, forma si suprafata bazinelor de receptie, caracteristicile albiilor. Prin defrisarea padurilor si lucrarea necorespunzatoare a terenurilor in panta, omul contribuie indirect la favorizarea acestor fenomene hidrologice.

Uneori, viituri puternice se produc ca urmare a distrugerii barajelor lacurilor de acumulare.

Inundațiile reprezintă hazardul cel mai larg răspândit pe Terra, cu numeroase pierderi de vieți omenești și cu pagube materiale de mari proporții. Anual sunt înregistrate pe glob peste 20.000 de victime, 100 de milioane de persoane fiind afectate, în diferite grade de producerea acestor fenomene.

Inundațiile sunt procese de scurgere, în lungul albiilor râurilor, a unor cantități mari de apă, care depășesc malurile naturale sau digurile și se revarsă în lunci, ocupând suprafețe întinse folosite de om.

Inundațiile de mică amploare sunt mai frecvente și ocupă numai suprafețele joase ale luncii fără să producă pagube materiale. Inundațiile mai puternice se extind pe cea mai mare parte a luncii, inclusiv pe terasele de luncă și produc pagube atunci când sunt afectate căile de comunicații și terenurile agricole.

Aluviunile trasportate în timpul viiturilor puternice devin o amenințare pentru om, acoperind culturile, căile de comunicații și uneori așezările. In același timp insă, aluviunile depuse în lunci furnizează dezvoltarea unor soluri fertile, utilizate intens de om.

Aparitia inundatiilor se datoreaza in primul rand unor factori naturali legati de conditiile climatice care genereaza cantitati mari de precipitatii, furtuni.

Cauzele climatice presupun o crestere a nivelurilor sau a debitelor peste valorile normale si revarsarea apelor in arealele limitrofe ca urmare a unor fenomene climatice deosebite.

b). Cauze și factori favorizanți

Ploile si in special cele torentiale, constau in caderea unor cantitati mari de precipitatii intr-un timp foarte scurt, astfel incat capacitatea de infiltrare a solului este repede depasita si aproape intreaga cantitate de apa cazuta se scurge spre reteaua de vai generand viituri, depasirea capacitafii de transport a albiilor minore si deversarea apelor in albiile majore provocand inundatii. Sunt cunoscute in Romania inundatiile produse de astfel de ploi in anul 1970, pe majoritatea raurilor mari, in 1972 si 1975 cu precadere in partea de sud a tarii, in 1991 pe raurile din Subcarpatii Moldovei (Tazlau, Trotus cu ruperea barajului de la Belci etc.). Areale susceptibile de a fi inundate se intalnesc in lungul multor rauri din Romania In cazul raurilor, viiturile cu amplitudini mari de nivel stau la baza producerii inundatiilor in albiile majore. Cea mai importanta caracteristica a unei viituri este inaltimea apei in albie, pentru ca inainte de toate, ea este generata de o crestere a nivelului apelor. Pentru a se produce o inundatie este insa necesar ca in lungul raului sa existe o lunca inundabila. Exceptie fac sectoarele de chei si defilee din lungul raurilor unde nu se produc inundatii chiar la cresteri spectaculoase ale nivelurilor.

Pentru fluviul Dunarea cel mai mare debit inregistrat a fost de 16.285 m3/s in luna mai 1970, pentru Somes la Satu Mare de 3.342 m3/s la 15 mai 1970 iar pentru Siret la Lungoci de 3.186 m3/s la 19 mai 1970.

Topirea zapezilor este un alt factor important al formarii viiturilor si al producerii inundatiilor mai ales in zonele climatelor temperat si rece. De regula, procesul de topire a zapezilor genereaza apele mari de primavara sau de vara in zonele inalte. Acest proces poate fi insa accelerat de invaziile de mase de aer cald sau se poate asocia cu ploile cazute in acest interval. In Romania topirea zapezilor incepe in lunile februarie-martie.

1.6.3. Solul

Formarea și evoluția solurilor tipice orașului Giurgiu se leagă de factorii climatici, biologici, litologici, morfologici și de timp. Tipurile de sol caracteristice sunt protosolurile aluviale și solurile aluviale, formate în condiții de pajiști mezohidrofile și păduri de șleau, unde materialul parental predominant îl constituie depozitele aluviale sau aluvio-proluviale, lipsite în general de structură. Supraumezirea freatică a materialului litologic și a solului este specifică zonei, iar efectul acesteia îl reprezintă gleizarea unor orizonturi, producându-se, uneori, fenomenul de înmlăștinare.

1.6.4. Resurse biologice

1.6.4.1. Flora

Teritoriul orașului Giurgiu este situat la contactul dintre silvostepa și luncă. La nord de Lunca Dunării se află pădurile de stejar pedunculat, stejar pufos, stejar brumăriu, garnița, ulm, păr pădureț, arțar tătăresc, jugastru în amestec cu numeroși arbuști, în care frecvența cea mai mare o au lemnul câinesc, sângerul, cornul. Pajiștile stepice primare și derivate s-au restrâns datorită activității omului, ocupând suprafețe mai mari de-a lungul căilor ferate și drumurilor sau la marginea așezărilor, constituind vegetația ruderală, în timp ce vegetația vegetală însoțește mai ales culturile agricole. Culturile de plante păioase mai des întâlnite sunt comunitățile de pir, jales, iarba șarpelui, firuța.

Pe solurile sau aluviunile de luncă, cu umiditate mai mare, plantele ierboase din cuprinsul pajiștilor sunt formate din graminee: iarba câmpului, coada vulpii, firuța, pir și jales. Pădurile de luncă sunt constituite din specii lemnoase moi: salcia, plop, aninul negru întâlniți mai ales pe suprafețele nisipoase mai înalte, rar inundabile sau în locurile joase ale luncii, în asociere cu specii mezofile, higrofile sau halofile.

În spațiile înmlăștinate sau acoperite permanent cu apă se dezvoltă stuful, rogozul, săgeata apei, vâscul de apă, nufărul, izma de baltă, papura, cucuta și mătasea broaștei.

1.6.4.2. Fauna

Fauna este constituită în general din specii termofile. Ca formațiuni faunistice zonale se distinge mai întâi fauna stejăretelor: orbetele, șoarecele pitic, șoarecele de pădure, șobolanul de câmp, turturica, privighetoarea, ciocănitoarea, gaia roșie, gușterul și șopârla de pădure.

Fauna pajiștilor de luncă, a stufărișurilor și zăvoaielor grupează un mozaic de formațiuni animale a căror distribuție depinde atât de durata perioadei de vegetație, cât și de raportul dintre celelalte elemente ale mediului, un rol important avându-l inundațiile. Aici își găsesc adăpost și loc de cuibărit stârcul cenușiu, stârcul de noapte, broasca râioasă, șarpele de apă, broasca de lac, buhaiul de baltă, rața mare, fasa de câmp, nagâțul, gârlița, pițigoiul de stuf, prepelița, rața sălbatică, gaița, mierla, pupăza, graurul și cucul. Multe dintre aceste păsări atrag dupa ele răpitoare: gaia neagră, codalbul, șoimul rândunelelor, acvila țipătoare și cucuveaua comună.

Puțin variate, mamiferele se impun prin câteva specii: mistrețul, dihorul, hârciogul, popândăul, șoarecele de câmp, iepurele și vulpea.

Zona de păduri cuprinsă în extravilanul municipiului Giurgiu, întinsă pe 615,2 ha, este propusă ca zonă naturală protejată (aceste păduri sunt de grupa I, având funcțiuni speciale de protecție și nu de producție). În intravilan,  în perimetrul Zonei Libere, se află 40,8 hectare de pădure.

1.6.4.3. Diversitatea biologică

Cele mai importante habitate de zone umede, precum și concentrarea de habitate cu un număr mai mare de specii protejate prin Convenții Internaționale ratificate în România (Convenția de la Berna-Legea 13/1993, Convenția de la Bon-Legea 13/1998, precum și cele două Directive-Directiva Habitate nr.92/43/EEC și Directiva Păsări nr.79/409/EEC), sunt situate în lungul Dunării (ostroave, zone inundabile).

Pe teritoriul municipiului Giurgiu, în zona Cetății din Insulă a fost identificată o specie de șopârlă (Podarcis muralis) strict protejată în România prin Legea 13/1993.

II. CADRUL ANTROPIC

2.1. Evolutia numerică a populației

Conform datelor furnizate de Direcția Județeană de Statistică Giurgiu, la începutul anului 2008 populația municipiului număra 68. 083 locuitori.

În urma recensămintelor ce au prelevat date statistice ale populației municipiului Giurgiu în decursul perioadei cuprinse între 1912 – 2002 se constanta faptul ca numarul de locuitori a cunoscut o ascensiune, dar nu foarte accentuata. În anul 1912 populatia orasului era de 20.629 locuitori, pentru ca în 18 ani, diferența dintre cele doua recensăminte, sa fie de 10 000 locuitori, municipiul numărând în anul 1930 – 31. 016. Evoluția pozitivă demografică nu a mai continuat în acelasi ritm, reușind cu greu să-ți mențină valoarea de 30 000 locuitori, tot dupa 18 ani, populația orașului numărând 30.197, în anul 1948. O explicație pentru acest fenomen poate fi desfășurarea celui de-al doilea Razboi Mondial, orașul prezentând distrugeri majore. O diminuare a numărului de locuitori, dar de proporții mult mai mari se poate observa în present, Municipiul Giurgiu încadrându-se în trendul national de scădere a numărului de locuitori, ca rezultat direct al scăderii natalitații și implicit a mortalității. Începând cu anul 1948 și până în anul 1992, orașul luat spre analiză prezintă o creștere demografică majoră, în patruzeci și trei de ani înregistrând 40 000 locuitori, cu o rată de aproximativ 1000 locuitori pe an.

Perioada cu cea mai mare creștere o reprezintă intrevalul cuprins între 1966 – 1977, perioada ce se suprapune peste industrializarea masivă ce a avut loc în oraș, prin creea fabricilor, inflorirea șantierului naval. De-altfel, anul 1992 reprezintă anul culminant și de maximă evoluție demografică din cuprinsul municipiului Giurgiu. Acesta număra 74.191 de locuitori. Acest volum al populației îl situa în categoria orașelor mijlocii ale țării, fiind al 38-lea oraș în ordinea descrescătoare a numărului de locuitori.

Populația la 1 ianuarie 2000 era de 72.632 locuitori, dintre care populație stabilă era de 72.466, dintre care femei 37.282, bărbați 35.184, iar cu reședință (flotant) 514.

