Translation Analysis of Egypt: The World of the Pharaohs by Régine Schulz and Mathias Seidel: Analiza traducerii textului: Egipt: Lumea Faraonilor de… [302700]
[anonimizat]: The World of the Pharaohs by Régine Schulz and Mathias Seidel: Analiza traducerii textului: Egipt: Lumea Faraonilor de Régine Schulz și Mathias Seidel
Candidat: [anonimizat]:
Asistent Universitar Dr. Mihaela Zamfirescu
BUCUREȘTI
IUNIE 2018
Table of Contents
Introduction ……………………………………………………………………………….……..
Chapter one: The Author & the Book ……………………………………………………………
Chapter two: Stylistic Aspects ………………………………………………………………….
Chapter three: Translation Theory as a Background for Analysis ………………………………
Chapter four: Translation Analysis ……………………………………………………………..
Conclusions………………………………………………………………………………………
Works cited………………………………………………………………………………………
Addendum…………………………………………………………………….…………………
INTRODUCTION
I have chosen to translate Egypt: The World of the Pharaohs as a basis for my BA graduation paper after I carefully considered it not only through the perspective of a reader but also through that of a translator. Because I [anonimizat], but also because I am not a specialist in either of these fields, I find this volume to be of real interest for a great deal of reasons.
[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] – [anonimizat], both of which made it easier for me to get through the vast amount of information. Secondly, each account of a pyramid, mastaba, [anonimizat], and offers an entertaining reading experience. Thirdly, I [anonimizat]: [anonimizat], [anonimizat] a coherent result as they also add a particular literary quality to it. Lastly, I [anonimizat].
From the point of view of a translator, I appreciate the book especially because it contains a [anonimizat] a [anonimizat], which can create numerous opportunities for exploring and experimenting. It will be a real opportunity for me to make use of several translation strategies and to go into the translation process in depth. Finally, the challenge will initiate a [anonimizat] a translator`s life is constant learning.
*
[anonimizat], and a conclusion. Every chapter refers to a [anonimizat]. The first chapter consists of a [anonimizat], its target is to explain the author’s choice for a particular division from a historical point of view. The second chapter has to do with the stylistic aspect of the source text, ranging from text typology and imagery, to morphology, syntax, and lexicology. The third chapter is in fact a summary of Mona Baker’s In Other Words: A Coursebook on Translation, which will be the basis for the fourth chapter. The fourth chapter confronts the most problematic or challenging situations that I faced while translating the source text, using Mona Baker’s book as a strong theoretical frame for my approach.
The last target of my graduation paper is to identify the most common difficulties that translators encounter when translating architectural and historical texts, and to illustrate them through my own examples, but at the same time to provide suitable solutions to these difficulties. The appropriateness of a solution means that it has to sound natural in the target language, which also preserves the precision of the source text. As a result, a translator has the role of a mediator who must be aware of when to take a step back and leave the text as in the original, but also when to become creative regarding the target text, by interpreting the source text and send the real message to the readers.
Chapter one
The Author & the Book
The author
Egypt – The World of the Pharaohs is edited by Régine Schulz, currently working as director of the Roemer and Pelizaeus Museum in Hildesheim, Germany, which is mostly dedicated to Ancient Egyptian and Ancient Peruvian art and Matthias Seidel, one of the most prominent contemporary egyptologists and professor at various universities, both in Europe and North America.
Régine Schulz and Matthias Seidel are the two main editors of the book, but every chapter of it is written by a different contributing author, by an international research team which joined forces in order to present the vast legacy of ancient Egypt. So, the contributing authors are: Prof. Dr. Hartwig Altenmuller – main research: mortuary complexes of the Old Kingdom and New Kingdom, excavation in the Valley of the Kings; Dr. Dorothea Arnold – main research: Art of the Middle Kingdom, Ancient Egyptian pottery; Edith Bernhauer, M.A. – main research: Ancient Egyptian architecture and sculpture; Prof. Dr. Gunter Burkard – Ancient Egyptian language and literature; Dr. Albrecht Endruweit – architecture and architectural history in Ancient Egypt and the Near East; Dr. Rita E. Freed – Ancient Egyptian art, excavations in Saqqara; Dr. Renate Germer – Interdisciplinary research of science and Egyptology, flora of pharaonic Egypt and contemporary mummy research; Prof. Dr. Manfred Gorg – Theology of the Old Testament, history of Ancient Near Eastern religion, relationships between Egypt and Israel; Dr. Manfred Gutgesell – Ancient Egyptian Economic history and ancient numismatics; Dr. Friederike Kampp-Seyfried – Archaeology of the Thebean necropolis, history of the New Kingdom, excavation in Qurma (Western Thebes); Prof. Dr. Dieter Kessler – Ancient Egyptian religion, animal cult, excavation in Tuna el-Gebel; Rosemarie Klemm M.A. – Archaeology, archaeometry, field research in Egypt and Sudan; Prof. Dr. Dieter Kurth – Greco-Roman period of Egyptian History; Prof. Dr. Ulrich Luft – Ancient Egyptian literature, history of religion and papyrus study; Dr. Eva Pardey – History of Ancient Egyptian administration and law; Prof. Dr. Daniel Polz – Archaelogy of the Theben necropolis during the New Kingdom; Dr. Wafaa el Saddik – History of the Late Period; Prof. Dr. Helmut Satzinger – Ancient Egyptian grammar, art and epigraphy; Dr. Thomas Schneider – Ancient Egyptian history and linguistics; Dr. Marcel Schoch – Archaeometry, scientific and conventional data basis, topography; PD Dr. Régine Schulz – Ancient Egypt history of art, religion and coptology; Dr. Matthias Seidel – Ancient Egyptian archaeology and art; Prof. Dr. Stephan Seidlmayer – Ancient Egyptian archaeology, prehistory, social and cultural history; Prof. Dr. Abdel Ghaffar Shedid – Egyptian painting, art history; Elisabeth Siebert, M.A. – Art of the Late Period; Hourig Sourouzian – Ancient Egyptian art history, Armenian monuments; Prof. Dr. Rainer Stadelmann – Ancient Egyptian archaeology, architectural history of the pyramid period, excavations; Dr. Christine Strauss-Seeber – Ancient Egyptian art history, religion; Martina Ullmann M.A. – Ancient Egyptian language and religion; Prof. Dr. Ursula Verhoevern – Ancient Egyptian writing, literature, language and religion; Gabriele Wenzel M.A. – Art history of the Old Kingdom; Joachim Willeitner M.A. – Egyptian regional policy; Dr.Stefan Wimmer – Hiereatic palaeography, Egyptian-Near Eastern relations; Susanne Wohlfarth M.A. – Ancient Egyptian wall painting.
Régine Schulz is a German author and editor, also known for other works such as Art and Architecture Egypt; Egyptian Art: The Walters Art Museum; Egypt: Land of the Pharaohs. As I mentioned above, she is currently working as director of the Roemer and Pelizaeus Museum in Hildesheim, Germany, but at the same time she is also an Associate Professor of Egyptology, Institute of Egyptology – Ludwig Maximilians University, Munich (since 2001) and Member of the Executive Council (since 2010). She is the author of over 19 books on Egypt`s art and architecture. Matthias Seidel is also a German author, known for works such as Egyptian Art, Egypt and so on. He was one of the most prominent contemporary egyptologists and taught at various universities, both in Europe and North America. In Egypt: The World of the Pharaohs, Schulz and Seidel describe, in over five hundred pages of full-colour photographs and comprehensive text, all the magic and mysteries of ancient Egypt that continue to fascinate us.
The authors` concern not only for the architectural styles of the pyramids, and scientific data, but also for the pharaohs and gods who, at some point in history, dominated the Ancient Egypt, and this is what makes their style highly enjoyable by their readers.
The book
The book was published in 2010 and it was meant to be “a kaleidoscope of ancient Egypt” (2nd cover of the book). The volume is a real photograph album which presents numerous photographs (over 500) depicting the most beautiful and relevant pyramids, sculptures, reliefs, paintings, statues and small artifacts that have ever been built in ancient Egypt. At the same time, the book offers a historically accurate survey of the manner in which architectural styles evolved in ancient Egypt, from the first pyramid ever built in Ancient Egypt by pharaoh Djoser; Third Dynasty, ca. 2680 BC to the last pharaoh that ruled Egypt, Queen Cleopatra VII. Moreover, the book covers all the information about Ancient Egypt from Prehistory to the Greco-Roman Period and from aspects of daily life including furniture and eating habits to writing and language, religion and political administration and architecture and art.
The book is chronologically divided into ten big chapters: Prehistory, Early History, Old Kingdom, Middle Kingdom, New Kingdom, Late Period, Greco-Roman Period, State and Society, Gods, Cults, and Kingdom of the Dead and Investigations in the Nile Valley. The chronological span is from prehistoric times to the Greco-Roman period. Besides the great achievements in architecture, sculpture, and painting, the authors cover many individual topics relating to the state, society, and religion.
The book is completed by an appendix containing a glossary with the most important architectural and Egyptian terms, a list of Gods and Ancient Egypt, Historic Sites, Egyptian Collections, rulers of Egypt and the chronological synopsis, the selected biography and a list with all the authors that have contributed in writing this fascinating book.
In the Introduction, Dorothea Arnold offers an overall view of the ancient Egyptian art today, saying that few books are devoted to the culture of the Nile Valley and the present volume represents indeed an outstanding exception.
The authors take the reader through a history of Ancient Egypt, starting with Prehistory, Early History, Old Kingdom, Middle Kingdom, New Kingdom, Late Period and ending with the Greco-Roman period. In over 500 pages of full-colour photographs, the contributing authors present not only the history of Egypt but also the aspects of daily life such as society, food and farming, education, architecture and art.
Now I will summarize the main facts presented in this book for which the Ancient Egyptians were considered to be intelligent and well-known throughout the world and all of these for you to get an idea over the Ancient Egypt, one of the most important and powerful civilization that ever existed. Then I will focus on each chapter and try to explain in the best way possible all the things that need mentioning, in particular all historical facts, aspects of their daily life and the architecture of the tombs.
To begin with, one of the most powerful and iconic civilizations in history lasted for over 3000 years and that would be the Ancient Egyptian one. The Ancient Egyptian Empire was bordered by modern day Syria in the north and by today`s Sudan in the south. But before it was an empire, Ancient Egypt consisted of a series of small independent city states which were located along North Africa`s Nile River. Those city states were divided into two regions and named according to the flow of the Nile, upstream or downstream, so Upper Egypt in the South (upstream) and Lower Egypt in the North (downstream). The two regions were united by about 3100 BC, and consequently creating only one Egyptian state that lasted for millennia.
The story and reign of this fascinating civilization can be divided into three important periods of prosperity called the Old Kingdom, the Middle Kingdom and the New Kingdom and between those there were two periods of instability called the First and Second Intermediate periods. The pharaoh was guiding the Egyptian people and the Ancient Egypt had about 300 rulers in its history. As I mentioned, the ruler was often referred to as pharaoh. As a matter of fact, the word pharaoh, which means “great house” in Ancient Egyptian, was never the rulers` formal title. The term was frequently used in the Hebrew Bible and thanks to this it became famous and used during modern times. It is believed that King Menes is probably the first pharaoh who ruled over Ancient Egypt and, at the same time, the possible unifier of Upper and Lower Egypt. These rulers were considered to be protectors of the people and also mediators between the people and the gods. The pharaohs were not particularly men, nor Egyptians. Ancient Egyptians believed that when the rulers passed away they became gods. They also believed that there was a journey to the afterlife and in order to prepare for their journey, the pharaohs built elaborate tombs including the Great Pyramid of Giza and underground mausoleums in the Valley of the Kings. Pharaohs put in their tombs all the items needed in the afterlife including jewelry, food, drink (e.g. Tutankhamun`s Tomb, Valley of the Kings, Egypt) and even pets (e.g.Tomb of Amenhotep II). Preparing for this journey to the Beautiful West also involved mummifying the ruler`s body. The corpse of the deceased was embalmed, then wrapped in hundreds of yards of linen and placed inside the tomb, in the burial chamber so the body could be reanimated in the afterlife.
To this day, fascinating structures such as the Great Pyramids are a testament to the role of religion in Ancient Egyptians` lives, but they also represent the innovative and cultural might of the Egyptians. It was the major breakthroughs in mathematics and innovations in written language in particular that led their civilization to success. Egyptians understood their world with numbers as no other civilization had before through fields such as mathematics, specifically measurement mathematics. Therefore, they developed a new way of measurement called cubit which meant the length of the arm to the fingertips and which was used to design massive structures such as The Great Pyramid of Giza (440 cubits x 440 cubits) with remarkable and geometrical accuracy and precision. At the same time, the Egyptians also measured time. By mixing mathematics with astronomy, they invented a twenty four hour division to the day and created a solar calendar, which represented the first dating system in history to feature 365 days in one year.
Finally, Egyptians developed useful methods to measure and survey land around the Nile River. With the help of these civil engineering feats they made way for the construction of dams, canals and irrigation systems that helped farming and agriculture to flourish in the Nile Valley.
Apart from mathematical concepts, the Ancient Egyptians were also the first who created written languages to describe the world around them. The oldest and probably most famous is the hieroglyphic writing. This system was developed around 3150 BC during the Old Kingdom and has over 700 pictorial characters. The used it to inscribe monuments and pottery and predominantly served a decorative or ceremonial purpose. Soon after, another Ancient form of writing, called hieratic developed out of the hieroglyphic system. It was written in ink and served a more functional purpose. Unlike its predecessor, hieratic was written on papyrus, another Ancient Egyptian innovation. Papyrus was a type of paper derived from the papyrus plant which grew along the Nile River. This medium gave the Ancient Egyptians a new avenue of communication and record keeping that allowed their civilizations administrate the skill to grow and their culture to spread for thousands of years.
To conclude the introduction, as with all great empires, Ancient Egypt came to an end. It was eventually conquered after series of invasions that had taken place, including those by the Persian Empire in the 4th century BC and the Roman Empire around 30 BC. Ancient Egypt managed to claim a life span of over 3000 years and made numerous cultural contributions that are still used at modern times. Ancient Egypt set a high standard for all the following civilizations taking into account its linguistic and mathematical breakthroughs, spirituality and religion, and extensive political and military power.
As I mentioned before, the book is chronologically divided and offers a great deal of useful information about every aspect of Ancient Egyptian`s life. Now, as I promised, in the following pages I will try to summarize each chapter of the book.
The first of the 10 chapters of the book is dedicated to Prehistory and is written by Stephan Seidlmayer. In this chapter the author presents the evidence that point to humans in Egypt as far back as 50000 to 200000 years ago. During this time periods, humans lived a very nomadic lifestyle. They were hunter gatherers and that meant they had to hunt or gather their food. Around 12000 – 10000 BC the first traces of agriculture begin to show up around the world and in Egypt and after that the first villages begin to appear then towns and even major cities. Stone tools are gradually replaced by metalworking between 6000-3300 BC.
In Chapter two, entitled Early History, the same author presents the Predynastic Egypt that lasts roughly from 5500 all the way up to the first Pharaohs in 3100 BC. During this period Egypt was divided into two main regions, Upper and Lower Egypt that had very distinct differences.
At the end of the Thinite Period (The First and Second Dynasties), which concluded the early history of Egypt, the country`s political and economic center was finally fixed in the Memphis Area.
The third chapter of the book has to do with the Old Kingdom (Third to Sixth Dynasties). The Old Kingdom consists of the gigantic pyramid tombs of its kings, appearing to defy time and decay. With some justice, the Old Kingdom may be called the Age of the Pyramids. The Old Kingdom was expressed in these buildings and the necropolises and pyramid town attached to them. The Old Kingdom lasted from 2575 BC to 2150 BC. Egypt had a strong central government and a prosperous economy during these 400 years. This period is known as the time when a lot of pyramids were built. The Old Kingdom is represented by Saqqara and the mastabas of the administration and elite classes of the time.
The first pyramid ever built, the Pyramid of Djoser, and the largest one, the Great Pyramid of Giza were lifted up during the Old Kingdom. The Fourth Dynasty was the one who built the Giza complex which included several large pyramids and the Great Sphinx. The author also describes the art as flourishing during the Old Kingdom and many of the styles and images in the Old Kingdom were the same for the next 3000 years. The tombs, the pyramids and the temples are the only symbols left of the Age of the Pyramids.
The main focus in Chapter 4 is on the Middle Kingdom. The Old Kingdom came to an end when a member of the house of Khety of Herakleopolis took over the Memphite throne under circumstances that are still unknown. The usual designation for the period to follow, the First Intermediate Period, refers to a short phase of conflicts between the south and the north for dominance of the country. This period lasted around 150 years and it was a time of chaos and civil war. Mentuhotep called himself “the unifier of the two lands” and the Middle Kingdom began which lasted from 1975 BC to 1640 BC and was ruled by the Eleventh, Twelfth, and Thirteenth Dynasties. Historians sometimes include the Fourteenth Dynasty as well.
Thebes became the capital of Egypt in this period under the rule of Mentuhotep II. Mentuhotep build his mortuary complex near Thebes and many pharaohs of the New Kingdom would also be buried at the Valley of the Kings. Beni Hassan and the rock-cut tombs of the local rulers represent the Middle Kingdom. During his reign, Mentuhotep reestablished the belief in the absolute power of the King, he rebuilt the central government and expanded the borders of Ancient Egypt. The art continued to develop in Ancient Egypt and the so-called block statue became very popular. The block statue was sculpted from a single piece of rock and it showed a man squatting with his arms folded on top of his knees.
Chapter 5 is about the New Kingdom, the period in which Egypt achieved its greatest territorial expansion and produced its most famous royal personalities. However, its starting point is the revolt of the Thebans in Upper Egypt against the Hyksos whose stronghold was based in Lower Egypt. The expulsion of the Hyksos and the reunification of the Kingdom under Ahmose mark the beginning of the so-called New Kingdom.
The New Kingdom lasted from around 1520 BC to 1075 BC and it represented the golden age of the civilization of Ancient Egypt. Wealth, prosperity and power were three things that New Kingdom had.
The Eighteenth to Twentieth Dynasties ruled during the New Kingdom. Some of the most famous and powerful of all the Egyptian pharaohs such as Ramses II, Thutmose III, Hatshepsut, Tutankhamun and Akhentaten ruled over Egypt at that time.
The pharaohs of the New Kingdom built massive temples to the gods. Thebes continued to be the cultural center of Egypt and The Temple of Luxor was built at Thebes. Pharaohs also built monumental Mortuary Temples to honor themselves as gods. These included Abu Simbel (built for Ramses II) and the Temple of Hatshepsut, one of the few women who was a pharaoh and ruled Egypt for about 20 years.
Starting with Thutmose I, the pharaohs of New Kingdom were buried in the Valley of the Kings, one of the most famous archaeological sites. The most famous tomb in the Valley of the Kings is the tomb of Tutankhamun the Golden Pharaoh which was discovered in 1922 largely intact.
This period is also known as the Ramesside period because there were eleven pharaohs who had the name Ramesses during the Nineteenth and Twentieth Dynasties.
The New Kingdom is symbolized by the necropolis of Western Thebes. The typical Theban rock-cut tomb is a complex burial structure, the central parts of which, namely the inner cult and burial chambers, were cut out of the adjacent hills and cliffs.
In chapter 6, the author describes the Late Period of Ancient Egypt. After the New Kingdom, a special feature of the Third Intermediate Period is the existence of two centers of power, Tanis and Thebes. The Late Period lasted from 712 BC to 332 BC. Egypt was unified again under a combined Nubian and Egyptian kingship. Most of the power, however, lay with the local families in Thebes. Egypt was attacked three times by the only other strong state in its area, Assyria, in 671,667, and 663 BC. Lower Egypt was eventually taken. Fighting continued for some time, but Egypt eventually gained its independence under the Kushite kings, who made up the wealthy Twenty-fifth Dynasty, which ruled from 712 to 657 BC. Its prosperity continued into the Twenty-sixth Dynasty, which ruled from 664 to 525 BC. Egypt was invaded again in the Twenty-sixth Dynasty, this time by the Persians, in 525 BC. The Persian rule was cruel and was only tolerated until the Egyptians found strength to drive them out. After the Battle of Marathon, the Greeks defeated the Persians and the Egyptians began their resistance, which lasted eighty years. However, the Persians continued to attack Egypt and the country fell under their control again in 343 BC. In 332 BC, the young Macedonian king, Alexander the Great defeated the Persians and was anointed pharaoh in a ceremony in Memphis, the capital of Egypt, at the age of 24. This began the Greco-Roman Period of Egyptian history and the chapter 7 of the book.
As I mentioned above, chapter 7 is about the Greco-Roman Period, which lasted from 332 BC to 642 AD. Egypt was conquered by Alexander the Great in 332 BC, yet the culture of Ancient Egypt – its language, religion, art, and customs, continued to flourish for many centuries. Very gradually, it transformed itself into a new culture, that of Greco-Roman and Coptic Egypt. Alexander`s general, Ptolemy, founded a new dynasty. These rulers always spoke Greek, not Egyptian as their first language. Their capital and new international trading center was Alexandria, located at the western tip of the Delta. This became the intellectual, philosophical, scientific, cultural and spiritual capital of the Mediterranean world during the time of the Ptolemaic Period. The Ptolemaic Dynasty was responsible for a long period of prosperity and expansion abroad. Many remarkable agricultural and economic innovations occurred, including the increased number of yearly crop harvests from an average of two to three bumper crops per year. Many purely Greek settlements and trading cities were built that were connected by the Silk Road to Syria, Persia, India, China and Japan. Macedonian Greek rule ended with the self-inflicted death of the famous Cleopatra VII. After her death, Egypt officially became part of the Roman Empire. However, many Egyptians chose to adhere to their traditional way for another 500 years.
The history of Egypt did not end with Cleopatra. During the next 600 years, Egypt was the leading scientific, cultural and religious province of the Roman Empire. It was ruled first from Rome, and then from Constantinople. During this Roman and Byzantine Period, Egyptian culture and language interacted with the Greco-Roman world and evolved into the form we call “Coptic,” a term form the same root as the world “Egypt.”
In the next chapter, chapter 8, the authors present the state and society in Ancient Egypt. The chapter comprises themes like sacred kingship, Ancient Egyptian art, the hieroglyphs, the royal administration and its organization, economy and trade, military, the agriculture, the lifestyle of the Ancient Egyptian, the house as living area and stone and quarries.
In chapter 9, the authors focus on Gods, cults and the Kingdom of the Dead. Religion played an important part in the Ancient Egyptians` lives. They were polytheistic meaning they worshipped many Gods, as many as 700. Depending on the pharaoh, different Gods became important at different times. Mostly Ra was worshiped as the Sun God and Isis as the Goddess of motherhood, wisdom and magic. Most Gods were believed to have power over the earth and temples were built to them. Statues were kept in homes and worshiped by the Egyptians. Osiris and Anubis were believed to be the Gods of the afterlife. Egyptians believed the souls continued to live after death and this is why Egyptians mummified their dead in order for them to have a body to reanimate in the afterlife. The deceased corpse was embalmed, wrapped in hundreds of yards of linen and placed inside the tomb, in the burial chamber. It was believed that the heart of the dead was weighed in the afterlife to see if the person lived a good life. To prepare their journey into the afterlife, rulers fill their tombs with all the items they could need in the afterlife including gold, jewelry, food, drink (Tutankhamun`s Tomb, Valley of the Kings, Egypt) and even pets (Tomb of Amenhotep II).
The last chapter of the book, chapter 10, concerns the investigations in the Nile Valley. It has two subchapters, one containing information and images of Egypt through the millennia and the other about recent excavations in the Nile area. The waters of the Nile represent the life of Egypt and The Egyptians developed along its banks. In this area, they built a great deal of tombs for their pharaohs, temples to the Gods and lifted up pyramids, statues and sculptures for their rulers. This chapter presents the way how Egypt was through the millennia and reveals, at the same time, all the discoveries and excavations performed by archaeologists.
Chapter two
Stylistic aspects
Egypt: The World of the Pharaohs is an illustrated history book intended for all readers, especially those who enjoy reading history books and, at the same time, it can be placed in the category of popular history. Popular history is a genre that makes information from the field of history approachable by non-expert readers in a very easy to follow structure. In their book, the authors mean to present “a kaleidoscope of Ancient Egypt” – in other words, to cover everything from fields such as architecture, sculpture and painting to everyday life, statecraft, society, and religion, with a great deal of spectacular photographs and a structure that does not pose problems to the target readers, despite the fact that there is a considerable quantity of information in over 500 pages full of photographs and comprehensive text.
As I mentioned in the previous chapter, the book is chronologically divided into ten big chapters: Prehistory, Early History, Old Kingdom, Middle Kingdom, New Kingdom, Late Period, Greco-Roman Period, State and Society, Gods, Cults, and Kingdom of the Dead and Investigations in the Nile Valley. An international team of scholars (Hartwig Altenmuller, Dorothea Arnold, Edith Bernhauer, Gunter Burkard, Albrecht Endruweit, Rita E. Freed, Renate Germer, Manfred Gorg, Manfred Gutgesell, Friederike Kampp-Seyfried, Dieter Kessler, Rosemarie Klemm, Dieter Kurth, Ulrich Luft, Eva Prdey, Daniel Polz, Wafaa el Saddik, Helmut Satzinger, Thomas Schneider, Marcel Schoch, Régine Schulz, Matthias Seidel, Stephan Seidlmayer, Abdel Ghaffar Shedid, Elisabeth Siebert, Hourig Sourouzian, Rainer Stadelmann, Christine Strauss-Seeber, Martina Ullmann, Ursula Verhoevern, Gabriele Wenzel, Joachim Willeitner, Stefan Wimmer, Susanne Wohlfarth) has come together for this book in order to present the extraordinary high legacy of ancient Egypt in all of its many aspects. The chronological span is from prehistoric times to the Greco-Roman period. Besides the great achievements in architecture, sculpture, and painting, the authors cover many individual topics relating to the state, society, and religion. The last two chapters are related to Gods, Cults and Kingdom of the Dead and investigations in the Nile Valley.
In every chapter the authors are introducing maps, photographs and timelines to the readership in order for it to better understand the Ancient Egyptian history and culture. The chapters are further divided into one to ten subchapters, no more than sixteen pages long. In order to make it easier for the reader to follow the structure, the subchapters are also divided in a few subheadings which subordinate of no more than ten paragraphs. Another fact that needs mentioning is that under the name of each chapter stands its author. Here are some examples:
Egypt`s Path to Advanced Civilization
Stephan Seidlmayer
Culture and Natural Surroundings
Cultural development is very closely linked to geographical and ecological conditions, and Egypt provides a perfect example of that link. […]
The Beginnings
Finds of stone tools provide evidence of human life in the Nile Valley going back to the Early Paleolithic. […]
From the point of view of syntax, the authors mostly use short sentences, exactly on point. Most of the time, they opt for simple independent clauses or compound sentences which are coordinated by conjunctions such as “and”, “but”, “although”, “which”:
“None of Djoser`s successors from the Third Dynasty completed his own tomb.” (simple). [53]
“Contemporary sources for Snefru`s ancestry and character are rare.” (simple). [56]
“Five relief chambers with granite beams weighing up to forty tons served to relieve the pressure.” (simple). [61]
“Until recently the transition from the Thinite era to the Old Kingdom seemed to have been marked by distinct political changes, and to have been a cultural turning point.” (compound). [47]
“To this extent the reign of Djoser marks an important watershed, the start of a magical period, in which Egypt emerges from its dark early history, and the brilliance of the Old Kingdom begins: the Age of the Pyramids.”(compound) [47]
Rough blocks of stone were occasionally employed in and on tombs of the Archaic Period, but Djoser and Imhotep discovered worked stone as a building material and with it created the first monumental architecture, buildings whose forms and symbols gave shape to the state of Egypt.[47]
“The royal family would have been interred in these, although only the five northernmost galleries were found to have been lined with stone or wood;[…]”
“The belief in the sun god Re, creator of all things, dominated Egyptian religion, ethics, state, and society, which became open and receptive to those with the skills to work on great projects.” [56]
Most coordinated independent clauses are coordinated via the conjunction “and”, to show that the second phrase is a result of the first (see example 5), or to connect two phrases that share the same idea, like the next example:
“The middle chamber has a statue niche on the east side for a ka statue of the king and, like the granite chamber, has mock corridors leading to heaven.”
