-percepția omului în arhitectură- Facultatea de Arhitectură Martie 2016 Student: Rotaru Roxana Elena Îndrumător: Iulia Stanciu Cuprins: Argument… [302922]

[anonimizat]-

Facultatea de Arhitectură

Martie 2016

Student: [anonimizat]: Iulia Stanciu

Cuprins:

Argument

Capitolul I: [anonimizat]

3.1.[anonimizat]-arhitectură

Capitolul II: DESPRE PERCEPȚIE

1.Arhitectură și fenomenologie

2. Percepția: fundamentul antropologic

2.1. Corpul, sufletul, arhitectura

2.2. Percepția corpului

2.3. Percepția prin auz din viziunea lui Peter Zumthor

3. Percepție și comportament în peisaj

Capitolul III: I.ARHITECTURA BĂILOR PUBLICE- O [anonimizat] – STUDII DE CAZ

O arhitectură a simțurilor -[anonimizat], [anonimizat], Tenerife, two-bo arquitectura

O arhitectură a locului -Resort/Spa- Amangiri, Utah,

Wendell Burnette Architects

Concluzii

Schițarea proiectului

Bibliografie

Argument

În directă legătură cu lucrarea de diplomă cu tema „[anonimizat]” încerc, [anonimizat] a conceptelor pe care le voi utiliza. În sensul înțelegerii modului în care ar trebui realizat acest complex voi apela la aspectele ce țin de relația corpului uman cu arhitectura și peisajul.

[anonimizat], într-o [anonimizat], de unde vin și de la ce s-a plecat, omul contemporan a [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat] ,,ordinea creației este înlocuită de cea a fabricației,, , [anonimizat]. Omul se îndepărtează de percepția reală a lucrurilor, uită să se bazeze pe simțurile lui. ()

Natura, [anonimizat], [anonimizat] o forță care generează ”tot ceea ce este,,. [anonimizat]. [anonimizat], ea implică o hotărâre vitală care privește existența întregii comunități. [anonimizat], organizarea și locuire lui sunt acțiuni care presupun o alegere existențială: alegerea unui univers care va fi asumat prin creație.

[anonimizat]-se într-o continuă transformare; [anonimizat], [anonimizat] a gândirii, viziunea sa la un moment dat despre lumea înconjurătoare. [anonimizat], [anonimizat], respectiv, a felului în care ne raportăm la ea.

Capitolul I

Acest capitol vorbește despre importanța integrării construcției în peisaj și despre legătura omului cu peisajul și arhitectura.

"Peisajul este ceea ce nu are nevoie de a [anonimizat], o [anonimizat], respectiv cu o anumită complicitate între peisaj și identitatea umană, ultima fiind influențată de peisaj." ()

Arhitectura este piesa de bază a peisajului umanizat. Pentru a trăi în peisaj, oamenii trebuie să îl umanizeze. Rezultă un triunghi  peisaj-om- arhitectură, toate cuprinse în "peisajul cultural". ()

Calitatea cea mai des întâlnită a peisajului creat de om este transformabilitatea. Omul este în continuă căutare a unor forme noi, pe care le poate lua pământul, săpându-l, frământându-l. Ori de câte ori elementele create de om, tangibile sau nu, sunt impuse înțelept sau nu, unei suprafețe de teren. Aceasta trebuie reconsiderată în lumina caracterului peisajului transformat. Este o căutare permanantă a celei mai bune expresii a acelei funcțiuni care este cel mai bine adaptată elementelor naturale și celor create de om.

Definirea conceptului de peisaj

Astăzi prezent tot mai des în limbajul comun, termenul de peisaj este definit de Francoise Choay ca fiind o întindere de pământ care se prezintă unui observator.

Termenul de peisaj, cu ambele sale sensuri actuale- cel de imagine reprezentând o priveliște și de vedere a unui ținut cuprins cu privirea, a apărut prima dată spre sfârșitul sec. XV în Țările de Jos, legat de inventarea reprezentărilor picturale cu această temă. Termenul francez paysage (apărut pentru prima dată în dicționarul lui Robert Estienne din 1549) este unul făurit prin adăugarea sufixului la cuvântul pays. În limba italiană există două cuvinte pentru desemnarea peisajului: paese și paesaggio.

În limba română, peisaj a fost preluat din limba franceză. O cercetare lexicografică ar putea spune cu ușurință data la care acest cuvânt apare la noi pentru prima oară într-un dicșionar.

În cartea sa dedicată esteticii peisajului, Rosario Assunto reia diferitele sensuri ale cuvântului peisaj, pornind de la devenirea lexicală a termenului italian paese. Astfel, el spune „…peisaj înseamnă, printr-un consens general al dicționarelor (limbii italiene), un teritoriu mai mic sau mai mare, asa cum apare el vederii, constituindu-se ca obiect, cel puțin potențial, de reprezentare picturală.”()

Kazmer Kovacs afirmă că natura peisajului este până la urmă aceea a ambivalenței prezenței noastre în lume, ambivalență simetrică cu dedublarea semantică a cuvîntului: reflexivi-activi, amenajăm și contemplăm succesiv și concomitent; suntem spectatori și actori. Drama locuirii se desfășoară în același dublu registru al prezenței și absenței, consumată în neîncetata oscilare dintre înăuntri și afară.

Peisajul este o prezență subiectivă, realitatea sa fiind condiționtă de existența privitorului deprins să-l vadă- fie în natură, fie în reprezentările picturale ale acesteia . Spațialitatea peisajului este condamnată a rămâne cel de imagine reprezentexterioară subiectului care-l percepe ca atare. Peisajul se arată astfel de nelocuit tocmai pentru cel care și-l însușește ca peisaj.

Arhitectura si peisajul trăiesc într-o stare permanentă de continuă reciprocitate. Peisajul este cel care aduce situl și decorul, resursele materiale, inspirația, disciplina și responsabilitatea.