Populația stabilă în municipiul giurgiu reprezintă 24,5% din totalul populației județului. față de anul 1998 când s-a înregistrat un număr de 72.763 locuitori, în anul 1999 au fost cu 131 locuitori mai puțin, fapt ce se încadrează în tendința general înregistrată la nivel național.

2.2. Miscarea naturala a populatiei

Fenomenele demografice din perimetrul municipiul Giurgiu din ultimii 25 de ani au avut caracteristicile proprii unei populații tinere, în care natalitatea s-a situat la neveluri relativ înalte.

Decesele sunt insă proporțional mai numeroase decât în cazul altor orașe ale tării. Din acest motiv, sporul natural nu s-a ridicat la valorile și la importanța pe care a avut-o în creșterea populației altor orașe. Aceste particularități trebuie puse în corelație cu structura pe vârste a orașului. Mortalitatea ridicată se datorează proportției ridicate a vârstnicilor și a frecvenței mari a deceselor în rândul noilor născuți, decese ce sunt mai numeroase ca în alte orașe.

Cum se poate observa din tabelul de mai sus, atât natalitatea, cât și mortalitatea poate fi analizate clar, remarcându-se în concordanță cu tendințele naționale. Natalitatea are o scădere de 7 procente în decursul a 28 de ani, în timp ce mortalitatea are o usoară creștere de aproximativ 2 procente. Sporul natural rămâne în continuare negativ, puțin peste 1 procent. Mortalitatea infantilă are însă valori îngrijorătoare, cum de altfel se regăsește pe tot teritoriul României. Țara noastră are cele mai mari valori reprezentând mortalitatea infantilă de pe continentul european și anume 15.4 copii la 1000 locuitori.

2.4. Miscarea migratorie

Înainte de anii 60, orașul Giurgiu avea un grad relativ scăzut de atractivitate, sporul migratoriu fiind mai mic de 3.0%. În ultimele 3 decenii, populația municipiului s-a caracterizat printr-un grad înalt de mobilitate : o populație însemnată de locuitori a fost antrenată în mișcările generate de schimbările de domiciliu sau a reședinței în municipiu (din zona rurală înconjurătoare) sau din municipiu (spre orașele mai mari și cu forță mai mare de atracție).

Numărul persoanelor atrase de municipiu au fost, însă, mereu mai mare decât al celor care plecau din oraș.

În perioada 1980-1994 și-au stabilit domiciliul în Giurgiu circa 19500 de persoane și-au schimbat domiciliul 8200 de persoane, rezultând un spor pe calea migrației de 11300 persoane. Aceasta înseamnă că peste 15% din populația actuală a sosit după anul 1980.

Mai mult de 30 000 locuitori provin din alte localitați, în timp ce peste 20 000 locuitori provin din propriul județ, marea majoritate provenind din mediul rural.

2.4.1. Structura populatiei pe grupe de varste si sexe

Comparativ cu celelalte orașe porturi din România, municipiul Giurgiu are o pondere mult mai mare a persoanelor de sex feminin din totalul populației.

Din Fig. 4. se poate constata faptul că populația de sex feminin dina nul 1930 și până în anul 2002 a depășit constant populația de sex masculin. Astfel că, în anul 1930, cele doua grupe de sexe erau distribuite în mod egal pe teritoriul orașului, în timp ce în anul 1966, populația feminină o depășește pe cea masculină cu peste 600 locuitori. În anul 1992 ecartul dintre cele două grupe analizate se mărește considerabil ajungând la peste 2000 locuitori. O explicație pentru aceste diferențe poate fi faptul că de orașul Giurgiu este un oraș-port în anul 1992

industria era în declin, iar activitățile portuare se diminuaseră, însă sectorul servicii lua amploare.

În anul 2002 diferența se mărește din nou la peste 5000 locuitori în favoarea sexului feminin. Explicația ar fi că populația masculină a migrat spre un loc de muncă mult mai bun, spr e București, cel mai apropiat oraș are aria de influență până în dreptul orașului Giurgiu.

Urmărind evolutiv pe fiecare grupă de vârstă analizată se pot face următoarele considerații. În ceea ce privește grupa de vârstă 0-19 ani, dina nul 1930, ponderea populației tinere a scăzut foarte mult, comparativ cu anul 2002. Scădere mult mai mică se înregistrează în intervalul din 1930-1992, în decurs de 62 de ani, a fost o scădere de 10 procente. Însă pentru anul 2002 procentul de 32% din populația tânără se înjumătațește. Această grupă de vârstă a prezentat cele mai mari modificări de-a lungul timpului.

Cea de-a doua grupă de vârstă, cuprinsă între 20-64 de ani, are o evoluție relativ constantă, modificările fiind de 16 procente, în decurs de 72 de ani, în intervalul 1930-2002.

Cea de-a treia categorie de vârstă, are o evoluție contrară celei cu intervalul 0-19 ani, încă creșterea nu respectă însă proporțiile. Creșterea în intervalul ales de analiză este de doar 10 procente, însă se reflectă foarte bine în structura orașului. Asfel, în anul 1930, grupa de vârstă 65+ avea un procent de 4%, în timp ce în anul 2002, procentul era de 14.7%.

2.4.2. Structura etnica

Municipiul Giurgiu cuprinde pe lângă majoritatea etnică constituită din români și alte 14 etnii declarate, însă nu într-o pondere importantă.

Din Fig. 5. se observă faptul că etnia cea mai reprezentativă din oraș este cea romă, avânt o valoare de 2.964, iar ca ponderea aceastia reprezintă sub 5% din totalul polulației.

O altă etnie declarată ce are valori mult mai mari decât celelalte este cea maghiarî, ce are 40 de locuitori în cuprinsul orașului.

Un aspect interesant il reprezintă faptul că deși Municipiul Giurgiu este un oraș de graniță și se învecinează cu Bulgaria, numărul cetățenilor de etnie bulgară este foarte mic, și anume 3 locuitori.

Dintre etnii, ponderi mai însemnate au turcii, se explică prin trecutul istoric al orașului, dar și germanii. Ambele etnii au câte 12 reprezentanți.

Celelalte etnii au valori mici, în general sub 7 locuitori. Însă, tot din analiza graficului un semn de întrebare îl are faptul că 31 de locuitori au preferat să nu-și declare etnia.

2.4.3. Structura confesională

Structura confesională cuprinde în Municipiul Giurgiu 15 religii declarate, acest lucru fiind explicat prin faptul că orașul are în componența sa are foarte multe etnii declarate, deși acești locuitori nu sunt în pondere mare.

Astfel cel mai mare număr dintre locuitori aparțin religiei ortodoxe, valoarea fiind de 68.100, în timp ce la polul opus cu cei mai puțin adepți, 1, respective 2, sunt religiile unitariană și cea mozaică.

Un număr mai mare dintre locuitori îi aparțin religiei romano-catolice (314), adventistă (287) și creștină după rit nou (149). Restul de religii au adepți puțini, păstrându-se o medie de 50 de locuitori.

Ca și în cazul structurii entice, și în ceea ce privește confesiunea religioasă sunt 31 de locuitori ce nu și-au declarat starea confesională.

Deși graficul din Fig. 6. Acoperă o gamă largă de religii, totuși 117 locuitori au declarat că aparțin altor religii, iar 19 s-au declarat fără religie, iar 27 atei.

III. CADRUL ECONOMIC

3.1. Agricultura

Agricultura are o pondere de doar 2,5 % în economia municipiului. În anul 2000 au fost obținute următoarele producții la culturi: 788 t grâu și secară de pe 365 ha, 201 t orz și orzoaică de pe 55 ha, 320 t porumb de pe 652 ha, 130 t floarea soarelui de pe 310 ha, 130 t cartofi de pe 30 ha, 1006 t legume de pe 169 ha. Soia și sfeclă de zahăr nu s-au mai cultivat. Producțiile au fost foarte mici din cauza condițiilor meteorologice existente. Dintre firmele care au desfășurat un volum mare de activitate în domeniul agriculturii și figurează în TOPUL FIRMELOR editat de Camera de Comerț Industrie și Agricultură menționăm TOTAGRO S.R.L. în domeniul culturii vegetale, la sectorul microîntreprinderi și AGROHOLDING S.A. În domeniul serviciilor auxiliare, la sectorul întreprinderi mici. În municipiul Giurgiu mai sunt înregistrate firme care au ca activitate principală servicii anexe silviculturii și exploatărilor forestiere, precum și firme care au ca activitate principală pescuitul și piscicultura. Menționăm în acest sens S.C. Piscicola S.A. care și-a dezvoltat activitatea, ajungând în anul 2000 la o cifră de afaceri de peste 3 mld. lei și 130 de angajați.

3.2. Industria

Producția industrială realizată în anul 2001 de agenții economici din județ, în care ponderea cea mai semnificativă o au societățile comerciale din municipiu, a fost mai mare cu 16,8 % în volum absolute și cu 17,3 % în condiții comparabile din punct de vedere al zilelor lucrătoare față de producția realizată în anul 2000. Conform acestor date, trend-ul descendent din anii 1999 și 2000 a fost stopat. Principalele produse sunt chimice: vulcacite, mase plastice, detergent, înălbitori, coloranți; utilaje și piese de schimb pentru foraj petrolier și exploatări geologice; containere pentru transport marfă și confecții metalice, mobilier din lemn și panouri din lemn masiv; prefabricate din beton armat; plase metalice, produse de pielărie, energie termică și electrică, produse textile: țesături de bumbac, tip bumbac, confecții și covoare; produse alimentare: carne și preparate din carne, ulei, băuturi alcoolice, produse de panificație, pâine și biscuiți, conserve din legume și fructe, produse piscicole, lapte și brânzeturi.

3.3. Transporturile

În afara activității de transport rutier în comun, care se desfășoară în condițiile subvenționării de la bugetul local, activitatea de transport naval, deși are un mare potențial, a înregistrat în ultimii ani pierderi. Pentru principalele societăți comerciale din domeniul transporturilor dispunem de următoarele date la nivelul anului 2000:

C.N.F. Giurgiu Nav S.A. asigură transport de mărfuri pe fluviul Dunărea și transport touristic internațional, are 1350 de salariați și un patrimoniu de 800 mld. lei.;

S.C. Gitour S.A., activând în domeniul transportului de călători, are cifra de afaceri de aproximativ 2 mld. lei și 30 de angajați;

S.C. Tracum S.A., activând în domeniul transportului de călători subordonată Consiliului Local Municipal Giurgiu;

S.C.C.N.F. Giurgiu Nav S.A., proprietate majoritară de stat, activează în domeniul

transportului fluvial de marfă și călători intern și internațional, având o cifră de afaceri de 106 mld. lei și 910 angajați;

Mucă & CO Prod Com S.R.L., aflată în proprietate privată, are ca domeniu de activitate navigație și transport fluvial pe căi interne și internaționale, beneficiază de o colaborare specială cu parteneri bulgari, are 89 de angajați și o cifră de afaceri de aproximativ 20 mld. lei;

SCAEP Giurgiu Port S.A., aflată în proprietate privată, are ca domeniu de activitate transportul fluvial intern și internațional de mărfuri și călători, manipulări de mărfuri, extracție produse balastiere, 214 angajați și cifra de afaceri de aproximativ 29 mld. lei.

