Licenta Mihaela Herg. Docx [302769]

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” [anonimizat]. Univ. Dr. Mariana ARCUȘ

ABSOLVENT: [anonimizat]2018-

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” [anonimizat]. Univ. Dr. Mariana ARCUȘ

ABSOLVENT: [anonimizat]2018-

CUPRINS

INTRODUCERE

Cataracta este o [anonimizat], indieni, greci și români unde a fost observată la animale și oameni.

Cataracta este prima cauză a cecității în țările în curs de dezvoltare: ea explică aproape 40 % din cele 37 de milioane de cazuri de orbire din lume. [anonimizat], de o [anonimizat], iar aplicarea să nu este limitată decât de problema costului. [anonimizat], expunerea la soare. Atunci survine la subiecți relativ tineri.

Afecțiunile oculare i-au preocupat pe oameni încă din antichitate. Cel mai vechi document asupra  bolilor de ochi datează de pe vremea lui Hammurabi. [anonimizat], se vorbește în unele texte de trahom și de afecțiunile palpebrale. [anonimizat] (460-377 î.e.n) în lucrările sale a [anonimizat].

[anonimizat] a [anonimizat]. Un rol important l-a [anonimizat]-Iza (sec.XI ) care a fost tradus și în limba latină și de asemenea cartea a III-a din “Legile artei medicinale” a lui Abu Ibn Șînă.

Lucrarea de față este structurată în 3 [anonimizat], leacuri din bătrâni folosite în poporul român.

Doresc, [anonimizat]-[anonimizat]. Univ. Dr. [anonimizat]-a acordat un real ajutor în elaborarea lucrării.

CAPITOLUL I . [anonimizat]:

[anonimizat].

[anonimizat], care conduc influxul pornit de la segmentul periferic către scoarța cerebrala.

[anonimizat].

Segmentul periferic constă în:

Globul ocular;

Anexele globului ocular.

Globul ocular

Globul ocular este o [anonimizat] a orbitei. [anonimizat], de 25-26 mm, cel tranversal de 24,5 mm, iar cel vertical numai de 23,7 mm. [anonimizat], un ecuator și meridiane. [anonimizat], corespunzător zonei dintre papilă și maculă. Linia care unește cei doi poli este axul optic al globului ocular. [anonimizat]/ Unghiul dintre axul optic și linia vizuală are 5° și este numit unghiul α.

Ecuatorul are circumferința cea mai mare de pe suprafața globului, în plan perpendicular pe axul antero-posterior. El împarte globul ocular în două jumătăți, numite emisfere.

Meridianele sunt curbele care trec prin ambii poli ai axului antero-posterior, unul fiind vertical și altul orizontal.

Globul ocular este format din trei straturi suprapuse, care formează peretele lui și din medii transparente, care sunt cuprinse în interiorul globului ocular. [1]

Figura 1. Componentele globului ocular [2]

Cele trei straturi sunt:

Stratul fibros.

Stratul vascular, numit și uvee.

Stratul nervos, retina.

În interiorul globului ocular sunt cuprinse: umoarea apoasă, cristalinul și corpul vitros, care alcătuiesc mediile transparente și care, împreună cu corneea, reprezintă sistemul optic al ochiului.

Stratul fibros

Stratul fibros sau extern are rolul de a forma un înveliș protector globului ocular. El este format din două porțiuni distincte: sclera și corneea.

Sclera alcătuiește cea mai mare parte a învelișului exterior al ochiului, cca. 5/6. Este formată dintr-un țesut fibros dens, este dură și inextensibila- la adult. Are o culoare albă-sidefie și nu poate fi străbătută de razele luminoase. Grosimea ei este în medie de 1 mm.

Corneea este parteă anterioară a stratului fibros. Pe lângă rolul sau protector, datorită transparenței sale, lasă să intre razele luminoase în interior, având un rol optic însemnat. Grosimea sa variază: la periferie este de 1 mm, iar spre centru se subțiază pana la 0,6 mm. Corneea are forma unei calote sferice. Diametrul orizontal este mai mare (11 mm) decât cel vertical.[1]

Zona de trecere dintre cornee și scleră, cu o structură și funcție particulară, se numește limbul sclero-cornean.

Stratul vascular

Al doilea strat ocular este stratul vascular, numit și uvee, situat sub scleră. Este intens vascularizat și bogat în celule pigmentare de culoare închisă.

Uveea este compusă din trei părți anatomice și funcționale distincte: irisul, corpul ciliar și coroida.

Irisul formează partea anterioara a uveei, este situat înapoia corneei și înaintea cristalinului, delimitând astfel camera anterioară. Are forma unui diafragm, prevăzut cu un orificiu mic, în centru, pupila.

Corpul ciliar reprezintă partea mijlocie a tractului uveal și se întinde de la rădăcina irisului până la „ora serrata”, având o forma triunghiulară. Corpul ciliar este format din mușchiul ciliar, cu rol în actul de acomodare și din procesele ciliare, cu rol în secreția umorii apoase.

Coroida se întinde de la punctul de intrare a nervului optic până la „ora serrata”. Este un strat bogat vascularizat și intens pigmentat, formând astfel ecranul optic al ochiului.

Stratul nervos

Retina alcătuiește stratul intern, tunica nervoasa a globului ocular, fiind situata intre coroida si corpul vitros. Ea căptușește interiorul globului ocular de la papila pana la orificiul pupilar; este o membrana foarte subțire, perfect transparenta in vivo, de culoare roz.

Din punct de vedere anatomo-fiziologic, retina nu este altceva decât continuarea nervului optic. Structura histologică a retinei, plasarea diferitelor straturi cu celule specializate permit recepționarea excitațiilor luminoase și transmiterea lor către centrul cortical vizual.

Aparatul de susținere a retinei este format dintr-un țesut glial. Regiuni retiniene cu structură specială sunt fovea centrală și ora serrata.

Conținutul globului ocular

Între fața posterioară a corneei și fața anterioară a irisului se află camera anterioară. Camera posterioară este spațiul cuprins între fața posterioară a irisului, corpul ciliar și fața anterioară a cristalinului.

Ambele camere sunt umplute de umoarea apoasă, un lichid transparent, secretat de corpul ciliar.

Cristalinul este o lentilă biconvexă și este situat între iris și corpul vitros. Este menținut în poziția sa printr-un sistem de fibre, zonula Zinn.

Cristalinul este un mediu refringent, fiind complet transparent. Prin proprietatea de a-și modifica raza de curbură a suprafețelor sale, contribuie la procesul de acomodație.

Corpul vitros este o substanță gelatinoasă, care ocupă tot spațiul cuprins între fața posterioară a cristalinului și peretele globului ocular. Volumul vitrosului reprezintă 6/10 din volumul globului ocular.

Masa vitreană este o substanță anhistă, coloidală, cu rare celule migratoare, care conține 96,6% apa.

Corpul vitros, în totalitatea sa, are un rol însemnat în dezvoltarea și menținerea formei globului ocular.[1]

Anexele globului ocular

Prin anexele globului ocular înțelegem totalitatea formațiunilor anatomice situate în jurul porțiunii periferice a analizorului optic. Aceste formațiuni sunt:

Pleoapele

Conjunctiva

Aparatul lacrimal

Mușchii motorii ai globului ocular

Cavitatea orbitara

Pleoapele reprezintă formațiuni musculo-cutanate, mobile, așezate înaintea globului ocular pentru a-l acoperi și proteja. Fața anterioară, convexă în ambele sensurile, este fața cutanată. Înspre marginea aderentă a pleoapelor ea desenează șanțurile orbito-palpebrale, superior și inferior. Fața posterioară și conjunctivală se mulează pe globul ocular fiind concavă atât în sens transversal, cât și în sens vertical. Ea este continuată cu fundurile de sac conjunctivale, superior și inferior. Extremitățile celor două pleoape se unesc între ele, formând pe partea nazală comisura internă, iar pe partea temporală comisura externă.

Mucoasa conjunctivală este o membrană mucoasă care acoperă fața posterioară a celor două pleoape și partea anterioară a globului ocular. Conjunctiva are forma unui sac deschis înainte la nivelul despicăturii palpebrale. Deși în ansamblul ei conjunctiva constituie o membrană unică, din punct de vedere anatomo-clinic se descriu trei porțiuni:

O porțiune care căptușește pleoapele-conjunctiva palpebrală;

O porțiune care acoperă în parte globul ocular- conjunctiva bulbară;

O porțiune intermediară- conjunctiva fundurilor de sac.

Aparatul lacrimal se compune din două părți:[1]

Aparatul secretor, reprezentat de glanda lacrimală orbito-palpebrală și glandele lacrimale accesorii conjunctivale;

Aparatul excretor, format dintr-o serie de canale dispuse de la unghiul intern al pleoapelor până la partea interioară a foselor nazale, reprezentată de punctele și canaliculele lacrimale superior și inferior, porțiunea comună a canaliculelor, sacul lacrimal și canalul lacrimo-nazal.

Cele două porțiuni ale aparatului lacrimal, nefiind în raport una cu alta, lacrimile, pentru a ajunge de la glande la căile de excreție, traversează fundul de sac conjunctival.

Mușchii motori ai globului ocular. Orbita conține șapte mușchi striați dintre care șase acționează asupra globului ocular; patru au o direcție antero-posterioară (mușchii drepți), iar doi sunt oblici (marele și micul oblic). Ridicătorul pleoapei superioare are, ca și mușchii drepți, o direcție antero-posterioară. Toți mușchii orbitei, cu excepția micului oblic, se inseră la vârful cavitații orbitare pe un tendon comun, numit tendonul lui Zinn.

Cavitatea orbitară. Clasic, cavitatea orbitară este comparata cu o piramidă patru unghiulară al cărei ax antero-posterior este îndreptat oblic dinainte-înapoi și din afară-înăuntru. Este formată din patru pereți, superior, inferior, extern și intern, un vârf și o baza. Conținutul orbitei este reprezentat de globul ocular, mușchi, vase, nervi, capsula lui Tenon, țesut celulo-adipos. Capsula lui Tenon este o formațiune fibro-elastică ce învelește de jur împrejur globul ocular din apropierea limbului sclero-cornean până la orificiu nervului optic. Între globul ocular și capsula lui Tenon se găsește un spațiu virtual, spațiul episcleral sau spațiul lui Tenon.

Segmentul intermediar de conducere al analizorului vizual

Căile optice leagă retina de centrul cortical al vederii, situat în lobul occipital. Căile optice străbat orbita și endocraniul dinainte- înapoi până în jurul scizurii calcarine. Segmentul intermediar se compune din mai multe părți:

Nervul optic face parte din nervii cranieni, perechea a doua. Este alcătuit din cilindracșii celulelor ganglionare retiniene care traversează lama ciuruita a sclerei, orbita, canalul optic și apoi pătrund în cavitatea craniană.

Nervii optici se termină în unghiurile anterioare ale unei lame nervoase numită chiasmă.

