Legătura om – natură peisaj [302935]

[anonimizat] – [anonimizat]. De la începuturi omul a [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat] – apă, aer, sol – și a [anonimizat], influentează întreaga viață pe planetă.

[anonimizat]-le, fiecare interacțiune a omului produce o [anonimizat]. [anonimizat]: [anonimizat], culturală etc. Omul, prin intervenția sa, a [anonimizat]. [anonimizat]-a [anonimizat] – de dominare și exploatare a naturii, modificările pe care le-a provocat în ultimii 200 de ani depășesc cu mult transformările produse pe cale naturală în milioane de ani.

Dezechilibrele ecologice reprezintă rezultatul activității nesăbuite a [anonimizat] (defrișări, suprapășunat etc.) [anonimizat], poluare etc. Lumea a [anonimizat], [anonimizat], consecintele acțiunilor sale: [anonimizat], [anonimizat], deteriorarea gravă a calității apelor și a solului, [anonimizat], însăși viața. [anonimizat]-și asume responsabilități față de mediul în care trăiesc. Omul se vede pe sine și analizează lumea, a [anonimizat] o [anonimizat], o entitate capabilă de autoreglare și având o valoare extraordinară în fiecare parte a sa. [anonimizat], conștientizează amploarea fenomenelor naturale în care umanul este doar un detaliu.

[anonimizat]. O relație intimă cu mediul înconjurător o [anonimizat], ca urmare va aduce echilibru și o mai bună conectare cu noi înșine și cu cei din jurul nostru. [anonimizat] o persoană tăia un copac trebuia să planteze cinci. Avem nevoie de a revigora aceste practici tradiționale care promovează atât legătura noastră cu natura cât și conservarea acesteia. [anonimizat].

Capitolul I. Istoria grădinăritului în perioada medievală

I.1. Grădinile medievale ale creștinismului

Agricultura a fost principala activitate a vieții în Evul Mediu timpuriu. Multe poezii și tratate despre practica grădinăritului scrise de cercetători medievali atestă importanța unui peisaj sănătos și productiv. [anonimizat]-un sistem feudal în care dreptul la pământ era egal cu puterea.

Funcția grădinii medievale timpurii din Europa a fost în primul rând utilitaristă. Oamenii au crescut legume și ierburi pentru alimente și medicamente. În Evul Mediu târziu, s-a dezvoltat o economie de bani și orașele au devenit centre comerciale. O "clasă de mijloc" importantă a început să evolueze de la breslele puternice și de la clasa comercianților înfloritoare. Pe măsură ce comerțul a continuat și peisajul a devenit mai puțin înspăimântător, oamenii cu posibilități au construit grădini de agrement. Grădina a devenit mândră cu simbolismul alegoric, atât sacru, cât și profan, și a fost locul pentru povestirile literare ale cavaleriei și dragostei de curte.

Grădina închisă din Evul Mediu (Figura I.1.), oricât de simplă în concepție și formă ar fi, a existat ca un loc cultivat și îndrăgit, un loc plăcut, despărțit de sălbaticul întunecat. Grădina închisă sau grădina mănăstirilor sunt forme caracteristice ale grădinilor medievale.

Figura I.1. Grădină închisă

Grădinile medievale au inclus, de obicei, un perete sau un gard, o secțiune geometrică a paturilor de plantare, scaune de gazon, un izvor sau fântână, iarbă sau "pajiște înflorită".

Grădina mănăstirilor este asemănătoare cu cea din grădina peristilă a domului roman – un șir de coloane care înconjoară o curte tipic pătrată, cu un bazin central sau o fântână.

Mănăstirile (Figura I.2.) erau centre independente de învățare, de muncă și de rugăciune. Călugării trebuiau să cunoască știința botanică și plantele medicinale pentru sustenabilitatea comunității. Grădinile au produs alimente, legume, condimente și medicamente. Călugării au cultivat flori precum crinul și trandafirul cu care au decorat altarele. Ei au preparat coloranți și pesticide din alte specii de plante. Primele spitale și universități din Europa au evoluat din paradigma mănăstirii.

Figura I.2. Planul unei mănăstiri din Evul Mediu. 1-biserică, 2-scriptorium, la etaj bibliotecă, 3- cameră de încălzire, la etaj dormitoare, 4- baie, 5- sală de mese, la etaj garderobă, 6- bucătărie, 7- pivniță și cămară, 8- turnuri, 9- hol, 10- ambulatoriul ucenicilor, 11- ambulatriul bolnavilor, 12- casa medicilor, 13- abator, 14- casa starețului, 15- școală, 16- casa oaspeților, 17- brutărie, berărie, 18- ateliere, 19- depozit de cereale, 20, 21, 22- grajduri, A- grădina de vest, B- grădina de est, C- grădini interioare, D- cimitir și livadă, E- grădină cu legume, F- grădină cu ierburi medicinale.

Dintre grădinile construite în perioada extinderii Imperiului Roman începând cu secolul al V-lea până după anul 1500, nici una nu există astăzi în Europa, excepție fiind grădinile construite de mauri în Spania. Arheologii nu au găsit urme ale grădinilor medievale nici în acea parte a Europei unde domina Biserica Romano-Catolică și se vorbea aceeași limbă latină,doar în grădinile clasice din Roma păstrate în piroclastit după erupțiile vulcanice din Pompeii. În Spania se pot observa limitele clare dintre aspectul grădinilor romane și grădinile islamice, însă grădinile nordice ale Imperiului Roman se pare ca nu au avut continuitate observabilă în stil. 300 de ani de haos nu numai că au distrus urmele sofisticate ale concepției romane despre grădina de agrement ci au lăsat contemporanității mici experiențe practice în realizările horticole timpurii. Cunoștințele existente depindeau de zvonuri și în principal de distribuirea puținelor copii de manuscrise agricole și horticole.

Aceste informații, deși erau scrise pentru un imperiu extins, erau cuprinzătoare și relevante mai mult pentru climatul nordic. De exemplu, Columella recomanda în regiuni ploioase sau umede cultivarea anumitor plante specifice, ca usturoiul. Orice evidență a tehnicilor folosite a dispărut și tot ceea ce știau despre folosirea plantelor și practicile grădinăritului a miilor de ani până în 1400 sunt refractate în puține citate, iar picturile reflectă doar grădini ipotetice, până pe la mijlocul secolului al XVI-lea. (Figura I.3.)

Figura I.3. Pictura cunoscută sub numele de "Gradina Paradisului" de un artist necunoscut, se datează între 1410 și 1420. În grădină sunt următoarele plante: limba mielului, ciuboțica-cucului, trandafir, margaretă, iris, nalbă, crin, lăcrimioară, bujor, nemțișor, violet, brebenoc și lușcă, precum și căpșuni înfloriți și cu fruct. Scena reprezintă o grădină în care Fecioara Maria și alți sfinți îndeplinesc sarcini rituale.

