IMPORTANȚA MIJLOACELOR DE ANTRENAMENT SPECIFICE ȘI NESPECIFICE ÎN PREGĂTIREA ATLEȚILOR ÎN PROBA DE 400 m plat Coordonator științific: Lect. Dr…. [303288]
SPORT ȘI PERFORMANȚĂ MOTRICĂ
IMPORTANȚA MIJLOACELOR DE ANTRENAMENT SPECIFICE ȘI NESPECIFICE ÎN PREGĂTIREA ATLEȚILOR ÎN PROBA DE 400 m plat
Coordonator științific:
Lect. Dr. Florentina Nechita
Absolvent: [anonimizat]
2020
Cuprins
INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………………..… ………………..4
Motivul alegerii temei…………………………………………………………..…………….…………….…………….……6
Actualitatea temei ……………………………………………………………………………..…………………………….…8
Scopul și sarcinile cercetării ……………………………………………….………………………………………………10
Ipotezele cercetării ……………………………………………….…………………………………………………………..11
CAPITOLUL I FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII ……………………………..………………………….12
I.1.Antrenamentul sportiv …………………………………………………………………………………………………………….12
I.1.1.Definirea conceptului de antrenament …………………………………………………………………….12
I.1.2.Principiile antrenamentului sportiv.. ………………………………………………………………………..14
I.1.3 Scopul și obiectivele antrenamentului sportiv ……………………………………….…….………….21
I.2 Mijloacele antrenamentului sportiv …………………………………………………………………..………….24
I.2.1. Mijloacele antrenamentului sportiv ………..…………………………………………………………….…24
I.2.2.Profilaxia și refacerea sportivului …………………………………………………..…………..… …………30
I.2.3. Masajul în activitatea sportiv………………………………………………………………………………… 32
I.2.4. Rolul kinetoterapeutului in activitatea sportive …………………………………………………..… .36
I.2.5. Sustinatoarele de efort ………………………………………………………… ……………….……………….40
I.3 Planul de pregătire …………………………………………………………………………………….……………………44
I.4. Aspecte teoretice privind calitățile motrice în alergările de viteză ………………………………….. 50
I.4.1. Probleme psihologice ale antrenamentului și concursului ……………………………………….55
CAPITOLUL II ORGANIZAREA SI DESFASURAREA CERCETARII …………………………………………………….59
II. 1 Data locul si subiectii cercetati ……………………………………………………………………………………………59
II. 2 Aparate, instalații, materiale și instrumente ……………………………………………………………………..61
II. 3 Metode de cercetare și de investigație ……………………………………………………………………………….66
II. 4 Procedura de desfășurare a cercetării …………………………………………………………………………………68
[anonimizat]
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………76
III.1. Interpretare aplicare mijloace de antrenament specifice…………………………………………………..76
III.2. Interpretare aplicării mijloacelor de evaluare pshihologică ………………………………………………84
III.3. [anonimizat]…………………………….86
CONCLUZII PROPUNERI SI RECOMANDARI …………………………………………………………………………………….90
Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………………………………………… 95
Anexe …………………………………………………………………………………………………………………………………………………..97
INTRODUCERE
Sportul este unul dintre fenomenele ce caracterizează epoca modernă și contemporană. Acest fapt se datorează atât plăcerii mișcării în aer liber, cât și dorinței continue de perfecționare și de depășire a propriilor limite psiho-fizice. Prin complexitatea dezvoltată, sportul poate fi întțeles ca structuri și procese sociale care determină pe de-o parte condițiile de desfășurare a exercițiilor ca distracție, reglând mecanismul prin tehnică; pe de altă parte se fixează organizarea sportului din punct de vedere instituițonal.
Existența competițiilor, a antrenamentelor și a stadioanelor nu este în nici un caz o caracteristică a epocii moderne. Dar studiul competițiilor sportive în diverse societăți a relevat faptul că sportul contemporan este un fenomen indisolubil legat de dezvoltarea socială. Industrializarea și urbanizarea, existența grupurilor sociale caracterizate de un standard ridicat, atât economic, cât și cultural, școlarizarea generalizată, amploarea mijloacelor de comunicare în masă, au avut ca efect diversificarea și specializarea sportivilor, creșterea performanțelor obținute, generalizarea spectacolului și a competiției.
Sportului modern, celui de performanță în special, i se reproșează că ar fi un factor ce duce la înstrăinarea omului din zilele noastre. Sala de sport, luminile artificiale, stadionul, bazinul acoperit toate înlocuiesc natura. Sportivul nu mai luptă prin forțele sale, el este rezultatul unei acțiuni de îndrumare sistematică din partea diverselor domenii științifice. Selecția nu mai este una naturală, ci una în care sunt folosite rezultatele științelor. Individul nu mai decide asupra activităților efectuate, ci alții o fac în locul său. În acest context selecția devine un aspect al înstrăinării, de care este criticat cel mai mult sportul modern de performață. În realitatea însă cauzele înstrăinării nu trebuie căutate în sport, ci în cadrul condițiilor sociale în care se desfășoară, în natura orânduirii sociale.
Privită în general, mișcarea de educație fizică și sport reprezintă în zilele noastre un factor de progres, iar mișcarea sportivă modernă reprezintă de fapt un antidot al înstrăinării. Pe plan individual campionul se distanțează de ceilalți concurenți, dar el este reprezentantul unei colectivității, al unei națiuni. Performanța devine o valoare socială pentru membrii colectivității din care provine sportivul.
Pe plan social sportul aproprie oamenii indiferent de naționalitate, vârstă, activitate profesională, sex. În acest sens, poate fi socotit printre cele mai importante mijloace de apropiere între oameni, un excelent factor integrativ.
De altfel în spiritul jocurilor olimpice moderne, după Coubertin, întemeietorul lor, sportul de performanță este animat nu atât de dorința de a câștiga cu orice prețț, cât de prilejul de a participa la întrecere.
Sportul reprezintă un vast domeniu de contacte interafective, de manifestare a solidarității spiritului uman pe un laitmotiv de competitivitate. Chiar în situația de competiție, avem totuși o cooperare, prin acceptarea regulilor de joc. În întrecerea sportivă individul trăiește aceleași situații ca și adversarul său, și astfel își găsește un numitor comun cu el. Întrecerea între sportivi trebuie să fie coexistentă între competitori. În mod traditional se consideră anul 776 î Ch drept început al jocurilor olimpice antice. Jocurile se desfășurau în Olimpia și eru dedicate lui Zeus. Idealul olimpic era competitia sportivă, dreaptă pasiunea pentru etalarea performantelor și aptitudinilor fizice, lăsându-se de o parte divergentele politice sau etnice. În anul 393, sub impăratul Teodosiu I, Jocurile Olimpice, ca o parte a moștenirii “păgâne” au fost interzise. https://www.patrimoniulsportului.ro/patrimoniul-sportului/context.html.
Pierre Fredy, baron de Coubertin este întemeietorul Jocurilor Olimpice moderne. Întreaga viață a acționat constant pentru dezvoltarea educației fizice în Franța, convins fiind că doar un popor sănătos și puternic poate face față conflictelor militare. Istoric și pedagog, Pierre de Coubertin era cucerit de Grecia antică și de ideea gymnaziumului, un spațiu special de antrenament care stimulează simultan dezvoltarea fizică și intelectuală. Pe de altă parte, baronul de Coubertin dispunea de mijloacele materiale și de impactul favorabil al vremii oferit de descoperirile arheologice de la Olimpia, argumente solide ce vor pleda într-un mod mult mai eficient asupra ideii de relansare a Jocurilor Olimpice antice într-o variantă modernă. În Grecia, doi filantropi aromâni, Evangelos și Konstantinos Zappa, au fost cei care au finanțat refacerea stadionului Panatinaiko care a servit desfășurării primelor Jocuri Olimpice în 1896. La acea primă ediție au participat 14 țări și 241 de sportivi care s-au întrecut în 43 de probe din 9 sporturi.https://www.patrimoniulsportului.ro/patrimoniul-sportului/context.html
În România premergătoare formelor instituționale de organizare a educației fizice îl constituie elementele tradiționale, populare, de exprimare a exercițiilor fizice la români sub forma jocurilor și dansurilor.
Atletismul a pătruns in Romania in măsură covârșitoare datorita școlii. Studenții si elevii care mergeau la studii în străinătate în vest, în special în Franța și Anglia au venit de acolo cu ideile de concurs, de întrecere cu notiunea de antrenament.
Cea mai mare influență a avut-o Anglia “patria atletismului” , cea care detine “brevetul de invenție” a acestui sport primele concursuri organizându-se in anii 1100, Anglia fiind țara care a stabilit regulile, criteriile, normele, moful de desfasurare preluate ulterior si de catre francezii dar si de catre americani, care avand in sange intrecerea au preluat initiativa dezvoltand la maximum conceptul de invingator.
https://www.patrimoniulsportului.ro/patrimoniul-sportului/context.html
Reveniti acasă studenții, elevii si alții constata interesul foarte mare al oamenilor pentru întreceri. Așa apar primele întreceri fără prea multe reguli, desfașurate în locuri care presupunea spatii libere mari cum ar fi Hipodromul, Cismigiu, etc.
Motivarea alegerii temei
Avand in vedere problemele sprintului, din studiul literaturii de specialitate am observat că pentru realizarea unei performanțe de valoare, pe lângă celelalte aspecte ale antrenamentului, problema raționalizării efortului principalelor mijloace, începe să capete un rol din ce în ce mai important. S-a observat că antrenorii care se ocupă cu pregătirea sprinterilor în România au tendința de a acorda prea multă atenție selectării exercițiilor, menită să dezvolte calitățile motrice specifice, tratând superficial probleme ca integrarea unei echipe multidisciplinare în cadrul programului de antrenament.
În activitatea mea de performanță practic proba de 400 metri și sunt preocupat atât de modul de antrenament cât și de felul cum se abordeaza aceasta probă în România comparativ cu alte țări care au obținut rezultate de excepție în această probă.Am întâmpinat dificultăți de-a lungul pregătirii și am observat că situațiile cauzate de accidentări impun modificări în programul de pregătire sau în atingerea obiectivelor de performanță.
Necesitatea și dorința de a realiza performanțe sportive cât mai competitive, au condus la o creștere permanentă a numărului sportivilor accidentați. Riscul accidentului există în activitatea sportivă fiind frecvent generat de cauze cunoscute, între care metodica greșită a pregătirii, exagerările în dozarea efortului, încalzire insuficientă, etc.
Depistarea și tratarea formelor preclinice, conduita terapeutică, recuperarea sportivului sunt numai cîteva idei ce trebuiesc urmărite în scopul găsirii de soluții viabile pentru îmbunătățirea performanței. Constatarea veche, și mereu confirmată în medicină că este mai ușor să previi o boală decât să o vindeci, este perfect valabilă și în privința accidentărilor din sport. Prevenirea accidentărilor este posibilă numai dacă sunt cunoscute cauzele care le determină.
În studiile privind incidența și expunerile la accidentări, precum și mecanismele accidentarile, se arată că trei sferturi din totalul accidentelor sunt probabil evitabile.
Studiile făcute asupra acestei probleme au pus în evidență un număr mare de cauze care favorizează sau declanșează accidentările. Ele intervin în mod diferit în funcție de particularitățile mediului, disciplinei sportive, terenurilor, aparatelor și instalațiilor, vârstei, sexului, măiestriei pedagogice a profesorului, etc. Este esențială deci depistarea, ierarhizarea tuturor cauzelor accidentărilor cu menționarea celor mai frecvent incriminate. În aceste condiții devine necesară profilaxia traumatismelor ce se poate face prin contracararea factorilor favorizanți externi (teren inadecvat, greseli in pregatire,etc) sau interni (concentrație redusă a Ca +, Mg , circulație deficitară, viroze, etc).
Actulitatea temei
Universalitatea sportului, altitudinea și instabilitatea performanțelor, ca și deplasarea lor continuă către limite biologice și psihice încă necunoscute omului obligă la reflexii și analize. Performanța nu izvorăște dintr-o aglomerare de fapte și întâmplări, ci reprezintă un produs al efectelor determinate de acțiunea concentrică a unor factori obiectivi și subiectivi.
Stim foarte bine ca în știința sportului s-a făcut un important pas înainte prin inventarierea și apoi măsurarea acestor indicatori, recurgându-se la diverse procedee de obiectivizare și interpretare a lor. (Alexe,N., 1993)
În performanță sunt implicați o serie de factori, toți având o pondere și o anumită importanță la un moment dat în realizarea ei. Fără aceștea nu putem vorbi de înaltă performanță și din acest motiv nu putem să-i neglijăm sau să-i considerăm prea puțin importanți, ignorându-i și desconsiderându-i.
Inventarierea indicatorilor care concură constant la obținerea performanței sportive este o operație deschisă întrucât observații și introspecții profunde în această problematică pot evidenția o sporire a acestora.
S-au evidențiat 67 de indicatori, care, prin natura lor, s-au pretat la o clasificare mai puțin didactică și mai mult funcțională. Acești indicatori au fost grupați după natura lor, în 4 categorii: conceptuali, educativi și psiho-sociali, organizatorici, economico-financiari. (Șiclovan, I., 1977).
Individualizarea, obiectivizarea și ierarhizarea indicatorilor modelului logic al performanței sportive moderne, coroborate de momentul participării fiecăruia la procesul complex al realizării ei impun o anumită succesiune în tratarea și analiza eficienței lor.
Performanța sportivă izvorăște din trei surse principale: valoarea biologică și a performanței sportivului, cea intelectuală exprimată de specialiști și timpul. Antrenamentul și competiția, activități specifice sportului de performanță, prezintă anumite particularități față de alte domenii de activitate. Organismul performerului, deși antrenat este supus unor solicitări dincolo de limitele biologice.
De asemenea trebuie să adăugăm că exersarea unor elemente ale structurilor motrice monotone solicită un consum enorm de energie, precum și condițiile stresante ale concursurilor cu concentrare nervoasă maximă.
Lupta în sport este o confruntare între două sau mai multe personalități, confruntare ce se desfăsoară prin intermediul unui limbaj preponderent motric, pe un fond volitiv-afectiv.
Competiția între doi sau mai mulți sportivi nu este o luptă numai între forțele fizice, ci una în care se angajează personalitatea în întregime. Efortul pentru obținerea performanței, în același timp motric, cognitiv, afectiv și volitiv, constituie de fapt o acțiune de cristalizare și șlefuire a personalității. Autodepășirea, recordul, succesul, eșecul sunt faze ale autodefinirii performerului. El devine conștient de locul său, de valoarea sa. Obțiând o performanță, sportivul se autodepășește aotudefinindu-se.
În ultimii ani s-a observat o creștere spectaculoasă a performanțelor în atletism și în mod special în proba de 400 metri plat, creștere care ne face să ne întrebăm care sunt acele elemente ce pot asigura obținerea performanței dorite și cum pot fi ele dezvoltate, îmbunătățite și exploatate la maximum.
Obținerea performanțelor sportive nu se mai poate realiza numai prin antrenament, ci ea include o alimentație, medicație, refacere fizică și psihică adecvată, prevenirea și recuperarea traumatismelor.
În consecință numărul persoanelor implicate în realizarea performanței crește, vorbind de o echipă interdisciplinară ce include antrenorul, kinetoterapeutul, nutriționistul, psihologul, biochimistul, medicul de medicină sportivă.
Având în vedere marea preocupare a tuturor celor implicati în actul sportiv în ceea ce privește determinarea și dezvoltarea capacitții de efort există în prezent o multitudine de teste și probe funcționale în marea lor majoritate cardiorespiratorii.
Din acest motiv lucrarea de față își indreaptă atenția spre evidențierea mijloacelor specifice și nespecifice țîn pregătirea atleților specializați în proba de 400 de metri plat deoarece în realizarea performanțelor înalte o mare importanță o constituie aceștia, cu integrarea în planul de pregatire anual a unui plan interdisciplinar.
Scopul și sarcinile cercetării
Scopul cercetarii este acele de a pune în evidență importanța aplicării mijloacelor specifice și nespecifice în pregatirea atleților alergatori ai probei de 400 m plat, de către o echipă interdisciplinară.
Sarcinile cercetării:
– documentarea bibliografică din literatura de specialitate cu referire la mijloacele de antrenament specifice și nespecifice;
– stabilirea temei;
– discuții cu specialiștii din domeniu: antrenori, medici, fizioterapeuți, nutriționiști, biochimiști, paihologi;
– stabilirea obiectivelor de antrenament;
– stabilirea obiectivelor cercetării și ipotezelor;
– stabilirea mijloacelor de antrenament se urmărește elaborarea unui plan de pregătire care să includă pe lîngă mijloacele specifice și o echipă de specialiști care pot să își aducă aportul la obținerea performanțelor sportive și la realizarea obiectivelor de performanță;
– stabilirea testelor de evaluare;
– stabilirea etapelor cercetării, stabilirea perioadei în care se efectuază studiul și datele de evaluare;
– stabilirea subiecților cercetării;
– desfășurarea cercetării și aplicarea testelor;
– întocmirea cercetării în format word;
– interpretare grafică și statistică a tabelelor;
– concluzii, propuneri și recomandări
– întocmirea power point-ului
– susuținerea lucrării de licență și a power point-ului
Ipotezele cercetării
Ipoteze: Dacă se vor aplica corect mijloacele specifice si cele nespecifice de antrenament și se va colabora într-o echipa interdisciplinară se vor obține progrese și efecte pozitive pe termen lung.
Aplicarea mijloacelor de antrenament specifice pentru dezvoltarea calităților motrice specifice probei de 400 m plat, antrenamentele aplicate sistematic vor conduce la creșterea performanțelor sportive;
Aplicarea mijloacelor de monitorizare ce urmăresc concentrația de acid lactic și a testarilor sistematice va duce la creșterea performanțelor sportive prin monitorizarea modificărilor care pot apărea și care sunt illustrate cu ușurință în rezultatele testărilor;
Aplicarea mijloacelor psihologice și inserarea lor în planul de pregatire, vor conduce la creșterea performanțelor sportive ;
Aplicarea metodelor de refacere si recuperare prin colaborarea permanentă cu un kinetoterapeut;
Includerea fizioterapiei și a exercițiilor de profilaxie va duce la scăderea accidentărilor.
CAPITOLUL I. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII
I.Antrenamentul sportiv
I.1.Definirea conceptului de antrenament
Termenul de antrenament se folosește în prezent în orice instruire organizată, în orice domeniu de activitate umană, drept scop, el urmărește creșterea rapidă și eficientă a capacităților fizice, psihice, intelectuale etc. (D. Harre și colab., 1973). În domeniul sportului, „antrenamentul”, definit de A. Dragnea (1996) apare ca un „proces pedagogic desfășurat sistematic și continuu gradat, de adaptare a organismului uman la eforturi fizice și psihice intense, implicate de participarea în concursuri organizate pe diferite ramuri de sport”.
În sens larg, prin antrenament sportiv înțelegem procesul planificat, programat al pregătirii instructiv-educative al sportivilor în vederea realizării performanțelor. Obiectivul disciplinei „Teoria antrenamentului sportiv” (după I. Șiclovan, 1979) îl constituie „valorificarea maximă a aptitudinilor motrice manifestate în direcția practică a diverselor ramuri de sport”. Toate influențele pedagogice orientate spre creșterea capacității de efort se definesc din punct de vedere pedagogic, ca procese formative de instruire, iar cele care contribuie la formarea personalității sportivului, procese de educație (D. Harre, 1973; L. Matveev, 1991; O. Ungureanu, 1995; V. Platonov, 1997).
Antrenamentul sportiv este prezentat și ca un proces de adaptare în vederea depunerii unui anumit efort (К. В. Аулик, 1977; М. А. Годик, 1980; М. Я. Набатникова, 1980; Б. Агреби, 1983; R. Manno, 1996; D. Colibaba – Evuleț, I. Bota, 1998; A. Viru, 1994).Referitor la problema adaptării organismului la efort, ei prezintă următoarea bază teoretică:
1. Antrenamentul are drept scop optimizarea adaptărilor.
2. Adaptările depind de prezența unor stimuli susceptibili de a solicita capacitatea de răspuns a organismului.
3. În sport stimulii sunt reprezentați de exercițiile fizice,numite și mijloace de acționare.
4. Cunoașterea caracteristicilor stimulului care determină evoluția performanței reprezintă unul din punctele fundamentale ale științelor sportului și dictează modelul metodologiei de aplicat în concordanță cu cerințele antrenamentului.
5. Fiecare stimul are o anumită specificitate care depinde de structura mișcării, respectiv a influențțelor exercitate. Stimulul trebuie să aibă o anumită intensitate, o anumită durată și o anumită densitate raportate la timpul de lucru și cel de refacere deoarece oboseala modifică specificitatea stimulului.
6. În determinarea dinamicii efortului importantă este și cantitatea stimulului, respectiv numărul de repetări într-un anumit timp.