Transportul internațional de mărfuri și călători în transit se desfășoară prin trei Puncte de Control Trecere Frontieră: PCTF și terminalul vamal pentru mărfuri legat de podul peste Dunăre, PCTF Mocănașu și Ramadan legate de transportul cu bacul peste fluviu. Biroul Vamal din Giurgiu (primul PCTF) funcționează pe o suprafață de 28,3 ha, având sectoare separate pentru persoane fizice și marfă persoane juridice, utilități proprii, facilități – cabine telefonice, cabinet medical, sucursală bancară, puncte sanitar-veterinare și locuri de cazare. Din anul 1999 a fost creat Centrul Regional SECI de Combatere a Infracționalității Transfrontaliere

3.4. Turismul

Turismul, în special spre municipiul Giurgiu, este slab dezvoltat. De acest domeniu se ocupă trei societăți: S.C. Danubius S.A. (cu capital de stat), S.C. Vip Tours S.R.L. (cu capital privat), Biroul de Turism pentru Tineret (cu activitate restrânsă în prezent) și Administrația Județeană a Taberelor Școlare (care nu dispune de locuri de cazare, ci doar intermediază organizarea de tabere). Capacitatea de cazare a localității este asigurată de 3 hoteluri, un motel și un camping, însumând un număr total de 412 locuri. În afara teritoriului administrativ al orașului sunt situate cinci corpuri de pădure în suprafață de 1067 ha, din care unul singur dispune de o amenajare folosibilă ca dotare de turism (tabără pentru copii). Trei din aceste păduri (Bălanu 72 ha, Guțu 169 ha, Turbatu 289 ha) pot îndeplini funcții de recreere și de agrement, ele aflându-se sub distanța de 25 km de municipiu (conform normelor silvice). Pădurile riverane Dunării, aflate cu ecosistemul în echilibru, se încadrează în subgrupa păduri de ocrotire a genofondului și ecofondului forestier și pot fi folosite parțial în activitatea de ecoturism.

Capacitatea de cazare a municipiului Giurgiu este asigurată de 4 hoteluri, 2 moteluri însumând un număr total de 622 locuri în 296 de camere și 1800 locuri alimentație publică.

Municipiul Giurgiu, constituie o atracție turistică prin:

* Podul Prieteniei construit între 1952-1954, după un proiect și cu asistență sovietică și cu contribuția unor țări din fostul C.A.E.R. Se numără printre cele mai importante poduri feroviare și rutiere din Europa. Pentru a permite trecerea navelor de înălțime mai mare deschiderea centrală este mobilă. Lungimea totală este de 2 234 m.

* Muzeul Județean “Teohari Antonescu” al luptei pentru independența poporului român are exponate din cele mai vechi timpuri. Această  clădire poartă numele primului profesor de arheologie al universității ieșene, originar din Giurgiu. A fost construită în perioada 1870-1903 și a fost sediul Prefecturii până în anul 1950 și a fost transformată în muzeu în anul 1977. Muzeul are colecții bogate și o expoziție permanentă pentru preistoria și istoria veche și medievală a regiunii.

* Parcul Alei a fost primul spațiu verde amenajat în orașul modern, după
eliberarea  acestuia de sub dominația otomană. Comitetul de înfrumusețare creat în 1830 de administrația rusă a dispus trasarea primei alei, din care s-a dezvoltat ulterior grădina publică.

Printre  atracțiile parcului se numără:

– Bustul lui Mihai Eminescu – operă a sculptorului Corneliu Medrea se numără printre cele mai reușite reprezentări ale chipului poetului național. Acest bust a fost realizat în amintirea popasurilor giurgiuvene ale poetului.

– Aleea Eroilor – constituie un punct de atracție, deschizând drumul către muzeul din vecinătate. A fost inaugurată la sărbătorirea Centenarului Independenței și cuprinde 23 de busturi ale militarilor români căzuți în luptele din Bulgaria (1877 – 1878).

– Foișorul pentru fanfară – este o platformă special amenajată destinată
concertelor în aer liber. În anul 2004 a fost reluată tradiția fanfarei de a executa muzică de promenadă în zile de sărbătoare.

* Turnul Ceasornicului este înalt de 22 de metri.  A fost construit de turci la
sfârșitul secolului 18, iar ca destinație inițială a fost punct de observație al fortificațiilor și foișor de foc. Primul orologiu a fost montat încă de pe vremea turcilor iar construcția este singura din perioada administrației otomane, care se păstrează în situ și una dintre puținele de acest tip care au supraviețuit în sud-estul Europei. A suferit daune importante în primul război mondial, după care a fost restaurat în anul 1935, iar în anul 2000 i s-a consolidat fundația. Este o construcție unică în felul ei în România, el figurând și pe stema orașului. Turnul Ceasornicului constituie monumentul emblematic al orașului Giurgiu.

* Tabia. Este un fragment din zidul de incintă al orașului ridicat de turci după
1774 care făcea parte din sistemul de fortificații târzii. El s-a păstrat în condițiile susținerii unui tronson de terasă pe care locuitorii au construit case în secolele XIX – XX.

* Biserici. Toate bisericile ortodoxe din municipiu sunt declarate monumente
istorice, cinci dintre ele fiind ridicate între anii 1830-1865: Catedrala Adormirea Maicii Domnului, Biserica Sf. Gheorghe, Biserica Sf. Nicolae, Biserica Sf. Treime, Sf. Haralambie, Biserica Grecească Buna Vestire. Biserica Înălțarea Domnului Eroilor și Mausoleul Eroilor români și germani din primul război mondial  – monument istoric și comemorativ.

* Ruinele Cetății Mircea cel Bătrân. Cetatea a fost ridicată în perioada 1390
– 1395 în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. A fost cucerită de turci în 1420 și stăpânită de ei peste 400 de ani împreună cu un teritoriu de 10 – 15 km de jur împrejur. A suportat peste 20 de asedii fiind eliberată temporar de voievozii Dan al II-lea, Vlad Dracul și Vlad Țepeș în secolul al XV-lea și de Mihai Viteazul în 1595. Începând cu anul 1771 aceasta și-a pierdut importanța strategică. După retrocedarea  din anul 1829 a fost parțial demolată de ruși și distrusă sistematic de către cetățenii orașului. S-au făcut cercetări arheologice în 1954 și în perioada 1975-1997, aici descoperindu-se, printre altele, cea mai veche piesă de artilerie de pe teritoriul țării noastre.

* Podul Bizetz – primul pod curbiliniu construit în Europa. Inaugurarea
acestui pod a avut loc în anul 1905, destinația sa fiind de a lega orașul de Portul Ramadan, cu acces peste canalul Sf. Gheorghe. Constructorii săi au fost inginerii Anghel Saligny și Ion Ionescu-Bizetz. Este primul pod rutier și feroviar construit în curbă (frânt în plan orizontal) ceea ce a reprezentat la data respectivă o premieră tehnică în Europa. Această construcție este monument istoric și va rămâne deschis numai traficului pietonal, în urma realizării unui pod nou, lucrare ce s-a desfășurat în perioada 2005-2007.

Atracțiile turistice existente sunt reprezentate în principal de  clădiri administrative

– Prefectura județului Giurgiu a fost construită în anul 1935, drept sediu al
Tribunalului de inginerul Liviu Ciulei. Din 1981 municipiul a devenit reședință de județ și în acest local s-a mutat administrația de resort.

– Primăria Giurgiu clădire ridicată în 1936, a funcționat drept “Cămin de
ucenici” și internat pentru  elevii Școlii de Pescuit, Piscicultură și Marină. Este o clădire importantă pentru urbanistica giurgiuveană, iar în prezent prin reabilitarea și modernizarea acesteia la standarde europene, a devenit sediul administrației locale.

– Vechiul local al Primăriei, a fost construit în anul 1889 și a avut destinație
administrativă mai mult de un secol. În biroul central, s-a  păstrat până în prezent o placă memorială a vizitei delegației franceze din 1922, condusă de Mareșalul Foch. În prezent în clădire funcționează Școala de muzică și arte plastice Victor Karpis.

– Stația C.F.R. Giurgiu Oraș constituie cel mai vechi local în funcțiune
din rețeaua feroviară. Inaugurată la 31 octombrie 1869, bătrâna gară constituie împreună cu fostul depou al locomotivelor cu abur și castelul de apă un complex monumental. Au fost montate plăci comemorative cu ocazia centenarului și aniversării a 125 ani de la inaugurare.

IV. DINAMICA SPAȚIALĂ A MUNICIPIUL GIURGIU

4.1. Probleme generale: definiții, concepte, clasificări

Peisajul geografic este un concept global interdisciplinar, integrând naturalul cu socialul și prin care omul a modificat și înlocuit ecosistemele inițiale, în funcție de nevoile sale, de gradul de organizare și de dezvoltare al colectivității din care face parte.

Promotorii științei peisajului au pornit în demersul lor cu delimitarea și închegarea din punct de vedere conceptual și structural a problematicii mediului geografic. Obiectivul principal a fost acela de a așeza, în forme graduale, noțiuni și înțelesuri ale acestuia, separat sau integrat față de științe și concepte înrudite, în funcție de momentul istoric și de curentele vremii, reflectate în diversele școli de gândire, fie naturalistă, fie geografică.

Geosistemul este aspectul funcțional al mediului, pe care l-am putea compara cu sistemul circulator al unui organism viu. Între mediu, peisaj și geosistem există un raport de condiționare reciprocă. Orice dezechilibru in geosistem aduce schimbări in peisaj (mediu), după care afectarea peisajului poate duce la dereglări in geosistem.