Cu toate acestea, cunoaștem câteva plante indigene din fiecare regiune, ce erau disponibile grădinarilor în epoca anterioară primului mileniu. Din fericire romanii au dus cu ei spre nord atât specii de pomi fructiferi cât și specii de viță de vie iar acestea au rămas în continuă cultivare mai ales în regiunile cu veri suficient de însorite și calde. Romanii au dus cu ei: cireșul (Prunus avium), vișinul (Prunus cerasus), prunul (Prunus domestica), dudul (Morus nigra), piersicul (Prunus persica), migdalul (Prunus dulcis), părul (Pyrus communis), smochinul (Ficus carica) și au încercat să crească și pin mediteranian sau pin umbrelă (Pinus pinea) și măslin (Olea europaea) însă acestea nu au supraviețuit (Figura I.4.). De asemenea au introdus specii de trandafiri (probabil Rosa gallica, Rosa alba sp.; Rosa canina și Rosa pimpinellifolia sunt originari din nordul Europei), crinul Madonei (Lilium candidum) al cărui bulbi au fost utilizați de legionarii romani ca hrană și ca unguent pentru tratarea bătăturilor; forme de violete cultivate, brebenoc (Vinca minor) pentru coroane și ghirlande (în evul mediu o victimă în drum spre spânzurătoare purta o coroană de brebenoc) și spânz (Helleborus niger). Printre legumele introduse de romani se află mărarul, feniculul, sfecla, varza creață și alte specii din familia verzei; cultivau cânepă pentru frânghie și pânză, dar din câte știm nu ca și drog. Se pare că au fost primii care au cultivat piciorul caprei (Aegopodium podagraria) în Anglia pentru a fi folosit în salate.

Figura I.4. Imagine din secolul al XI-lea cu plantele aduse de romani. Rodie, portocal, salvie, cireș.

În 280 d.Hr. împăratul Probus a încurajat răspândirea podgoriilor în întregul imperiu pentru a împiedica soldații săi să fie inactivi, înainte de interzicerea cultivării comerciale de struguri pentru viță de vie în afara Italiei. Alte plante precum portocalul și lămâiul, rodia și mirtul au fost de asemenea răspândite spre nord de către romani cu extinderea imperiului dar acestea au cedat la neglijarea din Evul Mediu pentru a fi reintroduse cu secole mai târziu ca plante de seră, posibil acestea au fost cultivate de către Albertus Magnus în seră în 1259.

I.2. Secolele VI-XV- Minți încuiate, grădini închise

Termenul "Evul Mediu" se aplică liber unei perioade cuprinse între secolele VI și XV, când avansarea culturală în Europa de Vest a fost întreruptă de declinul imperialismului roman până când structurile de putere ale antichității au fost înlocuite de ideologiile umaniste ale Renașterii. În timp ce progresul din Europa de Vest s-a întrerupt, alte culturi au continuat să prospere. În timpul acestor nouă secole, grădinile închise au împiedicat pericolele incerte ale peisajului înconjurător. Grădinile medievale pot fi înțelese ca și construcții metaforice, reprezentative ale percepțiilor schimbătoare ale naturii asupra culturii.

De la declinul Imperiului Roman până la formarea idealurilor umaniste din perioada Renașterii, punctul central al culturii vest-europene s-a îndreptat spre interior. Lipsit de o autoritate centrală pentru a menține infrastructura politică, socială, economică și fizică, peisajul a căzut în ruină. Milițiile rivale s-au luptat pentru a stabili controlul asupra pământului, ciuma a devastat satele și orașele, oamenii căutau protecție în interiorul mănăstirilor fortificate. Opriți de greutățile unei economii feudale, oamenii s-au axat pe promisiunile glorioase ale lumii următoare, și nu pe limitele dure ale acesteia. Societatea s-a concentrat pe interior, pe măsură ce peisajul a prezentat un tărâm de insecuritate, ceva de temut.(Figura I.5.)

Figura I.5. Grădină închisă din jurul anului 1470

Biserica Romano-Catolică a reușit să-și asume un rol puternic în Evul Mediu prin stabilirea locurilor spirituale în fostele orașe imperiale. Încoronarea lui Charlemagne ca Împărat al Romei de către Papa Leo III d. Hr. a adus un grad de stabilitate în vestul Europei. Călugăritul a înflorit fiind comunități spirituale formate departe de lumea laică. Într-un mediu înconjurat de violență, boală și represiune, cunoștințele străvechi au fost păstrate în mănăstiri, unde călugării au copiat atât manuscrisele istorice, cât și textele contemporane aduse de călătorii din est pe care i-au primit în adăposturile lor. Cercetătorii arabi au adus, de asemenea, noi cunoștințe despre plante și practici horticole spre vest.

Peisajul, odată considerat sacru în sine, a reprezentat în Evul Mediu un loc de penitență, un pustiu care trebuia să fie îmblânzit, în cele din urmă, în limitele literale și alegorice ale grădinii împrejmuite.

I.3. Documentația timpurie a plantării

Până în secolul al XIII-lea nu avem descrieri scrise despre grădinile de agrement, dar de mult timp știam că florile și pomii au fost apreciate pentru încântare chiar și după ce Europa a ieșit din Evul Mediu. Cunoștințele noastre minore despre orice activitate de grădinărit în această primă perioadă derivă din legi și înregistrări legate de plantele utile, cunoscute și cultivate în acea perioadă.

Ierbarele manuscrise din Evul Mediu puneau accent în principiu pe specii de plante medicinale dar sunt menționate atât plantele comestibile cât și plantele ce se pot folosi pentru condimentarea mâncărurilor (multe plante aveau roluri duble de utilizare și roluri simbolice) dar există si referințe și la grădinăritul ornamental.

Figura I.6. Pagină din ierbar medieval reprezentând crinul alb, simbolul Fecioarei Maria

Pomii fructiferi au fost cultivați peste tot; în Napoli și Andaluzia rodii, portocali, mai târziu lămâi, dar exista referiri și despre cultivarea speciilor mai obișnuite ca meri, peri, piersici, caiși ,migdali și adeseori la mirtul aromatic. Deși rareori dădeau idei despre modul în care plantele erau aranjate, unele dintre rapoartele de plantare extinsă a livezilor relevă un grad semnificativ de plăcere estetică descoperită în frumusețea organizată a rândurilor de arbori (probabil eșalonate într-un model chincons (Figura I.7.) pentru a permite cantitatea maximă de lumină și aer), în culoarea și mirosul de flori primăvara.

Figura I.7. Metoda de plantare chincons

Sf. Isidor din Sevilla (c. 560-636) a specificat nevoia de o grădină în cadrul mănăstirii sale, atașat la peretele din spatele acesteia. Mai târziu Sf. Fiacre din Donegal (patronul grădinăritului) în secolul al VII-lea a fondat o mănăstire și a făcut o grădină amenajată în apropiere de Meaux în Franța. Nu avem nici o înregistrare despre amploarea plantării în aceste grădini, dar în Sevilla s-ar fi putut dezvolta citricele descrise de Plinius cel Bătrân, în timp ce Sf. Fiacre ar fi putut avea acces la majoritatea plantelor pe care romanii le-au adus mai devreme peste Alpi.

Venirea primăverii avea o semnificație mai mare în nord decât în sudul relativ călduros. Chiar și în nordul Europei arborii au fost aleși special; în 1180 William FitzStephen a descris cum au fost plantate, de-a lungul cursurilor de apă ulmi, stejari, frasini și salcii pentru a face plimbări umbrite în Londra, iar în Germania și centrul Europei, cele mai des menționate erau teii. Toaletarea arborilor a fost practicată încă din Evul Mediu; înregistrat în Anglia în 1324, muncitorii au fost plătiți cu un penny pentru fiecare doi arbori finalizați. Toaletarea a devenit o practică obișnuită până la sfârșitul perioadei, cu copaci întrețesute – uneori întărite cu cadre de lemn – folosite pentru a crea pavilioane și umbrare (Figura I.8.) Altoirea este discutată de autorii clasici și pare că a fost practicată in general, deși unele idei strălucite de altoire a fructelor pe platan să fi avut puțină realitate.

Figura I.8. Umbrar din viță de vie pe cadru de lemn.