7. Ansamblul stimulilor de antrenament alcătuiește încărcătura fizică, cea care provoacă răspunsul adaptativ al organismului.
8. Adaptarea poate avea un caracter general sau unul specific în funcție de exercițiile care alcătuiesc încărcătura fizică. De asemenea este important de cunoscut că adaptările sunt determinate de încărcătura fizică în ansamblu și nu de un exercițiu izolat. Achiziționarea unor adaptări stabile se va realiza prin repetarea stimulilor, ceea ce va conduce la realizarea unui potențial de performanță.
Referitor la organizarea încărcăturii de antrenament, autorii menționați mai sus, (К. В. Аулик, 1977; М. А. Годик, 1980; М. Я. Набатникова, 1980; Б. Агреби, 1983; R. Manno, 1996; D. Colibaba – Evuleț, I. Bota, 1998; A. Viru, 1994), precizează necesitatea cunoașterii obiectivelor de instruire precum și respectarea următoarelor principii:
a) continuitatea antrenamentului;
b) progresivitatea încărcăturii;
c) multilateralitatea și polivalența pregătirii;
d) alternanța ciclică sau ciclicitatea;
e) individualizarea;
f) unitatea organică dintre încărcătura generală și cea specifică.
Atunci când dorim să programăm efortul trebuie luate în considerație diferite niveluri ale acestuia și anume:
a) încărcătură excesivă – care depășește capacitățile funcționale ale organismului – provoacă sindromul excesului de efort (supraantrenament);
b) încărcătură antrenantă – care provoacă o sinteză proteică de adaptare cu direcție specifică, provocând efecte de antrenare;
c) încărcătură de menținere – care este insuficientă pentru stimularea efectelor de antrenament, dar care permite evitarea riscului pierderilor de antrenament;
d) încărcătură de recuperare, insuficientă pentru e evita riscul pierderii de antrenament, dar în măsură să stimuleze procesele de refacere după o încărcătură antrenantă anterioară;
e) încărcătură ineficientă sau inutilă.
Considerăm oportună și deosebit de utilă precizarea făcută deR. Manno(1996), cum că în dinamica de adaptare, supracompensarea reprezintă bazaantrenamentului și modul de reglare homeostatică precum și mecanismul general aladaptării prezentate de A. Viru (1994).
I.2.Principiile antrenamentului sportiv
Procesul de antrenament reprezintă aplicarea unei multitudini de stresuri specifice cărora organismul este obligat să li se adapteze de o manieră mai mult sau mai puțin rapidă. Este adaptarea pe termen scurt sau pe termen lung la încărcăturile de antrenament și la stresul cronic la care sportivul trebuie să se adapteze pentru a deveni din ce în ce mai performant. PLATONOV spunea că Ț” adaptarea este un proces de obișnuire a organismului la constrângerile mediului în care evoluează, stimulii de antrenament solicitând o reacție organică, psihică și afectivă, o adaptare către o performanță cât mai mare”.
http://infoatletism.ro/index.php/metodica/antrenamentul-sportiv-generalitati
Adaptarea pe termen scurt (punctuală și puternică) răspunsurile adaptative ale organismului vor putea fi sezizate imediat după apariția unei solicitări (Ex: simpla trecere de la o stare de repaus la o acțiune dinamică, va determina o creștere instantanee a pulsului cu câteva unități. Revenirea în repaus, va readuce după un anumit timp valoarea pulsului la valoarea inițială).
Adaptarea pe termen lung. Repetarea stimulilor punctuali va antrena în timp o adaptare pe termen lung sau cronică. Pe măsură ce ședințele de antrenament se înlănțuie, repetarea regulată stimulilor va antrena o adaptare a o organismului pe termen lung, ceea ce reprezintă ameliorarea uneia sau a mai multor calități fizice. Astfel, după un ciclu de antrenament în care încărcătura de antrenament rămâne aceiași vom observa că stresul indus este mai redus (În cadrul unui ciclu de ameliorare a anduranței, frecventa cardiacă de repaus va diminua în finalul ciclului în raport cu începutul ciclului).
Adaptare specifică este un tip de adaptare ce vizează latura tehnică a antrenamentului sportiv și care nu corespunde acelorași două tipuri de adaptare menționate, ea exprimându-se printr-o eficientizare a tehnicii urmare a adaptărilor pe termen lung la nivelul calităților fizice specifice. Planificarea antrenamentului se sprijină pe aplicarea principiilor de bază care vor prezida înlănțuirea fazelor de lucru și de repaus și în general guvernează pregătirea unui sportiv, fie el debutant sau mare campion.http://infoatletism.ro/index.php/metodica/antrenamentul-sportiv-generalitati.
A) Principiul supraîncărcării
Încărcătura antrenamentului este componenta esențială a unui program de pregătire fizică. În cadrul antrenamentului fizic solicitările trebuiesc să fie mult peste nivelul solicitărilor fizice obișnuite reclamate de viață de zi cu zi. Supra încărcarea reclama în fond, mai mult decât deobicei, provocând o adaptare de lungă durată a organismului care dincolo de câteva săptămâni, va funcționa cu mai multă eficacitate. Aceasta supraîncărcare se poate realiza fie crescând frecventa unui exercițiu în cadrul antrenamentului (altfel spus mărind volumul de antrenament) fie mărind intensitatea de realizare a unui exercițiu într-o durată stabilă, fie mărind durata de realizare a exercițiului păstrând intensitatea constantă. Pe parcursul întregii cariere a unui sportiv, încărcătura antrenamentului va evolua în termen de cantitate, intensitate și specializare, iar pentru aceasta trebuiesc respectate câteva reguli:
Specializarea trebuie să se instaleze relativ târziu, fiind întotdeauna în concordanță cu vârsta optimă pentru realizarea performanței maximale.
Ar trebui să existe o trecere progresivă de la pregătirea fizică generală la pregătirea fizică specifică, atât la nivelul carierei cât mai ales la nivelul sezonului de pregătire.
Creșterea progresivă a volumului de antrenament: se pare că raportul între volumul de antrenament al unui debutant și volumul de antrenament al unui sportiv consacrat este de 1/10
Creșterea progresivă a numărului de ședințe de antrenament: în cazul unui debutant, ritmul optim este de 2-3 ședințe pe săptămână, în timp ce pentru un sportiv de mare performanță, numărul de ședințe de antrenament poate ajunge la 12-15 ședințe pe săptămână, în funcție de specificul probei.
Creșterea progresivă a intensității antrenamentului: Prima problemă ce se ridică în cazul intensității este reprezentată de evaluarea încărcăturii antrenamentului în funcție de specificul probei, a doua problemă majoră o reprezintă numărul de ședințe intensive în cadrul unui ciclu săptămânal. Pentru un debutant acesta corespunde unei singure ședințe intensive pe săptămână, în timp ce pentru un sportiv de mare performanța se poate ajunge până la 5-6 ședințe intensive într-un ciclu săptămânal.
Durata, amploarea și complexitatea mijloacelor de recuperare a efortului depus în antrenament. La nivelul debutantului, un somn bun după antrenament poate să fie suficient, această situație însă se schimbă la nivelul sportului de mare performanță, atletul având nevoie de un program foarte precis de utilizare a mijloacelor cele mai eficiente de recuperare pentru a putea face față sarcinilor antrenamentului următor.
Trebuie întotdeauna crescut întâi volumul unui exercițiu sau al unei perioade sau etape și în continuare creștem intensitatea.
În ceea ce vizează volumul de antrenament, este recomandată creșterea în primul rând a numărului de ședințe de antrenament și în continuare a durata unei ședințe.
http://infoatletism.ro/index.php/metodica/antrenamentul-sportiv-generalitati
Principiul specificității sarcinilor de antrenament
Într-o manieră generală, adaptările metabolice și fiziologice depind de tipul de supraîncărcare a antrenamentului. În cazul unui obiectiv de ameliorare a capacităților cardio respiratorii, de exemplu, nu servește la nimic să facem exerciții de abdomen sau lucru de forță cu brațele. Dacă un ciclist dorește să fie performant în turul Franței, trebuie să ruleze pe bicicletă, dacă un alergător dorește să-și amelioreze viteza sa de cursă, trebui să alerge, la fel și un înotător care pentru a ameliora performanțele sale în bazin, trebui să înoate. Studiile științifice demonstrează fără posibilitate de tăgadă că ameliorarea unei capacitați fiziologice este extrem de specifică, studiile sunt aproape toate de acord că acest principiu este și mai evident în cazul tinerilor unde transferurile nu au intervenit încă.
Principiul progresivității sarcinilor de antrenament
Creșterea încărcăturii antrenamentului trebui să fie realizată progresiv în vederea evitării durerilor și accidentelor musculare sau articulare (reamintim că adaptabilitatea ligamentară este cu mult mai lungă decât adaptabilitatea musculară). Pe parcursul primelor 4-6 săptămâni de lucru, în debutul de activitate, sportivul trebui să lucreze cu încărcături ușoare tocmai pentru a evita situația prezentată mai sus. După această perioadă inițială, creșterea încărcăturii se va realiza în mod progresiv pentru a lăsa timp adaptării organismului până la un nivel stabilit în prealabil prin planul de antrenament.
http://infoatletism.ro/index.php/metodica/antrenamentul-sportiv-generalitati
Principiul repetării sarcinilor de antrenament
Pentru că un stimul să devină eficace trebuie că acesta să fie repetat, astfel, trebuie ales cu mare atenție numărul de repetări într-un ciclu săptămânal, în general sunt necesare trei zile de recuperare pentru încărcătură anaerobă importantă de exemplu. Dacă pe parcursul unui antrenament o anumită calitate motrică ajunge într-o situație critică (epuizare), se poate solicita o altă calitate motrică care la acel moment este antrenabilă.Ideea în general, încearcă să echilibreze numărul de repetări în așa fel încât să nu se ajungă în situația de a epuiza o anumită calitate motrică, soluția de «avarie» prin abordarea unei alte calități trebuie înțeleasă ca atare, ea nu trebuie să devină o modalitate obișnuită de lucru.
Principiul continuității, regularității și al stabilității în timp al sarcinilor de antrenament
Unul dintre teoreticienii importanți ai antrenamentului sportiv (Matveev, L.P.,1977) spunea "este obligatoriu ca modul de construcție al antrenamentului sportiv să se realizeze într-o manieră care să garanteze o succesiune de efecte pozitive ședințelor de antrenament, să evite întreruperea nejustificată a continuității ședințelor de antrenamenament și reducerea la minimum a oricărei regresii a nivelului atins la un moment dat". Teoretic vorbind, pierderea unui nivel al unei calități motrice și implicit refacerea acestui nivel va costa (din punct de vedere energetic) mult mai mult decât menținerea nivelului atins deja. În situația în care apar astfel de pierderi ale nivelului uneia sau mai multor calități motrice ca urmare a unor cauze fortuite (accidente, situații profesionale deosebite), problema costurilor pentru revenire nu trebuie pusă, ea intră în discuție numai în situația în care pierderile de nivel sunt datorate unor cauze subiective care vizează atât sportivul (lipsa de interes în pregătire) cât și antrenorul (greșeli în programarea conținutului ședințelor de antrenament).
Procesul de antrenament trebuie înțeles și tratat ca o activitate anuală sau plurianuala, astfel încât, fiecare ședință de antrenament trebuie elaborată și realizată în « siajul » ședinței precedente și cu gândul la următoarea. Continuitatea antrenamentului este asigurată de continuitatea încărcăturilor și valoarea intervalelor de pauză utilizate în antrenament, pentru că adaptarea organismului pe termen scurt, să poată să să se transforme într-o adaptare pe termen lung (sarcina de bază a antrenamentului fizic) stimulii de antrenament trebuie să fie repetați la intervale regulate și suficient de apropiate. În baza acestui principiu de antrenament, ar trebui evitate întreruperile nejustificate ale procesului de antrenament. (Crișan D. , 2016)
Principiul variației sarcinilor de antrenament.
Preocuparea în construcția antrenamentului pentru solicitarea timp îndelungat a unei calități motrice în vederea ameliorării randamentului general nu trebuie să conducă la șablonizarea antrenamentului, variația componentelor antrenamentului fiind de o importanță majoră. În caz contrar se acumulează o cantitate mare de oboseală atât fizică cât și psihică ce va conduce în mod inevitabil la scăderea randamentului sportivului. Cum se poate diversifica și alterna în cadrul antrenamentului?
Prin modificări ale încărcăturilor și a condițiilor utilizate pentru dezvoltarea unei calități motrice (distanțele de lucru, tipul și timpul de recuperare între exercițiile utilizate, alurile de alergare, etc.)
Prin numărul și natura calităților motrice prevăzute a fi influențate într-o anumită perioadă, etapă sau ciclu săptămânal.
Prin stabilirea priorităților în cadrul unei ședințe de antrenament, ciclu săptămânal, etapa sau perioada de antrenament.
Prin natura și ambianța locului de pregătire. La acest punct, condiționările sunt preponderent de ordin psihic, modificarea reperelor poate conduce la o suportabilitate mai bună a efortului și un randament sporit în cadrul unui exercițiu sau antrenament (Imaginați-vă o cursă de maraton desfășurată în întregime pe stadion sau încercați schimbarea locurilor de plecare pentru diversele repetări efectuate pe stadion, poate un "50m" în sens invers sau în turnantă, sau de ce nu, pe linia dreaptă opusă).
Prin utilizarea mai multor tipuri de încălzire. Sunt situații în care același gen de încălzire se păstrează de la juniori 3 până la seniorat. Ideea nu este de a schimba de dragul schimbării, dar la nivelul dezvoltării calităților motrice și nu numai, lipsa variabilității stimulilor conduce de cele mai multe ori la scăderea randamentului fără ca o cauză precisă să determine aceasta scădere. Ducând ceva mai departe argumentația, ne-luarea în calcul a acestui principiu, poate conduce în mod indirect la instalarea stării de supraantrenament.
http://infoatletism.ro/index.php/despre-noi/autori/author/doruicrisan
Principiul recuperării efortului depus
Așa cum am prezentat mai sus, principiul supra-încărcării implică aplicarea unui stres oarecare organismului în vederea realizării adaptării sale pe termen lung.În mod firesc, fiecărei solicitări trebuie să-i corespundă o perioadă de recuperare obligatorie care să-i permită organismului consolidarea câștigurilor obținute. Antrenamentele ce nu țin cont de faptul că sportivul trebuie totuși să – și recupereze efortul depus, conduc la situații extreme, accidentari (majoritatea musculare), oboseala cronică, scăderea efectelor antrenamentelor asupra sportivului, iar în final la ceea ce numim stare de supraantrenament (situație limită cu manifestări atât fiziologice cât și psihice, foarte greu de eliminat).
Ideea de recuperare trebuie discutată în sensul unei recuperări în cadrul unei sarcini de antrenament, între sarcinile de antrenament și mai ales între antrenamente.
Ideea enunțată deja că un antrenament trebuie să se susțină pe precedentul și să facă posibil următorul se referea în principal la noțiunea de recuperare. Recuperarea poate deveni la un anumit moment al antrenamentului (perioada pre și competiționala) la fel de importantă ca și parametrii de bază ai antrenamentului: intensitate și volum. În general, dezvoltarea puterii și a capacității în cadrul pregătirii efortului în diferitele filiere energetice este legată foarte strâns și exact, de timpii și natura recuperărilor între exerciții și între ședințele de antrenament. Neglijarea acestui principiu poate conduce la efecte nedorite la ori ce nivel, fie că vorbim de sportivi consacrați fie că vorbim de debutanți, timpii și natura recuperării trebuie să fie în concordanță parametrii conținutului antrenamentului.
Principiul reversibilității
Ar trebui să înțelegem și să acceptăm ideea că efectele activității fizice depuse nu pot fi eterne, în situația în care s-a atins nivelul pregătirii fizice dorite, aceasta trebuie întreținută în mod constant, în caz contrar, ceea ce s-a obținut după ore de muncă, se va pierde relativ ușor. Într-un limbaj mai lejer, numim această această activitate: menținerea pregătirii fizice. O întrerupere a antrenamentului de 5-8 săptămâni după o perioadă de pregătire fizică, poate să conducă la pierderea aproape totală a îmbunatățirilor de ordin fizic ce au fost obținute în perioada respectivă.
Principiul individualizării
Răspunsul la antrenament sau amploarea adaptărilor sunt individuale deoarece ele depind în foarte mare măsură de bagajul pregătirii fizice anterior începerii pregătirii precum și de o serie de alți factori, bagaj ereditar, genotip. Oricare ar fi cantitatea de pregătire fizică efectuată, la un moment dat, sportivul ajunge la un nivel fizic ce nu mai poate fi depășit indiferent de cantitatea de efort pe care o realizează în antrenamentul fizic. Fiecărei perioade de antrenament, fiecărei calități motrice și fiecărui individ îi corespund efecte strict individualizate ce trebuiesc urmărite și controlate în mod regulat pentru a putea ajusta planurile de pregătire și modifica mijloacele utilizate la nivelul efectelor obținute. În activitatea concretă pe stadion, recomandarea este că atunci când un mijloc se utilizează la anumite valori, valoarea de referință să fie actualizată pentru a lua în calcul tocmai progresele realizate pe parcursul folosirii mijlocului de antrenament respectiv.
I.3. Scopul și obiectivele antrenamentului sportiv
Este bine știut faptul ca sportivii se pregătesc prin antrenamente structurate și focalizate în vederea atingerii unor obiective în consecința scopul antrenamentului este de a sporii abilitățile și capacitatea de lucru a sportivului adică cu alte cuvinte de a optimiza eficiența sportivă. Antrenamentul se desfășoara pe o perioada lungă de timp și implică multe variabile de ordin fiziologic, sociologic si psihologic. În acest interval, antrenamentul este dozat în mod progresiv si individual. Prin antrenare funcțiile fiziologice si psihologice umane sunt modelate pentru a face față unor activitați foarte solicitante. Sportivul ajunge să stăpâneasca procedee atât fine și variate și își cultivă calitați psihologice pozitive precum își menține și o stare de sănătate foarte bună (Bompa T, 2014, p.3).
Sportivul invață sa faca față celor mai stresanți stimuli care apar atât în antrenamente cât și în competiții de aceea excelența fizică trebuie sa evolueze printr-un program de antrenament bine organizat si planificat care sa fie bazat pe experiența practica și pe aplicarea de metode stiințifice.
Deosebit de important în antrenarea sportivilor atât a celor începători cât și a profesioniștilor este stabilirea unui obiectiv realist si realizabil care sa fie în conformitate cu abilitațile, trăsăturile psihologice și mediile sociale individuale. Dar oricare ar fi aceste obiective ele trebuie să fie cât mai precise și mai măsurabile cu putință, de exemplu în atletism pot fi obiective de loc (medalie), obiective de timp (personal best sau sezon best) sau obiectiv de competiție. Indiferent de plan că este pe termen lung sau scurt sportivul trebuie sa aibă obiectivele stabilite precum și metodele de atingere a acestora înainte de a începe antrenamentele iar termenul limită a îndeplinirii obiectivului va coincide cu data desfașurării unei competiții importante.
Obiectivele antrenamentului sportiv
Teoria și metodologia antrenamentului sportiv conform lui Bompa T. (2009), precizează că pentru îmbunătățirea deprinderilor și performanțelor, sportivii, sub conducerea antrenorului care coordoneaza optimizarea randamentului, trebuie să îndeplinească obiectivele generale ale pregătirii sportive. În cadrul antrenamentului se urmărește:
a) Dezvoltarea fizică multilaterală. Dezvoltarea multilaterală, cunoscuta și sub numele de pregatire fizică generală, asigură baza de antrenament necesară pentru succesul în orice sport. Acest tip de dezvoltare vizează îmbunatățirea abilitaților biomotrice de bază, cum sunt rezistența, viteza, forța, mobilitatea și coordonarea. Sportivii care își construiesc o bază solidă sunt în măsură sătolereze mult mai bine activitățile de antrenament specifice unui sport asigurându-și un potential mai mare de dezvoltare sportivă.
b) Dezvoltarea fizică specifică ramurii de sport practicată. Dezvoltarea fizică specifică privește dezvoltarea caracteristicilor fiziologice care sunt specifice sportului practicat. Acest tip de antrenament poate să acopere mai multe cerințe particulare ale unui sport precum viteza, forța, rezistența si mobilitatea( M.H. Stone, M.E. Stone and W.A. Sands, 2007). Pe de altă parte multe sporturi necesită o combinatie de aspecte cheie ale eficienței precum viteza-forță, forță-rezistență sau viteza-rezistență.
c) Factorii tehnici. Acest antrenament se concentreaza asuptra dezvoltării aspectelor tehnice necesare reușitei într-o activitate sportivă. Scopul antrenării procedeelor tehnice este de a perfectiona tehnica sportivului si de a permite optimizarea acelor procedee specifice sportului practicat care sunt necesare unei eficiente sportive superioare. Important este ca dezvoltarea tehnicii sa se producă atât in condiții normale cât și in condiții neobișnuite.
d) Factorii tactici specifici abordării competițiilor în atletism dezvoltarea abilităților tactice are o importanță mare în antrenamentul sportiv. Pregătirea în acest domeniu este menită să îmbunătățească strategiile competiționale și se baazează pe studierea tacticilor adversarilor. Acets tip de antrenament are ca scop elaborarea de strategii care exploatează capacitățile fizice și tactice ale sportivului în vederea creșterii șanselor la victorie într-o competiție.
e) Aspecte psihologice. Pregătirea psihologică este necesară în procesul de optimizare a eficienței sportive. Dezvoltarea caracteristicilor psihologice peecum curajul, disciplina, perseverența și încrederea este esențială pentru o prestație sportivă de succes.
g) Întreținerea sănătații . starea generală a sănătății sportivului are o importanță evidentă. Aceasta se întreține prin controale medicale periodice și prin programarea corespunzătoare a antrenamentelor, prin alternarea perioadelor de activitate intense cu cele de refacere.
h) Prevenirea accidentărilor și refacerea după efortul specific probelor din atletism. Cea mai bună metodă de prevenire a accidentărilor este dezvoltarea de către sportivi a capacităților fizice și a caracteristicilor psihologice care îi permit să participe la antrenamente riguroase și la competiții, în combinație cu aplicarea adecvată a antrenamentelor. Aplicarea inadecvată a antrenamentelor care include încărcarea excesivă , va crește riscul de accidentare. (Bompa, T.O și Haff, G.G., p.5).
i) Cunoștințe teoretice asupra problemelor specifice atletismului. Pregătirea teoretică trebuie să sporească baza de cunoștințe a sportivului despre fundamentele fiziologice și psihologice ale antrenamentului, planificării, nutriției, refacerii. Este essential ca sportivul să cunoască de ce sunt inițiate anumite activități în antrenament.