Chiasma este situata în șaua turcească deasupra hipofiziei. La nivelul chiasmei are loc încrucișarea parțială a fibrelor nervului optic. De la chiasmă pornesc bandeletele optice, care înconjoară pedunculii cerebrali și se termină în corpii geniculați.

Radiațiile optice Gratiolet sunt formate din fibrele vizuale răsfirate care merg spre aria striată a lobului occipital și se termină în jurul scizurii calcarine, după ce au trecut prin partea posterioară a capsulei interne.

Segmentul central

Segmentul central sau cerebral al analizorului vizual este situat în scoarța corticală a lobului occipital, câmpul 17 Brodmann. Aici are loc transformarea excitației luminoase în senzație vizuala. La nivelul scizurii calcarine din lobul occipital exista o adevărată retină corticală. Câmpul 17 Brodmann are interrelații 18-19. Câmpul 18 are rol motor și intervine în motilitatea oculară și în localizarea obiectelor. Câmpul 19 are funcție vizuognozică.[1]

I.1. Definiție cataractă

Cataracta reprezintă opacifierea lentilei ochiului, numită cristalin. În mod obișnuit această lentilă este transparentă și asigură focalizarea imaginii pe retină, adică vederea clară.

Cristalinul este o lentilă biconvexă, transparentă, avasculară situată în spatele irisului și înaintea corpului vitros, în camera posterioară a ochiului. Cristalinul este în raport direct cu irisul și marginea pupilară a irisului, iar prin față să posterioară este în raport cu hialoida anterioară care limitează vitrosol anterior. Există aderențe între cristalin (capsulă posterioară) și hialoida anterioară, anderente care sunt cu cât mai dense, cu cât subiectul este mai tânăr. Cristalinul este fixat de mușchiul ciliar prin intermediul fibrelor zonulare ale lui Zinn.

Din punct de vedere histologic, cristalinul este format din: sacul capsular (învelișul) cu un perete anterior și un perete posterior, epiteliul anterior, fibrele crisliniene care umplu tot sacul cristalinian.[3]

Cristalinul este o lentilă convergentă cu putere dioptrică în jur de 20 dioptrii, ceea ce reprezintă o treime din puterea dioptrica oculară globală (60 dioptrii). Cristalinul permite acomodația, prin modificarea razei de curbură, ceea ce face ca imaginea obiectelor situate la diverse distanțe în spațiu să se formeze numai pe retină. În vederea de aproape, mușchiul ciliar se contractă, zonula se relaxează și convexitatea cristalinului crește, ceea ce permite creșterea convergenței și a indicelui de refracție, procesul fiind invers la vederea la distanță. Îmbătrânirea progresivă a cristalinului împiedică modificarea lui in procesul acomodativ, ceea ce explică apariția presbiopiei spre 45 de ani și necesită corecția optică pentru aproape.

Cristalinul, fiind un organ complet lipsit de vase, în care schimburile nutritive se produc foarte lent și care este foarte sensibil la tulburările metabolice generale și locale (diabet, senescentă, agenți fizici, chimici, traumatici), răspunde într-un singur fel de agresiune, prin pierderea transparenței sale.

Indiferent de cauză sau evoluție, tulburarea transparenței cristalinului poartă numele de cataractă.

Pierderea transparenței cristalinului se poate însoți de opacități cristaliniene neevolutive, dar cel mai frecvent de opacități evolutive, însoțite de scăderea progresivă a funcției vizuale, până la pierderea ei, dar cu păstrarea senzației și proiecției luminoase.

Formele clinice de cataractă sunt multiple, în funcție de etiologie, vârstă (cataractă putând apărea la orice vârstă),  de tipul anatomo-clinic ,cristalinul este format din fibre antero-posterioare dispuse în lamele concentrice, care se organizează într-o porțiune centrală – nucleu – și o porțiune periferică, corticală – cortex – limitată de capsulă. Opacifierea unuia din aceste elemente, nucleu sau cortex, implică forme clinice particulare de cataractă: nucleară, corticală ( anterioară, posterioară), totală.[3]

Diagnosticul clinic al unei cataracte necesită un examen oftamologic complet, totdeauna bilateral și comparativ.

În figura 2 este prezentată diferența dintre un ochi normal și unul cu cataractă

Fig. 2. Diferența dintre un ochi normal și unul afectat cu cataractă [3]

I.2. Manifestările cataractei

Afecțiunea de cataractă are următoarele simptome: scăderea progresiva a vederii care este cauzată de opacificarea cristalinului, ce poate duce la pierderea vederii dacă nici un tratament nu este aplicat. Cel mai adesea la pacienții cu cataractă se observă o încețoșare accentuată și progresivă a vederii care este urmată de scăderea sensibilității.

Unele forme de cataractă scad vederea mai ales la lumină puternică sau care reduc dioptriile unora dintre pacienții hipermetropi. Adesea aceștia încep să vadă mai bine la distanță sau alteori de aproape, fără a purta ochelari.

Cataracta are o evoluție progresivă care nu doare și se manifesta prin diferite fenomene ce pot afecta vederea prin încețoșarea, modificarea dioptriilor, fotofobia, îmbunătățirea vederii de aproape și incapacitatea de a aprecia corect distanțele.

Perioada de dezvoltare a cataractei este una îndelungată, până la ani de zile, timp în care cristalinul devine opac și încețoșat. Cataracta nu afectează mereu ambii ochi în aceeași măsură.

Pacienții cu cataractă pot prezenta următoarele simptome:

pot apărea puncte sau pete mici

persoanele spun că ar vedea încețoșat

o parte din câmpul vizual prezintă petice mici de încețoșare

în lumină slabă ca intensitate vederea se înrăutățește sau când lumina este foarte puternică, strălucitoare

purtarea ochelarilor devine din ce în ce mai nefolositoare

unele culori par a fi „șterse” sau mai puțin clare

din cauza expunerii la radiații ionizate, piloții companiilor aeriene au șanse mai mari de a dezvolta cataracta

I.3. Tipuri de cataractă

Din punct de vedere etiologic, cataracta poate fi:

congenitală

dobândită, iar aceasta, la rândul ei, poate fi:

primitivă (senilă, presenilă, juvenilă)

complicată

patologică

traumatică

secundară

iatrogenă [4]

I.3.1 Cataracta congenitală

Este opacifierea cristalinului chiar de la naștere. Aceasta este o afecțiune grava prin posibilitatea reducerii vederii prin ambliopie sau prin complicațiile operatorii și postoperatorii.

Unele opacități cristaliniene sunt evolutive, cristalinul pierzând-și total transparenta, alte opacității putând fi staționare. Cataracta congenitală se poate asocia cu mai multe malformații oculare (strabism, nistagmus) în cadrul unor boli ereditare (când cataracta se transmite dominant) sau cataracta congenitală se poate produce prin afecțiuni ale mamei în timpul sarcinii, în cursul lunii 2-3 de gestație (când se formează cristalinul), în primul rând rubeola.

Nou-născutul sau sugarul este adus de părinți la medic pentru pupile albe (leukocorie), mai rar strabism, putându-se evidenția antecedente patologice ale mamei: rubeola, toxoplasma.

Pentru aprecierea prognosticului vizual este necesar examenul acuității vizuale prin: comportamentul vizual, reacția la ebluisare, reflexul de urmărire a luminii, reflexul fotomotor, existența nistagmusului, semnul Franceshetti (reflex digito-ocular) (ultimele două sunt semne de vedere foarte scăzută sau chiar cecitate la copii). După 3 ani acuitatea vizualî poate fi măsurată prin desene.

Va fi efectuat un examen oftalmologic complet (uneori este necesară anestezia generală) al polului anterior și al segmentului posterior al globului ocular bilateral și, la nevoie, examene complementare (ecografie, electroretinograma, potențiale evocate). Se vor cerceta alte leziuni oculare asociate: microftalmia, microcornee sau megalocornee, anomalii de unghi irio-cornean.

Examenul oftalmologic va fi completat cu un examen general al copilului (renal, cardiac, neurologic). În fața unei leucocorii (pupila alba) trebuie făcut diagnosticul diferențial cu: retinoblastom, fibroplazie retrolentala la prematurii hiperoxigenati, dezlipire de retina congenitală, persistența de vitros primitiv, gliom de retină, displazie retiniană. Din punct de vedere etiologic, cataracta congenitală poate fi:

cataracta congenitală izolată – reprezintă 25% din cataractele congenitale și se transmite prin modul dominant, adeseori este parțială, iar prosnosticul vizual este favorabil;

cataracta congenitală cu sindrom malformativ;

cataracta congenitală de orogine infecțioasă (10%) legată de embriopatii;[4]

virală – rubeola contactată de mamă în primele 2 luni de sarcină (cataracta congenitala este asociată cu microftalmie, corioretinită, malformații cardiace, renale), gripă, rujeolă, oreion;

parazitară – toxoplasmoză

cataracta metabolică – galactozemie, hiperaminoacidurie, anomalii ale metabolismului fosfocalcic, sindrom Lowe;

idiopatică – cauza cea mai frecventă.

I.3.2. Cataracta dobândită

Cataracta senilă, presenilă afectează aproximativ 50% din populația trecutî de vârsta de 50 de ani. Cataracta senilă este bilaterală, asimetrică, evoluând cu scăderea progresivă a vederii (mai ales pentru distanță).

Cataracta senilă poate evolua sub trei forme clinice:

cataracta corticală în care opacitățile cristaliniene sunt localizate în straturile externe ale cristalinului. Ea survine după vârsta de 65 de ani și evoluează spre opacitate cristaliniană totală alb-sidefată. Pacienții acuză la debut voalarea vederii, senzația de ebluisare, ameliorarea acuității vizuale la lumină intensă prin folosirea în mioză a parții transparente a cristalinului. Treptat, acuitatea vizuala scade, dar cu menținerea senzației și a proiecției luminoase. Evoluția cataractei corticale este relativ lentă (2-3 ani), cataracta putând evolua către forma totală, intumescentă, hipermatură (cataractă morganiană);

cataracta subcapsulară posterioară afectează straturile posterioare ale cristalinului, central, modificând rapid vedere, mai ales la distanță.[4]

I.4. Cataracta la copii

În cazul copiilor, opacifierea poate apărea și izolat, dar în cazul unei acuități vizuale ce se deprimă din cauza opacifierii, putem vorbi de o adevărată cataractă. Se poate manifesta chiar de la naștere (cataractă congenitală) și în funcție de aspectul morfologic al cristalinului, se poate diagnostica. Cataracta congenitală este considerată a fi principala cauză de orbire la copii (sub 1% din copii au această formă de cataractă) și poate fi vorba fie de o boală izolată sau se pot manifesta împreună cu anumite anomalii metabolice sau chiar sindroame malformative.