The authors also resort to juxtaposition in order to connect independent clauses, like in example 9, to illustrate a sequence of events in chronological order. However, subordination is also present in this text. Since the book is included in history genre, time clauses are the most frequent type of subordination, like in the following examples:
“Cheops is one of the younger generation of Snefru`s sons and was probably born when Dashur was in the middle of its building program, which would mean that he came to the throne when he was about 25-30 years old.” [64]
“Before the sacrifice it was captured with a lasso, thrown to the ground, tied and killed according to ritual custom.” [87]
“After the catastrophe of the Bent Pyramid, Snefru constructed a third pyramid about 2 km farther north (so-called after the red iron-rich limestone of the core stonework), in which he was finally buried.” [60]
Time clauses, are mostly introduced by conjunctions such as “when”, “after” or “before”, and are meant to either show a sequence of events (example 1), or to introduce a consequence of the precedent phrase (example 3). The authors also employ conditional clauses, in order to express a condition, as he does in these examples:
“The statue could only perform this function if it was directly identified with the deceased.” [95]
“If as in this case, a person is represented twice we speak of “pseudo groups.” [97]
Since we are after all talking about a history book, the descriptive style is clear in Egypt: The World of the Pharaohs if we take into account the fact that the main purpose of a descriptive text is to make the reader actually see what is being described. In the present text there is a great deal of adjectives, either in their positive (examples 1 and 2), comparative (example 3, 6, 7 and 8) or superlative form (examples 4 and 5), and adverbs (examples 9 and 10), meant to offer a vivid picture of grandeur of the pyramids and statues:
“In the area by the entrance gate to the sacred precinct of Djoser, the impressive enclosure wall has been reconstructed […]”. [53]
“Their whitewashed facades, punctuated by niches, were a magnificent display of royal tombs or cenotaphs […]”. [49]
“In some cases the deceased uses the more comfortable donkey sedan chair instead of the squatting or seated sedan carried by men”. [90]
“The hippopotamus hunt in the tomb of the vizier Mereuka in Saqqara is counted amongst the most important hunting scenes in the Old Kingdom”. [93]
The three most outstanding large sculptures of the early Old Kingdom come from a single series. [97]
“The earliest are shallow grave pits with a sand tumulus that rises just above the level of the desert”. [47]
“The oldest and most important example of this kind is the funerary repast scene that appears on the outside of the tomb […]”. [81]
“The overseer of fishermen presents the largest fish of the catch to the deceased”.
“Other combinations of two and three individuals were also possible.” [96]
The east and west sides of the court were filled buildings of solid masonry, which have facades identifying them as chapels to the gods. [49]
Apart from being a highly descriptive text, Egypt: The World of the Pharaohs also presents features of the narrative text, since the genre popular history is meant to tell stories. The authors do not just describe Ancient Egypt, but they also intend to provide the reader with its history in a chronological order – how, when and why it developed, and the influence it had for the future people of the place. Narrative texts are characterized by the extensive use of action verbs in the past tense and third person (examples 1,2), and also time connectors (example 3):
“Djoser took forms that had developed in the separate regions through geographical and cultural differences, and combined them harmoniously in one complex and in a single tomb building.” [109]
“The offering was placed here first for the sun god, and then was taken to the royal mortuary temples in a kind of cult procession.”[71]
“Cheops is one of the younger generation of Snefru`s sons and was probably born when Dashur was in the middle of its building program, which would mean that he came to the throne when he was about 25-30 years old.” [64]
As it can be seen from the above mentioned examples, the authors’ focus is on describing the events in their chronological order, without many figures of speech and adjectives, while at the same time using verbs in the past tense.
The book is rich in imagery, it provides accurate historical information, using an objective tone and presenting the events in a chronological order, it is written in the third person, it is broken down into parts, chapters, subchapters and sections, it contains over 500 pages of full-colour photographs and comprehensive text and it adopts a simple syntax. However, the book also presents characteristics of a literary text, such as a number of adjectives and adverbs. Contrary to the rules of scientific prose, which ban all types of figures of speech, Egypt: The World of the Pharaohs allows for a few such expressions of language.
The most commonly encountered stylistic devices are metaphors and personifications.
In the metaphor
“In the course of the burial rites he or she was led somberly into the city of dead and proceeded to live in a specially designated tomb chamber.” [89]
the author means that, after death, the deceased was guided into the necropolis, according to one old belief. Further on, the ancient Egyptian idea of the afterlife is vastly different from what many believe today, so in the metaphor
“The sedan chair was available for such land journeys to the “Beautiful West”.”
the author refers to the journey to the afterlife.
Through the significant number of personifications, such as
“This can be seen from the tomb inscriptions in which the deceased wished “to traverse the paths of the revered in great peace and to ascend to the mountain heights of the necropolis.” [89]
“The deceased hopes to “attain the mountain heights of the necropolis” by land.” [89]
“In some cases the deceased uses the more comfortable donkey sedan chair instead of the squatting or seated sedan carried by men.” [90]
it becomes apparent that the author takes a truly humane approach towards the things he presents in his book, seeing and portraying them like living entities, which oozing with history.
The text is also relatively rich in enumerations
“The scenes are linked in the same order as the seasons; plowing, sowing, stamping in of the seed, harvesting, threshing, filling of the storehouses and calculating the yield of the harvest are all depicted one after the other.” [85]
“Because the afterlife was conceived in more or less the same way for all non-royal persons, the range of images found in the tombs of viziers, high state officials, court singers, royal hairdressers, and tradesmen does not differ greatly”. [82]
and idioms.
“The most important difference lay in their execution, which took into account the size of the tomb and the availability of the wall surfaces; this depended ultimately on the financial means of the deceased”. [82]
The text also contains metonymies, in instances characteristic of historical texts which deal with royalty, where the throne, the chair on which monarchs sit, refers to kingship.
“[…] Cheops is one of the younger generation of Snefru’s sons and was probably born when Dashur was in the middle of its building program, which would mean that he came to the throne when he was about 25-30 years old. [64]
From a lexical point of view, the text has a high number of specialized terms, most of them belonging to the field of architecture. However, the authors make sure not to use of a lot of specialized vocabulary, since the book is meant for a general readership and not necessarily for specialists in the field. When a highly specialized and rare term does appear, the authors offer an unambiguous explanation or definition for that specific word, such as in these cases:
“The remains of a strap from clothing on the neck indicates that the complete figure showed the king in his jubilee cloak (sed festival)”. [76]
“Behind the south wall of the cult chamber of Nefer and Kahay`s tomb lies the statue room (serdab)”. [86]
“[…] with massive, virtually solid superstructures, up to 50 m or 100 Egyptian cubits long[…].” [49]
Thus, the authors use several methods to explain the specialized terms, either by giving the definition between brackets or by providing an equivalent term, as he does for cubit, or by offering an explanation with more common words, or by describing the context in which a certain architectural element appeared, as it is the case with jubilee cloak.
As I have previously mentioned, most specialized terms that the readers can face in the present text belong to the field of architecture. There are terms which are repeated throughout the text and which represent the base of the text. First of all, there are the words which denote the parts of a pyramid, such as the causeway, the entrance corridor, courtyard, storage, chapel, cult pyramid, enclosure wall, offering hall, burial chamber, annexes and North Chapel/entrance, the Grand Gallery, escape or service shaft and which are the backbone on which the whole text is built. Further on, the authors employ a variety of terms that denote architectural details, such as corbelled vaults, capstone, niche, portcullises, architrave, limestone and so on. Regarding the statues or the sculptures, the authors show their building material, for instance, limestone, anorthosite gneiss, granite, granodiorite and so on. All these specialized terms are almost impossible to translate without further research. For example, at first, I thought that the only possible translation for the word limestone in Romanian would be calcar, but in time I`ve found out that in the field of architecture, the term must be translated as travertin.
Apart from the excessive use of architectural terms, the authors also use a series of terms belonging to other fields, such as history (« Turin Royal Papyrus », The First Dynasty, The Second Dynasty, The Third Dynasty…; the Thinite era, Early Dynastic Period, The Late Period and so on) or economics (commodities). Anyway, despite the great number of specialized terms used in the text, the authors intend to maintain the text at a low level of specialization which is accessible to all readers, by introducing key terms and offering a very easy and clear explanation, when necessary.
Therefore, the authors use a series of techniques meant to catch up the readers’ attention and to make things simpler for them to get easily through the abundance of historical information. He organizes his text in chronological order and chooses to express his ideas in rather short sentences, in order to offer his readership an experience which is both educational and entertaining. Although we are talking about a scholar text, the authors decide to use figures of speech and numerous adjectives, thus infusing their book with a certain narrative and descriptive quality characteristic of the popular history literary genre. Since the volume focuses on the evolution of Egypt, one can easily expect a multitude of specialized architectural terms regarding to the vast area of pyramids, temples and royal tombs– nevertheless, the author makes use of them gradually and often resorts to explaining the more uncommon ones. Anyway, when it comes to translating these terms, the translator’s task can prove to be more difficult than it seems, for a number of reasons.
One reason might be represented by the great use of architectural terms, some of which I have mentioned above. This leads to difficulties for any translator that is not an expert in this field, as many of the words employed in this text are highly specialized and require extensive research. This lack of knowledge in the field of architecture may cause difficulties for the translator in understanding the ideas of the source text, in order to be able to translate it into the target language, in my case Romanian. Terms such as corbelled vaults, capstone, portcullises, only to name a few, may be very hard to translate without any research.
The second source of difficulty will be the difference between ancient Egypt and the other civilisations. Egypt emerged as one of the world's first nation states in the tenth millennium BC. Considered a cradle of civilisation, Ancient Egypt saw some of the earliest developments of writing, agriculture, urbanisation, organised religion and central government. And I encountered terms which did not have an equivalent in Romanian.
Another aspect that might prove to be difficult for a translator would be the need for historical accuracy, taking into account the fact that the book presents a rich quantity of historical information. Finally, one last possible challenge could be the preservation of the simplicity of style and its readability by the readership in the target language that the source text presents, and still maintaining its accuracy.
To conclude this chapter, the text that I have chosen to translate is meant for a general readership, and can be categorized as popular history. The problems that this text might pose to a translator come from its very source: the translator must preserve its readability, while at the same time be accurate when it comes to historical information. The translator must also do research in the field of architecture, since the text contains a great variety of specialised terms. The next two chapters will be dedicated to the analysis of these translation difficulties to the solutions a translator can provide in such cases.
Chapter three
Translation Theory as a Background for Analysis
In this chapter I will focus my attention on the process of translation from a theoretical point of view, through the perspective of the ideas presented in Mona Baker`s book, In Other Words: A Coursebook on Translation. This bestselling Coursebook focuses on the need for a systematic approach to training in translation studies by drawing on key areas in modern linguistic theory and relating them systematically to a number of translation problems and strategies. The strategies are identified by an examination of authentic examples of translated texts in a variety of languages. The book is addressed to any reader with no knowledge of linguistics or foreign languages. Each chapter begins with an explanation of the key linguistic concepts referred to and ends with a series of practical exercises. The book combines theory and practice and provides a sound basis for training professional translators.
Mona Baker, currently working as professor of translation studies and Director of the Centre for Translation and Intercultural Studies at the University of Manchester in England, divided her book into seven chapters; she begins her book with an “Introduction”, where she makes some remarks that “Throughout its long history, translation has never really enjoyed the kind of recognition and respect that other professions such as medicine and engineering enjoy” (Baker 2). She continues arguing that translators themselves are to blame for the above mentioned situation, since they tend to believe that translation is “an art which requires aptitude, practice and general knowledge – nothing more” (Baker 4). The author also highlights that translation should not be based only on intuition and experience and in order for it to become a profession in its own right, translators must “acquire a sound knowledge of the raw material with which they work: to understand what language is and how it comes to function for its users” (Baker 4). The solution that Mona Baker proposes for translators is a thorough knowledge of linguistics, and more precisely of modern linguistics, with its sub-disciplines of text-linguistics (“the study of the text as a communicative event” <Baker 5>) and pragmatics (“the study of language in use” <Baker 5>), which she goes on to use abundantly in her volume. As I have already mentioned, the book in question has 7 chapters: introduction; Equivalence at word level; equivalence above word level; grammatical equivalence; textual equivalence: thematic and information structures; textual equivalence: cohesion; and pragmatic equivalence. Every chapter of the book, except the Introduction, ends with exercises, suggestions for further reading and notes. I will now present the chapters in the following pages, starting with the second chapter of the book Equivalence at word level.
The second chapter, “Equivalence at Word Level,” has to do with the problem of translating words and phrases for which there are no equivalents in the target language. Baker divides the chapter into three subchapters and begins the first subchapter with the definition of the term word, regarding a linguistic unit, and inserting a quotation by Bollinger and Sears (1968): “the smallest unit of language that can be used by itself.” Then, Baker introduces other new semantic concepts such as the missing relationship that exists between word and meaning, explaining how words are formed by means of morphemes, and describing the meaning from a lexical point of view. Moreover, she presents the possibilities of grouping words from the point of view of meaning, and the way these words form semantic fields, so that the words linked by the same abstract concepts, such as time or space, give the idea that they are related. Upon a further examination of a semantic field, it can be observed that other relationships are formed based on a hierarchical structure, thus a general word like machini can be named a superordinate and a more specific word that belongs to the same superordinate is called a hyponym, for example computer.
Baker goes on with explaining the problem of non-equivalence and proves the importance of understanding, as it will allow the translator to approach non-equivalence at the word level with more accuracy and in a more systematic manner, since non-equivalence comes due to the fact that there are many semantic complications. These include the following: culture concepts specific that belong only to one culture and are indeed unique, words or terms that do not have a lexicalized form in the target language, complex words from a semantical point of view, differences that appear in the source text with the distinction of meaning, differences in expressing meaning, the fact that the target language may not have a superordinate, the fact that the target language may not have a lexical word for the hyponym used, differences in the form of the word, and the borrowed words used in the source text.
Further on, Baker present a list with a series of strategies for addressing these types of non-equivalencies. Each type of strategy is followed by an example from a real translation in the source text, the target text, and a last resort back translation of the target text into English. For instance, Baker chose an example in which she describes a situation using an example of the English verb „mumbles” in the source text, and then showing how a translator who translates into Italian, chooses a less expressive verb „suggerisce” („suggests”). Afterwards, the exercise that she suggests is addressed to the becoming translators and consists in taking a look at Steven Hawking`s „A brief History of Time” (1988) and translating it two times: the first time the translators have to do a „straightforward” translation, and the second time they must translate it by taking into account and using the strategies in question that will help them overcome the dificulties of non-equivalence in order to create a text that would take away the reader`s breath, just as Hawking does in the source text.
In the third chapter, Equivalence above word level, Mona Baker discusses collocations and, at the same time, the translation of idioms and fixed expressions.
By „collocation”, she refers to words that occur together, such as the words „software” and „computer”, which might be indeed used in the same context. The collocation of words can be difficult to translate because of the fact that the pairs or groups that are put together to form a collocation might have different meanings, even though the words used separately can be understood on their own, by register, by the set of words that might potentially collocate with the word in question, and by marked collocations. Collocations can pose real problems to any translator, problems such as concentrating too much on the collocation from the source text and therefore producing a collocation in th target language that doesn`t sound natural at all, that misinterprets the meaning of a source-language collocation, and the desire to remain faithful to the source text that may confront with the goal of creating a natural translation. Other issues that could pose difficulties for the translator are culture-specific collocations, idioms, and fixed expressions. One of the strategies suggested by Baker for translating idioms in cases where there is no equivalent expression is to instead use an idiom that is made up of a different word but has the same ,for example:
ST: „Feel the force of my fist…”;
TT(German): „Dir werde ich einheizen” ;
back-translation: „I will make things hot for you”) pp. 74.
In chapter four, Grammatical equivalence, she focuses on number, gender, person, tense, aspect and voice. Regarding the number, Baker states in her book that not every language has a grammatical category of number. She explains the fact that English has indeed a distinction between „one or more than one” (singular and plural). She also gives some examples of languages that do not have a grammatical category of number, for instance Japanese, Chinese and Vietnamese. Further on, she lists the possibilities that a translator has when translating from a language which has number distinctions into a language with no category of number. And after listing the two main options that a translator has, she goes on with examples of situations in which the lack of grammatical category of number can be solved.
As far as the gender is concerned, English does not have a grammatical category of gender. However, there are in fact nouns that are sometimes used to refer to male and female members of the same species such as: cowlbull, doelstag, ewelram and so on. However, there are languages that maintain the gender distinction in the third person plural such as French and Italian, for instance ils vs elles in French. And she also says that other languages do not have gender distinctions in their person system at all and here she lists Indonesian and Chinese. She then focuses on giving examples.
Baker continues with talking about the person. She says that, a great deal of European languages, not including English, have a politeness dimension in their person system. In such languages, the second or third person plural are usually used in cases like these. For example in French, where we have vous as opposed to tu. And at the end of this small subchapter linked to person, Baker also give examples.
The author then chooses to talk about tense and aspect. She begins with saying that the tense and aspect system in some languages may be higly developed and offers Bali as an example, which has a precise system of time reference. And then she indicates some languages that have no formal category of tense or aspect such as Chinese, Malay and Yurok. Mona Baker finishes the subchapter with some examples related to the category of tense and aspect.
The following focus would be on the voice. She begins with two paragraphs from (Beekman and Callow, 1974: 27) and (Chao, 1970: in Li and Thompson, 1981: 496). She then states that the passive voice is a very used form in English and that it can pose serious problems o any translators when encountering it. She explains a little bit the important things that a translator needs to take into account when facing passive or active voice and then gives examples regarding passive and active voice.
Further on, Baker continues with a brief discussion about word order and an introduction to the concept of text and how it can be organized and the chapter also has a diversity of grammatical categories across languages. In describing the concept of genre and the thematic and information structures, Baker goes into some detail and also gives examples from different languages of these grammatical elements.
In chapter five Mona Baker explains the textual equivalence and thematic and information structures mentioned in the previous chapyer. The author covers the concepts of theme and rheme, giving details about different schools of thought regarding how these two concepts actually work and what they exactly mean. The clause consists in fact of two segments, theme and rheme. Theme is what the clause is about and rheme is what the speaker says about the theme. Further on, Baker explains how in English the theme is usually found in inintial position in the clause, and how it happens to appear in other places too, and what consequences that may have for markedness. She also discusses the fact that many languages may not necessarily in fact have exactly similar thematic and information structures. The author discusses the use of other concepts such as given and new information that are introduced, and how givenness is determined. Further on, Baker discusses marked and unmarked information structures, marked rhemes, the Prague School`s position on information flow (functional sentence perspective) and of course its importance for word order. This chapter is full of theory, but at the same time it also provides numerous examples from various languages to illustrate the concepts presented.
Furthermore, in chapter six, Baker begins with defining cohesion as “the network of lexical, grammatical and other relations which provide links between various parts of a text”. A text must have references that can be clearly and without confusion followed by the reader in order to have cohesion. Baker refers to the semantic concept introduced earlier in chapter two in order to exaplin cohesion. She then introduces anaphora, substitution, conjunction, and lexical cohesion. The strategy proposed for providing referential cohesion when, for instance, the rules and use of explicit subjects and pronouns are not a match between the source and target language, would be to add in the target language text in the expected references, as when translating from Japanese into English. Then, there are exercises and one of them asks students to translate encyclopedia entries on Elizabeth I and Vincent Van Gogh into their other language, paying attention and keeping an eye on the interaction between the overall textual cohesion and the patterns of reference to the people mentioned.
In the final chapter of the book, pragmatic equivalence, the author explores ways in which translators can produce translations that faithfully reflect the context in the source text with the help of pragmatics. There is indeed a great deal of theory in this final chapter and numerous theoretical concepts and examples, but the author highlights at the beginning of it the two most important concepts for providing pragmatic equivalence and those are coherence and implicature. Coherence is defined as a network of conceptual relations which underlie the surface text. Baker presents coherence in relation to cohesion. Further on, Baker talks about implicature and cites Grice (1975) to explain that this concept means the way that people can “understand more than is actually said.” She also goes on to explain Grice`s Cooperative Principle and its maxims, and discusses conventional meaning, context, background knowledge, and the availability of relevant information. Baker refers to one area that needs special attention from the translator, that of forms of address. She gives examples of this that prove that translators may need to use different titles in the target text, or may need to provide additional explanation to properly explain a form of address that might be a subtle insult.
Finally, the author concludes that the two main factors on which
“the extent of intervention” (Baker 253) coming from a translator depends are the translator’s ability to assess the knowledge and expectations of the target reader, in other words, to find out what his/her readers have access to and what expectations really they have; and the length of the role that the translator consider appropriate to assume and his belief on “where his/her loyalties ought to lie […] with the source text or with the tarhet reader” (Baker 254). According to the first factor, the translator must decide on his level of interference: if the reader is very informed, the translator becomes less “visible”. Regarding the second factor, the question is whether the translator chooses to remain invisible, i.e. to faithfully and closely render the source text, or s/he decides to take an active part in the shaping up of the text and to take it upon her/himself to make changes, to paraphrase, to omit, to change references – anything s/he needs in order to make the translated text sound more natural and be more readable for her/his target readership.
All in all, translators have always had to confront a long and varied list of difficulties, from the simple search for the perfect equivalent in the target language to complex and delicate cultural differences. However, the series of strategies that have been developed in order to ease the translation process can help the translator when his intuition is not enough.
In the following chapter, I shall discuss the difficulties I encountered and the strategies I employed in order to overcome them, in the process of translating Egypt: The World of the Pharaohs.
Chapter four
Translation Analysis
The purpose of the present chapter is to discuss the more problematic situations I have encountered in the process of translating “Egypt: The World of the Pharaohs” by Régine Schulz and Matthias Seidel. My approach will be based upon Mona Baker’s In Other Words: A Coursebook on Translation, and it will seek to highlight a series of common difficulties that translators are usually faced with when translating texts in the fields of egyptian architecture and history. As can be expected, the main challenge is represented by the high degree of lexical specialization, which requires a significant amount of research on the part of the translator. Finally, this chapter will also tackle issues that translators from English into Romanian are generally familiar with, most of which concern culture-specific concepts, idiomatic phrases, proper names, the constant need for paraphrasing and the threat of slipping into unnatural speech.
4.1 Translating geographical terms
Translating geographical names is a very fragile situation, is like navigating in treacherous waters. At least, this is how I felt when translated such terms as cities, states, cemeteries and so on from English into Romanian.
I have always wondered why cities are not known in their native forms in other languages, as it is the case for London, which is known as Londres or Londra, or the case of Firenze, which is known as Florence, Florencia or Florența. Well, the same rule applies also to Egypt, which is known as Egypte or Egipt. The main particularity of historical texts is the use of numerous geographical terms and almost all terms used in the text have an equivalent in Romanian. Thus, when coming across regions such as in this example,
SL: “Before Djoser`s mortuary complex there were differences in use of space between the Upper Egyptian royal tombs of Abydos”[…] [49]
SL: “… and those in the Lower Egyptian royal cemetery.” [49]
TL : “Înainte de construirea complexului funerar al Regelui Djoser existau diferențe în ceea ce privește utilizarea spațiului între mormintele regale de la Abydos din Egiptul de Sus » […]
TL: “…și mormintele din cimitirul regal din Egiptul de Jos.”
we noticed that the regions Upper and Lower Egypt have a direct equivalent in Romanian, whereas the cemetery, Abydos, doesn`t change its form in Romanian. Here is another example:
“Huni, the last king of the dynasty. Built a series of small, solid, step pyramids from Elephantine to Athribis in the Delta.”[53]
Became
« Huni, ultimul rege al dinastiei, a construit piramide în trepte mici și solide de la Elefantina până la Atribis în Delta Nilulu; »
and
Besides this we can tell from graffiti on buildings and from inscriptions that during the Old and Middle Kingdoms no king finished a pyramid for his predecessor or took it over for himself. [53]
becomes
Pe lângă asta, ne putem da seama după înscrierile de pe clădiri și din inscripționări de faptul că în timpul Vechiului Regat și Regatului Mijlociu niciun rege nu a terminat o piramidă pentru predecesorul său și nici nu preluat-o pentru el însuși.
Thus, Romanian has, in most of the cases, a direct equivalent for geographical terms, which I have definitely opted for in the above examples.
As it is expected, a translator should not only rely on the internet when searching for the proper term, he should have significant experience on the subject and to look for the term he seeks in books, not on the internet.
I also included in this category the names of the Ancient Egyptian Pharaohs, which sound a bit different in the target language. One example would be:
SL: “Some reevaluations and an analysis of stylistic criteria can take us further. After Snefru in Dashur, it was Cheops in Giza whose designs and achievements are ultimately the finest.” [75]
TL: “Câteva reevaluări și analiza criteriilor stilistice ne pot duce mai departe. După monumentele importante ale lui Sneferu din Dashur, au fost cele ale lui Kheops în Giza ale cărui planuri și realizări sunt cele mai bune.”
Therefore, Snefru became Sneferu and Cheops became Kheops in Romanian. In this cases, equivalence is the technique I used.
Another example is:
“This sculpture group was found together with other completely preserved group statues in the Mycerinus valley temple.” [68]
« Această sculptură reprezentând un grup de oameni a fost găsită împreună cu alte statui similare complet conservate în templul din vale a lui Mikerinos. »
Translating culture specific terms
What a translator should do is not just translating from one language into another, but he also have to transfer from one culture into another, without changing the original meaning. The source-language may contain terms that express certain concepts that are unknown in the target language. The concept in question may be either abstract or concrete and it can be related to a social custom, a religious belief or even a type of food. In her book, Mona Baker offers an example of an abstract English concept which is very difficult to translate into other languages and this is the word privacy. (Baker 21) She adds that the word is an “English” concept and is rarely understood by people from other cultures. Moreover, the author chooses to add an example of a concrete concept namely airing cupboard in English, which is again unknown to speakers of most languages. Speaker (of the House of Commons) has no equivalent in many languages. Anyway it is often translated as “Chairman” in Russian, which doesn`t exactly reflect the true meaning of the word. I selected some examples:
SL: In one of the few pseudo-historical documents from ancient Egypt, known as the « Turin Royal Papyrus, » from the beginning of the Nineteenth Dynasty – a list of kings with their dates – the name of Djoser is given special emphasis by the addition of a brief summary. [47]
TL: În unul dintre puținele documente pseudoistorice din Egiptul Antic, cunoscut precum “Canonul Regal din Torino,” de la începutul celei de-a XIX-a Dinastii – o listă a regilor și perioadele lor de domnie – se acordă o atenție deosebită numelui Djoser prin adăugarea unui rezumat.
The Turin Royal Papyrus, also known as the Turin King List, is thought to be the bases for most chronology before the reign of the Pharaoh Ramesses II. Therefore, in the above example I opted for an equivalent.
In the following example, I used expansion as a translation technique when it came to the word “afterlife” which became in Romanian “viața de apoi.” At the same time, when I encountered the Stept Pyramid I chose an equivalent.
SL: The Step Pyramid in the center is both tomb and royal palace for the afterlife;[47]
TL: Piramida în trepte din centru este atât mormânt cât și palat regal pentru viața de apoi;
I used the same technique for the following example.
SL : The deceased is carried to the necropolis and the „Beautiful West” in a sedan chair on the shoulders of his servants. [89]
TL : Cel decedat este transportat până la necropolă și până în “Paradisul din Vest” pe o lectică pe umerii servitorilor săi.
In the following paragraph I opted for permutation as process of translation, so the sentence:
“Snefru`s Horus name means « Lord of the world order », a title that later applies only to the sun God Re.”[56]
became
« Horus, numele lui Sneferu, înseamnă “Lord al ordinii mondiale”, un titlu ce face referire mai târziu la zeul soarelui Ra. »
Another example of equivalence can be found here:
SL: “In order to facilitate the excavation of a shaft of about 7 by 7 m and 22.5 m deep, a layer of marl and slate was put down first as at Saqqara.”[58]
TL: “ Pentru a ușura procesul de excavare a unui puț de aproximativ 7 m lățime cu 7 m lungime și adânc de 22,5 m, mai întâi a fost turnat un strat de marnă și ardezie cum s-a procedat și la Saqqara.
During the Third and Fourth Dynasty, the pyramids were built on thick layers of marl and slate. The permutation process was used again in the sense that the word first change its position in the target language.
Another interesting aspect is that the term “limestone”, usually translated in Romanian as “calcar”, has a different translation in this context, visible in the example below:
SL: “After the catastrophe of the Bent Pyramid, Snefru constructed a third pyramid about 2 km farther north (so-called after the red iron-rich limestone of the core stonework), in which he was finally buried.”[60]
TL: “După catastrofa Piramidei Turtite, Sneferu a construit o a treia piramidă la aproximativ 2 km spre nord (numită astfel datorită travertinului bogat în fier roșu al zidăriei principale), unde a fost până la urmă îngropat.”
