STUDIU GEOMORFOLOGIC AL VĂII BUZĂU, SECTORUL CHIRLEȘTI VALEA LUPULUI [303072]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Facultatea de Geografie

Domeniul: Geografie

Programul de studii: [anonimizat] – VALEA LUPULUI

Coordonator științific:

Conf. univ. dr. Ene Marian

Absolvent: [anonimizat]

2018

Introducere

Lucrarea propune o analiză geomorfologică a [anonimizat]. Această analiză constă în identificarea și cercetarea modificărilor formelor de relief.

Așadar, [anonimizat] a [anonimizat], precum și particularitățile zonale ale acestui areal.

[anonimizat] s-a putut desfășura studiul geomorfologic. [anonimizat].

[anonimizat]-lea este realizată o analiză morfometrică. [anonimizat] o [anonimizat]: [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]. Pe baza acestora, s-au putut identifica anumite forme si tipuri specifice reliefului și particularitățile acestui areal.

[anonimizat]-[anonimizat].

[anonimizat]-lea, ca urmare a cunoașterii caracteristicilor arealului și a factorilor care influențează modelarea actuală a arealului, s-[anonimizat], versanților și interfluviilor. [anonimizat], s-[anonimizat].

Capitolul 1 – Aspecte generale

1.1. Istoricul cercetărilor

Valea Buzăului a reprezentat dintotdeauna o [anonimizat], dar cele mai multe referiri s-[anonimizat].

Astfel, primele scrieri cu privire la torentul noroios de la Chirlești au fost întocmite de Badea L. și Posea G. în articolul ”Torentul noroios de la Chirlești” publicată în anul 1953 în revista Natura. Curgerea noroioasă este prezentată în articol ca un monument natural geomorfologic. În acest articol se descrie torentul noroios de la prima manifestare a lui avută în anul 1953. Subiectul acesta a [anonimizat], [anonimizat] 2006 cu titlul ” Analiza 3D a [anonimizat]”, articolul ”Morfodinamica torentului de la Chirlești” scrisă în revista România geografică de Bălteanu D. și Micu M în anul 2012 și iar cel mai recent articol a [anonimizat]. alții, în articolul ”Torentul de la Chirlești – o jumătate de secol de activitate” în anul 2016 care are ca și subiect central evoluția torentului între anii 2002-2010.

Pentru a cunoaște în ce unitate majoră de relief se poziționează arealul, Chendes a scris o lucrare cu privire la ”Limite și subunități ale Subcarpaților de la Curbură”. Așadar, autorul justifică faptul că arealul cercetat este poziționat la limita superioară a Subcarpaților Buzăului.

Cu privire la unitățile majore de relief există mai multe lucrări care au fost scrise, ca de exemplu, în domeniul hidrografiei s-a scris în 1972, ”Geografia apelor României” de Ujvari I., în domeniul petrografic si geologic au fost relatate cercetările de Mutihac V. în anul 1973” în lucrarea ”Geologia României”, iar în 1971 Muică N. a dat forma unei lucrări cu titlul ”Privire geografică asupra solurilor din cuprinsul județului Buzău”. Ielenicz M., a publicat în anul 2007, volumul II din ”Geografie fizică a României” în care se găsesc informații despre climă, hidrografie, soluri și vegetație.

O altă lucrare ce aparține domeniului climatic este scrisă de Gheorghe M., în anul 2010 și se numește ” Valea Buzăului – studiu climatic și topoclimatic”.

Așadar, există foarte multe publicații în care se regăsește și zona de studiu, dar aceasta este doar o mică parte din ceea ce s-a scris de-a lungul timpului.

1.2. Limitele

Sectorul Chirlești – Valea Lupului se află în partea de sud – est a României (figura 1), în Subcarpații Buzăului, așezat exact la limita dintre Subcarpați și Carpații de Curbură (figura 2). Chirlești este un sat care face parte din localitatea Nehoiu, iar Valea Lupului aparține de localitatea Pătârlagele. Între ele se află o distantă de circa 3,5 km, însă arealul este mult mai vast întrucât se extinde pe versanți până la cumpăna de ape.

Figura 1. Localizarea arealului de studiu în cadrul României, prelucrată după harta topografică 1:25.000 ( DTM, 1984 )

Limitele sectorului Chirlești – Valea Lupului este următorul, întrucât se începe din nordul localității Chirlești de la confluența râului Buzău cu pârâul Cătiașu până în localitatea Valea Lupului.

Așadar, în nord limita arealului este data de confluența pârâului Cătiașu cu râul Buzău, apoi în nord-est urmează vârful Răcădăului, în est limita este dată de vârful lui Drăgan, coborând pe Capul Dealului și ajungând până în vârful Chilălăului, în partea de sud. Tot în sudul arealului, pe lângă vârful Chilălăului, limita sudică este dată de Dealul Mirodina, vârful Cremenișului și vârful Pătârlagelor. În vest se află vârful Stânii, Plaiul Manta și La Gura Măgurii cu o altitudine de 993,7 m, aceasta fiind altitudinea maximă a arealului, urmând ca la N să fie delimitat de pârâul Cătiașu, care va ajunge din nou la confluența cu râul Buzău.

Figura 2. Localizarea arealului în cadrul Subcarpaților Buzăului, prelucrată după harta topografică 1:25.000 ( DTM, 1984 )

Așadar, din figura 3 se poate observa faptul că arealul este înconjurat fie de culmea Ivănețu, fie de culmea Monteoru, de o parte și de alta, și de o depresiune care crează un culoar pentru vântul mai rece adus din amonte, din Carpații de Curbură. Aceste elemente pot influența fie climatul arealului, vegetația, iar prin urmare modelarea reliefului.

Figura 3. Limitele arealului studiat, prelucrată după harta topografică 1:25.000 ( DTM, 1984 )

1.3. Metodologia de studiu

Lucrarea are ca scop cunoașterea caracteristicilor principalelor forme de relief și studierea proceselor geomorfologice ce apar în zona respectivă, dar și cauzele apariției acestora.

În elaborarea studiului geomorfologic am folosit metode de lucru atât clasice, cât și moderne. Într-adevăr, în acest studiu au fost folosite mai mult metodele moderne, întrucât au fost utilizate date existente pentru arealul studiat, precum date geologice, pedologice, hidrologice, care au fost prelucrate în ArcGis 10.2 și Inkscape. Aceste hărți au fost realizate la o scară de 1: 25 000 (1 cm de pe hartă însemnând 250 m pe teren).

Pentru a atinge obiectivele realizării acestei lucrări, a fost respectată structura clasică a unui studiu de geomorfologie, pornindu-se de la etapa de birou, continuându-se cu etapa de teren, etapa de laborator și finalizându-se cu etapa de sinteză.

Etapa de birou a constat în elaborarea unei liste bibliografice unde s-au identificat ideile principale, pentru a avea o bază după care aș fi putut continua scrierea și cercetarea acestui subiect. Mai întâi s-a realizat un plan de lucru, pentru a fi mai ușor în dezvoltarea ideilor, dar și pentru a avea idee în privința datelor cautate. Tot din această etapă face parte și consultarea diferitelor documente cartografice, hărți cu scara la 1:25 000 sau 1:50 000, hărți geologice sau tematice. De asemenea, din anumite documente au putut fi extrase anumite pasaje cu evoluția torentului noroios de la Chirlești.

Următoarea etapă, cea de teren, se referă la observațiile realizate cu ochiul liber sau cu aparatul foto. De asemenea, se pot observa modificările pe care le-a suferit mediul de-a lungul timpului. Multe dintre aceste schimbări au fost revăzute în etapa de birou atât prin ceea ce a fost scris despre acest areal cât și de pe google Earth, deoarece există o setare în care se poate revedea imagini cu evoluția zonei. Pentru a dovedi cele ce vor fi relatate, s-au realizat fotografii pentru a observa în etapa următoare, ceea ce nu s-a putut vedea cu ochiul liber, pe moment.

Etapa de laborator este cea în care se strâng toate datele, iar în ultima etapă, cea de sinteză se realizează ca de exemplu, grafice și hărți tematice, se scriu comentarii pe baza lor, pentru a se cunoaște cauzele modelării geomorfologice actuale.

Așadar, având toate materialele necesare, ultima etapă, cea de sinteză se poate realiza pe baza acestora.

Capitolul 2 – Analiza morfometrică

2.1. Hipsometria

Figura 4. Harta hipsometrică a văii Buzău, prelucrată după harta topografică 1:25.000 ( DTM, 1984 )

Figura 4 reprezintă o hartă hipsometrică ce arată altitudinea reliefului prin trepte de altitudine. Utilitatea acestei hărți constă în etajarea proceselor geomorfologice.