În cazul cataractei congenitale, apar afecțiuni ale mamei în timpul sarcinii, în luna a doua sau a treia, moment în care se formează cristalinul. Principala afecțiune a mamei, ce duce la apariția cataractei, este rubeola.

I.4.1. Când suspectăm prezența cataractei la sugar?

Cataracta nu prezintă mereu semne precum o pată de culoare albă în aria pupilei, acest aspect fiind legat de o vedere slabă.

Cataracta congenitală bilaterală la un sugar de trei luni poate cauza incapacitatea de a urmări obiecte din jur sau apariția nistagmusului.

Cataracta mono laterală poate fi descoperita odată cu asocierea strabismului pe ochiul afectat, iar pentru familiile cu istoric de cataractă congenitală se recomandă un consult precoce la toți copii, chiar daca nu s-au depistat opacității în cristalin la morfologia fetală.

I.4.2. Când trebuie operată cataractă la sugari?

Dacă în axul vizual sunt situate opacități cristaliniene mai mari de 3 mm care pot împiedica vizualizarea retinei la examenul fundului ochiului, necesită înlăturarea chirurgicală a acestora imediat după depistarea lor. Nou-născutul care prezintă o astfel de cataractă necesită tratament chirurgical chiar din primele săptămâni de viată. Deși tehnicile chirurgicale actuale sunt impecabile, acestea sunt aplicate adesea prea târziu, iar rezultatul vizual este unul slab. Este nevoie de o urmărire riguroasa la toți copii operați de cataracta. Exista totuși un risc de apariție a cataractei secundară la copii cu implant de cristalin artificial la vârstă mică și a instalării de miopie din cauza modificării lungimii axiale a globului ocular. După operație se prescriu ochelari pentru corecția defectelor de refracție restante sau a diferențelor de dioptrii intre cei doi ochi.[3]

Figura 3. Cataracta congenitală [5]

I.5. Factori de risc ai cataractei

Factorii de risc includ:

Vârsta înaintată

Etnia. Unele persoane au risc mai ridicat de a dezvolta cataracta cum ar fi nativii americani sau afro americanii

Sexul. Femeile sunt mai predispuse de a dezvolta cataracta.

Genetica. Persoanele care au în istoricul familiei membrii care au cataractă prezintă un risc mai ridicat.

Persoanele cu ochi căprui sau de culoare închisă sunt mai predispuse la a avea cataractă față de persoanele care au ochii de culoare deschisă.

Diabetul zaharat

Hipertensiunea arterială

Glaucom

Fumatul

Infecțiile virale sau bacteriene

Razele ultraviolete (UVB)

Consumul mare de alcool

Hipertrigliceridemia [3]

I.6. Tratamentul cataractei

În etapele incipiente ale cataractei se poate realiza un tratament medicamentos de a reduce evoluția bolii, dar singurul tratament curativ este intervenția chirurgicală.

pentru nou-născuți operația de cataractă congenitală trebuie făcută de urgență (dacă se intervine prea târziu ochiul poate să rămână „leneș”)

dacă cataracta prezintă complicații cu alte afecțiuni operația trebuie făcută de urgență

când activitatea zilnica la adulți este afectată, se poate interveni în orice moment

cataracta matură predispune complicații (glaucom, inflamații) și nu se recomanda a se aștepta mai mult timp.

Pacientul va urma pașii:

se recomandă un examen oftalmologic complet (pentru identificarea unor eventuale boli oftalmologice asociate)

se efectuează biometria (o ecografie care determina dioptria, “puterea” cristalinului artificial ce va fi implantat); dacă nu se folosește cristalin artificial, după operație, pacientul trebuie să poarte ochelari cu dioptrii mari (+10 – + 12 D) atât la distanță, cât și de aproape

după îndeplinirea biometriei se alege cristalinul; alegerea cristalului se face de comun acord medic-pacient

se decide momentul operației, care se efectuează in general fără internare

Operația de cataractă sub microscop operator

în ziua operației se adaugă câteva picături pentru dilatarea pupilei

se face anestezie locală; în cazul operației efectuate la copii sau la persoane care nu colaborează, este necesară anestezia generală

se face o incizie mică care nu necesită a fi cusută la final

se distruge cristalinul natural cu ultrasunete și se îndepărtează

se schimbă cristalinul natural cu un cristalin artificial

în cazurile obișnuite, operația durează mai puțin de 30 minute

cristalinul artificial nu trebuie înlocuit pe toata durata vieții

se pansează ochiul

a doua zi se va face un control pentru înlăturarea pansamentului

se respectă regulile de igienă

se prescriu ochelari după 5-6 săptămâni de la operație

Sfaturi pentru însănătoșire grabnică:

Pentru ca perioada de după operație să treacă rapid și fără complicații, specialiștii recomandă:

În primele doua-trei săptămâni după operație, se recomandă ca pacientul să nu doarmă pe partea ochiului operat

nu se apasă și nu se freacă ochiul cu mâinile

în contact cu apa sau spuma de săpun, ochiul trebuie acoperit cu o compresă sterilă de tifon și cu leucoplast

să nu ridice greutăți.[3]

I.6.1. Tratament naturist

Exista nenumărate motive pentru care nutriționiștii ne îndeamnă să consumam multe legume și fructe proaspete, consumarea zilnica a fructelor și legumelor reducând riscul de pierdere a vederii cauzat de cataractă.

Suplimente cu vitamina E

Vitamina E este un antioxidant care poate ajuta la diminuarea riscului de cataractă. Surse bune de vitamina E sunt uleiul din germeni de grâu, de migdale, semințele de floarea soarelui, arahidele și alunele. Vitamina E se afla și în legumele cu frunze verzi, cum ar fi broccoli și spanacul. Trebuie ținut cont și de faptul că absorbția intestinală a acesteia, din alimentele consumate, este numai de 30%. De aceea, nutriționiștii recomandă suplimentele nutritive cu vitamina E.

Este recomandat consumul alimentelor care sunt bogate în vitamina C. Cercetătorii au descoperit că persoanele care au consumat zilnic fructe și legume bogate în vitamina C au avut un risc mai mic de 20% de cataractă, decât cei care au avut o dieta mai puțin bogată în substanțe nutritive. Calitățile antioxidante ale vitaminei C poate inversa sau încetini progresia cataractei. Pentru bărbați este recomandat să se consume cel puțin 90 mg de vitamina C pe zi, iar femeile 75 mg. Alimentele care conțin vitamina C includ: roșii, pepene galben, ardei gras, aronia, broccoli, afine, căpșuni.

Luteina și zeaxantina previn problemele oculare și susțin sănătatea ochilor. Aceste două substanțe nutritive sunt importante deoarece susțin procesul de prevenire a degenerării maculare precum cataracta. Broccoli, varza de Bruxelles și dovleceii conțin, de asemenea, aceste substanțe nutritive. [6]

CAPITOLUL II. PLANTE MEDICINALE RECOMANDATE ÎN TRATAREA CATARACTEI

II.1. Conspectul speciilor medicinale utilizate în tratarea cataractei

Plantele medicinale utilizate în tratarea cataractei sunt :

Calendula officinalis (Gălbenele)

Teraxacum officinalis (Păpădia)

Chelidonium majus  (Rostopască)

Equisetum arvense (Coada-calului)

Matricaria chamomilla (Mușețel)

Rosa  (Măceș)

Rosmarinus officinalis (Rozmarin)

Vaccinium myrtillus (Afin)

Allium cepa (Ceapa)

Daucus Carrota (Morcovul)

Rosa centifolia ( Trandafir de dulceață)

Achilea millefolhim (Coada șoricelului)

Solanum tuberosum (Cartoful) [7]

II.2. Prezentarea produsului vegetal recomandat în prevenirea cataractei

Tabel 1. Produsele vegetale recomandate in terapie de la speciile luate in studiu

II.3. Prezentarea speciilor medicinale recomandate în prevenirea cataractei

1.Calendula officinalis (Galbenele)

Plantă anuală, mai rar bienală, cu rădăcină pivotanta, lungă de cca. 20 cm, groasă până la 1 cm, cu numeroase ramificații. Tulpina, ramificată, este înaltă până la 60-70 cm. Frunzele sunt alterne, sesile, întregi sau slab dințate, în total cu 3-6 dinți; cele inferioare sunt spatulate, cu baza cuneată și vârful obtuz, iar cele mijlocii și superioare sunt îngust-obovate până la alungit-lanceolate. În timpul înfloririi, frunzele inferioare sunt de obicei uscate. Marginea frunzelor este ciliată, iar suprafața acoperită de peri scurți, asprii. Lungimea frunzelor inferioare poate să ajungă până la 16 cm.

Tulpina, ca și ramificațiile se termină cu un capitul care are două rânduri de frunze involucrale, lungi de cca 1,5 cm, îngust-lanceolate, acoperite de peri glanduloși, cu marginea albă. Receptaculul, cu suprafața plană și un diametru de 0,5-1 cm, poartă 2-7 rânduri de flori ligulate. În cultură se găsesc și plante cu un număr mai mare (8-15) de rânduri de flori ligulate. Diametrul inflorescenței poate să ajungă până la 8-9 cm. Corola acestor flori este galbenă, galben-portocalie până la galben-roșiatică și are la vârf trei dinți. Gineceul florilor tubuloase este de regulă rudimentar; aceste flori pot fi considerate din punct de vedere funcțional mascule. Fructul este o achenă în formă de seceră sau aproape circulară, țepoasă sau verucoasă, mai ales pe suprafața convexă. Prezintă trei tipuri de flori, iar lungimea lor este de 8-18 mm cu lățimea de 2-9 mm. Înflorește în luna iunie până la apariția primului ger.

Răspândire

Plantă provine din regiunea mediteraneeană și din vestul Asiei. În România se cultiva ca plantă în principal ornamentală și apare mai rar ca subspontană. În trecut era numită și "floarea ploilor" deoarece atunci când nu se deschidea se presupunea că urmă să plouă.

În scop terapeutic se folosesc florile, care se culeg atunci când este soare, când planta este deschisă și emană uleiuri volatile.

Substanțe active

Conține saponozide triterpenice ce au la bază derivați ai acidului glucuronil oleanolic: carotinoide dintre care licopina, a și 3-caroten, neolicopina A, rubixantina, luteina, xantofila, violaxantina, flavoxantina, crizantemaxantina etc, precum și unele poliene. Flavonoizii și glicozizi flavonici conținuți sunt următorii: izoramnetin-3-ramnoglicozizi, rutinozizi și derivați ai cvercetolului. Uleiul volatil pe care îl emană (cea 0,02%) are o structură nedefinită și conține gumirezine, mucilagii, esteri colesterinici ai acizilor lauric, miristic, palmitic și margaric; vitamina C, acid malic substanțe proteice. [8]

Fig. 4 Gălbenele [9]

Mod de administrare

Sunt necesare două linguri de gălbenele peste care se toarnă 500 ml de apă clocotită, planta putând fi utilizată atât proaspătă, cât și uscată.