Clasificarea peisajelor geografice

Pentru clasificarea peisajului geografic trebuie avută în vedere acea componentă din cadrul conceptului care stabilește ca trăsături fundamentale ale acestuia omogenitatea și eterogenitatea. Eterogenitatea este o caracteristică care decurge dintr-o integrare a unor componente diferite ce îi asigură funcționalitatea, flexibilitatea sistemică și prin aceasta dezvoltarea și adaptarea la diverse impulsuri exterioare. Omogenitatea este expresia unor identități de ordin ecologic, de ordin funcțional, de ordin spațio-temporal care asigură o anumită continuitate sau uniformitate spațiului pe care se regăsesc.

Încercând o clasificare mai apropiată de simțul global și complex pe care-l deține geografia în interpretarea varietății ansamblului peisagistic am porni de la cea propusă de Mac (2000), care stabilește pe lângă cauzele determinante care separă în cele două mari clase peisajul (natural și antropic) și o nuanțare după criteriul reprezentativității pe un anumit areal a unui element sau grup de elemente. Astfel, după criteriul impus de aspectele reliefului pot exista: peisaje de munte, de deal, de podiș, de câmpie, deltaic, etc, vegetația poate impune un peisaj de pădure, sau de stepă, de silvostepă, de tundră, etc, apa: peisaj marin, lacustru, litoral, glaciar, etc., activitatea umană: peisaj agricol, peisaj industrial, peisaj urban, peisaj rural, peisaj turistic, etc. Aceste tipuri se pot constitui în peisaje de ordin superior, la care se pot integra, pe diverse trepte ierarhice, peisaje de diverse ordine, prin categoria de elemente reprezentative pentru o anumită unitate spațială definită. Și prin urmare, de pildă, în cadrul peisajului de munte se pot identifica peisaje carstice, peisaje glaciare, peisaje de creastă, de versant etc., la peisajul de pădure – peisaj de pădure de fag, de conifere, de stejari, etc. sau păduri de munte, din zona colinară, din zona de câmpie, de luncă, etc., pentru peisajul lacustru – peisaj de limanuri fluviatile, de lagune, de lacuri glaciare, etc., sau la peisajul agricol – peisaj pomicol, viticol, al câmpurilor cultivate, etc.

Acest model poate fi doar o fază incipientă, fiindcă lucrurile sunt mult mai complicate în privința criteriilor de separare și a tipurilor și subtipurilor de peisaje. Un tablou suficient de cuprinzător al categoriilor de peisaje care pot satisface diversitatea mediului fizic, solicitările de reprezentare a evoluției și a cumulului de relații de habitat și de valorificare a resurselor naturale este dificil de conturat, la modul atotcuprinzător. Totuși, legat de tipul de habitat rural sau urban se pot releva: peisaje de grupuri de locuire (de cartiere de locuințe, de sectoare rezidențiale, de aglomerări insalubre, de cătune, etc.), peisaje industriale, peisaje agricole, peisaje culturale, etc.

Spațiul rural

Spațiul rural este o realitate geografică a cărei percepere se realizează pe baza informației obținute din realitatea înconjurătoare, informații care se referă la formele de habitat, de utilizare a teritoriului, de producție și de viață specifică din anumite teritorii.

Spațiul urban

Spațiul urban reprezintă un „spațiu cu un anumit conținut, structură și organizare specifică, fiind o manifestare concretă a efectului interacțiunii în timp a spațiilor demografice, sociale și economice, proiectate pe spațiul fizic” (I. Ianoș, 1987, p. 28). Este o formațiune spațială distinctă, caracterizată printr-o densitate sporită de populație, de construcții și o poziție aparte în procesul schimburilor de valori, în ansamblu și în profil teritorial. Este un spațiu cu o multitudine de funcții economice, sociale și politice, care într-un grad sau altul fac să graviteze în jurul lor un anumit teritoriu. Spațiul urban reprezintă un spațiu populat cu un înalt grad de dezvoltare și organizare antropică (după V. Cucu, 1974). De asemenea, este un spațiu al formațiunilor geografice cu caracteristică urbană.

Spațiul urban posedă aceleași caracteristici generale ca și spațiul geografic la care se adaugă o serie de caracteristici particulare:

Dimensiunea spațiului urban este o variabilă în timp, aceasta depinzând de condițiile geografice ce se întâlnesc în spațiul geografic, de condițiile social-economice, care determină efectiv existența acestui spațiu;

Spațiul urban ocupă în cadrul spațiului geografic, spații bine conturate prin limite. Acesta corespunde efectiv cu spațiul de interferență al vetrei, intravilanului și extravilanului unei localități urbane, în care se pun în evidență caracteristicile de bază ale acesteia;

Limita reală a spațiului urban este o limită difuză, care se dizolvă în limita administrativă, funcțională și de influență;

Reprezintă un spațiu de concentrare a populației, care are ca suport concentrarea de materie primă de toate categoriile din spațiile adiacente, rurale, natural intacte, maritime, aeriene. Populația are ca și ocupație principală, transformarea materiei prime în produse finite de consum;

Spațiul urban este un spațiu în care domină organizarea antropică, structurarea naturală în cea mai mare parte fiind exterminată sau transformată;

Este un spațiu cu o dinamică structurală și relațională internă permanentă, determinată de dezvoltarea sistemului urban;

4.2. Metodologia de cercetare

Dintre planurile, hărțile și atlasele analizate în acest capitol unele au, în special, importanță istorică, iar altele, prin conținutul lor, se constituie în documente cartografice pe baza cărora se poate pune în evidență dinamica peisajului geografic. Asupra acestei ultime categorii se va insista în mod special, deoarece face parte din baza de date utilizată în lucrarea de față.

Pentru perioada anterioară secolului al XlV-lea vom aminti principalele hărți care redau teritoriul actual al României. După momentul formării statului feudal „Țara Românească", la începutul secolului al XlV-lea, vom face referire la hărțile Munteniei. Acestui teritoriu situat între Dunăre, Carpați, Șiret și Milcov i-au fost atribuite și alte denumiri, ca Valahia sau Ungrovlahia. Numele de Valahia apare pe majoritatea hărților din secolul al XDC-lea. Pe alte hărți, acest spațiu apare cu numele de „Principatul Valahiei", „Țara Românească", „Principatul României". în acest secol a apărut pentru prima dată în documentele cartografice denumirea de „România"

Având în vedere faptul că zona orașului Giurgiu se încadrează în provincia istorică Muntenia și că majoritatea hărților din secolele trecute prezintă teritoriul corespunzător uneia sau mai multor provincii istorice românești am considerat necesar să facem referire la hărțile Munteniei.

Dacă cele mai vechi izvoare literare antice despre țara noastră datează de la mijlocul secolului al VUI-lea î.Hr., primele informații geografice au fost semnalate cu șase secole î.Hr. și provin din izvoare grecești. Inițial informațiile literare conțineau mențiuni cu caracter întâmplător sau legendar, însă în secolele următoare valoarea lor documentară a crescut, pe măsura pătrunderii teritoriului carpato-danubiano-pontic în zona de interes economic și politic a statelor din bazinul mediteranean. Astfel de mărturii provin de la: Homer (probabil sec. DC Î.Hr.), Hecateu din Milet (cea. 540-470 î.Hr.), Eschil (cea. 525-456 î.Hr.), Sofocle (cea. 497-405 î.Hr), Pindar (oca. 518-438 î.Hr.), Euripide (oca. 480-406 î.Hr), Herodot (cea. 484-425 î.Hr.).

Cel mai vechi și reușit document cartografic care reprezintă grafic și ținuturile noastre și care s-a păstrat este harta-itinerariu „Tabula Peutingeriana". Această hartă nu este originală, ci constituie o copie realizată în anul 1265 de către un călugăr din Colmar, cu unele erori, mai ales ortografice, după un exemplar mai vechi, ulterior pierdut. Acesta din urmă se referea, la rândul său, la un original din secolul al III-lea sau chiar al II-lea d.Hr.

Evul mediu târziu a marcat o eclipsă totală în ceea ce privește materialele cartografice prin pierderea bazei matematice, a exactității și a bogăției conținutului.

În cadrul Evului Mediu târziu sunt prezente câteva hârți deosebit de importante pentru noi deoarece, spre exemplu în Harta bazinului mijlociu și inferior al Dunării, întocmită de umanistul german Nicolaus Cusanus în anul 1440, este cea mai veche hartă a Europei Centrale și ,,Răsăritene, fiind prezentate atât Transilvania,, (Regnum Dominorum Septem Castrum) cât și ,,Valachia,,.

Teritoriul tării noastre mai este apoi menționat în anul 1521, în harta Moscovia, realizată de Battista Agnese, dar și în cea realizată de Iacobo Castaldo din anul 1548.

Mai sunt de menționat și hărțile realizate de Domenicos Curtos din 1596 ,,Moldavia, Valachia et Tartariae Pars,, dar și harta tipărită de Petrus Koerius din 1620, în care Muntenia apare cu titlul de ,,Walachiae Pars,,.

Hărțile din această perioadă au fost mult îmbunătățite datorită noilor metode de stabilire precisă a poziției punctelor.

Lucrările realizate în 1790 de către căpitanul austriac Hora von Otzelowitz și echipa sa de cartografi (pentru Moldova) au fost considerate primele hărți moderne ale României. Aceste ridicări topografice au condus la executarea unei hărți care cuprinde 107 planșe policrome, la scara 1:28 000. Pentru Muntenia a fost realizată de către colonelul Specht, între anii 1790-1791 o hartă al cărei titlu, în traducere, este ,,Harta militară a Valahiei mici sau austriece și a celei mari, care se compune laolaltă din 394 secțiuni și a fost ridicată geometric și trecută pe curat în timpul armistițiului dintre Imperiu și armata turcă din luna septembrie1790 până la sfârșitul lui mai 1791 de către ofițerii Marelui cartier general sub direcția colonelului Specht, cunoscută ca Harta austriacă sau Harta lui Specht. Tot în titlu se specifică: „Această hartă este reducerea la jumătate a hărții 1/2000 zoii vienezi și cuprinde 108 foi", iar „Raiaua Brăilei n-a fost ridicata din cauza armistițiului" (1 klafter vienez = 72 zoii vienezi=* 1,8964838 metri).

Trei dintre foile hărții (cele notate cu literele A, B și C) cuprind imaginea hotarului de vest cu Serbia și o planșă cu privire la Orșova. Alăturate, cele 108 foi formează un dreptunghi de 8,20 m lungime și 4,62 m lățime. Toate foile, manuscrise, sunt desenate în tuș negru și acuarele și au, fiecare în parte, 42 x 63 cm, exclusiv chenarul. Pe fiecare foaie apare notată scara grafică – în dreapta, sus – în mile germane. La marginea din dreapta, fiecare planșă este însoțită de lista localităților cuprinse în ea — în ordine alfabetică – uneori cu erori față de numele acelorași localități din cuprinsul foii.