Arhitectura este piesa de bază a peisajului umanizat. Pentru a trăi în peisaj, oamenii trebuie să îl umanizeze. Ei sunt cei care dau arhitecturii un motiv de a fi. Rezultă un triunghi  peisaj- om- arhitectura, toate cuprinse în "peisajul cultural" .()

Peisajul cultural apare în urma interacțiunii omului cu mediul natural, având ca scop transformarea acestuia. În fiecare peisaj cultural se regăsesc următoarele elemente:

-substratul natural care face referire la patrimoniul cultural

-acțiunea umană: construirea cu un scop specific și modificarea elementelor naturale

-activități de dezvoltare

2. Peisajul ca interacțiune între om și natură

Peisajul natural este în repaus, un repaus al echilibrului, cu ordinea sa proprie, armonioasă.  Astfel, în peisajul natural, omul este ca un oaspete. Organizarea oricărei zone de către om, poate atrage după sine o concentrare a caracterului peisajului, o integrare a elementelor naturale cu acelea construite de om, sau crearea unui complex de spații și forme produse în întregime de om. În fiecare din cazurile menționate, atitudinea recomandabilă este cea care dezvoltă sisteme unitare, care realizează o îmbinare a tuturor forțelor artificiale și naturale și creează astfel un peisaj nou, ordonat și odihnitor.

Jocul, dintre ceea ce este natural și ceea ce este creat de mâna omului, stă la baza arhitecturii, care este o artă capabilă să se adreseze întregului spectru de emoții și percepții. Clădirile vor rămâne relativ neschimbate de-a lungul anului, în timp ce plantele își vor pierde frunzele iarna, vor înflori primăvara, vor fi înverzite vara și se vor îngălbeni și înroși toamna.

Compoziția clădirilor și a plantelor este una vie. Realitatea arhitecturii și peisajului constă în spațiul creat între clădiri, în interacțiunea a ceea ce este viu cu ceea ce a creat omul, dar- lucrul cel mai important – ea există în oamenii care le populează și se bucură de ele.

Scopul final al arhitecturii, ca, de altfel, și cel al peisajului, este să găzduiască și să răspundă întregului spectru de activități și emoții de care sunt capabile ființele umane. Luând în studiu dezvoltarea oricărei zone de pe suprafața pământului, noi trebuie să ne dăm seama că acest teritoriu formează o suprafață unică, continuă, iar orice proiect aplicat la această suprafață afectează nu numai zona respectivă, ci și spațiul din afara ei. Fiecare noua adăugire sau schimbare oricât de minuscule, impun teritoriului o serie de noi proprietăți fizice și vizuale. Practic, arhitectul este angajat într-un proces continuu de creare sau modificare a caracterului peisajului.

3. Interacțiunea om- peisaj- arhitectură

Populația suferă tot mai mult de "răul de oraș", trăind și lucrând departe de natură, fiind izolată printr-o perdea de fum, de adevărata lumină solară, de razele ultraviolete. Omul simte tot mai mult nevoia ca în timpul liber să evadeze în natură, în scopul refacerii capacității sale psihice și fizice, al relaxării, al destinderii, al recreării sau pentru loisir. Prin acest ultim termen, putem înțelege un ansamblu de ocupații cărora individul poate să i se consacre de bună voie, fie pentru a se odihni, fie pentru a se distra, fie pentru a-și dezvolta informarea sau formarea dezinteresată, participarea sa socială voluntară sau capacitatea sa creatoare, după ce s-a eliberat de obligațiile profesionale.

Scopul final al arhitecturii, ca, de altfel, și cel al peisajului, este să găzduiască și să răspundă întregului spectru de activități și emoții de care sunt capabile ființele umane. Dacă arhitectura nu se poate conecta la sufletele noastre, atunci ea nu e o artă atât de mare pe cât ar putea să fie.

Peisajul cultural este locul unde omul regăsește adevărata libertate și unde are loc contemplația, participarea la existență împreună cu natura. Numai așa omul ar fi un participant la peisaj și nu un simplu spectator.

Capitolul II

((((Acest capitol pornește de la premiza că există o absență a corporalității în proiectarea de arhitectură contemporană. Această premisă poate fi soluționată prin înțelegerea la un nivel teoretic al implicațiilor fenomenologice ale percepție, care reintroduc corpul ca element central.

Relația dintre corp și mediu este una unitară și în nici un caz nu este descrisă printr-un dualism, așa cum este prezentată în concepția din urmă. Plecând de la aceste noțiuni, voi vorbi despre faptul că cele două perspective dau naștere unor tipuri diferite de arhitectură, pe care le voi menționa sumar. Din punctul meu de vedere, aspectul corporal are un rol esențial în programul pe care l-am ales la proiectul de diplomă.))))))

1. Arhitectură și fenomenologie

Fenomenologia este studiul esenței sau putem spune că studiul esenței în percepție sau în conștiință. De asemenea este o filozofie transcedentală care pune esența în existență, care plasează în expectativă afirmațiile lasându-le să decurgă din atitudinea naturală. Este o filozofie pentru care lumea este „deja acolo” () chiar înainte de a începe.

,,Arhitectura ce sporește viata, trebuie să se adreseze tuturor simțurilor simultan și să contopească imaginea noastră a Sinelui cu experiența noastră a lumii. Sarcina mentala a arhitecturii este acomodarea și integrarea. Arhitectura articulează experiența de a fi în lume și ne întărește simțul realității și al sinelui; nu ne face să trăim în lumi pur imaginare și fantastice.

Conștiința sinelui, consolidată de artă și arhitectură, ne permite o implicare totală în dimensiunile visului, imaginației și dorinței. Clădirile și orașele ne oferă orizontul pentru înțelegerea și confruntarea condiției existențiale umane. În locul creării unor simple obiecte de seducție vizuală, arhitectura apropie, meditează și proiecteză sensuri. Sensul oricărei clădiri depășește arhitectura; ne redirecționează către lume, sine și propria ființă. Arhitectura adevărată ne ajută să ne cunoaștem pe noi înșine ca ființe complexe întrupate și spirituale. De fapt, aceasta este funcția tuturor artelor. – Experiența artei dă naștere unui transfer neobișnuit: îmi împrumut emoțiile și asocierile spațiului, iar spațiul îmi împrumută aura sa care îmi atrage și emancipează percepțiile și gândurile.” ()