Produsul rezultat trebuie să stea o oră, înfășurat cu o pătură sau un prosop, iar apoi se strecoară. Poate fi utilizat fie pentru a spăla ochii sau ingerat.

Intern se recomandă 100 ml de două ori pe zi, iar extern nu are un număr de utilizări limitat.

Teraxacum officinalis (Păpădia)

Păpădia este o plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, cosmopolită, mezofită, râspândită pe teritoriul întregii țări, în locuri însorite sau semiumbrite, în pășuni, fânețe, poieni, locuri necultivate, de la câmpie până în zona subalpină. Vegetează pe soluri revene, slab aprovizionate sau mijlociu aprovizionate cu azot. Mai este cunoscută și sub denumirea de buha, cicoare, crestățea, lăptucă, ochiul-boului sau papa-găinii.

Fig. 5. Păpădia [9]

Descriere:

Rizomul este gros, vertical, ramificat, lung de 1-2 cm și se continuă cu o rădăcină pivotantă lungă până la 15 cm, din care se desprind puține rădăcini secundare.

Tulpina aeriana cilindrică este goală în interior, fără noduri, nefoliată, terminată cu o inflorescență. Frunze lanceolate, atenuate în pețiol au marginea inegal scobită, rezultând lobi triunghiulari obtuzi, cu lobul terminal mult mai mare. Nervura mediană are pe fața superioară aspect de șanț. Flori sunt galbene, mari, linguale, grupate cate 100-200 într-un calatidiu, care se deschide dimineața și se închide seara. Calatidiul are involucru lung, format din foliole patente sau răsfrânte. Fructele sunt achene globuloase (3-4 mm), fin brăzdate, cu peri albi, în formă de umbrelă.

Compoziție chimică

Părțile aeriene conțin gliceride ale acizilor oleic, palmitic, stearic, ulei volatil, colină, glucoză, polioze, flobafene, acid tartric, substanțe proteice, substanțe antibiotice, alcooli triterpenici (arnidiol, faradiol), carotenoide, xantofile, flavoxantine, vitaminele A,C,D, săruri de azot, calciu, fosfat etc.

Rădăcinile conțin alcooli triterpenici (taraxerol, taraxasterol etc.), substanțe proteice, rezine, tiamină, colină, gliceride ale acizilor palmitic, oleic, linoleic, arginină, asparagină, acid nicotinic și amida acidului nicotinic, vitamine B, C, substanțe minerale.

Toxicologie

Sucul lăptos poate provoca intoxicații manifestate prin greață, vomă, diaree, modificarea ritmului cardiac. Se aplică primul ajutor cu spălături stomacale, cărbune activ, pentru stimularea activității inimii si plămânilor.

Alimentație

Primăvara, frunzele se consumă proaspete sub forma de salată sau în supe și ciorbe. Mugurii florali se pot mura în oțet de tarhon. În unele țări apusene prin acest procedeu se obține un surogat de capere. Inflorescențele se folosesc și la aromatizarea lichiorurilor sau prepararea unui vin.[8]

Medicina umană

Uz intern

Pentru tratarea unor afecțiuni vasculare, pentru stimularea poftei de mâncare, în dischinezie biliară, afecțiuni cronice ale aparatului urinar, gută, cu eliminarea toxinelor din organism.

Se prepară o infuzie din 1-2 lingurițe de plantă întreagă (frunze, rizom, rădăcină) uscată și mărunțită, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită timp de 20 minute, iar apoi se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi.

Pentru tratarea insuficienței hepatice, a tulburărilor digestive funcționale (digestie grea, indigestie etc.).

Se prepară un decoct, din 1-2 lingurițe pulbere obținută din planta întreaga la o cana (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute, apoi se strecoară și se beau 1-2 căni pe zi.

Pentru tratarea varicelor, ulcerului varicos, colecistiei se folosește infuzia, din 2 lingurițe plantă mărunțită, peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită pentru 15 minute, se strecoară și se beau 2-3 căni pe zi, după mesele principale.

Uz extern

Pentru a trata cataracta: decoct, din tije florale, frunze și muguri. Cu soluția obținută se spală corneea, folosind un tampon de vată sterilizată.

Pentru extirparea negilor: sucul alb de plantă se aplică pe locul afectat de mai multe ori pe zi.[10]

Chelidonium majus

Este o plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezofită, mezotermă, mezotrofă, sciafilă, întâlnită prin locuri umbroase din păduri, tufărișuri, grădini, ziduri, ruine, în jurul așezărilor omenești, de la câmpie până în zona montană, la altitudinea maximă de 800-1000 m. Crește pe soluri revene cu troficitate ridicată. Se mai numește alandurise, buruiană de cele sfinte, buruiana de negi, godie, negeloasa, paparuna, scânteiuța. Evita lumina directă și cere umiditate ceva mai accentuată și soluri ușoare, chiar nisipuri.

Fig. 6. Rostopască [9]

Descriere

Prezintă un rizom dezvoltat, ramificat, brun-roșiatic, gros de 1-2 cm, lung până la 10 cm, din care se pornesc rădăcini. Tulpina este ramificată, înaltă până la 100 cm, dispers-păroasă. Frunzele sunt alterne, imparipenat-sectate, 2-5 perechi segmente inegale-crenate, cel terminal mai mare și trilobat-crenat, pe fața inferioară glabre sau dispers-păroase. Florile sunt galbene, actinomorfe, pedunculate, grupate în umbele simple. Caliciu are sepale caduce, corola este formată din 4 petale, androceul din numeroase stamine galbene, iar gineceul este bicarpelar cu ovar multiovulat, stil scurt, stigmat bilobat.

Toate părțile plantei conțin un suc lăptos de guloare galbenă, care, în contact cu aerul, se brunifică. Fructul este o capsulă silicviformă, uniloculară, cu deschiderea în 2 valve.

Compoziție chimica

Planta conține alcaloizii precum chelidonină, homeochelidononă, oxichelidonină, mezoxichelidonină, cheleritrină, sanguinarină, coptizină, cantități mici de berberină, sparteină, vitamina C, rezine, ulei volatil, substanțe de natură flavonică, saponozide și săruri minerale. Maximum de alcaloizi se afla în rizomi și rădăcini.[8]

Medicina umană

Uz intern

Pentru tratarea afecțiunilor ficatului, splinei si ca diuretic: infuzie in vin, din 12-20 g (1-2 linguri) pulbere de planta peste care se toarnă 1 litru de vin fierbinte. Se lasă acoperita 1-2 zile. Se strecoară. Se iau zilnic 1-4 linguri înainte de mesele principale.

Pentru tratarea psoriazisului: infuzie, din o jumătate de lingurița planta mărunțită, peste care se toarnă o cana (200 ml) cu apa clocotita. Se lasă acoperita 10-12 ore. Se strecoară. Se ia o lingura la 3 ore. Aceasta infuzie se folosește si pentru comprese.

Pentru tratarea colicilor hepatobiliare, dischineziei biliare, tusei convulsive și spastice, anginei pectorale, spasmelor tactului gastrointestinal: infuzie, din o jumătate linguriță pulbere din plantă la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se iau câte 1-2 linguri la 3 ore.

Uz extern

Pentru cicatrizarea rănilor: se folosește un unguent obținut din 30 g pulbere de plantă,15 g lanolină, 15 g vaselină, 5 picături de acid fenic. Se amestecă bine până se obține o pastă omogenă. Se unge rana și se pansează. La 2-3 zile se repetă tratamentul.

Pentru tratarea psoriazisului: comprese, cu infuzie din 2 lingurițe pulbere de plantă până la 200 ml apa clocotită.

Pentru tratarea rănilor, fistulelor: pulbere de plantă se aplică pe locul afectat.[10]

Equisetum arvense

Este o plantă erbacee, perenă, spontană, geofită, cosmopolită, mezofită, mezotermă heliosciadofită la pH, eurionică (amfitoleranta), întâlnită prin lunci umede, pe marginea apelor de munte, terenuri apoase, fugitive, ca buruiană în culturi, de la câmpie până la regiunea montană. Vegetează pe o mare varietate de soluri, de la nisipoase până la cele argiloase, revene până la reavăn-jilave, fiind adaptată la oscilații mari ale regimului de umiditate. Mai poartă denumirea de “barba-sasului”, “barba-ursului”, “bota-calului”, “bota-cucului”, “bradișor”, “coada goala”, “coada-iepei”, “coada-manzului”, “coada-soparlei”.

Fig. 6. Coada calului [9]

Descriere

Rădăcinile adventive pornesc dintr-un rizom subteran negricios, articulat, cu tuberculi de mărimea unei alune, bogați în substanțe nutritive de rezervă. Din rizom cresc anual tulpini fertile primăvara și sterile vara.

Tulpina fertilă mică, 5-15 cm înălțime, articulată, neramificată, la noduri cu frunze solzoase brune, unite într-o teacă cu marginea dințată. Terminal poartă un spic sporifer, format dintr-o axă, pe care sunt dispuse verticilat, sporofile peltat-pedicelate, cu contur hexagonal. Pe fața inferioară sporofilă are 8-5 sporangi sesili, în care, prin meioză, se formează spori mici, cu care începe generația gametofitică. După diseminarea sporilor, tulpinile fertile se usucă. Tulpina sterilă, verde, asimilatoare, erectă, de 20-50 (80) cm înălțime se formează după dispariția tulpinei fertile. Este articulată, la noduri cu frunze mici, uninerse, unite într-o teacă mică, dințată și cu ramuri verticilate, simple, rar ramificate, de regulă 4-brazdate. Ramurile îi dau aspectul unei cozi de cal. Cilindrul central din tulpina este un actinostel. Gametofitul este caracteristic.

Sporii sunt înveliți în trei membrane: exosporul, perisporul și endosporul. Perisporul crapă în spirală dând naștere la 4 elaterale (filamente lungi) care se prind de alți spori, favorizând răspândirea în grup. Sporii, la fel de mari (homoiospori), sunt diferențiali pe sexe: bărbătești și femeiești. Cei bărbătești, prin germinare, formează un portal bărbătesc, de forma unei lame verzi, lobate, care poartă în vârf anteridii în care se formeazaă anterozoizi pluriflagelați. Portalul femeiesc poartă la baza lobilor arhegoane cu oosfera. Anterozoidul înoată prin picăturile de apă sau rouă până la arhegon, pătrunde în interior și fecundează oosfera, rezultând zigotul, iar din acesta embrionul, cu care începe generația sporofitică. Rezultă astfel două generații heteromorfe, independente, care se succed: sporofitul, peren, reprezentând planta în sine și gametofitul cu spori, care dau naștere la două portale mici, dioice, de scurtă durată.[11]

Compozitie chimica

Din punct de vedere chimic, planta conține acid silicic (5-7%), din care cca 10-20% solubil, equisetonină (5%), gluteolină, izoquercetină, alcaloizi-3-meto-xipiridina, nicotină, palustrină și palustridină. Conține de asemenea și glucozide-articulatidina și izoarticulatidina, acid malic, acid oxalic, gliceridele acizilor stearic, linoleic, linolic, oleic, dimetil sulfone, vitamina C, urme de ulei volatil, săruri de potasiu.