Limestone and sandstone were the two main building materials used in Ancient Egypt. At the same time, the Bent Pyramid is translated as Piramida Turtită. The explanation between the brackets is the main translation technique used in this sentence.
The ka statue is a type of statue popular in Ancient Egypt and it intended to provide a resting place for the ka (life force or spirit) of the person after death. In the following example we encounter various translation techniques such as equivalence (niche and nișă; portcullises and poartă-ghilotină), borrowing (ka statue and statuia ka) and explication in the target language (forța vitală).
SL: “The middle chamber has a statue niche on the east side for a ka statue of the king and, like the granite chamber, has mock corridors leading to heaven. This chamber cannot ever have served as an actual burial chamber since it was not provided with a stone sarcophagus or a magical sealing by portcullises (stone plugs released from above in the entrance corridors).”[61]
TL: “Camera din mijloc are o nișă pe partea estică pentru statuia ka (forța vitală)a regelui și, la fel ca încăperea din granit, are holuri false ce duc către rai. Această cameră nu ar fi putut niciodată să fie o cameră funerară de vreme ce nu a fost prevăzută cu un sarcofag din piatră sau un sigiliu magic cu o poartă-ghilotină (cal de friză care închide intrarea coridoarelor).”
As I mentioned in the previous pages of the present paper, the source text is full of specialized terms from the field of architecture, therefore here is another example of equivalence:
SL: “The capstone of the pyramid was found broken into pieces in the rubble by the east side and reassembled.”
TL: “Cheia bolții piramidei a fost găsită bucăți printre dărâmături în partea de est și a fost reasamblată ulterior.”
In the next example I used expansion two times:
SL: “The lidless basalt sarcophagus of Unas still stands beneath the star-studded gabled roof of the sarcophagus chamber.” [73]
Therefore, fără capac replaced lidless and decorat cu stele replaced star-studded.
TL: “Sarcofagul din bazalt fără capac a lui Unas încă stă sub tavanul triunghiular decorat cu stele din camera sarcofagului.”
Another term from the field of architecture, “architrave”, is translated through the process of equivalence in the next example:
SL: “In the architrave over the entrance to the cult chapel there is an offering formula to Anubis and a list of festivals.”
TL: « În arhitrava de deasupra intrării către capela de cult se află o inscripție hieroglifică ce explicit indică faptul că ofrandele îi erau aduse lui Anubis, precum și o listă de festivaluri. »
At the same time, I opted for the process of explication regarding «an offering formula to Anubis”, so it became longer in Romanian, “o inscripție hieroglifică ce explicit indică faptul că ofrandele îi erau aduse lui Anubis”.
SL: “The stela of fine-grained limestone shows Iunu in a long robe of panther skin and seated to the right of an offering table.”
I also opted for an expansion of the word “fine-graned” in order to explain it properly for the Romanian reader, so it became:
TL: “Stela din travertin cu structură granulară îl înfățișează pe Iunu într-o robă lungă din piele de panteră stând în dreapta unei mese pline cu ofrande.”
More specialized terms appear in the two examples below:
SL: „The standard false door imitated the door of a house with frame, lintel, and rounded drum for securing a courtain.”
TL: „Ușa falsă standard imită ușa unei case în cadre, buiandrug și tambur în formă de cilindru.”
SL: “One of these refers to the state of the molten metal in the crucible.”
TL: « Unul dintre meșteri vorbește despre starea metalului topit în creuzet. »
Therefore, in the first example above I used transposition and in the second I opted for an equivalent for the word “crucible.”
Translating technical terms
Translating technical terms is definitely one of the most exhausting parts of the process of translation. In order to find the appropriate terms, a translator spends most of his time making and using a list of terminology. One of the examples provided by Roman Jakobson, who wrote a lot about the equivalence at word level, was the well-known term cheese. While the Romanian term brânză is broadly equivalent, cottage cheese is an English type of cheese. The only term we have in Romanian for cottage cheese is bulgărași de brânză. As translators, we need to find the meaning of the technical term, rather than the equivalent for the technical term itself. At the same time, we can resort to terminology in order to find the appropriate equivalent of a techincal term. Glossaries can indeed solve our problems with terminology research, but they need to be updated regularly. In the following pages, I shall select some examples of such technical terms and the strategies that I chose to tackle them in the process of translating Egypt: The World of the Pharaohs.
The anorthosite gneiss is a type of intrusive igneous rock used for building statues in Ancient Egypt. When I encountered the term,
“Probably from Saqqara, mortuary complex of Djoser; Third Dynasty, ca. 2680 BC; anorthosite gneiss; […]” [48]
I opted for a direct equivalent and at the same time I explained between brackets the term gneiss for the reader to understand:
“ Probabil din Saqqara, complexul funerar a lui Djoser; a III-a Dinastie, cca. 2680 î.Hr;
gnais (rocă metamorfică) anortozit;” […]
The mastaba is a type of Ancient Egyptian tomb built up of mud-bricks from the Nile River. The mastaba represented the burial site of many important Egyptians during the Early Dynastic Period and Old Kingdom. Therefore, when I encountered the term in the source language I opted to use the same term in Romanian as we borrowed it from French. Here is the example:
“Beneath the broken facing of the pyramid the stepped mastaba of the original building is visible.” [48]
I translated the above sentence using transposition and it became:
“Sub fățuiala sfărâmată se observă mastabaua în trepte a clădirii inițiale. »
Beside those two terms, the field of architecture gained ground on the text like in this example:
“…to have corbelled vaults, conceived at Meidum and perfected here, up to a height of 15 m.” [58]
Becomes
“…să aibă arce de până la 15 metri înălțime susținute de buiandrugi, concepuți la Meidum și perfecționate aici. »
Or in this example :
« In a small court to the front were possibly displayed two stelae with names and titles.” [59]
A stele is a stone or a slab made of wood, erected in the Ancient World as a monument. It was often used for funerary or commemorative purpose. We have the word in Romanian too, borrowed from French so I chose to translate it like:
“Într-o curte mică în față se găseau două stele inscripționate cu nume și titluri regale.”
As it was the case of the term anorthosite gneiss, another building material called stucco was used:
SL: “In Roman times the pyramid`s facing was removed to be made into stucco.”[57]
TL: “În perioada romană fețele piramidei au fost îndepărtate pentru a fi făcute în stuc.”
Translating grammar structures
The mission of a translator is to translate the message of the source text in the best way possible, so that the meaning doesn`t change in the target language. At the same time, a translator should know well the grammatical rules of the target language, in this case Romanian.
The major differences between the source language and the target language are related to tenses and aspect, gender, number, person. Grammar is organized along morphology and syntax, the two main dimensions.
I will begin with some examples and then I will concentrate on commenting. I selected the most suitable paragraphs that I have considered to be included in the grammar difficulties. Therefore,
“To this extent the reign of Djoser marks an important watershed, the start of a magical period, in which Egypt emerges from its dark early history, and the brilliance of the Old Kingdom begins: the Age of the Pyramids.” [47]
becomes
“În aceeași măsură, domnia lui Djoser marchează un moment de cumpănă, începutul unei perioade magice, în care Egiptul face trecerea la Perioada sa Dinastică Timpurie, și măreția Vechiului Regat începe: Epoca piramidelor.”
We noticed that the above mentioned example is a complex sentence in which I opted for an expansion when it came to the word watershed, which in fact means cumpănă in Romanian, but I chose to explain the meaning a little bit more by using the expansion technique. So, watershed became moment de cumpănă in Romanian. Another example of expansion would be:
SL: “The tomb chamber of the south tomb, on the other hand, was too small; it was empty and without trace of a burial.”[50]
TL: “Pe de altă parte, camera funerară a mormântului sudic era prea mică; era goală și fără nicio urmă a săvârșirii vreunei slujbe de înmormântare.
Not only did I opt for an expansion method, but I also chose to use the permutation technique, because in Romanian such connectors as on the other hand tend to be used in initial position, instead of being between the brackets in the middle of the sentence. And I opted to explain a little bit what the word burial meant, so for a single word in English, I used three in Romanian, slujbă de înmormântare. Moreover, I sensed that I also needed the word săvârșire in the target language, because I thought that the reader wouldn`t understand the sentence at all otherwise.
The expansion technique is very common when translating grammar structures, therefore I have indeed a great deal of examples in my paper, for instance:
“…but the male ancestors of kings of the Old Kingdom are never mentioned directly because the king is by nature of divine parentage.”
“…dar strămoșii de gen bărbătesc ai regilor Vechiului Regat nu sunt niciodată menționați direct, deoarece regele are o descendență divină.”
To begin with, I used in this example both techniques of expansion and reduction. I sure used a permutation too, because I placed the expansion de gen bărbătesc after the word ancestors. I can`t ignore the fact that I used again three words in Romanian to designate only one in English. Furthermore, my personal opinion was that it was useless to translate the phrase by nature in Romanian, because the meaning is exactly the same without the help of this particular phrase. Therefore, I opted for a reduction.
As I mentioned above, there is a great deal of expansions when translating grammar structures and I promised you examples so here are two more:
“The building of a pyramid, along with the temple ceremonies, the performance of daily rituals that guaranteed the rising and setting of the sun, the passage of the seasons and the arrival of the Nile floods, is such a fundamental part of the king`s natural lifetime task that it hardly needed mentioning.” [56]
« Construirea unei piramide, împreună cu ceremoniile din templu, organizarea ritualurilor zilnice ce garantau răsăritul și apusul soarelui, trecerea anotimpurilor și venirea inundațiilor Nilului, este o parte esențială a sarcinii pe care o are regele în timpul vieții sale și care de-abia dacă e nevoie să fie menționată.”
“The wast-west siting emphasizes a new element in the layout of the pyramid complex: the long causeway.” [57]
« Așezarea pe direcția est-vest scoate în evidență un nou element în planul general al complexului: lungul drum pietruit. »
Romanian is indeed a language that tends to use more words than English and this can be seen in the above examples of expansion. However, there are also some cases in which English exceeds words. I already showed you an example of reduction, now let us see another two:
SL: “…toward the sun`s course, mentioned above, and in the system of tomb chambers.”
TL: “…spre est, cum am spus mai devreme, și în sistemul camerelor funerare.”
SL: „Group of standing figures of Memisabu and his wife”
TL: „Grup statuar reprezentându-l pe Memisabu stând în picioare, în compania soției”
Now I shall comment upon them starting with saying that instead of translating the sun`s course as cursul soarelui or something like that, I agreed that the best option here is to say simply east since the phrase reffers to the direction from which the sun rises. It`s a simpler way to approach it and I did not hesitate to use it. At the same time, in the second example we are also dealing with another example of reduction, since we don`t have in Romanian the word standing, at least in this construction.
Besides these techniques, I also used others such as modulation, mutation, transposition and equivalence.
“Contemporany sources for Snefru`s ancestry and character are rare.” [56]
“Nu există multe surse contemporane în ceea ce privește strămoșii și caracterul lui Sneferu. »
The above example is very interesting. Whereas in English the sentence is affirmative, in Romanian it became negative and all these because of the word rare which has a negative sense. So, because of the modulation technique the whole sentence has changed and in the target language the sentence is a bit longer.
On the other hand, the example below uses the process of mutation, which is usually present in poetry and changes the denotative content. In this case I used semeț for towering.
“A small, solid step pyramid formed a towering landmark above his palace at Seila, on the eastern edge of the Faiyum.”[57]
« Piramida în trepte mică și solidă constituie un punct de reper semeț peste palatul său la Seila, la marginea estică a orașului Faiyum. »
In the following example I will show the technique of transposition that I opted for, because I considered it as the best option in this context.
SL: “Yet even this point is not unequivocal evidence that Cheops constructed the Sphinx.”[75]
TL: “Și totuși nici acest lucru nu reprezintă dovada fără echivoc că regele Kheops a construit Sfinxul.”
To conclude, as I have proved throughout this chapter, translating such a book is a challenge, because of the numerous specialiazed terms that lack a perfect equivalent in the target language. And even if there is an equivalent, the translator has to do research in order to find it and use it in his translation. Moreover, a translator must find the balance between the two languages and try hard to keep the original meaning of the source text and at the same time to provide a translation that sounds natural and smooth.
Conclusions
As I have already mentioned in the Introduction of the present paper, I have chosen to write my graduation paper starting with the process of translating Egypt: The World of the Pharaohs by Régine Schulz and Matthias Seidel, because I thought it was a real opportunity to tackle the challenges that such an attempt as the translation of an architectural, sculptural and religious history text from English into Romanian might pose. The quality of the original text seemed interesting to me, so did both its topic and approach, while it also opened plenty of potential paths towards a thorough analysis of translation in the field of architecture and history. Although the attempt proved to be challenging at times, I have enjoyed my position as a mediator, whose task was to find the balance between the two languages, and I have reached a series of conclusions, which I shall present in the following pages. But first I shall present a brief overview of the paper.
The first chapter of the paper was divided into two subchapters: the author and the book. The first subchapter starts by making a brief presentation of the author and his previous work, in order to create a clear context for the second subchapter, which focuses on the structure of the book and its description. The book is organized in particular chapters and subchapters for the ease of the reader and for him to understand the world of Ancient Egypt. The chapters are chronologically presented to the reader and offer information about anything the reader wants to know about the Ancient Egypt.
The second chapter of the present paper was dedicated to the stylistic analysis of Egypt: The World of the Pharaohs, starting from the statement that the book in question is in the category of popular history books and is addressed to the general reader, not particularly to specialists. Secondly, I emphasized the fact that the book benefits from a very clear and easy to follow chronological structure, whereas the author prefers a simple and concise syntax. Thirdly, I discussed the author’s use of imagery in vast amounts and I insist on mentioning it, because it gives the text a literary side. Last but not least, the text had many specialized terms used in the field of architecture and it proved to be difficult at times and further research was needed.
Towards the end of the second chapter I concluded that the translation of the source text into English might prove challenging for a number of reasons, such as the abundance of specialized terms, the cultural and social differences between Ancient Egypt and the other civilizations, or the need for historical accuracy. Nevertheless, in order to translate the source text into English and analyze the process, it was necessary that I counted on a series of reliable theoretical notions, which I presented in the next chapter of my thesis.
The third chapter focuses on Mona Baker’s In Other Words: A Coursebook on Translation, a very practical and theoretical volume aimed at helping translators find the most appropriate solution when faced with numerous cases of lack of equivalences between the source and the target language. The book also provides an essential foundation for training professional translators. Baker starts her volume by discussing equivalence at word level, followed by the level of collocations and idioms, she continues with equivalence at grammatical level, at text level and, finally, equivalence from the point of view of text cohesion. The author illustrates various strategies for solving the difficulties the text might pose. I found Mona Baker’s volume to be of great help and use since it gave me the chance to see solutions I probably would not have seen otherwise, to identify different examples of non-equivalence and to approach them accordingly.
In the last chapter of my paper I analyzed the most challenging or interesting situations I encountered during the process of translating Egypt: The World of the Pharaohs from English into Romanian. I selected numerous examples and provided my solutions, which were mainly based on Mona Baker’s translation theories, as presented in her book, In Other Words: A Coursebook on Translation. This chapter has in fact five subchapters, each of which focused on a different area of translation difficulties: translating geographical terms, translating culture-specific concepts, translating technical terms, translating idioms and translating grammar structures. At the same time, I provided various examples, both in the target text and in the source text, aiming to create a very clear context for my choices.
Concerning the typology of a text, I realized that a text does not necessarily have to belong only to one category, but it can contain elements from many types of text, especially when we are talking about a literary genre such as popular history. Thus, I have proved that Egypt: The World of the Pharaohs has descriptive, narrative and informative or expository features. There are not many stylistic devices such as metaphors, personifications and hyperboles used in the source text, because the author employs a direct and precise way of addressing to the reader. However, the most common stylistic devices encountered in the source text are employed by the author in order to present history in a more animated and entertaining way.
I have come to a series of conclusions, from the point of view of the strategies that can be employed in difficult situations and that of the translation process. The translation of grammar structures proved to be one of the most challenging aspects of my translation, taking into account the fact that the author preferred to make things difficult for the reader with some difficult and mazy structures that he used often in his work.
Another conclusion of the present paper was that in the case of culture-specific terms, such as religious terms, terms related to Ancient Egypt or terms used in architecture, “translating by cultural substitution” (Baker 31) can prove to be the best choice in this case, since it is very important to use familiar terms for the readers to understand. Anyone can imply that, as the source text is a scholar text on the history of Ancient Egypt, the greatest challenge of translating it into Romanian was translating its specialized terms.
I chose to use a wide range of translation strategies from In Other Words: A Coursebook on Translation in order to solve problems of non-equivalence between the two languages.
Paraphrasing was one of the strategies that helped me a lot throughout the process of translation and I consider it as the strongest weapon a translator has, since one can use it in various situations. However, I tried to find other solutions and to see paraphrase as a last resort.
All in all, the entire process of translating Egypt: The World of the Pharaohs and analyzing the process of translation proved to be a complex, but also a very rewarding challenge. Many of the conclusions represent a great asset for any translator. The research part that I did before the actual translation part was one of the most important parts of the process of translation and I reached this conclusion by the end of my analysis. To put it another way, one can produce a successful translation if he/she is sufficiently informed in order to make important decisions, which will eventually end up preserving or enriching the source text.
Works Cited
In Other Words: A Coursebook on Translation – Mona Baker
Egypt – The World of the Pharaohs – Régine Schulz and Mathias Seidel
Addendum
Mormintele regale din epoca piramidelor
Rainer Stadelmann
Se pare că, până de curând, tranziția de la Epoca Thinită a Egiptului până la Perioada Vechiului Regat a fost marcată de diverse schimbări politice ce reprezintă un punct de cotitură cultural. Totuși, noile cercetări ale mormintelor din cimiterele Abydos și Saqqara ne demonstrează că n-a fost nici o schimbare a dinastiei, nici o descoperire culturală. Se pare că Djoser, primul rege al celei de-a III-a Dinastii, a adus dovezi și a pus sigiliu mormântului lui Khasekhemui, ultimul rege al celei de-a II-a Dinastii, în Abydos. Mai mulți regi de la începutul celei de-a doua dinastii își stabiliseră deja locul pentru morminte – galerii spațioase și complexe cu structuri masive – în zona centrală a cimitirului regal al celei de-a III-a Dinastii, Saqqara. Khaskhemui – tatăl sau socrul lui Djoser – a avut, se pare, atât un mormânt spațios la Abydos cât și o enormă galerie a mormântului în stilul mormintelor egiptene de tip Buto în cimitirul Saqqara. Tendința îngrijorătoare a conducătorilor de a avea două sau mai multe morminte este întâlnită adesea în istoria Egiptului și nu poate fi explicată îndeajuns prin interpretările a câtorva dintre aceste structuri precum mormintele goale și monumentele comemorative.
Păstrarea întregului corp era cu siguranță o condiție esențială și fundamentală pentru vechii egipteni în ceea ce privește viața de apoi. Pe lângă aceasta, existau încă de demult alte totemuri ce făceau parte din ritual pentru a păstra prezența fizică și spirituală a regelui decedat. Acestea sunt, de la cel mai important la cel mai puțin important: bustul regelui, stela regală și mormântul regal. Aceste imagini diverse și diferitele locuri de veci ale regelui – mumia, statuia (bustul), stela, piramida și mormântul – au fost prima dată puse împreună sub această formă în jurul anului 2680 î.Hr. în incinta mormântului lui Djoser, construit după modelul palatului regal.
În aceeași măsură, domnia lui Djoser marchează un moment de cumpănă, începutul unei perioade magice, în care Egiptul face trecerea la Perioada sa Dinastică Timpurie, și măreția Vechiului Regat începe: Epoca piramidelor. Este modul în care egiptenii au văzut lucrurile, iar în timpul domniei lui Djoser au recunoscut un început semnificativ, o nouă eră, chiar dacă vechea perspectivă egipteană în ceea ce privește viața era mai degrabă periodică decât istorică. Era văzută ca o succesiune a unor evenimente care se repetă, ca în natură, structurată după festivaluri anuale și jubileurile regale.
În unul dintre puținele documente pseudoistorice din Egiptul Antic, cunoscut precum “Canonul Regal din Torino,” de la începutul celei de-a XIX-a Dinastii – o listă a regilor și perioadele lor de domnie – se acordă o atenție deosebită numelui Djoser prin adăugarea unui rezumat. Faptul că Djoser ar trebui apreciat și onorat în felul acesta sute de ani mai târziu nu are legătură cu uniunea politică sau pacea din țară, sau cu cuceririle străine, ci cu faptul că a fost văzut ca inițiatorul arhitecturii monumentale din piatră, un rol ce îl împarte din punct de vedere istoric cu fiul și arhitectul șef Imhotep.
Blocuri dure de piatră erau adesea folosite la construirea mormintelor din perioada Dinastică Timpurie a Egiptului, dar Djoser și Imhotep au descoperit că piatra lucrată poate fi folosită drept un material de construcții și au creat cu ea prima arhitectură monumentală, clădiri ale căror forme și simboluri au conferit o formă statului Egipt. În clădirile din piatră și în curți, ce acum rezistau la uzură mulțumită materialului folosit, ideea era aceea ca regele divinizat să continue să sărbătorească, așa cum a fost și viața sa drept conducător, ritualurile și practicile cultului ce asigurau păstrarea ordinii în lume stabilită de zei. Odată cu moartea și zeificarea, aceasta a devenit sarcina sa eternă. Așadar, fiecare rege a trebuit să-și construiască propriul său mormânt și propria sa piramidă drept palat pentru lumea următoare și ca reprezentare a Egiptului etern a vieții de apoi.
Această deosebită reprezentare în piatră a unei filozofii de stat nu a apărut brusc sau din nimic. Până la domnia lui Djoser, Egiptul a existat ca țară unică timp de mai multe secole. Odată ce triburile aflate la putere din Egiptul de Sus din Prima Dinastie au fost unificate în stil nomad cu unele mai stabile, cu cultură arhitecturală din partea popoarelor din regiunea Deltei Nilului.
Tradițiile culturale diferite și realitățile geografice aflate în contrast și-au găsit locul în arhitectura funerară. În valea relativ strâmtă a râului din Egiptul de Sus, mormintele se întind în mare parte pe marginea deșertului pe ambele maluri ale Nilului, protejate de inundațiile anuale. Cele mai recente sunt gropi de mică adâncime cu o movilă de nisip ce se ridică exact deasuprea nivelului deșertului. Pe de altă parte, morminetele celei mai vechi clase conducătoare a statului mai urban din Egiptul de Jos puteau fi construite pe cel mai înalt teren al unor bancuri de nisip nelocuite, puțurile adânci erau excluse din cauza nivelului apei subterane. Mormântul era protejat de suprastructura sa. De la această caracteristică a apărut o formă de casă-mormânt cu pereții exteriori decorați cu nișe, mastabaua după modelul celor din Buto.
[ Traducere imagini: 8. Complexul funerar al lui Djoser din Saqqara; a III-a Dinastie, cca. 2690 î.Hr. Incinta mormântului măsoară 540 de metri pe278 de metri, și este cea mai veche structură monumentală construită din piatră prelucrată din lumea întreagă. Mormântul regal în forma unei piramide în scări, înconjurat de capele din piatră, clădiri pentru cult, și curți procesionale este un loc etern de cult pentru rege ca mediator între lumea muritorilor și cea divină. Construit cu material rezistent, el reprezintă o imagine eternă a Egiptului și a societății egiptene. Piramida în trepte din centru este atât mormânt cât și palat regal pentru viața de apoi; în același timp formele sale în trepte prezintă o imagine a societății Egiptului cu regele în vârful piramidei, gospodăria sa regală, reprezenți ai curții, serviciu public, meșteri și țăranii la baza ei.
9. Reconstrucția perspectivă a complexului lui Djoser
Progresul primului exemplu al arhitecturii din piatră poate fi observat cel mai bine la Piramida în Trepte. Inițial a fost o mastaba în trepte de trei coturi, într-o incintă a mormânului mai mică ce a fost afectată în a doua perioadă a construcției, prima dată pentru a face o piramidă în patru trepte si mai apoi modificată până s-a ajuns la o clădire turn de șase trepte. Piramida aflată în creștere avea nevoie de o extindere a incintei spre nord și vest.
10. Fațada sudică a Piramidei în Trepte de la Saqqara, Complexul funerar al lui Djoser, a III-a Dinastie, cca. 2680 î.Hr.
Sub fățuiala sfărâmată se observă mastabaua în trepte a clădirii inițiale. Se observă că în cea de-a doua fază a construcției s-au făcut îmbunătățiri în ceea ce privește tehnica construcției. Construind mastabaua în scări relativ mică, blocurile de piatră – oarecum mai mari decât cărămizile – erau încă folosite, așezate orizontal. Dar la construcția Piramidei în trepte s-au folosit blocuri mari. Mai mult, în primul deceniu de construire în piatră, s-au făcut îmbunătățiri în tehnica construcției și în economia muncii, mai exact adoptarea unei metode de construire folosindu-se o serie de straturi, cu straturile exterioare înclinate la aproximativ 18-20 de grade spre centru, ce au produs automat o pantă de 70-72 de grade în stratul exterior. În felul acesta, o diminuare considerabilă a forței de muncă s-ar putea realiza pentru pregătirea pietrei pentru fațadă. S-au realizat de asemenea o diminuare a greutății clădirii și un mijloc de menținere a unghiului corect al pantei.
11. Statuie a unui zeu provincial
Probabil din Saqqara, complexul funerar a lui Djoser; a III-a Dinastie, cca. 2680 î.Hr;
gnais (rocă metamorfică) anortozit; Înălțime: 21,4 cm; Lățime: 9,7 cm; New York, Muzeul Brooklyn, Fondul Charles Edwin Wilbour, 58.192.
Statuia zeității stă în fața unui panou, purtând doar un șorț, ținând un cuțit din piatră în mâna sa dreaptă și purtând o perucă în formă de cască. Detaliile iconografice suferează funcția statuii ca zeitate provincială, în timp ce exucuția sugerează o dată în a III-a Dinastie. Împreună cu alte statui de tip și mărime asemănătoare, două dintre cele cunoscute, e posibil ca exemplele să fi stat în nișele mici ale capelelor în curtea unde se organiza celebrarea festivalului sed din complexul lui Djoser. Se poate specula că în forma lor completă în acest loc ar fi reprezentat măsura tributului întregii țări pentru conducătorul decedat.
12. Capele în așa-numita curte unde avea loc Festivalul Sed în Saqqara, complexul funerar a lui Djoser; a III-a Dinastie, cca. 2680 î.Hr.
Partea de est și cea de vest a curții erau clădiri pline și solide, cu fațade recunoscute de zei drept capele. Ca un întreg, capelele asigură un cadru grandios pentru regele decedat, în interiorul cărora ar fi putut observa pentru totdeauna evenimentele festivalului sed, și ritualurile de înmormântare cu ofrandele pentru viața de apoi.
13. Mormântul din sud împreună cu capela în Saqqara, incinta mormântului lui Djoser; a III-a Dinastie, cca. 2680 î.Hr.
Capela de cult din mormântul din sud are o fațadă orientată către curte divizată de nișe și împodobită cu o friză uraeus cobras (șarpele gata de atac -șarpe simbolic (emblemă a puterii) ce apare pe capul divinităților și suveranilor egipteni.)
În interiorul clădirii imense se afla un coridor relativ scurt ce ducea într-o cameră strâmtă, căminul unei figuri de cult a regelui.
14. Zidul de închidere cu poarta de intrare din Saqqara, complexul funerar a lui Djoser; a III-a Dinastie, cca. 2680 î.Hr.
Zidul avea cincisprezece porți dintre care paisprezece erau false. Doar turnul din colțul sud- estic ducea către complexul funerar principal. Această porțiune a zidului reconstruită atent arată clar faptul că în trecut, la origine, se foloseau cărămizi de construcție.
15. Holul intrării
Saqqara, complexul funerar a lui Djoser; a III-a Dinastie, cca. 2680 î.Hr.
În spatele intrării din colțul sud-estic al complexului se întinde un hol de intrare de 54 de metri lungime, acoperișul său fiind susținut de arcuri de sprijin. Lor li se alătură coloane pe jumătate ce au forma și efectul decorativ asemănătoare cu maldărele de trestie.