Platitudinea standardelor de construcție contemporane este întărită prin slăbirea simțului materialității. Materialele naturale- piatra, cărămida, lemnul- ne permit să penetrăm (în simțire) suprafețele lor și să ne convingem de autenticitatea materiei. Materialele naturale își exprimă vârsta și istoria, dar și istoria originilor și istoria folosirii sale de către om. Întreaga materie există în continuitatea timpului, iar semnul uzurii adaugă experința îmbogățitoare a timpului materialelor de construcție. Dar materialele fabricate azi – fâșii netede de geam, metale lăcuite, plastic sintetic- tind să prezinte ochiului suprafețe neînduplecate, fără a transmite nimic despre esența lor materială sau despre vârstă. Clădirile acestor ere tehnologizate tind de obicei către perfecțiunea fără vârstă și nu încorporează dimensiunea timpului sau procesul de îmbătrânire. Această teamă de a arăta urmele uzurii este legată de teama noastră de moarte. Evidențierea exagerată de azi a dimensiunilor intelectuale si conceptuale arhitecturale contribuie la dispariția esenței sale fizice, senzoriale și întrupate. Arhitectura contemporană pozând în ipostaza de avangardă este mai mult interesată de discursul arhitectural și de delimitarea posibilelor teorii marginale ale artei decât să răspundă întrebărilor umane existențiale. Interesul acesta redus naște un fel de autism arhitectural, un discurs interiorizat și autonom nefondat pe realitatea existențială comună. ()

Din punctul meu de vedere profunzimea materiei este o latură importantă în procesul de creație astfel, intimitatea materială a lucrurilor solicită o reverie. ”Omul care visează vrea să meargă până în inima lucrurilor, până în însăși materia lucrurilor. ” () Omul se regăsește pe sine în lucruri în funcție de simțământele pe care le are și amintirile pe care un lucru sau spațiu le declanșează. Imaginația este mai prezentă în fața noutății realului, a revelațiilor materiei.

Spre exemplu sunt locuri în care am stat zile multe și care rămân în aminterea noastră străine și reci, neprielnice evocării vreunei stări sufletești, ca niște decoruri în care parcă a trăit altcineva. Pe când altele, în memoria noastră sunt ca niște oaze calde în care ne regăsim, în care se continuă ceva din noi și în care ne întoarcem cu gândul pentru a putea privi trecutul.

Perspectiva fenomenologică în arhitectură înseamnă acceptarea faptului că primordiale sunt experiențele perceptive. Asumarea faptului de a fi de la început incomplet deschide noi posibilități și metode de proiectare, se pune accent pe trairea locului și a spațiului existențial în general.

Percepția: fundamentul antropologic

Percepția este un proces psihic cognitiv senzorial elementar prin intermediul căruia se reflectă unitar și integral însușirile obiectelor și fenomenelor când acestea influențează nemijlocit sau direct asupra organelor de simț. Percepția este proprietatea psihicului de a reflecta impresiile obiectelor, implicând gândirea, memoria, imaginația, formând imagini sintetice ale obiectelor receptate, se fundamentează pe experiența subiectivă, provoacă interese, aptitudini, stări afective. Percepția presupune prezența diferitelor senzații și decurge împreună cu senzațiile. În procesul percepției spațiului distingem percepția mărimii, formei și îndepărtării obiectelor, poziția unor obiecte față de alte obiecte, care îi livrează omului repere necesare pentru formarea abilităților de orientare, evaluare, alegere de comportamente adecvate condițiilor.

La prima vedere, s-ar putea considera ca perceptia spatiului se bazeaza doar pe simtul vizual. Insa, in urma unui studiu atent, se observa ca acest asa-numit spatiu vizual este imbogatit la nivelul perceptiei prin semne ce se bazeaza pe experiente auditive, tactile, olfactive si gustative. Nici unul dintre aceste semne nu este perceput in mod independent; de fapt, dovezile experimentale arata ca aceste simturi se combina pentru a produce o experienta de perceptie totala.

Individul are doar o imagine parțială, în funcție de sistemul sau de referința interior, relația percepută implicând obligatoriu: cadrul de viață, memoria, imaginea structurată prin spiritul uman și fiind, în fapt, o relație de "obișnuință". Definirea și aprecierea acțiunii individului în spațiul construit este în funcție de percepție. Aceasta, este la rândul ei în funcție de structura parțială obiectivă și depinde în egală măsură, de cultura și de ceea ce este nominalizat ca obișnuință.

Omul joacă rolul de receptor pentru mesajele pe care spațiul construit și social i le transmite, iar teoriile au demonstrat că percepția este un fenomen complex, depășind pragul senzațiilor primare.

,,Pielea este cel mai vechi și mai sensibil organ pe care îl posedăm, principalul mijloc al comunicării și cel mai eficient protector. Chiar și peste corneea transparentă a ochiului există un strat modificat de piele.

Atingerea este părintele ochilor, nasului și gurii. Este simțul care s-a transformat în celelalte, un adevăr care pare să fie recunoscut în evaluarea străveche a atingerii ca mamă a simțurilor,,(pallasma). -Atingerea reprezintă modul senzorial care integrează experința trăită a lumii în cunoașterea despre noi înșine. Chiar și percepțiile vizuale sunt încorporate și integrate în continuumul haptic al sinelui. Corpul meu își aminteste cine sunt și unde mă aflu. Corpul meu este într-adevăr centrul lumii mele, nu în sensul unei perspective centrale, ci ca loc al referinței, memoriei, imaginației și integrării.

Tradiția ocularcentrică și teoria cunoașterii implicite a spectatorului specifice gândirii occidentale au întâmpinat critici printre filozofi, chiar înaintea neliniștii generate azi. Rene Descartes, de exemplu, considera privirea ca cel mai nobil și mai universal dintre simțuri, prin urmare, filozofia sa obiectivizată se bazează pe privilegiul privirii.

Corpul, sufletul, arhitectura

Merleau-Ponty așează corpul uman în centrul lumii experiențiale și susține cu argumente consistente, după cum Richard Kearney rezumă, că:,,prin corpurile noastre ca centre vii de intenționalitate ne alegem lumea și lumea ne alege pe noi,,. În cuvintele lui Merleau-Ponty: ,,Corpul nostru se află în lume așa cum inima se află în organism: ține spectacolul vizual întotdeauna în viață, îi insuflă viață și o sustine din interior și împreună formează un sistem,, . (…..) Bachelard spune: ,,Cel mai mare avantaj al casei este faptul că aceasta adăpostește reveria, casa îl potejează pe visător, casa îți dă voie să visezi în liniște,, . Mai mult, un spațiu arhitectural încadrează, oprește, întărește si ne concentrează gândurile și întoarce din rătăciri. Geometria gândurilor rezonează cu geometria camerei. Corpul nu este doar o entitate fizică. El este îmbogățit de memorie și vis, trecut și viitor. Mai mult, chiar Edward S. Casey susține că nu ar putea exista capacitatea noastră memorică fără o memorie a corpului. Lumea se reflectă în corp iar corpul este proiectat în lume. Corpul ne ajută să ne amintim așa cum ne ajută sistemul nervos și creierul.