I.2. Mijloacele antrenametului sportiv
I.2.1. Mijloacele antrenamentului sportiv
Mijloacele antrenamentului sportiv sunt necesare în primul pentru a răspunde la întrebările: cum putem spori nivelul pregătirii fizice, tehnice, tactice și psihologice a sportivului și cum putem asigura pregătirea pentru realizarea performanțelor sportive. Întreg complexul de mijloace al antrenamentului sportiv ce este utilizat în cadrul procesului de pregătire al sportivilor, poate fi divizat în două grupuri.
Pentru atingerea obiectivelor antrenamentului sportiv și rezolvarea lor cu un randament și o eficacitate sporită se utilizează un număr mare de mijloace, din ce în ce mai specializate, dar în același timp selectate dintr-o bază diversă de disponibilități.
Randamentul mare al sportivilor este obținut prin creșterea capacității lor de performanță. Aceasta creștere este realizată în principal prin antrenamentul organizat și programat stiințific. Harre D. (1973, p.58) a formulat in acest context sintagma stare de antrenament, care cuprinde in viziunea lui urmatoarele componente:
– calitatile fizice (motrice) si intelectuale;
– deprinderile tehnico-tactice;
– calitatile psihice.
Starea de antrenament prezintă un grad înalt de corelație cu stadiul de pregătire al sportivului: mai scăzută în perioada pregătitoare și optima sau eficace în perioada de concurs. Concursul este cantitatea maximă de informație pe care o poate furniza sportivul asupra capacității reale de performanță (Dragnea A., 1996). Pe langa concurs, antrenorul este obligat, ca în mod periodic și cu o frecvență ridicată, sa evalueze prin teste, controale medicale capacitatea prezumtivă de performanță a sportivului.
Efortul din antrenamente si din concursuri duce la acumularea oboselii. Capacitatea de performanță poate fi imbunatațită prin eliminarea oboselii și favorizarea de găsire a noi resurse energetice interne prin acțiunea de refacere după efort care este o acțiune dirijată.
Dispoziția optimă pentru randamentul sportiv, pentru manifestarea capacității de performanță în momentul și în locul potrivit se numește formă sportivă(R. Manno, 1996). Forma sportivă nu este un fenomen bazat pe șansa ci este controlabilă (inductibilă) prin procesul de antrenament. Desigur ca ritmurile biologice sau cauzele sezoniere pot provoca o serie de modificări, discutabile de altfel, în contextul desfășurării competiției.
Majoritatea antrenorilor (Ozolin 1972, Harre 1973, Dragnea 1996, Manno 1996) clasifica mijloacele antrenamentului sportiv in trei grupe distincte.
Mijloace de antrenament sau de lecție;
Mijloace competiționale;
Mijloace de refacere a capacității de efort.
Mijloacele de antrenament sau lecție.
Mijloacele de antrenament sunt construite din ansamblul exercitiilor fizice desfasurate în diferite ramuri sportive. Pentru dezvoltarea calităților/aptitudinilor motrice condiționale, se creează o infrastructură energetică și neuromusculară permițând susițnerea unor eforturi specifice, cu volume și intensități diferite ale încarcăturii. „Condiționarea fizică' presupune utilizarea unui număr aproape infinit de exerciții.Formele de manifestare a aptitudinilor motrice condiționale sunt si ele extrem de variate în funcție de sportul practicat.
În sfera aptitudinilor motrice coordinative (aptitudini care permit dirijarea și prelucrarea informațiilor provenind de la analizatorii implicați în mișcare: tactil, kinestezic, vestibular, optic, acustic și la elaborarea abilităților motrice), adică în sfera coordonării, este necesară ameliorarea capacității analizatorilor de a recunoaste cat mai rapid cu putința tensiunile musculare optime pentru o mai bună reglare a gradelor de libertate a mișcării, pentru menținerea echilibrului, orientarea în spațiu și dezvoltarea la maximum a abilităților motrice (priceperea de a rezolva prin aptitudini, sarcinile motrice specifice situațiilor din ramurile de sport). Acestea vor permite ulterior exprimarea elementelor motrice în tehnica specifică și în evoluția sa.
Exercitiile de antrenament pot fi impărțite in trei categorii:
Exerciții generale – aceste exerciții nu au o asemănare directă cu prestația sportivă. Exercițiile generale se aleg cu grijă, pentru evitarea transferurilor negative asupra performaneți. Exercițiile generale au un rol activ în pregătirea fizică generală, în compensație și în recuperare. Ele trebuie sa fie selective în angajarea musculară, deoarece se bazează pe deprinderi automatizate, relativ simple. A. Dragnea (1996) remarcă apartenența exercițiilor cu caracter general la grupe care constituie „scoli” (scoala alergării, aruncării, săriturii) și care trebuie să respecte anumite criterii: să dezvolte multilateral sportivii; să dezvolte calitați motrice de bază; să largeasca bagajul de deprinderi motrice de bază; să reflecte totuși particularitățile sportului respectiv, Exercitiile cu caracter general au o mare pondere în etapa pregătirii începătorilor.
Exercitiile specifice – acest tip de exerciții se situează la jumătatea drumului între exercițiile generale și cele tipic competiționale (R. Manno, 1966, p.53). Toate au o asemanare parțială cu exercițiul competițional, permițând însă în același timp potențializarea unui anumit aspect al acestuia. În această categorie deosebim două grupe de exerciții:
a) Exercițiile de inițiere care vizează învățarea tehnicilor în stadiul inițial, într-un mod pregătitor, în condiții simplificate, parțiale sau facilitate;
b) Exerciții de dezvoltare sau de potențare, care sunt exerciții efectuate pe un fond de stabilitate tehnicăși dezvoltă aptitudinile condiționale. Această categorie de exerciții utilizează fragmente simplificate din tehnica sportivă în care durata și efortul de rezistență pot fi modificate. În aceste condiții poate fi aplicată standardizarea și obiectivizarea mijloacelor de antrenament (pe principiul unei variabile iar restul variabilelor ramân neschimbate o perioadă bine definită, până la atingerea obiectivelor parțiale de pregătire).
Exerciții competiționale – exercițiile de acest tip reproduc efectiv sau simulat condițiile probei oficiale, având la bază stimulentul determinant care constituie componenta agonistică. Ele nu trebuie sa se confunde cu mijloacele competiționale.
Conținutul acestor exerciții este sintetic, de apropiere spre mijloacele competiționale și contribuie la instalarea formei sportive. Forma sportivă, cu caracterul ei ciclic, în care dobândirea, menținerea și pierderea ei se efectuează dirijat, are o durată limitată. Sportivul experimentat are nevoie de exerciții generale din ce în ce mai puține si de exerciții specifice și competiționale din ce în ce mai multe în perioada de menținere a formei sportive.Pe plan metodologic se poate afirma ca specificitatea încarcaturii consolideaza condițiile formei sportive iar încărcătura generală creează premisele apariției sau dispariției formei sportive (iesirea dirijată din forma sportivă).
Mijloacele competiționale
Aceste mijloace au un caracter integrativ, de cuprindere a tuturor componentelor antrenamentului, raportate la competitie. Mijloacele competiționale au un înalt grad de specificitate, de particularizare în funcție de ramura de sport antrenată. Ele se regăsesc în proiectarea didactică a activității de la nivelul de mezocliclu până la planul de lecție de antrenament.
În procesul de dirijare a antrenamentului sportiv se sintetizează toate demersurile de programare (termen scurt, mediu, lung) a antrenamentului, în efectuarea lui concretă, în rezultatele concrete din competiție si în evaluarea (prognozarea) efectelor antrenamentului. În acest context, mijloacele competiționale constituie corolarul mijloacelor pentru obținerea și ameliorarea performanței.
Măsura esențială pentru dirijarea antrenamentului (Adams, citat de Weineck, 1997, p.35) este încărcătura antrenamentului. Dozarea încărcăturii (prin volum, intensitate, durata, specificitate, complexitate) efectuată în mod oportun și corect, formează stimuli adecvați pentru cresterea performanței sportive.
Mijloacele competitțonale, utilizate ca probe de control si teste furnizează cele mai fiabile date cu privire la diagrama performanței sportive. Este cunoscut de către toți specialiștii rolul concursurilor de verificare, preolimpice, zonale sau turnee, care permit o programare a formei sportive pentru concursul cel mai important.
A. Dragnea (1996) citandu-l pe Ioan Kunst-Ghermanescu, amintea de rolul important al „exercitiilor integrale” de concurs in cadrul „jocurilor sportive”: jocul școala: cu parteneri mai puțini valorosi, pentru aplicarea sarcinilor tehnico-tactice propuse; jocul de antrenament: pentru perfecționarea jocului bilateral, pentru omogenizarea echipei, cu parteneri egali sau mai valoroși. Acest tip de joc se planifica o dată pe săptamână (de regulă miercuri, joi) la ora cand are loc jocul official; jocul de verificare: testul cel mai veridic si mai complex, care se organizează într-o ambianță cvasi-oficialăă, cu arbitri, cu înregistrari video, cu analize de joc; jocul competițional: care nu se va confunda cu jocul oficial. Acest joc se desfășoara amical, în turnee tradiționale, înainte de începerea campionatelor sau a competițiilor oficiale.
Mijloace de refacere a capacității de efort
Refacerea este integrată în regimul și în planificarea curenta a zilei de pregătire, căpătând semnificația unui proces distinct. Acesta este motivul pentru care refacerea dupa efortul din antrenamente si competiții este considerată ca un mijloc important al pregătirii sportivului.
Cele trei mari grupe de mijloace ale antrenamentului sportiv nu se aplică independent ci în mod global și cu o abordare frontală, dupa orientări metodologice și procedee metodice specifice activităților proiectate. În acest context trebuie săsubliniem ca metodele nu există ca atare ci se exprimă prin procedee și orientări metodologice.
Exercițiile de antrenament propriu-zise reprezintă mijlocul principal, deoarece utilizarea lor permite rezolvarea sarcinii principale a antrenamentului sportiv. Exercițiile competiționale reprezintă niște acțiuni unitare sau o totalitate de acțiuni ce servesc ca mijloc de desfășurare a luptei competiționale în aceeași componență ca în timpul competițiilor la proba de sport aleasă. De exemplu, în atletism la ele se referă diferite feluri de aruncări: suliței, discului, ciocanului. În acest sens, noțiunea de „exerciții competiționale” se identică cu noțiunea de „probă de sport”.
Mijloacele și metodele antrenamentului sportiv, mijloace de pregătire generală mijloace cu funcții multilaterale pentru dezvoltarea organismului sportivului. Pentru selectarea mijloacelor de pregătire fizică sunt importante:
– varietatea lor, care pot permite, în complex cu exerciții speciale, să asigure dezvoltarea multilaterală a calităților fizice;
– garnitura trebuie să reflecte particularitățile specializării sportive, asigurînd trecerea pozitivă a nivelului de pregătire a sportivului în îndemânare motrică.
Mijloace de pregătire specială încorporează în sine elemente de acțiuni sportive cu diferite variații. De asemenea are o funcție considerabilă, fiind anologic cu proba sportivă aleasă, care își manifestă calitățile după formă și caracter
Interesul pentru obținerea performanțelor sportive în timp cât mai scurt, cu eficiență crescută și cu riscuri biologice minime a condus la o dezvoltare uriașă a cercetărilor științifice proprii domeniului sportului, dar și la o receptivitate sporită privind transferurile de cunoștințe și de aplicații din alte domenii. Cele mai multe informații științifice surprinzătoare provin din domeniul ingineriei celulare, în care înțelegerea mecanismului și al controlul genetic, interacțiunea moleculară intracelulară și comunicarea extracelulară (extracellular signaling) sunt țținte de mare interes. (Gagea , A. 2008, p.179)
Domeniul manifestărilor psihice, a controlului trăirilor și manifestărilor este, de asemenea, țținta unor cercetări avansate, deoarece, din interiorul aceastui domeniu se poate accede la rezervele biologice, altfel inabordabile în condiții normale, dar declanșabile în stări de emergență sau supraviețuire.
Metabolismul energetic, privit prin prisma noilor cunoștinte despre rotația moleculelor de adenozintrifosfat (ATP), prin efectul spectacular al asocierii unor nutrienți, prin reconsiderarea stimulenților de refacere după efort sunt surse importante de informații pentru practicienii sportului de performanță. Nu poate fi neglijat nici aportul informațiilor recente despre metodica antrenamentelor, tactica dozării efortului prin controlul reactivității instanțelor implicate în efort, sau chiar a tehnologiei accesoriilor (Gagea, 2006).
Conținutul antrenamentului sportiv a devenit din ce în ce mai complex pe măsură ce performanțele sportive au crescut. Odată cu creșterea performanțelor sportive, disciplinele sportive și-au cristalizat metodologia pregătirii, care, în linii mari, conține aceleași componente la toate ramurile sportive. Ca urmare, în antrenamentul sportiv, la ora actuală se poate vorbi despre pregătirea tehnică, pregătirea tactică, pregătirea fizică, pregătirea psihologică, pregătirea pentru concurs, etc. Fiecare dintre aceste componente are importanța ei bine stabilită, dar cu ponderi diferite în diferitele stadii ale pregătirii sportive, sau în diferitele momente ale anului competițional.(Hantău, 2008, p.117).
I.2.2 Profilaxia și refacerea sportivului
Profilaxia poate include in egală măsura programe de exerciții specifice introduse în programul de antrenament în scopul creșterii elasticităii structurilor articulare și periarticulare, creșterea rezistenței tendoanelor și ligamentelor în paralel cu elasticitatea musculară, având ca efect fortificarea din punct de vedere biomecanic a articulațiilor traversate, conferind stabilitate dar și utilizarea maximală a limitelor de mișcare în articulația respectivă. Pe lângă aceste metode se mai pot utiliza masaj și automasaj în relație cu efortul, în perioada de antrenament.
Traumatologia specifică practicii sportive ar trebui să orienteze dimensiunile profilactice ale pregătirii fizice către ameliorarea simțul proprioceptiv, mobilitatea și blocarea articulațiilor, reechilibrarea hidrolitică, prevenirea accidentelor musculare, precum și proceduri de recuperare activă. În acest registru al metodelor active de prevenire, antrenorul și kinetoterapeutul ar trebui să lucreze în sinergie pentru sportiv, mai ales în recuperarea după accidente sau intervenții chirurgicale.
Nutriția și pregătirea psihologică ies din preocupările antrenorului, fiecare dintre aceste domenii făcând obiectul unei formațiuni proprii în cadrul echipei ce realizează pregătirea sportivului. Cu toate acestea, în ceea ce privește disciplina și proba în care acționează, antrenorul ar trebui să fie informat în aceste domenii pentru a putea, în final, să orienteze sportivul aflat în dificultate, fără însă că tratamentul concret al situațiilor acute să facă obiectul sau de activitate. Evoluția pregătirii fizice către conținutul din ce în ce mai apropiat de specificul probei, implică faptul că antrenorul să fie el însuși format în aceasta direcție.
La ora actuală, nimeni în lume nu mai este atotștiutor sau priceput la toate, aceasta deoarece „unu este un număr prea mic pentru a realiza ceva mărețț” (Maxwell, 2003). Astăzi, se colaborează în echipe interdisciplinare, iar rezolvarea unei probleme se face numai prin intervenția specialistului.
În acest context este vorba despre necesitatea îndrumării subiectului către specialist, chiar de către ceilalți membri ai echipei. Caracterul interdisciplinar al educației fizice și sportului reclamă nevoia de a munci în echipă. Ce fel de echipă? Modelele acceptate ca sistem de lucru în echipă, inspirate din sport și care sunt aplicate în multiple domenii ale economiei sau în medicină, nu sunt aplicate în aceeași măsură în educație fizică și sport, nici chiar în cel de performanță. (Bocu, T., 2009, p.251)
Există trei mari tipuri de echipe pentru orice muncă depusă de om, putându-se face o analogie între aceste modele inspirate din sport și echipele care acționează în diferitele sectoare de activitate (Keidel, 1985; Brucker, 1999; Boghaty, 2007).
Primul tip de echipă acceptat ca model de lucru în orice domeniu de activitate, inclusiv educația fizică și sportul, este cel împrumutat de la baseball sau cricket. În această echipă, toți jucătorii joacă în echipă, dar nu joacă ca o echipă: fiecare jucător în echipa de baseball sau de cricket are o poziție fixă pe care nu și-o părăsește niciodată. Similar acestui model, în chirurgie, anestezistul din echipa de chirurgie nu va veni în ajutorul chirurgului. Acest model de echipă nu reprezintă astăzi modelul optim.
Al doilea tip de echipă acceptat este împrumutat din fotbal. Este același concept de echipă după care este organizată și orchestra simfonică. În această echipă toți jucătorii au poziții fixe, dar membrii echipei lucrează ca o echipă. Fiecare corelează efortul specific postului, cu cel al restului echipei, contribuind împreună la rezultatul final. Această echipă necesită un dirijor sau un antrenor și o „partitură”, precum și numeroase repetiții sau antrenamente pentru a funcționa bine. Acest al doilea tip de echipă are o mare flexibilitate. (Bocu, T., 2009, p.251).
Al treilea tip de echipă este al echipei de tenis la dublu. Această echipă trebuie să fie mică,maximum de șapte până la nouă oameni. Jucătorii au o poziție „preferată” mai degrabă decât una „fixă”; ei se „acoperă” unul pe celălalt. Aceștia se adaptează la punctele forte și la slăbiciunile fiecăruia dintre ei. Jucătorul de pe linia de fund, în tenisul la dublu, se adaptează la punctele forte și la slăbiciunile partenerului de la fileu.
În sportul de performanță, munca în echipă ar trebui dirijată pe două direcții: echipa de proiectare și echipa de execuție a pregătirii specifice (antrenamentul), similare ca și componență. Din cadrul ambelor echipe, trebuie să facă parte specialiști pentru principalele domenii de interferență: asistența de specialitate, asistența medicală și psihologică și cea legată de refacerea după efort. Ideea ar fi ca programul complex de pregătire într-un sport și antrenamentele să fie proiectate interdisciplinar, în mod amănunțit, după care proiectele elaborate să fie executate de către o altă echipă interdisciplinară construită în jurul antrenorului, specializată pe aplicarea proiectului în practică. (Bocu, T., 2009, p.251).
La noi, asistența sportivă interdisciplinară este asigurată abia când sportivul intră în așa-zisa pregătire centralizată, care se efectuează la nivelul loturilor naționale, sau nici chiar acolo. Munca de proiectare a antrenamentelor este tot una cu cea de execuție, asistența medicală și cea psihologică nu se asigură permanent, iar refacerea după efort este precară.
I.2.3. Masajul în activitatea sportivă
Masajul a devenit un factor auxiliar prețios în antrenamentul sportivilor, pentru obținerea celor mai bune rezultate și pentru creșterea valorii fizice individuale.
Importanța masajului crește foarte mult în sportul de performanța, fiind indicat atât înainte de competiții, când contribuie la adaptarea organismului la efort, cât și între probe sau la sfârșitul lor, când ajută la refacerea rapidă a potențialului energetic al sportivilor.