În nordul Europei florile au fost utilizate în principal pentru decorarea altarului iar romanii păgâni foloseau florile pentru ghirlande și coroane. Florile au fost cultivte ,în principal, în grădinile mănăstirilor sau unităților suficient de mari pentru a include plante de „lux”.

În întreaga creștinătate, trandafirii erau împrăștiați în biserici pentru a însemna Sfântul Duh; în Germania Sf. Dorothea a fost întotdeauna portretizată cu o coroană de trandafiri pe cap sau un buchet de trandafiri în mână. Trandafirii au fost nu numai un simbol al Fecioarei Maria, au avut, de asemenea, proprietăți medicinale, și au fost apreciate pentru parfumul lor.

Alcuin din York (c. 735-804), savant și fondator al palatului școlar (cea mai veche universitate din nord-vestul Europei) pentru împăratul Charlemagne. Alcuin din York a fost, de asemenea, iubitor de flori; ultimii opt ani de viață i-a petrecut ca stareț, unde celula lui era împodobită cu crini albi și trandafiri roșii. Alcuin coopera cu Benedict din Aniane, care era aproape singurul autor a listei de plante din faimosul Capitulare de Villis, formulat de Charlemagne după ce a fost proclamat împăratul Sfântului Imperiu Roman (cca. 800). Decretul insistă asupra faptului că fiecare oraș din "toate ținuturile coroanei" ar trebui să aibă o grădină plantată cu "toate ierburile", un total de 73, precum și 16 pomi fructiferi și nuci.

Se pare sigur că pe vremea lui Charlemagne atitudinea față de grădinaritul ornamental a fost stimulat și îmbogățit cu influențe arabe. Lista de plante a lui Charlemagne, emisă cu mai mult de 280 de ani înainte de listele botanistilor spanioli-arabi, Ibn Bassal și Ibn al-Awwam, nu este nici o carte de grădinărit, nici o compilație atentă a tuturor plantelor cunoscute la vremea respective. Cu toate acestea, este cea mai veche înregistrare a plantelor din Europa de Nord care apar după Evul Mediu. Luate împreună cu planul găsit la Sf. Gall în Elveția și poemul grădinii de Walafrid, este posibil să se facă o idee despre practicile de grădinărit din secolul al IX-lea, care probabil diferă foarte puțin de cele implicite în instrucțiunile din cele patru manuale romane clasice și de Nauralis Historia lui Pliniu. Astfel de lucrări au fost disponibile numai pentru oamenii de știință latine în bibliotecile unităților religioase și a persoanelor fizice suficient de norocoase să dețină copii. În secolul al VIII-lea, Venerabilul Beda deținea un Pliniu, iar Alcuin avea acces la unul. Dintre cele patru tratate agricole denumite De Re Rustica și opere de Palladius din secolul al IV-lea, toate conținând instrucțiuni specifice de grădinărit, cea din urmă, cu cel mai bun material bazat pe lucrarea lui Columella, a fost găsită cel mai frecvent. Planul lui Sf. Gall prezintă grădini separate pentru plantele medicinale și pentru paturile de legume aranjate la fel cum a precizat Columella: "pământul este împărțit în paturi, care, cu toate acestea, ar trebui să fie atât de controversat încât mâinile celor care le tund să pot să ajungă cu ușurință în mijlocul amplorii lor, pentru ca cei care merg după buruieni să nu fie forțați să calce pe răsaduri, ci mai degrabă să-și facă drumul pe căi și să buruiască mai întâi prima jumătate apoi pe cealaltă jumătate a patului."(Figura I.9.)

Figura I.9. Spațiu împărțit pe paturi după descrierea lui Columella.

I.4. Schimbul de plante și cunoștințele despre plante

Există înregistrări abundente ale unei rețele de schimburi de semințe și butași înfloritoare între casele monahale din întreaga Europă din secolele al XII-XIII-lea, din care o mare parte provenea din Burgundia și din răspândirea normanzilor în Anglia, unde în timpul domniei lui Henry I aveau pepiniere pentru altoire și pentru creșterea răsadurilor. Micșuneaua a fost adusă în mod repetat în Anglia în perioada de construcții a normanzilor, dar prima sa mențiune (cu alte plante de grădină, cum ar fi Aquilegia vulgaris și Viola tricolor) vine în secolul al XII-lea în Germania. (Figura I.10)

Figura I.10. Aquilegia vulgaris și Viola tricolor

Deși Charlemagne a avut contact cu conducătorii Abbasid din Bagdad, centrul stiințific musulman din Orientul Mijlociu, primise un cadou, un elefant de la Harun al-Rashid în 802, însă nu avem nici un fel de date înregistrate despre schimb de plante sau chiar de informații științifice, așadar aceste cunoștințe nu au călătorit spre Europa medievală din această sursă. Totuși, în acel moment, Dioscoride și alte texte antice, indisponibile în Europa, au fost traduse în arabă, și cărți botanice cu informații suplimentare contemporane au fost scrise. Aceste lucrări au călătorit în sudul Spaniei în secolul al X-lea. După aceea, orice acces la lucrare arabă pentru europenii creștini este posibil să fie originar în Spania sau să din așezările arabe din sudul Italiei (și din Universitatea din Salermo) și mai ales din Sicilia după 1072. În secolul al XI-lea, cărturarii, pelerinii și comercianții călătoresc peste Pirinei pentru a studia știința medicală arabă în Spania și este posibil ca plantele, precum și ideile filosofice să fie aduse la nord la întoarcerea lor. Desigur, acest comerț a continuat în secolele următoare cu semințe, bulbi și rizomi de flori, cum ar fi crini, iriși, narcise și chiar butași de plante, cum ar fi rozmarinul.

Grădinile, cum ar fi cele din Granada, au fost atât de admirate de conducătorii creștini care au succedat maurii că, la Sevilla, Pedro I (1344-69) a avut meșteri arabi care se ocupau de Alcazar. La sfârșitul secolului al XIV-lea, grădinile regale al regilor din Navarra, al căror împărății s-au întins peste Pirinei și până la nord ca Cherbourg, au fost făcute la Olite și la Tafalla. În grădinile de la Olite, construite de Carlos al III-lea, al cărui soră Joan sa căsătorit cu Henric al IV-lea al Angliei în 1401, erau pini și o plantație de portocale, iar mănăstirile înconjurătoare erau plantate cu rodii și chiparoși. Unele dintre schimburile horticole înregistrate din această perioadă provin din astfel de legături, așadar trebuie să fi fost mai multe. Garoafa roșie (Dianthus caryophyllus) a ajuns la nord din Valencia în jurul anului 1460 și apare prima dată în Franța, cunoscută sub numele de oeillet, în anii 1470, în timp ce rozul a fost cultivat mai devreme. În picturile contemporane este prezentată în ghivece cu cercuri de salcie și mize înalte pentru susținere (Figura I.11.).

Figura I.11. Ilustrație dintr-o carte flamandă cu un vas care conține o garoafă roșie

Unele plante au fost trimise ca daruri între suverani. Faimoasa portocală (Citrus aurantium) din Versailles, numită "Grand Connétable", însămânțată în anul 1411 în Olite de către Leonora, soția lui Carlos al III-lea, a fost unul dintre cei cinci copaci din 1499 date cadou de nuntă pentru Louis al XII-lea și Anne din Britania. În secolul al XII-lea relația dintre împăratul german Frederick I Barbarossa și Bagdad au fost restabilite. Rapoartele de ambasadă au stimulat imaginația Occidentului cu povești de curți deschise și fântâni în bazine de cristal. La mijlocul secolului al XIII-lea, împăratul Frederick al II-lea a avut grădini suspendate, construite pe contraforturile castelului său din Nuremberg, și a stabilit ceea ce trebuie să fi fost un parc în stil oriental (distrus în 1494), deoarece a angajat un grădinar expert pentru supravegherea plantelor achiziționate din sudul mai cald prin contactele cu saracenii și spaniolii.