Percepția corpului

Fundamentul valorii estetice a unui dat sensibil este, întotdeauna, ceva interior. Iar acest ceva interior sunt tot Eu. Conștiința valorii estetice este conștiința unei profunzimi în obiect și în minte, a cărei valoare eu o savurez, adică mă savurez pe mine însumi în ea. -,,Asemenea profunzime și pornirea corespunzătoare de a merge mai adânc în obiect și în minte este caracterizată de sentimentul frumuseții. Iar noi vedem în natură, poziții, direcții, al căror analogon din noi își datorează existența unui continuu impuls al voinței. Copacul, stânca stau în picioare și se îndreaptă în sus la fel cum noi stăm în picioare și ne îndreptăm în sus: copacul îsi desface ramurile așa cum noi ne desfacem brațele,, . (Lipps, Estetica. Bazele esteticii)

Conceptul de „schemă corporală” este introdus de Merleau-Ponty pentru a evidenția relația unitară dintre minte și corp. Prin „schema corporală” nu se înțelege un ansamblu de părți sau de organe(obiecte), ci este posesia nedivizată și unitară a corpului; este modul prin care îmi percep corpul ca întreg și ca aparținând în-lume. Conceptul de „schema corporală” poate fi sintetizat prin expresia: „Nu eu îmi percep corpul, eu sunt corpul meu.”

Corpul înțeles prin „schema corporală” face ca spațiul să fie perceput ca fiind orientat. Relațiile dintre corp și lucruri sunt exprimate prin distincțiile implicite de jos/sus, stânga/dreapta și aproape/departe. În schimb spațiul, din punctul de vedere al reflecției analitice, este omogen sau izotrop, iar corpul ocupă o poziție dintr-o multitudine de coordonate posibile. Însă spațialitatea corpului înțeles fenomenal, nu ocupa o poziție, ci este într-o situație al unui context concret. „Pentru subiectul gânditor, un chip văzut „din față” și un chip văzut „cu susul în jos” nu pot fi deosebite unul de altul. Chipul văzut „cu susul în jos” nu poate fi recunoscut de către subiectul percepției.” (Merleau-Ponty, Maurice, „Fenomenologia Percepției”, Editura Aion, 1999, p. 30). Aceste două moduri spațiale sunt definite ca: ‘spațiul geometric‘ al minții analitice și ‘spațiul fizic‘ al ‘schemei corporale‘.

Percepția spațiului prin auz

,,Ascultă! Interiorul este ca un instrument mare, colectând sunete, amplificându-le, transmițându-le altundeva. Aceasta se întâmplă în mod particular cu forma fiecărei camere și cu suprafața materialelor pe care le conține și cu modul în care materialele au fost puse. Imaginează-ți cum suprafața unei viori atinge o podea de molid. Apoi o placa de beton. Observi diferența?,, . (Peter Zumthor, Atmospheres p.29)

Din păcate nu toți oamenii sunt conștienți de sunetul pe care îl face un spațiu. Și de unde vine aceasta? -De multe ori uităm să fim cu adevărat prezenți într-un loc. Totuși, a fi prezent înseamnă a te deschide locului. Pentru a putea percepe spațiul este nevoie de o revenire la sine, omul este într-o continuă alergare, este pornit- pentru că este transcendent și este tractat permanent către grijă de aceea nu aude sunetele și nu simte materialele. Omul a păstrat în uitare folosirea adevăratei simțiri.

Pallasmaa spunea că cea mai esențiala experiență a privitorului creată de arhitectură este liniștea- arhitectura este arta liniștii împietrite. Spre exemplu, în liniștea unei biserici gotice parcă încă poți auzi ultimile note ale unei psalmodieri, în Pantheon ecoul ultimilor pași ai romanilor sau casele vechi care ne duc încet înapoi în timp. Liniștea aduce amintirea. Timpul în arhitectură este un timp reținut, este închis pentru eternitate în liniște în imensele coloane, bolți sau pereți. Spațiul și timpul se contopesc într-o singură experiență elementară- sensul de a fi.

Ecoul pașilor pe o stradă pavată are o încărcătură emoțională pentru că sunetul care reverberează din pereții din preajmă ne pune în mod direct în legătură cu spațiul. Sunetul măsoară spațiul și îi dă o valoare intangibilă. Pipăim limitele spațiului prin urechi. Strigătele pescărușilor în port trezesc în noi intuiția vastității oceanului și a orizontului infinit. Fiecare oraș, clădire sau spațiu are propriul său ecou care depinde de tiparul și dimensiunea străzilor, stilurile arhitecturale și materialele dominante. Ecoul unui oraș renascentist diferă de cel al unui oraș baroc.

În cartea ,,The eyes of the skin”, autorul a pus mult accent pe faptul că timpul își pierde durata din cauza accelerării vitezei lucrului, dorința noastră de a face cât mai multe lucruri simultan, apropierea noastră cât mai mare de tehnologie și îndepărtarea de lucrurile elementare au consecință faptul că orașele noastre și-au pierdut cu totul ecourile, nu mai întorc sunete, iar în interiorul clădirilor de azi, ecourile sunt absorbite și cenzurate. Muzica înregistrată difuzată în spații publice, clădiri înlătură posibilitatea de a percepe volumul acustic al spațiului. Urechile ne-au fost orbite. Arhitectura ne salvează din îmbrățișarea prezentului și ne ajută să experimentăm curgerea lentă și tămăduitoare a timpului. Clădirile sunt instrumente și muzee ale timpului. Ne ajută să înțelegem trecerea timpului și să participăm în cicluri temporale care depășesc viața individuală.

Percepție și comportament în peisaj

Peisajul are o anumită legătură cu percepția unei anumite imagini de către un subiect, putând fi definit, la limită, ca decupaj al cadrului natural, în care omul descoperă o anumită ordine.