Masajul mai are, de asemenea, un rol important în prevenirea și tratarea oboselii sau a unor tulburări și leziuni. Activitatea sportivă constituie un vast domeniu de aplicare a masajului și de punere în valoare a efectelor sale fiziologice. Sportivii trebuie să înțeleagă rostul masajului ca factor ajutător al pregătirii lor.
Masajul la sportivii de performanță
Masajul sportiv este bine definit, dispunand de specialisti bine pregatiti. Masajul la sportivi poate fi aplicat dupa saună sau fizioterapie, sporind eficiența masajului. “Antrenorii constată în antrenamente si competiți progrese mai mari la sportivii care beneficiaza de masaj în mod rațional în comparație cu cei care il folosesc greșit, sau nu-l folosesc deloc.”[Ionescu,1970,p.193]Masajul se aplica la sportivi dupa un anumit program, de aceea printre indicații metodice ale masajului general, precizăm:
Nu se va aplica cu mai putin de 10 – 12 ore inainte de urmatoarea sedință de antrenament sportiv;
Trebuie urmat de o perioada de repaus cu o durata de 20 min/o ora;
Daca sportivul nu poate respecta ultima indicație trebuie să execute dupa sedința de masaj exerciții de gimnastica cu caracter general ce vor impune și exerciții de gimnastică respiratory.
Fiziologii si medicii au studiat sistematic efectele masajului in diferite perioade ale pregătirii și pe diferite categorii de sportivi. S-a observat ca procedeele tehnice sunt esențiale in masajul sportiv. S-a constatat imbunătățirea elasticitatii, sensibilitatii și mobilității pielii si țesuturilor subcutanate (S. Cioriu, 2010, p.187)
Masajul inainte de antrenament:
Subiectul care nu a practicat exerciții fizice regulat trebuie supus unor metode combinate de gimnastică respiratorie, musculară și masaj. Masajul simulează funcțiile nutritive energetice și crește amplitudinea mișcarilor respiratorii.
Efleurajul se execută cu ritm și intensitate medie aplicat diverselor grupe musculare ale membrelor superioare și inferioare. Se va continua cu frictiuni energice, profunde executate cu vârful degetelor. Framântatul se aplica în cuta cu prize mare, iar apoi se va executa tapotament pornind de la extremitatea distală catre cea proximala. Masajul articulațiilor se executa prin presiuni viguroase si progresiv crescând periarticular si mai ales pe ligamente. Se executa apoi mobilizării passive cu tensiuni finale la nivelul articulatiilor ce vor fi solicitate. La masajul toracelui se va insista pe principalele grupe musculare (muschii pectoral si marele dorsal). Prin manevre de netezire si framantat. Fricțiunea se face la sfarsit fie cu un prosop rugos sau cu o manusa din par de cal imbibată în alcool, camfor sau apa de colonie pentru a îndeparta de pe tegument produsii toxici de metabolism si pudra de talc folosită. (S. Cioriu, 2010, p.188)
Masajul dupa antrenament
După antrenament aplicarea masajului are un rol foarte important, deoarece favorizează refacerea organismului dupa efort. Masajul nu trebuie să lipsească din planul de pregăatire al sportivilor. În cazul sportivilor, manevrele de masaj trebuie să fie selecționate în funcție de următorii factori: nivelul de pregătire fizică al sportivului, testarea psihologică si efectele pe care trebuie să le inducă masajul. Foarte rar se aplica masajul imediat dupa terminarea efortului fizic.
După un antrenament sportivii vor beneficia de un masaj parțial (se apreciaza că încă nu s-a instalat starea de oboseala generală), în ziua a 2-a nu se face masaj, se constată ca s-au păstrat unele efecte ale masajului din prima zi; in ziua a 3-a masajul general (fie extins 60 – 90 min fie redus 30 – 40 min). Se vor aplica manevre viguroase ce vor viza structurile profunde; în ziua a 4-a nu se aplică masaj, dar uneori se poate aplica pe unele segmente solicitate mai mult. În zilele de pauză se mai pot aplica si alte tehnici de refacere în afara masajului.
Masajul, prin procedeele sale, se integreaza organic în masurile de refacere balneofizioterapeutice, care împreuna cu celelalte conduc la opținerea stării de homeostazie dinaintea efortului. Sportivii trebuie sfătuiti să invețe sa practice autamasajul. Automasajul se aplica zilnic și este cel mai bun, deoarece oferă posibilitatea dozării si gradării procedeelor în funcție de necesități și de sensibilitatea subiectului. (S. Cioriu, 2010, p.189).
Masajul precompetițional
Inaintea compețiilor, tipologia subiecților îmbracă anumite forme. Sportivii cu “bariere” psihice, urmate de bariere motrice și manifestate prin aparitie, inerție evidentă , prin discordanta dintre efortul de voința si lentoarea raspunsului muscular. Acestea scad capacitatea funcțională fizică și psihică a sportivului și impune prezența unei asistente medico-psihologice. Se aplică masajul stimulativ: neteziri sau fricțiuni cu ritm și intensitate crescută, frământat și tapotament. Durata sedinței va fi redusă, manevrele se limitează pe suprafețe mici ale corpului ( pe grupe musculare ).
Unii sportivi sunt nervoși, agitați (“febra de start”). “În aceste situații pregătirea pentru efortul competitional va trebui sa fie de lungă durată … procedeele de masaj sa fie calmante, liniștitoare… decontracturante pentru mușchi.”[Marcu,1983,p.44]. Masajul cuprinde manevre ușoare pe o suprafață de corp întinsă.
Unii sportivi sunt pregătiți atât fizic cât și psihic pentru competiție. Masajul aplicat este ușor stimulat, cu scopul de a menține organismul în stare optimă. Masajul precompetițional este întodeauna parțial. Înainte de competiție cu 20 – 21 de ore, masajul general ( forma extinsă sau redusă ) va fi obligatoriu interzis. După masaj, sportivul fie începe exercițiile pregătitoare pentru competiție, fie intră, dupa o scurtă pauză, direct în competiție. Masajul trebuie individualizat, adaptat fiecarui individ.
Masajul de refacere.
Refacerea se adreseaza unor organisme integre din punct de vedere morfologic și funcțional. Pentru acesta se folosesc în mod rațional și dirijat mijloace naturale anterioare efortului sau depăsesc acest nivel, realizând supracompensarea funcțională.
Scopul aplicarii masajului constă în înalturarea stării de oboseală fizică și psihică și tratarea unor leziuni produse. O refacere promtă, corectă și individualizată reprezintă prima măsură de pregătire a concursului următor . Masajul nu se aplica în ziua incheierii competiției, ci a doua zi când indicii fiziologici au revenit la valorile de rapaus.(S. Cioriu, 2010, p.190). Înaintea probelor este esențială aplicarea masajului parțial. Acesta poate fi inlocuit cu exerciții specifice încălziri sau cu automasajul. Între probe se aplică un masaj de recondiționare și de încălzire. Și acesta poate fii înlocuit cu automasajul sau exerciții de încalzire. După competiții, sportivii sunt masati doar în momentul în care valorile de repaus revin la normal.
Oboseala se poate prezenta în forme grave, predominant acute, în caz de epuizare și supra-încordare, sau cornice în sumenaj sau supra-anternament.Epuizarea este o stare determinată de eforturi fizice foarte intense, desfășurate în timp foarte scurt, care depăsesc limitele capacitații de adaptare și rezistență la efort ale organismului ne-antrenat. În aceasta stare, sportivul se simte istovit, extenuat, lipsit de puteri și incapabil de a mai continua efortul.
Sumenajul este o stare de oboseala cronică, cumulativă, caracterizată prin tulburari complexe, interesând mai toate funcțiunile sistemului nervos central.
În sport nu se poate ajunge la surmenaj decât printr-un exces de antrenament, de aceea forma cea mai des descrisă este supra-antrenamentul. Printre cauzele esențiale ale supra-antrenamentului se citează: antrenamentul exagerat ca intensitate si durată, cu efort cotinuu și invariabil, executat fără succese; greșeli în alimetație și odihnă; lipsa condițiilor de igienă și altele. Măsurile de prevenire și de tratament se accsează pe cunoasterea și înaturarea cauzelor și a simptomelor. Masajul este indicat în cadrul complex al acestor măsuri, ca factor de odihnă activă, de recuperare și recondiționare functională. (S. Cioriu, 2010, p.191).
I.2.4. Rolul kinetoterapeutului in activitatea sportivă
Rolul kinetoterapeutului in condițiile existenței echipei interdisciplinare sportive constă în :
– Cunoasterea caracteristicilor anatomo-fiziologice specifice diverselor sporturi;
– Prevenirea si recuperarea deficientelor fizice la sportivi:
– Examenul dezvoltării fizice; scop, tehnică.
– Recunoasterea deficientelor fizice la sportive;
– Prevenirea si recuperarea deficientelor pre-existente dar si a deficientelor aparute ca
urmare a practicilor sportive incorecte; programe individualizate de antrenament în
scopul corectării deficiențelor fizice
– Prevenirea si recuperarea anatomica si functionala a principalelor structuri lezate in practica sportiva; particularitati regionale:
– Cunoasterea notiunilor antomo-biomecanice ale structurilor afectate in traumatismele sportive; cunoasterea unor factori favorizanti, factori declansanti, fiziopatologia treaumatismelor;
– Cunoasterea principiilor generale de recuperare ale traumatismelor sportive: obiective, durata, mijloace
– Utilizarea principiilor de antrenament pentru profilaxia traumatismelor ; relatia cu sportul practicat
– Utilizarea principiilor de recuperare in traumatologia sportiva; grupe de exercitii recuperatorii pe segmente corporale
– Cunoașterea modalităților terapeutice specifice cu aplicatii in traumatologia sportiva : crioterapie, hidroterapie, termoterapie, mobilizari articulare, electroterapie
– Cunoasterea afectiunilor hiperfunctionale produse prin suprasolicitare sportiva ; clasificare, fiziopatologie, profilaxie, recuperare.
– Cunoasterea afectiunilor cronice postmicro sau macro traumatisme: clasificare, fiziopatologie, profilaxie, recuperare.
– Tapping si strapping
– Cunoasterea principiilor de masaj din practica sportiva ; relatia masaj – perioada de antrenament ; relatia cu specificul sportului:
– Masajul inainte de antrenament ; masajul intraefort ; masajul de refacere
– Masajul terapeutic si recuperator in diverse afectiuni survenite la sportive
– Masajul in conditii meteorologice special
– Cunoasterea metodelor pentru refacerea mobilitatii articulare si flexibilitatii tesuturilor moi;
– Cunoasterea metodelor de investigare ale tonusului muscular si fortei musculare;
– Cunoasterea metodelor pentru ameliorarea fortei si rezistentei musculare;
– Cunoasterea patologiei coloanei vertebrale in practica sportiva; principii de profilaxie si recuperare;
– Cunoasterea patologiei membrului superior in practica sportiva; principii de profilaxie si recuperare;
– Cunoasterea patologiei membrului inferior in practica sportiva; principii de profilaxie sI recuperare. (note_curs_act_sp_I_ p.6)
In conditiile în care echipa interdisciplinară este incompleta kinetoterapeutul poate prelua o parte din sarcinile celorlati membri. Astfel el poate interveni (de preferinta impreuna cu medicul) in :
– Recunoasterea si tratamentul oboselii patologice, a supraincordarii, supraantrenamentului.
– Refacerea post efort cu utilizarea unor scheme de refacere in functie de specificul sportului
– Recuperarea traumei psihice post traumatice; metode de antrenament mental, tehnici de concentrare si relaxare
– Testarea capacitatii de efort pe teren ; metode de mentinere si refacere ale capacitatii generale de efort pentru sportivul traumatizat
– Recuperarea neuropsihica in sindroame de suprasolicitare; stari psihice limita
– Stabilirea ratiei alimentare in activitatea sportiva ; dietetica alimentara corectiva a unor afectiuni.
– Administrarea medicatiei de sustinere si refacere in practica sportivă. (note_curs_act_sp_I_ p.6)
Tabel 1. ROLUL KINETOTERAPEUTULUI IN REALIZAREA PREGATIRII FIZICE A SPORTIVULUI (dupa CORDUN, 1999)
Controlul medical constituie un sistem unitar de metode si practici medicale prin care se asigura recoltarea si integrarea datelor medicale in vederea cunoasterii organismului individului nesportiv pentru selectia initiala si a celui sportiv cu stare de antrenament diferită, a factorilor interni si externi care condiționeaza starea de sănătate pentru obtinerea performanțelor.
O buna conlucrare medic sportiv-antrenor implica intelegerea notiunilor de susținere, de refacere dupa efort și de recuperare sau reabilitare. Noțiunea de sustinere a efortului se refera la masurile medico-pedagogice menite sa asigure organismului resursele necesare prestarii efortului si optimizarea acestora la nivelul cerut de performanță.
Refacerea dupa efort, parte integranta a procesului de antrenament include acele măsuri medicale care urmăresc accelerarea procesului de restabilire a funcțiilor metabolice și sistemice perturbate de efort. Atât sustinerea cât si refacerea sunt procese care-și ating scopul în masura în care se individualizeaza în raport cu natura efortului și cu perioada de pregatire sportiva, mijloacele folosite avand o anumita ierarhizare, prioritate in aplicarea lor. (note_curs_act_sp_I_ p.8)
Modelul biologic al performerului este adaptat varstei, sexului si cerințelor de performanță. Pentru conturarea modelului biologic se opereaza cu anumiți indici morfofunctionali intr-o prioritate stabilita. Trebuie insa avut in vedere ca exista si posibilitatea compensarii intre indicii morfofunctionali încât în final se contureaza o medie a caracteristicilor. Pentru o selecție bună și operanta, trebuie cunoscute caracteristicile fiziologice ale efortului (aerob, anaerob, mixt) din fiecare ramura sportiva. In afara selectiei, controlul medical sportiv are ca scop si orientarea medico-sportiva. Aceasta se face de obicei la selectia secundara cand datele medicale pot ajuta antrenorul la stabilirea probei sportive unde sportivul are cele mai bune sanse de afirmare.
Susținerea efortului si favorizarea refacerii pot fi justificate și prin alte considerente de ordin biochimic. În general, organismul este capabil sa refaca singur cea mai mare parte dintre factorii consumati, dar pentru aceasta este nevoie, adesea, de timp si de o cantitate mare de energie. (note_curs_act_sp_I_ p.8). Iată așadar o justificare fiziologica, raționala pentru medicația de susținere și de refacere dupa efort.
I.2.5. Sustinatoarele de efort
Susținătoarele de efort reprezinta produsi farmaceutici naturali sau de sinteza, ori o asociere de asemenea compusi, care exercita sau potenteaza reactii eliberatoare de energie, necesara efortului sportiv, deci substante fiziologice. (Drăgan,I., 2002).
Medicatia de refacere reprezinta o grupa de produse naturale sau sintetice ce joaca un rol compensator pe plan metabolic (compenseaza atat consumul indus de efort cat si pierderile prin transpiratie).
1. Vitamine,minerale. Constituie primele grupe din medicatia ergotropa, pentru ratiuni bine justificate. in egala masura ele deschid lista substantelor de refacere (trofotrope), iar explicatia prezenței lor și în aceasta categorie de produse farmaceutice consta în faptul ca, pe de o parte, se consuma exagerat datorita efortului sportiv, sărăcind astfel depozitele, iar, pe de alta parte, se elimina prin lichidul sudoral, de asemenea, in exces, ca urmare a efortului sportiv.
Ca susținatoare de efort sau în refacere, vitaminele se administreaza în complexe, administrația izolată aparținand în mare masură indicațiilor strict medicale. Unele vitamine joaca un rol deosebit în sustinerea efortului sportiv, altele au o importanta mai mică.
În ceea ce priveste mineralele exista însă unele elemente a caror administrare se face individual datorită rolului deosebit pe care acestea il joaca in organism în cazul sportivilor însă, efortul intervine ca un factor suplimentar și de aceea se recomandă o suplimentare care trebuie sa compenseze pierderile prin urină și transpirație și să îmbunatatească statusul mineral al organismului. Pentru imbunătățirea performanței se mai adaugă la aceasta listă și bicarbonatul de sodiu și fosfații. Suplimentarea cu aceste elemente este recomandata în perioadele de antrenament intens sau în orice situație in care sportivii prezinta limitari ale aportului alimentar. (note_curs_act_sp_I_ p.52).
2. Compuși glucidici. Glucoza constituie o sursă energetică în efortul de anduranță, deși glicoliza (anaerobă) începe chiar din primele secunde ale efortului. Cele mai valoroase glucide sunt cele provenite din alimente, cum ar fi: painea, dulciurile (zahar, miere), cartofi, cereale etc. Ca produse farmaceutice se utilizeaza glucoza pură (pulvis), tablete de glucoze, fructoza cu vitamine. Depletia de glicogen muscular, uneori si hepatic, ca urmare a efortului de durata, trebuie compensata dupa efort pentru a repeta antrenamente si competiții la intervale relativ scurte de timp, și chiar supracompensată,ceea ce permite un randament superior celui anterior. Aceasta compensare (refacere) se realizează prin rația hiperglucidica din alimentație, în special prin glucoza și fructoza (miere, dulciuri, fainoase etc.). Glucoza sau fructoza sunt comercializate sub forma de tablete energizante. (note_curs_act_sp_I_ p.53).
3. Aminoacizii și concentrate proteice (lapte, soia, pește). Dintre aminoacizii ce au rol important în practica sportivă, unii intrând în compoziția unor produse farmaceutice, menționăm: glicocolul (din gelatina) este folosit pentru obținerea creatinei și fosfocreatinei (depozit energetic pentru eforturile de scurta durata)., metionina (din cazeina din lapte, brânzeturi, pește) are rol în sinteza colinei. acidul glutamic intervine in metabolismul muscular și neuronal, acidul aspartic intervine în obținerea energiei (ciclul Krebs); indirect are acțiuni anabolizante, detoxifiante, lizina intervine în sinteza proteinelor musculare, alături de metionina (carnitina), carnitina utilă in eforturile sportive de anduranță, impiedică acumularea de acid lactic in mușchi, arginina si carnitina stimuleaza hormonul de crestere, impreuna cu ornitina ajuta la detoxifierea ficatului. S-a sugerat ca administrarea de arginina si carnitina stimuleaza secretia hormonului de crestere hipofizar (STH) ce influenteaza cresterea masei musculare, tirozina este transformata in prezenta vitaminelor C, B6, a fierului sI cuprului in catecolamine . Se administreaza in eforturi de durata medie sau scurta, eforturi repetate, inozina si succinatul favorizeaza utilizarea oxigenului si accelereaza furnizarea energiei avand ca rezultat o crestere a performantei ; inozina contribuie si la eliminarea amoniacului din muschi, colina si inozitolul intră în structura lecitinei ; ambele substante contribuie la arderea si descompunerea lipidelor, impiedicand depunerea acestora in ficat, L-taurina intervine in stimularea activatatii SNC si a miocardului ; in refacerea posttraumatica, acidul gama-aminobutiric contribuie la cresterea nivelului de serotonina din organism, influentand dispozitia psihica si somnul, L-cisteina are un rol antioxidant, creatina sub forma de fosfocreatina reprezinta principalul depozit energetic in eforturile de scurta durată. (note_curs_act_sp_I_ p.54).
În performanța sportivă aminoacizii pot fi utilizați atat ca medicație susținatoare a efortului cât și ca medicație de refacere. În ceea ce priveste efectele aminoacizilor acestea sunt extrem de complexe, aminoacizii putand fi utilizati pentru crestere masei musculare, dar sI pentru efectele de stimulare a activitatii SNC, combaterea oboselii centrale, a anxietatii, stimularea activitatii cardiace, efecte hepatoprotectoare sI de eliminare a amoniacului.
4. Preparate medicamentoase cu efecte trofice și tonice generale la nivelul organismului. În cadrul medicației de sustinere cu rol trofic si tonic general mentionam urmatoarele preparate:
– vitamina B15 – este un energostimulant general si un activator biologic. Se recomandă ca tonic general, nespecific, în perioada pregătitoare;
– lecitina, cu rol energetic în sporturile cu profil de anduranță, în suprasolicitarile fizice de tip astenic.
Este de asemenea folosită de sportivi în perioada pregătitoare sau în cazurile de suprasolicitare. Pe piața romaneasca exista foarte multe preparate ce contin lecitina . În cadrul medicației de refacere ca tonice generale mentionam preparate pe baza de Ginseng.
5. Antioxidante. Radicalii liberi rezultați în urma acțiunii agenților exogeni sau cei formați în urma proceselor metabolismului celular au efecte nocive asupra organismului. Pentru a evita actiunea nefasta a acestor factori exista un grup de substante naturale numite antioxidante. Din acest grup fac parte vitamina C, E, seleniul, glutationul, Lcisteina, coenzima Q, carotenoidele, flavonidele, manganul.