16-18.”Camerele Albastre”
Saqqara, complexul funerar a lui Djoser; a III-a Dinastie, cca. 2680 î.Hr.
Camerele și holurile au fost săpate la aproape 30 de metri sub piramidă, sub mormântul din sud; din punct de vedere arhitectural și în organizarea lor, ele reprezintă sectoare ale palatului de folosul regelui în viața de apoi. Remarcabil este faptul că porțiuni largi ale pereților sunt acoperite cu plăci de porțelan turcoaz ce erau destinate să reprezinte împletiturile și ce au dat totodată numele acestui apartament. Ilustrațiile arată o secțiune a zidului divizată de uși false, deasupra cărora sunt două geamuri. O reconstrucție a unui panou din mormântul din nord (din piramidă) lasă o impresie despre aceste apartamente în splendoarea lor originală (Muzeul Egiptean din Cairo; înălțime: 181 cm, lățime: 203 cm), panoul său principal fiind acoperit de o arcadă falsă cu așa-numiții pilari Djed, simboluri ale permanenței.
19. Regele Djoser conducând ceremoniile
Saqqara, incinta mormântului lui Djoser, mormântul din sud; a III-a Dinastie, cca. 2680 î. Hr; travertin; înălțimea imaginii cca. 110 cm.
Sub mormântul din sud se află o rețea de galerii, organizarea lor reprezentând palatul regelui din viața de apoi. Este prevăzut cu uși false cu imagini realizate în relief descriindu-l pe Djoser imiplicându-se în ceremoniile de cult. Purtând coroana Egiptului de Sus, el este aici pentru a conduce ceremoniile de cult în „ curtea sudică a vestului.”
20a (pe pagina precedentă) zidul cu poarta de intrare
Saqqara, complexul funerar a lui Djoser; a III-a Dinastie; cca. 2680 î. Hr.
În zona de lângă intrare până la incinta sacră a lui Djoser, zidul impresionant a fost reconstruit să ajungă la înălțimea de 10,5 metri folosind pietre antice.
20. Statuie așezată a Regelui Djoser
Saqqara, complexul funerar a lui Djoser; a III-a Dinastie, cca. 2680 î.Hr; travertin pictat; înălțime 142 cm, lățime 45,3 cm; Muzeul Egiptean din Cairo.
Statuia în șezut a lui Djoser este cea mai veche sculptură în mărime naturală ce s-a păstrat a unui conducător egiptean. Statuia îl arată în veșminte de preot, cu o mantie specifică festivalului sed și purtând o perucă sub basmaua regală. Partea din față a tronului este marcată cu numele lui Djoser, Netjerikhet. Statuia a stat izolată într-o capelă mică în fața părții de nord a piramidei în trepte, unde a fost găsită în 1924/5.
21. Serdabul
Saqqara, complexul funerar a lui Djoser; a III-a Dinastie, cca. 2680 î. Hr.
Capela se află în colțul nord-estic al piramidei, lângă intrarea în templul funerar. Aici a fost găsită statuia lui Djoser. Prin cele două scobituri autentice de la nivelul ochilor, statuia urmărea ceremoniile de cult din curtea din față.]
Se poate demonstra că acest tip de mormânt a apărut pentru prima dată la înmormântarea unui prinț în Naqada și în vechile morminte egiptene în Saqqara încă de la începutul Primei Dinastii, morminte apărute brusc în timpul domniei lui Hor Aha. Există clădiri de morminte distinse de tipul casă-mormânt specific Egiptului de Jos, cu structuri masive și solide ce ajung până la 50 de metri sau 100 de coți lungime, 15-20 de metri sau 30-40 de coți lățime și peste 5 metri sau 10 coți în înălțime. Fațadele lor vopsite în alb, scoase în evidență prin nișe, erau o imagine magnifică a prezenței regale deasupra stâncilor din nordul Saqqarei. Dacă nu erau morminte regale sau cenotafe, atunci erau cu siguranță mormintele reginelor și a celor mai mari prinți, datorită arhitecturii impresionante a dinastiei dominante.
Complexul funerar al Regelui Djoser
Înainte de construirea complexului funerar al Regelui Djoser existau diferențe în ceea ce privește utilizarea spațiului între mormintele regale de la Abydos din Egiptul de Sus și mormintele din cimitirul regal din Egiptul de Jos. Djoser a luat forme ce s-au dezvoltat în regiuni separate prin diferențe geografice și culturale, le-a combinat armonios într-un singur complex și într-o singură criptă. Era dominat în mod superficial de forma și aranjamentul mormintelor palatului de “tip Buto”. Până în prezent, oamenii de știință au căutat să explice originile incintei mormântului lui Djoser printr-un concept foarte abstract, și anume ca o construcție ce combină cele două tipuri ce au existat în tandem la Abydos de generații: complexul din Vale și așa-numiții tumuli de la Abydos. În orice caz, de când se știe că mormintele regale de la Abydos nu au fost de fapt movile de orice înălțime substanțială, ci erau acoperite doar de un mal de nisip destul de neimpresionant ce abia se ridica deasupra deșertului, această teorie a devenit clar îndoielnică. Mult mai probabil este faptul că la construirea complexului lui Djoser, mormintele din apropiere din cimitirul regal Saqqara, mastabalele “de tip Buto” din Prima și a II-a Dinastie, au fost folosite drept model. Chiar dacă nu știm multe despre Djoser din sursele contemparane – singura informație pe care ne putem bizui o reprezintă clădirile sale, statuia sa și reliefurile care îl înfățișază – este posibil ca el să fi fost responsabil de conceptul inovativ a palatului regal pentru viața de apoi. El ar fi fost sprijinit de spiritul său înrudit, arhitectul Imhotep.
Cercetări recente asupra planului clădirii au arătat că incinta mormântului nu a fost concepută inițial la o scară atât de mare și atotcuprinzătoare, ci că a s-a dezvoltat pe o perioadă mai mare de douăzeci de ani trecând prin mai multe faze ale clădirilor, aducând modificări planului. La început complexul trebuia să fi fost cam de jumătatea sa, ajungând la 300 de metri de la nord la sud, și 113 metri de la est la vest, dar cu elementele arhitecturale actuale deja expuse și parțial complete. Elementele construite în prima etapă a construcției includeau peretele de piatră cu panouri de nichel înalt de 10,5 metri, mormântul regal cu un templu funerar la nord, mormântul din sud deasupra peretelui sudic al incintei cu o capelă, fațada căreia are o friză distinctă a uraeus, cobra sacră, marea curte ceremonială dintre aceste două clădiri de morminte și mica curte ceremonială din partea de est. O diferență importantă între acest tip de mormânt și cele dinainte este orientarea relativ precisă a întregului amplasament către punctele cardinale (cele patru puncte cardinale de pe busolă); variația pe axa nord-sud, cum era denumită atunci, nu era mai mare de 3 grade. Limitele erau marcate de columne înalte ce purtau numele lui Djoser și ale reginelor sale, cu inscripția protectoare a lui Anubis, zeul ce ghida sufletele morților. Suprastructura mormântului regelui a fost în plan de la bun început ca o mastaba pe trei niveluri care, precum mormântul sudic, era orientată de la est la vest; ea a avut ca efect închiderea marilor curți ceremoniale de la sud și nord între clădirile înalte. Abia în a doua etapă a construcției, când mastabaua în trei niveluri cu mormântul regelui și mormântul sudic deja aproape terminate, suprastructura mastabalei a fost transformată într-o piramidă în trepte.
Într-una din primele etape piramida trebuia să aibă patru niveluri. Acest plan, cum se poate observa pe partea de est unde structura este deschisă, nu a evoluat deasupra primelor două niveluri ale mastabalei, moment când s-a decis extinderea structurii în lățime și-n înălțime la o piramidă cu șase niveluri și de 62,5 metri înălțime.
Modificarea mastabalei în trepte într-o piramidă în trepte a dat o mare importanță mormântului în cadrul întregului complex funerar. În opoziție, forma mormântului din sud a rămas o mastaba alungită orientată de la est la vest, doar depășind perimetrul peretelui sudic. Prezența a două morminte într-o singură incintă cu structuri subterane identice în mare măsură este una din particularitățile neexplicate ale compluxului lui Djoser. Faptul că acest model dublu se găsește ulterior în incintele piramidelor din sud nu înlesnește înțelegerea. Ambele camere funerare sunt construite din blocuri de granit în partea inferioară a unui puț adânc de 28 de metri. Din cauza dimensiunilor sale din interior, doar camera din granit de sub mormântul din nord a putut fi folosită ca loc de veci. Numeroase obiecte au fost descoperite acolo în ultimul secol printre care și calota de aur a lui Djoser. Pe de altă parte, camera funerară a mormântului sudic era prea mică; era goală și fără nicio urmă a săvârșirii vreunei slujbe de înmormântare. Cel mai probabil acea cameră conținea un obiect ușor de transportat, o statuie de lemn acoperită cu aur ce era vazută ca echivalent a trupului regelui decedat. Cu toate acestea, mormântul sudic, ce a fost găsit gol, a fost sigilat într-o manieră similară cu cea a mormântului de sub piramidă unde era îngropat regele. Accesul în camera din granit se făcea printr-o gaură rotundă, ce a fost sigilată în partea superioară cu un dop de granit ce cântărea mai multe tone și care trebuie să fi fost suspendat în anticameră până la înmormântare. Camerele funerare sunt conectate printr-un sistem de galerii subterane ce serveau la depozitarea cantităților enorme de provizii pentru viața de apoi. În partea de est a ambelor puțuri un al doilea sistem de galerii se ramifică să formeze o galerie dreptunghiulară în jurul unei porțiuni de piatră dură. Pereții galeriilor au fost decorați cu plăci pictate albastru-verde.
O serie de unsprezece puțuri pe partea estică a mastabalei ajungea până la 30 de metri adâncime spre galeriile de sub mormântul regelui. Familia regală ar fi fost îngropată aici, deși doar cinci galerii, cele mai nordice, erau acoperite cu piatră sau lemn; s-au descoperit mai multe sarcofage din alabastru pentru înmormântarea copiilor, dar nu și regina. Pe de altă parte, cele șase galerii sudice erau pline cu aproximativ 40.000 de vase din piatră de diferite forme ce conțineau diferite materiale, printre care erau și câteva vaze ce purtau numele regilor din Prima și a II-a Dinastie.
Ridicarea și lărgirea mastabalei inițiale ajungând la o piramidă cu șase niveluri a însemnat creșterea mărimii planului de ansamblu și construirea peste camera funerară spre partea de nord a piramidei și peste coridorul ce duce la mormânt. Pentru a construi o nouă cameră funerară de aceleași proporții, complexul funerar a trebuit să fie extins spre nord și era necesară o curte pentru ca ofrandele și proviziile să fie livrate. Un altar monumental, unde erau aduse jertfele, domina noua curte din nord. Intrarea în camera funerară și locul jertfelor erau păzite de o capelă mică, înclinată spre partea de nord a piramidei, cunoscută drept serdab. În clădire s-a găsit singura statuie de mărimea lui Djoser, care a rezistat, reprezentând imaginea inaccesibilității și demnității divine ale regelui în viața de apoi.
Când complexul s-a extins pe partea vestică printr-o cameră îngustă care fusese văzută până acum ca o magazie, deși era cel mai probabil mormântul lui Khasekhemui, ultimul rege al celei de-a doua dinastii. Faptul că această structură a fost inclusă arată temperamentul particular al lui Djoser și Imhotep în proiectul lor. Complexul lui Djoser nu este doar un model al palatului regal, cum s-a presupus mai înainte, ci o reprezentație în piatră a Egiptului în viața de apoi. Mormintele din sud și nord sunt simboluri pentru cimitirul regal de la Abydos cât și pentru palatul regal din Egiptul de Jos. Sunt centrele religioase ale cultului regal. Curtea din partea de sud pe care au anexat-o și capelele curții ceremoniale mici din partea estică reprezintă tărâmul Egiptului și sanctuarele sale, lumea celor vii, care era locul pentru ceremoniile veșnice ale regelui. Curtea din partea de nord simbolizează mlaștinile bogate ale Deltei și reprezintă locul de ofrandă al paradisului din nord; zona de vest cu nișa alungită ce adăpostea mormântul simbolizează „regatul sfânt”, lumea celor morți. Această imagine a pietrei ce simbolizează Egiptul în viața de apoi este înconjurată de un zid împrejmuit ce o protejează de haosul lumii neordonate. Zidul are 15 porți, deși numai una funcționează pe post de intrare. Prin orientarea sa precisă spre nord, urmând cursul Nilului, complexul este asociat cu axa lumii, al cărei pol este piramida cu mormântl regal, palatul eternității.
Această invenție impresionantă a unui Egipt veșnic în viața de apoi s-a dezvoltat treptat de-a lungul unei perioade lungi de construcție. Pentru moment, trebuie să rămână o problemă deschisă dacă doar cei nouăsprezece ani potrivit domniei lui Djoser în “Canonul Regal din Torino” ar fi fost suficienți pentru a realiza acest lucru sau dacă va fi nevoie să-i dublăm anii, ceea ce ar fi în concordanță cu modurile de socoteală din vremea Vechiului Regat.
Succesorii lui Djoser
Nici unul din succesorii lui Djoser din a III-a Dinastie nu și-a terminat mormântul. Totuși au făcut progrese în tehnicile de construcție și au adus coerență în ceea ce privește magaziile subterane. Numărul curților a fost redus, iar ei au încercat să construiască piramide în trepte mai înalte. Complexul funerar al fiului sau al nepotului lui Djoser, Sekhemket, a fost descoperit pentru prima dată în anii `50 la Saqqara, la sud vest de complexul lui Djoser. Camera funerară conținea un sicriu care, deși era gol, era aparent închis și care probabil fusese jefuit în antichitate. O altă piramidă în trepte din cea de-a III-a Dinastie, erodată destul de mult, se află la nord, la 10 km depărtare, în Zawiyet el-Aryan. Huni, ultimul rege al dinastiei, a construit piramide în trepte mici și solide de la Elefantina până la Atribis în Delta Nilului; nu piramide cu morminte, ci monumente regale, de parcă ar fi fost turnuri pentru palatele sale. Locul lui de veci real nu a fost încă descoperit. Se pretinde adesea că Huni a început piramida în trepte a lui Meidum și că Snefru, primul rege al Dinastiei a IV-a, a terminat-o în locul său, cu toate că această variantă nu mai este solidă. Prezența lui Huni nu este înregistrată acolo. Mormântul său trebuie să fi fost în regiunea Saqqara, unde erau îngropați oficialii înalți din vremea sa. Pe lângă asta, ne putem da seama după înscrierile de pe clădiri și din inscripționări de faptul că în timpul Vechiului Regat și Regatului Mijlociu niciun rege nu a terminat o piramidă pentru predecesorul său și nici nu preluat-o pentru el însuși.
Domnia lui Sneferu
Epoca Piramidelor începe în jurul anului 2640 Î.Hr cu domnia de lungă durată a lui Sneferu, primul rege din a IV-a Dinastie; a fost cea mai magică și magnifică perioadă a culturii egiptene. În plus față de arhitectură, arta sculpturii reliefului și a picturii au atins cele mai înalte culmi. Mai mult, în domeniul științelor naturale și medicinei, cunoștințele și practica urmau să rămână bine întemeiate timp de secole, exact în epoca Greciei. Credința în zeul soarelui Ra, făcător al tuturor lucrurilor, a dominat religia, etica, statul și societatea egipteană, care a devenit deschisă și receptivă către cei cu aptitudinile necesare pentru a lucra la proiecte mari. Acești indivizi au format noua clasă a “scribilor” ce erau pregătiți în administrarea practică și teoretică a statului. Grupul accepta prinți pe lângă cei care au ajuns aici pe merit. Garantul sistemului, zeul soarelui Ra îi dă putere regelui, a cărui divinitate nu constă în el, ci în rolul său de conducător. El este “Zeul blând,” iar sarcina lui este să devină Zeul necropolei. Numele lui Sneferu, Horus, înseamnă “Lord al ordinii mondiale”, un titlu ce face referire mai târziu la zeul soarelui Ra. Fiul lui Sneferu, Kheops se identifica cu zeul soarelui până și în piramida și complexul său funerar încât fiii și succesorii săi au primit noul titlu regal de „ Fiu al lui Ra.”
Nu există multe surse contemporane în ceea ce privește strămoșii și caracterul lui Sneferu. Mama sa, Meresankh a fost probabil a doua regină a lui Huni, ultimul rege al celei de-a III-a Dinastie, dar strămoșii de gen bărbătesc ai regilor Vechiului Regat nu sunt niciodată menționați direct, deoarece regele are o descendență divină.
Pe lângă structurile sale piramidale mari, realizările principale ale domniei lui Sneferu au fost campaniile militare din Nubia și Libia ce au adus capturi substanțiale de vite și oameni. Au fost așezați în treizeci și cinci de moșii regale noi în Faiyum și Deltă. Alte realizări ce pot fi asociate cu perioada aceasta sunt construirea unui noi palat regal, posibil lângă Dahshur, cu porți înalte din lemn de cedru, construcția de nave, fabricarea statuilor în mărime naturală din aramă și aur și o harpă foarte mare din lemn.
În mod surprinzător, construirea piramidelor nu este menționată în documentele contemporane, cu toate că s-ar putea să fi fost cel mai important eveniment din timpul domniei unui rege. Construirea unei piramide, împreună cu ceremoniile din templu, organizarea ritualurilor zilnice ce garantau răsăritul și apusul soarelui, trecerea anotimpurilor și venirea inundațiilor Nilului, este o parte esențială a sarcinii pe care o are regele în timpul vieții sale și care de-abia dacă e nevoie să fie menționată. Pe lângă asta, Sneferu a fost fără îndoială cel mai impresionant constructor al lumii antice, construind trei piramide mari și două mai mici în timpul lungii sale domnii, folosind mai mult de 3,6 milioane de metri cubi de piatră: cu un milion mai mult decât a folosit fiul său Kheops la Marea Piramidă din Giza. Cu toate acestea, el este cunoscut în tradiția egipteană ca un rege bun care li se adresa suboronaților săi, potrivit poveștilor din folclor, cu termenul de „prieten” sau chiar “frate.”
Forma complexului piramidal s-a schimbat, sub influența venerării soarelui, de la un dreptunghi îndreptat spre nord-sud la un complex în formă de pătrat de la est la vest, îndreptat spre est (răsărit). Așezarea pe direcția est-vest scoate în evidență un nou element în planul general al complexului: lungul drum pietruit. Acest drum duce de la est, tărâmul celor vii, până la mormântul din piramidă, și se termină la templul funerar care de acum încolo se găsește la estul piramidei. Poarta de intrare până la drumul pietruit se transformă într-un templu în vale, centrul de cult al orașului piramidal, unde zeița Hathor și regele au fost venerați ca zeități locale.
Piramidele lui Sneferu
Sneferu și-a construit primele sale două piramide, tot în formă de piramide în trepte, la Meidum. Piramida în trepte mică și solidă constituie un punct de reper semeț peste palatul său la Seila, la marginea estică a orașului Faiyum. Primul său complex piramidal complet, 10 km spre est, include o piramidă imensă în trepte ce a fost extinsă într-o a doua fază a construcției la înălțimea extraordinară de 85 de metri, și încă domină vederea Văii Nilului. Spre finalul lungii sale domnii, Sneferu „a modernizat” piramida, schimbându-i forma într-una a unei piramide adevărate.
Exact cum forma piramidei în trepte își avea originea în precedenta Dinastie a III-a, s-au remarcat și alte inovații influențate de orientarea piramidei spre est, cum am spus mai devreme, și în sistemul camerelor funerare. Printre clădirele de cult ale noului complex, singurele asemănări cu complexul lui Djoser sunt templul funerar și mormântul din sud, ce a fost construit precum mormântul regelui ca o mică piramidă în trepte direct spre sudul piramidei principale. Cu certitudine, nu există nici un templu funerar adevărat la Meidum, de vreme ce regele nu avea să fie îngropat acolo, dar la estul piramidei se află un altar cu două stele, ce îl înlocuiesc și îl reprezintă fizic pe rege. Sistemul camerei funerare din piramidă diferă de asemenea de cele din a III-a Dinastie. Camera funerară nu se mai găsește în puțul adânc, ci deasuprea stâncii din corpul piramidei. Intrarea sau ieșirea, pe de altă parte, se află de acum înainte în partea de nord și rămâne în această poziție pe toată durata Vechiului Regat. Prin coridorul ce duce la mormânt și de acolo adânc în subteran, regele s-ar ridica la stelele eterne în cerul nordic (rai), pentru a-l cunoaște pe zeul soarelui în barca sa. Începuturile unui sistem cu trei camere poate fi observat în mormintele din Prima Dinastie: o cameră funerară adecvată, precum și două camere secundare, care serveau inițial la depozitarea celor mai importante ofrande aduse regelui decedat. În mormântul lui Djoser, anticamera și camera laterale erau deja concepute să aibă o funcție religioasă. Așa că ridicarea la stele începe din anticameră și din acest motiv pietrele care închid intrarea sunt decorate cu stele. Galeriile din est ale „camerelor albastre” reprezintă modelul palatului pentru viața de apoi. În cea de-a IV-a dinastie aranjamentul orizontal al camerelor este înlocuit de un sistem vertical, dintre care Piramida lui Kheops este exemplul cel mai potrivit.
La Meidum, s-a lansat o modă prin apariția unui cimitir regal în rânduri ordonate de la nord-estul piramidelor cu două mastabale ale fiilor lui Sneferu și ale soțiilor sale. O mastaba imensă este poziționată chiar lângă colțul din nord-est al complexului piramidal și așadar într-o poziție importantă. Ea a fost aparent construită în grabă și conține mormântul unui prinț necunoscut, probabil prințul care a murit de tânăr la începutul domniei lui Sneferu. Putem doar specula cu privire la motivele pentru care în al cincisprezecelea an al domniei sale, Sneferu ar fi trebuit să-și abandoneze palatul și piramida aproape completă de la Meidum, și să înceapă din nou să construiască un palat și o piramidă lângă Dahshur, la aproximativ 50 de km spre nord. Poate că era dificil să controlezi colonizarea Deltei Nilului și rutele de comerț tocmai din Egiptul Mijlociu îndepărtat. Pe de altă parte, noul teren de lângă Dahshur era localizat convenabil. Un bazin natural din golf asigura dezvoltarea regiunii. Spre est, o rută comercială ducea la Sinai, și o vale seacă ducea la oazele din vest și la Faiyum. Carierele de travertin folosite drept material de construcție erau situate în mod convenabil de-o parte și de alta a Nilului.
O nouă ocazie s-a ivit pentru muncitorii și specialiștii fără ocupație acum făcând un angajament îndrăzneț și anume construirea unei piramide falnice fără trepte, și cu o pantă aproape la fel de abruptă ca cea a piramidei în trepte, cu înălțimea impresionantă de aproximativ 150 m.
Trebuie scos în evidență faptul că trecerea de la o piramidă în trepte la forma geometrică pură a unei piramide reale este categoric inevitabilă. Niciuna din celelalte culturi antice care construiau piramide în trepte nu a făcut această trecere. Trecerea de la clădirile rectangulare ce formau un deal artificial la forma geometrică de piramidă este o realizare inteligentă ce a fost rezultatul unui joc de noroc extraordinar și unic în perioada lui Sneferu. Îmbunătățiri îndrăznețe s-au făcut de asemenea în camerele funerare din noua piramidă, care datorită formelor sale actuale este cunoscută drept “Piramida Turtită”. Camerele funerare trebuiau să aibă arce de până la 15 metri înălțime susținute de buiandrugi, concepuți la Meidum și perfecționate aici. Modificările ulterioare datorate dărâmării și deteriorării din timpul construcției au avut drept rezultat un sistem de cameră în această piramida, care este extrem de complicat și dificil de urmat.
Potrivit unor descrieri religioase anterioare legate de viața de apoi a regelui, acest lucru s-a produs pe lumea cealaltă. Din acest motiv cel mai mic dintre cele trei camera funerare a trebuit să fie poziționat adânc în stâncă, la fel ca la mormântul lui Djoser. Panta ascendentă a coridorului ce duce către mormânt este de asemenea cauzată de nevoia unui pasaj până sus la stelele circumpolare. Așadar, era nevoie să înceapă adânc în stâncă sub pământ pentru a duce la ieșirea dorită, o distanță scurtă până la fațada nordică a piramidei. Camera din mijloc este asociată cu procesul de ascensiune a regelui în rai, care în schimb este reprezentată de camera funerară de mai sus, chiar dacă ascensiunea se face de fapt în direcția coridorului ce duce la mormânt.
Pentru a ușura procesul de excavare a unui puț de aproximativ 7 m lățime cu 7 m lungime și adânc de 22,5 m, mai întâi a fost turnat un strat de marnă și ardezie cum s-a procedat și la Saqqara. Cu toate acestea, procedura nu a fost adecvată pentru a susține greutatea pietrelor. Pe măsură ce piramida se ridica pe verticală, fisuri de mărimi considerabile apăreau în cele trei camera și pe coridor, și inițial a părut suficient ca acestea să fie reparate prin șpăcluire. A devenit destul de repede foarte clar că atât camerele inferioare cât și coridorul de intrare erau grav avariate și nu puteau fi salvate de ulterioare modificări. În cele din urmă, toate încercările de reparare a piramidei – chiar și renunțând la camera inferioară și reducând unghiul de pantă a piramidei – s-au dovedit a fi inutile. După 15 ani de de construcție, cel mai îndrăzneț proiect dintre toate a trebui să fie abandonat. Sneferu a început construirea celei de-a treia piramide.
Piramida în trepte de la Meidum a fost modernizată în același timp și transformată într-o piramidă adevărată. Pentru cea de-a treia piramidă a lui Sneferu, “Piramida Roșie” din nordul Dahshurului, a fost mai întâi testat pământul, iar zona s-a mărit cu 220 de m d-a lungul laturilor, și s-a decis ca unghiul de pantă să fie de 45 de grade. Metoda construirii în straturi, care nu a redus deloc timpul necesar ridicării piramidei adevărate, a fost respinsă și înlocuită cu cursuri orizontale de piatră. După piramidele lui Kheops și Kefren, “Piramida Roșie” este a treia ca mărime, ajungând până la 105 m înălțime. Toate particularitățile acestei clădiri contribuie la crearea unui efect armonios, rezervat și maiestuos. Sistemul camerelor este de asemenea armonios și ușor de umărit, pentru că sunt așezate una în spatele celeilalte. Sunt amplasate sub nivelul solului și se poate ajunge la ele prin ieșirea din zidul din nord la aproximativ 30 de metri deasupra solului, lucru ce sigur a îngreunat ceremonia funerară și blocarea finală a coridorului.
Fundațiile unui templu funerar complet făcut în grabă din fața părții de est a piramidei și rămășițele triste ale unui trup neînsuflețit mumificat găsite în camera funerară arată că Sneferu a fost până la urmă îngropat în această piramidă. Prinții și prințesele din ultimii ani ai domniei lui Sneferu sunt îngropați în mastabale din piatră solidă în zona estică în fața celor două piramide din Dahshur. Sunt construcții masive dreptunghiulare din piatră cu pereți exterior netezi. Doar partea estică pare să fi avut inițial două nișe, cele mai sudice dintre care au purtat numele decedatului și probabil o tăblie de ușa falsă. Într-o curte mică în față se găseau două stele inscripționate cu nume și titluri regale. Chiar și regina principală a perioadei, probabil regina Hetepheres, a avut doar o mastaba modestă și nedecorată. Cu toate acestea, nu a fost îngropată la Dahshur, ci mai târziu la Giza, în cimitirul fiului său Kheops.
În timpul domniei lui Sneferu, perioada de construcții ce a durat aproape 50 de ani a adus progrese remarcabile în domeniul construcției: în ceea ce privește zidăriile, în săparea tunelelor, în transportul pietrelor și structurile de rezistență. Experiența amară a prăbușirii catastrofale din cauza pământului instabil a dus la grija excesivă pentru alegerea terenului. Organizarea și logistica terenului clădirii se datorează din experiența anterioară mutarea de două ori a orașelor ce construiesc piramide. Nevoia de materiale de construcție, tipuri speciale de pietre, lemn și cupru pentru unelte și echipament a încurajat expedițiile și comerțul cu țări din nord. Acest lucru a adus cunoaștere a zonei înconjurătoare. S-a dezvoltat de asemenea și serviciul public prin sarcinile sale variate și a devenit un instrument eficient al guvernului central.