Noțiunile de oraș curat, oraș luminos, oraș bine gospodărit, în final, un oraș frumos, trebuiesc cultivate și protejate în același timp. Membrilor comunității li s-ar cere să fie conștienți că zonele libere plantate, funcțiuni importante în cadrul unei aglomerări urbane, își pun amprenta nu numai pe aspectul afectiv al orașului (peisajul estetic-vitalizant), dar si pe calitatea vieții.

Perceperea unui spațiu se poate face apelând la privire, ascultare și miros, cunoașterea fiind astfel completă și deci cea mai persistentă în timp. Și totuși, dintre toate, percepția vizuală este singura care, fără aportul celorlalte, ne poate permite în timp o evocare foarte aproape de realitatea unui spațiu. Fără ea, situl rămâne o necunoscută.  Ca proiectanți ai spațiului, ne interesează modul în care se face percepția: ea poate fi statică, când cunoașterea rămâne unilaterală, iar satisfacțiile reduse, și dinamică, când, prin parcurgerea spațiului, nu numai că avem o imagine completă a obiectelor și scenariilor propuse de proiectant, dar când putem desluși relații, simți ambienturi și când putem avea opțiuni și deveni astfel actori/participanți în spectacolul peisajului.

Peisajele au puterea de a-și impune caracteristicile și de a determina sau declanșa în cei ce le privesc imagini de un anumit gen. Ele sunt asociate unei anumite activități, unei anumite atitudini față de natură, unei anumite stări sufletești. Imaginile, astfel născute și întâlnite la mai mulți indivizi, pot fi preluate de o colectivitate, pot intra în tradiție și pot deveni repere sau imagini simbol. Ele sunt dependente în mare măsură de atitudinea față de natură.

În Japonia se apreciază că, începând cu trecutul îndepărtat, a existat o relație profund spirituală între locuitori și mediul înconjurător, iar vechii japonezi "erau mai dornici să interpreteze decât să modifice ceea ce vedeau".

Chiar și în secolul XIX, la japonezi locul era ales pentru o construcție sau activitate, dar niciodată transformat pentru o necesitate. Azi, omul modern a înlocuit admirația pentru natura cu abilitatea tehnică și, în loc să ne integrăm în natură, preferăm să modificăm până și relieful (decapând dealuri, nivelând vai), chiar dacă, în același timp, păstrăm echilibrul ecologic.

Referindu-se la percepție, J. J. Gibson afirma: "literal, nu există percepție spațială fără percepția suprafeței de fundal", ceea ce înseamnă că fundalul impune obiectul și introduce rapoarte și ordine spațială. Această teorie este aplicabilă nu numai în domeniul arhitecturii, ci și la peisajele naturale sau amenajate, în cazul în care fundalul este alcătuit din suprafețe în continuă schimbare (ca modulare, texturi, intensitate, cromatică).

Oamenii percep in mod diferit peisajul. Cineva încercă să fixeze vederi cuprinse cu privirea, într-o clipă, într-un anumit loc. Altă persoană, stând ăn același loc la același moment, va vedea alt peisaj; aceeași persoană aflată în același loc, ceva mai târziu, va privi într-altă direcție, într-altă lumină, cu altă stare de spirit. Un pas înainte și orizontul se va muta imperceptibil.

Desigur, perceperea unui loc este corporală, participă la ea toate simțurile; însă tocmai asta distinge peisajul ca obiect estetic: calitatea vizuală a emoției. Sunetele, miresmele sau temperatura vor influența impresia de ansamblu, dar rostul peisajului, înainte de toate, este acela de a fi văzut.

Capitolul III

O scurtă incursiune istorică ne arată că apa, ca factor tămăduitor, are rădăcini adânci în istoria omenirii. Primele forme de valorificare a proprietăților terapeutice ale apei sunt legate de băile în ape termale. Experiența practică ne-a învățat că anumite boli, pot fi tratate ori ameliorate cu ajutorul anumitor ape minerale calde sau reci, plante, sau în locuri caracterizate printr-o climă specială.

Îmbăierea a fost o consecință a culturii grecești. În perioada greco-romană, unii învățați și tămăduitori au utilizat apele termo-minerale în tratarea bolilor. Această practică a îmbaierii a fost adoptată și utilizată inclusiv de numeroase religii astfel dimensiunea istorică este în strânsă legătură cu cea religioasă. Cele trei religii majore- creștinismul, iudaismul și islamismul au susținut importanța apei pentru tratament și sănătate.

În creștinism, apa râului Iordan, unde Ioan l-a botezat pe Iisus, este un simbol extrem de important. În ritualul botezului, ceremonia cufundării în apă însoțită de citirea pasajelor din Biblie este esențială. Locul sacru al botezului inițial este și astăzi folosit atât pentru oficierea ceremoniei botezului, cât și ca loc de pelerinaj, pentru mii de oameni din întreaga lume. De asemenea în Noul Testament este menționată scăldătoarea Vitezda împrejurul căreia se aflau numai oameni bolnavi, așteptând mișcarea apei. Imediat ce apa se mișca primul care intra se tămaduia de orice boala avea.

Iudaismul subliniază în Vechiul Testament importanța apei în curățenie. Astfel, găsim pasaje de tipul ,,stropește-i cu apa iertării,, , ,,Aaron și fii săi trebuie să o folosească pentru a spăla mâinile și picioarele lor,, , sau simboluri ca Mikvah, baia sacră a femeilor. De asemenea era cunoscută și folosită puterea apei din Marea Moartă.

Islamismul pune accentul în Coran pe folosirea apei pentru curățenie și sănătate. Înaintea celor cinci rugăciuni zilnice, musulmanii trebuie să-și spele anumite părți ale corpului: fața, brațele, mâinile, capul și picioarele. Apa de la izvorul Zamzam, din Mecca, este considerată de toți musulmanii binecuvântată și cu putere de vindecare pentru multe boli.

Băile Greciei Antice

Grecii, cunoscuți pentru teoriile lor filosofice și medicale, au fost cei care au transformat actul universal și primordial de îmbăiere în apa mării sau a râurilor, într-o tehnică ce necesită construcții speciale. Grecii practicau o varietate de tipuri de băi, de la cele în bazine cu apă, până la băile fierbinți cu aburi numite laconica. Aceste băi erau situate adiacent sălii de gimnastică, între palestra, unde se desfățurau evenimentele sportive și exedra, unde se țineau discursuri.