Harta a fost realizată în ArcGis 10.2 prin vectorizarea curbelor de nivel și crearea nivelului numeric altimetric digital al terenului (DEM). Ea are rolul de a evidenția altitudinea formelor de relief de pe arealul studiat, altitudinea maximă fiind de 993,7 m în Vf. La Gura Măgurii. Se observă că cele mai mari altitudini se înregistrează în partea central-vestică și sud- vestică a arealului. Altitudinile cele mai mici se regăsesc în lungul văii. Altitudinea cea mai mică, se înregistrează pe albia râului Buzău având circa 298 m. Altitudinile scad constant din vest spre est în partea dreaptă a râului Buzău, iar din partea stângă a râului, altitudinea scade de la est spre vest. Totodată se observă o ușoară scădere în altitudine de la nord la sud.

Harta hipsometrică este importantă, deoarece se poate identifica, cu ajutorul ei, zonele susceptibile pentru anumite procese actuale sau se poate asocia altitudinea cu tipul de relief creat.

Localizarea văii Buzăului în Subcarpații de Curbură a condiționat o dezvoltare considerabilă a altitudinii, iar diferența dintre altitudinea maximă (La Gura Măgurii – 993,7 m) și cea minimă (la confluența cu râul Cătiașu – 298,6 m) este de 695,1 m. S-au diferențiat 8 trepte hipsometrice, la interval de 100 m. Curba hipsografică în unități absolute arată că cele mai frecvente altitudini se încadrează în clasele delimitate de curbele de nivel de 500 și 700 m. Alte categorii de intervale hipsometrice bine reprezentate sunt cele de 800 – 900 m. Altitudinea unităților de relief componente sunt următoarele: Vârful Pătârlagele – 908 m, Dealul Părului – 751 m, Capul Dealului – 676 m, Vârful Chilălăului – 464 m.

Amplitudinea reliefului reprezintă diferența dintre valoarea maximă și cea minimă a altitudinii sale. Așadar, cu cât diferența dintre aceste două valori este mai mare, cu atât procesele de eroziune sunt mai intense. În arealul studiat, amplitudinea reliefului este de 695 m.

Morfometria. În arealul studiat, situat în apropierea pintenului Ivănețu, se observă masivitatea dealurilor care este mai pronunțată din cauza cutelor mai strânse și uneori faliate și a rocilor mai dure (Posea G., 2005). Zona a fost exondată treptat de la munte spre câmpie, astfel s-au dezvoltat structuri cutate ce au orientări dominant NE-SV. (Oprea R, 2017).

Referitor la sectorul analizat, acesta este considerat a fi sectorul de nord al subcarpaților, având caracter de tranziție (Niculescu G., 1971). Se mai caracterizează prin culmi dezvoltate în fliș paleogen și cretacic înconjurate de depresiuni axate pe structuri miocene, iar contactul între munte și dealuri descrie o linie sinuoasă.

2.2. Geodeclivitatea

Din punct de vedere geomorfologic, harta pantelor, din figura 5, prezintă o importanță deosebită în analiza talvegului, a înclinării teraselor, în analiza versanților și a nivelurilor de eroziune.

Harta fost realizată în program de GIS și anume ArcGis 10.2 prin aplicarea unor funcții de calculare a pantelor de pe un model numeric altimetric (DEM), pentru a evidenția zonele favorabile anumitor procese geomorfologice.

Figura 5. Harta pantelor în arealul studiat, prelucrată după harta topografică 1:25.000 ( DTM, 1984 )

Pentru evidențierea variațiilor declivității suprafețelor din cadrul bazinului hidrografic superior al Buzăului, a fost întocmită o hartă cu 7 intervale de valori, reprezentative pentru unitățile de relief componente. Fiecare valoare are câte o semnificație diferită și se regasește în anumite zone din suprafața arealului studiat, în funcție de altitudini.

Valorile sub 3° sunt surprinse în zona teraselor inferioare ale râului Buzău. Următoarele valori, cele cuprinse între 3 – 7° se individualizează în zonele în care apar conurile de dejecție, pe terase, pe interfluviile rotunjite. Acestea apar într-un procentaj de 7, 96%. În zonele în care apar rocile moi, înclinarea medie a pantelor este de 25-30°. Pe terasele joase și în zona conurilor de dejecție, în care sunt dezvoltate rocile argiloase, fragmentarea reliefului este accentuată. (Niculescu G., 1986).

Culmile joase sunt evidențiate de pantele cuprinse între 7-15°. În zonele cu panta cuprinsă între 15-25° se individualizează cele mai multe procese de modelare actuală a reliefului, în principal alunecările de teren și ravenări. Se remarcă predominanța pantelor cuprinse între 15° – 25°, reprezentând 36,23% din total, urmate de pante cuprinse între 7 – 25°, cu un procent de 23,13%. În zonele în care apar rocile moi, înclinarea medie a pantelor este de 25-30°.

Valori de peste 35° predomină în partea superioară a crestei, și de aici sunt determinate apariția proceselor gravitaționale. Pantele cu valorile cele mai mari (peste 45°) se formează pe roci cu rezistență mare la eroziune: calcare, roci metamorfice, conglomerate, gresii. Acestea se regăsesc într-o proporție de 4,22 %. De asemenea valori mari ale declivității se mai înregistrează de-a lungul văilor ce au tendință de adâncire.

2.3. Expoziția versanților

În bazinul hidrografic al Buzăului, suprafețele orizontale, cvasiorizontale și versanții cu orientarea sudică și sud – estică primesc cea mai mare cantitate de energie calorică de la soare, în timp ce versanții nordici și nord – vestici înregistrează cele mai mici valori ale radiației solare. În schimb, față de dinamica maselor de aer, versanții nordici și nord-vestici, urmați de cei sudici și sud – estici, sunt cei mai expuși vântului, datorită direcționării maselor de aer în lungul principalului curs de apă.

Parametrul esențial pentru calcularea unor elemente morfometrice cum ar fi gradul de insolație al suprafețelor, expunerea la acțiunea vântului și a maselor de aer umede cu rol în apariția unor procese de alterare o reprezintă orientarea versanților. Acesta reprezintă și scopul pentru care a fost realizată harta (figura 6).

Ea fost realizată în programul ArcGis 10.2 în urma analizei modelului numeric altimetric digital, căreia a fost aplicată funcția Aspect ce analizează orientarea versanților. Analizând harta, se observă o zonă cu o suprafață plană, surprinsă de albia râului și terasele inferioare.

Orientarea versanților este importantă pentru analiza influenței radiației solare, a insolației și a temperaturii asupra favorizării evoluției unor procese geomorfologice sau de morfogeneză a formelor de relief.

Versanții sudici și cei sud-estici sunt localizați în partea centrală și pe partea dreaptă a râului Buzău. Deși nu sunt cei mai preponderenți versanți, primesc cea mai multă radiație solară, caracterizându-se prin versanți calzi și cei mai uscați. De asemenea, acești versanți sunt cei mai favorabili pentru producerea proceselor geomorfologice actuale, pentru că încălzirea pe timpul iernii determină o topire mai rapidă a zăpezii și de asemenea perioada devine mai mare de posibilitate a apariției a proceselor. Într-adevăr, analizând și harta geomorfologică, această zonă prezintă un relief caracterizat prin degradarea terenurilor, cauzate de procesele geomorfologice prezente.

Figura 6. Harta orientării versanților în arealul studiat, prelucrată după harta topografică 1:25.000 ( DTM, 1984 )

Versanții cu orientare vestică și sud-vestică predomină în partea stângă față de râul principal. Se caracterizează prin versanți semicalzi și semiuscați, care favorizează apariția fenomenelor erozive, însă cu un grad mai mic de apariție.

Versanții cei mai reci și umezi sunt cei nord-estici cu cel mai mare procentaj de 16,59%. În zona aceasta, procesele actuale se îndregistrează mult mai puțin, față de celelalte cazuri, deoarece o perioadă mai mare de timp sunt mai protejați și acoperiți de zăpadă. De asemenea, nici solul care este în ghețat nu favorizează apariția proceselor.

2.4. Energia de relief

Adȃncimea fragmentӑrii reliefului, numitӑ și energia de relief, reprezintӑ un indicator geomorfologic, care se calculeazӑ scӑzȃnd altitudinile extreme dintr-un areal. Prin metoda pӑtratelor, se împarte teritoriul în celule de 1 km2 sau 1 ha și se calculeazӑ diferența maximӑ de altitudine din cadrul fiecӑrei celule.

Amplitudinea reliefului sau energia de relief (H) este calculată pe areale mari de peste 1 km². Se realizează prin calcularea diferenței dintre altitudinea maximă aflată la nivelul culmilor și cea minimă aflată pe un curs de apă, obținându-se apoi valoarea amplitudinii reliefului, a intervalului altitudinal pe care se dezvoltă relieful arealului studiat.

Pentru realizarea hărții energiei de relief (figura 7) din bazinul superior al Buzăului am aplicat metoda pătratelor.