[Traducere imagini: 22. (pe pagina de alături) Piramida în trepte a lui Sneferu
Meidum; a IV-a Dinastie, cca. 2625 î.Hr.
Piramida în trepte a fost construită în două etape și a fost până la urmă reconstruită într-o adevărată piramidă spre sfârșitul domniei lui Sneferu. În perioada romană fețele piramidei au fost îndepărtate și pentru a fi făcut în stuc. Motiv pentru care treptele sunt din nou vizibile precum și etapele construirii Piramidei în Trepte.
23. Priveliște peste Saqqara de Sud spre Dahshur
În plan apropiat se află Mastabaua el-Faraun, mormântul ultimului rege din a IV-a Dinastie; în dreapta se află piramida lui Pepi al II-lea Neferkare de la sfârșitul celei de-a II-a Dinastii (cca. 2170 î.Hr.), iar în planul îndepărtat se află Piramida Turtită și Piramida Roșie ( ale lui Sneferu), construite în 2639 și respectiv 2581 î.Hr.
24. Piramida turtită a lui Sneferu
În Sudul Dahshurului, a IV-a Dinastie, cca. 2615 î.Hr.
Inițial, piramida a trebuit să aibă în jur de 150 de metri înălțime, cu o pantă chiar mai abruptă. De vreme ce pământul a cedat, s-a încercat ceva pentru a salva clădirea prin intermediul unui strat frontal gros și prin reducerea unghiului de pantă. Planul interior al piramidei a cedat în același timp, căpătând fisuri periculoase ceea ce a dus la abandonarea clădirii.
25. Desen izometric al planului camerelor funerare din Piramida Turtită a lui Sneferu
Surparea zidăriei este cauza reconstrucției sistemului camerelor. Cele două camere amplasate cel mai adânc (B, C) care, după înmormântare, ar putea sta la dispoziția naturii spirituale a regelui, ar putea fi blocate cu piatră. Lucrul acesta înseamnă că pasajul către camera mortuară (A) era de asemenea blocat. S-a decis deci să se adauge un al doilea coridor către mormânt dinspre vest (E, primul coridor-D). Din cauza nivelului înalt al camerei funerare și cerințele religioase pentru ca holul către mormânt să se ridice, la final piramida era cu 33 de metri mai înaltă în partea vestică. Din cauza surpării, nu s-a mai încercat nimic pentru a mări bolta susținută de buiandrugi a camerei funerare unind-o direct cu cea de-a doua cameră, deși acest lucru a fost ulterior realizat prin intermediul unui coridor de legătură fără de succes.
26. Piramida Turtită a lui Sneferu
Sudul Dahshurului; a IV-a Dinastie, cca. 2615 î.Hr.
Vedere spre bolta cu buiandrugi a camerei inferioare din interiorul piramidei. Podeaua camerei măsoară 6,30 m cu 4,96 m; capătul superior al bolții este redus la 1,60 m cu 0,30 m, motiv pentru care buiandrugii ies în consolă succesiv, câte 15 cm fiecare.
27. Colțul nord-vestic al Piramidei Turtite a lui Sneferu
Sudul Dahshurului; a IV-a Dinastie, cca. 2615 î.Hr.
La exterior, s-a încercat în câteva rânduri să se împiedice căderea masei de piatră cu ajutorul unui strat gros și cu o reducere a unghiului de pantă. Dar chiar și blocurile de pe această fațadă au fost zguduite de către mișcările puternice ale pământului.
28. Piramida Roșie a lui Sneferu
În nordul Dahshurului; a IV-a Dinastie, cca. 2605 î.Hr.
După catastrofa Piramidei Turtite, Sneferu a construit o a treia piramidă la aproximativ 2 km spre nord (numită altfel datorită travertinului bogat în fier roșu al zidăriei principale), unde a fost până la urmă îngropat. Proporțiile armonioase ale formei exterioare și perfecțiunea sistemului camerelor funerare fac această piramidă unul dintre cele mai magnifice morminte ale Vechiului Regat.
29. Piramida în miniatură de la Piramida Roșie a lui Sneferu
În Nordul Dahshurului; a IV-a Dinastie, cca. 2605 î.Hr; din travertin; Înălțime: 100 cm, lățime: 157 cm.
Cheia bolții piramidei a fost găsită bucăți printre dărâmături în partea de est și reasamblată ulterior. Este cea mai veche piramidă în miniatură ce a rezistat din perioada piramidelor Vechiului Regat, și este posibil să fi fost acoperită cu un înveliș din metal.
Diverse blocuri de travertin fragmentate au fost descoperite recent la Piramida lui Kheops din Giza, care trebuie să fi aparținut Piramidei în miniatură a Marii Piramide din Giza.
30. Piramida Roșie a lui Sneferu, camera funerară
Nordul Dahshurului; a IV-a Dinastie, cca. 2605 î.Hr.
Camera funerară se se întinde la aproximativ 9 metri deasupra anticamerelor. Este un hol impresionant de 8,35 metri lungime și 14,64 metri înălțime, cu o arcadă falsă perfectă, al cărui impact depășește până și Marea Galerie a Piramidei lui Kheops. Profanatorii de morminte ulteriori în căutare de comori îngropate au ars mobilierul din lemn masiv și au distrus podeaua.
31. Piramidele din Giza
Giza; a IV-a Dinastie; cca. 2585-2511 î.Hr.
Vedere din sudul Piramidei lui Mikerinos cu piramida mică, de cult a regelui și cele două piramide în trepte a reginelor sale. În plan îndepărtat se află complexele lui Kefren și Kheops.]
Piramida lui Kheops – Minune a Lumii Antice
Fiul lui Sneferu și succesorul a beneficiat deci de cele mai bune exemple posibile pentru a planifica o piramidă și mai ambițioasă pentru propriul mormânt. Pentru a evita construirea unei alte clădiri ce avea să ajungă o ruină, a început construcția ce avea o poziție impresionantă, pe creastă deasupra orașului actual Giza. Noul palat regal a fost ridicat spre est.
Perfecțiunea proporțiilor și construirea structurii uriașe se potrivește exact cu planul coridoarelor și al camerelor. Până în prezent , savanții au încercat într-un spirit extrem de pozitiv să atribuie cele trei camere ale piramidei a trei schimburi succesive în construcție. Dar nu este drept față de arhitecții care au proiectat și executat această clădire unică în așa fel încât să sugereze faptul că, în elementul esențial al construirii piramidei, acela este sistemul camerelor funerare, au continuat fără concept sau plan. Contra acestui punct de vedere stă un argument concluziv în sensul că exteriorul clădirii și aspectul sistemului camerei funcționează în tandem, și că nici în interior nici afară nu există nimic care să sugereze schimbarea planului. Cercetări recente au arătat că încă din Perioada Dinastică Timpurie mormintele regale nu aveau doar o singură cameră funerară, ci o serie de trei camere sau spații, a căror funcție a fost până acum parțial înțeleasă. Recent, această realizare a adus de asemenea dovezi împotriva misticismului piramidei, o epidemie care izbucnește din nou, care sugerează că secretele ascunse, sau chiar alte camere de comori, “camerele cunoașterii,” au fost construite în planul camerelor Piramidei lui Kheops.
Camera funerară superioară din granit se află mai mult sau mai puțin izolată în interiorul piramidei. Cinci camere cu reliefuri cu grinzi de granit cântărind până la 40 de tone serveau la scoaterea în relief a greutății. Cea mai de sus are un acoperiș triunghiular din blocuri de travertin ce stau pe pietrele din inima edificiului. În camerele cu reliefuri se află diferite bucăți de sculptură, ce îl înfățișează pe Kheps, realizate de muncitori, singura dovadă autentică a constructorului găsită în piramidă. Din mijlocul zidurilor sudice și nordice ale camerei funerare – și la fel și din mijlocul camerei –coridoarele false duc spre cerurile sudice și nordice. Ele asigură o rută directă spre rai pentru sufletul regelui mort. Înainte ele erau văzute drept puțuri de ventilare sau telescoape astronomice. Dar este cert ca aceste coridoare au fost inițial închise și puteau fi folosite doar pentru drumul regelui către rai.
Este specific credințelor conservative ale egiptenilor antici faptul că alături de teologia predominantă centrată pe închinarea la soare, idei vechi legate de viața de apoi din adâncurile pământului erau de asemenea tolerate. Aspectul acesta htonian se remarcă în camera de piatră aflată la 30 de metri adâncime în pământul solid de dedesubt. Coridorul de pe partea de est a camerei , care ar fi dus la un mormânt din sud de sub piramidă, nu a fost niciodată terminat, fapt pentru care Kheops a construit mai târziu o piramidă mică în sud în colțul sud estic al curții piramidei sale, descoperită și dezgropată cu câțiva ani în urmă. Camera din mijloc are o nișă pe partea estică pentru statuia ka (forța vitală)a regelui și, la fel ca încăperea din granit, are holuri false ce duc către rai. Această cameră nu ar fi putut niciodată să fie o cameră funerară de vreme ce nu a fost prevăzută cu un sarcofag din piatră sau un sigiliu magic cu o poartă-ghilotină (cal de friză care închide intrarea coridoarelor). Prin includerea unei zone de cult îngrădită în corpul piramidei, incinta de afară a fost redusă rămânând doar templul funerar, din care doar pavajul din bazalt a rămas astăzi. După modelul de marcaj în pavaj poate fi observat faptul că templul avea odată o curte largă înconjurată de columne și o capelă pentru ofrandele funerare. De asemenea, adăugată mai târziu, și doar după ce mormântul din sud aflat în piatra de sub piramidă a fost abandonat, exista o mică piramidă de cult în colțul sud estic al complexului. Fragmente din statuile din travertin și alte pietre erau dovada a decorațiunilor bogate. Necropola a fost plănuită la fel de precis și de atent cum a fost și întreg complexul. Cinci puțuri în piatră spre estul și sudul piramidei au conținut odată bărci funerare – nu bărci solare – pentru Kheops. Ambele puțuri dinspre sud au fost găsite inițial astupate. Puțul din est conținea o corabie regală completă cu cârmă și echipament, distrusă în peste 1200 de bucăți. Reasamblată acum, măsoară 43,40 m lungime. Cealaltă corabie mormânt încă nu a fost deschisă, deși imagini video recente au fost făcute printr-un puț forat ce arată că nava a fost grav avariată de condițiile neprielnice de sub pământ. Ambele nave asigurau cu siguranță transport regelui în timpul vieții și erau totodată la dispoziția sa și în viața de apoi. Nu sunt singurele bărci găsite. Încă din Prima și a II-a Dinastie regii aveau la bărci la dispoziție pentru viața de apoi. De asemenea, la est se întind trei mici piramide, una pentru mama regelui, Hetepheres, principala soție a lui Sneferu, care a trăit mai mult decât el și a murit în palatul din Giza al fiului său fiind îngropat acolo; și celelalte două piramide aparțineau reginelor principale, Meretites și Henutsen, mamele fiilor și succesorilor lui Kheops, Djedefre și Kefren. Copiilor nelegitimi ai regelui li s-au dăruit mastabale duble imense la est de piramidele reginelor. Oficialilor înalți ai curții, arhitecților și chiar și prințului Hemiunu, administratorul influent al edificiului, li s-au dat locuri de veci în cimitirul din vest.
Însuși regele s-a implicat în alegerea formei capelelor și decorarea lor, ea fiind destinată pentru cele mai importante ofrande. Capelele formează o reprezentare unică în forma monumentală a statului și a societății, în ierarhia curții regale și în lumea imaginară a vieții de apoi a regelui, cu scopul că ar putea să-i fie de folos pentru totdeauna. De asemenea, ele reprezintă recipiente ale generozității regale și ofrande de la templul funerar regal central.
Pe cât de puține știm despre alți regi ai Vechiului Regat pe atât de puține știm și despre Kheops. Critica la adresa domniei sale și realizărilor sale lăsate moștenire de Herodot este o reacție pur grecească la adresa arhitecturii ce se ridică deasupra tuturor la scară umană, și care pentru un grec ar putea semnala doar sfidarea zeilor. Știm că este fiul lui Sneferu doar din descoperirea mormântului mamei sale, Hetepheres, într-un cavou la Giza. Regina a fost inițial îngropată în acest cavou, în timp ce piramida sa, cea aflată cel mai la nord dintre piramidele reginelor, era completată la est de piramida lui Kheops. Kheops face parte din generația mai tânără a fiilor lui Sneferu și s-a născut probabil când orașul Dahshur era în mijlocul construcțiilor, ceea ce ar însemna că a urcat pe tron când avea în jur de 25-30 de ani. Până atunci, frații săi mai mari, prinții Nefermaat și Rahotep, care au fost arhitecții piramidelor de la Meidum și Dahshur, erau deja morți.
[Traducere imagini:32 (imaginea de alături) Platoul Piramidelor din Giza
Această fotografie aeriană arată Piramida lui Khefren în prim plan cu templul funerar asociat și drumul pietruit. În spate pe diagonală se află Piramida lui Kheops, spre partea sudică se poate observa muzeul pentru barca funerară a regelui. La vest de Piramida lui Kheops se întinde o zonă largă cu cimitirul oficialilor.
33 Giza, proiecție izometrică a Piramidei lui Kheops
Camera de piatră
Coridor către subteran
Coridor către suprateran
Criptă
Pasajul jefuitorilor de morminte, sau puțul de serviciu
Așa-numita cameră a Reginei
Camera Regelui
Camera cu reliefuri
Galeria Mare
Puțurile de ventilație
34 Piramida lui Kheops, Camera funerară a Regelui
Giza; a IV-a Dinastie; cca. 2585 î.Hr.
Camera funerară, brăzdată cu granit roșu închis, a fost amplasată la înălțime mare în piramidă și a fost concepută ca loc de odihnă pentru Kheops înainte de ridicarea sa la cer. Kheops a dat semnificativ numele zidului piramidei “Orizontul lui Kheops.” Lângă peretele vestic al camerei se afla sorcofagul (lungime: 227cm; înălțime: 105 cm) ce stă oblic/de-a curmezișul în ziua de azi. Capacul său lipsește, la fel ca legătura cu rămășițele conducătorului.
35 Piramida lui Kheops, Marea Galerie
Giza; a IV-a Dinastie; cca. 2585 î.Hr.
De la redescoperirea sa de către turiștii europeni, Marea Galerie a fost recunoscută drept o minune arhitecturală. Din punct de vedere architectural, este o structură ce reușește să acopere un corridor lat în timp ce susține greutatea enormă ce stă deasupra sa. Prin urmare, galeria reprezintă o dezvoltare a construcției arcadei false din Piramida lui Sneferu.
36 Giza, planul piramidelor și templele funerare
În prim plan sunt amplasate provizoriu orașul (F), și palatal regal (E) menționat în inscripții.
A Piramida lui Mikerinos
B Piramida lui Kefren
C Piramida lui Kheops
D Cimitirul din Vest
G Satul muncitorilor
37 Procesiune de tauri
Lisht; a IV-a Dinastie, cca. 2585 î.Hr; travertin; înălțime: 43 cm, lungime: 129 cm; Muzeul Metropolitan de Artă din New York,“Roger`s fund” și “E.F. Harkness Gift” 1922,22.1.3.
În timpul săpărilor la Piramida lui Amenemhat I și la necropola din jur din Lisht, numeroase blocuri reutilizate ce proveneau inițial din clădiri regale ale Vechiului Regat din Giza și din Saqqara au fost găsite. Printre ele era și acest relief cu reprezentarea a trei tauri cu coarne lungi. Este posibil ca fragmentul ce a rezistat sa fi aparținut unui tablou larg în templul din vale a lui Kheops, perioadă aproximată după cartuș sau după titlul acelui conducător.
38 Fațada estică a Piramidei lui Kheops, cu piramidele Reginelor
Giza; a IV-a Dinastie; cca. 2585 î.Hr.
În timpul domniei lui Kheops, mamei regelui și reginelor li s-au dat morminte mai mici în piramide pentru prima dată. Imediat la est față de piramida regelui se află templul său funerar, aproape complet distrus în ziua de azi, în timp ce în spatele celor trei structuri învecinate ale reginelor se întindea cimitirul cu alți membri mai distanți ai familiei.
39. Statuie ce îl prezintă pe Hemiunu șezând
Giza; cimitirul din vest, mastaba G 4000; a IV-a Dinastie, cca. 2580 î.Hr, travertin pictat, Înălțime 155,5 cm, Muzeul Pelizaeus din Hildesheim, 1962. V
Kheops i-a încredințat clădirea piramidei sale vizirului Hemiunu, nepotul lui Sneferu. Statuia sa impresionantă de mărime naturală ne arată cum arăta individul din timpul domniei lui Sneferu și Kheops care a construit piramide ce puteau rupe cerul în două.
40. Piramida lui Kefren
Giza; a IV-a Dinastie; cca. 2550 î.Hr.
Piramida lui Kefren se află pe direcția sud-vest a piramidei tatălui său, Kheops. Din acest motiv și datorită unghiului său de pantă mai abrupt, piramida pare mai înaltă, deși în realitate este mai scurtă cu trei metri decât cea a lui Kheops. Din cauza unghiuuil abrupt a fost mai dificil pentru jefuitorii din evul mediu să înlăture fațada din jurul vârfului piramidei.
41. Templul din vale a lui Kefren
Giza, complexul funerar al regelui; a IV-a Dinastie; cca. 2550 î.Hr.
Templul din vale dă impresia că ar fi fost bătut în piatră solidă sau proiectat din fața piramidei. Camerele sunt înconjurate de ziduri înalte și efectul arhitecturii de granit plan este fenomenală. Inițial, pietrele principale erau îndreptate spre interior și spre exterior cu blocuri de granit șlefuite uriașe.
42. Hol sprijinit de coloane în templul din vale a lui Kefren
Giza, complexul funerar al regelui; a IV-a Dinastie; cca. 2550 î.Hr.
Singurul ornament al acestei arhitecturi de granit simple a fost asigurat de statui lustruite netede sprijinite de zid care-l înfățișau pe rege ca simbol vizibil al puterii divine.
43. Camera funerară în Piramida lui Kefren
Giza; a IV-a Dinastie; cca. 2550 î.Hr.
Camera a fost redescoperită în 1818 de către aventurierul italian Belzoni, care și-a scris numele pe zid. Planul piramidei lui Kefren este simplu în comparație cu cel al piramidei lui Kheops. Camera largă și înaltă încă dă impresie de demnitate și demnitate simplă. Sarcofagul din granit negru al regelui a fost inclus în pământ înainte de zidul vestic al camerei. Capacul ce a fost inițial agățat de laturile sarcofagului cu bolți de metal a fost distrus în două părți când mormântul a fost jefuit. O adâncitură dreptunghiulară pe peretele dinspre sud marchează locul în care canopa ar fi fost așezată.
44. Statuie care îl arată pe Kefren șezând
Giza, templul din vale a lui Kefren; a IV-a Dinastie; cca. 2550 î.Hr; din piatră metamorfică; înălțime: 168 cm, lățime: 57 cm; Muzeul Egiptean din Cairo, GG 14.
Statuile lui Kefren, în special această statuie înfățișându-l pe rege șezând cu șoimul protector, Horus, sunt ascunse în demnitatea conducerii divine; expresia lor în piatră este rece indiferentă și îndreptată în zare. În ciuda idealizării feței regale rămân opere de artă de portretistică individuală, imagini ale lui Kefren de neconfundat. „Kefren cu șoimul protector” a stat inițial alături de alte 22 de fețe regale, în fața zidurilor holului spirijinit de coloane în templul din vale al regelui, și a asigurat piesa centrală a cultului statuilor.
45. Piramida lui Mikerinos: secțiunea transversală și proiecția izometrică
Sistemul camerei piramidei lui Mikerinos este mai mult sau mai puțin opusul celui din piramida lui Kheops. Acolo coridoarele duc în sus în timp ce în cazul lui Mikerinos, ele coboară în roca solidă. Intoarcerea la camera funerară cu fațada din granit în cel mai îngust spațiu este o realizare tehnologică remarcabilă și deschizătoare de drumuri.
46. Intrarea și fațada din granit a Piramidei lui Mikerinos
Giza; a IV-a Dinastie; cca. 2520 î.Hr.
În a IV-a Dinastie, granitul a devenit din ce în ce mai important ca material de construcții, pentru că era considerat unul prețios. A câștigat de asemenea importanță ca simbol al permanenței și al eternității. E posibil să fi fost plănuit ca întreaga Piramidă a lui Mikerinos să fie acoperită cu granit exact ca templul său. În acest mod, forma și materialul simbolic au avut prioritate față de caracterul monumental. Descoperirea faptului că dintre blocurile de granit ale fațadei (maxim 16 straturi de piatră) doar cele de lângă intrare au fost netezite este impresionantă și totuși inexplicabilă.
47. Statuie cu cuplul Mikerinos și soția sa Khamerernebty
Giza, templul din vale al regelui; a IV-a Dinastie; cca. 2520 î.Hr; tip de gresie; înălțime: 142 cm; Muzeul de Arte Frumoase din Boston, 11.1738
Această sculptură reprezentând un grup de oameni a fost găsită împreună cu alte statui similare complet conservate în templul din vale a lui Mikerinos. Portretele conducătorului, din ilustrația de sus, sunt clar afectate. Statuile sale arată un sistem inovativ al proporțiilor; regele ca atlet cu pieptul puternic și un cap relativ mic, dar cu trăsături complete și aproape blânde.
48. Piramidele de la Abusir
A V-a Dinastie, cca. 2490-2420 î.Hr.
Primii conducători și cei de mijloc ai Dinastiei a V-a și-au așezat piramidele la Abusir, între Giza și Saqqara. Construcțiile piramidelor lui Sahure, Neferirkare și Niuserre sunt bine consevate, și au fost studiate și săpate împreună cu clădirile de cult de către Societatea Germană Orientală la începutul secolului XX.
49. Piramidele și templul funerar ale lui Sahure
Abusir, a V-a Dinastie, cca 2490 î.Hr
În Dinastia a V-a (2504-2347 î.Hr) templul funerar a devenit cea mai importantă parte a complexului. Inițial clădirile templului lui Sahure erau animate de o varietate de tipuri de pietre, pavaj din bazalt, pavaj din pietre de granit roșu și o schemă de decorațiuni elaborată cu sute de metri pătrați de reliefuri pictate și placate. Piramida din spate era de-abia de 50 de metri înălțime și potrivită armonios cu arhitectura ca un întreg, fără să o domine.
50. Piramida și clădirile de cult ale lui Sahure: planul isometric
În a V-a Dinastie piramida și templele din vale au devenit mult mai importante ca locuri pentru ritualurile de jertfă și de închinare pentru regele decedat. Cu siguranță mărimea întregului complex nu se poate compara cu realizările grandioase ale Dinastiei a IV-a.
51. Procesiune a zeilor fertilității din Egiptul de Jos
Abusir, templul funerar a lui Sahure; a V-a Dinastie, cca. 2490 î.Hr; travertin pictat; Înălțimea 68 cm; Muzeul Egiptean din Cairo, RT 6.12.24.9.
Executată într-un relief ridicat, imaginea vine din intrarea laterală a templului funerar și arată un șir de zeități ce își aduc ofrandele la altar. Deosebit de remarcabilă este imaginea „ mijlocului mării” (dreapta), personificare a mării și a mlaștinilor (zeul Wadj-Wer), al cărui corp este compus doar din valuri.
52. Templul solar a lui Niuserre: reconstrucție
Din punct de vedere religios, în centrul atenției se afla masivul obelisc, ce atingea înălțimea de 56 de metri cu tot cu bază. Potrivit calculelor din inscripții, șase conducători din Dinastia a V-a au construit temple solare, deși în ziua de azi doar două – Templele lui Userkaf și Niuserre – au fost descoperite de arheologi.
53. Templul solar a lui Niuserre
Abu Gurab; a V-a Dinastie, cca. 2420 î.Hr
Regii Dinastiei a V-a și-au construit fiecare propriile altare închinate zeului soarelui, Ra, la marginea deșertului vestic, în mijlocul căruia, în locul unei piramide era un obelisc pe un podium, cu un altar mare la est. Ofrandele erau sfințite acolo zilnic, iar mai apoi duse în temple.
Cultul și Construcția Piramidelor după Kheops
Pretențiile unei conduceri divine nu au mai fost niciodată atât de puternic exprimate în istoria Egiptului. Faptul că acest lucru poate fi realizat de la douăzeci și trei la douăzeci și șase , sau mai degrabă la treizeci de ani de domnie, este rezultatul unui antrenament remarcabil al administratorilor, arhitecților și muncitorilor implicați în demersul ce a continuat timp de jumătate de secol. Acest lucru le-a dat posibilitatea participanților să ducă la bun sfârșit realizările remarcabile: scobitura în stratul de rocă la distanțe de 100 de metri; pregătirea și depozitarea pietrelor incredibil de grele pentru a asigura aprovizionarea constantă pentru echipele de muncitori; proiectarea rampelor și căilor de transport ce ia puțin timp și puține materiale și care nu împiedică procesul continuu de supraveghere în timp ce piramidele se înălțau. Detaliile acestui proces sunt încă necunoscute, chiar dacă potrivit unor cercetări recente asupra piramidelor folosind modele de la Institutul German de Arheologie din Cairo (GAI) a rezultat că procesul a avut loc prin rampe inițiale mici ce puteau fi adaptate ulterior. Chiar dacă se mai menționează sute de mii de muncitori și sclavi, este clar că pe terenurile înguste nu era suficient spațiu pentru atâția oameni. Calculele noastre arată un număr de muncitori ce nu depășește 20.000 – 25.000: oameni ce lucrau în carieră și meșteri lucrători în piatră, pionieri și cărăuși, zidari și tencuitori, distribuitori și servitori, și după care mulți ingineri și arhitecți. Cu populația totală a Egiptului estimată la aproximativ două milioane de oameni, numărul muncitorilor ar fi ajuns sub un procent din totalitatea oamenilor care își petreceau tot anul construind piramide. Populația fundamentală a țării a fost cu greu afectată de construirea piramidelor. Până și costurile și bunurile materiale pentru edificiu și echipajele de muncitori rămân într-o măsură rezonabilă cu acest procentaj.
O nouă categorie de oameni împreună cu familiile lor, membri de specialitate ai curții, administratori, și meșteșugari, au ocupat orașele ce înconjurau palatul și piramidele. Erau angajați drept preoți și funcționari ai templului. Acești oameni au pus bazele statului și i-au dat posibilitatea de a realiza ceva și mai măreț.
Pentru a înțelege mai bine piramidele trebuie să ne îndepărtăm pentru totdeauna de punctul de vedere pozitivist al secolului XIX, și să ne amintim că ridicarea piramidelor, aspectul camerelor funerare, forma și dimensiunea templului funerar au fost determinate de ceremonii religioase și de nevoile cultului și de nimic altceva. Planul camerei funerare din piramidă și forma templului funerar de afară sunt interconectate. Un aranjament complicat al camerelor funerare corespunde arhitecturii simple din templul funerar și invers. Dimensiunea unei piramide nu este sub nicio formă o dovadă a puterii sau a statutului constructorului său. De exemplu, Djedefre, fiul și succesorul lui Kheops, a început construirea piramidei sale la o scară mult mai mică, dar într-o zonă impunătoare la Abu Roash (în nordul orașului Giza) ce domină peisajul datorită locației sale în același fel în care piramida lui Kheops domină peisajul la Giza. Deși neterminat, templul funerar a lui Djedefre a fost totuși decorat cu multe statui de bună calitate, ce îl înfățișează pe rege.
Acest fapt poate fi demonstrat mai clar prin exemple ale complexelor lui Kefren și Mikerinos. Kefren a fost unul dintre cei mai mici fii ai lui Kheops, iar acesta a urcat pe tron devreme și neașteptat după moartea fratelui său Djedefre. Piramida sa a fost proiectată să fie egală ca înălțime ca cea a tatălui său, ceea ce a și reușit de fapt prin alegerea unui loc puțin mai înalt și un unghi de pantă mai abrupt. Sistemul camerelor este atât de neobișnuit de simplu încât în anii `60 s-au făcut încercări serioase (dar fără succes) folosind un echipament științific modern pentru a amplasa camere suplimentare. Pe de altă parte, templu său din piramidă și templul din vale au fost construite cu materiale scumpe.