Fiind o hartă militară, nu are legendă, dar este foarte corect și îngrijit executată. Nu are nici coordonate geografice și nici ornamentație bogată, care era o caracteristică obișnuită a hărților din acea vreme. Pentru o racordare ușoară a foilor, pe toate cele patru laturi ale fiecărei foi sunt notate numerele foilor cu care se învecinează, pe același principiu ca și la hărțile topografice actuale.

Harta este însoțită de trei volume mari, manuscrise, în care se face o descriere amănunțită a localităților și împrejurimilor acestora, în limba germană. Este un document cartografic deosebit de util și totodată superior altora, deoarece s-a realizat în urma ridicărilor executate pe baze geometrice. Se adaugă bogăția elementelor de geografie fizică și umană reprezentate. Valoarea specială a hărții rezultă din următoarele caracteristici ale sale:

hidrografia este detaliată, reprezentată cu albastru, dar apele sunt uneori „cam prea

cârlionțate" (V. Mihăilescu, 1928);

reprezintă prima cartare a așezărilor, în desfășurarea lor spațială;

constituie cea mai veche reprezentare a drumurilor in totalitatea lor, redă cea mai

veche cartare a pădurilor din Țara Românească, prin desenare arealelor ocupate de acestea constituie cea mai veche înfățișare a utilizării terenurilor

elementele de altimetrie se găsesc pe hartă prin hașuri, dispuse relativ corect și

proporțional, nu prin desen panoramic, folosindu-se totodată numai proiecția orizontală;

scara mare de reprezentare (1: 57 600) permite redarea amănunțită a elementelor

peisajului geografic și deci o analiză corespunzătoare. Aceste calități ale Hărții austriece (Specht) ne-au determinat să o considerăm hartă-reper în cadrul cartografierii dinamicii teritoriale ale arealului Municipiul Giurgiu.

Secolul al XIX-lea s-a remarcat în cartografie prin numărul, precizia și diversitatea tematică a hărților, mult sporite comparativ cu secolul anterior. Dată fiind poziția Țărilor Române la confluența zonelor de interese habsburgice, țariste și otomane – fàpt care a afectat însăși integritatea lor teritorială – ele au constituit atât subiectul unor hărți generale, cât și al unor hărți speciale. Din multitudinea de hărți și atlase care se referă la teritoriul Munteniei (și pe care se regăsește și spațiul orașului studiat) vom prezenta pe cele mai importante și care au intrat în baza de date utilizate în evidențierea dinamicii peisajului geografic.

Planurile Directoare de Tragere au fost întocmite la scara 1: 20 000. Trecerea de la vechile proiecții la proiecția Lambert s-a făcut pe cale grafică, pe baza rețelei kilometrice, fără noi ridicări topografice. Ele au fost însă completate cu determinările geodezice ale coordonatelor unor obiective cu specific militar și actualizate în privința detaliilor de planimetrie, prin recunoașteri de teren și prin exploatarea aerofotogramelor.

Reproducerea planurilor directoare de tragere s-a făcut în trei culori: negru (planimetrie), verde (păduri), bistru (relief: curbe de nivel pentru scările 1:20 000, 1:100 000 și hașuri pentru scara 1:200 000).

Planurile directoare au fost retipărite în perioada 1954-1959. Unele foi au fost reproduse întocmai (doar cu actualizarea oiconimelor), iar altele au fost redesenate. utilizându-se atlasul de semne convenționale, ediție 1952.

Spațiul orașului Girgiu este redat pe următoarea foie a planului director de tragere la scara 1:20 000: 4237.

Ulterior, în perioada 1972-1981, pe baza îmbunătățirii concepției de realizare s-a întocmit harta topografică la scara 1: 25 000, pentru întregul teritoriu național, obținându-se un document cartografic precis, la nivelul hărților topografice existente pe plan mondial.

Datorită modului de întocmire, harta se poate actualiza periodic, fără alterarea preciziei de reprezentare a elementelor de conținut. Această ediție a hărții a fost executată tot în proiecție Gauss-Kriiger, în sistemul de coordonate 1942 și având ca sistem de referință altimetric Marea Baltică.

Toate informațiile calitative cu privire la Municipiul Giurgiu au fost preluate din Planul Urbanistic General, din rapoartele de mediu.

Imaginile ce reprezintă trecutul orașului au fost preluate de la Arhivele Județului Giurgiu, iar cele din prezent sunt din sursă personală.

4.2.1. Tehnici de lucru

În ceea ce privește modul de realizare a hărților ce analizează evoluția spațială a Municipiului Giurgiu, acestea au fost realizate în programul Arcview Gis 3.2. Planul director de Tragere a fost georeferențiat în programul Global Mapper, pentru a-l putea suprapune peste Harta topografică din anul 1981 și pentru a corecta proiecția. Ortofotoplanul a fost realizat prin intermediul site-ului lpis.apia.org.ro/.

În cadrul programului Global Mapper pentru rectificarea hărților au fost urmărite mai multe etape. Și anume, a fost adusă harta bază după care se realiza rectificarea apoi harta ce trebuia rectificată cu posibilitatea de a le vedea în paralel și de a stabili niste puncte comune, esențiale in geoprocesarea hărții dorite. Au fost alese 10 puncte comune, iar apoi a fost rectificată harta.

Atât Planul Director de Tragere, Harta topografică cât și ortofotoplanul au fost vectorizate prin intermediul ArcView Gis 3.2 urmărind pașii specifici de realizare a hărților dorite.

Astfel, primul pas a însemna aducerea hărții ce urma a fi vectorizată intr-un layout, apoi a fost generată tema poligon sau linie necesară pentru tema aleasă. S-a realizat vectorizarea urmărind elementele analizate, iar la final aceasta a fost salvata și s-a oprit editarea ei. Fiecare temă a fost realizată pe rând, iar prin combinarea lor, posibilă doar pentru că le-au fost corectate proiecțiile, au rezultat mai departe prezentate în această lucrare.

4.3. Etape ale dinamicii spatiului urban

Istoria orașului Giurgiu până la Pacea de la Adrianopole, 1829

Prima mențiune sigură a cetății Giurgiu este în documentul Codex Latinus Parisinus de la începutul secolului al XV-lea, sub forma Zorio. Mențiunea alăturată: "loc pustiu" sugerează distrugerea cetății în timpul campaniei otomane din 1394 împotriva lui Mircea cel Bătrân.

În 1420 a fost cucerit de Imperiul Otoman care dorea astfel să dețină controlul traficului pe Dunăre. Otomanii au numit Giurgiul "Yergöğü".

Fiind un oraș fortificat, Giurgiul a jucat un rol important în războaiele frecvente dintre români și turci pentru controlul Dunării, în special în încercările lui Mihai Viteazu de a stăvili atacurile turcești, iar mai apoi în războaiele ruso-turce. În 1659 Giurgiul a fost ars din temelii. În 1829 zidurile și fortificațiile au fost complet distruse, astfel că singura apărare care-i mai rămânea era castelul amplasat pe insula Slobozia, legată de țărm cu un pod.

Despre intemeierea orasului Giurgiu si originea numelui sau nu se stie nimic precis; sunt mai multe legende și ipoteze.

Dupa unii istorici, Giurgiul a fost intemeiat de Romani, iar in timpul evului mediu a fost intarire Genoveza. Navigatori genovezi, ajung în insula despărțită de oras printr-un braț al Dunării și construiesc acolo un fort, sub patronajul Sf. Gheorghe (Santo Giorgio) de unde și-a luat orasul numele de Giurgiu, aceasta fiind cea mai vehiculată ipoteză despre întemeierea orașului Giurgiu.

O altă ipoteză, susținută de istoricii germani prin secolul al XVIII-lea, ar fi cea a lui Negru-Vodă. Pe la începutul secolului al XIII-lea acest Voevod, plecă din ținutul Făgărașului și au intrat prin pasul Branului, au coborât munții, impreună cu un numar mare de familii de români au infiintat mai multe orașe printre care și Giurgiul, punând temeliile Principatului Munteniei.

Fratii Tunusli care au tradus si publicat în grecește la Viena, în anul 1806, o scriere de istorie asupra Tării românești, atribuită lui Mihail Cantacuzino, împrumută versiunea germană și îi zic orașului Sfântul Gheorghe.

Dionisie Fotino îl consideră tot pe Negru Voda ca intemeietor al orasului (Ghiurghevon), dar pe o ruină romană.

În ceea ce privește originea numelui, numele de ,,Giurgiu,, este specific românesc, insă acesta a purtat mai multe denumiri. Varietatea denumirilor ce se întâlnește prin diferite scrieri și documente, se explică prin varietatea de pronunțare și transcriere a cronicarilor și scriitorilor germani, slavi, italieni, francezi, poloni, unguri, turci, etc. Astfel intalnim: San Giorgio, Giorgiu, Giurgevo, Ghiurghevon, Giurgiova, Giurgo, Giorgi, Girgio, Zorzo, Giorzo, Georgie, Jorjie, Yerkoki, etc.

Aug. Treb. Laurian, vorbind despre cetatea ce a existat în insulă din fața orașului, ale cărei ruini le-a vizitat în anul 1845, era convins că zidul mai vechi și mai solid, pe care era suprapus altul mai nou și mai slab, era construcție romană (Ioan Boldescu, 1912).

Oraș înființat de romani, cu numele de Trimamius, cum susține Cezar Bolliac (poet liric protestatar), părăsit în anul 270 după Hristos, prin retragerea romanilor din Dacia Traiana, la miazăzi, peste Dunăre și ocupat de turci peste 411 ani, despre Giurgiu nu sunt multe informații din perioada ocupării turce

.

Pentru Muntenia a fost realizată de către colonelul Specht, între anii 1790-1791 o hartă al cărei titlu, în traducere, este ,,Harta militară a Valahiei mici sau austriece și a celei mari, care se compune laolaltă din 394 secțiuni și a fost ridicată geometric și trecută pe curat în timpul armistițiului dintre Imperiu și armata turcă din luna septembrie1790 până la sfârșitul lui mai 1791 de către ofițerii Marelui cartier general sub direcția colonelului Specht.

Din Fig. 7. se poate observa expansiunea orașului Giurgiu din secolul al XVIII-lea, insă aceasta este notabilă doar din punct de vedere al spațiilor de locuit, străzile nefiind reprezentate pe hartă.