Din construcția hărții au rezultat 4 intervale de valori ale energiei reliefului. Cele mai mari valori se înregistrează în partea de NV, unde se întâlnesc valori de peste 300 m/km2

Cea mai mică valoare a energiei de relief, sub 100 m/km2, se poate observa în partea din aval a râului Buzău, în localitatea Valea Lupului. Cele mai predominante valori se încadrează în intervalul 200-300 m/km2, fiind dominante în partea nordică, centrală și sudică, în partea dreaptă a râului, iar în partea stângă, aceastea apar în partea centrală, estică și sudică.

Valorile din intervalul 100-200 m/km2 apar în zonele de terase și în partea de nord-est.

Figura 7. Harta energiei de relief în sectorul Chirlești – Valea Lupului, prelucrată după harta topografică 1:25.000 ( DTM, 1984 )

2.5. Densitatea fragmentării reliefului

Densitatea fragmentării reliefului este un element de analiză care evidențiază frecvența alternanței culoarelor de vale cu suprafețele interfluviale. Această densitate poate fi apreciată prin simpla observare a hărții topografice. În cazul în care este nevoie de o precizie mai ridicată este necesar să fie întocmită o hartă a fragmentării orizontale a reliefului pe baza calculării raportului dintre lungimea totală a rețelei de văi (exprimată în kilometri) și suprafața pe care se execută măsurarea acestora (de regulă 1 km2).

Fragmentarea orizontală a reliefului își pune amprenta asupra modului de utilizare a terenurilor. În general, zonele slab fragmentate sunt favorabile dezvoltării culturilor agricole și construirii așezărilor omenești și căilor de comunicație, în timp ce zonele puternic fragmentate ridică numeroase obstacole în calea valorificării lor economice.

Densitatea fragmentării orizontale a reliefului (Grigore, 1979, Ungureanu, 1989) sau densitatea de drenaj reprezintă raportarea lungimii rețelei hidrografice pe unitatea de suprafață (în general km²), exprimând gradul de fragmentare pe orizontală a reliefului.

Harta densității fragmentării reliefului (figura 8) reprezintă un indicator morfometric de bază, deoarece raportează lungimea rețelei erozionale la unitatea de suprafață. Harta a fost realizată într-un program de GIS, ArcGis 10.2. Mai întâi a fost vectorizată hărta topografică, rețeaua hidrografică și apoi a fost calculată densitatea fragmentării reliefului cu funcția Density a programului ArcGis, pe bază de cartograme. Pentru o vizualizare 3D a realității terenului am extras câteva modele reprezentative.

Figura 8. Harta densității fragmentării reliefului, prelucrată după harta topografică 1:25.000 ( DTM, 1984)

Ca și în cazul celorlalte hărți, au rezultat 7 intervale de valori ale densității fragmentării reliefului.

Cele mai mari densități ale fragmentării reliefului se înregistrează în partea central-sudică a masivului unde s-au calculat valori de peste 7 km/km2. Așadar valorile ridicate scot în evidență procesele de eroziune torențială. Se observă prezența unor valori mai ridicate ale densității fragmentării reliefului pe suprafața crestelor, iar acest lucru este explicat datorită prezenței multor văi torențiale ce pornesc din partea superioară a masivului. Valorile densităților scad spre exterior datorită faptului că se individualizează rețeaua permanentă.

2.6. Analiza morfometriei pe baza profilelor geomorfologice

Figura 9. Profil geomorfologic realizat pe cursul râului Buzău, prelucrată după harta topografică 1:25.000 ( DTM, 1984)

În profilul geomorfologic din figura 9 se observă o scădere a altitudinii de pe albia râului din N, mai exact din localitatea Chirlești spre S, în localitatea Valea Lupului, unde se ajunge la 300 m, la doar 3, 5 km depărtare de Chirlești.

Figura 10. Profil realizat de la Pârâul Cătiașu spre Vf. Pătârlagelor, prelucrată după harta topografică 1:25.000 ( DTM, 1984)

În figura 10 se constată ca la o distanță de doar 2.8 km, altitudinea crește cu circa 500 m., până la vf Pătârlagelor.

Capitolul 3 – Analiză morfografică

3.1. Versanții

Versanții sunt suprafețe de legătură între interfluviu și vale. Principalele caracteristici ale versanților care pot fi identificate pe harta topografică sunt: panta, expoziția și forma.

După pantă se pot distinge trei categorii de versanți: versanți cu pantă mare sau abrupturi, versanți cu pantă medie și versanți cu pantă mică.

Expoziția versanților face referire la raportarea acestora față de punctele cardinale. În funcție de modul în care sunt orientați versanții, se pot dezvolta procesele geomorfologice, însă funcție de procentul de insolație în diferite zone din arealul studiat, se pot utiliza terenurile. Așa cum au fost prezentate anterior în subcapitolul analizei hărții expoziției versanților, în cadrul acestui areal, sunt prezente toate tipurile de versanți, precum versanți însoriți, semi-însoriți, semi-umbriți și umbriți.

Figura 11. Versanți de tip convecși. Sursa: arhivă personală

Forma versanților poate fi și ea diferită. În natură se pot întâlni versanți convecși, concavi, drepți și micști. Pe harta topografică versanții convecși sunt reprezentați prin curbe de nivel mai rare în partea superioară și mai dese la bază. Aceștia se regăsesc în partea dreaptă a râului Buzău (figura 11). În cazul versanților cu formă concavă (figura 12), situația este exact inversă, adică în partea superioară curbele de nivel sunt mai dese, iar la baza versantului sunt din ce în ce mai rare. Acest tip de versanți predomină cel mai mult. Versanții drepți sunt redați prin curbe de nivel relativ egal depărtate unele de altele, în timp ce versanții micști prezintă alternanțe de curbe de nivel apropiate și depărtate. Așadar, privind o hartă topografică se poate dovedi faptul că pe acest areal există versanți atât concavi sau convecși, cât și drepți sau micști.

Figura 12. Forma versanților de tip concav. Sursa: arhivă personală

3.2. Interfluviile

Interfluviile reprezintă forme de relief pozitive încadrate de două văi, având versanți cu dimensiuni și forme diferite și pante variabile. După forma lor interfluviile pot fi ascuțite, plate sau rotunjite. Cele ascuțite apar mai rar în natură și sunt redate pe hartă prin curbe de nivel foarte dese. Ele sunt specifice zonelor montane, dar pot să apară și în regiunile deluroase. Interfluviile rotunjite se întâlnesc în zonele de deal și podiș, precum și în masivele montane alcătuite din roci moi. Ele apar pe harta topografică ca o succesiune de curbe de nivel rotunjite închise sau deschise.

Pe interfluvii apar o serie de microforme reprezentate prin vârfuri și înșeuări. Vârfurile (cunoscute și sub denumirea de martori de eroziune) pot fi la rândul lor ascuțite, rotunjite sau plate. Ele se reprezintă pe hartă prin curbe de nivel închise. Cu cât suprafața cuprinsă în interiorul curbei de nivel superioare este mai mică, cu atât martorul de eroziune are un aspect mai ascuțit, și invers, cu cât suprafața este mai mare, cu atât martorul de eroziune va fi mai plat.

Înșeuările reprezintă zone mai joase situate între două vârfuri. Ele sunt redate prin curbe de nivel care se opun față în față și care, prin urmare, au aceeași valoare. Alte elemente de interes în analiza interfluviilor sunt altitudinile maxime și minime ale acestora, panta în profil longitudinal, orientarea în raport cu punctele cardinale, precum și caracterul lor simetric sau asimetric.

3.3. Văile

Terasele reprezintă foste lunci, care în urma procesului de adâncire a râului au rămas suspendate de o parte și de alta a acestuia sub forma unor trepte. Ele prezintă o mare favorabilitate pentru dezvoltarea agriculturii, amplasarea așezărilor omenești și construirea căilor de comunicație (figura 13).

În lunca râului Buzău sunt specifice pietrișurile și nisipurile romaniene acoperite de grosimi diferite de depozite leossoide (Chendeș V., 2011).

Figura 13. Terasele râului Buzău. Sursa: arhivă personală

Totodată, acestea sunt alcătuite din două elemente: podul și fruntea terasei. Podul terasei reprezintă o suprafață netedă, în general slab înclinată, de aceea este redat pe hartă prin curbe de nivel depărtate, spre deosebire de frunte, care având o înclinare destul de accentuată apare sub forma unor curbe de nivel mai dese.

Figura 14. Crearea unor insule ce desparte râul în două. Sursa: arhivă personală

Analiza teraselor pe baza hărții topografice trebuie să aibă în vedere câteva aspecte deosebit de importante, și anume: localizarea acestora, determinarea altitudinilor absolute și relative, extensiunea podului, panta în profil longitudinal, gradul de fragmentare, prezența conurilor de dejecție care parazitează terasele, înclinarea frunții și procesele geomorfologice actuale care afectează fruntea terasei. De asemenea, este posibilă, și chiar necesară, observarea tendinței evolutive a râului care a creat respectivele terase, deoarece uneori acesta poate desfășura o eroziune laterală deosebit de intensă, cu efecte negative asupra stabilității lor.