Din contră, sistemul camerei funerare în piramida vizibil mai mică a fiului său, Mikerinos este caracterizată de o succesiune a camerelor ce poate fi comparată doar cu cele din Piramida lui Kheops. Camerele din Piramida lui Mikerinos duc către subteran, în piatra solidă, spre deosebire de cele din Piramida lui Kheops. Dar templul funerar a lui Mikerinos seamănă cu cel a lui Kheops prin faptul că este dominat de o curte largă, deschisă închisă la vest de capela pentru jertfe. Între Kefren și Mikerinos a domnit Bikheris timp de patru ani, unul din fiii lui Djedefre, care a planificat și a început lucrările la o piramidă mare în Zawiyet el-Aryan.
Complexurile Dinastiilor a V-a și a VI-a
Tranziția de la a IV-a Dinastie la cea de-a V-a s-a făcut în mod pașnic, cum este de altfel indicat în biografiile înalților, acestea asigurând surse istorice de mare valoare. Cele câteva inscripții nu dezvăluie dacă Khenthaus, mamă a primilor regi din a V-a Dinastie, Userkaf, Sahure și Neferirkare, a fost soția sau fiica lui Shepseskaf, ultimul rege al Dinastiei a IV-a. Shepseskaf nu a construit o piramidă, ci mai degrabă o mastaba imensă în sudul Saqqarei. Ar fi absurd să tragem concluzia din asta cum că existau conflicte politice sau religioase, pentru ca Shepseskaf să fi decretat adoptarea cultului funerar, cu ofrande la piramidele strămoșilor. Forma numelui lui Shepseskaf nu poate fi deosebită de cea a lui Userkaf, primul rege al Dinastiei a V-a, care a ales tot piramida ca mormânt.
Trecerea de la piramidă la templu funerar, ce s-a stabilit odată cu Mikerinos, a devenit norma în Dinastiile V și VI. Piramidele, pe care regii acestor Dinastii le-au construit la Abusir și mai târziu la Saqqara, erau mult mai mici, în timp ce templul funerar s-a mărit. Templele ocupau întreaga parte estică a piramidei. În perioada aceasta, nu s-au mai făcut alte modificări de arhitectură în vreun templu de cult sau în vreunul intim pentru ofrande, unde regele decedat urma să primească cadouri zilnice în compania zeilor. Pereții interiori erau pictați din plin cu scene pe fiecare suprafață. Scenele arătau intrarea regelui în lumea zeilor, renașterea sa printre zeițele divine, triumful său asupra lumii haotice dincolo de granițele Egiptului și ofrandele zilnice.
Documentele administrative din templele funerare de la Abusir ne arată în detaliu birocrația ce organiza aprovizionarea și distribuirea cantităților considerabile de ofrande, din care personalul și preoții trăiau, cum se întâmpla de fapt și în cazul întregii populații orașului de lângă piramidă. Focarul orașului de lângă piramidă era templul din vale, de unde drumul pietruit se înălța către templul piramidei. În templul din vale, regele decedat era de asemenea venerat ca zeitate locală.
Ofrandele veneau mai întâi de la altarele zeului soare, temple care de la începutul Dinastiei a V-a au fost construite lângă fiecare dintre complexurile funerare regale în zona Abusir. Ele sunt „templele funerare” pentru fiecare asfințit al zeului soare în vest. Din punct de vedere arhitectural, ele semănau într-adevăr cu templul funerar mortuar, cu o curte vastă pentru ofrande, principala caracteristică a lor fiind, cu toate acestea, un obelisc, urcat pe un podium, în locul unei piramide. Ofranda era adusă prima dată aici și închinată zeului soare, iar apoi mutată la templele funerare regale într-un fel de procesiune. Putem concluziona din reliefurile din templele solare că ofrandele închinate zeului soare asigurau continuarea ciclului de renaștere a ordinii mondiale.
Obiceiul construrii unui nou altar pentru zeul soare cu fiecare construcție a fost abandonat la sfârșitul Dinastiei a V-a, dar acest lucru nu reprezintă îndepărtarea de la venerarea zeului soare Ra ce a dominat teologia egipteană. Numele regilor sunt o dovadă, pentru că li se adaugă tuturor titlul de „Ra” sau „Fiu al lui Ra”. Dar se pare că în a VI-a Dinastie a apărut un interes tot mai frecvent pentru cultul lui Osiris și pentru conceptul vieții de apoi în lumea de dincolo. Acest lucru nu se reflectă în arhitectură, ci în inscripțiile din piramidă ce au apărut prima dată la sfârșitul Dinastiei a V-a, în rugăciuni și în dorințele oamenilor. În orice caz, arhitectura piramidelor și a templelor păstrează modelul și proporția celor construite în a V-a Dinastie.
[Traducere imagini: 54. Drum pietruit până la Piramida lui Unas
Saqqara, incinta piramidei lui Unas, a V-a Dinastie, cca. 2350 î.Hr
Drumul pietruit se întinde pe o suprafață de 800 de metri de la templul din vale până la monumentala poartă de acces în templul funerar, construită din granit roșu poziționată în fața părții estice a piramidei, vizibilă în planul îndepărtat.
55. Regele Neferefre
Abusir; templul funerar al regelui Neferefre; a V-a Dinastie, cca. 2450 î.Hr; travertin roz; Înălțime: 17,2 cm; Muzeul Egiptean din Cairo, Egipt, JE 98171.
Deoarece domnia sa a fost atât de scurtă, Piramida lui Neferefre nu s-a înălțat niciodată deasupra primului strat de pietre, iar templul său funerar a fost completat cu cărămizi. Printre statuile regale găsite se numără și această statuie mică, ce îl înfățișează pe rege în perioada tinereții ce ține în mână un sceptru folosit la ceremonii.
56. Regele Userkaf
Abusir (Abu Gurab); a V-a Dinastie, cca. 2500 î.Hr; șist, înălțime: 45 cm, lățime: 25 cm; Muzeul Egiptean din Cairo, Egipt, JE 90220.
Userkaf nu și-a construit piramida la Giza ci în Saqqara, cum a făcut înaintea sa și Shepseskaf, ultimul rege al Dinastiei a IV-a. Mai la nord, în Abu Gurab, Userkaf a sfințit primul templu solar, în care a fost găsit acest cap. Regele poartă Coroana Roșie a Egiptului de Jos.
57. Camera sarcofagului regelui Unas
Saqqara, Piramida lui Unas; a V-a Dinastie, cca 2350 î.Hr
Camerele funerare ale lui Unas au fost primele decorate cu inscripții: o colecție de vorbe ce garantau existența continuă a regelui decedat. Sarcofagul din bazalt fără capac a lui Unas încă stă sub tavanul triunghiular decorat cu stele din camera sarcofagului.
58. Piramida și templul funerar ale lui Pepi al II-lea în sudul Saqqarei: plan de ansamblu
59. Complexul funerar al regelui Pepi al II-lea
Sudul Saqqarei; a VI-a Dinastie, cca. 2230 î.Hr
Este ultima mare piramidă a Vechiului Regat. În piramida regelui se găsesc o anticameră, o cameră funerară și un coridor cu inscripții. Incinta a fost închisă de trei piramide mai mici închinate reginelor longevivului rege Pepi. S-au găsit inscripții în piramidă.
60. Marele Sfinx de la Giza
Giza; a IV-a Dinastie, cca. 2590 î.Hr; travertin; lungime: 73,5 m, înălțime: 20 m.
Sfinxul de la Giza este cea mai mare imagine a unui conducător din istoria Egiptului, și însuflețește într-un mod impresionant conducerea divină a faraonilor de la începutul Dinastiei a IV-a. Recondiționată de mai multe ori în antichitate și scoasă pentru prima dată de sub dărâmături și nisip în 1925-1932, faimoasa statuie cunoscută la nivel mondial este azi amenințată de apa de suprafață și poluarea aerului.
61. Capul Marelui Sfinx
Giza; a IV-a Dinastie, cca. 2590 î.Hr; travertin; înălțime: cca. 5,2 m, lățime: 4,2 m.
Locul în care este amplasat Sfinxul, lângă templul din vale a lui Kefren a dus în mod tradițional la interpretarea Sfinxului ca porter al acelui conducător. Dar cercetări mai atente cu privire la trăsăturile faciale și detalii iconografice arată că Sfinxul a fost sculptat în timpul domniei lui Kheops. Egipteni ai Noului Regat au interpretat Sfinxul ca monument închinat lui Harmachis, zeul Soarelui.
Și totuși ar fi greșit să vorbesc despre un declin. Piramidele și templele regilor Teti, Pepi I și Pepi al II-lea sunt, din punct de vedere tehnic, construcții perfecte, fidele construcțiilor din Dinastia a V-a.
Cauzele sfârșitului Vechiului Regat nu sunt cu siguranță epuizarea statului și a resurselor din cauza construirii excesive de piramide. Declinul Vechiului Regat a început cu dezintegrarea administrației centrale în timpul domniei lungi a regelui Pepi al II-lea. După terminarea complexului său funerar țara a dus o lipsă de activitate timp de decenii. În timpul acestor ani guvernatorii provinciei au descoperit că puteau să păstreze administrarea și conducerea fără conducere regală și au devenit mai mult sau mai puțin independenți. Astfel, administrația centrală a fost exclusă de la resursele provinciilor.
Construirea piramidelor a fost un moment ce a unit credința în rege și în rolul regelui, precum și o șansă pentru ca indivizii să progreseze prin propria abilitate și să li se asigure o viață sigură atât în societate cât și în viața de apoi. Construcția piramidelor se poate compara cel mai bine cu construcția catedralelor în orașele europene din Evul Mediu, ce au fost munca comunităților la o scară similară cu cea a piramidelor, produsul unui stat unit de religie. Catedralele sunt lăcașurile unde se adună credincioșii pentru a se ruga împreună, speranța și pregătirea pentru izbăvire în viața de apoi. Complexurile se pot compara în măsura în care asigură o viață de apoi pentru oameni prin rege și cultul său funerar.
Se poate merge și mai departe, comparând cultul regelui divinizat din complexul său, în special din templul din vale, cu cultul sfinților pentru care o catedrală este închinată. Exact cum sfinții împărtășesc prin devotamentul lor în viața cerească a lui Dumnezeu după moarte, și adunările se luptă pentru a realiza același lucru prin rugăciune, fapte bune și jertfe, astfel încât drumul regelui către rai și uniunea sa cu zeul soare asigură faptul că cetățenii devotați vor putea să se alăture în eterna viață de apoi. Rolul intermediar pe care l-a avut regele în cultul zilnic din această viață, între zei și ordine mondială, este același pe care îl îndeplinește și în viața de apoi. Diferențele dintre viața de apoi cerească a regelui și cea a supușilor săi în „Paradisul din Vest” ar putea părea mari pentru noi; totuși în realitate reprezintă doar o proiecție în existența viitoare a categoriilor existente pe această lume.
Marele Sfinx – o enigmă deslușită
Având 73,5 metri lungime și peste 20 de metri înălțime, Marele Sfinx este cea mai mare sculptură din istorie. Înfățisează o ființă jumătate leu și jumătate om, o creatură metamorfozată într-o ființă divină prin puterea combinată a unui animal sălbatic puternic și inteligența unui rege conducător. Pe vremuri, imagini bidimensionale ale acestei creaturi ca grifon îl arată în acțiune cum își distruge inamicul. În sculpură această putere este îmblânzită, controlată de inteligența omului, și transformată într-un calm divin și de magistru. Chiar dacă astăzi se crede că Sfinxul este opera Dinastiei a IV-a, rămâne o chestiune de controversă căruia dintre Kheops, Djedefre sau Kefren să îi fie atribuită. Până acum nu există o dovadă inscripțională ce numește clar unul dintre acești trei regi drept creator al statuii. Mențiunea legată de Kefren pe stela sfinxului lui Tutmes al IV-lea (Dinastia a XVIII-a) a fost, mai întâi de toate, făcută o mie de ani mai târziu și, în al doilea rând, este astăzi în afara contextului: în lumina unui text similar pe stela lui Amenophis al II-lea ar trebui explicat ca „locul de odihnă a lui Kheops și Kefren,” cu alte cuvinte necropola Giza. O stelă mică și unică din timpul lui Ramses a unui „cărturar excelent Monthu-her” poartă cea mai veche imagine a celor două piramide, a lui Kheops și Kefren, cu Sfinxul amplasat corect în fața Piramidei lui Kheops. Zona în care se află Sfinxul a fost cu siguranță o carieră pentru a avea piatră să construiască Piramida lui Kheops. Și totuși nici acest lucru nu reprezintă dovada fără echivoc că regele Kheops a construit Sfinxul.
Câteva reevaluări și analiza criteriilor stilistice ne pot duce mai departe. După monumentele importante ale lui Sneferu din Dashur, au fost cele ale lui Kheops în Giza ale cărui planuri și realizări sunt cele mai bune. Piramidele sale, templul său și chiar și statuile sale, cum arată fragmentele ce s-au păstrat, sunt realizări inovative și supreme în același timp. El este marele creator, zeul soare; fiii săi îi calcă pe urme. Așadar, el este candidatul cel mai potrivit pentru a fi inventatorul Sfinxului. Amplasarea întregului platou poate constitui un argument pentru această interpretare. Drumul pietruit al lui Kefren include în cursul său abrupt ceva important ce era deja acolo; iar acesta putea fi doar Sfinxul. De asemenea, argumentele stilistice cântăresc în favoarea lui Kheops. Forma feței Sfinxului este per total lată, aproape pătrată. Pe de altă parte, trăsăturile lui Kefren erau lungi, se observa că sunt înguste, iar bărbia era aproape ascuțită. Sfinxul are un acoperământ plisat (cunoscut sub numele de nemes) asemănător celui a lui Kheops, așa cum este reprezentat în statuia de la Muzeul Metropolitan, dar nu reprezintă nicio bandă în formă de tiv ridicat peste frunte. Aceasta este norma de la Djedefre încolo. Sub conducerea lui Kefren doar borul diademei nemes este gofrat, niciodată scufia. Aripile laterale ale diademei nemes a Sfinxului sunt scobite adânc, dar în timpul lui Kefren aproape deloc. Odată cu Kefren colțurile nemesului se încrețesc, dar lucrul acesta nu se întâmplă și în cazul Sfinxului.
Sfinxul are o cobră uraeus (șarpe simbolic (emblemă a puterii) ce apare pe capul divinităților și suveranilor egipteni) plasată pe marginea joasă a nemesului și, spre deosebire de cele ale lui Kefren și Mikerinos, ea arată un relief înalt cu detalii realiste imitând gâtul unui șarpe și solzii de pe scufie. Sprâncenele Sfinxului ies în evidență, iar ele sunt ridicate și se înclină spre temple. Ochii sunt adânciți în orbite, dar sculptați hotărât. Sunt mari și deschiși larg, de unde rezultă și caracterul monumental al capului. Acești ochi larg deschiși sunt absolut specifici capetelor sculptate din vremea lui Kheops. Urechile sunt în mare parte diferite de cele ale statuii lui Kefren. Urechile Sfinxului sunt foarte largi și cutate în față, cele ale lui Kefren sunt alungite și situate mai aproape de temple.
Un criteriu decisiv este absența bărbii. De vreme ce Sfinxul nu are vreun fir de păr pe bărbie, cu siguranță nu ar fi fost un reprezentant al Vechiului Regat. Barba zeului reprezintă o inovație a Noului Regat, și include de asemenea și o platformă, ce a fost decorată cu o față regală a Dinastiei a XVIII-a. Statueta din fildeș de mici dimensiuni a lui Kheops nu are o barbă, nici capetele sale sculptate nu au (Brooklyn 46167 și Belin 14396), și nici imaginile din relief. Cât despre următorii regi ai Dinastiei a IV-a – Djedefre, Kefren și Mikerinos – toți purtau barba cu ocazia ceremoniilor în reliefuri și în sculpturi. Așadar, toate dovezile susțin că Marele Sfinx, exact ca marile piramide, este opera lui Kheops.
[Traducere imagini: 62 (stânga) Statuetă a lui Kheops
Abydos; a IV-a Dinastie, cca. 2590 î.Hr; fildeș; înălțime: 7,5 cm, lățime: 2,5 cm; Muzeul Egiptean din Cairo, JE 36143.
Această sculptură în miniatură a lui Kheops este singura figurină confirmată prin inscripție a constructorului Marilor Piramide din Giza. Regele poartă coroana Egiptului de Jos și o fustanelă plisată. În mâna dreaptă ține biciul, obiect simbolic al puterii sale. Numele de Horus al lui Kheops este gravat în fața tronului, spre dreapta.
63 (stânga) Regele Kheops
Probabil din Giza; a IV-a Dinastie, cca. 2590 î.Hr; travertin, înălțime 13,5 cm; Muzeul Egiptean din Berlin, 14396.
Deși înregistrat în colecțiile Muzeului din Berlin până în 1899, acest cap a fost recent identificat drept Kheops. Destul de remarcabil pentru un rege al Vechiului Regat, conducătorul poartă o perucă perfectă cu bucle mici, peste care are o diademă cu steaua uraeus.
64. Capul unui rege cu coroana Egiptului de Sus
Proveniență necunoscută; a IV-a Dinastie, cca. 2590 î.Hr; granit roșu; înălțime: 54,3 cm, lățime: 29 cm; Muzeul Brooklyn din New York, Charles Edwin Wilbour Fund, 46.167.
Rămășițele unei fâșii din haină din zona gâtului demonstrau faptul că figurina completă îl arăta pe rege în mantia sa pentru jubileu ( Festivalul Sed). Atribuirea lui Kheops a acestui cap impresionant ce poartă coroana albă a Egiptului de Sus s-a făcut din cauza analizei stilistice a feței, marcată de forma sa largă și în special obrajii plini.
65 Regele Kefren
Giza, templu funerar al regelui; a IV-a Dinastie, cca. 2550 î.Hr; gnais (rocă metamorfică) anortozit; înălțime: 17,2 cm, lățime: 7,3 cm; Muzeul Egiptean al Universității din Leipzig, 1945.
Kefren și-a asigurat mult mai multe statui pentru clădirile de cult de lângă piramida sa decât tatâl său, Kheops. Cum ne este arătat în exemplul prezent (stânga), Kefren a dezvoltat o manie pentru materialul numit gnais. Acest fragment al feței cu barba de conducător în timpul ceremoniilor păstrează trăsăturile puternice ale conducătorului.
66 Cap de la un sfinx al regelui Djedefre
Abu Roash, templul funerar al regelui; a IV-a Dinastie, cca. 2757 î.Hr; piatră de nisip; înălțime: 26,5 cm; Muzeul Luvru din Paris, E. 12626.
Acest cap al regelui acoperit cu un veșmânt din incinta neterminată a piramidei lui Djedefre se numără printre cele mai frumoase portrete regale ale Vechiului Regat. Impresionantă este indicația subtilă a anatomiei feței, ce oferă chipului întreaga expresivitate. După natura crăpăturii, este clar că figurina a aparținut cândva unui sfinx.
67 Triadă cu Mikerinos
Giza; templul regal din vale; a IV-a Dinastie, cca. 2520 î.Hr; gresie; înălțime: 96 cm, lățime: 61 cm; Muzeul Egiptean din Cairo, JE 46499.
În templul din vale al regelui Mikerinos, o expediție a Universității Harvard condusă de faimosul egiptolog George A. Reisner, a descoperit diferite grupuri de statui ale regelui îmrpeună cu zeița Hathor și o zeiță locală. Acest exemplu îl descrie pe Mikerinos cu zeița celei de-a șaptea provincii a Egiptului de Sus, ce poartă emblema provinciei sale pe cap.
Viața de zi cu zi din Eternitate – Mastabalele și Morminetele tăiate în piatră ale persoanelor oficiale
Hartwig Altenmüller
Dezvoltarea Arhitecturii Funerare
Cimitirele Vechiului Regat (2700-2200 î.Hr) din Giza, Abusir, Saqqara și Dashur sunt doar părți ale unui singur și măreț cimitir regal din Memphis unde persoanele oficiale ale Vechiului Regat erau îngropate lângă regii lor. Sunt structuri transformate din casă în mormânt caracteristice Vechiului Regat. În provincii, asemenea morminte de mărime similară apar doar spre sfârșitul Vechiului Regat, din jurul anului 2200 î.Hr. În timp ce mormintele regale au luat forma piramidală, arhitectura mormântului persoanelor oficiale a păstrat forma mastabalei. Dar și în cazul acesta, tehnicile de construcții în piatră au început să capete noi dimensiuni la începutul celei de-a IV-a Dinastii (2640 î.Hr); primele morminte în piatră care nu erau regale au luat locul complexurilor funerare construite din cărămidă din lut ars. Cu toate acestea, în ciuda noilor tehnici de construcție, conceptul de bază al mormântului s-a schimbat puțin de la vechile metode ce implicau cărămida făcută din noroi. Mormântul a continuat să aibă două zone principale, una supraterană și cealalta subterană. La început, zona subterană a fost cea mai importantă. Conținea camera funerară cu un sarcofag din piatră complicat de fasonat pentru trupul celui mort. În unele morminte, exteriorul acestor sarcofage a fost format ca o fațadă a unei nișe sau a unui palat. Se pare că persoana îngropată acolo urma să fie identificată drept locuitor al unui palat, iar tipul acesta de ornament indica gradul său.
La început, sarcofagul de sub pământ era înconjurat de provizii depozitate. Acestea nu urmau a fi consumate direct de către mort, dar urmau a fi rezerve pentru eternitate. Nevoile zilnice erau îndeplinite de cultul funerar ai căror preoți își țineau riturile în partea superioară a mormântului. Ofrandele erau puse într-un loc de sacrificiu și preluate de sufletul decedatului. Acest loc de cult era marcat de o „ușă falsă”, care era protejată de o capelă funerară din fața structurii principale încă de pe vremea lui Kheops. Zidurile acestei capele erau decorate cu ilustrații și inscripții dedicate în principal persoanei decedate. El sau ea erau înfățișați fie implicați în anumite activități, fie erau în centrul unui grup. Natura individuală a scenelor este evidentă din inscripții ce conțineau nume și titluri ale proprietarului mormântului.
Decorațiile din mormânt descriau teme potrivite statutului de decedat. În centrul acestora se aflau imaginile din viața zilnică. Deoarece viața pe lumea cealaltă era văzută la fel cum era văzută cea muritoare, aceste imagini sunt singurele care pot descrie tipul vieții de apoi pe care decedatul și-o imagina că îl așteaptă.
O dezvoltare ulteriaoră în gama imaginilor a dus la o creștere în aceste descrieri ce foloseau teme din viața aceasta în cealaltă. O gamă și mai mare a temelor pictoriale însemna o mai mare nevoie de camere și spațiu pe pereți. Această dezvoltare temporară s-a încheiat odată cu mormântul vizierului Mereruka din Saqqara la începutul Dinastiei a VI-a în jurul anului 2330 î.Hr. Strucura imensă a mormântului său conținea un palat funerar cu treizeci și două de camere decorate, dintre care douăzeci și una erau pentru Mereruka, șase pentru soția lui și cinci pentru fiul său, Meriteti.
Din a doua jumătate a Vechiului Regat, mormintele decorate au încetat demult să mai fie privilegiul clasei superioare a curții. Structuri funerare fantastice s-au ridicat în provincii după modelul necropolei capitalei. Deoarece geografia nu era întotdeauna de acord cu ridicarea unei mastabale, capelele funerare erau adesea proiectate ca morminte tăiate în piatră.
[Traducere imagini:68 Cimitirul de Vest din Giza, mastabale G 4000
A IV-a Dinastie, cca. 2610 î.Hr.
O inovație în ceea ce privește arhitectura funerară s-a produs în jurul anului 2610 î.Hr sub domnia Regelui Kheops. Cimitirul regal din Giza a fost proiectat și așezat pe rânduri cu străzi ce se intersectau în unghi drept. Monumentele erau o construcție simplă. Structura lor masivă consta într-o movilă masivă de piatră cu o fundație dreptunghiulară și pereți laterali înclinați. Înmormântarea se făcea din suprafața superioară a movilei cu ajutorul unui puț vertical. Din afară aceste structuri din piatră arătau ca o „bancă,” în arabă folosindu-se termenul „mastaba.”
69 Exteriorul mastabalei
Structurile imense ale mormintelor au pereți înclinați ce au fost neteziți la terminarea lor. Mărimea și calitatea blocurilor de travertin folosite la fel ca execuția strucurală generală indică poziția socială a proprietarului mormântului sau ca vremurile respective. Locurile pentru ritualurile de cult au fost ridicate pe partea de est a structurii centrale. Punctul central al cultului pe care se axau era protejat suplimentar de o cărămidă din lut ars sau piatră. Mai târziu, acest loc de jertfă a fost mutat în interiorul structurii superioare. Capela funerară din interiorul complexului consta, la începutul Vechiului Regat, într-o singură cameră în formă de L.
70 Mormântul servitorilor regali Niankhkhnum și Khnumhotep
Saqqara; jumătatea Dinastiei a V-a, cca. 2450 î.Hr.
Mormintele din piatră au fost construite în locuri în care topografia locală nu permitea construirea unei mastabale, sau construirea uneia de forme limitate. Aranjamentul camerelor sale de cult s-a orientat spre arhitectura masatabalelor cu pereți. Gama imaginilor afișate este la fel. Mormântul din piatră a lui Niankhkhnum și Khnumhotep din a doua jumătate a celei de-a V-a Dinastii din Saqqara arată o soluție unică: două camere de cult sunt conectate între ele, una se află în mastaba, iar cealaltă în deal. Mastabala a fost așezată în fața camerei de cult din deal dupa construcția acesteia din urmă. Între mastaba și camera din deal există o galerie unde intrarea se află camera funerară.
[Traducere imagini: 71. Planul mormântului vizirului Mereuka
Saqqara; Începutul Dinastiei a VI-a, cca. 2330 î.Hr.
Două grupuri de camere se ramifică de la intrarea în mormânt, una spre partea de est, iar cealalta spre partea de vest. În aripa de est se află camerele de cult ale vizirului Mereuka, iar în aripa de vest se află camerele de cult ale soției sale, Prințesa Watetkhethor. Cea de-a treia cameră de cult se întinde din colțul nord-estic al holului sprijinit de coloane din sectorul lui Mereuka. A fost construită pentru fiul său, Meriteti. Aproape toate camerele din mormântul familiei sunt decorate, mai puțin camerele de depozitare din nord-vestul complexului.
72. Intrare în mormântul lui Merib
Giza (Anexa G 2100); începutul Dinastiei a V-a, cca. 2500 î.Hr; travertin pictat, înălțimea zidului: 285 cm; Muzeul Egiptean din Berlin, anul 1107.
Capela mormântului din mastabaua lui Merib este situată în partea estică a mastabalei. De-o parte și de alta a intrării, defunctul rege este reprezentat intrând în mormânt. Reprezentările sale se privesc una pe cealaltă, iar faraonul este însoțit de fiii săi. Ca dovadă a importanței gradului de rudenie, fiii sunt înfățișați la o scară mult mai mică, dar oricum ambii drept adulți. În arhitrava de deasupra intrării către capela de cult se află o inscripție hieroglifică ce explicit indică faptul că ofrandele îi erau aduse lui Anubis. Inscripția hieroglifică reprezintă un descântec ce se găsește în această formă sau într-una similară în aproape toate mormintele: „O ofrandă dăruită de rege și o ofrandă dăruită de Anubis, unul dintre cei mai reprezentativi zei. Fie ca el (decedatul) să fie îngropat în cimitirul din vest ca lord al venerării de către Marele Zeu după ce a ajuns la o vârstă înaintată, mai precis conducătorul expedițiilor și fiul regelui, Merib.” Lista festivalurilor din al doilea rând conține o cerere de invocare a ofrandelor la toate festivalurile anuale importante din necropolă.
73. Placa stela a lui Iunu
Giza (G 4150); a IV-a Dinastie, cca. 2590 î.Hr; travertin pictat; înălțime: 39 cm; Muzeul Roemer și Pelizaeus din Hildesheim, 2145.
Placa stela a „fiului de rege” Iunu a fost găsită sub o rocă pe partea exterioară din estul mastabalei în Giza. Funcționarul a fost un supraveghetor al forței de muncă în timpul construirii Piramidei lui Kheops. Stela din travertin cu structură granulară îl înfățișează pe Iunu într-o rochie lungă din piele de panteră stând în dreapta unei mese pline cu ofrande. Numele și titlurile sale se află în linie orizontală în partea de sus a pietrei dreptunghiulare. Titlurile îl descriu ca pe un membru al Biroului de Viziri. A fost „Șeful Departamentelor de Muncă din Egiptul de Sus” și „Cel mai Bun dintre cei Zece ai Egiptului de Sus.” Pe linia orizontală de deasupra mesei sunt enumerate ofrandele: tămâie, unguent, smochine și vin. În coloana din stânga trei tipuri de lenjerie sunt consemnate. În stânga jos se află cinci hambare de depozitare, fiecare vas conținând un tip diferit de cereale.]