Astfel că Giurgiu devine ,,raia turcească”. Cuvântul de raia este de origine turcească și însemnă -de altă lege- adica toți supușii Turciei care nu sunt de legea mahomedană, se numesc raia. În timpul domniei lui Anton Voda, în anul 1669, au fost trasate din nou hotarele raielei Giurgiu.

Prin tratatul de Adrianopole, încheiat între Rusia și Turcia, în anul 1829, Giurgiul a trecut sub stăpânirea Munteniei, după ce din 1418 și până în 1829 fusese mult sub stapanirea tturcilor.

Orașul Giurgiu până la finele primului Război Mondial

După ce Giurgiu iese de sub stăpânirea turcească aceasta era mai mult în ruine, cu locuitori puțini, dar cu tentințe de mărire a numărului de locuitori prin imigrări.

Spre oraș se orientează cu precădere locuitori din satele vecine cu stare materială bună, deoarece își puteau cumpăra case de la foștii locuitori turci ce plecau din oraș.

O relatare concludentă a vremurilor de atunci și a spiritual locuitorilor este realizată de Principesa Aurelia Ghica. Aceasta spunea: “Giurgiu este cel dintâiu port al Valahiei ce mărginește tărmul și bastimentul ce-și urmează drumul până la Marea Neagră, nu mai are să salute fortul distrus în ultimul răsbiu dintre Ruși și Turci la 1829. Astăzi Giurgiu e numai un mic oraș, unde câteva case albe înconjurate de grădini adăpostesc o populație robită trândăviei ciubucului. Piața pătrată n-are altceva important decât orologiul său vârât într-un turnuleț ascuțit, ce numără ceasurile de hodină ale locuitorilor.

Demidoff, venind din Austria, în drumul său spre București din 1837, relatează și acesta despre orașul Giurgiu: “o amestecătură de ruini și clădiri noi”.

Treptat, în orașul Giurgiu dispar influențele orientale, prin construirea de cladiri noi, parcuri; se realizează și rețeaua stradală după standarde impuse de Gen, Kisselef, după primul plan de regularizare urbană.

Între  anii 1830 si 1840 are loc în Giurgiu imigrarea unor agricultori de origine bulgară. Aceștia se ocupau si cu transportul, adică transportau cu carele lor produse din oras la port.   Apoi s-au stabilit locuitori de origine greacă, dar și germană.

Germanii au venit in Giurgiu in timpul domniei lui Alexandru Ghica, între anii 1834 si 1842. Primii germane au venit ca farmaciști și medici, pe urmă ca și meseriasi.

În 1864 s-a mărit și raza orașului Giurgiu, prin deschiderea a șase bulevarde, care s-au format pe locul șantului vechii cetăți. Din Monografia orașului Giurgiu, de Ioan Boldescu, aflăm că aceste bulevarde deschise in 1864 se numeau: “Bulevardul Interior din culoarea de Verde si bulevardul Interior din culoarea de Negru; bulevardul Posta-Veche; bulevardul Cai-Ferate; bulevardul Exterior din culoarea de Verde si bulevardul Exterior din culoarea de Negru.”

În anul 1869 s-a inaugurat în Giurgiu cel dintai drum de fier Giurgiu-Bucuresti, sub domnia Principelui Carol I, care a fost inceput sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza .

În anul 1905, sub domnia Regelui Carol I, s-a inaugurat Portul Ramadan din Giurgiu.

Din anul 1902 până în anul 1910 se extind șosele importante din oraș, se mărește Portul Ramadan și se construiește și Șantierul Naval.

Orașul Giurgiu în perioada 1918-1945

În anul 1930 orașul Giurgiu număra 31.016 locuitori, fiind într-o reală expansiunea față de anul 1912 când număra doar putin peste 20 000 locuitori. În 18 ani creșterea este de 550 de locuitori/an. Valoarea ce se menține în parametri normali având în vedere faptul că orașul se afla în perioada interbelică, după încheierea Primului Război Mondial.

Orașul Giurgiu în perioada 1945-1990

¤ subetapa 1945-1968

După cel de-al doilea Război Mondial, se pot observa și în orașul Giurgiu, pagubele, clădirile distruse și pierderile de vieți omenești. Se remarcă o descreștere mică a numărului de locuitori. Prin recensământul din anul 1948 se observă că erau 30. 197 de locuitori.

Un alt moment important cuprins în această subetapă îl reprezintă inundațiile de pe Dunăre ce au afectat întreg orașul.

Înundațiile din 1942 și 1946 au afectat tot centrul vechi al orașului și toată partea de sud-vest a acestuia. O cauză principală ar fi înălțimea foarte mică a digurilor de pe Dunăre.

Foto 4. Inundațiile din orașul Giurgiu, 1942-1948

Sursa: Alexandru Gheorghe

Între 1952-1954, regimul comunist, sprijinit de URSS, a construit Podul Giurgiu-Ruse (sau Podul Prieteniei), primul pod peste Dunăre care leagă România de Bulgaria.

Foto. 5. Podul Prieteniei, în Giurigiu și Russe

#¤ subetapa 1968-1990

În subetapa precizată, pentru a analiza dinamica demografică, recensământele realizate în anii 1966, 1977 și 1992 sunt foarte utile. Astfel, în aproape 26 ani, diferența dintre valorile înregistrate în anul 1966 și cele din 1992 este de 12 241 locuitori. Remarcându-se o creștere de 470 de locuitori/an.

Atât din punct de vedere demographic, dar și din punct de vedere al construcțiilor Giurgiu avea toate premizele dezvoltării și consolidării ca și Municipiu. Acest statul îl primește în anul 1968, în data de 17 februarie.

Direcțiile de dezvoltare a noului Municipiu sunt cu precădere spre agricultură, industrie, comerț.

În acest interval sunt dezvoltate fabrici ca: Fabrica de zahăr, Fabrica de Pâine, dar și ramuri industrial cum e cea alimentară, și anume cea lactată prin Lacta S.A., Combinatul Chimic, Șantierul Naval.

Orașul Giurgiu din 1990 până în present

Analizând zonificarea funcțională a municipiului Giurgiu, se pot distinge o serie de zone funcționale ce compun arealul orașului Giurgiu. Astfel se pot delimita: zona central, zona de locuit, zona de activități, zona căilor de comunicație și transport, zona spațiilor verzi și zone speciale.

Zona central cuprinde nucleul cultural-istoric și financiar-bancar, identificate în zona Pieței Unirii și Bulevardul CFR.

În această etapă, mai précis în anul 1992 municipiul Giurgiu era împărțit din punct de vedere al zonelor de locuit în 4 cartiere mari, și anume, Cartierul “Orașul Vechi”, care se suprapune în marea lui majoritate peste vatra orașului vechi, Cartierul “București”, situate la Nord de Bulevardul Mihai Viteazu și delimitat de căile ferate Giurgiu Sud- Giurgiu Nord-Russe. Cartierul “Vest” aflate în partea de vest a căii ferate Giurgiu Sud-Giurgiu Nord, precum și Cartierul “Vama Veche” situate la Nord de calea ferată Giurgiu Nord- Russe. Aceste cartiere au împreună aproximativ 80 ha

Zona de activități cuprinde zone industriale cum e cea Vest ce are în componență platforma CET, cea Sud ce a suportat modificări majore prin construcția Zonei libere Giurgiu (153, 56 ha) în anul 1996, în present funcționează parțial din cauza aderării României la Uniunea Europeană.

În prezent multe din centrele industrial existente în municipiul Giurgiu sunt închise, fie dezafectate, fie transformate în depozite.

Foto. 6. Centrul financiar-bancar al orașului Giurgiu

Foto. 7. Combinatul Chimic Platforma 1, Giurgiu

Foto 8. Șantierul naval Giurgiu

În ceea ce privește zona căilor de comunicații și transport, se întrepătrunde cu celelalte zone funcționale existente. Aceasta cuprinde căi rutiere, căi ferate, căi navigabile și spațiile lor aferente, având în total mai bine de 260 ha.

Însă o problemă majoră se observă în cazul rețelei de căi ferate și anume, faptul că în present nu există o rută direct între București și Giurgiu Oraș, deoarece în anul 2005 podul de pe Argeș din dreptul localității Grădiștea s-a rupt în urma viiturilor, iar consolidarea lui nu s-a realizat de atunci.

Dezvoltarea rețelei rutiere s-a realizat prin pavarea arterelor împortante din oraș și betonarea celor mai multe străzi.

În anul 2008 s-a definitivat construcția autogării municipal și s-a deyvoltat transportul de personae spre Bulgaria.

Foto 9. Autogara Municipiului Giurgiu

În Foto 9. este prezentată ansamblul autogării Giurgiu, clădirea cuprinde autogara, o sală de așteptare modernă, un sediu bancar, un supermarket, un restaurant fast-food și pizzerie, o firmă de catering, un club, iar pentru evenimentele mai mari  un alt restaurant.

În cazul zonei spațiilor verzi se remarcă un deficit de spații verzi publice, iar cele existent nu acoperă norma de 12 mp/locuitor, în present se alocă 10, 27 mp de spațiu verde pe locuitor.

Parcurile, grădinile de cartier și scuarurile au 26,16 ha, iar grădinile de fațadă au 20,55 ha. Cel mai mare parc din Municipiul Giurgiu este Grădina Alei, proiectată de generalul Kiseleff în anul 1830, iar în mare partă își păstrează până în present structura și arealul.

In anul 1831 s-au sadit primele doua randuri de arbori in gradina Aleiului, s-a nivelat terenul cu nisip si s-a construit « parmalac » (ingradire de lemn) de jur-imprejur. In anul 1835 s-au fixat patru felinare, iar in bugetul orasului s-a prevazt la cheltuieli suma de 46 lei, din care sa se cumpere 20 de ocale de lumanari de seu pentru felinare.

Dupa alti doi ani (1836) s-au fixat sase banci si s-a asternut un alt strat de nisip. In aprilie 1840, Prefectura judetului a trimis magistraturii (primariei) orasului doua sute de tei pentru a fi saditi in Alee si tot in acel an s-au stabilit patru paznici, doi ziua si doi noaptea, care sa supravegheze plantatiile si ingradirea. In gradina se afla un bufet si un pavilion pentru muzica.

Foto 10. Grădina Alei – 1902

Foto 11. Grădina Alei în present

În Foto 10. se poate observa “Aleea Eroilor”, care expune busturi ale unor eroi cazuti in razboiul pentru independenta de la 1877, realizate de sculptori cunoscuți: Boris Caragea, Constantin Popovici, Horia Flamându, Vasile Gorduz, s.a. Acest ansamblu monumental memorial expune 23 de busturi turnate în bronz.