Recoltare

Materia prima (Equiseti herba), constând din tulpinile sterile, se recoltează în perioada iulie-septembrie, pe vreme frumoasă, după ce s-a ridicat roua, prin tăierea acestora la 5-6 cm de sol. Se curăță de părțile brune, apoi se usucă la umbră, în strat subțire, în locuri bine aerisite.

Medicina umană

Uz intern

In gastrite hiperacide si ulcer gastric: decoct din, 1 lingurita planta maruntita la o cana de (250 ml). Se fierbe 15 minute. Se consuma 2-3 cani pe zi.

Pentru tratarea tusei (diverse etiologii): decoct, din 4-5 lingurite planta maruntita la 1,5 l apa. Se fierbe 10-15 minute. Se strecoara. Se bea in cursul unei zile.

Pentru curatarea rinichilor de nisip in cazul nisipului renal: decoct, din 1 lingura amestec parti egale coada-calului, pelin, ienuper la o ceasca de apa. Se strecoara si se bea.

Uz extern

Pentru vindecarea contuziilor (umflături, vânătăi): decoct, realizat din 2 lingurițe de plantă mărunțită la cană și se aplică cataplasme local cu rol decongestiv.

Pentru grăbirea ulcerului varicos, rănilor planta pulbere se aplică local.

Pentru diminuarea transpirației abundente la picioare: decoct concentrat din plantă. Soluția se toarna în ligheanul cu apa în care se face baie. Cu decoctul plantei se fac băi parțiale pentru mâini, picioare, șezut în cazul unor afecțiuni inflamatorii cronice, pentru fracturi, degeraturi sau parametropia spastică la femei. Se mai fac băi cu decoct pentru tratarea eczemelor și neurodermitei.[10]

Matricaria recutita

Este o plantă erbacee, anuală sau hibernantă, terofită, mezofită, mezoterma spre moderat-termofilă, comună în întreaga țară, întâlnită în locuri necultivate, izlazuri, pe lângă drumuri, pajiști. Se mai numește mamoriță, mărariul-câinelui, matricea, moruna, moșițel, mușatea, mușcățel. Preferă locurile însorite, pe soluri diferite, de la cele nisipoase până la cele argiloase, prezent și pe cele sărăturoase. Rezistă bine la temperaturi scăzute, până la -30°C. Cultivat în câmpiile Burnazului, Moldovei, Crișurilor și Timișului.

Fig.7. Mușețelul [9]

Descriere

Rădăcina mușețelului este pivotantă, ramificată, superficială. Tulpina este erectă, striată, glabră, adesea ramificată de la bază, iar fiecare ramură se termină cu o inflorescență înaltă până la 60 cm. Formele cele mai înalte se găsesc ca buruiană în cultură. Frunzele sunt alterne de 2-3 penat-sectate, cu câte 6-10 perechi de lacinii liniare. Flori sunt adunate într-un antodiu cu involucru semiglobulos, verde, iar marginal, florile sunt ligulate albe, femele, orizontale la început, apoi brusc răsfrânte. Florile centrale sunt tubuloase, hermafrodite, galbene-aurii, în număr de cca 500, constituite din corolă cu 5 dinți, androceu din 5 stamine și gineceu reprezentat dintr-un ovar cu stigmat bifurcat.

Compoziție chimică

Inflorescentele conțin ulei eteric (0,38-0,81%), glucide simple, solubile, poliglucide, cantități mici de lipide (acizi oleic, lindeic, cerotic, stearic), acizi organici, colina (0,32-0,38%), vitamina C, substanțe minerale cu P, K, Ca, Zn, Mn. Uleiul eteric este format din hidrocarburi monoterpenice (terpinen, caren, miricen).[11]

Medicina umană

Uz intern

Pentru tratarea gastritelor hiperacide, în ulcer gastric, enterocolite, colici abdominale, diaree, stimularea funcției hepatice, gripă, astm bronșic:

infuzia se realizează din 1-2 lingurițe pulbere flori la o cană apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute, iar apoi se strecoară. Se beau 1-2 căni pe zi, pe stomacul gol; în caz de gripă 2-3 căni pe zi;

extracție dublă, realizată prin macerarea la rece a 1-2 lingurițe pulbere flori la o jumătate cană cu apă, timp de 30 minute, după care se strecoară și florile rămase se infuzează în o jumătate cană cu apă în clocot. Se lasă 20 minute, se strecoară și soluția obținută din infuzia caldă, se amestecă cu soluția obținută prin macerarea la rece. Se bea pe stomacul gol, în cursul unei zile, în 2 reprize;

tinctura, preparată din o mână de flori (20 g) la o ceașca alcool 70°. Se lasă 10 zile la macerat, agitând zilnic recipientul. Se strecoară. Se pastrează în sticle închise cu dop; se iau 10-20 picături pe zi diluat în apa.

Pentru tratarea bolilor abdominale la copii: infuzie, din 1-2 lingurițe la o cana cu apă clocotită. Pentru creșterea efectului se poate adăuga puțin fenicul sau anason. Cantitățile administrate sunt în funcție de vârsta copiilor. Se pornește de la câteva lingurițe până la o jumătate de cană.

Uz extern

Pentru tratarea gingivitelor, abceselor dentare, amigdalitelor, stomatitelor: infuzie, din 3 linguri flori la o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară. În gingivite și abcese dentare se ține infuzia călduță în gura cca 5 minute. Procedeul se repetă de mai multe ori pe zi. În stomatite, amigdalite, pentru dezinfectarea bucală, infuziei i se adaugă 4 g acid boric. Cu soluția obținută se fac mai multe gargare pe zi, dintre care una înainte de culcare.

Pentru tratarea arsurilor: tinctura, preparată din 20 g flori mărunțite și 2 linguri de alcool 70° se lasă 3 ore. Se adaugă 200 ml ulei comestibil. Totul se fierbe pe baia de apă 2-3 ore, amestecându-se din când în când. Se lasă la macerat răcit. Se strecoară prin presare. Se păstrează în sticle închise la culoare. La nevoie se folosește pentru pansamente.[10]

Rosa canina

Este un arbust indigen, spinos, nanofanerofit, xeromezofit spre mezofit, mezoterm, acid-neutrofil, întâlnit pe lângă garduri și drumuri, în pășuni, fânețe, poieni, pe coaste, margini și păduri de foioase, rar de rășinoase, de pe litoralul Mării Negre până în regiunile de munte la altitudinea de 1200 (1700) m. Preferă solurile eubarice-mezobazice, uscate până la revene, adeseori compacte.

Descriere

Tulpini alungite, grupate în tufă, ramificate, recurbate în afară, înalte până la 3 m. Are ramuri cu numeroși ghimpi comprimați lateral și recurbați. Mugurii săi sunt mici, roșii. Frunzele sunt alterne, imparipenat-compuse, cu 5-7 foliole eliptice, pe margini simplu-serate, uneori imperfect-dublu-serate, glabre, la baza pețiolului cu 2 stipele concrescute. Au flori roz sau albe, mari (4-5 cm), solitare sau grupate câte 2-3 în inflorescențe, cu sepale sectare. Fructe sunt achene păroase, închise într-un receptacul roșu, cărnos (măceșe). O tufă poate produce 0,3-0,4 kg măceșe.

Compoziție chimică

Frunzele conțin clorofilă, substanțe tanice, rășină, vitamina C, iar florile conțin un ulei eteric cu stearopteni, geraniol, citronelol, citral, eugenol, nerol etc.; mai conține tanini, ceară, acid galic, flavonoide galbene, antrociani; măceșele conțin zaharuri (14-26%), acid malic (cca 98%), acid citric (3%), acid galic (0,5%), pectină (25%), taninuri, uleiuri volatile, lecitină, dextrină, vanilină, săruri minerale de K, Ca, Fe, Mg (1,8-3,2%), vitaminele C (500-1000 mg%), provitamina A (600-10 000 mg%). Valoarea energetică este de 131 kcal/100 g. Semințele conțin un principiu glicozidic toxic.[11]

Fig. 8. Măceș [9]

Recoltare

Măceșele (Cynosbati fructus) se recoltează cu mâna. Se usucă artificial la 100-105° C. Pe cale naturală se usucă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subțire. Se păstrează în saci de pânză. Frunzele și florile se recoltează în iunie și se păstrează în pungi sau saci de hârtie. Mlădițele se recoltează primăvara și se folosesc imediat.

Medicina umană

Uz intern

Pentru tratarea afecțiunilor vasculare, litiazei biliare, pentru vitaminizare și ca tonic general: infuzie sau decoct, din 2 linguri măceșe la 500 ml apă. Cantitatea se bea în cursul unei zile.

Pentru eliminarea viermilor intestinali (oxiuri, ascaroizi): se utilizează amestec făină de pulpă de măceșe (2 părți) și miere (o parte). Se iau 2-3 lingurițe pe zi. De preferat pe stomacul gol.

Pentru vitaminizarea organismului: băutură răcoritoare, din 100 g măceșe macerate în 100 ml apă rece timp de 12 ore. Se adaugă 100 g zahăr. Se strecoară. Se păstrează la rece. Se beau 2-3 căni pe zi.[12]

Rosmarinus officinalis

Subarbust peren, plăcut mirositor, de origine mediteraneană, unde crește spontan. În România se cultivă ca plantă medicinală, condimentară și ornamentală; se mai numește dendrului, mirtin, rojmalin, rusmarin.

Descriere

Rosmarinul are o tulpină erectă, înaltă de 60-150 (200) cm, cu ramuri ascendente sau arcuite, la bază scoarță exfoliată, în partea superioară patrunghiulară, păroasă, cenușie. Frunzele sunt liniare, sesile, aciculare, coriacee, persistente (rămân verzi peste iarnă), pieloase, lungi de 2-3 cm, late de 3-4 mm, cu nervura mediană pronunțat dezvoltată pe fața inferioară. Florile sunt albăstrui-pal sau ușor violacee, rar albe, dispuse cate 3-10 în dicazii, dând, în totalitatea lor, un aspect de spic. Corola bilabială, păroasă la exterior, cu labiul inferior de 3 petale, cel median fiind în formă de lingură, iar cel superior compus din 2 petale adânc-sectale. Androceul are 4 stamine (din care 2 rudimentare). La baza gineceului se află un disc nectarifer. Polenizare este entomofilă. Fructul este o nuculă ovoidală, cafenie, netedă, grupate câte patru în caliciul persistent, iar semințele fără endosperm.[11]

Fig. 9. Rozmarinul [13]

Compoziție chimică

Frunzele și ramurile cu flori conțin ulei volatil (0,5-9%), format din hidrocarburi terpenice (limonen, dipenten, mircen, humulen, santen, tansocimen), alcooli, oxizi, cetone (camfor, verberonă, octanonă). Frunzele conțin flavonide libere (luteolina, diosmetina, 6-metoxiluteolina, 6-metoxiluteolin-7-metileter, gencvanina) și flavonide glexozidate (diosmină, 7-glucozida luteolinei). Semințele conțin ulei gras compus din acid palmitic (8,9-11,7%), stearic (3-3,8%), oleic (16,4-20%), linoleic (53,5-64%), elemente minerale printre care cupru (1,04-1,36 mg%), plumb (0,477 mg%), zinc (cca 0,3 mg%).