În lumea antică, această combinație de săli de gimnastică și băi publice erau la fel de frecvent întâlnite ca și teatrele de astăzi; una din principalele responsabilități ale conducătorilor vremurilor respective era aceea de a le oferi supușilor lor activități sociale si de recreație.

,,Istoria băilor publice începe în Grecia în secolul VI Î.H. Cu timpul, băile au devenit dintr-o practică cotidiană, o artă- se făceau în toate orașele antice grecești bai nisip, băi în apă fierbinte, băi de aburi încinși în încăperi întunecoase, boltite și băi reci în bazine descoperite, toate urmate de ungerea corpului cu uleiuri aromate,, . ( de Bonneville, Francoise- The book of bath, NY 1998, Rizzoli)

Cu toate că grecii au fost foarte pasionați de conceptul de baie, dimensiunile băilor lor nu au atins niciodată monumentalitatea celor romane. Grecii însă au fost cei care au implementat conceptul de baie publică, din micile lor laconica dezvoltându-se balenum roman și în final grandioasele terme.

Termele și băile Romane

Când cineva vorbește despre Roma antică, se gândește adesea la băile sale imense, numite terme. Acestea au fost de fapt primele băi publice la scară mare. În același timp, termele nu reprezentau decât o parte a băilor din lumea romană. Orașele romane dispuneau și profitau de balneum, care erau băi găsite peste tot, înainte ca Agrippa să se fi hotărât să construiască primele terme.

Atunci când termele urmau a deveni complexele de odihnă și plăceri principale, cu săli de sport, restaurante și diferite tipuri de băi, cele numite balnea erau, înainte de orice, concepute pentru o îmbăiere într-o vecinătate apropiată. Clădirile supraaglomerate, numite insulae, dispuneau de mici spații de îmbăiere la parter. Existau în medie câte cinci astfel de încăperi mici de baie pentru fiecare bloc (insulae) și un balneum (o baie publică mai mare) pentru mai multe imobile de locuit. Popularitatea băilor mai mărișoare de tip balneum l-a determinat pe Agrippa să construiască un stabiliment de baie ieșit din comun, situat în centrul orașului.

Trebuie spus că existau și romani care nu împărtășeau entuziasmul popular pentru băi. Seneca, om de stat și filosof roman, prefera să transpire în urma unui efort fizic intens și nu printr-o inactivitate într-o baie supraîncălzită.

După Agrippa, termele (terme, din cuvântul grec căldură) au devenit o idee fixă pentru aproape toți împărații romani. Fiecare încerca să depășească pe înaintaș prin construirea de băi mai speciale, mai frumoase, mai populare. Principalele băi au fost numite după numele împăratului care le-a construit: Nero, Titus, Traianus, Commodus, Caracalla, Diocletianus sau Constantin. La acestea se adăugau terme de mărime medie ridicate de patricieni bogați. La sfârșitul sec. I d.Hr., Roma dispunea de circa 170 de băi cu apă caldă și mari terme.

Termele, băile populare de cartier (balneum) și băile de bloc, totalizau în sec.al 4-lea e.N, în jur de 900 de stabilimente. Deci pentru romani îmbăierea era un obicei și o necesitate, o marcă a civilizației.

Aceste terme romane erau ansambluri arhitectonice complexe cuprinzând centre sportive, bazine de înot, parcuri, teatre, biblioteci, săli de conferință. Cuprindeau de asemenea restaurant și zone de dormit. Unele terme erau atât de mari încât puteau adăpostii mii de persoane. Termele lui Dioclețian aveau capacitatea de 6000 de persoane. O asemenea îmbăiere în masă, putea fi posibilă doar o dată cu dezvoltarea semnificativă a tehnologiei.

Faimoasele apeducte romane, opere impresionante de inginerie, aduceau în orașe apa prin tuburi sau canale susținute de arcușuri uriașe, de la distanțe mari. Sistemul roman de boltire și sistemul de încălzire centrală (hypocaust) au ajutat de asemenea la dezvoltarea acestui program de arhitectură. Romanii foloseau un conglomerat de pietriș și nisip amestecat cu materii vulcanice, peste care turnau în cofraje mortarul. Apoi prin folosirea cărămizii arse a fost posibilă construcția bolții în leagăn și a cupolei care puteau acoperi săli de dimensiuni mari. Romanii au perfecționat metoda de încălzire astfel, reușind să încălzească aerul băilor publice până la 100 de grade. Pardoselile de marmură ridicate pe stâlpișori erau încălzite cu ajutorul focului aprins într-un cuptor separat. Aerul fierbinte era canalizat prin conducte din pământ ars, către pereți care erau de asemenea încălziți. Dura câteva zile pentru a încălzi o termă, dar asta conta prea puțin, din moment ce băile erau ținute fierbinți în permanență.

Statuile și decorațiile refinate din marmură și mozaic împodobeau sălile și coridoarele termelor. Sălile de baie aveau pardoseala din cărămizi sau din plăci de piatră, tăiate în forme diferite iar, din aceste plăci se combinau motive decorative geometrice deosebit de frumoase. Mozaicurile pavimentare reprezentau scene din mitologie, păsări sau animale, scene contemporane sau ornamentale. Unele încăperi din terme aveau tavanele boltite în formă de leagăn sau cupolă.