Foto 12. Aleea Eroilor, Grădina Alei

În 1938 – Se amplaseaza bustul lui Mihai Eminescu – sculptor Cornel Medrea.

4.4. Raport factori nat-unde se extindea

4.4.1. Situatia demografica si repartiția spatiilor de locuit

În anul 1912 orașul Giurgiu număra aproape 20 000 de locuitori fiind un important centru portuar.

Din monografica lui Scarlat (1912) aflăm faptul că în Giurgiu au avut loc diverse construcții, cele mai multe axându-se în zona portului Ramadan. Astfel este spacificată construcția șoselei Giurgiu-Ramadan din anul 1902, în anul 1904 realizându-se podul de fier de pe Canalul Sf. Gheorghe, iar un an mai târziu s-au realizat și cheile portului. Toate clădirile din portul Ramadam au fost construite în anul 1906. Deosebit de important a fost anul 1910 când s-a finalizat construcția Șantierului Naval.

Din analiza graficului reprezenânt numărul de locuitori la recensăminte, pe o perioada amplă de 90 de ani observăm faptul că în anul 1912 inregistra un număr mic de locuitori, 20 000, raportat la evoluția sa viitoare.

Peste 18 ani, însă situația se schimbă, orașul Giurgiu avea 30 000 locuitori, avand un ritm de creștere de 550 de locuitori/an.

Foto 13. Orașul Giurgiu în anul 1912

În ceea ce privește suprafața locuită aceasta este relativ redusă, după cum se poate observa din imagini. Predomină casele cu un etaj, cum erau numite și conace.

Acestă extindere a spațiului locuit din municipiu poate fi analizată în harta de mai jos , cu roșu fiind exemplificată dispunera spațiilor rezidențiale.

Prin comparație cu anul 1981, zona rezidențială din anul 1912 nu reprezintă nici jumătate din dispunerea ulterioară. Acestă expansiune este vizibilă și în ceea ce privește numărul de locuitori, dar și în privința tramei stradale.

Astfel, în ceea ce privește evoluția demografică, din anul 1912 până în anul 1981, numărul de locuitori se dubleză, fiind urmat de construcția de locuințe, dezvoltarea infrastructurii, domeniului economic, dar și social.

Spațiul rezidențial se regăsește cu precădere în cadrul centrului vechi al orașului, fiind compus exclusiv din case. Acesta se încadrează și în interiorul fostelor zidurilor de apărare ale orașului, cu câteva excepții, un aniliament de case regăsindu-se și de-a lungul străzii –-

Prin comparație cu extinderea spațiului rezidențial din anul 1981, diferențele sunt mai mult decât notabile, existând o evoluție clară a funcționalității orașului.

În anul 1981 suprafața destinată locuirii avea valori de peste 800 000 mp, din care cea mai mare parte îi revenea spațiului de locuit din proprietate privată, și doar o mică parte celui din sectorul de stat.

Expansiunea spațiului rezidențial urmărește direcțiile principale de evoluție ale orașului, în concordanță cu principalele strazi; Strada Gării, strada Ștefan cel Mare, strada București, strada Mircea cel Bătrân.

În ceea ce privește tipurile de locuințe, predonimă sectoare rezidențiale alcătuite din case, păstrându-se specificul în cadrul centrului vechi, însă există și câteva excepții notabile, și anume strada Mircea cel Bătrân ce cuprinde structuri de blocuri intercalate cu areale cu locuințe de tip case.

În partea Nordică și Nord-Estică a orașului predomină sectoare cu spații de locuit de tip bloc, acestea sunt contruite în anii ;80, predominând construcțiile de 8 etaje.

Un raport de concordanță directă se poate stabili în numărul de locuitori și extinderea spațiilor de locuit. Astfel, in anul 2005 orașul Giurgiu număra aproximativ 68 000 locuitori, fiind în declin față de perioada anterioară, când s-a atins maximul înregistrat în municipiu, de 74 191 de locuitori, în anul 1992.

Cu cât numărul de locuitori dintr-un oraș crește cu cât și cerea de spații de locuit se mărește. Însă în Giurgiu situația este puțin diferită. Prin faptul că este un oraș de graniță, port, la distanță mică de capitala țării, București, expansiunea acestuia nu a cunoscut o creștere a numărului de locuitori, ci din contră, încadrându-se în trendul stabilit la nivel național, se manifestă o descreștere demografică constantă din 1992 până în prezent.

Municipiul Giurgiu era împărțit din punct de vedere al zonelor de locuit în 4 cartiere mari, și anume, Cartierul “Orașul Vechi”, care se suprapune în marea lui majoritate peste vatra orașului vechi, Cartierul “București”, situate la Nord de Bulevardul Mihai Viteazu și delimitat de căile ferate Giurgiu Sud- Giurgiu Nord-Russe. Cartierul “Vest” aflate în partea de vest a căii ferate Giurgiu Sud-Giurgiu Nord, precum și Cartierul “Vama Veche” situate la Nord de calea ferată Giurgiu Nord- Russe. Aceste cartiere au împreună aproximativ 80 ha

Extinderea maximă a spațiului rezidențial din anul 2005 se poate observa în harta de mai sus ” expaniunea spațiului rezidențial în Municipiul Giurgiu, intre anii 1981-2005”. Aceasta prezintă prin comparație spațiul rezidențial din anul 1981 cu cel din anul 2005.

În proporție de peste 80% spațiul rezidențial din anul 2005 se suprapune peste cel din anul 1981, câteva excepții fiind clădirile nou construite în Cartierul Vama Veche din partea nord-estică a orașului.

Populația municipiului domiciliază în locuințe individuale și în locuințe colective (cca.50% din locuitori) situate în cartierele: Oinac, Tineretului, București, Centru, Policlinică, Istru.

Sub aspectul vechimii fondului constituit, prin volumul mare de apartamente realizat după 1980 ca și al locuințelor individuale construite după 1990 s-a mărit ponderea construcțiilor noi. Majoritatea locuințelor noi o formează locuințele în blocuri cu regim de înălțime

P+4 cu unele excepții P+1, P+10.

Dacă orașul vechi avea o structură radială închisă, ca urmare a intervențiilor negative în centru istoric s-a fragmentat coerența spațiului urban. Chiar dacă orașul a reușit să-și impună unele trăsături și valori proprii, locuirea în municipiu prezintă unele disfuncționalități.

Printre care enumerăm: nefinalizarea unor locuințe colective: 3 scări P+4 . Ans. Dudului); zona Centru . (6 scări P+7); Ans. 72 apart. . Obor . (10 locuințe sociale); lipsa unor dotări de cartier (creșe, grădinițe, dispensare, biblioteci, obiective de cult, dotări de sport); spații reziduale de conflict; densități foarte mici în unele cartiere (Obor, Ghizdarului, Alexandriei și Sloboziei).

4.2. Infrastructura urbana

Primul plan de regularizare "urbana" – stradala din Giurgiu, ce are la baza santurile de aparare, zidurile de aparare ale fortaretei Giurgiu, si canalele de scurgere si drenaj.
Acest sistem stradal, exista si astazi in proportie de peste 60%, numai centrul fiind distrus total.
Sistemul implementat de Gen. Kiseleff a adus orasului faima, creanduse mici poluri sociale, centre (Piete publice urbane) – cosmopolite si pline de viata, din care porneau radial strazile si ulicioarele cu denumiri rusesti.

Fig. 9. Planul orașului Giurgiu, 1834

Sursă: Arhivele Județelui Giurgiu

La 1864 s-a mărit raza orașului Giurgiu, prin deschiderea a șase bulevarde, care s-au format pe locul santului vechii cetati. Printre aceste bulevarde sunt și: bulevardul Posta-Veche; bulevardul Căi-Ferate;

Rețeaua stradală din anul 1912 din Municipiul Giurgiu era mult mai extinsă decât posibilitatea de locuire a orașului, fiind astfel niște premize în dezvoltarea viitorului oraș-port. Astfel, cele mai importante artere respectau direcțiile de dezvoltare ale orașului, și cel mai important respectau sistemul stabilit de Gen. Kisselef in Planul de Regularizare urbană din anul 1834. Și anume, străzile aveau un aspect radiar, pornind din asa-numitele piețe, ce erau adevărate parcuri și centre de relaxare și plimbare pentru locuitorii orașului. În harta din Fig. _ se observă și faptul că trama stradală se extinde și peste ,,granițeleș,,stabilite de fostul zid de apărare a orașului Giurgiu, realizând astfel o relație mult mai elaborată cu zonele din jur.

Strada Gării este una dintre puținele străzi ce s-au păstrat integral din secolul trecut. Acesta a purtat numele de Principele Nicolae și era singura prin intermediul căreia se putea intra în Cetatea Giurgiu.

Foto 14. Strada Principele Nicolae, astăzi strada Gării

Sursa:

Foto 15. Strada Gării în present

Multe din construcțiile prezente aici sunt recunoscute ca monumente istorice- arhitecturale construite în intervalul 1890 – 1930 (Plan Urbanistic General). Însă acestea au fost aproape distruse prin construcția de spații comerciale la parter (Foto 10.)

Foto 16. Monument istorico-arhitectural de pe strada Gării

O altă stradă cu structuri arhitecturale ce se află pe lista monumentelor istorice de interes național este și Strada Ștefan Cel Mare. Acesta pornește din Strada Gării și se continuă până rondul din fața Școlii Generale nr. 1., din apropierea Bisericii Sf. Gheorghe construită în anul 1840.

Strada cuprinde construcții de case, construite în jurul anului 1890, aici regăsindu-se și primul sediu al Sălii de lectură, și casele memoriale ale diferitelor personalități ce au trăit în Giurgiu, nume ca i. Răcășanu, Hentze.

Foto 17. Strada Ștefan Cel Mare

Numărul străzile crește odată cu expaniunea orașului și a spațiilor de locuit. Se remarcă a îndesire a acestora în arealul centrului, și anume a Turnului cu Ceas, însă păstrându-se dispunerea străzilor și aspectul de ,,farfurie,,, unic în România.

Fig. 10. Centrul vechi al orașului Giurgiu

Sursa: Arhivele Județului Giurgiu

Spre Piața Regelui Carol convergeau șase bulevarde principale, aceea fiind Farfuria Mică, în timp ce spre centrul farfuriei mici se putea ajunge prin patru străzi. În mijlocul Farfuriei Mici se afla Turnul Ceasornicului, iar în jurul acestuia o grădină centrală.