Alimentatie

Frunzele au fost mult timp utilizate drept condiment pentru anumite preparate culinare.

Recoltare

Frunzele (Rosmarini folium) se recoltează în timpul înfloririi. Se taie cu o secară sau foarfecă de vie vârfurile florale. Din cultură se fac anual două recoltări. Se usucă la umbră, de preferință în poduri acoperite cu tablă, pentru a fi folosite în timpul iernii. Pentru uleiul volatil materia primă recoltată imediat se transportă la stațiile de distilare. Producția realizată este de 2500-3000 kg/ha materie primă în stare proaspată.

Medicina umană

Uz intern

Pentru tratarea bolilor de stomac, reumatismului cardioarticular, reumatismului degenerativ, rinitelor cronice catarale hipertrofice, anemiei, tusei: infuzie, din 1 linguriță pulbere de frunze peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi.

Pentru tratarea leșinurilor, colapsului ortostatic: tinctură, din frunze și flori uscate, de 2-3 ori pe zi câte 10-20 picături.

Pentru tratarea sclerozei cerebrale, cură pentru prevenirea sclerozei la persoanele de peste 40 de ani: tinctură, din frunze și flori de rozmarin, de 2-3 ori pe zi câte 5 picături.

Uz extern

Pentru tratarea tulburărilor cardiace: soluție alcoolică din frunze și flori de rozmarin. Se fac frecții în regiunea inimii.

Pentru reconfortare: baie, cu apa la temperatura de 34-36°C în care s-a adăugat decoct din frunze de rozmarin sau ulei de rozmarin. Durata băii, 10 minute, apoi timp de o oră repaus în pat.

Pentru tratarea hemiplegiilor și paraplegiilor spastice: zilnic, o baie generală, timp de 15 minute, cu apa la temperatura de 36-37°C în care s-au adăugat 2 linguri extract din frunze.[12]

Vaccinium myrtillus

Este un arbust repent indigen, manofanerofit, camefit, circumpolar-boreal, la umiditate amfitolerant, microterm, moderat acidofil până la foarte acidofil, întâlnit în păduri montane rărite, tăieturi de pădure, tufărișuri, pajiști montane și subalpine. Mai poartă denumirea de afin de munte, afine negre,afinghi, asine, coacăze.

Descriere

Are rădăcini superficiale, foarte dese, întrețesute ca o pâslă, în general lipsite de peri absorbanți. Tulpini foarte ramificate, înalte până la cca 50 cm. Lujeri verzi, glabri, geniculați, cu mușchii ascuțiți. Muguri alterni, mici, turtiți, lipiți de lujer. Frunzele sunt rotundovate până la eliptice, acuminate, finserate.

Compozitia chimica

Frunzele conțin: apă (86%), zaharuri (7-13%), zaharoză (1-2%), cenușă (0,45-0,50%), proteine(0,8-1,2%), acizi organici (cca 1%) din care acid uric (cca 0,9%), vitamina E, săruri minerale de potasiu (50 mg%), calciu (10 mg%), fosfor (8 mg%), magneziu (6% mg), fier (1 mg%), mangan (3 mg%).

Frunzele și lăstarii conțin: triterpene, acid oleabonic, acid ursalic, beta-amirină, fitosteroizi, hidrochinone, glucozide, acid benzoic, aczi organici, săruri minerale și zaharuri.

Fig. 10 . Afinul [14]

Alimentație

Frunctele sunt consumate în stare proaspată și conservată. Valoarea energetică este de 60 kcal la o sută de grame, din care se resoarbe 90%.

Medicina umană

Uz intern

Pentru tratarea diareei, enteritei, enterocolitei, diabetului, infecțiilor urinare, uremiei, gutei, reumatismului: infuzie, din 1 linguriță din frunze uscate mărunțite sau pulbere de frunze, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară și se beau 2-3 căni pe zi.

Pentru tratarea infecțiilor urinare, hemoroizilor: cură de fructe (afine), în cantitate de 300-500 g zilnic sau 100 g uscate;

Pentru tratarea diabetului: infuzie, din 1 linguriță frunze, peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (250 ml). Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi timp de 40 zile. Se face pauză 14 zile, după care cura se repetă.

Uz extern

Pentru tratarea hemoroizilor, tratamentul intern se completează cu spălături locale sau comprese, folosindu-se decoctul obținut din fructe uscate sau macerate la rece.

Pentru tratarea faringite, stomatite, afte: infuzie, din 2 lingurițe afine uscate zdrobite, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară. Se face gargară de mai multe ori pe zi.[12]

Allium cepa

Plantă erbacee, perenă, în cultură bienală sau trienală, alogamă, legumicolă, cu valoare terapeutică, cultivată, originară din Asia de Vest și Asia Centrală și se mai numește arpagic, cabă, cebulă, ceapă bulgarească, ceapă de apă, ceapă măruntă, ceapă moldovenească. Temperatura minimă de încolțire 3-4°C. Cerințele relativ mari de apă, respectiv 80-90% din capacitatea de câmp de la formarea și până la terminarea creșterii bulbului. În locurile umbrite nu formează bulbi și tulpini florifere.

Descriere

Este compusă dintr-o rădăcină firoasă (fasciculată), iar bulbul ce rezultă din modificarea frunzelor care, prin îngroșarea lor la bază devin suculente, iar cele din exterior pergamentoase. În interiorul bulbului există 1-3 muguri prinși de disc. Culoarea frunzelor reprezintă un caracter de soi. Frunzele sunt fistuloase. Tulpina floriferă fistuloasă, pronunțat fusiformă, glaucă. Flori sunt albe sau albicios-verzui, rareori liliachii, ororante, grupate în medie câte 400-500 într-o inflorescență globuloasă. Polinizarea este alogamă entomofilă.[12]

Compoziție chimică

Substanța proaspată conține protide (1%), hidrați de carbon (9%), lipide (0,25%), sodiu (8 mg%),potasiu (160 mg%), calciu (30 mg%), fosfor (40 mg%), fier (0,5 mg%), vitamina A (5 mg%), acid fosforic, acid acetic, ulei volatil, enzime și glucochinină.

Fig. 11, Ceapa [15]

Medicina umană

Uz intern

Pentru combaterea afecțiunilor pulmonare, combaterea tusei și a bolilor vezicii urinare: suc, din ceapă coaptă în spuză. Se iau câte 2-3 linguri pe zi.

Pentru tratarea prostatitei, litiazei urice: tinctură, obținută din ceapă zdrobită și aceeași cantitate de alcool. Se lasă la macerat 10 zile. Se filtrează, iar apoi se ia câte o linguriță înainte de a mânca la prânz și seara înainte de culcare. În prostatite cura durează 10 zile pe lună. Se face pauză 20 zile, apoi se reia. Procedura durează 6 luni pe an.

Pentru tratarea litiazei biliare: se folosește uleiul în care s-a macerat ceapa; un bulb mare tăiat mărunt la 4 linguri de ulei de floarea-soarelui. Se lasă la macerat 10 zile, iar apoi se iau 2-3 lingurițe pe zi.

Uz extern

Pentru combaterea durerilor de gât și articulare, în degerături, furuncule: cataplasme, cu ceapă coaptă. În furuncule are rol maturativ.

Pentru tratarea aftelor și ulcerațiilor: suc de ceapă, se fac tamponări locale.

Pentru combaterea durerilor de urechi, otitelor: suc de ceapă amestecat cu ulei cald. Se picură în ureche.

În tratamentul durerilor de dinți: tampon mic imbibat cu suc de ceapă. Se introduce în carie.

Contra țânțarilor: se așează lângă pat o ceapă tăiata în două.

În tratamentul hemoroizilor: cataplasme locale cu ceapă coaptă.

În tratamentul negilor: se freacă dimineața și seara cu o jumătate de ceapă roșie.[11]

Daucus carota

Este o plantă erbacee, bienală sau anuală, alogamă, mezotermă, mezofită, slab-acid-neutrofilă, meliferă, legumicolă cu valoare terapeutică, foarte apreciată pentru conținutul său bogat în vitamine. Este folosit din străvechi timpuri ca plantă medicinală, apoi ca plantă alimentară de către greci, romani, arabi.

Descriere

Se prezintă ca o rădăcină pivotantă, tuberizată, portocalie. Îngroșarea ei începe după 40-60 zile de la germinare și constă în depunerea substanțelor nutritive de rezervă. Cuprinde trei zone: coletul, provenit din epicotil, apoi gâtul, provenit din hipocotil și rădăcina propriu-zisă, provenită din radiculă. Tulpina este floriferă, înaltă de 1,2-1,5 m, ramificată, fistuloasă, cilindrică, striată, pubescentă. Frunzele sunt penat-compuse, pețiolate, cu limbul de 2-3 ori penat-partit, cu foliole pentafide, lobi lanceolați, ascuțiți. Flori mici, albe (uneori cu nuanță roșiatică), hermafrodite, grupate în umbele compuse. Inflorescența are la bază un involucru cu numeroase bractee penat-partite. Polenizare entomofilă.

Compoziție chimică

Rădăcina conține apă (80%0, protide (1%), hidrați de carbon (6%), sodiu (35 mg%), potasiu (235 mg%), calciu (30 mg%), fosfor (25 mg%), calciu (30 mg%), fosfor (25 mg%), fier (0,7 mg%), asparagină, daucarină și ulei volatil. Frunzele conțin acizii cafeic și ferulic, clorofilă (10,28 mg/g substanță proaspătă), flavonoizi (1-2 mg/kg substanță proaspătă), glicozizi, diferite hidrocarburi, fitosteroli. Florile și fructele conțin glicozizi flavonici ai căror agliconi sunt quercetina și kempferolul. În hidrolizatele acide ale fructelor s-au pus în evidență agliconii, crisina, apigenina, luteolina, kempferol și quercetina.

Alimentație

Proprietăți benefice organismului uman: tonic, remineralizant, antianemic, factor de creștere etc. Rădăcinile sunt utilizate în hrana omului. Poate fi consumată ca atare sau folosită la prepararea diferitelor mâncăruri. Materie primă utilizată în industria conservelor de legume. Valoare energetica, 30 kcal/100 g, din care energia resorbită este de 93%. Este recomandabil ca morcovul să nu se curețe de coajă. Se spală bine de pământ frecându-se cu o perie pentru legume. Pentru remineralizarea sugarilor și copiilor, se pregătește supa de frunze uscate de morcov (foarte bogate în săruri minerale). Hrana sugarilor poate consta din lapte la care se adaugă 200 g/l supă de morcov.