Influența arabă a fost, de asemenea, înfiltrată spre nord din sudul Italiei, în special prin comerțul cu saracenii din portul Amalfi. Pare probabil că parcurile de tip islamic (Figura I.12.) stabilite în zonă au influențat călătorii din nord, chiar înainte de cucerirea normanților în Sicilia în 1072.

Figura I.12. Pictură în miniatură care reprezintă o grădină tipic islamică, împrejmuită cu pereți înalți, cu o fântână în mijloc. Chiparoșii, migdalii și paturile de flori scufundate sunt de asemenea caracteristici ale acestui tip de grădini.

Botanicii arabi care scriau în secolul al XI-lea și al XII-lea în Spania au notat numeroase plante pe care nu au reușit să transfere cu ușurință în nordul Europei. Alții s-ar adaptat ușor la condițiile mai reci. Majoritatea tratatelor "botanice" au fost întocmite pentru latitudinile mai sudice, dar climatul din nordul Europei a fost cu câteva grade mai cald în cea mai mare parte a acestei perioade – o comparație a temperaturilor probabile între secolul al VI-lea și 1300. Gradul ridicat de căldură poate pentru această perioadă să facă posibilă cultivarea măslinilor și curmalelor cu succes în zone ca nordul Marii Britanii, deși nu au putut produce fructe.

Ameliorarea plantelor și tehnologia horticolă au fost, de asemenea, importante și, în special, au vizat ameliorarea tulpinilor de fructe. Deși au fost folosite portocaluri pentru gardurile vii din Valencia, în Europa de nord citricele au trebuit să fie supraponderate în hale special, încălzite; în 1537 o grădină de lângă Llandaff din sudul Țării Galilor a avut un cuptor construit în zidurile sale.

I.5. Grădina ca sursă de plăcere

Din vremurile normane, referințele la frumusețea plantelor devin mai frecvente. Povestea englezească a vizitei lui William Rufus în grădinile călugărițelor de la Romsey în jurul anului 1092 este bine cunoscută; deși motivul lui adevărat a fost să oprivească pe Edith din Scoția, moștenitorul liniei saxone, rugămintea lui de a admira trandafirii și plantele înflorite era în mod evident acceptabilă și indica o atitudine contemporană față de plăcerile grădinii. Poate că paturile de flori pe care le-a văzut ar fi fost "împodobite cu trandafiri și crini … violete și mătrăgună", așa cum a sugerat în lista englezului Alexander Neckam, cu o sută de ani mai târziu. Din fericire, prințesa, deghizată ca o călugăriță, a scăpat din observația sa. Deși descrierea lui Magnus a unei grădini de agrement (Figura I.13.) în secolul al XII-lea este ceva nou, există mai multe liste de plante anterioare sau cataloage care implică faptul că anumite plante erau cultivate cel puțin parțial pentru frumusețea lor.

Figura I.13. Schemă după descrierea lui Magnus despre o grădină de agreement; 1- plante medicinale, 2- bancă, pe lângă flori, 3- pajiște, 4- izvor/fântână, 5- arbori.

Neckam, născut în 1157, a scris proza lui De Naturis Rerum în timp ce era un tânăr; în el vorbea despre "împodobitul" grădinii cu flori specifice. Lucrarea a fost în circulație cu mult înainte de 1200 și a devenit cea mai utilizată enciclopedie de plante în casele religioase din Marea Britanie timp de trei secole. Un capitol a fost dedicat florilor, ierburilor aromatice și arborilor pentru cultivarea în grădină. Unele dintre plantele sale nu au putut fi cultivate în Anglia, însă cu toate acestea, soiurile pe care Neckam le menționează implică familiaritatea, cel puțin prin auzite. Având în vedere climatul mai cald până la aproximativ 1300, această listă conține puține plante care nu ar prospera în țara lui natală. Dintr-un total de 77 de plante, mai puțin de zece de valoare ornamentală sunt fie ușor sensibile, cum ar fi achantus și rodia, fie imposibil de a supraviețui fără un fel de sursă de căldură în timpul iernii, cum ar fi curmalele și portocalele; dar chiar și acestea din urmă ar putea fi cultivate din semințe în vase. Astăzi rodiile înfloresc adesea în Anglia și fructul lor putea să fi fost maturizat regulat în secolul al XII-lea mai cald; pentru cei bogați erau delicatețe populare importate. Neckam a evitat accentul obișnuit pe culturile de utilitate și a lovit mai degrabă o notă mai estetică, recomandând flori care par să fi fost cultivate doar pentru frumusețea lor. La trandafiri, crini, violete și mătrăgună a adăugat limba mielului (Borago officinalis/ Echium amoenum) și narcisa (acesta din urmă poate să fi fost Narcissus pseudonarcissus sălbatic sau crinul de pădure, numit narcisă în unele surse), prima menționare a acestora în Anglia. La propria sa proză, Neckam a adăugat o secțiune care distinge plantele deseori confundate în lucrările contemporane: cicoarea comună sau albastră (Cichorium intybus) de gălbenele (Calendula officinalis), pelinul negru (Artemisia vulgaris) de splicuță (Chrysathemum parthenium, acum Tanacetum parthenium) și urechelnița (Sempervivum tectorum) de levănțică (Lavandula stoechas), toate astea la acea vreme având nume foarte asemănătoare în latină. Mirtul sau Myrtus, citite într-un context nordic, înseamnă, în mod normal, ciumarea (Myrica gale) și nu mirtul clasic grecesc sau mediteranean (Myrtus communis), care este deosebit de sensibil în nordul Europei. În Statele Unite, ceea ce europenii numesc brebenoc (Vinca minor), este cunoscut sub numele de mirt. În poemul său Laudibus Divinae Sapientiae, Neckam a dat un număr suplimentar de arbori cu care părea familiar. Unii, cu toate acestea, nu au fost cu siguranță rezistente în Anglia, chiar și în climatul mai cald din anii 1200. Altele sunt considerate a fi mult mai târziu introduceri. Oficial, chiparosul (Cupressus sempervirens) și platanul oriental (Platanus orientalis) nu au ajuns până în secolul al XIV-lea în Anglia, cedrul libanez (Cedrus libani) până în secolul al XVII-lea. Este întotdeauna posibil să se făcut tentative de a crește toți acești copaci în timpul lui Neckam, din semințe aduse din Lavant și Italia.

Un număr destul de mare de relatări scrise despre grădini există încă din secolul al XII-lea, tonul lor sugerând mai mult un entuziasm pentru diferitele plăceri pe care le-a oferit. Un contemporan al lui Sf. Bernard a descris temelia mănăstirii cisterciene a lui Clairvaux în Burgundia, la începutul secolului al XII-lea: "în spatele mănăstirii, dar în interiorul zidului mănăstirii, există un teren de nivel larg; aici este o livadă, cu foarte mulți pomi fructiferi, destul de asemănătoare unei păduri mici. Este aproape de infirmerie și este foarte liniștitor pentru frați, oferind o promenadă largă pentru cei care doresc să se plimbe și un loc plăcut de odihnă pentru cei care preferă să stea. Unde livezile se termină, începe grădina, împărțită în mai multe paturi sau despărțite de canale mici, care, deși de apă stătătoare, curg mai mult sau mai puțin… apa îndeplinește scopul dublu de hrănire a peștilor și udarea legumelor." (Figura I.14.).La începutul secolului al XII-lea, teologul saxon Hugh din St Victor a descris o grădină sau hortus (probabil în Franța): "înfrumusețat de copaci, încântătoare cu flori, plăcute cu iarbă verde … oferind beneficiul umbrei, agreabil cu murmurul unui izvor, plin de diverse pomi, lăudat de cântecul păsărilor.". În același timp, William de Malmesbury a mers mai departe în aprecierea grădinăritului: "florile plantelor, respirând dulce, dau viață"; el a descris "tulpinile netede ale pomilor fructiferi, care se intind spre stele". Observația sa potrivit căreia "există o concurență între natură și artă și ceea ce nu reușește un, o reproduce alta" este una dintre primele aluzii la munca horticolă ca formă "artistică". Toate aceste descrieri, deși menționează rareori copacii sau florile după nume, nu par să descopere frumusețea în folosință, ci să facă un pas mai departe spre recunoașterea puterilor de farmec a florilor.