Luncile sunt suprafețe de teren relativ netede prin care râurile curg la ape mari. Prin urmare, ele apar întotdeauna în imediata vecinătate a acestora și sunt reprezentate pe hartă prin curbe de nivel depărtate față de râu. Din punct de vedere al analizei reliefului elementele care pot fi identificate pe harta topografică sunt: localizarea, altitudinea relativă, lățimea, panta în profil longitudinal, prezența conurilor de dejecție la contactul cu terasele sau versanții, caracteristicile grindurilor care marchează limita către albia minoră, prezența popinelor, a sectoarelor de luncă înaltă și luncă joasă, precum și a zonelor de intensă degradare prin eroziune laterală exercitată de râul principal și afluenții săi.

Figura 16. Albia minoră și majoră a râului Buzău

Capitolul 4 – Morfodinamica

4.1. Factorii care influențează morfodinamica actuală

Morfodinamica actuală este într-o continuă schimbare, dat fiind faptul că asupra reliefului mereu va acționa câte un agent de modelare, iar în anumite perioade ele pot acționa în același timp asupra reliefului. În funcție de modul de acțiune și gradul de intensificare, relieful poate suferi anumite schimbări realizate fie în timp, fie imediat ce au fost desfășurate.

Înainte ca agenții de modelare să acționeze, trebuie să ținem cont că există și alți factori pentru declanșarea morfodinamicii actuale.

În general roca, clima, panta sunt cele care influențează procesele actuale de geomorfologie. În funcție de zona la care ne raportăm, morfodinamica și factori care o influențează poate poate fi diferiți, la fel și modul în care se poate declanșa.

Acestea presupun existența unei pante favorabile pentru declanșarea oricărui proces geomorfologic, un anumit tip de rocă,

În zonele în care predomină depozitele loessoide se pot produce alunecări superficiale de teren, din cauza umectării intense. Acest lucru se poate produce mai ales în situația în care apa de infiltrație se oprește în baza. Alunecările se por declanșa și pe diferite tipuri de argilă, care în contact cu o anumită cantitate de apă, are proprietatea de a se umfla.

4.1.1. Factorul climatic

Clima influențează relieful prin parametrii climatici: temperaturi, precipitații, vânt și fenomene meteorologice.

Potrivit clasificării climatice Köppen–Geiger, în acestă regiune se întâlnește climatul continental rece, datorită altitudinii, apropierii de Carpați și a văii larg deschise care transportă aerul rece dinspre nord.

Figură 17. Harta climatelor din România, conform clasificării lui Köppen–Geiger.

Sursă: Administrația Națională de Meteorologie, 2008, Clima României, Ed. Academiei Române, București.

Temperatura medie anuală este cuprinsă în jurul a două izoterme, celei de 8° C, care se află pe versanți, iar izoterma de 10°C se înregistrează în zona văii Buzău. Repartiția temperaturii medii din luna iulie înregistrează valori cuprinse între 18 -20°C, iar media temperaturii din luna cea mai rece, ianuarie este cuprinsă între -2 – (-4)°C.

Figură 18. Harta temperaturilor medii anuale.

Sursă: Administrația Națională de Meteorologie, 2008, Clima României, Ed. Academiei Române, București.

Precipitații

Cantitățile medii anuale de precipitații reflectă continentalismul climatului, dar și diferențierea unor areale în care acesta este mai puțin accentuat. În arealul studiat se înregistrează între 600 -700 mm/ an, iar conform MeteoRomânia, cea mai mare parte a precipitațiilor cad în sezonul cald, până în 125 mm în luna iulie, iar în sezonul rece, mai exact în luna ianuarie, cad 40 mm.

Figură 19. Harta precipitațiilor medii anuale.

Sursă: Administrația Națională de Meteorologie, 2008, Clima României, Ed. Academiei Române, București.

Frecvența vântului pe direcții

Influențele care pătrund sunt cele estice, uscate și montane, iar, în general, direcția vântului are o orientare Nord-Vestică, dinspre zona montană, spre zona de câmpie. Acestea se mențin pe toată perioada anului, indiferent de lună sau anotimp. Datorită amplasării stației meteorologice în orașul Pătârlagele, la sud de arealul analizat, s-a putut înregistra viteza vântului, întrucât aceasta nu depășește valoarea de 4,9 m/s (Gheorghe M., 2010).

4.1.2 Factorul hidrologic

Dintre toți factorii exogeni, râurile sunt cele mai active în cea privește procesele de modelare actuală, iar în decursul anilor, importanța poate fi semnificativă, întrucât prin procesele de eroziune valea se adâncește, ceea ce înseamnă că versantul va crește în dimensiune.

Se știe faptul că principalul râu din zona studiată de ordinul I este râul Buzău. Acesta izvorăște din mediul montan, de la altitudinea de circa 1800 m și se varsă în Siret. Pe măsură ce treapta de relief scade și se ajunge în sectorul subcarpatic, viteza apei scade, iar valea se lărgește și forța de transport se diminuează treptat.

Figura 20. Pârâu, înainte de a ajunge în râul Buzău

În sectorul dintre Chirlești – Valea Lupului, râul Buzău are ca afluenți de dreapta: Cătiașu și Valea Rea, iar de stânga: Ursoaia.

Există și bazine mai mici care se dezvoltă în acest areal și care vara pot seca, acestea având un caracter temporar. Bazinul are un aspect alungit pe orizontală. Perioada mai ridicată de scurgere s-a înregistra în lunile martie și aprilie, deoarece atunci se topesc zăpezile la munte și prezintă precipitații mai bogate. Cu cât debitul este mai mare, cu atât eroziunea malurilor se produce mai intens.

Aportul cel mai important al râului Buzău este dat de râul Băsca în amonte de localitatea Chirlești.

Deoarece în zona dintre Nehoiu – Valea Lupului, râul Buzău are o albie mai îngustă, cu valuri mai mari și mai învolburate, unde din când în când ies stâncile, iar curgerea devine mai iute, datorită barajului Siriu, aceste condiții au fost favorabile pentru practicarea raftingului pe o lungime de aproximativ 15 km.

Figura 21. Harta hidrologică a văii Buzăului, sectorul Chirlești –Valea Lupului, prelucrată după harta topografică 1:25.000 ( DTM, 1984)

4.1.3. Factorul biotic

Zona de studiu este puțin antropizată, iar ponderea cea mai mare o constituie pădurile, iar spațiul antropic este ocupată de terenurile agricole și de satele Chirlești, Mlăjet și o mică porțiune din Valea Lupului.

Cea mai largă răspândire o au pădurile de gorun a cărei limită superioară poate ajunge la 700-800 m, iar cea inferioară la aproximativ 300 m. În general, în Subcarpații Buzăului gorunul se poate asocia cu carpinița (Carpinus orientalis), mojdreanul (Fraxinus ornus) sau stejarul pufos (Quercus pubescens).

În afara gorunetelor pure care au început să fie tot mai rare, apar și asociații de tip șleau de deal care cuprind fag, carpen (Carpinus betulus), ulm (Ulmus procera), paltin (Acer platanoides), jugastru (Acer campestre), tei (Tilia cordata), frasin (Fraxinus excelsior) (Oprea R., 2013).

Înainte de anul 2007, exista o pădure de plopi în arealul Chirleștiului pentru a proteja casele și calea ferată, totuși aceasta a fost defrișată în totalitate și au fost plantați în locul lor alte specii. Vegetația cuprinde etajele pădurilor de foioase și conifere la altitudini mai mari.

Figura 22. Plantație de plante furajere

Vegetația este unul dintre factorii care stopează eroziunea și de multe ori acționează ca o pătura asupra agenților morfogenetici fie ei interni sau externi. De asemenea joacă un rol semnificativ în accelerarea procesului de dezagregare-agregare și poate crea condiții pentru factorii denudaționali.

În comparație cu vegetația, relieful este un factor care accelerează eroziunea. De aceea versantul fiind acoperit cu vegetație este mult mai bine protejat de procesele de modelare a acestuia și prezintă caracteristici diferite față de versantul neîmpădurit. Diferențe pot fi constatate și la nivelul vegetației de același tip, dar specii diferite. Ca de exemplu, în pădurea de foioase, de regulă, se produc cele mai multe procese chimice, în special cele de alterare, datorită frunzelor căzătoare, însă pădurea de molid, având frunzele aciculare cad pe sol mult mai puține, așadar procesul de alterare este cu mult mai redus.

Procesele de versant sunt mult mai reduse în pădure, în locurile în care exisă arbori, datorită rădăcinilor care stau fixate în sol și încetinesc deplasarea masei de sol. De altfel contează tot atât de mult și înălțimea acestor arbori, întrucât zonele defrișate prezintă arbori ai căror rădăcină au rămas în sol, dar neavând aceeași înălțime, aceeași greutate, acel areal devine mult mai instabil, chiar și decât zonele ocupate cu vegetație ierboasă.