Scena Ospățului funerar și Ușa Falsă
Primele exemple de decorare a capelei mormântului datează de la sfârșitul Dinastiei a III-a și începutul Dinastiei a IV-a. Inițial, scenele interconectate încă lipseau, câteva teme grafice fiind indicate în scene-cheie. Cel mai vechi și mai important exemplu de acest gen este scena ospățului funerar ce se află pe partea exterioară a mormântului, la început pe o placă de piatră sau pe o lespede de sacrificiu, iar mai târziu în relație cu ușa falsă a mormântului.
Primul tip de scenă a ospățului funerar îl arată pe decedat în stânga unei mese pline cu pâine. Ea sau el întinde mâna dreaptă spre pâinile așezate pe masă și își are mâna stângă la piept. Scena conține toate informațiile importante și necesare. Inscripțiile cu nume și titluri oferă toate informațiile necesare despre statutul social din timpul vieții ale defunctului. Scena ospățului funerar se referă la funcția mormântului ca loc de veci al decedatului. Imaginile și textele sale ne vorbesc despre calitatea ofrandelor așezate pe masă, de vreme ce sunt notate după nume, iar diferența dintre acestea se face după tip și număr. Descrierea a fost standardizată și stabilită curând, într-un mod obligatoriu din punct de vedere juridic, cu privire la exact ce ofrande să fie aduse la decedat.
Scena ospățului funerar formează punctul de plecare pentru întreaga decorare a zidului capelei funerare. Din pricina faptului că articolele enumerate în scena funerară, care erau necesare zilnic, ar putea sosi prea târziu sau, cândva în viitorul apopiat, continuarea aprovizionarii lor era garantată prin imagini magice. Printre acestea se numără imaginile cu marșuri, precum și alte imagini care prezintă producția de cadouri destinate ca ofrande.
Reprezentările ofrandelor și prezentarea lor de către preoții funerari au fost descoperite inițial pe ușa falsă și, prin urmare, au fost direct legate de scena funerară. Totuși, de acolo s-au răspândit pe pereții capelei funerare până când, în cele din urmă, au umplut toată camera de cult. Gama imaginilor din capelele de altădata constă, așadar, în mare parte din marșurile prin care se ofereau ofrande și din imaginile cu momentul de sacrificiu al bovinelor. Privind în urmă, desenele din capelele de altădată pot fi văzute ca reprezentări ale obiectelor de pe listele din scena funerară. Rolul esențial al acestor imagini stă în asigurarea producției continue de ofrande pentru sacrificiu.
Producția ofrandelor de sacrificiu transpusă în imagini și prezentarea lor se referă la acțiuni făcute în această viață în numele celui decedat în viața următoare. O serie de imagini ce înfățișează existența și rolul social al celui decedat în viața următoare apar tot mai des în Dinastia a V-a și sunt puse la același nivel lângă imaginile ce îi asigură ofrande. Noile imagini dau apoi tonul tipului de imagini din camera de cult. Perioadele plastice ale agriculturii și totalitatea animalelor dintr-o gospodărie se dovedesc în special folositoare pentru extensia programului plastic, deoarece producția lor, adică pâinea și berea sau animalele de sacrificiu pot fi dăruite deținătorului mormântului. Imaginile din domeniul meșteșugăresc îndeplinesc o activitate similară. Acest lucru arată că, până la urmă, producția obiectelor va fi folosită la construirea mormintelor.
Structura temporală și spațială a imaginilor din mormânt
Imaginile din mormintele din perioada Vechiului Regat au marcat existența celui decedat în viața de apoi, iar în consecință conținutul lor este aranjat. Deoarece viața de apoi era mai mult sau mai puțin concepută la fel pentru toți oamenii de rând, gama imaginilor găsite în mormintele vizirilor, funcționarilor, cântăreților, frizerilor regali și comercianților nu diferă cu mult. Cea mai mare diferență constă în efectuarea lor, dimensiunea mormântului și disponibilitatea suprafețelor pereților fiind luate în considerare; acest lucru depindea în ultimă instanță de situația financiară a celui decedat.
[Traducere imagini: 74. Ușa falsă a mormântului prințesei Wenshet
Giza (G 4840); Dinastia a IV-a/a V-a, cca. 2500 î.Hr; travertin; înălțime: 223,5 cm; Muzeul Roemer și Pelizaeus din Hildesheim, 2971.
Ușa falsă standard imită ușa unei case în cadre, buiandrug și tambur în formă de cilindru. Motivul pentru care ușa a fost pusă în mormânt este acela de a face mormântul să arate ca o locuință. Un bun exemplu de ușă falsă standard este cel din mormântul prințesei Wenshet. Ea este descrisă în inscripții “este cu adevărat fiica regelui, a preotesei zeiței fertilității Hathor, Doamna Sicomorului și Preoteasa zeiței Neith, la nord de zid.” Ușa nu prezintă scene cu ofrandele obișnuite. Programul decorativ indică proviziile materiale ale prințesei Wenshet și conține imagini cu rudele și persoanele ce aduceau diverse ofrande.
75. Ușa falsă de palat
Saqqara, mormântul săpat în piatră al cântăreților Nefer și Kahay, jumătatea Dinastiei a V-a, cca 2450 î.Hr.
Un alt tip de ușă falsă a fost ușa falsă de palat. Ușa imită proiecțiile și canalele circulare ale unei fațade de palat dând impresia că mormântul din spate era de fapt un palat. Tipul de ușă falsă poate fi observat începând cu Dinastia a IV-a. Este întâlnit rar, în mare parte îmbinat cu o ușă falsă standard. Ușa falsă de palat din acest mormânt se află între ușa falsă a mormântului lui Nefer și cea a tatălui său, Kahai. A fost folosită drept ușă falsă principală ce făcea legătura cu mormântul din urmă, cel al cântărețului Khenu (sfârșitul Dinastiei a V-a) și are prin urmare un nume inscripționat pe canalele circulare ale ușii.
76. Ușă falsă
Saqqara, camera ofrandelor din mastabaua vizirului Mehu; începutul Dinastiei a VI-a, cca. 2330 î.HR.
O a treia formă a ușii false a fost cea cu o cavetă și o cornișă cu profil semirotund și capră folosită des începând cu Dinastia a V-a. Imita intrarea unei clădiri de cult. Ușa falsă a lui Mehu este din travertin, iar culoarea de roșu-brun imită gresia. Hieroglifele sunt incluse și pictate în galben. Pe arhitravă și pe tocul interior al ușii, hieroglifele conțin rugăciuni de sacrificiu către zeii egipteni ai morților, Anubis și Osiris – cerând o înmormântare decentă după o vârstă înaintată. În liniile verticale ale tocului exterior al ușii sunt inscripționate titlurile celui decedat. Inscripția sugerează că Mehu a fost atât vizir cât și inspectorul tuturor oficiilor de stat din zonă.
77. Păscutul caprelor și pescuitul cu plase
Saqqara, zidul estic din mormântul săpat în piatră al cântăreților Nefer și Kahay, jumătatea Dinastiei a V-a, cca. 2450 î.Hr.
În sectorul nordic al zidului estic din mormântul cântăreților Nefer și Kahay există desene ce înfățișează ocupațiile populației rurale. În registrul de sus, caprele pasc printre copaci. Supraveghetorul îi dă celui decedat un raport scris. În celelalte două registre de mai jos sunt scene în care se pescuiește cu plasa. Supraveghetorul pescarilor îi arată celui decedat cel mai mare pește prins. Împărțirea registrelor din această secțiune a zidului formează linia de referință pentru desene. În mijlocul registrului de sus, o a doua linie de referință îl împarte concis în două scene. Registrul rezultat arată caprele păscând.
Metoda opusă de a forma registre poate fi observată în modul în care este descrisă scena pescuitului. Două registre sunt combinate pentru a face unul singur și pentru a forma o descriere supradimensionată a acțiunii. În secțiunea de sus, sunt pescarii aflați pe mal; iar în cea de jos, se observă apa și peștii prinși în plasă.
78. Mânarea ciredei de vite printr-un vad, construirea bărcilor din papirus, creșterea vitelor, și vânătoarea de păsări cu o plasă asemănătoare unui prostovol.
Saqqara, zidul estic al mormântului săpat în piatră al cântăreților Nefer și Kahay; jumătatea Dinastiei a V-a, cca. 2450 î.Hr.
Imaginile din centrul zidului estic sunt îndreptate spre imaginea celui decedat exact în capătul din dreapta al zidului (absent în imagine). Segmentul ilustrat adună o serie de scene a căror temă comună este viața rurală. Scenele de sus arată recolta de papirus și construirea unei bărci; în mijloc sunt scene cu creșterea vitelor și o cireadă de vite mânată spre vad. Registrul de jos prezintă, în partea stângă, coacerea pâinii, iar în dreapta, numeroase scene din viața vânătorilor de păsări. În registrul de jos se află descrieri legate de dansul în fața colibei. Fiecare serie de scene este desenată separat; ele au farmec prin mărimea lor mică și prin precizie. Scurtarea secvențelor se datorează spațiului redus al zidului.
79. Doi boi puși la pământ
Saqqara, mormântul vizirului Mereuka; începutul Dinastiei a IV-a, cca. 2330 î.Hr.
Imaginea arată două etape ale capturării și îmblânzirii animalelor destinate tăierii. În partea stângă se observă cum boul este pus la pământ prin acrobații. În partea dreaptă, animalul este sleit de puteri; membrele posterioare i-au cedat, iar membrele inferioare sunt îndoite și gata să cedeze.
80. Vite
Saqqara, mormântul vizirului Ptahhotep; sfârșitul Dinastiei a V-a, cca. 2350 î.Hr.
Animalele destinate sacrificiului provin din proprietățile vizirului Ptahhotep. Vitele, gata să fie sacrificate, nu sunt numărate de către supraveghetorii proprietății și de asistenții lor. Toate acestea au loc sub ochii lui Ptahhotep a cărui prezență este indicată de notațiile de pe marginea scenei: „Privind inspecția vitelor din grajdurile proprietăților și din casele ka acordate celor morți.” În fața cirezii se află un bou magnific cu coarne în formă de lire și cu o amuletă în jurul gâtului. Boul este tras de un păstor olog. Dizabilități fizice de acest gen erau dezvăluite doar în rândul populației rurale. După bou se află o bestie cu coarne scurte, lovită cu un băț pentru a înainta. Ambele animale reprezintă un număr mare de vite din rasele lor. Se vede faptul că oamenii au avut grijă de animale având în vedere condiția lor bună.]
Suprafața zidurilor unei capele construite în timpul Vechiului Regat destinată unor serii de imagini planificate au fost alcătuite meticulos. Zidul a fost împărțit pe secțiuni legate între ele. Cel mai important element pentru care s-a distribuit întreaga structură a fost registrul orizontal. O zonă a zidului avea mai multe registre, în general de aceeași greutate. Registrele orizontale erau încadrate în părți de un cadru dreptunghiular de înălțimea întregului zid. Acesta conține imaginea imensă a celui decedat ce consolida registrele orientate spre ea. Registrele arată scene individuale ce pot fi aranjate în grupe sau serii. În funcție de utilitatea spațiului care urma să fie decorat, descrierea ar putea să fie ori detaliată, ori concisă. Scenele ar putea fi descrise în formă limitată sau în secvențe narative lungi.
În timp ce imaginea celui decedat nu ocupă nicio perioadă de timp determinabilă, desfășurarea în timp a registrelor este atât de bine stabilită încât evenimentul anterior este în registrul de sus în timp ce ultimul eveniment se află în registrul de jos. Exemple bune de afișare în ordine cronologică se pot găsi în imaginile cu munca agricolă. Scenele sunt expuse cronologic în funcție de anotimpuri; aratul, cultivarea, însămânțarea, recoltarea, treieratul, umplerea cămării și calcularea câștigului din recoltă; toate sunt descrise cronologic. Desfășurarea se încheie cu imagini ce arată procesarea ulterioară a grânelor în pâine și bere. O desfășurare în timp asemănătoare poate fi văzută în imaginile cu creșterea vitelor în care un lanț continuu de evenimente este descris într-un singur registru: un taur încalecă o vacă, vițelul se naște, vaca e mulsă, iar puii sunt crescuți. O serie mai scurtă într-un fel poate fi observată în producția de vin unde evenimentele individuale se exind de la recoltă la must, iar mai apoi la umplerea butoaielor cu vin.
Majoritatea secvențelor exprimă atât dimensiunea spațială cât și dimensiunea temporală. În imaginile în care se prezenta agricultura, descrierile activităților de pe câmp sunt urmate de descrierile muncii în hambare sau cămări. Relații similare pot fi găsite unde pescuitul și vânătoarea cu plasă sunt descrise; scenele rurale sunt combinate cu scenele din alte contexte.
Dimensiunile temporală și spațială se suprapun ocazional. În desene cu scene de vânătoare în deșert, prada constă uneori din animale din deșert și câteodată din animale din stepă. Animalele acestea se împerechează iar mai apoi nasc pui. Decalări similare ale timpului și ale spațiului se observă în călătoriile cu barca. În imaginile legate de călătoria cu barca pe râu, cel decedat este reprezentat ca un pasager al unei corăbii în același cadru și totodată în timp ce este reprezentat ca un pasager al unei galere.
[Traducere imagini: 81. Sacrificarea animalelor
Saqqara, mormânul săpat în piatră al cântăreților Nefer și Kahay; jumătatea Dinastiei a V-a, cca. 2450 î.Hr.
Pe zidul sudic al mormântului cântăreților Nefer și Kahay se află un desen ce arată sacrificarea unui animal. În partea stângă a desenului se observă cum i se taie beregata, iar sângele îi este strâns într-un bol de către un măcelar ce intră în scenă din afara cadrului. În mijlocul imaginii, tibia inferioară a animalului este ruptă. În dreapta, tibia și inima sunt duse la situl de sacrificii de către doi asistenți. Tibia este dusă pe umeri, în timp ce inima este dusă în căușul palmelor.
Imaginile cu sacrificiul arată posturi diferite și într-un fel neobișnuite ale oamenilor. Ucigașii sunt mereu în mișcare, iar unii dintre ei sunt capturați în poziții destul de contorsionate. În ciuda mediului static în care sunt desenați, au totuși un efect dinamic.
82. Zidul sudic al mormântului săpat în piatră al cântăreților Nefer și Kahay
Saqqara; jumătatea Dinastiei a V-a, cca 2450 î.Hr.
În spatele zidului sudic al camerei de cult a mormântului lui Nefer și Kahay se află camera de statui (serdabul). Este situată în spatele panoului de lemn și poate fi recunoscută doar din afară de lângă cele trei caneluri orizontale ce fac legătura între serdab și capelă. Canelurile pot fi văzute deasupra celui decedat, el fiind înfățișat uitându-se în dreapta sa. Ele marchează locul în care are loc tămâierea statuilor din serdab. Imaginea principală, realizată în relief, îl arată pe cel decedat, Nefer, primind ofrande. El poartă o fustă scurtă și plisată (kilt) și se sprijină în baston. Cei trei frați ai săi se află în spatele său. Ofrandele funerare sunt împrăștiate înainte ca el și persoanele ce aduceau ofrande să mai aducă alte ofrande cum ar fi păsări și mici animale domestice. O mică formație cântă în timp ce ofrandele sunt mâncate. Soția celui decedat, decorată din plin, stă la picioarele sale și ia parte la ospăț.]
Sacrificarea animalelor și furnizarea ofrandelor
O parte esențială a cultului de sacrificiu era carnea, în mare parte de vită. Vânatul, pe de altă parte, era de asemenea o sursă importantă de procurare a cărnii, în special cea de antilopă și gazelă. Printre animalele sacrificate se numărau de asemenea și gâștele, rațele și porumbeii. Cu toate că pescuitul era una dintre activitățile descrise frecvent în reprezentările din mormintele din perioada Vechiului Regat, peștele nu se număra printre animalele sacrificate.
Carnea era oferită fie fiartă, sau friptă. Era pusă în mormânt de către defunct, în locul unde se oficiau ritualuri, iar mai apoi era luată și mâncată de preoții din cultul funerar. Jertfa era un eveniment foarte important; prin intermediul cărnii, forțele vitale ale animalului sacrificat erau tranferate celui decedat. Se credea că tibia și inima animalului sacrificat aveau un efect de regenerare. Ambele părți erau prezentate celui decedat în relație cu ritul deschiderii gurii și aveau un rol important în riturile de reînsuflețire efectuate pentru cel mort.
Datorită marilor calități dătătoare de viață ale inimii și tibiei pentru beneficiar, scene cu sacrificarea animalelor sunt mereu prezente în mormintele din perioada Vechiului Regat. Scoaterea inimii și tăierea tibiei reprezentau părți esențiale ale ritualului. Ambele tipuri de scene de sacrificiu au fost efectuate cu mare grijă și arată clar mișcările puternice ale măcelarilor. Acestea au fost de asemenea primele scene în care conversațiile din timpul muncii erau consemnate. Convingerile asociate acestui ritual de sacrificiu și-au avut originea în «tradiția nomadă vânător-culegător» din Egiptul Predinastic. Tradiția a continuat de la preistorie la timpuri cu caracter istoric. Animalul sacrificat a reprezentat obiectivul vânătorii. Înainte de sacrificiu animalul a fost capturat cu un arcan, a fost pus la pământ, legat și ucis după obiceiul ritualului. Sacrificarea a fost realizată cu un cuțit cioplit din cremene care nu mai era de mult folosit. În acest context, sacrificiul era văzut ca pedeapsă pentru un păcat comis de animal în trecut. Sacrificarea lui era văzută ca pe un act pozitiv interpretat solemn drept distrugere a unui inamic al zeilor. În trecut, animalele de sacrificiu erau bunuri materiale valoroase. Așadar, scenele de sacrificare din perioada Vechiului Regat au atât un aspect social cât și o semnificație religioasă. Sacrificarea animalelor nu avea doar rolul de a-l reînvia pe cel decedat și de a distruge inamicii divinității, ci avea și rolul de a scoate în evidență bogăția și puterea ei/lui. Scene de sacrificare a animalelor pot fi de asemenea văzute ca pe un mod de a-l desemna pe cel decedat drept stăpân al unei moșii sau al unei proprietăți mari.
Această idee materialistă de a consemna bogăția și puterea este exprimată de asemenea în scenele legate de creșterea animalelor din mormintele din perioada Vechiului Regat. Cirezile sunt mânate înainte în procesiuni lungi, iar fiecare animal este numărat. Rezultatul numărătorii se dovedește mereu a fi foarte mare – nici un alt rezultat n-ar fi fost potrivit pentru o reprezentare funerară.
Meșteșugari și scene din piață
În imaginile din mormintele din perioada Vechiului Regat era descrisă, viața unui reprezentant obișnuit al societății Egiptului Antic. Viața elitei era luată drept model pentru viața de apoi a celui decedat. Un indicator exact al statutului social înalt al unui individ era asigurat de scene cu munca agricolă și creșterea vitelor, pescuitul și vânătoarea păsărilor la țară precum și scene în care comercianții lucrează. În toate acestea, cel decedat are rolul de supraveghetor.
Poziția superioară a celui decedat și apropierea sa de rege apare în special în scenele de măiestrie. Dreptul de a dirija activitățile comercianților a fost un privilegiu regal de vreme ce materialele brute și bunurile procesate proveneau din administrația regală. Mineralele folosite de meșterii făurari, de exemplu, provin din expedițiile în afara Egiptului sau din zonele sale de graniță. Arama provenea din peninsula Sinai sau era adusă din Palestina (poate chiar din Cipru în perioada Vechiului Regat). Mineritul aurifer se practica în deșertul estic sau în regiunea Nubia. Era de asemenea valabil și în cazul lemnului, ce era folosit frecvent. Lemnul provenea aproape în totalitate din afara Egiptului, din Siria. Egiptul are resurse minime de lemn, iar aici se găsește din plin numai lemnul de calitate inferioară acacia și platanul. Din acest motiv, cedrul de Liban – un import valoros chiar și în perioada Egiptului predinastic – era foarte căutat.
Diferitele specii de lemn african erau de asemenea considerate produse de lux, în special ebonita folosită la ridicarea statuilor și la confecționarea mobilei. Piatra folosită la construirea mormintelor și în interiorul lor era, pe atunci, donată de rege. Era extrasă din cariere de obicei îndepărtate și transportată pe navele administrației statului din zona cascadelor sau din Nubia până la reședința regală.
Majoritatea obiectelor artizanale erau destinate amenajării mormântului. Acestea erau în mare parte obiecte care, în trecut în cultura egipteană, erau doar provizii în depozitele din mormânt, dar a căror prezență nu a mai fost necesară ulterior. Imaginile au înlocuit aceste ofrande funerare.
Gama de produse descrise este limitată. Meșterii făurari produceau obiecte de cult și bijuterii în timp ce meșterii lucrători în piatră produceau vase din piatră, statui și sarcofage.
Dulgherii produceau obiecte atât religioase cât și de uz zilnic. Munca lor cuprindea de asemenea și construirea navelor în stil tradițional și producția de uși, columne și altare. Surplusul de bunuri produse era vândut la piață și era disponibil pentru alți proprietari de morminte. Totuși, cererea de bunuri comercializate era doar capabilă să satisfacă nevoi fundamentale. Această economie de piață era bazată pe troc; bunurile erau date la schimb pentru alte bunuri. Unitatea standard de măsurare a valorii era o unitate de aramă în raport cu care erau evaluate numeroase bunuri de larg consum erau evaluate. Bunurile schimbate în cadrul unui troc proveneau în mare parte din surse domestice, cea mai comună fiind hrana. Tipurile de obiecte date la schimb includeau bere și pâine, legume și pește, și cantități mici de pește, unguente, sandale, uleiuri sau sigilii cilindrice. Lipseau însă produsele de calitate superioară din monopolul regal precum papirusul.
Călătoria către “Paradisul din Vest”
Deși picturile din mormânt descriu viața de zi cu zi a egiptenilor, cu toate acestea, ele se referă la viața de apoi, care a fost concepută potrivit standardelor acestei vieți. Așadar, este posibil ca noțiunile vechi privind viața de apoi să fie înțelese din scenele și imaginile din mormintele din perioada Vechiului Regat.
O analiză mai îndeaproape dezvăluie faptul că noțiunile vieții de apoi ce țin de oamenii de rând prezintă o varietate similară cu cei ce aparțin casei regale. În opoziție cu convingerile ce țin de viața regală de apoi, lumea cealaltă a oamenilor de rând nu era în rai cu zeii, ci sub pământ, într-o lume a strămoșilor și a predecesorilor. Întreaga cultură funerară a oamenilor de rând se bazează pe această presupunere. Acest mormânt subteran a fost conceput ca loc de veci în viața de apoi.
O serie de covingeri aparent contradictorii a fost în relație cu această idee de mormânt precum viața de apoi a egiptenilor de rând. Cu toate acestea, dacă ar fi considerate ca un mit, ele apar de fapt constant. La fel cum defunctul rege s-a înalțat la ceruri prin diferite căi – pe aripile unei păsări, cu ajutorul unei lăcuste, pe fumul tămâii sau cu ajutorul unei scări cerești – așa a ajuns și cel decedat în viața de apoi prin mai mult moduri.
O veche credință spunea că, după moarte, cel decedat era condus în necropolă. În timpul riturilor funerare, el (sau ea) a fost condus în mod sumbru în orașul celor morți și a continuat să trăiască într-o cameră funerară special amenajată.
O altă credință se baza pe topografia mormântului. Se presupunea că viața de apoi era plasată în așa fel încât cel decedat ajungea în necropolă traversând Nilul cu barca. Acest lucru poate fi observat în inscripțiile funerare în care cel decedat își dorea “să traverseze căile celui venerat în liniște și să ajungă sus în necropolă.” Calea spre necropolă era adesea descrisă în morminte ca o călătorie către „Paradisul din Vest.” S-a făcut o diferență între o croazieră pe râu pe o barcă cu pânze și una într-o barcă cu vâsle în funcție de vânt.
O a treia posibilitate era sosirea în viața de apoi în vest călătorind pe uscat. Această dorință este de asemenea exprimată în inscripțiile din mormânt. Cel decedat speră “să ajungă sus în necropolă” pe uscat. Lectica era disponibilă pentru asemenea călătorii pe uscat către “Paradisul din Vest.” Cel decedat este cărat până la necropolă și până în “Paradisul din Vest” pe o lectică pe umerii servitorilor săi. Cântecul este fredonat tocmai pentru a mai ușura povara din timpul procesiunii cu lectica. Cei ce cară lectica folosesc versurile cântecului pentru a se instiga reciproc; textul însoțește numeroase scene din perioada Vechiului Regat. În unele cazuri, cel decedat folosește în loc de scaunul purtat de oameni lectica trasă de măgar care e mult mai confortabilă.
[Traducere imagini: 83. Meșteșugari și scene din piață
Saqqara, zidul sudic al capelei din mormântul proiectantului piramidei Ti; sfârșitul Dinastiei a V-a, cca. 2400 î.Hr.
Muncitorii din mormântul lui Ti reprezintă aproape fiecare tip de comerț. Pe zidul sudic al camerei principale de cult, sculptorii, meșterii făurari, bijutierii, dulgherii și croitorii sunt prezenți într-o singură scenă făcând afaceri. O privire într-un atelier de tâmplărie arată aspecte ale muncii sale: de la stânga la dreapta scânduri uriașe sunt tăiate, cutiile sunt bătute în cepi, o blană mai mică este prelucrată, iar un pat este finisat. Inscripțiile prezintă atât titlurile comercianților cât și activitățile lor, precum și conversațiile lor. De pildă, un dulgher ce lucrează cu ferăstrăul strigă la colegul său: «Dă-mi alta (lamă de ferăstrău). Asta s-a încins!»
În registrul de jos este o scenă de comerț în piață. Piața ia forma trocului doar pe plan local. Articole de zi cu zi sunt date la schimb. În partea stângă, un sculptor își face reclamă. În mijloc, unguentele sunt date la schimb pe sandale, iar în partea dreapta se vând evantaie. Tot în partea dreaptă, bețele sunt date la schimb pe grâne. Conversațiile dintre vânzători și cumpărători sunt consemnate. Un vânzător de toiege, de pildă, spune „Priviți, prieteni! Un toiag bun, zvântat. Îl dau la schimb pe 3 duble de grâu.” Răspunsul este «Are o prindere foarte bună!»
84. Scene cu comercianți
Saqqara, zidul estic al camerei funerare din mormântul servitorilor regali Niankhkhnum și Khnumhotep; jumătatea Dinastiei a V-a, cca. 2450 î.Hr.
O serie detaliată de scene cu comercianți se află în mormântul celor doi servitori regali, Niankhkhnum și Khnumhotep, în Saqqara. Întinse de sus în jos, registrele arată mai multe ateliere. În partea de sus se află statuile sculptorilor; în mijloc meșterii făurari produc obiecte pentru decorarea mormântului; iar în partea de jos, bijutierii confecționează coliere mari.
Inscripțiile se referă la mai multe detalii – la activitățile în curs, titlurile meșteșugarilor și la tipul produselor confecționate, de exemplu, « pictarea statuilor » de către «pictor» sau « confecționarea colierelor de către bijutier».
Singurele conversații consemnate în aceste scene sunt cele dintre meșterii făurari. Unul dintre meșteri vorbește despre starea metalului topit în creuzet. Focul de sub creuzet este întreținut de patru bărbați ce suflă prin tuburi lungi; focul trosnește în părți. Supraveghetorul din dreapta muncitorilor anunță viitoarea turnare: « S-a încins metalul topit (numit fratele soarelui). S-a topit. Măsoar-o (și începe să torni)!» Sunt produse tije din metal ce sunt bătute mai apoi de alți meșteri făurari în tablă. Obiectele finale sunt obiecte de cult.
85. Procesiune cu lectica
Saqqara, mormântul supraveghetorului Ipi; începutul Dinastiei a VI-a, cca. 2330 î.Hr.; travertin; înălțime: 112 cm; Muzeul Egiptean din Cairo, CG 1536.