Recoltare

Rădăcinile (Daucusi carotae radix) se recoltează din graăină la nevoie, iar toamna pentru depozitare și păstrare peste iarnă. Frunzele (Daucusi carotae folium) se recoltează și se folosesc proaspete. Pentru utilizarea lor în sezonul rece se usucă la umbră, în strat subțire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Fructele (Daucusi carotae fructus) se recoltează când ajung la maturitatea fiziologică. Se taie inflorescențele, se usucă și, apoi, prin frecare în palme se obțin fructele. Se păstrează în saci de hârtie.

Medicina umană. Uz intern

Pentru prevenirea îmbătrânirii: rădăcină consumată ca atare.

Pentru combaterea diareei la nou-născuți: supă, din 500 g rădăcină rasă sau tăiată mărunt. Se fierbe în 750 ml apă timp de 30 minute. Se pasează și se completează cu apă fierbinte până la un litru.

Pentru tratarea constipatiei la adulți: supa, din 1 kg morcovi fierți de două ori într-un litru de apă și trecută prin mulinetă de legume. Se bea câte un pahar de 3 ori pe zi.

Uz extern

Pentru tratarea rănilor, degerăturilor, arsurilor, eczemelor s.a.: cataplasme, cu rădăcini rase sau frunze zdrobite. Se realizează un decoct, proaspăt, din frunze. Se aplică băi locale sau comprese.

Pentru tratarea aftelor, stomatitelor: decoct, din frunze proaspete. Se fac mai multe gargarisme, respective una seara înainte de culcare și se clătește bine gura.

Pentru tratarea cancerelor la sân, plăgilor recente și atone, în ulcere ale gambei, arsuri, furuncule, pecingine, impedigo, abcese: cataplasme, cu frunze proaspete, pisate. Frunzele se culeg, se taie mărunt și apoi se pisează: pasta obținută se aplică pe locul afectat.[11]

Fig.12 . Morcovul [8]

Rosa centifolia

Trandafirul de dulceață este un arbust ghimpos, sebtermofil-termofil, heliofil, mezotrof, slab acid-neutrofil. Crește pe soluri cu textură lutoasă, permeabile, suficient de calde, bogate în substanțe nutritive, revene, cu expoziție sudică. Iarna suportă temperaturi de până la -18° C, vara suportă greu căldura puternică din iulie-august și este iubitoare de umiditate în atmosferă și sol. Se mai numește diul, flori de rug, ghiol, roză, trandachir sau trandasir. Se cultivă în grădini sau în cultura intensivă din zone mai fertile și cu posibilități de mecanizare a lucrărilor solului.

Fig.13 . Trandafir de dulceață [11]

Descriere

Rădăcina sa este puțin profundă, cu puține ramificații. Tulpinile sunt neuniforme, cu ghimpi tari, roșcați, curbați. Muguri sunt micsi, conici, rari, maronii, din care pornesc lăstari floriferi. Frunze sale sunt imparipenate, cu 5 filiole, mari (5-7/4-5 cm), eliptice sau lat-ovate, pieloase, serate pe margine, pubescente pe fața inferioară. Flori sunt de culoare roz-intens, roșii sau purpurii, parfumate, solitare, globuloase apoi campanulate; caliciul prezintă sepale reflecte dupa deschiderea florii, iar corola este mare, 50-100 petale. Fructele sunt achene înconjurate de receptacul ovoidal, roșu sau roșu-negricios, puțin cărnos. Capacitatea de drajonare este redusă.

Compoziție chimică

Petalele florilor conțin ulei eteric, zaharuri, acid malic, acid citric, pectine, taninuri, vitaminele A, C, K, PP și substanțe minerale cu K, Ca, Fe, Mg.

Medicina umană

Uz intern

Pentru tratarea dizenteriei, hemoptiziei, în gripă, astm: infuzie, peste 2 lingurițe cu petale proaspete, zdrobite, se toarnă o cană cu apă clocotită (200 ml). Se lasă acoperită 10-15 minute. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi.

Pentru tratarea diareei, anginei pectorale: miere de trandafir de dulceață preparată din 100 g petale proaspete peste care se toarnă o jumătate de litru apă în clocot. Se acoperă și se lasă până se răcește. Se strecoară. Peste soluția obținută se toarnă 5 părți alcool 60° și 1 kg miere albine. Se fierbe pe baia de apa până scade la un litru.

Pentru tratarea bronsectaziei: miere de trandafir de dulceață preparată din petale: se toacă mărunt 100 g petale și se pun într-un vas de sticlă. Se adaugă 150 g miere de tei sau din flora spontană montană. Se amestecă și se lasă la macerat 5 zile, la rece (frigider). Se ia o lingura dimineața și una seara. Preparatul ținut 2-3 zile la temperatura camerei sau peste 2 săptămâni la frigider se aruncă, deoarece devine toxic.

Uz extern.

Pentru tratarea afecțiunilor bucale și vaginale: infuzie, din 3-4 lingurițe de petale peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară apoi. Se fac gargare în afecțiunile bucale; spălături vaginale cu irigatorul în caz de scurgeri.

Pentru tratarea glositei: infuzie, din 2 lingurițe cu petale peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se face gargară de mai multe ori pe zi.

Pentru tratarea durerilor de ochi: apa de trandafir de dulceață preparată prin distilarea cu vapori de apa a petalelor proaspete. Procedeul de menținere până când se obține o cantitate de distilat egală cu greutatea petalelor luate în lucru. Se spală local, folosind un tampon de vată sau se aplică comprese, utilizând un pansament steril înmuiat în apa obținută.[10]

Achilea millefolium

Este o plantă erbacee, perenă, hemicroptofită, ssp. Millefolium – mezofită, la temperatură și pH amfitolerantă, ssp. Sudetica – xeromezofită spre mezofită, microtermă, acid-neutrofilă, ambele subspecii indicatoare de zirconiu (element radioactiv), întalnită de la câmpie până în regiunea subalpină, prin fânețe, poieni, margini de pădure, margini de drum și căi ferate, pe soluri nisipoase, relativ umede, însorite sau umbrite și se mai numește alunele, brădățel, crestatea, cricalic, iarba-oilor, iarba șoarecelui, iarba strănutatoare, prisnel, rotatele albe, sorocina, sorecie, tata-forcotecii. Dacii îi spuneau chodela, codelea, cozea, coada-șoricelului Denumirea populară a fost sugerată de forma frunzelor.[12]

Fig.14 . Coada șoricelului [11]

Descriere

Rizom lignificat, multicapitat, repent, oblic sau orizontal, cu stoloni subterani. Tulpina erecta glabra sau usor-paroasa, striata, simpla sau ramificata in partea superioara, inalta pana la 80cm. Frunze alterne, de 2-3 ori penat-sectate, culacinii foarte inguste, usor paroase. Flori dispuse in calatidii ovoide, iar acestea grupate in corimburi (unele au peste 100 calatidii). Florile marginale sunt albe, uneori nuantate cenusiu, mai rar roz, ligulateș cele mai centrale tubuloase, hermafrodite. Inflorire, VI-IX. Fructe, achene mici.

Compoziția chimică

Planta conține ulei eteric, acizii achileic, formic, acetic, aconitic, ascorbic, folie, probionic, valerianic, palmitic, stearic, miristic, oleic, linoleic, succinie, urme de acid salicilic, cafeic, alcooli etilic și metilic, flavone, maltoză, zaharoză, glucoză, arabinoză, galactoză, dextrine, aminoacizi, proteine, taninuri, substanțe anorganice conținând Fe, Mn, Zn, Cu, Cd, Ni, Si, Ca. Substanțele sunt concentrate mai ales în inflorescențe, apoi în frunze, mai puțin în tulpină sau rădăcină.

Alimentație

În stare crudă planta are propietăți depurative, mineralizante și vitamizante. În unele zone din țară se consumă ca salată, garnitură la preparate din carne și pește sau la cartofi fierți.

Recoltare

Partea aeriană (Millefolii herba) și florile (Millefolii flos) se recoltează în zilele senine, între orele 12-14 când conținutul de azulen este maxim. Uscarea se face la umbră, în strat subțire. Uscarea este artificială la 33-35° C. Se pastrează în pungi de hârtie sau saci textili, la loc uscat.

Medicina umană

Uz intern:

Pentru stimularea poftei de mâncare, ușurarea activității digestive, în bronșite, tuse de diverse etilogii, rinite și rinosinuzite alergice, alergii, liniștirea sistemului nervos (sedativ): infuzie, din 1 lingură flori mărunțite peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi, înainte de mese.

Pentru tratarea gastritei hiperacide, ulcerului gastric, enterocolitelor, colicilor gastrointestinale, colicilor hepatobiliare, dischineziei biliare, în balonări (meteorism), cistite, menstre neregulate și dureroase, metroanexite, pentru stimularea funcției hepatice și digestive: infuzie, din 2 linguri flori mărunțite la ½ l apă clocotită. Se lasă acoperită timp de 20 minute. Se strecoară, se bea călduță, în cursul unei zile, în 4-5 reprize.

Pentru tratarea viermilor intestinali (ascaridioza): infuzie, din 2 linguri flori mărunțite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Nu se îndulcește. Se bea dimineața pe stomacul gol.

Pentru tratarea ulcerului gastric, ulcerului duodenal, colicilor gastrointestinale, diareei: decoct, din 10 g flori și frunze uscate la 1l de apă. Se fierbe până scade la jumatate. Se strecoară. Întreaga cantitate se bea într-o zi, în trei reprize.

Uz extern:

Pentru afecțiunile vasculare: infuzie, din 30-60g flori uscate, mărunțite, peste care se toarnă 1l de apă clocotită. Se lasă acoperită timp de 30 minute. Se strecoară. Se aplică băi locale.

Pentru tratarea eczemelor zemuinde, arsurilor, contuziilor, rănilor, rănilor purulente, ulcerațiilor: infuzie, din 2-3 linguri peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară. Se aplică comprese locale sau se fac băi locale folosindu-se un tampon cu vată.

Pentru tratarea rănilor, ulcerelor varicoase, hemoroizilor, fisurilor sânului, crăpăturilor picioarelor: suc proaspăt, obținut prin pisarea și stoarcerea frunzelor. Se aplică pe locul afectat.