Din aceeași monografie realizată în anul 1912 află faptul că Turnul din gradina Centrală, din Piața Carol I, din orașul Giurgiu, a ramas din timpul stăpânirei Turcilor. Nu se stie precis data construcției lui, și, de asemenea  nu se stie cu siguranta nici de cine a fost făcut. Parerea cea mai acreditata este, că acest turn a fost construit de genovezi, pe la secolul al XIII si al XIV și că prin forma sa hexagonală, care se aseamănă mai mult cu formele turnurilor Genoveze și Venețiene,  întărește ipoteza că ar fi fost contruit de către aceștia.

Turnul este menționat în scrisorile sale și de către Jehan de Wawrin, în secolul al XV, acesta vorbește de zidurile, de porțile și turnurile castelului San-Giorgio, de lângă cetatea Giurgiu, construită de Mircea cel Bătrân.

Scarlat specific în felul următor: ,.Turnul din Giurgiu, a ramas de la Turci. El este de piatra si are forma unei piramide exagonala, cu o înălțime de 30 de metri și cu un diametru de 10 metri.,,

Acest turn a fost reparat în anul 1835, de arhitectul Faiser Vanmengen; iar vârful său de astăzi a fost realizat în anul 1883 de arhitectul Katzake.

Turnul din centrul orașului Giurgiu este clădirea cea mai veche ce se mai află astăzi în acest oraș. În timpul turcilor, se zice ca a servit ca foișor pentru paza catății, astăzi, însă servește orașului Giurgiu, ca foisor pentru pompieri.

Pentru camerele din jurul turnului construiția a început în anul 1835 și s-a terminat în anul 1838; iar în anul 1839 s-au mutat în ele magistratul și poliția orașului, unde au stat până la razbiul din 1877; iar de atunci au fost contruite cafenele și pizzerii.

Foto 17. Turnul Ceasornic, secolul XIX

Foto. 18. Turnul din centrul orașului Giurgiu

Sursa: Alexandru Gheorghe

Fig.19. Turnul Ceasornicului în prezent

În Foto. 18 și Foto. 19 se pot observa modificările survenite în repartiției tramei stradale din Municipiul Giurgiu. Aspectul radiar al străzilor ce porneau din jurul Turnului este modificat prin construirea de blocuri în partea vestică a acestuia, astfel forma de farfurie a orașului este distrusă.

Peste saizeci și nouă de ani repartiția rețelei stradale a Municipiului este transmormată considerabil. Astfel numărul străzilor depășește 300 și au peste 120 km. Dintre care ponderea cea mai mare o au străzile modernizate și betonate fiind in proporție de 80%. Atât străzile ce compuneau centrul vechi al orașului au modificări drastice, cât și cele nou contruite. Acestea nu mai respectă structura radiară stabilită încă din 1834, ci sunt construite liniar, multe din ele paralele.

Din analiza Fig. de mai sus ce reprezintă rețeaua stradală din anul 1981 se poate observa diferențe clare între dispunerea acestor străzi. Din structura stabilită prin Planul de regularizare a Municipiului Giurgiu se mai păstreză doar 60%, străzile nu mai converg spre piețe doar în câteva locuri, iar aliniamentul de blocuri de pe strada – taie partea vestică a farfurie mici a orașului.

Dacă străzile ce compun centrul vechi al orașului converg relativ spre mici piețe, cele construite după 1912 umăresc arterele principale, fiind paralele și dispuse pe direcția N, NV față de centrul vechi.

Acestă evoluție este cel mai bine exemplificată în Fig. – ce reprezintă o comparație la nivelul structurilor stradale din cadrul celor doi ani 1912 și 1981.

Față de anul 1981, dispunerea rețelei stradale nu prezintă modificări circumstanțiale, doar sunt construite unele străzi odată cu dezvoltarea platformelor industriale, dar și cu continua expansiune a orașului. Cea mai dezvoltată parte a municipiului rămâne partea Nordica, adică partea cea mai nouă a orașului, iar centru vechi rămâne relativ nemodificat. Transformări se regăsesc doar în jurul Turnului, se încearcă reconstrucția Farfuriei, doar parțial, deoarece din cauza construcției blocurilor nu se mai poate reveni la fosta Piată Centrală.

În prezent, orașul Giurgiu, are 369 de străzi, care însumează 131 km, dintre care modernizate și asfaltate sunt 111 km, iar pietruite cu piatră brută și de râu sunt 20 km.

4.3. Distribuția spațiului verde

Orașul Giurgiu a fost cunoscut încă din timpul stăpânirii otomane ca fiind un oraș cu multe grădini și mult spațiu verde. Specificul și l-a păstrat și de-a lungul timpului, chiar până în present.

Astfel se poate observa din Fig. – repartiția acestui spațiu în anul 1912, care nu era foarte însemnat, dar raportat la extinderea orașului de la acea vreme, aceasta avea o pondere mare.

Însă spațiul verde apare distinct în cadrul municipiului, separate de spațiul rezidențial.

Prin comparație cu anul 1981, volumul de hectare alocat acestui spațiu pare mic, doar că în anul cu care se face comparația și orașul s-a extins territorial, demographic, economic.

În anul 1912 spațiul verde este compact, fiind în zonele în care nu se începuse încă construcția de locuințe, în timp ce în anul 1981 acesta este răspândit pe întreg cuprinsul municipiului, cu o predominanță în partea de nord a orașului.

Din vechiul spațiu verde nu se mai păstreză aproape nimic, din cauza construcțiilor, iar în centrul vechi al orașului acesta nu este present.

Cea mai mare densitate este în jurul clădirilor nou-construite, din partea de nord, nord-vest a orașului, acesta fiind aproape o necessitate, deoarece clădirile sunt predominant de tip bloc.

Deși orașul s-a extins foarte mult prin comparație cu anul 1981, totuși prezintă o pondere mare a volumului de spațiu verde. Chiar dacă au fost distruse unele parcuri sau grădini, au fost construite altele, înțelegându-se adtfel, necesitatea de a avea locuri de relaxare de timp grădini, parcuri etc.

Astfel, în ceea ce privește intravilanul orașului, cât și suprafața locuită și cea agricolă, prin comparație între cei doi ani luați ca referintă putem observa faptul că suprafața totală a Municipiului Giurgiu nu s-a modificat, însă proporția dintre intravilan și extravilan micșorându-se din anul 1992 până în anul 2008, ajungând ca diferența să fie de 517,75 ha în favoarea suprafeței teritoriale revenindu-i extravilanului. Extravilanul s-a micșorat cu mai mult de 400 ha datorită construirii de noi locuințe, dar și de clădiri administrative.

Atât suprafața destinată locuirii spațiului privat, dar și spațiul verde au suferit modificări importante odată cu mărirea orașului și apariției de noi construcții specifice. Astfel, dacă în anul 1992 pe teritoriul Municipiului Giurgiu erau 50 ha destinate spațiului verde, în anul 2008 această cifră ajunge la 38 ha, cum se poate observa și în tabelul de mai jos. (Tabel 4)

Sursa: Raportul primarului 2008 și Plan Urbanistic General

Pe teritoiul Municipiul Giurgiu, pot fi considerate spaiții verzi următoarele tipuri de terenuri: parcuri, scuaruri, aliniamente plantate în lungul bulevardelor și străzilor.

Comform Agenției pentru Protecția Mediului Giurgiu în Raportul de Mediu din anul 2008 spațiul verde este o zonă definită ca o rețea mozaicată sau un sistem de ecosisteme seminaturale, al cărei specific este determinat de vegetație (lemnoasă, arborescentă, arbustivă, floricolă și erbacee).

Vegetația constituie elementul dominant ce se asociază cu diverse dotări care

contribuie la ameliorarea stării mediului înconjurator și armonizarea peisajelor modificate sau

amenajate cu cele naturale.

Cel mai mare parc din orașul Giurgiu este Grădina Alei, acesta fiind proietat de Gen. Kiseleff și construit în anul 1830.

Dintre speciile ce predomină în Parcul Alei se regăsesc Quercus robur (stejar), Castanea sp. (castan), Tilia sp. (tei), Abies (brad), dar și plante decorative, arbuști și flori.

Pe aleea numită “Aleea Eroilor” sunt expuse 23 de busturi ale unor eroi cazuti in razboiul pentru independenta de la 1877, la intrarea în parc se află și bustul lui Mihai Eminescu – sculptor Cornel Medrea.

În interiorul parcului este amplasată și o cafenea constuită încă din secolul al XIX-lea (cum se poate observa și în Foto. 20) , dar care a fost reconstruită și extinsă în prezent.

În Foto – este prezentat Parcul Grădina Alei și se pot observa câte aspecte din interiorul parcului și faptul că acesta este într-o Astfel, aleile sunt asfaltate, coșurile de gunoi sunt în bună stare de folosință, gazonul este îngrijit, iar coronamentul arborilor este frumos dezvoltat.

Foto 21. Parcul Grădina Alei

Foto 21. Grădina Alei în secolul al XIX

Sursa: Alexandru Gheorghe

Foto 22. Restaurantul din Grădina Alei

În municipiul Giurgiu scuarurile (spații verzi, cu suprafață mai mică decât parcurile) sunt amplasate în cadrul ansamblurilor de locuit, în jurul unor dotări publice, în incintele unităților economice, socialculturale, de învățământ, amenajărilor sportive, de agrement pentru copii și tineret sau în alte locații, acestea au rol de odihnă și lectură de scurtă durată, loc de joacă pentru copii, loc de recreere având un efect decorativ deosebit. Vegetatia din cadrul scuarurilor este formată din arbori, arbuști precum și din plante decorative.

Foto 23. Scuar din cadrul ansamblului rezidențial de pe strada Gării

Aliniamente stradale sunt plantații pe spațiul verde cu rol estetic de protecție, de ameliorare a climatului și calității aerului, amplasate în lungul căilor de circulație sau al cursurilor de apă.

Principalul rol al acestora este de neutralizarea unor poluanți, filtrarea prafului, regularizarea umidității aerului și a temperaturii. Totodată, acestea oferă protecție împotriva poluării sonore au și un rol esthetic foarte important.

Foto 24. Aliniament stradal de pe strada Alei

În ultimii ani, s-a accentuat fenomenul de degradare a spațiilor verzi, iar suprafața

acestora a scăzut, situându-se sub nivelul necesarului și al prevederilor legale.

În municipiul Giurgiu se poate considera că nu este asigurat necesarul de spații verzi, conform reglementărilor privind prrotecția mediului suprafața de spațiu verde din intravilan trebuie să fie de minimum 20 mp/locuitor până în 2010 și de minimum 26 mp/locuitor până în 2013.