Figura I.14 Livadă străbătută de canale de apă

Cea mai timpurie descriere a unei grădini medievale sau a grădinii de agrement în sine, cu aspect și plante concepute doar pentru frumusețe, se găsește într-un capitol al De Vegetabilibus et Plantis al lui Albertus Magnus, scris în jurul anului 1260. Aceasta poate fi ea însăși o copie, probabil se bazează pe o secțiune, care lipsește acum, conținută în lucrarea enciclopedică realizată de Bartholomew de Glanville, terminată în 1240. În termen de cincizeci de ani, definiția proprie a lui Albertus a fost copiată aproape ad litteram de italianul Pietro de'Crescenzi în primul capitol al Cărții VIII Liber ruralium commodorum din cartea sa, care se rulau în numeroase exemplare manuscrise și ediții tipărite, această lucrare a cuprins perioada dintre Evul Mediu și epoca realizării grădinii renascentiste.

Liber ruralium commodorum eliberat de Pietro de'Crescenzi, la începutul secolului al XIV-lea, a fost îm format aproape identic cu cele douăsprezece cărți ale lui Collumella din De re Rustica. Crescenzi a furnizat informații practice despre plante și plantare, inclusiv propria sa listă de arbori non-fructiferi ca cimișirul, mătura verde, chiparosul, cornul, salcâmul galben, rozmarinul, evonimus și cătina roșie, apreciate pentru calitățile lor decorative. De asemenea, distinge grădinile în categorii după dimensiuni. Cartea a VIII-a se deschide cu o descriere a unei mici grădini de plante medicinale. Secțiunile lui Crescenzi au descris grădini mijlocii pentru clasa de mijloc și grădini mai mari(mai mult de 4,8 hectare) care includ și livezi – pentru regi și prinți. Grădina de dimensiuni medii ar putea fi "înconjurată de șanțuri și garduri de plante spinoase sau trandafiri … în locuri calde se fac un garduri vii din rodii și în locuri reci de nuci sau prune și gutui …". Vița de vie ar putea fi așezate între rândurile copacilor și "constant a fost curățat de buruieni și de plante inutile. Pajiștile ar trebui să fie cosite de două ori pe an, astfel încât acestea să fie mai frumoase și îngrijjite.". Cea de-a treia categorie de grădină conținea umbrare care precedau cele descrise în grădinile timpurii renașcentiste. Aceste umbrare s-ar putea să fi fost făcute din lemne subțiri acoperite cu vegetație sau formate din plante vii, cu crengile intercalate. Unele dintre aceste grădini au fost cu poteci (Figura I.15.) și umbrare făcute în întregime din plante cu frunze mari care puteau oferi "acoperire de ploaie" pentru rege și regină.

Figura I.15. Modele de pavaj

Într-un alt capitol, Crescenzi sugerează că salciile și plopii, "întrețesuți cu viță de vie și alte plante cățărătoare", puteau fi tunse în formă de turnuri și creneluri.

Având în vedere sfaturile practice, în principal preluate din tratatele agricole clasice, precum și dându-le o observație despre ceea ce constituie o grădină de agrement, merită să le cităm: "Există, cum ar fi, niște locuri de mare utilitate și fertilitate…acestea sunt numite grădini de agrement. Ele sunt, de fapt, concepute în principal pentru încântarea celor două simțuri, vederea și mirosul. Despre gazon: "pot fi plantate toate plantele dulci-mirositoare cum ar fi ruta, salvia, busuiocul și tot felul de flori, cum ar fi violetele, căldărușele, crinii, trandafirii, irisii și altele asemănătoare. Deci, între aceste plante și gazon, la margine să fie o bancă mai mare din gazon înflorit și minunat, astfel încât oamenii să se așeze acolo pentru a-și lua repausul plăcut atunci când simțurile lor au nevoie de odihnă. Pe lângă peluză de asemenea, împotriva căldurii soarelui, trebuie să fie plantați copaci sau viță de vie crescuți, astfel încât gazonul să aibă o umbră încântătoare și răcoritoare. Căci la acești copaci, umbra este mai căutată decât fructul, astfel încât nu trebuie să se facă prea multe eforturi pentru a le îngriji; acest lucru ar putea provoca daune mari gazonului. De asemenea, trebuie să se țină cont de faptul că arborii să nu fie prea apropiați unul de altul sau prea mulți, pentru a nu reține briza deoarece asta poate dăuna sănătății … copacii nu ar trebui să fie cei cu coroana bogată, ale căror umbră dă naștere la boli, cum ar fi nucul și altele. Să fie niște copaci agreabili, cu flori parfumate și umbră plăcută, cum ar fi vița de vie, perele, rodiile, dafinul, chiparoșii și altele asemănătoare. “ (Figura I. 16.).

Figura I.16. Ilustrație din cca. 1510 prezentând o grădină împrejmuită, cu peisaj, fântână, măslin, trandafir, crin.

Pentru prima dată de când Europa a intrat într-un haos, pe măsură ce pax romana s-a prăbușit în secolul al VI-lea, grădinăritul a fost din nou descris în termeni estetici mai degrabă decât pur utili. Copacii și florile alese pentru calitățile lor decorative urmau să fie plantate în grădini.

Descrierea lui Albertus conține multe dintre ingredientele de bază ale unei grădini închise medievale tipice care ar fi fost atașată de un castel sau conac. Astfel de grădini au existat, de asemenea, în interiorul zidurilor monahale, jucând un rol de lux separat de grădinile de infirmerie și de bucătărie. Piscina centrală deschisă la soare, cu o fântână clară, împrejurată de ierburi si flori parfumate (Figura I.17.). Au fost amenajate bănci de iarbă și umbra a fost furnizată de pomi fructiferi sau viță de vie (probabil un fel de pergolă).

Figura I.17. Schema unei grădini cu ierburi și flori.

Deși nici portrete de grădini tipice nu supraviețuiesc până în jurul anului 1400, știm din rapoartele și literatura contemporană că ele existau. În secolul al XV-lea iluminatorii și pictorii au elaborat acest design de bază pentru a ilustra manuscrise de carte de rugăciune și poezii alegorice și povestiri de dragoste în care au avut loc scene în grădini de agrement simbolice, cum ar fi cele descrise în Roman de la Rose în secolul al XIII-lea și de Geoffrey Chaucer în secolul al XIV-lea. Din fericire o mare parte din aceste dovezi supraviețuiesc pentru a aduce la viață grădini și plante. Detaliile în fundalul marilor tablouri religioase arată hortus conclusus ideal, în care florile sunt identificate pentru a deveni simboluri care ilustrează scene din Vechiul și Noul Testament și sunt prezentate din ce în ce mai elaborate structuri de grădină. Hortus conclusus a devenit simbol al Fecioarei Maria în urma zelului religios al cruciadelor. Un număr mai mare de plante vor fi disponibile în mod constant, cele prezentate în aceste tablouri și în cărțile iluminate ce au fost vopsite delicat, dau uneori o dată de introducere. Plantele despre care se știe că au fost cultivate în secolul al XIII-lea au fost plantate în grădina construită recent sub pereții Sălii Mari al Castelului Winchester.