6. Produse medicamentoase cu efecte neurotrope. Având în vedere importanța SNC în reglarea tuturor funcțiilor organismului, în susținerea efortului sportiv se utilizează numeroase preparate medicamentoase cu efecte neurotrope. Medicația de refacere utilizează în principal piracetam sub forma de comprimate de 400 mg, 800 mg, solutie injectabila comercializat sub diverse denumiri (Piracetam, N-Piracetam,Cerebryl, Lucetam, Memotal, Neurostim, Nootropil, Stamin). Piracetamul este un metabolit rezultat din activitatea neuronală, care protejează neuronii împotriva diverselor agresiuni fiind util în refacerea neuropsihică. Efectele sale ca substanță neurotropă constau în ameliorarea funcților psihice implicate în procese cognitive ca învățarea, memoria, atenția. Asociat cu Piritinolul potentează efectele acestuia, cu rezultate benefice pentru sportivul stresat. (note_curs_act_sp_I_ p.55).
7. Produse medicamentoase cu efecte hapatotrope. În cadrul medicației de susținere a functiei hepatice un rol important îl ocupă produsele ce conțin un complex de biflavonizi (silimarina, silibina, silibianina) pentru rolul hepatoprotector cu actiune lipotropa. Eficacitatea terapeutică a silimarinei se bazează pe doua mecanisme de acțiune: în primul rând protejeaza structura externă a membranei celulei hepatice astfel încât substanțele hepatotoxice nu pătrund în celulă; în al doilea rând silimarina stimuleaza activitatea polimerazei A cu efect in cresterea sintezei proteice ribozomale. Aceasta determină cresterea capacitatii de regenerare hepatica și stimularea neogenezei hepatocitelor.
8. Medicație cu rol în suplimentarea lipidică. Acizii grași Omega 3 reprezintă un supliment important pentru prevenirea aritmiilor si a morții subite. Administrarea unei cantitati crescute de acizi grasi nesaturati necesită o asociere cu antioxidanți în doza mare pentru a evita peroxidarea lipidică.
9. Melatonina. Aceasta substanță are un rol aparte în medicația efortului sportiv. Melatonina este un principiu activ secretat de glanda pineală țîn condițiile în care intensitatea luminii scade; induce somnul în mod natural, îmbunătățind și calitatea lui, fără efecte neplăcute la trezire. Reglează ritmul circadian și prin el întreg organismul, fapt pentru care este numită ceasul corpului. Este extrem de benefica la sportivii care suportă variații de fus orar. În același timp este un puternic imunostimulant și antioxidant, ameliorează depresiile și indispozițiile pasagere, previne cancerul, infarctul miocardic, accidentele vasculare cerebrale. (note_curs_act_sp_I_ p.58).
I.3. Planul de pregatire
Planul de pregatire anual este instrumental care va indruma antrenamentele timp de un an competitional. Problematica planificării reprezintă unul din capitolele cele mai controversate din teoria și metodica antrenamentului sportiv (Alexe, 1992).
Obiectivul antrenamentului este de a induce adaptari fiziologice și să maximizeze performanța in interval de timp specifice, de regula pe timpul competițiilor principale ale anului. În vederea atingerii acestui obivectiv, nivelul de pregătire a sportivului trebuie ridicat la momentul potrivit, asigurandu-se astfel potentialul pentru performanță.(T. O. Bompa 2014, p.125).
Planul anual este baza stimularii adaptarilor fiziologice și psihologice în paralel cu gestionarea oboselii. .(T. O. Bompa 2014, p.125).
În atletism, planul anual de pregătire constituie „unitatea de bază” a planificării (Harre,1973), ciclul săptămânal reprezentând „componenta”, cu care operăm si de la care plecam în alcătuirea programului de antrenament, indreptandu-ne catre competitia de obiectiv. „Știința sportului a inventariat indicatorii (factorii) prin care performanță sportivă poate fi îmbunătățită, totodată ne-a avansat căile de acționare, pentru ca efectul lor să fie previzibil și întotdeauna maxim” (Alexe, 1992).
Necesitatea de „predictibilitate” a mijloacelor utilizate și de „maximalizare” a efectelor acestora, devin esențiale în conceperea programului de pregătire. Această necesitate a reclamat imperios implementarea ultimelor noutăți înregistrate în activitatea de cercetare științifică a domeniului, si anume cele legate de genetică și contracție musculară, găsind rezonanță în ameliorarea performanțelor sportive.
Etapizarea pregătirii.
Etapele pregătirii sportive anuale sunt următoarele:
1. Etapa pregătitoare
2. Etapa intermediară
3. Etapa specifică – competițională
Egger (2003), a avansat o denumire sugestivă a aceleiași etapizări a pregătirii anuale sportive, în funcție de intensitatea efortului specific de etapă:
1. Etapa extensivă de antrenament
2. Etapa intensivă de antrenament
3. Etapa explozivă de antrenament
Obiectivele și conținutului etapelor de pregătire
1. Etapa pregătitoare (extensivă)
Obiectiv general de etapă: perfecționarea capacității bio-fizice. Durată: 10-12 săptămâni. Obiectivele specifice de etapă sunt:
Dezvoltarea forței maximale;
Dezvoltarea rezistentei generale;
Creșterea capacității de effort;
Conținut: – Exerciții ample de forță, cu număr mare de repetări;
– Alergări repetate în volum crescut;
– Exerciții pretehnice efectuate cu intensități variabile, cu amplitudine mare, în condiții îngreunate.
Observații: În ceastă etapă nu se execută exerciții dinamice explozive, nici cu intensitate maximă Datorită faptului că reprezintă perioada de constituire a unei baze de pregătire fizică complexe, în care abundă o multitudine de mijloace fizice, parametrul de efort vizat cu preponderență fiind volumul, dar și intensitatea, folosindu-se încărcături pornind de la cele medii, mergând până la cele maximale, această etapă a primit pe drept cuvânt denumirea de „fază extensivă”.
Făcând legătura cu aspectele geneticii musculare, se evidențiază faptul că în această etapă predomină în pregătire factorul fizic în detrimentul celui tehnic. (Bogdan, V., 2006, p.30).
În atletism în perioada pregătitoare se pun bazele creșterii pe mai departe a performanțelor. Nu se poate sări peste această perioadă. Sportivii care din cauza unor boli, accidentări sau alte motive au trebuit să-și întrerupă activitatea în această perioadă, trebuie să recupereze această lacună, astfel fiind nevoiți să înceapă activitatea competițională mai târziu. Este folosită pentru ca în contextul unei activități sistematice, să se perfecționeze calitățile motrice și deprinderile, ca premise ale succesului din sezonul competițional. Pe primul plan al acestei perioade se situează pregătirea fizică generală și specială, cu ajutorul unor multiple exerciții atletice, executate în sală, pe stadion sau în aer liber, în vederea creșterii forței, rezistenței, vitezei, mobilității și îndemânării.
În perioada pregătitoare sunt indicate efectuarea unor concursuri de verificare și control ale capacității de efort, la anumite exerciții, pentru a se putea constata efectele antrenamentului asupra evoluției sportivului. Perioada pregătitoare se împarte de cele mai multe ori în 3-4 părți egale, cu caracteristicile lor.
În prima parte, pregătirea se desfășoară multilateral și variat. Pe prim plan stau mijloacele de antrenament generale pentru perfecționarea calităților motrice. Este caracteristică lunii octombrie-decembrie.
Mijloacele folosite în această etapă sunt următoarele:
exerciții cu scop de hipertrofiere musculară; antrenamente pentru dezvoltarea forței cu haltera, cu un număr de repetări crescute, cu încărcături medii, mari și foarte mari.
alergări repetate, predomină eforturile de tip aerob și mixt; alergări repetate pe distanțe cuprinse între 100–500m, executate în tempouri reprezentând 50%–70% din capacitatea maximă, alergări de durată 20–40min. cu tempo de 5–6min/1000m
exerciții speciale (cuprinse în școala alergării) pe distanțe variabile; aici fiind nominalizate exerciții ca: alergare cu genunchii sus, alergare cu pas vâslit, alergare cu pendularea gambelor înainte, alergare cu pendularea călcâielor la șezută, executate cu sau fără îngreunări.(saci cu nisip, centuri cu greutăți)
exerciții speciale (cuprinse în școala săriturii) pe distanțe variabile; exerciții ca: pas săltat, pas sărit, (cu lucru diferențiat de brațe, alternative sau simultane), sărituri succesive executate pe un picior sau celălalt: (cu saci cu nisip, centuri cu greutăți).
exerciții pretehnice raportate la probă; executarea analitică a unor secvențe ale probei tehnice. Starturi de control, (cu menținere în poziția de gata și revenire, executate de mai multe ori), sărituri de pe loc sau cu elan redus (în funcție de proba de sărituri), executate cu îngreunări, pe sau de pe diferite obstacole. În această etapă se produc acumulări cantitative pe un suport de amplitudine și anduranță.(Bogdan, V. 2006, p.30).
Mijloacele de antrenament folosite se execută cu amplitudine mare, în forță, într-un număr mare de repetări, cu scopul de a ameliora rezistența generală precum și cea specifi că de probă.
Această etapa de pregătire ține cont de următoarele considerente:
a) Predomină exercițiile de forță executate cu încărcături mari.
b) Se vor selecta acele exerciții care solicită în mod evident contracții musculare intense, cu efecte .
c) Tocmai datorită faptului că obiectivele aceste etape de pregătire sunt cele de a crește masa musculară (în diametru transversal), se recomandă expres evitarea unor exerciții dinamice-explozive, care necesită execuții rapide.
d) Luând în considerare concluziile trase în urma experimentelor este evident că numărul fibrelor musculare care acționează în regim rapid (fibrele rapide determinate genetic, dar și cele intermediare, care în acest caz tind să acționeze spre o manifestare lentă) scade în această perioadă. (Bogdan, V., 2006, p.30).
2. Etapa intermediară precompetițională (intensivă).
Obiectiv general de etapă: creșterea și ameliorare a excitabilității neuro-musculare Durată: 4-6 săptămâni Obiective specifi ce de etapă:
Translatarea de la forța maximală spre forța explozivă;
Ameliorarea manifestării parametrilor de viteză ;
Perfecționarea rezistenței specifi ce în funcție de probă;
Implementarea exercițiilor pretehnice și tehnice executate în condiții apropiate celor de concurs.
Conținut:
– Obținerea manifestării unei forțe explozive necesare atât la alergările de viteză sau la sărituri, se produce în condiții specific;
– Se face transferul de la exercițiile ample în forță, la cele dinamice, explosive;
– Antrenamentele de forță cu haltera, încărcată cu greutăți mici, executate contra-cronometru;
– Se inițiează antrenamentele cu temă specifică, de viteză, de forță explozivă, plurisalturile;
– Exerciții de tractări, alergare trepte, pante ;
– Exerciții coordinative cu schimbări de ritm .
Observații: Se vehiculează în cercul specialiștilor din atletism următoarea paradigmă: „fără dezvoltarea prioritară a forței maximale nu se vor forma premizele obținerii manifestărilor de forță explozivă”. (Bogdan V., 2006, p.31). Ca urmare în această perioadă se vor aborda exercițiile de forță explozivă, antrenamentele cu temă de ameliorare a vitezei, cu precizarea că acest lucru se va face treptat în timp, necesitând 2-3 săptămâni.
Prin această abordare se urmărește implementarea constatărilor avansate de experimentele din domeniile cercetarii . Etapa „intensivă” reprezintă cea mai delicată perioadă din cadrul calendarului de pregătire sportivă. Acest fapt se datorează trecerii de la un tip de activitate, în care au predominat exercițiile de forță maximală, (executate într-un volum și cu amplitudine mare) a exercițiilor pentru dezvoltarea rezistenței generale – în general întreaga activitate fiind dirijată pe exercițții executate în forță și anduranță – la un alt tip de activitate, caracterizată prin manifestarea forței dinamice (explozive), executate în viteză, cu intensități mari, apropiate de necesitățile cerute de competiție. (Bogdan,V., 2006, p.31).
Deoarece etapa intensivă are ca obiective prioritare creșterea excitabilității neuro-musculare și psiho-volitive de a efectua exercițiile în parametrii maximali de viteză și într-un tipar cât mai apropiat de tehnica probei respective, reprezintă momentul cheie a pregătirii de concurs.
Această perioadă cuprinde exerciții pregătitoare, pretehnice și tehnice executate la parametrii de viteză, de amplitudine și cât mai aproape de modelul de concurs.
Datorită faptului că reprezintă perioada de inducere a formei sportive, acest transfer de la tipul și caracteristicile activității fizice generale (caracteristice etapei extensive), la cele specifice (predominante în etapa explozivă), se realizează treptat, printr-o angrenare eșalonată a principalelor mijloace de pregătire fizică. Totodată această perioadă se caracterizează prin armonizarea pregătirii fizice cu cea a pregătirii tehnice, ajungându-se ca efectuarea exercițiilor tehnice să se apropie de modelul cerut în competiție. Predomină în pregătire, în mod egal, factorul fizic și cel tehnic, ca urmare abordarea pregătirii va avea câteva priorități ca:
Exercițile folosite să aibă următoarele scopuri:
activarea sincronizată a unui număr cât mai mare de unități motorii,
ameliorarea excitabilității și coordonării neuromusculare.
Aceste cerințe pot fi realizate prin următoarele mijloace:
– exercițiile tehnice și cele pretehnice specifi ce probei să fi e executate în condițiile în care creșterea intensității să se facă gradual, asigurând în acest mod ca trecerea de la lucrul cu intensități reduse (specifice etapei extensive), la cele cu intensități crescute să se producă în mod armonios. (Bogdan V. 2006, p.31).
3. Etapa specifică competițională (explozivă).
Obiectiv general de etapă: exprimarea maximală a parametrilor biomotrici și cei psihologici. Durata: 4-6 săptămâni.
Obiective specifice de etapă:
– Perfecționarea actului tehnic;
– Atingerea parametrilor maximali a vitezei și a forței explosive;
– Perfecționarea rezistenței specifice în funcție de probă .
Conținut: Antrenamente specifice:
alergări repetate de viteză cu aparatul speedy, cu diferite greutăți;
tractări, contracronometru pe distanțe cuprinse între 30-50m;
alergări de viteză;
repetări pe 30m cu 30” pauză, de 8-10 ori, cu intensități maxime;
sărituri pliometrice;
antrenamente control în condiții de concurs
Această etapă este caracterizată prin câteva aspecte esențiale care vor trebui să stea în atenția antrenorilor. Aceste aspecte sunt date de specificitatea lucrului din această etapă, dar și de obiectivul principal care caracterizează etapa, și anume, obținerea formei sportive la o dată prestabilită, în competiția de obiectiv.(Bogdan, V., 2006, p.32).
Această etapă constituie o prelungire a etapei anterioare, de altfel teoria antrenamentului sportive specifi că faptul că între etapele de pregătire există o „unitate atât de necesară păstrării unei ordine relative stabilă a structurilor sale funcțonale” (Alexe, 1992).
I.4. Aspecte teoretice privind calitățile motrice în alergările de viteză.
Alergarea pe distanțe scurte (60, 100, 200, 400 m) face parte din exercițiile de intensitate maximă, (9-12 m/s), caracterizată printr-o durată relativ scurtă a lucrului (6,5-50 s). Timpul total de parcurgere a distantei depinde de viteza pe care este capabil sportivul să o dezvolte în timpul alergării, de calitatea lansării din start de rezistență în regim de viteză (posibilitatea de a menține viteza atinsă, fără scăderi importante până la sfârșitul cursei) și de capacitatea de a reacționa rapid la pocnetul pistolului, ținând seama că la marile concursuri, rezultatele se înregistrează cu o precizie de sutimi de secundă.
La sprinterii bine antrenați, reacția (latentă și motorie) la pocnetul pistolului durează între 0,125 și 0,160 sec. În felul acesta numai pe seama perfecționării acestei element al alergării este posibilă o ameliorare a rezultatului general cu 0,05-0,10 sec. Nici un sprinter nu este capabil să dezvolte viteza maximă de alergare imediat după start, ci atinge 92-95 % din viteza maximă (10-11 m/s) către sfârșitul lansării din start, adică după 25-30 m de alergare.
Analiza modului de formare a celor mai buni sprinteri dovedește ca rezultatele în sprint, nu sunt niciodată urmarea dezvoltării spontane, la întâmplare, a unui atlet. Recordurile nu s-au realizat cu o pregătire de un an sau doi, ci au fost precedate de o instruire rațională și eficientă, orientată spre obiective precise.
Disponibilitățile anatomo-fiziologice constituie fundamentul indispensabil și important al unor calități, al rezultatelor înalte. Totuși, predispozițiile fizice ereditare (structura mușchilor, reactivitatea la stimuli, capacitatea de a executa rapid mișcări) sunt fără însemnătate dacă nu sunt dezvoltate printr-o activitate formativ-educativă de instruire intensă și rațională. Dezvoltarea disponibilității individuale pentru însușirea deprinderilor sportive se realizează într-un proces de antrenament planic, cuprinzând toate laturile personalității (fizice, intelectuale, de caracter), pentru formarea capacității de a obține rezultate înalte.
În principiu, există posibilitatea perfecționării vitezei de alergare pe distanțe sscurte la toți sportivii, printr-un proces de antrenament planificat și orientat spre anumite obiective.
Calitățile fizice cele mai importante pentru un sprinter sunt viteza și viteza în regim de rezistență. Stadiul de dezvoltare al acestora depindede, în principiu, de calitatea forței musculare și de funcția și mobilitatea proceselor nervoase corespunzătoare.
Viteza. Este un tip de efort calitativ cu dominantă neuromusculară. Această calitate se datorează mai exact rapidității contracției musculare. Ea se exprimă prin cel mai mare număr de metri parcurși pe secundă, fiind admis că viteza « maximă » nu se menține decât până la aproximativ 50-60 m. Dacă sprinterii reușesc să o prelungească înseamnă că a intervenit o altă calitate : rezistența care se obține prin antrenament. Pe 30-40 m începătorii au calități de viteză « pură », pot stape picior de egalitate cu campionii, dar peste această distanță apar diferențele din motive arătate mai sus. Nu se poate spune deci că alergarea pe 100 m este o probă de viteză « pură ».
Efortul de viteză are efect prea scurt pentru a permite mușchilor să se alimenteze cu oxigen printr-un aport direct cardio-pulmonar.Mușchii trebuie să facă apel la rezerve, utilizabile imediat (local în mușchi și în sânge) și astfel apare un deficit important de oxigen, din cauza intensității efortului, așa numita datorie de oxigen.
Scopul :
– să se ajungă la cea mai mare viteză în m/s ;
– randamentul scăzând din cauza datoriei de oxigen, musculatura trebuie să se adapteze la eforturile de intensitate maximă, printr-o creștere a rezervelor locale și o mare rapiditate a utilizării lor ;
– asigurarea capacității de coordonare, un mai bun randament tehnic prin :
– eliminarea contracțiilor inutile ale grupelor musculare neangajate în efort;
– sigurarea unei relaxări optime a grupelor musculare active
– creșterea puterii grupelor musculare după un lucru suplimentar de fortificare.
Rezistența. Rezistența generală nu poate fi un factor direct determinant al performanței în sprint. Totuși formează împreună cu celelalte mijloace de antrenament un element constructiv al antrenamentului. De rezistență depinde în mare măsură capacitatea de solicitare și ca urmare posibilitatea de dezvoltare a atletismului. Pregătirea de rezistență generală urmărește în antrenamentul din sprint două obiective : îmbunătățirea funcțiilor sistemului cardio-vascular și în al doilea rând constituie o completare necesară pentru antrenamentul și regimul de concurs, inclusiv în vederea asigurării decontractării și capacității de coordonare indispensabile atletului. Viteza în regim de rezistență influențează direct rezultatul în sprint. Deja după 60-70m, viteza, chiar și a celor mai buni sportivi, începe să scadă. Este urmarea apariției unui deficit de oxigen, ceea ce reduce viteza proceselor ce intervin în activitatea de antrenament. Aceste procese sporesc în importanță odată cu creșterea distanțelor în sprint.Regula raportului performanțelor pe 100 și 200 m este : rezultatul pe 100m de două ori 0,2 sec. = rezultatul pe 200 m.
Proba de 400mp.
Proba de 400 de metri este un sprint de rezistenta care incorporeaza viteza sprinterului si rezistenta alergatorului de 800 metri. Este considerata de multi ca fiind una dintre cele mai grele si extenuante probe.
Capacitatea sportivului de a-și distribui viteza și energia în cel mai eficient mod pe parcursul întregii distanțe de alegare este mijlocul principal de a obtine succesul în proba de 400 de metri. Nimeni nu este capabil sa alerge cei de 400 metri cu aceeasi viteză de la start la sosire.