Bazinul oferă și o altă resursă naturală din punct de vedere faunistic, pusă în valoare prin vânat. În cadrul arealului, cei care se ocupă de vânat sunt vânătorii din cadrul Ocolului Silvic Colți. Bineînțeles, aceștia nu se apropie atât de mult de spațiul rural, însă în ultima perioadă s-a constatat o cifră numeroasă de porci mistreți.

Zonele ocupate de pajiști și pășuni sunt printre cele mai vulnerabile la procesele geomorfologice, întrucât nu există niciun element care să stabilizeze solul.

4.1.4. Factorul pedogeografic

Solurile caracteristice arealului sunt așa cum apar și pe hartă, reprezentate prin soluri aluviale, dezvoltate mai ales în lunca râului Buzău, soluri brun acide, soluri brune eu-mezobazice și erodisolurile.

Antrisolurile sau erodosoluri sunt reprezentate pe versanții puternic afectați de procese de șiroire și spălare, torențialitate, ca urmare a intervenției antropice, dar și în zona torentului noroios (Oprea R., 2017).

Conform S.R.T.S 2003, din clasa cambisolurilor fac parte districambosolurile și eutricambosolurile. Eutricambosolurile sunt solurile propice formațiunilor forestiere, cum ar fi pădurilor de gorun și de fag. Acestea se regăsesc pe versantul din stânga râului și sunt favorabile culturilor și livezilor.

În schimb, districambosolurile ocupă areale întinse și continui pe fliș. Acestea sunt soluri bine structurate cu materie organică parțial descompusă, dezvoltându-se pe acestea, păduri de amestec, conifere, dar și pajiști secundare.

Aluviosolurile fac parte din clasa protisolurilor și sunt soluri neevoluate sau slab dezvoltate care apar pe depozite nisipoase, pietrișuri din lunca râului Buzău. Umectarea continuă a solului favorizează dezvoltarea unei vegetații de pajiști și arbori hidrofili, precum salcia, plopul, arinul etc.

Erodosolurile provin din oricare sol din clasele de soluri prezente pe acest areal, dar care prin eroziuni au suferit un proces de degradare prin spălare în suprafață, șiroire, alunecări de teren superficiale. Prin acestea, orizonturile de la partea superioară sunt îndepărtate, iar la zi apar cele din bază cu mult material schelet și fertilitate foarte redusă. Se întâlnesc îndeosebi în regiunile deluroase și montane pe versanții despăduriți unde pluviodenudarea, torențialitatea și alunecările sunt foarte active (Ielenicz M., 2007).

Figura 23. Harta pedologică, prelucrată după harta solurilor 1:100 000

4.1.5. Factorul antropic

Între om și mediu există un schimb continuu de materie și energie. Impactul omului asupra mediului se referă, în primul rând, la toate modificările suferite de mediul natural prin intermediul activităților omenești. În arealul studiat, arealul nu este afectat pe deplin, deoarece se află într-o zonă rurală, în care activitățile omenești nu sunt atât de bine conturate și dezvoltate. În principal, stratul superficial al solului, este cel mai afectat, precum și vegetația de pe acesta. Prin contactul cu acesta se pot modifica atât proprietățile, cât și clasa lor, ca de exmplu, din mai multe soluri din clase diferite, acestea devin soluri din clasa erodisoluri, adică soluri care și-au pierdut din proprietățile inițiale.

Poluarea se intensifică odată cu creșterea numerică a populației și a dezvoltării nivelului de trai. Există mai multe tipuri de poluare, precum: poluare fizică, poluare biologică. Acest areal este traversat de o arteră importantă, precum drumul național DN10 care face legătura între Buzău și Brașov, dar și de o cale ferată ce face legătura între Buzău și Nehoiașu. Așadar, poluarea fizică se referă la poluarea fonică, realizată de către mijloacele de transport, care produc un zgomot puternic, deși nu atât de intens ca în marile orașe. Un alt tip se referă la poluarea prin emisiile de noxe provenite de la autovehicule, deoarece acestea emit în atmosferă derivați ai carbonului, care apoi se depun pe sol. Poluarea biologica a apei se referă la deversarea apelor menajere în râu sau chiar pe suprafața solurilor, ceea ce duc la schimbarea pH-ului, degradarea terenurile agricole. Din cauza faptului că nu există o stație de epurare a apei, apele menajere ajung foarte ușor în râul Buzău sau în sol.

Alte tipuri de activități ale oamenilor care pot degrada mediul natural se referă la defrișări, expansiunea agricolă, deoarece oamenii din cadrul satelor preferă să aibă cât mai mult spațiu pentru a cultiva sau și prin faptul că în trecut cultivau în anumite zone, iar apoi grădinile acestora au fost lăsate pârloagă, în sensul că nu s-au mai îngrijit de acestea, poate fi un factor negativ.

4.2. Morfodinamica actuală și contemporană

4.2.1. Dinamica albiei

Cele mai mari modificări la nivelul albiei râului Buzău se desfășoară în momentul în care se produc viituri sau se ridică nivelul apei datorită barajului de acumulare Siriu aflat în amonte. Aceste modificări se produc datorită unei cantități însemnate de apă care tranzitează într-o perioadă scurtă de timp.

Albia minoră a râului Buzău este afectată de numeroase fenomene de eroziune, dar și de depunere a materialelor în albie care poate afecta stabilitatea malurilor, deoarece materialul adunandu-se în mijlocul albiei minore, râul se apropie mai mult de maluri și le erodează. Acestea se adâncesc din ce în ce mai mult și își pierd din dimensiuni.

Figura 24. Îndiguirea teraselor. Sursă: arhivă personală

În figura 20 se observă și faptul că terasele au fost afectate de procese de eroziune, dat fiind faptul că în trecut au fost montate diguri pentru susținerea acestora. Totuși acestea nu sunt afectate foarte mult, întrucât în substrat există rocă tare, gresia.

Figura 25. Ostrov pe râul Buzău. Sursa: din arhivă personală

Datorită eroziunii malurilor din amonte, transportul de materiale s-a putut fi efectuat de-a lungul timpului, ceea ce a dus la acumularea diferitelor aluviuni pe centrul albiei, rezultând ostroavele (figura 21, 22).

Figura 26. Insulă formată în apropierea malului. Sursa: din arhivă personală

4.2.2. Dinamica luncii și teraselor

În aval de satul Păltineni, din punctul în care începe să se desfășoare satul Chirlești, lunca începe să se lărgească considerabil, având pante line, în comparație cu sectorul de îngustare din amonte. Datorită sinuozității destul de accentuate, a pantei reduse a cursului de apă (sub 3°), precum și a procesului complex de eroziune – transport – acumulare, eroziunea alternează cu depunerile de sedimente aluvionare în albia minoră a râului Buzău.

O dată ce eroziunea laterală a afectat malurile, lunca este cea care migrează și își crează singură dreptul la libertate. Ca urmare a îndepărtării de locul în care a fost prinsă inițial, aceasta a lăsat loc pătrunderii apei, iar acum constituie o zonă bună pentru acumularea altor sedimente transportate de către râu. În partea de jos a ostrovului se observă că au fost acumulate recent sedimentele, de aceea nici vegetația nu a avut timp să se instaleze. Această poză din 2017 este preluată de pe Google Earth Pro, la care i s-au adus anumite modificări pe baza ei (figura 23).

Figura 27. Migrarea luncii în partea superioară a râului Buzău, sectorul Chirlești – Valea Lupului, anul 2017, prelucrată din Google Earth Pro

Comparând cu figura 24 se poate observa faptul că în anul 2011 procesul de acumulare nu era nici măcar în stadiul incipient, iar din moment ce ostrovul se mărește, râul începe să erodeze și mai mult ambele maluri, extinzăndu-se mai mult, însă datorită captărilor din amonte a râului, se observă și faptul că brațele râurilor sunt mai înguste, dar acest lucru nu poate exclude și faptul că pot fi mai adânci.

Figura 28. Migrarea luncii, anul 2011, prelucrare

4.2.3 Dinamica versanților

Un versant reprezintă o suprafață cu o oarecare înclinare care face legătura între interfluvii și văi. Procesele geomorfologice care acționează asupra versanților țin cont de gravitație. Acestea pot apărea ca rezultat al agenților exogeni cum ar fi: apele curgătoare, zăpada, aerul, omul.