I.6. Idealul de grădină și parcul paradis

Pentru a înțelege grădina medievală, nu este suficient să știm cum au fost amenajate grădinile sau care plante au fost cultivate în ele. De asemenea, este necesar să înțelegem câteva idei implicite în concepția lor. Grădina a fost mai mult decât o entitate fizică, un partener de lux pentru grădinile medicinale și de produse alimentare, care erau esențiale pentru viața obișnuită. Aceste grădini au întruchipat o semnificație simbolică bogată în termeni religioși(Figura I.18.), precum și reprezentarea "locului minunat" al păgânilor – ambele teme au inspirat imaginația poeților și, spre sfârșitul perioadei, a artiștilor.

Figura I.18. Segment dintr-o pictură din secolul al XV-lea, întâlnirea dintre Maria și Elisabeta. Putem observa 3 ghivece pe pervaz, în unul dintre ei fiind garoafă. Sub fereastră putem vedea trandafirul. Acestea sunt simbolurile martirilor și a vindecării.

Pentru musulmani și creștini, originile grădinii idealizate sunt încapsulate de cântecul Vechiului Testament al lui Solomon: "O grădină închisă este sora mea, partenerul meu: o primăvară închisă, o fântână sigilată". Pentru creștini, grădina persană închisă a deșertului, reprezenta bucuriile interioare ale paradisului, a devenit, în termenii Noului Testament, un simbol al lui Cristos și al Sfintei Biserici, purtând "roadele spiritului". Grădina închisă, aparent un loc de lux și ușurare, care conținea paturi și căi în forme disciplinate, a devenit tradusă de noul simbolism creștin. În ea, hortus conclusus reprezenta puritatea Fecioarei Maria. Trandafirii, odată sfințite pentru Venus, devin florile speciale a Fecioarei Maria și trandafirii roșii simbolul sângelui martirilor; crinii albi a Madonei au devenit simboluri ale Bunei Vestiri cu Fecioara Maria identificată drept "iubirea" lui Solomon, precum și noua biserică creștină, iar violetul reflectând smerenia ei.

În afară de simbolismul creștin implicat în hortus conclusus al Evului Mediu timpuriu, grădina ideală de agrement își avea originea în Grădina Edenului din Vechiul Testament, în care anotimpul era întotdeauna primăvara. Până în secolul al XVII-lea a fost grădinile au fost reprezentate cu arbori care purtau simultan flori și fructe, era o adiere blândă și poienii de pădure; pajiștile erau vii cu flori și păsări. Cu arbori acoperiti cu trandafiri si viță de vie, aceste grădini aveau semnificație laică pentru cadrele magice a romantismul curtenitor și distractiv, loci amoeni, descris în poeme și ilustrat de pictori.

În cea mai faimoasă operă literară despre grădini, Roman de la Rose, Iubitul se plimba în grădina exterioară până când ușa este deschisă, apoi intră în grădina interioară, ca să se găsească într-un loc care să-l facă fericit, fără griji și plin de bucurie (Figura I.19.).

Figura I.19. Ilustrație în miniatură din 1400 după Roman de la Rose

Romanul a fost tradus în perioada lui Chaucer. Geoffrey Chaucer în propriile sale scrieri a inclus numeroase referiri la grădini și plante, menționând nativi familiali dar și plante mai exotice precum și un dafin mai dulce, lămâiul verde, molidul norvegian și platanul oriental.

Aceste grădini ale imaginației au reflectat și realitatea. Deși de mai mulți ani sa crezut că amenajarea unei grădini de agrement medievale este reprezentată de grădina închisă, plasată pentru siguranță și intimitate în interiorul castelului sau al mănăstirii, înregistrările contemporane arată că "plăcerea" mult mai mare, se află adesea dincolo de pereții interior(livada). În majoritate închisă de un perete sau gard viu, aceste grădini, adesea stabilită pentru profit atât din lemn, cât și din fructe, precum și din plăcere, se apropia de locul mai frumos, mai păgân. Cercetările recente au arătat că aceste livezi și păduri au fost proiectate la o scară considerabilă. Castele, conacurile și instituții mari monahale ar avea atât zone mai mici pentru plante utile și decorative, cât și zone mai mari, închise, în care plimbările ar puteau fi umbrite de copaci, aveau piscine artificiale pentru pește, precum și fluxuri naturale; uneori au existat alte caracteristici, cum ar fi voliere și menajerii. Episcopul Geoffrey de Montbray din Coutances și-a vizitat rudele în sudul Italiei înainte de cucerirea de către William a Angliei și a revenit în Normandia pentru a semăna ghindă și pentru a crește stejari, fagi și alți arbori în interiorul unui parc închis de un șanț dublu și o palisadă. El a făcut această "sălbăticiune" în maniera descrisă de Columella în Cartea a XI-a De Re Rustica: "în solul afânat avem aceste semințe încredințate îngrijirii și culturii fondatoare". După ce, cu subvenții mari de teren în Somerset, în Anglia, de la William Cuceritorul, Episcopul Coutance a putut să umple parcul cu căprioare englezești, și a plantat o grădină și podgorie; el a extins, de asemenea, două bazine cu mori de apă pentru a face un fel de "ferme ornée". După începutul secolului al XII-lea, Henry I a închis un parc mare la Woodstock cu un zid de piatră și l-a umplut cu animale exotice, inclusiv porc spinos. O parte din această zonă a fost în continuare închisă de Henry al II-lea pentru a face umbrarul și labirintul lui Rosamund, deși labirintul real nu apare în niciun document, iar Henry III a plantat o sută de puieți de peri pentru efectul lor decorativ.

În 1190, la Noyers, la granița cu Burgundia, Episcopul de Auxerre "a oferit fiecare plăcere și îmbunătățire pe care industria de om o putea realiza. Pădurea, înconjurată de mărăcini și, deci, de valoare mică, a fost curățată și adusă în cultivare. Acolo a făcut grădini și a plantat copaci de diferite feluri, astfel încât, în afară de a obține plăcere, a primit și cantități mari de fructe. El a înconjurat o mare parte din pădure, cu un gard purtat de la poarta de la capătul apropiat de la barajul celui de-al treilea piscine, și închis într-o cantitate destul de mare de sălbăticie. Acestea ar putea fi văzute în pășunatul lor de către cei din palat, o priveliște plăcută." În 1150 episcopul din Le Mans a plantat atât de mulți copaci minunați în grădina sa, încât "cei care privesc din ferestrele sălii pot admira frumusețea copacilor, iar alții în grădină, privind spectacolul echitabil al ferestrelor, s-ar putea bucura și ei de priveliște.'.