De exemplu campionul olimpic si actualul titular al recordului mondial si olimpic la 400 de metri Wayde van Niekerk, cu timpul de 43.03 alergat in 2016 la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro a avut o urmatoara distributie a vitezei pe cei 400 de metri: prima 100 m – 10.7 secunde, de la 100m la 200m – 9.8 secunde, de la 200 la 300m – 10.5 secunde si 300 – 400m (ultima suta) – 12.0 secunde. Evaluarea corecta a pasului ca efort si distributie este o cerinta obligatorie. Nu trebuie sa uitam faptul ca proba de 400 de metri nu este un sprint complet. O viteza remarcabila la 100 si 200 de metri poate fi un avantaj forte mare pentru unii alergatori de 400 de metri, dar numai pentru aceea care invata cum sa isi distribuie energia in mod adecvat.
În cursa de 400 mp unde nu este suficient să depui efortul, ci este important când și cum îl repartizezi pe distanța aceasta, mobilizarea maximă a potențialului neurouscular urmat de o solicitare maximă a potențialului metabolic anaerob global, iar în final o inhibiție a proceselor oxidative, o datorie mare de oxigen (în timpul probei se acoperă doar până la 8% din necesarul de oxigen), o mare concentrație de acid lactic până la 34 ml. în sângele capilar (Drăgan,I., 2002) cu o acidoză de 6,85, fapt care limitează drastic capacitatea funcțională a mușchiului, aceasta este proba de 400mp.
Proba de 400 mp este o proba cu deficit de oxigen ceea ce inseamna ca nivelul absorbtiei de oxigen este sub nivelul necesar pentru a satisfice cerinta de ATP( adenozintrifosfat). Energia folosita in timpul probei de 400 mp este derivate din descompunerea compusilor de fosfat pentru energie ridicata si din separarea glicogenului in acid lactic.
Prin urmare filosofia probei constă în repartiția judicioasă a vitezei pe tot parcursul distanței, iar pe ultima parte să existe rezerve de energie. Este interesant că deși avem energie putem compromite cursa pe primii 100 de metri. Analiza cursei ne arată că se pleacă în turnantă, rapid pe primii 5-8 pași până se intră în tempoul de cursă (cu gândul la conservarea și repartizarea judicioasă a energie) până la 50m, între 50m și 200m urmeză o alergare „plutită” în care atletul controlează viteza menținând-o constantă pentru ca pe final să intre în cea de-a doua în care lupta cu forța centrifugă este zona în care este bine să căutăm o poziționare corectă pentru finalul bun – reglarea ritmului, atitudinea în alergare trebuie să fie înaltă cu genunchii sus, lucrul energic al brațelor căutând relaxarea brațelor din umeri.
După primii 200 m unii sportivi obișnuiesc să accelereze puțin în turantă. Aici apare prima dată gândul că poți renunța la luptă, din cauza senzatiilor pe care le experimentezi, de aceea este recomandabil să se accelereze puțin după cei 200m, undeva pe la 250 m , pentru a nu se instala prematur decelerarea. Este zona din cursa de 400 mp care se lucrează in mod special în antrenament. Este partea vitală a cursei, dacă cedăm între 200-300 m cursa este pierduta, apare balansul exagerat al corpului, capul lăsat pe spate, forța centrifugă ne îngenuncheză alergarea, apare senzația urcării unui deal. Între 300-400m apar niste senzații ciudate (aș face orice altceva decât asta ) ceea ce se poate face este să lucrăm în mod aproape exagerat cu brațele pentru a ne echilibra și pentru a nu pierde ritmul pașilor.
Apare senzația că te aduni, pasul se scurtează foarte tare, frecvența scade mișcarea este” cu încetinitorul” linia de finish în loc să se apropie se îndepărtează. În general sportivul se concentrează să ridice ghenunchiul cu toate că sursa energetică musculară nu-i permite să mai rezolve impulsia completă. Segmentul dintre 200 și 250 m este capital în ceea ce privește pregătirea mentală.
Este necesară o rezistență incredibilă la stresul produs de acidul lactic. Aici cedează marea majoritate a sportivilor. Rezistența la lactat se atrenează special dar cu discernământ. Cursa se decide după 320 m, este o cursă dură și deosebit de spectaculoasă. Majoritatea atleților odată ce au alergat o cursă de 400m este puțin probabil să își mai dorească să mai alerge încă una.Modelul ideal de cursă constă în decelarea lentă dacă sportivii și-au dispersat enrgiile adecvat pe cât posibil fără să se încordeze pe ultima parte.
I.4. 1 Aspecte psihologice ale alergării de sprint
Obiectivul alergătorului pe distanțe scurte este parcurgerea acestui spațiu într-un timp cât mai scurt, de a-și însuși și perfecționa tehnica acestor probe și de a-și dezvolta calitățile motrice specfice la un nivel cât mai ridicat. ȚȚinând cont că proba se desfășoară într-un spațiu foarte bine delimitat ca distanță, timp și loc. În momentul în care precede proba, spațiul formal al ei devine suma mai multor componente pe care le va repeta la încălzire.
Probele sunt prin excelență probe de viteză care cer din partea atletului calități native ca viteza de reacție și execuție deosebite care alături de celelalte componente ale actului motric să contribuie la realizarea unei performanțe.
Probele psihologice ale selecției sprinterilor
În cadrul celor două etape de selecție, cea primară și secundară sau definitivă, se urmăresc în principal următoarele aspecte: în cadrul selecției primare se urmărește perseverența, dorința de a se întrece, de a fi primul, capacitatea de concentrare și de reacție la diferitele semnale, capacitatea de învățare, memoria și gândirea, toate acestea completate în cadrul selecției definitive cu combativitatea, spiritul de luptă, stăpânirea nervozității. De asemenea, se urmărește acuitatea auditivă, care asigură reacții promte și un comportament dinamic, flexibilitatea gândirii, năzuința spre succesul personal.
Probleme psihologice ale antrenamentului și concursului
1. Spațiul sociometric și sprintul
Spațiul formal al probei fiind caracterizat de aspectul practic al probei și anume : distanța pe care să o parcurgă, distanța între sportivi, delimitări de plecare și sosire.
Spațiul acționat : pentru a se putea obține maximul de randament în cursul efortului, alergătorul execută o mișcare naturală care să-i permită o cheltuială organică maximă, cu un fuleu adaptat efortului mișcărilor sale. În general fuleul se desfășoară armonios, cu regularitate, îndreptat în direcția obținerii unui randament maxim.
În afară de aceste două aspecte, trebuie să ținem seama și de elementele de varialbilitate ca :
a) Elemente exterioare : senzații diferite pe pista sintetică sau zgură, de aici și formularea de « pistă pentru concurs » sau « pistă pentru recorduri ».
b) Tactica. Nu se poate vorbi despre o tactică specială, deoarece se alergă pe culoare, în urma unor comenzi bine stabilite, ca durată și interval.
c) Reacții și emoții sunt cele caracteristice stării dinainte de start. Prezența spectatorilor și oboseala (în cadrul alergătorilor în serii, semifinale și finale) modelează comportamentul emoțional.
2. Emoțiile și oboseala psihică
Se analizează în continuare aceste două aspecte, datorită faptului că, de pe o parte, pentru alergările de sprint, sunt esențiale în realizarea sau nerealizarea performanței, iar pe de altă parte, la vârsta postpubertară instabilitatea lor este atât de mare, încât în unele cazuri creează adevărate probleme.
Putem califica drept fenomen faptul frecvent observat că unii sportivi dau randament bun în antrenament și chiar în competiții de mică importanță, în schimb nu obțin rezultate din cauza unor scăderi neașteptate în competiții importante. În fața unor asemenea fapte trebuie să se ia în vedere acțiunea dinamogen stenicățiilor. Raportul între intensitatea emoției și importanța competiției nu este întotdeauna direct proporțional, deoarece depinde în mare măsură de particularitățile fiecărui sportiv. Dar chiar dacă se admite această rezervă, când se depășește un anumit prag de intensitate ceea ce R.Hildgard numaște « punctul optim », emoția se transformă din factor mobilizator în factor perturbator.
Toate procesele ce au loc în organism, determinate de diferiți factori, în cadrul aceea ce Selye denumește « sindromul de adaptare », sunt considerate ca modificări ce se produc în organism, în fața unei multitudini de agenți, printre care am putea include, fără îndoială, traumele psihice și situațile de tensiune emotivă care însotesc competiția sau deriva din ea.
De aceea pentru a înțelege « oboseala psihică » ce poate precede sau urma oboseala fizică, trebuie amintit că orice om sănătos din punct de vedere psihic, dacă este supus unor serii repetate de traume psihice, poate prezenta în final o reacție nevrotică. S-a observat aceasta și la sportivi ci predispoziții, ei ajungând să constituie o autentică psihopatologie sportivă.
Dar oricât de riguroasă ar fi selecția și orientarea psihologică a sportivilor, tot mai există puncte vulnerabile în personalitatea lor, de care ne putem da seama numai dupa o competiție de mare anvergură. Grupul cel mai numeros este format din indivizi care nu pot rezista la anxietate, la responsabilitate la frustări. Se poate spune că, așa cum existe limite pentru efortul fizic, cu tot antrenamentul metodic și adecvat, există limite și pentru efortul psihic.
Un alt aspect al « oboselii psihice » îl constituie « sindromul preagonistic » în care se observă, în afară de alterările de ideație, o alarmă neurastenică cu tulburări caracteristice distonico-neorovegetativă, foarte importante pentru selecție, acesta obligând antrenorul să se asigure că sportivul posedă următoarele elemente psihologice : o personalitate sănătoasă și echilibrată ; o încărcătură combativă suficientă ca expresie s unei voințe energetice; o rezistență la frustări;o stabilitate emoțională.
La aceasta ar trebui să mai adăugăm alți factori foarte neglijați, cum ar fi monotonia lungilor lecții de antrenament, lipsa sau neconsistența motivațiilor și altele.
3. Reglarea comportamentului motric
Pe stadion există numeroase repere vizuale și auditive care aduc un sprijin obiectiv atletului în cursă. Reperele kinestezice și motrice sunt de mare ajutor la cunoașterea alurii, ca și reperele respiratorii (în cursa de 200 m și 400 m). După un antrenament bine condus atletul își cunoaște ritmul preferențial, amplitudinea fuleurilor, iar în funcție de repere le poate regla.
4.Educarea concentrării atențției sportivului
Startul se caracterizează din punct de vedere psihic prin momente decisive de concentrare. Cine ezită sau nu poate concentra, nu numai că nu obține victoria, dar poate să aibă mari surprize sau chiar accidente. De mare importanță în aceste probe este atenția voluntară care, pe lângă efortul de concentrare, presupune și participarea conștiinței.
Intensitatea atenției depinde de particularitățile ei : volumul, distribuția, deplasarea. Exempul : la startul probei de 100 m, alergătorul Agostini avea nevoie de o maximă concentrare, el fiind puțin surd, pleca în funcție de mișcările celorlalți. Rezultă de aici că educarea concentrării atenției în procesul de antrenament, prin exerciții adecvate de la vârsta timpurie, prin evitarea pauzelor, varietatea metodelor și mijloacelor reprezintă unul din aspectele importante care concura la realizarea performanței.
Nu putem încheia capitolul referitor la aspectele psihologice ale alergării pe distanțe scurte fără a ne referi la starea neuropsihică a sportivilor înainte de concurs. O situație competițională poate fi privită ca o stare de stress și la o parte din sportivi ea a determinat reacții nevrotice care pot fi diferite ca forță, ca urmare a faptului că au crescut eforturile de antrenament, densitatea lor și prin urmare și concurența dintre sportivi în cadrul întrecerilor.
Reacțiile personalității, în funcție de particularitățile individuale se pot manifesta în mod diferit. Cele mai frecvente forme vor fi diferitele genuri de reacții de tip psihopatic. În asemenea cazuri se observă o stare de excitabilitate, stare conflictuală, inadaptabilitate. De obicei aceste reacții au diferite stadii de evoluție, care ne interesează pentru a le putea preveni.
Dacă primul stadiu de neurastenie (excitabilitate crescută) începe cu 10-12 zile înaintea concursului, atunci o odihnă de 2-3 zile acordată sportivului este bine venită. Reacțiile mai pot avea un caracter de tip nevrotic și să se manifeste prin cele mai diferite « tulburări obsedante », gânduri obsedante de care sportivul este conștient, vrea să scape de ele, dar acest lucru îl depășete. Pentru prevenirea acestor manifestări există diferitele metode ca : autoconvingerea, autosugestia, mergând până la analiza posibilităților sportivului și găsirea de cai pentru folosirea lor cât mai completă.
În alergarea de viteză caracterul activ al proceselor nervoase se reflectă asupra evoluției alergătorului. Eforturile volitive și musculare se manifestă aproape concomitent. În special în alergarea de viteză dificultatea constă în obținerea mobilizării maxime a alergătorului însă fără rigiditate concomitentă a mișcărilor. Rezultă de aici că antrenamentele dirijate în obținerea unui echilibru între efortul volitiv și cel muscular, astfel încât rezultatul final să fie cel urmărit.
Capitolul II ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII
II.1 Data locul și subiecții cercetării
Cercetarea s-a realizat la antrenamente pe stadion sau în sala de atletism și sala de forță, la Centrul de Recuperare Medicală Fiziotik din Brașov și în colaborare cu specialiști de la Institutul Național de Cercetare pentru Sport. În realizarea cercetării s-au folosit ca subiecți grupa de sprint, fete și băieți, din cadrul Clubului Sportiv Municipal Brașov, sportivi pregătiți de doamna antrenor Paun Bianca Cristina cu următoarea componență :
Componență grupă băieți
1. G.A.
– vârsta – 16 ani
– proba – 200 m/400m
– cel mai bun rezultat sezon indoor 2019 200m : 24,80
– cel mai bun rezultat sezon indoor 2019 400m : 55,70
2. D.M.
– vârsta – 17 ani
– proba – 200 m/400m
– cel mai bun rezultat sezon indoor 2019 200m : 25,20
– cel mai bun rezultat sezon indoor 2019 400m : 56,40
3. L.S
– vârsta – 15 ani
– proba – 200 m/400m
– cel mai bun rezultat sezon indoor 2019 200m : 27,40
– cel mai bun rezultat sezon indoor 2019 400m : 60,40
4. G.I.C.
– vârsta – 17 ani
– proba – 200 m/400m
– cel mai bun rezultat sezon indoor 2019 200m : 23,78
– cel mai bun rezultat sezon indoor 2019 400m : 53,56
Componență grupă fete :
1. C.O.
– vârsta – 17 ani
– proba – 200 m/400m
– cel mai bun rezultat sezon indoor 2019 200m : 33,60
– cel mai bun rezultat sezon indoor 2019 400m : 65,50
2. S.C.
– vârsta – 16 ani
– proba – 400 m/800m
– cel mai bun rezultat sezon indoor 2019 400m : 64,60
– cel mai bun rezultat sezon indoor 2019 800m : 2 :40 :50
3. C.T.
– vârsta – 16 ani
– proba – 200 m/400m
– cel mai bun rezultat sezon indoor 2019 200m : 31,40
– cel mai bun rezultat sezon indoor 2019 400m : 64,20
4. V.A.
– vârsta – 15 ani
– proba – 200 m/400m
– cel mai bun rezultat sezon indoor 2019 200m : 28,80
– cel mai bun rezultat sezon indoor 2019 400m : 64,20
5. Ș.S
– vârsta – 15 ani
– proba – 400 m/800m
– cel mai bun rezultat sezon indoor 2019 400m : 66,30
– cel mai bun rezultat sezon indoor 2019 800m : 2 :40 :00
6. G.M.D.
– vârsta – 14 ani
– proba – 200 m/400m
– cel mai bun rezultat sezon indoor 2019 200m : 33,80
– cel mai bun rezultat sezon indoor 2019 400m : 67,20
Toți sportivii enumerați mai sus fac parte din aceeași grupa se antrenează împreună de cel puțin 2 ani. Unii dintre aceștia practică atletismul de 4 – 5 ani, de la categoria copii, alții au început mai tarziu de la categoria juniori 3. Sunt juniori categoria 1,2 și 3. Sunt participanți la Campionatele Naționale având rezultate bune cu clasări în primii 10 sau chiar medaliați la categoria de vârstă la care au concurat.
Antrenamentele se desfășoara dupa masă de la orele 17.00 pănâ la orele 19.00/19.30 la Sala de atletism aflată în administrarea Clubului Sportiv Municipal Brașov, pe pista de atletism din cadrul Complexului Sportiv Național Poiana Brașov, în sala de forță a C.S.M. Brasov sau când antenamentul implica dezvoltarea rezistenței generale pe trasee de alergare din pădure. Toți componenții grupei sunt elevi la liceele din Brasov și au domiciliul în Brasov.
În cadrul cercetării la acești sportivi a fost urmărită pregătirea în perioada de toamnă- iarnă și participarea la concursurile de sală, sezon indoor, perioada septembrie 2019 – februarie 2020.
Testările inițiale s-au efectuat in săptămâna 07-11.10.2019, testările intermediare în săptămâna 02-06 decembrie 2019 și testările finale în săptămâna 27-31 ianuarie 2020 înainte cu doua , trei săptămâni de competițiile de obiectiv și anume Campionatele Naționale de Sala – sezon indoor.
II.2. Aparate, instalații, materiale și instrumente de monitorizare
În cadrul cercetării au fost folosite fișe de înregistrare, fișe de observație, teste, iar pentru refacere și recuperare rola de masaj și următoarele materiale : mingi medicinale, cronometru, jaloane, garduri, benzi elastice, apaaratura sală de forță și instrumentele de monitorizare : ceas polar M400 și analizator acid lactic Lactate pro 2.
A) Polar M 400 este un ceas folosit în antenamentele atleților pentru a înregistra cât mai multe date referitoare la antrenamentul desfășurat. Polar M400 combină un design extrem de sportiv, GPS incorporat, cu caracteristici moderne și o varietate de opțiuni de antrenamente, permit monitorizarea activitatii în 24/7 ore.
In componența acestui echipament intră ceasul pe care îl ținem la încheietura mâinii și care se conectează cu senzorul de puls, o bandă elastică cu elecrozi pentru monitorizarea pulsului pe care se prinde senzorul de puls care se așeaza sub piept, central, banda pe partea interioară din dreptul pieptului are o suprafață cauciucată și cei doi electrozi care intră în contact cu pielea si care pentru o mai bună aderență înainte de începerea antrenamentului se umezesc ușor.
Caracteristici principale Polar M400:
• Măsoară viteza, distanta, înregistrarea și încărcarea rutelor, funcție,inapoi la start, setarea pulsului, testul de fitness, măsurare calorii, indice de alergare, transfer de date Bluetooth, banda pentru ritm cardiac, hybrid, ceasul este rezistent la apa,se poate inota in ea, transferul de date: Bluetooth / USB (Bluetooth inteligente (4.0 +)), baterie reincarcabila:si pana la 50 de ore (poate varia), avertismente: Vibratii / sunet / vizual
Functii de puls, Polar M400
• Date puls – bpm /% /% HRR, zona de puls automat, în funcție de vârstă – bpm /%, alarmă pentru zona țintă – vizuală și alarmă sonoră, setările zonei de ritm cardiac manual, mai mult zone de puls, polar OwnCal – folosire calorii, polar Test de fitness, polar Training Benefit (prin internet)
Funcții Polar M400 GPS
• Back to start – înapoi la punctul de plecare, estimarea timpului de terminare, pornire automată / oprire, running index – indicele de alergare, altimetry, asitență – antrenament, tur și totală, rute Guidance – planificarea rutei, urmărirea traseului (web), speed / Pace – curentă, medie și maxima, viteza / Cadenta
Masurare altitudine si presiunea aerului Polar M400
• Altitudine, urcare/coborare
Functii de antrenament Polar Caracteristici M400
• Alerte vocale, temporizator, antrenamente Interval – frecvența cardiacă / distanța, setare automat/manual timp de ture, auto Start / Stop, personal best, profiluri sportive (reglabil), ZonePointer, exercise Log, obiective de antrenament, display-uri configurabile de utilizator, analiza instantanee a antrenamentului, finish Time Estimator (estimator,sfarsit de antrenament), ZoneLock
Caracteristici activitate Polar M400
• Urmărirea activității 24/7, ghid de activitate, pasi și distanța, alerte inactivitate, zone de activitate, avanse activitati, durata si calitatea somnului
Polar M400 Alte caracteristici
• Afisare data și zile, ora exacta (12/24), ceas cu alarmă cu funcție de amânare, iluminare din spate, display-ul – 15 limbi, capacitate de memorie 30 de ore de GPS și HR, fișierele de antrenament (cu rezumate) – 14, accumulator, indicator de zona 12/24 ore, rezistența la apă – înot, personalizare ecran, actualizare firmware, rezistent la apă – 30m(se poate incarca prin USB)
Zonele ritmului cardiac Polar introduc un nou nivel de eficiență în antrenamentele pe baza ritmului cardiac. Antrenamentul este împărțit în cinci zone de ritm cardiac pe baza procentajelor ritmului cardiac maxim. Cu zonele ritmului cardiac, se pot selecta și monitoriza cu ușurință intensitățile antrenamentelor.