Alunecările de teren și torentul noroios de la Chirlești sunt cele mai cunoscute forme de relief create într-o rocă moale, și anume argila. Acestea reprezintă un fenomen de risc, iar printre pagubele create se numără: degradarea terenurilor și implicit a solurilor, distrugerea de șosele sau căi ferate, poduri și diguri de râu. Gradul de dezastru se poate înregistra în funcție de tipul alunecării, adâncimii, volumului materialului deplasat, viteza și durata alunecării (Posea G., 2003). Ca de exemplu, alunecările s-au format pe rocile de tip molasă existente pe arealul analizat, în care argilele alternează cu nisipurile, gresiile și conglomeratele, iar din cauza rocii, defrișărilor, a pantei și a ploii s-au declanșat alunecările de teren superficiale (figura 25). De asemenea, alte forme de șiroire care sunt prezente pe arealul studiat sunt și ravenele, ogașele, solifluxiunile.

Figura 29. Procese de modelare, în cadrul versanților. Sursa: din arhivă personală

Eroziunea solului poate fi și aceasta un proces actual generat de pășunatul intensiv sau aratul necorespunzător și de despăduriri. În funcție de altitudine, începând de la cele mai joase la cele mai ridicate, se găsesc livezi, apoi un amestec de gorun și fag sau numai fag la altitudini mai mari. Presiunea exercitată de om a dus la extinderea pajiștilor stepizate ( Posea G., 2003).

Figură 30. Alunecare de teren, din zona localității Mlăjet. Sursa: din arhivă personală

Datorită existenței unui număr mare de dealuri (Dealul Părului, Dealul Cîrlanului) se remarcă fragmentarea accentuată și pante de 3-5 grade în zona de contact cu muntele, acolo unde se prezintă ulucurile depresionare, însă în general domină pantele de 5-12 grade.

Figura 31. Alunecare veche în arealul studiat. Sursa: din arhivă personală

Acești Subcarpați au fost formați în mio-pliocen, fiind alcătuiți din formațiuni geologice mai tinere decât unitățile vecine cutate larg. Aceste cute au fost orientate de la SV la NE, exact ca și cele carpatice, iar relieful a căpătat o alungire tot pe direcția SV – NE, întocmai datorită structurii geologice (Diaconu D., 2013).

Figura 32. Patul alunecării din cadrul unei alunecări de teren. Sursa: din arhivă personală

4.3. Relieful condiționat de alcătuirea geologică și mobilitatea tectonică

4.3.1. Geologie

Din punct de vedere geologic, Subcarpații Buzăului sunt alcătuiți în principal din depozite de molasă neogenă (Malek Z. și colab, 2015), așadar, asta înseamnă că și arealul studiat este alcătuit din aceleași depozite. De asemenea, există o fâșie exondată încă din prima parte a pliocenului care are o alcătuire și o structură carpatică din formațiuni paleogene predominant grezoase și intens cutate, roci mai rezistente la eroziune.

În zona subcarpatică, implicit și în arealul studiat sunt prezente depozitele bituminoase reprezentate prin marnele și stratele subțiri de gresie de Kliwa, rocile silicioase și carbonatice, tufite și roci organogene (șisturi argiloase bituminoase, cărbuni, calcare organogene) (Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, 2015).

În conformitate cu cercetările efectuate de Mihai Ielenicz în anul 2001, s-a confirmat faptul că există o treptă de eroziune, situată în apropierea Carpaților de Curbură la cca. 1 000 m (dacian – romanian).

În urma ridicărilor Cuaternare au apărut subcarpații și de asemenea au rezultat glacisurile și umerii de vale. Cei mai vechi umeri de vale se află în apropierea muntelui, la nivelul interfluviilor (Ielenicz M, 2001).

Figura 33. Strate geologice alcătuite din gresie din cadrul arealului. Sursa: din arhivă personală

4.3.2. Tectonica

În urma cercetărilor lui Badea L., în anul 1966, acesta a relatat într-o lucrare faptul că Subcarpații și implicit zona de studiu, sunt o regiune tânără care se află încă în faza de orogeneză, manifestată prin mișcările plicative, având o mobilitate accentuată a reliefului, din cauza faptului că Subcarpații suferă mișcări neotectonice ce au valori de amplitudine de până la 3-4 mm/ an. Fiind o zonă foarte activă din punct de vedere seismic, cutremurele sub-crustale declanșează alunecările de teren și căderi de rocă, iar pe lângă acestea pâmăntul este afectat de degradări realizate prin eroziune și mișcări de masă, care impun o dinamică accentuată (Zugrăvescu M., 1998).

În cuaternar, datorită faptului că acest sector a fost înălțat, râurile au fost adâncite, fapt ce a dus la o accentuare a rocilor petrografice și a celor structurale (Oprea R, 2017).

În prezent, Subcarpații se află în stadiul de distrugere a structurilor și de accentuare a fragmentării (Badea L., 1966). Mobilitate neotectonică a regiunii este încă activă și acest lucru este confirmat prin sensibilitatea tectonică a acestui areal, precum și de caracterul morfologic al văilor, cu terase deformate tectonic. Datorita acestei mobilități s-au declanșat procesele gravitaționale, precum și eroziunea, influențând puternic evoluția și aspectul actual.

Între aspectele tectono-structurale se remarcă o cutare mai puternică, mai puțin regulată, cu falieri, chiar încălecări. (Posea G., 2005).

Figura 34. Harta geologică a sectorului Chirlești – Valea Lupului, prelucrată după harta solurilor 1:100 000

Așadar, analizând harta litologică din figura 30 pot spune că structurile litologice au o anumita orânduire, au o oarecare orientare Nord-Vestică. Pe teritoriul studiat predomină flișul grezos cu intercalații șistoase, flișul bituminos și conglomeratele. Acestea se pot regăsi pe întreg arealul din partea de nord-est și est, excluzând lunca care este formată din pietrișuri, nisipuri și depozite loessoide. Faciesul de Fusaru și Faciesul cu gresie de Kliwa se mai regăsesc în sudul arealului și în vest. În lungul râului se găsesc depozite loessoide, pietrișuri, nisipuri și nisipuri argiloase.

În partea centrală, de la nord-est spre sud-vest apar facies de Colți conținând fliș șistos-grezos; fliș grezos-calcaros și pietrișuri, nisipuri, depozite loessoide. Există o zonă în partea sudică a râului principal în care apar gresii, șisturi și gipsuri.

4.4. Tipuri de relief și procese geomorfologice

Deși acest areal are dimensiuni mici, prin faptul că se află la limita cu Carpații de Curbură și este încadrat în Subcarpații Buzăului, se poate explica faptul că există mai multe tipuri de relief.

4.4.1. Relieful structural

Subcarpații dintre Buzău și Teleajen corespund zonei cu structură și a reliefului cel mai complex, datorită unei evoluții neozoice agitate. În trecut, aici avantfosa a avut lățimea cea mai mare și s-au dezvoltat structuri cutate cu orientare NE-SV. Cea mai mare parte din culmile deluroase, ca și unele depresiuni se aliniază în direcția SV-NE.

În partea nordică zona Manta-Muscel (988 m altitudine maximă) urmează o direcție nord-sud, între râurile Buzău și Bâsca Chiojdului și este alcătuită din roci dure (calcar, gresie, pietriș) și din șei dezvoltate pe roci moi precum marne și argile. O caracteristică importantă a acestei zone este prezența reliefului structural, format din suprafețe structurale orientate spre sud și fronturi de cuestă orientate spre nord (Vespremeanu Stroe A. și colab, 2006).

Relieful cu altitudini cuprinse între 300 – 800 m, este alcătuit din formațiuni de molasă neogene și din pietrișuri și nisipuri romaniene, fiind acoperit spre exterior de depozite loessoide cu diferite grosimi. Așadar se dezvoltă în totalitate pe roci exclusiv sedimentare, cutate și faliate cuprinzând atât formațiui de fliș, cât și de molasă.

Rocile au diferite durități ce ajută la individualizarea masivelor deluroase și depresionare, în direcționarea unor văi cât și în detaliile reliefului. (Badea L., 2008).

4.4.2. Relieful petrografic

Relieful este dezvoltat pe roci cu rezistență redusă și plasticitate ridicată, cum sunt rocile argilo-marnoase și argilo-nisipoase. De aceea, dinamica versanților este foarte accentuată, generând procese de alunecare și curgeri noroioase (figura 35) (Oprea R, 2017).

Figura 35. Curgerea noroioasă din Chirlești. Sursa: din arhivă personală

4.4.3. Relieful sculptural

Datorită proceselor de eroziune torențială dezvoltate pe văile mici și pe pantele dealurilor, s-au sculptat forme de relief precum ravene sau bazine torențiale din care sunt evacuate cantități mari de aluviuni.

Principalul agent de modelare a reliefului în zonele dezvoltate pe argile nisipoase și marnoase o reprezintă alunecările de orice tip, dând reliefului un aspect vălurit (Badea L., 2008).

4.4.4. Relieful fluvio-denudațional

Relieful fluviatil este slab reprezentat în acest sector, râul Buzău având debite reduse în funcție de caracterul sezonier și de debitul barajului Siriu. Majoritatea cursurilor de apă din arealul studiat au debite reduse și doar câteva au caracter temporar.