Principalele încăperi ale unei terme erau, în ordinea parcurgerii: Atrium-ul este o curte interioară care împreună cu porticul și latrina formează vestibulul băilor (vestibulum balnearum) unde obișnuiau să aștepte servitorii. Acest atrium era utilizat de asemeni de tinerii care făceau exerciții în aer liber sau de vizitatorii băilor drept spațiu de promenadă. În incinta acestuia se afla și cel ce încasa sumele datorate pentru frecventarea băilor, sume ce nu se ridicau încă la cele practicate în zilele noastre pentru servicii similare. Locul se constituia și într-un spațiu publicitar, aici fiind postate afișe de interes public ce anunțau diferite evenimente: spectacole de teatru, lupte de gladiatori, diverse anunțuri, etc.). Apodypterium este o sală de vestiar în care se pătrunde prin intermediul unui pasaj înainte de a intra în sălile de baie propriu-zise. Scopul acestei încăperi consta în depunerea hainelor de către persoanele ce doreau să intre la băi, aici rămâneau sclavii să păzească hainele și bijuteriile. Tepidariumul este spațiul cel mai ornamentat, un loc de destindere, destinat pregătirii corpului și masajului. Pictura, structura și mozaicul fac din aceste încăperi adevărate opere de artă, ce reușeau să-și îndeplinească scopul de relaxare. Aici se urmărea pregătirea corpului pentru saună și băile fierbinți ce urmau acestei etape. Caldariumul definește acel spațiu în care se pătrunde din tepidarium și al cărui mozaic se află chiar deasupra sistemului de încălzire subterană-hypocaust. Pereții acestuia sunt de asemeni prevăzuți cu goluri prin care pătrundea aerul cald. La unul din capetele acestuia se afla un bazin rotund (labrum), iar la celălalt un alt spațiu amenajat pentru băi (puelos, alveus, solium, calida piscina) ce putea fi accesat de pe o platformă (schola) prin intermediul unor trepte. Labrumul era dotat cu apă caldă ce se turna pe capul celor ce urmau să părăsească camera. Bazinele erau de obicei executate din marmură iar încăperile nu puteau fi bogat ornamentate datorită căldurii prea mari de aici. Laconicumul este o cameră ce prevede un grad superior de încălzire față de cel din caldarium, fiind de fapt un spațiu de saună uscată, se mai numește și sudatorium sau assa. În sfârșit se intra în frigidarium unde apa rece avea rolul de a închide porii corpului, conținea unul sau mai multe bazine neîncălzite și putea fi localizată de asemenea în exterior.

Orașul Pompei are unele dintre cele mai bine conservate terme. Ele făceau parte dintr-un complex mult mai mare, a cărui jumătate era ocupată de locuințe de închiriat și partea sudică de băile publice. Pe laturile de sud și vest se aflau magazine deschise către stradă. Termele erau prevăzute la intrare cu un atrium, curte interioară- unde se desfășurau activități fizice și un portic de jur împrejurul acestuia ce folosea ca spațiu de promenadă. Corpul central mai avea un etaj, care adăpostea biblioteca și galeriile de picturi.

Hammam- Băile turcești

Hammam în limba arabă înseamnă- cel care împrăștie căldura. În perioada de după retragerea Imperiului Roman de pe teritoriul islamic, rămășițele arhitecturale ale băilor greco-romane au inspirat construcția hammamului islamic. Ținând cont că purificarea fizică este extrem de importantă în religia musulmană, hammamul capătă conotații religioase și devine o anexă a moscheii. Tot din motive religioase băile turcești au spațiile interioare segregate în funcție de sex.

Organizarea interioară păstrează într-o oarecare măsură structura băilor romane: apodyterium (cemekân), tepidarium (sogukluk), caldarium (sicaklik), hypocaust, dar se renunță în totalitate la frigidarium și natatio. Dacă baia romană se termina printr-o vizită la una din funcțiunile conexe, încheierea unei băi turcești se realizează prin întoarcerea la apodyterium (cemekân). Acest spațiu are de obicei o formă regulată în plan și este acoperit printr-o cupolă. Pe laterale sunt poziționate bănci și nișe orientate către centrul încăperii unde se află amplasată o fântână. Existau unele accesorii speciale, dintre care unele sunt încă folosite în hammamurile moderne cum ar fi: peștemal- o pânză de mătase sau bumbac folosită pentru a acoperi corpul, nalin-saboți de lemn, kese- o mănușă burete pentru spălat și uneori cutii pentru bijuterii.

Bania Rusească

Între stilul de îmbăiere rusesc și cel finlandez există similitudini evidente. Bania neagră din nord-vestul Rusiei este echivalentul saunei finlandeze (saună cu fum), iar baia rusească de oraș se mai numea și bania albă, numele vine și de la cantitatea mult mai mare de aburi a acestui tip. În Rusia există: băi închiriate pentru uz particular și cabine de lemn construite de ruși în propriile case, construcția acestora fiind foarte asemănătoare cu saunele finlandezilor.

Băile rusești sunt descrise de către J. Kohl în cartea sa Rusia: ,, Pasajul de la intrare se divide în două, unul pentru femei și unul pentru bărbați. Mai întâi am intrat într-un spațiu liber, în care un grup de bărbați dezbrăcați se odihneau pe bănci, cei care se îmbăiaseră deja se îmbrăcau în timp ce alții se pregăteau pentru baie. De jur împrejurul acestei încăperi sunt uși care duc către camerele de vapori. Acestea sunt încăperi pline de aburi, înconjurate de platforme de lemn care urcă în trepte până aproape de tavan. Vizitatorii se întind pe aceste băncuțe și urcă treptat, până la cele mai fierbinți, situate în partea de sus. Prima senzație la intrarea în cameră este aproape de sufocare, însă după ce organizmul se obișnuiește cu temperatura crescută și începe să transpire, senzația este mai plăcută. La ieșirea din baie rușii se stropesc cu apă rece sau se aruncă în zăpadă”.

Capitolul IV

În lume, există o mulțime de centre de relaxare sau de tratamen, spa-uri care devin din ce în ce mai bine proiectate și atractive pentru public. Arhitecții pun accent din ce în ce mai mult pe legatura spațiului cu corpul uman .

Căutarea proiectelor a început din dorința de a gasi soluții, idei în care prezentul (construitul) nu afecteaza locul, ba chiar se creeaza o potrivire extraordinară între construit-neconstruit. De asemenea am urmarit in proiecte accentul pus pe spațiile care stimulează simțurile omului, care îl îndeamnă într-un proces de meditație, relaxare, o arhitectură care trezește în om sentimentul de serenitate.

Am ales proiecte recente, cunoscute sau mai puțin cunoscute, chiar și teme de concurs care reflectă o abordare actuală a programului și care au o direcție de interpretare bine definită a sensibilitații si percepției omului în arhitectură. Proiectele ce urmează au o manieră distinctă de a media relația om – natură- arhitectura asumându-și în toate cele trei cazuri roluri diferite.

O arhitectură a simțurilor -Therme Vals, Switzerland, Peter Zumthor

Deoarece este cu siguranță un proiect cunoscut tuturor voi vorbi despre acest proiect strict dintr-o perspectivă personală.