I.7. Practici de grădinărit

Lucrările lui Albertus Magnus și a lui Bartholomew de Glanville, merită să fie studiate astăzi pentru a obține o idee despre cum arătau grădinile din secolul al XIII-lea și despre unele dintre practicile horticole contemporane. Din acestea aflăm ce metode au fost folosite pentru aranjarea plantelor disponibile în diferite secțiuni ale unei grădini. Ei, și Pietro de'Crescenzi la începutul anilor 1300, își întemeiază descrierile grădinilor, plantele cultivate în ele și modul în care se bucurau de cunoștințele lor despre grădinile existente. Acești scriitori nu au fost nici inovatori, nici profesori, ci observatori. O mare parte din cunoștințele lor de bază despre horticultură (și agricultură) încă proveneau din mână de autori clasici, dar începuseră să-și simtă calea către o atitudine mai științifică. Ei ne spun, de asemenea, despre unele metode contemporane de cultivare (și despre uneltele horticole, cum ar fi roaba) practicate, poate chiar de generații, înainte ca, cuvântul scris să-și stabilească existența. Pentru vârsta lor, acești doi scriitori erau cosmopolitani mult călătoriți, scriau în principal despre grădinile celor mari, ai unor biserici importante, domnii regale sau nobili, pe care i-au văzut în timp ce se deplasau în jurul Europei.

Valoarea plantelor decorative și modalitățile de utilizare a acestora în grădină au început să fie considerate mai frecvente în timpul secolului al XIV-lea. Copacii, inclusiv speciile de pădure și pomi fructiferi (atât nativi, cât și introduși) nu numai că au fost listați, dar au fost descriși în mod specific ca fiind cultivați și instruiți în mod special. Aceasta a fost o temă importantă a cărții lui Pietro de'Crescenzi privind gospodăria, Liber ruralium commodorum, finalizată în 1305 de Crescenzi, deși scrisă la Bologna la începutul anilor 1300, a fost studiată și interpretată în următorii 200 de ani și a devenit o legătură importantă între agricultura medievală și noile stiluri de grădinărit renascentiste din secolul al XV-lea. Important ca manual de agricultură în Italia într-un moment în care au avut loc schimbări în proprietăți de teren, munca sa a fost tradusă din latină în franceză în 1373 și în italiană înainte de sfârșitul secolului. A fost, de asemenea, o carte tipărită timpuriu, care apare în latină în 1471, italiană în 1478, franceză în 1486 și germană în 1493 și continuă să fie citită tot prin renascentism. Parisul a încorporat câteva caracteristici din carte, cum ar fi arbori întrețesute, tonnelle și garduri vii pentru a completa pajiștile și podgoriile. La Saint-Pol fiecare spațiu de grădină a fost înconjurat de garduri vii sprijinite cu spărturi, prin care au fost împletite alte plante dând o formă de romb, la fiecare capăt sfârșindu-se cu arbori. Înăuntru, locurile de așezat erau făcute din gazon ridicat pe trepte. A existat și un labirint – așa cum a fost la Hesdin din Artois, așezat cu o sută de ani mai devreme – dar nu știm cum a fost plantată. Paturile de flori erau umplute cu trandafiri, rozmarin, lavandă, micșunea, maghiran și salvie, precum și căpșuni (Figura I.20.).

Figura I.20. Ilustrație din Franța dintr-o grădină înconjurată de gard viu și umbrar acoperit cu viță de vie, trepte din gazon, trandafiri cățărători, garoafe, căldărușe, rozmarin și lavandă

După moartea regelui din 1380, grădina de la Saint-Pol s-a deteriorat, însă a fost "restaurată" și replantată de Charles VI în 1398, înainte de a fi distrusă în cele din urmă de ducele englez din Bedford în 1431. Din fericire, există un inventar complet pentru copacii și florile plantate în anul 1398. Au fost cumpărate viță de vie pentru a le cățăra peste arbori, peri și meri, cireși și pruni, precum și opt "arbori de dafin", au fost toate achiziții noi, probabil înlocuitori. Poate că mii de cireși aveau crengile întercalate pentru a face umbră. Au existat 300 de legături de trandafiri albi și roșii (probabil Rosa gallica officinalis și Rosa alba), 300 de bulbi de crin (probabil Lilium candidum) și 300 de iriși. Acestea ar fi fost cele mov, Iris x germanica sau cele albe Iris florentina, fiind mai dorite decât cel comun (Iris pseudacorus). Cele opt grădini din Saint-Pol, proiectate împreună, probabil datorate mult influenței lui Crescenzi, se numără printre cele mai interesante și consemnate, fiind construite în ultimul trimestru al secolului.

La aproape aceeași dată, spre sfârșitul secolului al XIV-lea, dar într-o sferă socială destul de diferită, un gospodar parizian (Le Ménager de Paris) a scris un tratat pentru tânăra sa soție, oferindu-i instrucțiuni de a-și conduce casa și grădina. Acesta a fost un manual util care descrie creșterea, recoltarea și conservarea fructelor, florilor și ierburilor. Deși nu a spus nimic despre modul în care plantele au fost aranjate în grădină, este clar ce plante au fost cele mai populare. Sfaturile de îngrijire pentru diferite specii de plante au fost prezentate în detaliu. Violetele trebuiau să fie păstrate în interior în ghivece în timpul iernii care s-au întărit treptat în primăvară. El a descris metoda de înrădăcinare a butașilor de rozmarin, o plantă veșnic verde deosebit de valoroasă de pe țărmurile mediteraneene și modul cel mai bun de a le trimite pe drumuri lungi "înveliți în cârpă cerată cusută, pătată cu miere și pudră de făină de grâu", trandafirii urmau să fie altoiți, tăiați iar isopul trebuie să fie semănat în luna august.

O listă de plante cultivate într-o grădină din Londra în secolul al XIV-lea pune colectarea și identificarea plantelor pe o bază mai științifică. În Stepney, lângă orașul Londra, fratele Henry Daniel (1315-1385), un doctor și călugăr dominican a creat o grădină botanică timpurie, aproape prima în Europa (Huerta del Rey din secolul al XI-lea la Toledo, înființată de Ibn Wafid și Ibn Bassal o precede cu 300 de ani.). Daniel a crescut 252 de plante diferite, toate fiind observate cu atenție. El a fost apreciat atât pentru cunoștințele practice despre comportamentul plantelor, cât și pentru cunoașterea științifică a plantelor medicinale (precum și a altor substanțe cu efecte asemănătoare). El a fost responsabil pentru traducerea aproape completă a lui Platearius Circa instans, citând frecvent din lucrările tuturor marilor botaniști clasici și enciclopediști de plante medievale. Plantele sale au fost aranjate după numele latin a plantelor, în care a acordat atenție habitatului de plante, indicând cum și unde se cultivă nativii, și el a distins, de asemenea, între metodele de cultivare pentru plantele indigene și cele introduse, cum ar fi chiparosul, sclipețul, maghiranul dulce, rodia și rozmarinul. Rodia dezvoltându-se dar fără a da roade. Rozmarinul, nou introdus în Anglia de către Regina Philippa, soția lui Edward III, l-a crescut în grădina sa cu o grijă deosebită, afirmând că are nevoie de multă irigare și protecție împotriva înghețurilor și a vânturilor nordice reci. În grădinile ei regale, Regina Philippa a crescut multe plante neobișnuite. Daniel a tradus tratatul cu privire la virtuțile de rozmarin, compilate la Salerno între 1338 și 1342.

I.8. Începutul atitudinilor renascentiste

Tema dragostei a devenit repede populară atât în proză, cât și în poezie, prin concepția spațiilor "interioare" și "exterioare" ale grădinilor medievale adesea combinate într-o poveste, astfel încât aventurile imaginare au avut loc atât în grădini secrete închise, cât și în păduri și pajiști . Peste 1400 de personaje sunt portretizate în grădinile romantice în care natura și arta se amestecă, pregătindu-se calea pentru noi interpretări renascentiste ale interrelației lor.