Însă, rețeaua hidrografică, prin adâncire, a creat depresiuni pe sinclinale și îngustări pe anticlinale, ceea ce oferă o energie de relief mare și un aspect de relief de terase, lunci largi, unde dinamica de versant și albie sunt accelerate (Oprea R., 2017).

Figura 36. Râul Buzău, vedere spre Valea Lupului. Sursa: din arhivă personală

4.5. Procesele geomorfologice

Procesele actuale de modelare sunt produse de agenți externi, precum: apa, vântul, gheața, organisme biologice și mai nou, omul. Pe tot arealul studiat, se observă alunecări de teren atât active, cât și vechi, dar stabilizate. În principal, cele active apar în zone în care încă mai există vegetație, în comparație cu cele vechi, unde se observă că acestea și-au început activitatea cu mult timp înainte.

De asemenea, se observă pe harta proceselor de modelare, faptul că eroziunea depozitelor superficiale a permis apariția ravenelor, și acest lucru este asemănător alunecărilor, întrucât s-au dezvoltat pe tot arealul bazinului Buzău, aflat în sectorul cuprins între Chirlești și Valea Lupului, doar că acestea sunt mult mai numeroase și pot apărea și în jurul torenților. Cauzele apariției sunt de natură climatică, dar și antropică. Pentru ca ravenele sau ogașele să i-a naștere, trebuie să existe precipitații abundente care cad pe suprafețe lipsite de stratul vegetal. De asemenea, acestea se dezvoltă pe versanți cu lungimi potrivite care permit concentrarea apei în șuvoaie puternice.

Torenții apar atunci când există o pantă mare prin care se poate transporta pe un singur canal de scurgere șuvoaiele de apă provenite din precipitații. Datorită faptului că acest torent transportă materiale provenite în special din bazinul de recepție, dar și de pe pereții laterali ai canalului de scurgere, la baza lui se formează un con de dejecție cu forma unui evantai, având un profil convex și fiind alcătuit din pietrișuri, nisip și argilă. Prin transportarea continuă a materialului, torentul capătă dimensiuni tot mai mari.

Deși arealul dispune de mai multe tipuri de procese geomorfologice, cel mai cunoscut proces, care a avut un impact mare pe arealul studiat, precum și o îndelungată desfășurare, rămâne tot torentul noroios de la Chirlești, având o existență de peste 65 de ani. Acesta reprezintă o îmbinare între morfologia torentului și dinamica fluxului de noroi.

Conform relatărilor celor doi autori Badea L. și Bălteanu D. din anul 1982, torentul se desfășoară între 300 și 700 m, pe partea exterioară a faliei de Tarcău. De asemenea, în alcătuirea sa, este cuprins flișul paleogen, iar ca rezultat al mișcărilor epirogenetice ce ridică partea din amonte a unei suprafețe, s-a dezvoltat rețeaua hidrografică perpendiculară pe structură.

În articolul ”Le torrent de Chirlești (Carpates de la Courbure, Roumanie): un demi-siècle d'activité” din 2016, se relatează faptul că în prezent rata de creștere este cuprinsă între 0,5 – 2 mm/ an, ceea ce conduce la instabilitatea versanților și la creșterea cursului de apă.

În contextul morfotectonic, se poate confirma faptul că de-a lungul versanților râului Buzău, terasele aluvionare medii au fost erodate și afectate de procese geomorfologice, precum: alunecări de teren. Printre cele mai vechi fiind de la începutul holocenului (Bălteanu D. et al., 2012).

De asemenea, în articolul scris în de Ene M., Vișan M., Lahousse P., s-a confirmat faptul că între anii 1961- 2015 s-a înregistrat la stația meteorologică precipitații medii anuale de 642, 3 mm, în special vara, ceea ce explică declanșarea curgerii din anul 2011.

Pe panta malului drept, formațiunile oligocene sunt poziționate aproape orizontal. Aceste formațiuni sunt alcătuite din gresie nisipoasă în amestec cu pături bituminoase, dar apar și șisturi, argilă și marne. S-a mai descoperit faptul că torentul are o curgere care coincide cu tectonica.

Figura 37. Bazinul torentului noroios din Chirlești. Sursa: Lahousse P., Pierre G., Ene M., Diaconu D., Visan M., (2016), Le torrent de Chirlești (Carpates de la Courbure, Roumanie): un demi-siècle d'activité

Figura 38. Harta proceselor de modelare actuală prelucrată după harta topografică 1:25.000 ( DTM, 1984 )

În anul 2002 torentul se întindea pe 1 263 m lungime, care, până în anul 2010, acesta a ajuns la 1300 m. Unul dintre elementele acestui torent reprezintă zona de rupere a noroiului care era situată la circa 620 m altitudine. Un alt element, cel de mijloc, îl reprezintă canalul, având, până în anul 2009, o înclinație de circa 14 ° și o lățime de 15 m, iar cea de-a treia componentă este reprezentată de conul de dejecție, aflat la o altitudine de până la 320 m și având o lățime de 150 m.

Figura 39. Ravenă formată în urma curgerii noroioase. Sursa: din arhivă personală

Figura 40. Vechea zonă de desprindere a torentului. Sursa: din arhivă personală

Torentul noroios își are obârșia în anul 1952, iar din cauza unor condiții precum defrișarea excesivă și a ploilor abundente, acestea au fost favorabile pentru activarea unor șiroaie cu volume mari de noroi în amestec cu apă care au amenințat așezările din apropiere, cât și grădinile și livezile acestora.

Figura 41. Efectele negative ale curgerii noroioase. Sursa: din arhivă personală

În anul 1980, instabilitatea a continuat să se extindă, iar fluxul de nămol s-a ridicat continuându-și acumularea. Din 2002, 2003, 2009, 2010 au avut loc o serie de măsurători topografice și cartografierea pe o scară largă pentru schițarea geomorfologică a zonei de retragere și a conului de dejecție.

Figura 42. Efectele negative ale torentului din 2010. Sursa: din arhivă personală

Deși se cunoșteau riscurile și efectele acestui torent de noroi, nu s-au luat măsuri din timp, iar în toamna anului 2010 a avut loc ultima pornire a torentului. Aceasta a fost mai gravă decât cele din anii anteriori, întrucât noroiul a fost adus până la drumul național, trecând și peste calea ferată. Așadar circulația a fost oprită până s-au găsit soluții.

Figura 43. Lucrări din beton pentru combaterea masei alunecate. Sursa: din arhivă personală

În urma ultimei curgeri, au fost luate câteva măsuri la începutul anului următor. Astfel, au fost construite o serie de blocuri din beton pentru reținerea masei alunecate (figura 38). Pe suprafața conului a fost introdus un canal de scurgere care captează și îndepărtează apa de suprafață.

Figura 44. Sursa: din arhivă personală

Evoluția torentului de noroi între anii 2002 – 2017

Torentul noroios a avut o evoluție destul de lentă, întrucât se observă din figura 50, faptul că până în anul 2012, nu există o schimbare considerabilă, doar că vegetația a prins viață, iar arealul menționat, a fost acoperit cu diferite plante, precum coada calului (equisetum arvense), cătină (hippophae rhamnoides), anini (alnus incana), plante de fâneață etc.

Totuși în 2012 se observă faptul că vegetația a fost distrusă și transportată împreună cu celelalte materiale, deoarece trecuse doar un an de când acest proces s-a reactivat, iar scurgerea noroioasă a ajuns până la locuințe, însă până în anul 2017 a avut timp ca vegetația să se regenereze.

Figura 45. Evoluția torentului, anii 2012 – 2017, prelucrată din Google Earth Pro

Figură 46. Comparație între torentul noroios din diferiți ani: 2002 – 2017. Sursa primei imagini: Lahousse P., Pierre G., Ene M., Diaconu D., Visan M., (2016), Le torrent de Chirlești (Carpates de la Courbure, Roumanie): un demi-siècle d'activité, Sursa celei de-a doua imagini: arhiva proprie

În figura 51, cele două imagini sunt sugestive, întrucât diferența dintre cei doi ani este foarte vizibilă. În 2002, doar ce curgerea noroioasă a avut loc, iar pe suprafața torentului vegetația a fost distrusă. Culoarea gri este foarte intensă, ceea ce dovedește activitatea torentului. În 2017, situația este diferită, întrucât 7 ani au trecut de când torentul nu și-a continuat activitatea. Însă în figura 50, se observă faptul că torentul și-a dezvoltat un nou bazin de recepție la altitudini mai joase decât cel format inițial.

În prezent, locul de unde pornește torentul s-a mutat la altitudini mai scăzute, întrucât se observă faptul că pământul a devenit umed și a căpătat culoarea sa specifică de gri închis. Această culoare este dată de rocile argilo-marnoase, care în amestec cu apa, capătă o textură cleioasă.