Încercând să înțeleg maniera de îmbinare a spațiilor am remarcat importanța marită pe care Zumthor a alocato exprimarii cât mai coerente a legăturii corpului uman cu construcția propriu zisa. Prin arhitectura a vrut să inducă un simț al libertații de mișcare, o larghețe a spațiului, nu o perspectivă care să direcționeze oamenii într-un anume sens ci care sa-i seducă. A reușit să creeze o tensiune extraordinară între exterior și interior.

Munca lui evocă în mod constant și face referință la idei umane universale, se bazează pe lucruri pe care oamenii le au în comun: amintiri, imagini, anumite atmosfere sau trairi care toate tind către scopul comun de a declanșa sensibilitatea simțurilor omului.

Practicarea ritualului antic de îmbăiere în mijlocul pietrelor din Vals este într-adevăr o experință fără vârstă.

Mi-a plăcut foarte mult faptul că este o arhitectură care nu vrea să iasa în față, este mai mult o prezență subtilă și fină, ca și cum ar f un fenomen natural, fațadele apar ca niște tăieturi netede într-o mare placă poroasă de piatră. Par să iasă ușor din topografia naturală. De asemenea, acoperișul este conceput ca extensie evidentă a câmpiilor montane. Mici fisuri bine deghizate în iarbă lasă lumina naturală sa intre suav în clădire.

Forma de monolit a clădirii provine dintre un dialog cu munții încadrați de văi. Clădirea își propune să devină o extensie a munților și a peisajului. Aici arhitectura este o legătura între cadrul natural și ce este construit de mâna omului. În tranziția creată de lespezile de piatra care se ridică deasupra gazonului se dezvăluie lumea subterană a muntelui. Este o arhitectură care este modelată de peisaj dar în același timp și o arhitectură care se contopește cu peisajul în imaginea pitorească a sătucului montan.

Construitul care mimează natura – Balneario de la Fuente Santa en la Palma, Tenerife, two-bo arquitectura

Este unul din proiectele finaliste la competiția -balneario de la Fuente Santa en la Palma. Competiția vizează gândirea unui centru balnear în imediata apropiere a oceanului. Un sit marginit de o șosea in partea superioară și de un ocean in cea inferioară.

Arhitecții spun despre proiect că daca s-ar fi putut ar fi vrut ca proiectul sa fie numai apa, ca o mare extensie de apa ramasa pe teren si deschisă către ocean. Ei se folosesc foarte mult de terenul stâncos, camuflându-se în el și utilizează forma rocilor pentru a genera geometria construcției.

Se pune foarte mult accent pe relația apa-om, spunând ca din apa, deasupra oceanului ai cel mai bun punct de belvedere și totodata este locul în care poți reflectat atât către interior cât și către exterior. Astfel au ales să facă o mare piscină exterioră care se mulează pe stânci, având o formă neregulată și care se deschide către ocean. Privind-o de sus ai impresia ca ea este o prelungire a oceanului fapt ce arată ca intenția lor de percepere a spațiului a fost bine pusă în aplicare.

Au creat practic trei piscine de dimensiuni diferite, suprapuse. Cea mare de deasupra, adăpostește sub ea saunele, o baie cu aburi și vestiarele. Din ea ca o prelungire pornește cea de-a doua piscină mai mică iar, cea de jos fiind și cea mai apropiată de ocean este parctic o oază naturală, apa acumulându-se în căușul pământului.

De asemenea se observă în plan cum arhitecții au creat niște spații mici care tind sa iasa de sub piscina mare și să intre în stancă. Practic sunt niște cutii de aceeași dimensiune dar care au funcțiuni diferite, astfel se regăsește în ele saună, hammam, dușul de senzații (nu am țtiut cum să=i zic dar, asa este trecut in plan duchas de sensaciones) și spațiu de relaxare.

O arhitectură a locului -Resort/Spa- Amangiri, Utah,

Wendell Burnette Architects

Concluzii

Observ zilnic continua fugă a oamenilor, ne aflăm prinși într-o mișcare rapidă a lucrurilor, în agitația și efervescența lumii. De aceea este bine ca omul sa se oprească din când în când și să ia o gură de aer. Să gasească o nișă de relaxare în care să redescopere bunăstarea trupească și mentală.

Propun astfe, să vă imaginați următorul scenariu în care arhitectul joacă un rol important, nu doar cel al minții creatoare de spațiu, de design, de culori ci și al minții care trebuie să înțeleagă nevoile omului, sensibilitățile și dorințele lui. Consider că o arhitectură ”bună” nu este numai la exterior ci și la interior, nu este opulență ci sensibilitate. Construcția pe care noi o facem va influența în perioade scurte sau lungi de timp viața unui om, trebuie sa creăm intimitate, familiaritatea spațiului care sa-l îmbrățișeze pe om, încăperile să capete sonoritatea vieții.

Fie că este un centru de relaxare, spa, terme sau complex balnear, toate au în comun bunăstarea omului. Așa cum am urmărit, în evoluția în timp a băilor publice/terme ca program de arhitectură, s-a observat poziția omului față de percepția spațiului în legătură directă cu corpul uman. Aceasta s-a creat prin modalitatea în care el organiza la nivel spațial construcția făcând o strânsă legătură între înăuntru-afară, rece-cald, închis-deschis și bineînteles un alt aspect important este legătura cu natura- spațiul înconjurător. Uneori arhitectura delimitează și separă, alteori leagă și reconectează spațiul devenind ca un degrade al posibilităților infinite.

BIBLIOGRAFIE:

-Originea operei de artă, Martin Heidegger, editura Humanitas, 2014, ediția a II-a

-Ființă și timp, Martin Heidegger, editura Humanitas, 2002, prima ediție

-Thinking Architecture, Peter Zumthor, editura Springer, 2006

-The Eyes of the Skin, Juhani Pallasmaa, editura John Wiley & Sons Inc, 2012

-Phenomenology of Perception, Merleau Ponty, editura
Taylor & Francis Ltd, 2008

-Despre limită, Liiceanu Gabriel, editura Cărturești, 2009

-Silence et Lumier, Louis kahn, editura Broche, 2006

-Existence, Space and Architecture, Christian Norberg Schulz, editura Paperback, 1971

-Poetica spațiului, Gaston Bachelard, editura Paralela 45, 2005