Pentru tratarea abceselor dentare: infuzie , din 1 lingură flori la o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se ține în gură 2-3 minute și apoi se repetă la fiecare oră. [11]

Solanum tuberosum

Cartoful este o plantă erbacee, perene, alimentară și industrială, medicinală, ce se mai numește alun, alune de pământ, baraboi, barabule, mere de pământ, miscule, gonele. Este originar din America, unde era cultivat și consumat pe scară întinsă de băștinași. Suma temperaturilor zilnice cerute este de 1500-3000° C. Temperaturile optime de formare și creștere a tuberculilor sunt de 16-18° C, iar temperaturile ridicate îi sunt dăunătoare. La 25 °C nu se mai formează tubercului, iar la 29° C creșterea încetează. Cere o continuă aprovizionare cu apă. Seceta și excesul de apă îi sunt dăunătoare. Lipsa apei din sol împiedică formarea tuberculilor.

Fig. 14 . Cartoful [16]

Descriere

Rădăcina cartofului este puțin dezvoltată, reprezentând sub 8-10%, din masa întregii plante. Pătrunde în sol până la 70-100 cm, rar până la 150-200 cm, cu o rază în jurul plantei de 30-60 cm. Are o bună capacitate de absorbție. Stolonii se formează din muguri tulpinali subterani. Sunt scurți, oblici, mai groși decât rădăcinile, cu solzi (frunze modificate) la fiecare nod. Tuberculii se formează prin îngroșarea vârfului fiecărui stolon. La început sunt ca niște noduri, apoi cresc și iau forma și mărimea corespunzătoare solului. Tuberizarea are loc la 10-35 zile după răsărirea plantei, iar creșterea lor durează 45-85 zile. Tuberculii pot fi mari (peste 120 g). Frunzele sunt imparipenat-compuse, glandulos-păroase pe fața inferioară și cu miros caracteristic. Foliolele pe ax sunt așezate variabil în funcție de soi. Florile sunt de culoare alb, roșiatic, albastru sau violet-închis, de diferite nuanțe, grupate într-o inflorescență cimoasă. Florile se deschid dimineața între orele 6-7 și se închid seara sau pe timp noros. Polenizarea este autogamă, iar alogamia nu este exclusă. Fructul este o bacă rotundă, cărnoasă, de mărimea unei cireșe, verde sau ușor antociană, la maturitate albicioasă. Conține 50-150 semințe ovoide, albe sau cenușii.

Compoziție chimica

Tuberculii conțin apă (66,1- 88% din substanța proaspătă), amidon (8,7-26,2% din substanța proaspătă și 72,5-79,2% din substanța uscata), celuloză (0,2-2,5% din substanța proaspătă și 1,66-7,30% din substanța uscată, proteine (1-3,7%), care conțin aminoacizii: asparagină, glutamină, lizină, leucină, treonină, tirozină, valină, fenilalanină, sodiu (445 mg%), calciu (13 mg%), fosfor (60 mg%), fier (0,9 mg%), vitamina A (5 mg%), niacin (1 mg%), vitamina C (20 mg%), acid folic (0,1 mg%), mici cantități de acid citric și malic, microelemente (magneziu, mangan, cupru). Lujerii, frunzele și tuberculii verzi conțin alcaloizi toxici.[11]

Medicina umana

Uz intern

Pentru tratarea ulcerelor gastroduodenale, diabetului, cancerului gastric: suc proaspăt, crud, extras din tuberculi. Se bea cate jumătate de pahar, de 4 ori pe zi, timp de o lună.

Pentru tratarea gastritei hiperacide, ulcerului gastroduodenal, litiazei biliare: suc proaspăt, extras din tuberculi. Se beau 2-3 păhărele pe zi.

Adjuvant în boli renale, boli ale tubului digestiv, hepatice, consumat în preparate culinare ușoare.

Uz extern

Pentru atenuarea iritațiilor pe piele: pudră din faina tuberculilor. Se presară local.

Pentru tratarea arsurilor și insolațiilor: cataplasme, cu tuberculi cruzi rași.

Pentru tratarea afecțiunilor căilor respiratorii: inhalații cu aburi din tuberculi cojiți, secționați și fierți.

Cosmetică

Pentru combaterea ridurilor: cataplasme, cu cartof proaspăt ras. Se țin 15 minute. Se înlătura apoi și se spală pe față.

Pentru albirea mâinilor: pastă, obținută prin fierberea a doi cartofi, după care se sfărâmă foarte bine sau se dau prin mașina de tocat. Se adaugă o linguriță de glicerina (glicerol) și sucul de la o lămâie. Cu pasta obținută se ung mâinile.

CAPITOLUL III. LEACURI DIN BĂTRÂNI FOLOSITE PENTRU PREVENIREA CATARACTEI

Remedii de tratare a bolii numite “albeața la ochi”

Se prepară suc din ace de brad alb dupa care se picură în fiecare ochi. Senzația va fi una de usturime, dar poata trata chiar și albeața mai veche. În acestă perioadă, timp de o săptămână, dintr-o linguriță de flori de mușețel fierte la 200ml apă clocotită, se prepară o infuzie și se fac spălături ale ochilor.

Mierea de albine curată se amestecă cu scrumul rezultat din arderea de rozmarin. În fiecare seară se picură câte o picatură înainte de somn, iar timp de o săptămână se fac spălaturi la ochi cu infuzie de mușețel.

Suc proaspăt de paăpădie stors zilnic, în fiecare ochi, câte o picătură de 1 sau 2 ori pe zi.

Sucul de rostopască și miere sunt amestecate în proporții egale. Acesta se fierbe până nu mai face spumă și devine consistent. Se ung pleoapele cu lichidul rezultat, atât pentru combaterea trahomei, cât și pentru albeața la ochi.

Se ung pleoapele de 2-3 ori pe zi cu un amestec rezultat din suc de ceapă și miere, luate în proporții egale ca volum. Înainte de somn se picură câte 1-2 picături de amestec.[17]

Leac pentru pierderea vederii

Se prepară un amestec din frunze de pătrunjel și rută (mărunțite din frunze proaspete până când devin o pastă), miere și fiere de oaie sau capră (uscată și măcinată în proporții egale la gramaj. De trei ori pe zi înainte de masă se administrează câte o linguriță. Se pun comprese cu fiertura din plante de rută sau betonică pe ochi (o lingură la 200ml de apă).

Remedii pentru tratarea cataractei.

Se iau 100 g de plante proaspete de cimbrișor bine mărunțite peste care se toarnă 500 g de miere topită și se lasă la macerat timp de 2 luni. Pentru tratarea cataractei în fază incipientă se administrează câte o linguriță de macerat de 3 ori pe zi înainte de masă.

În fiecare dimineață și seară timp de un an fara întrerupere se aplică în fiecare ochi câte 2-3 picături de amestec de miere de albine curată și apă distilată luată în proporții de 1:3 după volum.

Remedii pentru combaterea glaucomului

Se consumă zilnic fructe și suc din fructe de răchițele.

Se administrează câte 0.2 g de mumia (muniu de fier) diluată în 200 ml de apă fiartă, rece, timp de 20 de zile , dimineața pe stomacul gol, la amiază înainte de masă și seara înainte de culcare.

Remedii populare pentru a trata cataracta

Fiind un aliat celebru în lupta împotriva cataractei, aceasta are propietăți antibiotice și ajută la curățarea ochilor, aceasta putând fi aplicată ca miere pură (nerafinată) pe ochi. Se poate aplica în fiecare zi timp de o oră o infuzie de anason sau cartofi cruzi pe pleoape.

Ajută la încetinirea dezvoltarii cataractei o infuzie zilnică cu ardei roșu sau plante de tipul Euphrasia.

Sarea de mare filtrată poate fi folosită zilnic, chiar dacă poate irita inițial ochii, aceasta nu cauzează deteriorare.

Aplicat cu degetul pe marginea ochiului, uleiul de ricin ajută la tratarea cataractei. Deasemenea uleiul de moringa este foarte bun având proprietăți antibiotice, dar acesta va irita inițial ochiul.

Un tratament foarte bun este serul rezultat din picături de lămâie amestecat în apă pură. Dacă ochii sunt murdari sau suferă de conjunctivită se vor simti senzații de arsură.

Se aplică două sau trei picături de pulpă de aloe vera făcută piure.

Se țin feliile de ceapă în frigider pentru o jumătate de ori după care se pun pe ochi timp de 5 minute.

Se pun comprese pe ochi dintr-un amestec de fiertură de mușețel (25g), un cartof, jumatate de castravete, soc (30g) și semințe de in (15g) într-un litru de apă.[18]

CONCLUZII

Lucrarea de licență intitulată Plante medicinale recomandate în cataractă, cuprinde date privind speciile de plante ce conțin principii active cu efecte benefice în prevenirea cataractei.

În primul capitol al lucrării prezintă aspecte privind noțiunile generale ale cataractei. Sunt prezentate manifestările și tipurile de cataracta și tratamentul naturist al bolii.

Capitolul II prezintă plante medicinale ce conțin principii active cu efect în boala cataractei. Conspectul speciilor medicinale cuprinde 13 plante ce sunt ordonate într-un tabel ce conține denumirea științifică și familia. S-a realizat descrierea celor 13 specii medicinale din punct de vedere morfologic și s-au adăugat, după caz, date privind acțiunea farmacodinamică, beneficiile asupra sănătății și modul de preparare.

În capitolul III sunt prezentate leacuri din bătrâni folosite de bolnavii cu cataractă.

BIBLIOGRAFIE

Abrahams P., Atlasul corpului uman, editura Corint, 2011

Școala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” din Iași, Noțiuni de anatomia și fiziologia omului, Iasi, 2018

Dumitrache M., Oftalmologie, editura Național, 1998

Ranga V., Teodorescu Exarcu I., Anatomia și fiziologia omului, editura Medicală, București, 1970

https://heffingtons.com/eye-care/eye-conditions/cataract/

www.hsph.harvard.edu/nutritionsource/what-should-you-eat/vegetables-and-fruits/

Tita I., Botanica farmaceutica, editura Sitech, Craiova, 2008

Mocanu. A, Răducanu D., Plante medicinale în terapeutică, editura Militară, București, 1983

Nistreanu A., Plante medicinale din flora Republicii Moldova, Chișinău, 2006

Rădulescu E., Ai grijă de inima ta!, Casa de editură Viață și Sănătate, București, 2011

Bojor O., Popescu O., Fitoterapie tradițională si modern (Ediția a V-a revizuiă și adăugită), 2009

Ivan S., Medicina naturistă pentru toți, București, 2002

Wilhelm O., Flora von Deutschland, Österreich und der Schweiz, Gera, Germany, 1885

Masclef A., Atlas des plantes de France, 1891

http://plantgenera.org/illustration.php?id_illustration=89470&SID=0&mobile=0&code_category_taxon=9&size=1

http://images.kew.org/botanical-art/edible-plants-botanical-art/solanum-tuberosum-potato-10684686.html

http://www.formula-as.ro/2012/1024/medicina-populara-77/leacuri-rusesti-pentru-tratarea-bolilor-de-ochi-15215

Tot ce trebuie să știi despre cataractă: Cauze, simptome și cele mai noi opțiuni de tratament