Polar M400 inregistreaza toate datele despre antrenamente în aplicatia Polar Flow. Aplicația Polar Flow ne permite să vedem o interpretare vizuală instantanee a datelor de antrenament online direct după sesiune. Această aplicație ne permite să accesăm ușor țțintele noastre de antrenament și să vizualizăm rezultatele testelor.
Aplicația Flow este cel mai ușor mod de a sincroniza datele de antrenament de pe M400 cu serviciul web Flow. Când utilizăm aplicația cu M400, putem să:
a) Obțineținem o prezentare generală rapidă a antrenamentului și să analizăm fiecare detaliu al performanței nostre imediat
b) Să vedem traseul pe o hartă
c) Avantajul antrenamentului
d) Timpul de început și durata sesiunii
e) Viteza/ritmul medii și maxime, distanța, indicele de alergare
f) Ritmul cardiac mediu și maxim, zonele de ritm cardiac cumulate
g) Caloriile și % de ardere a grăsimilor din calorii
h) Altitudinea maximă, ascendența și descendența
i) Detalii despre tură
j) Să vedem evoluția cu rezumate săptămânale în calendar
k) Obțineținem detalii ale activității dumneavoastră 24/7 (numărul total de pași, caloriile consumate și timpul de somn)
l) Vedem pașii, caloriile consumate și timpul de somn
m) Să obținem alerte de inactivitate când este momentul să vă ridicați și să vă mișcați
SERVICIUL WEB POLAR FLOW Serviciul Web Polar Flow ne permite să planificam și să analizăm fiecare detaliu al antrenamentului. Se urmărește și analizează vizual progresul făcut, Cu serviciul web Flow putem:
1. Analiza toate detaliile antrenamentului cu grafice vizuale și o vedere a traseului.
2. Compara date specifice cum ar fi turele și viteza față de ritmul cardiac .
3. Vedea evoluția pe termen lung urmărind tendințele și detaliile care contează cel mai mult pentru fiecare.
4. Urmări evoluția cu rapoarte săptămânale sau lunare specifice pentru sporturi.
5. Retrăi și analiza sesiunile proprii.
B) Analizator acid lactic, lactate pro 2 care este un pachet format din :
– Analizor de acid lactic Lactate Pro 2 (LT-1730)
– Dispozitiv de intepat
– Teste acid lactic Lacate Pro (stripere)
– Ace Sterilance 28G
Este un echipament care măsoara cantitatea de acid lactic produsă în urma efortului fizic din timpul antrenamentului.
Fig 1. Analizator acid lactic, lactate pro 2
Caracteristicile analizatorului:
• analiza se face prin metoda electrochimica utilizand o reactie de tip enzimatic
• recoltarea sangelui (cantitatea de numai 3 μl) se face prin fenomenul de capilaritate
• Startarea analizei este declansata automat in momentul in care in capilar au patruns cele 0.3 μl de sange (aparatul nu are buton de start) si ofera rezultatul in 15 secunde.
• Bandeletele sunt impachetate individual cu disecant propriu (nu la borcan)
• Memorie pentru 330 de masuratori si calcul automat al mediei pentru datele memorate
• Aparatul este termostatat, ceea ce ii confera exactitate in analiza independenta de temperatura
• Coeficientul de variatie este mai mic de 3%.
• Grosimea acului este 28G (cel mai subtire);
• Dispozitivul de înțepare are 5 trepte
• Datele stocate pot fi transmise catre computer si citite in Excel
• Calibrarea se face automat, la introducerea stripului.
II.3 Metodele și tehnicile de cercetare
După alegerea temei, pe baza considerentelor enunțate la capitolul referitor la scop, ipoteze, sarcini, am început documentarea în această privință parcurgând o serie de lucrări de specialitate care se ocupă de această problemă.
Se realizează o imagine clară despre pozițiile actuale în această problemă, cât și despre orientarea relativ unitară în acest sens, s-a putut elabora modelul de lucru.
II.3.1. Analiza literaturii științifico- metodice de specialitate
În scopul unei analize de ansamblu problematicii lucrării am selecționat materialele care tratează acest subiect. Studiul literaturii de specialitate ne-a permis să stabilim actualitatea temei, să clarificăm situația problemei prin prisma opiniilor actuale, să alegem baza metodologică pentru structurarea metodicii experimentale, și să determinăm căile de organizare a cercetării. Documentarea a cuprins, pe lângă lucrările de specialitate, și lucrările din alte domenii ca psihologia, pedagogia, fiziologia, mărindu-se în acest fel suportul ștințific al lucrării.
II.3.2. Observațiile științifice și pedagogice
În cercetarea noastră am utilizat observația directă desfășurată în procesul de pregătire. A rezultat că participarea este activă și continuă la antrenamente. În urma utilizării acestei metode s-au putut stabili:
– gradul de îndeplinire a sarcinilor antrenamentului;
– nivelul reportării eforturilor de antrenament;
– respectarea condițiilor în timpul efectuării testării;
– particularitățile comportării atletelor în condițiile extreme ale activității competiționale.
Această metodă, utilizată adeseori concomitent cu cronometrarea, a fost una din cele mai eficiente la obținerea datelor pentru analiza rezultatelor din competiții.
II.3.3. Metoda măsurătorilor și testărilor
Măsurarea s-a efectuat pe tot parcursul cercetării atât pentru testările fizice, calitățile motrice, cât și indicatorii funcționali.Pentru determinarea nivelului pregătirii fizice a atleților am utilizat teste și indicatori ai pregătirii fizice recomandate de F.R.A.:
-alergări: 100m, 200m, 300m, 500m;
-sărituri: sarituri de pe loc, triplusalt, pentasalt, decasalt;
-abdomen în 30 de secunde;
-flotări.
Toate acestea au fost coroborate cu testarea capacității de efort a sportivilor prin monitorizarea frecvenței cardiace și prin monitorizarea lactatului, prin testări ale concentrației acidului lactic produs de organism în urma efortului depus în cadrul antrenamentelor.
II.3.4. Metoda observației
Observația consta in urmarirea sistematica a faptelor educationale asa cum se desfasoara ele in condiții obisnuite. Spre deosebire de experiment care se supune interventiei din partea cercetătorului, observația consta în înregistrarea datelor și constatărilor asa cum se prezintă, cercetatorul asteptând ca ele să se produca pentru a le putea surprinde.
Se foloseste în toate etapele cercetarii și însoțeste de obicei toate celelalte metode, oferind date suplimentare în legatura cu diverse aspecte ale fenomenelor investigate. (Nicola, I.,, 1980 p.58).Observatia, presupune ,, constatarea lucrurilor și fenomenelor așacum ni le ofera natura în chip obișnuit “(Muster D., 1985, pag.50). În cadrul aplicării mijloacelor psihologice a fost folosită ca metodă de cercetare observația.
II.3.5. Metoda comparativă
În scopul elaborării modelului de pregătire am folosit metoda comparativă care a avut mai multe etape, ultima fiind cea de evaluare si de interpretare a datelor.
II.4 Procedura de desfășurare a cercetării
În cadrul cercetării experimentale am urmărit îmbunătățirea procesului de pregătire prin dirijarea optimă a mijloacelor specifice și mai ales nespecifice în eforturile de antrenament precum și integrarea în planul de pregătire a unui plan de asistență/ intervenție psihologică, a unui plan de plofilaxie, refacere si recuperare după efort prin masaj și automasaj, introducerea medicației susținătoare si testările concentrației de lactat.
Pe baza analizei planurilor de pregătire s-a stabilit următoarele :
-Volumul de lucru în fiecare etapă folosit pentru dezvoltarea vitezei, forței, rezistentei, calitățI motrice dominante în probă.
-Intensitatea de lucru pe trepte de efort precum și viteza de parcurgere a diferitelor distanțe de antrenament.
-Distanțele și numărul de repetări dintr-un antrenament folosite pentru dezvoltarea uneia dintre calitățile motrice amintite.
Fig. 2 Antrenament de forță dezvoltarea calității motrce forța
Fig 3 Antrenament de forță
Fig. 4 Antrenament forță
Fig.5 Antrenament forță
Fig 6 Antrenament pe stadion Poiana Brasov
Fig 7 Competitie Indoor proba 400m plat
Cercetarea a cuprins 3 etape.
În prima etapă – săptămâna 07-11.10.2019 în care s-a făcut testarea inițială
A doua etapă săptămâna 02-06 decembrie 2019 în care s-a făcut testarea intermediară
A treia etapă testările finale în săptămâna 27-31 ianuarie 2020.
Obiective ale cercetării desfășurate în cadrul experimentului:
1. Stabilirea obiectivelor generale ale planului anual de pregătire și stabilirea probelor de control.
2. Standardizarea și raționalizarea mijloacelor specifice de antrenament (volum, intensitate, regim de lucru, sarcini cu caracter general) în planul anual; obținerea unui progres real și sesizabil.
3. Selectarea mijloacelor și metodelor specifice pregătirii în sprint și sprint prelungit.
4. Repartizarea mijloacelor în planul anual pe perioade: pregătitoare, precompetițională, competițională.
5. Realizarea microciclului pentru diferitele perioade.
6. Selectarea mijlocelor nespecifice de antrenament și aplicarea lor, asistență psihologică, refacere și recuperare după efort masaj și automasaj, introducerea exercițiilor de profilaxie pentru prevenirea accidentărilor și monitorizare a lactatului cu aparatul de acid lactic.
În toate cele trei etape de testari s.-au aplicat probe de control specifice probei de 400 m plat și anume 300 m și 500 m , probe de control pentru sprint 60 m plat și pentru forță și pregătire fizică generală.Toate probele de control au fost monitorizate și evaluate urmărindu-se frecvența cardiacă și concentrația de acid lactic.
Au fost aplicate pe partea de interveneție psihologică , doua teste unul pentru stimă de sine (aneexa 2) altul pentru eficacitate de sine (anexa 1) în două din cele trei etape și anume inițială și etapa finală, pentru a se urmării dacă există o îmbunătățire și o creștere a acestor indicatori la sportivii care au înregistrat la prima testare scoruri scăzute, creștere datorată implicării în pregătire a psihologului sportiv prin ședințe de consiliere de asistență psihologică prin colaborarea acestuia cu antrenorul și sportivii.
De semenea au fost întocmite fișe individuale de observație a comportamentului în timpul desfășurarii lecțiilor de antrenament, fișe în care au fost notate trăsături comportamentale și frecvența manifestării acestora, urmărindu-se obținerea de informații cât detaliate despre sporrtivii analizați, fără a intervenii în activitatea acestora, astfel încât să putem analiza într-adevăr comportamentul lor și nu interacțiunea cu instrumentul de evaluare.
Înregistrarea s-a realizat pe baza unei grile de observare a comportamentului (anexa 3), care oferă un cadru de sistematizare a celor urmărite. Pe baza fișei de obsevație putem să urmărim câteva dimensiuni importante ale comportamentului și anume frecvența, este foarte relevant să notăm de câte ori apare un anumit comportament, durata, este bine să notăm cât timp persistă un comportament, intensitatea și aceasta este utilă pentru a putea analiza comportamentul, contextul în care apare comportamentul, care include: – dacă apare spontan sau doar în anumite situații activatoare, etc.
În ceea ce privește refacerea și recuperarea după efort pe acest plan s-a intervenit cu un program de masaj și automasaj, plan pus în aplicare în colaborare cu un maseur care a asigurat partea de refacere și cu un kinetoterapeut pe partea de profilaxie, prin introducerea în cadrul pregătirii a exercitiilor și stretching-ului pentru prevenirea accidentărilor, în primul rând exerciții pentru prevenirea accidentării la tendonul Ahilian, accidentare care apare frecvent la atleții de performanța datorită suprafețelor dure pe care se lucrează.
Fig nr. 8 Automasaj la membrele inferioare
De asemenea la Centrul de Recuperare Medicală Fiziotik din Brașov s-a făcut programul de fizioterapia și recuperarea.
Fig 10 Sedințe de fizioterapie în cadrul recuperari( accidentare tendonul Ahilian)
În Brașov problema este ca singura pista de tartan este cea din Poiana Brasov de la Complexul Sportiv National Poiana Brașov și din păcate nu există posibilitatea de a ne desfășura zilnic antrenamentele pe aceasta, din această cauză lucrăm pe alte suprafețe care sunt foarte dure și care solicită foarte mult tendoanele care suferă accidentări grave. S-a urmărit dacă în urma aplicării planului de refacere și profilaxie a scăzut rata accidentărilor la sportivii participanți la cercetare.
Pentru partea de monitorizare a frecvenței cardiace si lactatului prin testări s- a ținut legătura permanent cu specialiști de la Institutul Național de Cercetare pentru Sport din București
Capitolul III PREZENTAREA,PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR CERCETĂRII
III.1. Interpretare aplicare mijloace de antrenament specifice , interpretare rezultate probe de control
În prima etapă – săptămâna 07-11.10.2019 în care s-a făcut testarea inițială
Tabel nr. 2. Testare initial
Dupa cum se observa din tabel nr. 2, la un număr de 6 subiecti din cei 10, există un dezechilibru intre respirator (FC) și muscular (concentrație acid lactic), mare. În aceasta zonă în care ritmul este aproape acelasi cu cel al cursei, durata efortului fiind până în 4,30 minute, intensitatea de aproape 100%, frecvența cardiacă este între 180-185 bătăi pe minut iar concentrația de acid lactic cu valori cuprinse între 12-18 mmol/l. După cum se observă din table la cei 6 subiecți la această F.C. 180+185 bătăi pe minut , concentrația de acid lactic ar trebui să fie sub 18 mmol/l, ceea ce înseamnă că în aceasta etapă de pregătire, la 60% dintre subiecți(sportivi)încă nu s-a făcut adaptarea la efort și oboseala musculară este foarte mare.
A doua etapă săptămâna 02-06 decembrie 2019 în care s-a făcut testarea intermediară
Tabel nr. 3 Testare intermediară
În această etapa intermediară de testare, tabel nr. 3, se observa faptul că numărul subiecților care prezintă un dezechilibru între F.C.(fecventă cardiacă) și concentrația de lactat s- a redus la 40% față de 60 % în prima etapă de testare, ceea ce înseamnă în momentul testării doar la 40 % dintre subiecți adaptarea organismului la efort încă nu s-a realizat. Dar după cum se observă din tabel, timpi scoși la probele de control s-au îmbunatățit la toți subiecții. Toți au înregistrat progrese, ceea ce înseamnă că mijloacele specifice de antrenament au fost aplicate și folosite corect.
A treia etapă testările finale în săptămâna 27-31 ianuarie 2020
Table nr. 4 Testare finală
În ultima etapă de testare cea finală, observăm faptul că doar 20 % din subiecții testați (sportivi) mai prezintă dezechilibru între frecvența cardiac și concentrația de lactat, iar rezultatele obțținute la probele de control sunt clar superioare comparativ cu cele din etapele inițială și intermediară.
Grafic nr. 1. Grafic privind scăderea procentului subiecților la care nu s-a realizat adaptarea organisnmului la efortul specific probei de 400m plat.
După cea de a treia etapă de testările, și anume testarea finală care s-a desfășurat în săptămâna 27-31 ianuarie 2020, subiecții participanți la cercetare au participat pe parcursul lunii februarie și începutul lunii martie (până la data de 8 martie 2020, data după care s-au suspendat toate compeetițiile sportive) la competiții naționale și la Campionatele Naționale de Sală de Juniori. Rezltatele obținute de subiecți comparativ cu cele înregistrate în sezonul competițional 2019 au fost următoarele:
Table nr. 5 Rezultate competiții oficiale și Campionatele Naționale de Juniori
În urma interpretării rezultatelor înregistrate la probele de control aplicate în cadrul cercetării și a rezulattelor de la competițiile naționale, se confirmă ipoteza ca dacă mijloacele specifice de antrenament sunt aplicate corect și acestea sunt monitorizate aproape permanent prin testîri ale concentrației acidului lactic, rezultatele sportive se vor îmbunătății iar în timp se va ajunge chiar la nivel de performanță.
După cum se observă toți participanții la cercetare și-au îmbunătățit rezultatele atât la proba de 400 m plat cât și la probele secundare, în unele cazuri 200 m în altele 800 m.
Este deosebit de importantă monitorizarea acidului lactic deoarece în funcție de rezultatele testărilor se poate intervenii și antrenorul poate face modificări în planul de pregătire . Sunt momente când sportivul spune că se simte bine că este odihnit dar o testare a acidului lactic poate indica o oboseala musculară extrordinar de mare și atunci antrenorul trebui să ajusteze mijloacele specifice de antrenament pentru ziua respectivă sau poate chiar pentru o săptâmână întreagă, sau există cazuri când sportivul spune că nu mai poate și la testare valoarea acidului lactic este scăzută sau foarte scăzută ceea ce înseamnă că nu este obosită musculatura, cauza oboselii este de altă natură.
Este cunoscut faptul că un antrenament care produce o concentrație de lactat de peste 18 mmol/l trebuie urmat de antrenamente care să “spele lactatul” pentru a nu se ajunge la accidentari sau efecte negative asupra pregătirii sportivului.
Testare acid lactic
Fig. nr. 11 Pregătirea pentru testare prin dezinfectarea zonei de unde se recoltează sângele, se dezinfectează degetul cu spirt medicinal, se șterge cu un tampon de vată uscat pentru a nu contamina sângele.
Fig. nr. 12 și 13 Se înțeapă buricul degetului cu dispozitivul de înțepat, după care se strange zona ușor pentru a obține o picătură de sânge, între timp se introduce striperul în aparat și se recoltează picătura de sânge pentru analiză.
Fig. 13 Recoltare sânge
Fig. nr. 14 Rezultatul apare în 15 secunde de la recoltarea picăturii de sânge.
Fig. nr. 15 Rezultat analiză
Antrenamentul de forță pentru sprinteri a constituit și constituie în continuare unul dintre cei mai importanți factori în realizarea performanței. În stabilirea unui program optim trebuie să se țțină seama de anumiți factori : vârsta cronologică a atleților, dezvoltarea fizică generală, anii de practicare a atletismului, gradul de pregătire, perioada de antrenament.
În cadrul pregătirii generale s-a folosit sistemul seriilor simple și în circuit în sală sau pe stadion. Antrenamentul de forță s-a efectuat de două ori pe săptămână pentru atleții tineri (juniori). În această categorie se încadrează și subiecții participanți la cercetare care au desfășurat câte doua antrenamente de forță pentru dezvoltarea acestei calități motrice.
În cadrul pregătirii speciale, în care scopul a fost de a maximiza dezvoltarea capacităților explozive și elastice, s-au folosit în sală sisteme ca : semipiramidă, piramidă și seriile multiple, iar săriturile au fost accentuate cât mai dinamic și rapid.
Pe parcursul perioadei competiționale obiectivul antrenamentului a fost de a menține acele calități esențiale care au influența majoră în proba de concurs. Rațiunea acestui fel de lucru este simplă, pentru că sportivul trebuie să aibă explozie, trebuie să lucreze la o frecvență maximă pe o perioadă prelungită de timp, evitându-se și accidentările.
Astfel urmărind dezvoltarea forței la subiecții cercetați am observat că aceasta a crescut considerabil față de prima perioada, mă refer la luna octombrie, când antrenamentele de forță aveau un volum scăzut. Odată cu creșterea volumului s – a dezvolatat și forța subiecților și a crescut și performanța sportivă.
Grafic nr. 2
În graficul de mai sus se evidențiază creșterea volumului exercițiilor de forță care au crescut treptat, în prima parte a pregătirii volumul fiind mai mic apoi a crescut treptat ajungând cu vârful în luna ianuarie, aici au avut o pondere mai mare deoarece prin ele s-a realizat pregătirea specifică deoarece forța este o calitate specifică probei de 400 m plat.
III.2. Interpretare aplicării mijloacelor de evaluare pshihologică
Interpretarea rezultatelor testului de stimă de sine Rosenberg, test aplicat în cadrul aplicării planului psihologic în pregătirea atleților. Această scală a fost elaborată inițial pentru a măsura sentimentul global al valorii personale și autoacceptări. Scala cuprinde 10 itemi cu 4 posibilități de răspuns între total de acord (1 punct) si total acord (4 puncte). Itemii 2,5,6,8,9, se coteaza invers. Scorurile pot fi cuprinseîntre 10 si 40.
Stima de sine, prin definiție cuprinde respectul construit în mod realist pentru persoana noastră bazat pe impresii favorabile despre sine. Este foarte important pentru un sportive să se simtă bine cu el înșuși. Statisticile arată că persoanele cu stima de sine scăzută au tendința de a coborî ștacheta și ca urmare, de a nu își atinge potențialul de care sunt capabili sau să ia decizii inadecvate în situații sociale concrete. În sportul de performanță este foarte important ca sportivul să aibă o stimă de sine ridicată pșentru a putea să atingă potențialul și să își depășescă limitele. Pentru a cunoaște nivelul stimei de sine a subiecților participanți la cercetare s-a aplicat acest test care este un instrument simplu și ușor de aplicat. Scala stimei de sine Rosenberg este, probabil, cea mai frecvent utilizată și cea mai cunoscută pentru evaluarea nivelul stimei de sine. Acesta a fost proiectată în 1965 de către Morris Rosenberg , fiind utilizată și în prezent .