Figura 47. Curgerea noroioasă din zona recent activă. Sursa: din arhivă personală

Figura 48. Zona activă a torentului. Sursa: din arhivă personală

Figura 49. Crăpături dezvoltate din cauza lipsei de apă. Sursa: din arhivă personală

Atunci când nu există precipitații apar diferite crăpături, dar și din cauza faptului că solul este degradat și nu mai păstrează din structura inițială.

Datorită curgerii accentuate, solul de pe versanți a început să dispară, aceștia devenind goi, fără vegetație sau orizonturi de sol.

Figura 50. Efectele unui torent. Sursa: din arhivă personală

4.6. Modul de utilizare a terenului și influența acestuia în declanșarea și dezvoltarea proceselor actuale de degradare

Terenul este utilizat în mare parte de locuitorii acestei zone în diferite moduri, ca teren cultivabil, pentru livezi și fânețe. Terenul se degradează de la an la an, din cauza modului de utilizare. Locuitorii, în general, atunci cand cultivă, nu schimbă modul de distribuție a plantelor cultivate și datorită modernizării, mulți folosesc tractor pentru a ara, iar pliurile tractoarelor compactează terenul ceea ce duce la distrugerea stratelor de sol. Este adevărat că există și tractoare care sunt construite în așa fel încât să nu distrugă stratele solului, însă acelea sunt mai scumpe și nu toți își permit.

Figura 51. Sol distrus prin intermediul copitelor. Sursa: din arhivă personală

Fânețile sunt distruse atunci când sunt lăsate pentru mai mult timp animalele, bovinele și ovinele sau chiar a animalelor sălbatice. Copitele acestor animale pot distruge stratele de sol prin tasarea acestuia, strivesc învelișul vegetal și smulg plantele cu tot cu rădăcina acestora, iar acestea nu se vor mai putea regenera. Vegetația va disparea progresiv de pe anumite suprafețe care sunt supuse treptat eroziunii și degradării (figura 46).

Se observă în figura 47, faptul că au fost depozitate pe malul râului Buzău, resturile materialelor de construcții. Acestea duc la degradarea în primul rând a peisajului, iar în al doilea rând la degradarea terenului. Acel teren va fi ferit de soare și tasat, ceea ce va duce la pierderea proprietăților solului. Plantele își vor pierde rădăcinile, deoarece acestea vor fi strivite, aerul nu va mai pătrunde, de asemenea, nici apa.

Figura 52. Depozite de resturi de beton celular autoclavizat. Sursa: din arhivă personală

Tasarea sau compactarea terenului poate apărea și în zonele în care sunt lăsate animalele pentru a paște. În acest caz, se va întâmpla ca în cel anterior. Rădăcinile plantelor se vor distruge, apa nu va mai pătrunde în păr, orizonturile solului se vor distruge, proprietățile chimice ale solului se vor modifica, iar fertilitatea se va reduce.

Mediul poate suferi modificări mari provocate de om. Orizonturile solului pot fi amestecate, atunci când sunt folosite.

Harta utilizării terenurilor (figura 48) a fost realizată în programul ArcGis. Analizând harta, se observă faptul că domină pădurile de foioase, urmate de pășuni secundare. Zonele despădurite sunt reprezentate prin spațiul rural și zonele de tranziție cu arbuști, care sunt de regulă defrișate. De asemenea, sunt prezente atât pădurile mixte, de conifere, în procent mai mic și livezile. Cele mai vulnerabile zone, sunt acelea cu pășuni sau păduri defrișate, deoarece rădăcinile acestora susțineau solul, iar datorită densității lor, vântul nu pătrunde cu aceeași viteză, solul fiind protejat, de asemenea.

Figura 53. Harta vegetației văii Buzău, sectorul Chirlești – Valea Lupului, prelucrată după harta topografică 1:25 000 (DTM, 1984)

4.7. Măsuri de combatere a proceselor gemorfologice

Pentru a fi combătute alunecările de teren trebuie să se cunoască anumite detalii cu privire la structura geologică a masivului, sensul de cădere ale straturilor față de versant, înclinarea versantului, tectonica, construcțiile de pe versanți și proprietățile rocilor. Trebuie să fie cunoscute, de asemenea, adâncimea de la care pornește alunecarea. Ca măsuri de combatere a alunecărilor pot fi luate în calcul următoarele: stabilizarea folosind vegetația prin înierbare, diverse plantații și împadurirea, deoarece rădăcinile pot menține solul și vor diminua producerea alunecărilor; lucrările de rezistență, iar cele mai utilizate sunt zidurile de sprijin (Asuencei V., și colab, 2015).

Pentru a fi combătut torentul noroios s-au construit în anul 2011 blocuri din beton pentru reținerea masei alunecate. De asemenea, se poate utiliza și metoda înierbării, brăzduirii și împăduririi sau se poate decoperta stratul de sol, urmând să fie săpat și apoi acoperită cu pământ vegetal întreaga porțiune.

Concluzii

În concluzie, morfometria reliefului poate fi considerată unul dintre elementele care influențează procesele geomorfologice actuale. În acest context, ne putem referi la versanții însoriți unde se produc dezagregări prin insolație, la zonele în care există o densitate mare și de asemenea se produc procese de torențialitate.

Un alt element care influențează apariția și producerea proceselor geomorfologice cu ajutorul parametrilor climatici îl reprezintă hipsometria. În anumite areale, atunci când panta, tipul de rocă și umiditatea îndeplinesc condițiile necesare se pot declanșa prăbușiri sau alunecări de teren.

Utilizarea terenurilor sau procentul de împădurire a terenurilor, de asemenea, are un rol foarte important, în ceea ce privește degradarea solurilor. De exemplu, cele mai vulnerabile zone sunt acelea fără păduri, deoarece nu mai există rădăcini în sol care să îi susțină, iar solul este supus mult mai repede eroziunii eoliene și pluviale, prin vânt și precipitații ce îndepărtează particulele de sol neconsolidate.

Hidrografia este importantă pentru procesele de albie, iar în timp prin transport și apoi acumulare, se poate modifica configurația albiei, dar și a versanților.

Zona a început să prezinte interes pentru turiști, datorită condițiilor pe care le prezintă pentru dezvoltarea raftingului pe râul Buzău, mai ales pentru că zona de rafting se află după lacul Siriu, iar apa curge mai repede, având și zone de îngustare a albiei, dar și mai largi.

Bibliografie:

Badea L. și Posea G. (1953), ”Torentul noroios de la Chirlești”, Natura;

Gheorghe M., (2010), ” Valea Buzăului – studiu climatic și topoclimatic”, Oradea.

Ielenicz, M. (2007), „Geografie fizică a României”, vol. II. Editura Universitară, București

Muică N., (1971), Privire geografică asupra solurilor din cuprinsul județului Buzău, Buzău;

Mutihac V., (1973), Geologia României, Ed. Tehnică, București;

Oprea R., (2017), Carpații și Subcarpații României, București.

Posea G., 2005, Geomorfologia României: reliefuri, tipuri, geneză, evoluție, regionare, Ed. Fundației România de Mâine, București;

Ujvari I., (1972), ”Geografia apelor României”, Ed. Științifică, București;

Velcea V., Savu Al., (1982), Geografia Carpaților și Subcarpaților Românești, Ed. Didactică și Pedagogică, București;

Articole:

Asuencei V. et al, (2015), Alunecarile de teren. Factorii care le produc si metode de combatere, Universitatea Tehnica „Gheorghe Asachi“ Iași, Facultatea de Construcții și Instalații, Departamentul de Căi de Comunicații și Fundații), Revista Construcțiilor nr. 120 – noiembrie 2015, pag. 44

Bălteanu D., Micu M., (2012), Morphodynamics of the Chirlești mudflow, Revista de geomorfologie

Badea L. et Bălteanu D. (1982), „La mobilité tectonique et les processus géomorphologiques actuels des Subcarpates de la Roumanie. Cuadernos de Investigacion Geografica”, vol. 8, p. 19-36

Chendes V., (2007), Limite și subunități ale Subcarpaților de la Curbură, Revista de geomorfologie;

Ielenicz M, (2001), Problema suprafețelor și nivelelor de eroziune în zona subcarpaților, Revista de geomorfologie, nr 3;

Lahousse P., Pierre G., Ene M., Diaconu D., Visan M., (2016), Le torrent de Chirlești (Carpates de la Courbure, Roumanie): un demi-siècle d'activité,

Malek Z., Boerboom L., Glade T., (2015), Future Forest Cover Change Scenarios with Implications for Landslide Risk: An Example from Buzau Subcarpathians, Romania, Revista de geomorfologie.

Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, 2015, Plan de managment al sitului Natura 2000 ROSCI0103 Lunca Buzăului;

Vespremeanu-Stroe A, Micu M, Cruceru N., (2006), ”Analiza 3D a morfodinamicii torentului de la Valea Viei, Subcarpații Buzăului”;

Hărți:

Administrația Națională de Meteorologie, 2008, Clima României, Ed. Academiei Române, București.