Cea mai renumită poveste de dragoste medievală este Roman de la Rose din secolul al XIII-lea, o poezie începută de Guillaume de Lorris în 1237 și terminată de Jean de Meun cu 40 de ani mai târziu. Ca și în literatura persană din aceiași perioadă, o mare parte a acțiunii are loc într-un cadru alegoric de grădină, cu indivizi personificați ca Iubire, Lenevie, Veselie, etc. În Roman de la Rose grădina împrejmuită, reprezintă Grădina Edenului, locul cel mai plăcut (amoenissimus locus) și una care este înrădăcinată ferm în imaginația creștină. Iubitorul, în căutarea trandafirului simbolic dezirabil, îi este permis să intre cu doamna Lenesă (Figura I.21.), care îl conduce de-a lungul unei căi "pline de mânte și de chimen". Arborii, așezați la distanțe egale, au coroanele atât de încrucișate încât razele soarelui nu le pot pătrunde. Multe alte lucrări medievale descriu aventuri asemănătoare în cadre imaginare, toate cu arbori înfloriți și cu fructe în același timp și cu pajiști cu flori, pentru a ilustra ideea de paradis.

Figura I.21. Iubitorul intră cu doamna Lenesă în Grădina Edenului.

În Decameron, descrierile lui Boccaccio sunt despre întâlnirile aristocratice a florentinilor. În descrieri se evidențiează gusturile și aprecierea grădinăritului și a peisajului rural. Boccaccio povestește cum un grup de florentini își caută adăpost în grădinile unei vile pe versanții dealurilor Fiesole deasupra orașului, pentru a scăpa de ciumă. El spune că: "Privirea acestei grădini, forma ei și planul ei, cu fântâna și cu izvorul care pornea din ea, au mulțumit atât domnii cât și doamnele în așa fel, încât afirmau fără teamă că, dacă ar exista un Paradis pe Pământ nu ar putea să fie în nici o altă formă". În aspectul său încă mai are toate caracteristicile grădinii medievale: o fântână în centrul peluzei plină de flori, (Figura I.22.), înconjurată de pergole de viță de vie, cu poteci umbrite de citrice și garduri vii de iasomie și trandafiri. Cu toate acestea, concepția de frumusețe lovește o notă de renaștere aproape imitată de Alberti în De re aedificatoria, scrisă în 1452.

Figura I.22. Peluza cu flori este una dintre componentele esențiale ale grădinii medievale

Boccaccio este primul care menționează grădinile terasate, care mai târziu devine o caracteristică importantă în Italia: "În a patra zi, anturajul se afla într-o vale înconjurată de șase dealuri, cu laturi terasate ca într-un teatru, nu de natură ci de o mână de artist". Pe partea sudică sunt vițele, măslinii, migdalii, cireșii, smochinii și alți pomi, iar la nord o pădure. În partea de jos a văii, grădina se deschide pentru a deveni un peisaj pașnic, un locus amoenus de pajiști, pomi fructiferi și păduri, care a surprins autorul pentru că era atât de aproape de artă (Figura I.23.).

Până la mijlocul secolului al XIV-lea, încurajată de operele populare precum cea a lui Crescenzi, cu distincția între grădinile mari și mai micile cu ierburi utile, nobilii italieni mai bogați au început să transforme castelele lor fortificate în palate de agrement, punând în scenă noi grădini ornamentale și colectarea plantelor. Boccaccio a subliniat colectarea plantelor în Decameron: "Ar fi nevoie de mult timp pentru a spune cum au fost aranjate, dar a existat o abundență a fiecărei plante plăcute care crește în climatul nostru". Galeazzo Visconti, prieten și patron al lui Petrarca, de la care a primit plante, a stabilit o grădină vastă și un parc în jurul castelului din Pavia. O clasă de comercianți prosperă a devenit, de asemenea, patronii artelor și a condus nobilimea în construcția de clădiri și grădini. Povestea lui Boccaccio reflectă atitudinile mai luxoase care existau cu o mie de ani mai devreme în vremurile romane. Dar plăcerea este combinată cu citirea și îmbunătățirea. Lorzii și doamnele sale, deși se răsfățaseră cu multă cântare și dans în grădină, au făcut o notă mai serioasă cu citările din Viața romanilor, exprimând pasiunea poetului pentru literatura clasică. În toate acestea, Boccaccio anticipează gândirea renascentistă.

Figura I.23. Segment din fresca lui Benozzo Gozzoli în Florența. Un peisaj tipic toscan din secolul al XV-lea.

I.9. Capitullare de villis- prezentare generală

Pomii fructiferi enumerați în decretul lui Charlemagne privind orașele, din Capitulare de Villis din cca. 800 d. Hr., sunt mai puține decât din ziua lui Pliniu, dar lista include și alte plante care nu sunt menționate în literatura clasică, toate acestea crescând într-o parte a imperiului. Lista florilor, deși este destinată în principal pentru ierburilor pentru dietă și medicamente, este condusă de crin și trandafir (probabil Rosa gallica officinalis și Rosa alba), indiscutabil crescute pentru frumusețea și simbolismul lor religios, precum și pentru utilitatea lor. Alte plante medicinale pe care le consideram astăzi suficient de ornamentale pentru o grădină cu flori includ salvia roșie (Salvia viridis), feniculul (Foeniculum vulgare), irisul (Iris x germanica), nalba (Malva sylvestris), rozmarinul (Rosmarinus officinalis), ruta (Ruta chalepensis), salvia (Salvia officinalis), pelinarița (Artemisia vulgaris), vetricea (Tanacetum vulgare) și dafinul (Laurus nobilis). Alte plante, pe care le cunoaștem din alte surse contemporane, cultivate în acel moment dar omise și cele mai evidente sunt: violetele (Viola odorata, cultivate pentru miros și frumusețe simbolizând de asemenea smerenia Fecioarei Maria, precum și având virtuți medicinale), lavanda (Lavandula stoechas), roinița (Melissa officinalis) și isopul (Hyssopus officinalis). Din fericire, pentru a suplimenta Capitulare, avem un plan pentru o grădină de mănăstire ideală care a fost elaborată în câțiva ani de decretul lui Charlemagne. Pastrat în biblioteca din mănăstirea Sf. Gall din Elveția, a fost adresat starețului din perioada 816 și 836. Detaliile paturilor "benzi" rectangulare înguste, fiecare umplute cu un singur fel de plante sau legume și care permite accesul între paturi, sunt tipice pentru practicile horticole din perioada respectivă. Imaginile ulterioare prezintă flori ornamentale cultivate în moduri similare.

I.10. Conspect

În Epoca Medievală natura a fost foarte incontrolabilă și ordinile politice fiind instabile. Fie că este vorba de protecție sau de apărare pentru a reduce forțele naturii, sau pentru a crea o reprezentare mai perfectă a naturii, grădini medievale au fost închise. Actul de a închide spațiul creează un domeniu distinct de împrejurimile sale.

Principii de design: utilitate (Figura I.24.), contrast (Figura I.25.), scară (Figura I.26).

Figura I.24. Mănăstirea medievală este o întruchipare a geometriei utilitare. Un simplu pătrat delimitat de un șir de arcade devine un spațiu de relaxare pentru a călugări. Un spațiu divizat de paturile de plantare ridicate, devine o enciclopedie vie de ierburi și flori.

Figura I.25. O mică parcelă de plăcere în mijlocul unui peisaj de muncă – cu atenție plăcutul e în opoziție cu împrejurimile sale neîmblânzite.

Figura I.26. Curtea maurică este o cameră de zi în aer liber. Spațiile deschise la scară umană sunt definite de arhitectură. Tranziția dintre interior și exterior este mediată de elemente arhitecturale: porțile și loggiile oferă praguri secundare.