Grafic nr. 3
Graficul de mai sus, reprezintă cele doua testări din cadrul intervenției la nivel pihologic, din grafic se observă că la un procent de 70 % dintre subiecții le-a crescut punctajul obținut la testul Rosenberg, stima de sine, ceea ce înseamă că asitența psihologică acordată sportivilor a produs efecte pozitive la nivelul personalității acestora.
Chestionarul eficacității de sine folosit în cadrul cercetării, a fost propus de Sherer în 1988 și este alcătuit din 23 de afirmații pentru care subiecții indică aprobarea sau dezaprobarea acestora pe o scară Lickert de la 1 la 5, cu un număr de 17 itemi pentru eficacitatea de sine generală și 6 itemi pentru eficacitatea de sine specifică, suma lor 23 pentru eficacitatea de sine totală(vezi anexa 1)
Eficacitatea de sine este un concept introdus de Bandura și caracterizat prin două dimensiuni: eficacitatea de sine generală și eficacitatea de sine specifică. Eficacitatea de sine generală presupune acumularea unor experiențe și integrarea lor sub forma unei trăsături stabile, care reflectă expectanțele pe care indivizii le au în legătură cu abilitatea de a atinge succesul într-o varietate de situații.
Spre deosebire de aceasta, eficacitatea de sine specifică se referă la credința pe care o are individul despre abilitatea sa de a executa o sarcină precisă, adică judecata despre un posibil succes, ce poate fi măsurat imediat, semnificând mai degrabă o stare.
Scorurile obținute de subiecții participanți la cercetare nu sunt foarte relevante, consider că aceasta se datorează faptului că în studiile și cercetările anterioare s-a demostrat faptul că există o o corelație semnificativă între eficacitatea de sine și performanța sportivă la nivel de înaltă performantă iar în momentul de față grupa de sportivi, subiecții cercetării nu sunt la un nivel ridicatde performanță sunt în progres real și obsevabil dar până la performanță și înaltă performață mai au drum lung.
III.3. Interpretare mijloace de profilaxie, refacere și recuperare după efort
Interpretarea rezultatelor colaborării cu kinetoterapeutul
Grafic nr. 4
Grafic în care se evidențiază comparativ frecvența accidentărilor (sezonul 2018 – 2019 (culoarea verde) în care numărul de accidentări a fost de 7 și sezonul 2019 – 2020 (culoarea albastru) când numărul accidentărilor a fost de 2.
Pentru partea de refacere și recuperare s-a colaborat cu kinetoterapeutul care a alcătuit un program individualizat de recuperare fizică pentru reintegrarea sportivului accidentat în activitatea sportivă. Programul a cuprins exerciții executate de sportivi, iar întreg procesul de activitate fizică s-a desfășoară sub atenta supraveghere a specialistului.
De asemenea kinetoterapeutul în urma evoluției sportivului este cel care determină momentului în care sportivul este pregătit sa se întoarca la activitate după o accidentare. Din păcate sportivii poate fi uneori supuși unor presiuni din partea antrenorului, conducerii clubului sau chiar personal să fie nerăbdător să își reinceapă activitatea și în aceste condiții este absolut vital ca specialistul să intervină, pentru ca dacă nu există siguranța recuperării în totalitate, sportivul poate sa petreacă mult mai mult timp pe bară decât se preconiza inițial.
Deși nimeni nu poate promite cu certitudine ca accidentarea nu va recidiva atunci cand sportivul se va întoarce în activitate, colaborarea cu kinetoterapeutul oferă mai multă siguranță ca totul va decurge normal.
Fig. nr. 16 Reprezintă exerciții profilaxie tendon Ahilian
Fig. nr. 17 Reprezintă exerciții profilaxie tendon Ahilian
Fig. nr. 16 și 17 , reprezintă exerciții pentru încălzire tendon Ahilian, exerciții efectuate pentru a evita accidentarea la nivelul tendonului. Setul de exerciții pentru tendon se aplică și în cadrul recuperării dupa accidentare fac parte din programul de kinetoterapie aplicat în cazul leziunilor aparute la nivelel tendonului Ahilian.În activitatea sportivă vorbim de aplicarea unor mijloace de refacere zilnică cât și despre antrenamentelor complexe de refacere, la finele ciclului săptămânal, când aplicăm o gamă mai largă de mijloace de refacere. Refacerea este un element la fel de important ca antrenamentul propriu zis in procesul de schimbare fizica si psihica.Mijloacele dirijate de refacere trebuie să reducă costul biologic al organismului deoarece refacerea naturală este insuficientă necesităților impuse de activitatea sportivă de performanță.Spre deosebire de recuperare care se situează în zona patologiei sportive, refacerea trebuie integrată în regimul și în planificarea curentă a zilei de pregătire.
CONCLUZII, DISCUȚȚII ȘI RECOMANDĂRI
În urma efectuării cercetării și interpretării rezultatelor ipoteza numărul 1, și anume ca dacă mijloacele specifice de antrenament sunt aplicate corect și sunt monitorizate aproape permanent prin testări ale concentrației de lactat, rezultatele sportive se vor îmbunătății iar în timp se va ajunge chiar la nivel de performanță s-a confirmat în proporție de 100%. Toți subiecții participanți la cercetare au înregistrat în cadrul competițiilor de obiectiv din sezonul de sală progrese comparativ cu anul competițional anterior.
Din planurile de pregătire , anexate, se observă următoarele aspecte legate de optimizarea sarcinilor de antrenament.
– Pentru dezvoltarea vitezei, solicitările în ce privește volumul și intensitatea au un caracter ascendent, cu un vârf înaintea concursurilor de sală.
– Aceeași orientare se observă și în ce privește dezvoltarea rezistenței specifice, ca în cazul vitezei cu valori mult mai mari atât ca volum cât și ca intensitate.
– Pentru dezvoltarea forței se observă tendința de creștere cu vârfuri înaintea concursurilor de sală. Dar trebuie specificat aici, că la nivelul juniorilor nu s-a pus atât de mult accent pe lucrul cu haltera, la juniori dezvoltarea forței se face prin exerciții de sărituri, circuite, antrenamente de alergare în pantă și haltere dar foarte strict urmărite pentru a evita accidentările.
Ipoteza numărul 2 a fost confirmată în proporție de 100%, dacă se aplică sistematic mijloacele de monitorizare a frecvenței cardiace și a concentrației de acid lactic performanța va crește deoarece acestea oferă date prețioase cu privire la adaptarea la efort a sportivilor. Pentru antrenor este foarte important să cunoscă pragul lactatului și la ce puls începe să se instaleze, aflând mult mai precis care este nivelul de rezistență la efort al sportivului și punctul în care începe să apară oboseala musculară. Prin antrenament, pragul lactat poate fi crescut, ceea ce înseamnă că vor crește și performanțele sportivilor. Antrenamentele de rezistență și de intensitate ridicată au scopul de a accelera eliminarea lactatului pe măsură ce acesta se formează în mușchi. Tocmai aceasta este misiunea analizei lactatului, de a oferi o bază reală pentru stabilirea unor zone de antrenament corespunzătoare. Un alt punct tare al analizei pragului lactat stă în compararea rezultatelor în timp.
Datorită duratei scurte și a intensității ridicate, efortul în probele de viteză este de tip anaerob, lactacid (cu producere de aid lactic) de intensitate maximală cu durata până la 50-60 sec. (specifică distanțelor de 100, 200, 400 m.) . În stabilirea duratei pauzelor de refacere este necesar să avem în vedere anumite constatări de ordin fiziologic și biochimic. Pauza de 1,30 – 2 min. va fi suficientă pentru refacerea substratului energetic al procesului anaerob alactacid. În 15 min. de recuperare organismul elimină 50 % din acidul lactic provenit din degradarea glicogenului. De reținut că pauzele imobile vor menține o mare cantitate de lactat, spre deosebire de cele mobile care permit eliminarea sau consumarea mult mai rapidă a cestor produși catabolici.
Factorul fundamental de progres în alergările de viteză îl reprezintă intensitatea efortului, determinând majoritatea lucrului în condiții anaerobe.
Dacă vrei să ai performanțe mai bune cu sportivii pe care îi pregătești, ca antrenor analiza periodică a lactatului îți permite să vezi clar care este evoluția din punct de vedere al rezistenței, dacă există sau nu schimbări semnificative în urma anumitor programe de antrenament. Analiza lactatului permite stabilirea pragului anaerob, când în musculatură începe să se acumuleze acid lactic. În funcție de aceste date se pot crea programe personalizate de antrenament pentru îmbunătățirea performanței.
În ceea ce privește introducerea în planul de pregătire a asistenței psihologice putem concluziona în acest moment că aceasta este benefică dar că este nevoie de un timp mai îndelungat de intervenție pentru ca rezultatele să fie vizibile, 4 luni este un timp foarte scurt.
Personalitatea sportivului se formează, se dezvoltă lucrând, muncind, acționând, rezolvând unele sarcini și obiective de performanță. Traiectoria psihologică a vieții sportivului nu implică numai dezvoltarea sa, consecință realizărilor în performanță, ci mai ales sacrificiile făcute și renunțările la care a fost obligat. Îndeplinirea unui plan de obiective de performanță, cere renunțarea la atâtea și atâtea trăiri îmbietoare. Iar toate acestea nu se pot decăt după anii de muncă, de „vechime” , de maturizare pe plan psihic, pentru a fi conștient de necesitatea sacrificiilor făcute dar care duc la înalta performanță. Subiecții cercetării sunt înca la început de drum în cariera sportivă și nu putem vorbii de performanță sportivă, fără existența unei baze de experiențe acumulate care să faciliteze realizarea acesteia. Juniorii chiar dacă sunt foarte talentați, nu reușesc să obțină foarte multe victorii la un nivel înalt de performanță, ei fiind încă la începutul carierei sportive. Păstrarea lucidității în momentele importante ale întrecerii este efectul muncii continue de educare și instruire a sportivului, efectuată de-a lungul unor anii de acumulare a experienței. Dacă luăm în calcul și faptul că atletismul este un sport cu specializare târzie este evident că numai datorită experienței acumulate sportivul poate să se pregătească psihic pentru concurs. Performanțele sportive pot fi efectuate și în antrenamente, dar mai ales în concursuri, pentru că numai concursul confirmă în mod oficial valorile, indiferent de rezultatele din antrenamente. Este deci normal și firesc ca eforturile să fie orientate spre valorificarea muncii din antrenamente, care se realizează în rezultatele oficiale numai în concurs.
Sportivii, alături de antrenori, parcurg un drum lung, format din multe ore de antrenamente, sacrificii și epuizare mai ales fizică, dar și psihică. Performanțele presupun multă muncă, iar organismul este solicitat excesiv.
Psihologia sportului, începînd cu gestionarea emoțiilor pre-competiționale și competiționale până la depășirea blocajelor, continuând cu antrenamentul mental și chiar tehnici de creștere a gradului de suportabilitate a durerii în urma diverselor traume fizice, este un mare plus și un adjuvant important în performanța sportivă. Pentru a spori rezistența la efort sau durere, pregătirea psihică a sportivilor e un factor marcant în structura și strategia antrenamentului, mai ales că tot ce face sportivul trece prima dată prin mintea lui, raportat la voință, atitudine și emoții.
Prin susținere și cunoaștere, se pot depăși limitele fizice, psihice și de mediu și se poate atinge maximul de performanță. În acest context prezența psihologului în cadrul echipei interdisciplinare este necesară.
În urma colaborării cu un kinetoterapeut și a implementării în cadrul planului de pregatire a exercițiilor de profilaxie în vederea evitării accidentărilor ipoteza a fost confirmată, accidentările au scăzut. Luând în considerare faptul ca în anul precedent în cadrul grupei s-au înregistrat 7 accidentări dintre care una foarte gravă iar în acesată perioada octombrie 2019-februarie 2020 s-au înregistrat doar doua accidentări ușoare și acestea datorate condițiilor meteorologice nefavorabile, putem afirma și susține faptul că la nivel de sport de performanță este obligatorui să existente o echipă de specialiști în kinetoterapie, refacere și recuperare după efort și fizioterapie care să asigure desfășurarea în condiții optime a antrenamentului prin evitarea pe cât posibil a accidentărilor.
Scopul recuperarii este revenirea sportivului la aceiași indici de performanța ca înainte de accidentarea suferită. Pentru a determina daca acesta s-a întors la nivelul dorit, o evaluare completa a leziunii, a lanțului kinetic și a individului trebuie realizată, iar această evaluare trebuie făacută de către specialist. Este adevărat că decizia de revenire în activitățile de pregătire și competiții este luata de către sportivul în cauză dar membrii echipei medicale trebuie să-l informeze de starea lui de sănătate, sportivul luând decizia de unul singur dacă revine sau nu .
Un kinetoterapeut ajuta enorm cand practici sport de performanta și vrei să ajungi în top. Este foarte important să asculti și să urmezi sfatul unui profesionist și să ai alături un terapeut care iți cunoaște organismul și felul în care reactionează la anumiți stimuli sau anumite sarcini de lucru. Cele mai noi tendințe la nivel mondial au depășit cu mult conceptul de kinetoterapie atunci cand e vorba de sportivi. Acum se vorbește despre un concept mult mai larg, ce are ca scop atât recuperarea și reabilitarea, cât mai ales creșerea performanței. Și in acest domeniu, ca în întreaga zona medicală, ultimii ani au adus progrese tehnologice spectaculoase.Este evident faptul că nutriția, pregătirea psihologică, refacerea și recuperarea ies din preocupările antrenorului, fiecare dintre aceste domenii făcând obiectul unei formațiuni distincte în cadrul echipei ce realizează pregătirea sportivului. În schimb antrenorul ar trebui să fie informat în aceste domenii pentru a putea, în final, să orienteze sportivul aflat în dificultate, fără însă că tratamentul concret al situațiilor acute să facă obiectul sau de activitate.
Prezența biochimistului și a specialiștilor din cadrul Institutului Național de Cercetare pentru Sport în cadrul echipei interdisciplinare este deosebit de importantă, deoarece așa cum spune și șeful Laboratorului de Biochimie, domnul doctor Dorel Tocitu, “ Biochimia ne poate spune și lucruri pe care sportivul nu vrea să le recunoască nici dimineața în fața oglinzii…”
“Sportul de performanță are trei componente: oboseală, durere și suferință. Oboseala e pentru Daciadă. Când ești în elita mondială, există numai durere și suferință” Dorel Tocitu.
“Din punct de vedere biochimic, sportul de înaltă performanță se plasează între patologie și moarte. De aia mor sportivi pe teren” Dorel Tocitu.
Recomandări:Chiar dacă pregătirea fizică ca componentă a antrenamentului sportiv, are o importanță deosebită în întregul proces de antrenament, deoarece asigură, în ultimă instanță, randamentul sportivilor în antrenament și competiție și chiar dacă aceasta asigură baza pe care se clădesc celelalte componente ale antrenamentului, fiind punctul de plecare pentru întregul proces de antrenament, antrenorii și sportivii nu trebuie să se limiteze doar la aceasta. De aceea doresc să fac următoarele recomandări:
– Le recomand sportivilor implemetarea multiinterdisciplinară a mijloacelor și aplicarea sistematică a acestora;
– Le recomand antrenorilor să țină legătura și să apeleze la echipa interdisciplinară;
– Le recomand antrenorilor să participe la cursuri de specializare și la cursuri de pregătire profesională;
– Le recomand sportivilor să aplice planurile și mijloacele profilactice și să participe la ședințele de psihologie, în mod sistematic nu ocazional;
– Le recomand antrenorilor să utilizeze mijloacele de monitorizare atât a frecvenței cardiace cît și a concentrației de lactat, în cadrul antrenamentelor.
BIBILIOGRAFIE:
Alexe, N., Antrenamentul sportiv modern, Editura pentru Tineret și Sport, București 1993.
Appelbaun, S. H. Self-efficacy as a mediator of goal setting and performance: some human resource application, Journal of Managerial Psychology, Article 20 of 41, vol. 11, nr.3, p.33, Editura University Press., 1996.
Bobko, P. și Lee, Self-efficacy beliefs: Comparison of five measures, Journal of Applied Psychology, vol. 79, nr. 3, 364-369., 1994.
Bogathy Z (coord.). Manual de tehnici și metode în psihologia muncii și organizațională. Ed. Polirom, 2007.
Bogdan, V.,Palestrica Mileniului III ‒ Civilizație și Sport, An VII, Nr. 3 (25), Septembrie 2006.
Bogdan , V., Specializare atletism. Ed. Tipolitera, Cluj-Napoca, 2005.
Bompa O.T. & Hall, G.G., Teoria și Metodologia Antrenamentului. Editura Ad Point Promo S.R.L., 2014
Brucker PF. Societatea postcapitalistă. Ed. Image, București, 1999.
Carver, C. S., Scheier, M. F., Perspectives on personality, Editura Allyn and Bacon, London, 2000.
Cioroiu, S.G., Masaj, Editura Universității Transilvania Brasov,2010
Dragnea, A. Antrenamentul sportiv -teorie și metodologie ,Ministerul Tineretului și Sportului, București, 1991
Dragnea A. Antrenamentul sportiv,Ed. Didactica și Pedagogică R.A.,București, 1996
Drăgan, I. Medicina sportivă, Editura Medicală, 2002.
Dumitrescu V. – Alergările de viteză în atletism, Ed. ICPS, 1964
Epuran, M. și Holdevici I.,Compendiu de psihologie pentru antrenori, EdituraSport-Turism, București, 1980
Gagea Adrian, Cercetare interdisciplinară din domeniul sportului, Editura Destin, București, 2002
Harre, D., și colab. Teoria Antrenamentului, Editura Stadion, București, 1973
Ionescu, A. Masajul, Editura Stadion, București, 1970
Keidel RW. Game Plans. E.P. Dutton, New York, 1985.
Marcu, V., – Masaj și kinetoterapie, Editura Sport Ti’urism, București 1983.
Manno R. Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv,C.C.P.S., București, 1996.
Matveev L. P., Novikov A. D.Teoria și metodica educației fizice,Ed. Sport-Turism, București, 1980
Maxwell J. Cele 17 legi ale muncii în echipă. Ed. Amaltea , București, 2003
Niculescu, M., Elemente de psihologia sportului de performanță și mare performanță, Editura Didactică și Pedagogică, București. 1999
Platonov, V., N.,Pregătirea sportivilor de înaltă performanță,1986
Șiclovan, Ion, Teoria antrenamentului sportiv, București, Editura Sport-Turism, 1977
Tatu T. – Teoria și metodica atletismului, IEFS, București, 1981
Note currs la disciplna Kinetoteratie în activități sportive. Universitatea din Craiova
.https://www.patrimoniulsportului.ro/patrimoniul-sportului/context.htmlaccesat la data de 02.06.2020
http://infoatletism.ro/index.php/metodica/antrenamentul-sportiv-generalitatiaccesat în data de 25.05.2020
ANEXE
Anexa nr. 3
GRILĂ DE OBSERVARE A COMPORTAMENTULUI
Data:………………
Observator:………………………………………..
Subiectul observat (inițiale nume, vârsta, sex, statut):……………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
Cadrul în care se desfășoară observația:…………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………………………
Trăsături comportamentale
Anexa nr. 4
STRUCTURA ȘI INDICATORII PREGĂTIRII
PERIOADA PREGĂTITOARE ETAPA 1 – 31 OCTOMBRIE
Anexa nr. 5
STRUCTURA ȘI INDICATORII PREGĂTIRII
PERIOADA PREGĂTITOARE ETAPA 1 – 30 NOIEMBRIE
CONȚINUTUL CICLULUI SĂPTĂMÂNAL
Anexa nr. 6
STRUCTURA ȘI INDICATORII PREGĂTIRII
PERIOADA PREGĂTITOARE ETAPA 1 – 31 DECEMBRIE
CONȚINUTUL CICLULUI SĂPTĂMÂNAL
Anexa nr. 7
STRUCTURA ȘI INDICATORII PREGĂTIRII
PERIOADA PRECOMPETITIONALA ETAPA 3 – 31 IANUARIE
CONȚINUTUL CICLULUI SĂPTĂMÂNAL
Anexa nr. 8
STRUCTURA ȘI INDICATORII PREGĂTIRII
PERIOADA COMPETITIONAL ETAPA 1 – 29 FEBRUARIE
CONȚINUTUL CICLULUI SĂPTĂMÂNAL
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: IMPORTANȚA MIJLOACELOR DE ANTRENAMENT SPECIFICE ȘI NESPECIFICE ÎN PREGĂTIREA ATLEȚILOR ÎN PROBA DE 400 m plat Coordonator științific: Lect. Dr…. [303288] (ID: 303288)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.