Supraveghetorul Ipi este cărat pe o lectică decorată din belșug. El stă sub o trapă și ține un mic baston într-o mână și pămătuful în cealaltă. Picioarele lecticii stau pe umerii servitorilor, doar cele din dreapta fiind vizibile. Se vede și umbra picioarelor din stânga. Alți indivizi însoțitori sunt sclavii ce purtau pălării de soare precum și cortegiul celui decedat în fața procesiunii. Cei ce țin lectica cântă așa-numitul “Cântec al lecticii”, în care se vaită de povara muncii lor, dar totodată cântă și despre bucuria de a avea onoarea de a-l căra pe defunct. Versurile cântecului sunt înregistrate așa cum îl cântă cei ce-l poartă. Conține memorabilul refren: „E mai bine ca lectica (cu cel decedat) să fie ocupată decât liberă.”
86. Călătorie spre “Paradisul din Vest”
Saqqara, mormântul vizirului Mehu; începutul Dinastiei a VI-a, cca. 2330 î.Hr.
Imaginea prezintă nava cu pânzele ridicate. O parte din echipaj vâslește în timp ce ceilalți ridică pânzele. Cel decedat stă în fața cabinei din mijlocul navei și se sprijină în baston. Urmărește mânuirea pânzelor, ceea ce indică o schimbare a direcției. Această manevră poate fi explicată prin faptul că nava e pe cale să ajungă în “Paradisul din Vest.” Defunctul poate fi văzut încă o dată în cabina din pupă, de data aceasta zăcând mort pe un pat. Inscripția de deasupra imaginii cu nava conține un cântec ce face referire la vânturi favorabile și la sosirea inevitabilă a celui decedat în viața de apoi ce aparține zeiței Hathor: « Aurul (zeița Hathor) a creat grația frumuseții (mumiei). Frumusețea (mumia) îi revine acum zeiței Hathor, Doamna Sicomorului. În liniște, în liniște către tărâmul vestic!»
87. Lupte false pe râu
Saqqara, mormântul vizirului Ptahhotep; sfârșitul Dinastiei a V-a, cca. 2350 î.Hr.
Bărcile din papirus descrise în mormântul vizirului Ptahhotep se deplasează într-un convoi pe afluenții Nilului. Apele afluenților sunt pline cu pește și flori de lotus; scopul convoiului este de a ajunge la necropolă. Din motive neexplicate, transportul ofrandelor are legătură cu luptele false, chiar dacă bărcile încărcate se deplasează în aceeași direcție, iar ofrandele sunt destinate aceluiași mort. Poate că luptele exprimă spiritul competitiv al echipajelor. Fiecare echipaj al fiecărei bărci ar vrea să fie primul care ajunge la lăcașul de ofrande și încearcă prin urmare să schimbe cursul celeilalte bărci. Încărcătura bărcilor constă în coșuri cu smochine, păsări vânate în cuști, iar în prima barcă, se află un vițel. Barca din papirus aflată în spatele convoiului introduce un element de liniște în scenă. Pasagerul aflat în barca din papirus este proiectantul mormântului. Inscripția conține o semnătură artistică întâlnită adesea în Egiptul Antic. Este vorba de “dragul și stimatul său (al lui Ptahhotep) artizan Niankhptah.” În timpul călătoriei, artistului i se oferă pâine, fructe și bere. În registrul de sus este ilustrată scena de vânătoare cu plase asemănătoare prostovolului.]
Călătoria celui decedat în desișul de papirus
Viața de apoi modelată după viața de pe pământ era mai presus de toate. Așadar, parametrii vieții de apoi erau îndeplinirea sarcinilor și inspecția muncii întreprinse pe teren și pe moșii. Imaginile cu viața de zi cu zi sunt cu fermitate prezente în acest context. Ele constau în imagini cu munca agricolă, creșterea vitelor, pescuitul și vânătoarea de păsări, producția de hrană și activitățile meșteșugarilor. Pe lângă aceste imagini cu viața tipică de zi cu zi se află scene ce îi arată pe morți călătorind în desișul de papirus. Aceste imagini fac de asemenea referire la viața de apoi și la «Paradisul din Vest»; ele compară în special viața de apoi cu locul închipuit. Acest loc este peisajul imaginar din Khemmis din Delta Nilului, unde zeița Isis l-a născut pe Horus în desișul de papirus, și unde l-a și ascuns de Seth, dușmanul zeilor. Horus a crescut aici sub protecția zeiței Isis.
Pe când se crăpa de ziuă, într-un timp mitic, desișul de papirus a fost atât locul de naștere cât și locul unde a copilărit Horus. În lumea muritorilor – momentul de față – picturile desișului de papirus devin un loc de renaștere și de revitalizare. Funcția mitică a desișului de papirus este prin urmare transferată către mormânt; se vede că structura mormântului se întinde în desișul de papirus. Ideea este bine exprimată în momentele acelea când imaginile cu desișul de papirus apar pe fațada și pe intrarea în mormânt. O asemenea așezare remarcabilă se explică datorită faptului că interiorul mormântului este un desiș de papirus și că mormântul este un loc al renașterii. Așadar, imaginile cu capela funerară nu numai că arată viața de zi cu zi a oamenilor de rând muritori în viața de apoi, ci și indică funcția mormântului ca loc al renașterii. Un bun exemplu de convingeri asociate cu acest loc imaginar este dat de imaginile ce îl arată pe decedat vânând păsări cu bumerangul sau pescuind cu o suliță bifurcată în desișul de papirus. Aceste expediții îl arată în mare parte în compania soției sale. Copiii defunctului, adesea descriși în barca din papirus, ar trebui văzuți drept versiuni mai tinere ale sale. Renașterea sa deja s-a înfăptuit prin ei.
În același timp, desișul de papirus ca loc de renaștere ascunde nenumărate primejdii. Inamicii, în special hipopotamul, amenință renașterea inițială a defunctului. La fel ca posibilii dușmani ai zeilor, ei sunt conduși nemilos prin prezența celui decedat. Este susținut de ajutoare ce locuiesc în mlaștină. Scenele din desișul de papirus scot mai bine în evidență decât orice alte imagini din mormintele din perioada Vechiului Regat legătura dintre imaginile din mormânt și viața de apoi și fac totodată referire la renașterea celui decedat în mod direct. Asocierile semantice ale desișului de papirus indică inseparabilitatea de naștere, dezvoltare, și triumful fiului lui Osiris, Horus, și îi dă mortului sau proprietarului mormântului siguranța încurajatoare că, prin renașterea sa în desișul de papirus, va învinge moartea.
[Traducere imagini: 88. Construirea bărcilor din papirus
Saqqara, mormântul vizirului Ptahhotep; sfârșitul Dinastiei a V-a, cca. 2350 î.Hr.
Construirea bărcilor din papirus are loc de obicei în apropierea desișului de papirus și este de multe ori asociată cu reprezentarea desișului. Constructorii de bărci muncesc ca o familie și îi includ și pe copiii lor în activitățile lor.
Copiii se fac utili prin rezolvarea sarcinilor mai simple. În mormântul vizirului Ptahhotep, un copil ține sforile necesare pentru amararea bărcilor. În timp ce muncesc, tatăl și fiul poartă o conversație. Tatăl, ocupat pe barcă, strigă la fiul său: « Ikai, fiule, adu-mi te rog sforile!» Fiul răspunde imediat: «Tată, ia funia asta!»
89. Vânătoarea de păsări cu bumerangul și pescuitul cu sulița în desișul de papirus
Saqqara, mormântul servitorilor regali Niankhkhnum și Khnumhotep; jumătatea Dinastiei a V-a, cca. 2450 î.Hr.
Seria de imagini îi arată pe cei doi servitori la vânătoare în mlaștina din papirus. În partea stânga, Niankhkhnum se pregătește pentru vânătoarea de păsări în timp ce în partea dreapta, fratele său Khnumhotep pescuiește cu sulița. Cârduri de păsări zboară în zona lor pe barca de papirus. Unele păsări nu-și părăsesc cuiburile, descrise într-un loc unde de regulă nu erau – pe florile plantelor de papirus. Păsările cu pui sunt de asemenea amenințate de vidre și pisici sălbatice. Acești prădători se apropie de cuiburile păsărilor de pe flori de-a lungul tulpinilor instabile. Cei decedați sunt însoțiți la vânătoare de către soțiile lor și de fiii mai mari.
90. Vânătoare de hipopotami
Saqqara, mormântul vizirului Mereuka; începutul Dinastiei a VI-a, cca. 2330 î.Hr.
Vânătoarea de hipopotami din mormântul vizirului Mereuka din Saqqara se numără printre cele mai importante scene de vânătoare din perioada Vechiului Regat. Două bărci, ambele cu echipajele formate din vânători de hipopotami, au încolțit trei hipopotami. Aceștia s-au adăpostit după o plantă acvatică enormă la marginea desișului de papirus. Pe această plantă imensă pot fi văzute lăcuste uriașe, libelule și broaște. Hipopotamii sunt mici în comparație cu ele. Vânătorii se apropie din ambele părți și lansează harpoanele spre animale. Pictura detaliată este de calitate foarte bună. Aceasta este în contrast cu proporțiile incorecte ale obiectelor, animalelor, plantelor și oamenilor.]
Imagini vii – statuia personală
Helmut Satzinger
Muzeele și colecțiile egiptene dețin un număr foarte mare de sculpturi ale personalităților în diferite poziții (în picioare, în șezut sau ghemuit) cu fețe regale sau divine. În perioada Vechiului Regat, așa-numitele statui erau de obicei așezate în mormânt. Mai târziu, statuile erau din ce în ce mai des așezate în temple – în Perioada Târzie erau aproape în totalitate așezate în temple. Aceste câteva statui din perioada Egiptului predinastic – majoritatea fiind confecționate din fildeș sau faianță – provin atât din situri sacre cât și din morminte. Cu toate acestea, nu este clar dacă aceste statui erau sau nu personale, regale sau divine. Este valabil și în cazul sculpturilor mult mai rare din piatră sau lemn din Perioada Protodinastică. De aici se deduce că ar fi putut la fel de bine să existe statui în templele din Perioada Vechiului Regat, dar încă nu s-au descoperit dovezi. Tradiția statuilor personale în morminte a început cu adevărat abia în Dinastia a III-a. Au fost prima dată descoperite în mormintele prinților și demnitarilor din necropola capitalei antice Memphis, în special în Saqqara și Giza.
Statuile nu erau situate la vedere în morminte. Este o caracteristică în special edificatoare a artei egiptene. Pare destul de clar că funcția principală a statuii nu era plasarea acesteia la vedere. Scopul statuii este doar de a se afla acolo drept corp înlocuitor, un fel de „alter ego,” al celui decedat.
În timpul ritualurilor funerare, mâncarea și băutura erau așezate în fața ușii false din capela din mormânt și se ardea tămâie. Când cel decedat, sau chiar spiritul său din statuie, intra în formă magică sau spirituală în statuie devine posibil ca el să mănânce aceste ofrande prin intermediul statuii. Statuia ar fi putut avea funcția aceasta doar dacă era făcută exact după chipul celui decedat. Acest lucru era făcut posibil inscripționând statuia cu numele lui sau ei și înzestrând-o cu propriile sale caracteristici și trăsături. Mai mult, era și un ritual de readucere la viață, așa-numitul ritual al deschiderii gurii, oficiat pe statuie de către un preot. Toată arta egipteană, nu doar obiectele de artă, era blocată între realitate și cererile standardelor sacre. Era clar, chiar și pentru egiptenii din perioada Vechiului Regat, că standardele sacre create pentru lume, adică cum ar trebui să fie lumea, nu erau întodeauna compatibile cu realitatea crudă. Arta a trebuit să se conformeze normelor sacre; a trebuit să prezinte o imagine ideală. Operele de artă ale fiecărui individ erau, așadar, un compromis între aceste două tendințe.
Unde era plasată statuia?
Unele statui funerare erau plasate în capelele din mormânt unde puteau fi văzute doar de cei care se ocupau de cultul funerar; așadar, nu se ajungea prea ușor la ele. Cu toate acestea, faptul că statuia din mormânt era ascunsă de toată lumea era ceva obișnuit pentru perioada Vechiului Regat. În piramida regelui Djoser, a fost construită o cameră pentru statuia din mormânt. Între aceasta și camera cu ofrande din capelă exista o singură legătură și anume printr-o crăpătură în zid lungă și îngustă. (vezi p 86, nr. 82). Acest tip de mormânt s-a extins foarte curând și în mastabalele personale. Arheologii folosesc termenul arab de origine persană serdab, tradus prin peșteră sau cameră subterană. Deși, în alte morminte, statuile erau în general plasate lângă ziduri sau în nișa camerei de cult. Mormântul magnific a lui Hemiunu din timpul domniei Regelui Kheops are două serdabe. Cu toate acestea, în mormântul contemporanului său Kawab (ca și în mormântul Prințului Minkhaef), numeroase statui au fost plasate la vedere în capela exterioară. Mormintele cu serdab au devenit mai populare începând din perioada domniei Regelui Menkaura. La sfârșitul Dinastiei a V-a, serdabele deveaneau mai mari și mai frecvente. În Giza, Rawer, fiul lui Itisen, a avut mai mult de o sută de statui în douăzeci și cinci de camere cu chipul său și al familiei sale. Spre sfârșitul Dinastiei a V-a, statuile celor decedați – și mai târziu statuile servitorilor – erau plasate în camera mormântului.
Acest obicei, ce a semnalat o schimbare de atitudine atât a mormântului cât și a statuii, a dus în cele din urmă la încheierea tradiției serdabului. Mai mult, serdabul se găsește doar în mastaba. Nu a fost prezent în mormintele săpate în piatră, caracteristice necropolelor Egiptului de Sus – și astfel pentru dezvoltarea ulterioară a arhitecturii funerare egiptene ulterioară Vechiului Regat.
Cine este înfățișat?
Răspunsul este: cei înmormântați în mastabale. În timpul domniei lui Kheops, aceștia erau în special prinți și demnitari. La sfârșitul Vechiului Regat printre aceștia se numărau și meșteșugarii și funcționarii de rang mic care și-au înghesuit mormintele modeste între mastabalele mari. Mastabalele au fost ridicate doar pentru o singură generație, în mod normal în cazul morții unui cuplu și al copilului lor cât încă erau tineri. Așadar, găsim în mod obișnuit într-un serdab ori statui unice ale defunctului și soției sale sau cu amândoi împreună. Copiii nu sunt niciodată reprezentați singuri, ci mai degrabă în compania părinților și de obicei în miniatură. Copiii reprezentați astfel nu au murit neaparat când erau mici; este posibil ca ei să fi fost chiar adulți în momentul în care s-au ridicat statuile. Este posibil ca prezența copiilor să fi sugerat dorința de viață după moarte. În unele cazuri, femeia de lângă defunct nu este soția, ci mama lui. Alte combinații de câte doi (doi bărbați, două femei) și de câte trei (doi bărbați și o femeie, etc.) erau de asemenea posibile. Statuile unice ale celor doi soți puteau fi așezate în serdabe separate. Din moment ce defunctul ar putea avea oricâte statui unice, există grupuri statuare în care este reprezentat de două sau de trei ori (așa-numitele « pseudo grupări »).
[Traducere imagini: 91. Statuie în șezut a Prințesei Redji
Dinastia a III-a, cca. 2650 î.Hr.; diorite (rocă vulcanică); înălțime: 83 cm.; Muzeul Egiptean din Torino, catalog 3065.
“Singura fată a regelui, Redji” (numele din inscripția de la baza coloanei are mai multe pronunții; de exemplu, are în mod eronat pronunția de Redief) stă pe un scaun cu spătar jos; relieful din părți în formă de arc arată că este un scaun din nuiele. Stă în poziție dreaptă; ține o mână pe coapsă, iar pe cealaltă sub sâni. Este specific sculpturii din timpul Dinastiei a III-a ca fața ei să pară plină de viață și personificată, în timp ce corpul ei pare înțepenit – chiar dacă mai puțin decât sculpturii din Perioada Dinastică Timpurie.
92. Figurine în șezut ale lui Khent
Giza, probabil în timpul Dinastiei a IV-a, cca. 2550 î.Hr.; travertin; înălțime: 53 cm.; Muzeul de Istorie a Artei din Viena.
Khent a fost soția înaltului funcționar Nisutnefer. Probabil a fost înmormântată în propriul puț în mastabaua soțului său. În mod normal, soțiile nu aveau propria lor statuie, dar erau reprezentate împreună cu soții lor. Cu toate acestea, Khent a avut propria sa statuie așezată în propriul serdab. Stă în poziție dreaptă, pe un scaun lat cu spătar înalt, cu mâinile întinse pe coapse. La fel ca portretele cuplurilor, un băiețel, de asemenea cioplit în același bloc de piatră, este reprezentat în picioare într-o parte a scaunului. Cuta dublă plată dintr-o parte a capului său (așa-numita șuvița de păr a tinereții), degetul la gură și faptul că e dezbrăcat îl caracterizează drept un copil mic potrivit standardelor iconografiei egiptene. Din punct de vedere stilistic, sculptura aparține unei grupări mari de opere de artă din perioada Vechiului Regat ce a înlocuit realismul erei lui Kheops și Kefren cu idealizarea tipică a perioadei următoare.
93. (jos în centru) Grup statuar reprezentându-l pe Memisabu stând în picioare, în compania soției
Probabil în Giza; spre sfârșitul Dinastiei a IV-a, cca. 2520 î.Hr.; travertin; înălțime: 62 cm; Muzeul de Artă Metropolitană din New York.
În statuile cuplurilor, de obicei femeia își pune brațul în jurul umărului bărbatului. Bărbatul face foarte rar acest lucru. Gestul posesiv este accentuat prin diferența vizibilă de înălțime. Femeia îl cuprinde de brâu. Cu toate că a fost descrisă tradițional în întreaga literatură de până atunci ca fiind opera Dinastiei a VI-a, recent a fost posibilă atribuirea grupului statuar sfârșitului Dinastiei a IV-a. Dependența sa din punct de vedere al structurii formei în ceea ce privește grupările de figurine regale din această perioadă este de neconfundat. Mai mult, tendința distinctă către o dezintegrare individuală a structurii sculpturii grupului statuar este exact la fel de clară, marcată aici de orientarea frontală puternică a operei, poziția paralelă a picioarelor persoanelor oficiale, gestul de îmbrățișare foarte neobișnuit, și înclinarea ușor către stânga în semn de rescpect a statuii ce înfățișează femeia.]
Mărimile corespunzătoare celor două sexe
Este interesant să observi diferența în proporții între statuile bărbaților și femeilor. Aceștia sunt de multe ori de aceeași înălțime sau diferența de înălțime dintre ei reflectă pur și simplu realitatea statistică. Cu toate acestea, femeia este reprezentată uneori mult mai mică decât bărbatul. Printre aceste exemple se află statuile cuplurilor în care bărbatul stă jos în timp ce femeia stă în picioare. În aceste cazuri, diferența semnificativă în proporții poate fi explicată prin argumentele structurii.
Exemplele de perechi în care femeia stă jos, iar bărbatul în picioare sunt rare. În asemenea cazuri proporțiile celor doi sunt aproape egale. Faptul că bărbatul este reprezentat un pic mai înalt decât femeia se datorează probabil faptului că acesta este un funcționar de rang înalt, fiind un personaj important. O femeie putea avea un asemenea statut social doar dacă provenea dintr-o familie cu același rang înalt.
În statuile cuplurilor, femeia își arată de obicei afecțiunea față de bărbat prin poziție și gesturi; ea își pune mâna în jurul umerilor bărbatului și probabil îi apucă cel mai apropiat braț cu cealaltă mână. Alte cupluri arată o postură ce scoate în evidență egalitatea dintre ei prin faptul că se țin de mână.
[Traducere imagini: 94. (pagina opusă, în dreapta) Familia lui Pepi
Giza; Dinastia a V-a, cca. 2430 î.Hr.; travertin; înălțime: 45cm; Muzeul Roemer și Pelizaeus din Hildesheim, 17
În această grupare formată din bărbat, femeie (Pepi) și copil, cea mai importantă trăsătură este faptul că femeia e mai mare decât bărbatul. De vreme ce copilul este și el mult mai mare decât în mod normal, femeia pare să domine. Îl ține pe bărbat de umăr și de braț cum obișnuiesc soțiile și mamele să facă în grupările de statui. Deși sculptura are o inscripție la baza sa, relația dintre aceștia nu este foarte clară. Acest lucru nu se întâmplă numai din cauză că bărbatul și copilul poartă același nume: Rashepses. Bărbatul este numit “fiul său” în timp ce copilul este un “preot regal”, conform inscripției. Cea mai simplă explicație este că inscripțiile ar fi fost schimbate din greșeală; adultul este într-adevăr soțul femeii, un preot, iar copilul este fiul ei. În cazul acesta, înălțimea și poziția femeii este remarcabilă. Este de asemenea posibil ca cei doi să fie doi fii ce poartă același nume (cum s-a mai întâmplat) sau să fie fiul și nepotul femeii; ar fi surprinzător ca nepotul să fi avut un titlu și să fi fost deci deja adult. O altă explicație posibilă ar fi ca gruparea să fie una falsă («pseudo grupare») – fiul lui Pepi, Rashepses ar fi deci reprezentat la două vârste diferite. Oricare ar fi explicația adevărată, acesta este un caz rar de grupare familială dominată de o femeie. Pe lângă aspectele legate de formă, datarea sugerată este realizată pe baza criteriilor stilistice.
95-97. Figurine în picioare cu Sepa ( de două ori) și Nesa
Probabil din Saqqara; Dinastia a III-a, cca. 2670 î.Hr.; travertin; înălțime: 159, 165 și respective 152 cm; Muzeul Luvru din Paris, A 36, A, 37, A 38.
Cele mai mari trei sculpturi impresionante de la începutul perioadei Vechiului Regat provin dintr-o singură serie. Două statui ale defunctului și una a soției sale au fost găsite în același serdab. În dezvoltarea ulterioară a sculpturii egiptene, grupările monolitice obișnuiau să înlocuiască figurinele unice. Dacă, la fel ca în cazul acesta, o persoană este reprezentată de două ori atunci este o grupare falsă („pseudo grupare”). Cele două statui sunt identice până la cele mai mici nuanțe sculpturale. Spre deosebire de sculpturile ulterioare făcute în piatră, bărbatul ține un sceptru și un baston. Reprezentarea sculpturală a insignei este nesigură nu doar din punct de vedere tehnic; este de asemenea dificil de poziționat în stilul neconvențional al sculpturii egiptene. Cât despre sceptrul sekhem, potrivit desenelor în reliefuri, trebuia să fie ținut în poziție orizontală, sculptorul însă este nevoit să-l reprezinte în poziție verticală în cazul acesta pentru a nu-l separa de corp. Și bastonul a trebuit să fie reprezentat împreună cu corpul din motive tehnice. Stilul în care au fost reprezentate fețele este individualist, posibil ca de protret. Cum se obișnuiește de fel, corpurile sunt sculptate superficial. Brațele foarte apropiate de corp par țepene. Este o caracteristică a sculpturii din Dinastia a III-a când trecerea de la arta arhaică la arta Vechiului Regat clasic era deja avansată.
98. Figurină în picioare a lui Babaef
Giza; probabil începutul Dinastiei a V-a, cca. 2480 î.Hr.; alabastru calcit; înălțime: 49,7 cm; Muzeul de Istorie a Artei din Viena.
Babaef este reprezentat într-o manieră tipică Vechiului Regat: în poziția de drept, cu statură atletică și umerii lați, mijlocul subțire și musculos. Privirea sa este îndreptată în față, un pic în sus – spre soare pentru a indica o dorință de iluminare, potrivit unei interpretări noi. Statuia lui Babaef a fost descoperită la un loc cu alte fragmente în mastabaua sa. Dintre toate funcțiile sale diferite drept persoană oficială, cea de “Administrator al tuturor operelor de artă ale Regelui” i-a oferit posibilitatea să aibă acces la prețiosul alabastru utilizat la statuile sale funerare.
99. Cărturar
Saqqara; începutul Dinastiei a V-a; travertin pictat; înălțime: 51cm; Muzeul Egiptean din Cairo, CG 36.
Statuia înfățișând o persoană stând turcește este una dintre cele mai cunoscute sculpturi din perioada Vechiului Regat. Idealizarea sculpturii din Dinastia a V-a este împerecheată aici cu trăsături clar individualizate. Nu se poate spune dacă pistruii de lângă nas erau sau nu o trăsătură distinctivă a persoanei reprezentate. În orice caz, acest detaliu îi oferă o plăcută și atrăgătoare particularitate individuală feței. Efectul natural este scos în evidență de ochi, chiar dacă coroziunea cadrului de cupru folosită la refacerea conturului ochilor schimbă într-o oarecare măsură această impresie. Capul este ușor înclinat, ochii par destul de drepți. Aceste trăsături, cunoscute de asemenea din alte sculpturi similare, arată felul în care cărturarul este atent la dictare. Bărbatul ține papirusul deschis cu mâna stângă, iar în mâna dreaptă probabil ține o trestie de scris.]
Tipuri de statui
De-a lungul istoriei sculpturii egiptene multe posturi diferite dezvoltate ce se repetau adesea deveneau în cele din urmă parte din model. Aceste trei forme fundamentale au fost deja prezente în Vechiul Regat. Ele sunt enumerate mai jos.
Reprezentări statuare în picioare: Bărbații au un picior în față, iar greutatea rămâne în mare parte pe piciorul din spate; prin urmare, este o poziție statică și doar sugestivă de a face un pas în față. Femeile au picioarele apropiate sau au un picior puțin mai în față decât celălalt. Brațele stau pe lângă corp, iar mâinile sunt fie deschise fie încleștate în jurul unui „mijloc de piatră”. Există câteva exemple rare în care o mână este îndoită, iar pumnul este pus la sânul opus. Doar în cazul statuilor din lemn se observă bastonul lung, familiar din două sculpturi dimensionale, ținut într-o mână.
Reprezentări statuare în șezut: Persoanele sunt înfățișate stând pe blocuri în formă de cub. Brațele îndoite stau pe coapse, iar o mână este adesea încleștată în jurul unui „mijloc de piatră”.
Reprezentări statuare stând turcește: persoanele, în mare parte bărbați, stau cu picioarele încrucișate pe un preș sau pe pământ. Dacă persoana stând turcește are în poală o rolă de papirus, atunci se consideră a fi vorba de un „cititor;” dacă are și o trestie de scris într-o mână, atunci se consideră a fi vorba de un „cărturar.” „Statuile asimetrice în poziție tucească,” la care un genunchi este poziționat mai sus, sunt foarte rare. Totuși mai rare sunt „reprezentările statuare în genunchi” sau cele așezate pe câlcâie.
[Traducere imagini: 100. Grup statuar reprezentând un bărbat stând în picioare, în compania soției
Giza, Dinastia a V-a, cca. 2450 î.Hr.; travertin pictat; înălțime: 56 cm; Muzeul de Istorie a Artei din Viena.
Sculptura reprezintă cuplul într-o poziție standard. Atât bărbatul cât și femeia sunt prezentați în poziția lor cuvenită; bărbatul este îmbrăcat într-un șorț scurt, în timp ce femeia poartă o rochie lungă cu bretele și o perucă. Femeia, sculptată în mărime naturală spre deosebire de bărbat, are un braț în jurul mijlocului bărbatului, iar cu celălalt îî atinge brațul. Spațiul rămas dintre ei este colorat în negru, un semn iconografic fiind fundalul negru. Inscripția scurtă de la baza statuii se limitează doar la a divulga numele personajelor sculptate și nu oferă mai multe informații despre relația dintre ele.
101. Statuia unui cuplu
Probabil din Saqqara; începutul Dinastiei a V-a, cca. 2500 î.Hr.; lemn de acacia; înălțime: 69 cm; Muzeul Luvru din Paris.
Lemnul este un material prin care se realizează reprezentări realiste. Ambele figurine au fost lucrate separat. Cu toate acestea, nu sunt numai însoțite de un picior de sprijin comun (originea căruia s-a pierdut) ci și de brațul stâng al femeii, cu care îl cuprinde pe bărbat de spate. Din cauză că este mult mai scundă decât bărbatul, brațul său rămâne mai jos de omoplatul său.
Această statuie neobișnuită a ajuns, împreună cu colecția Salt, la Muzeul Luvru în timp ce datarea sa fusese pentru mult timp plină de controverse. Natura grafică a stilului facial este în special reprezentativă pentru începutul Dinastiei a VI-a, aparținând așa-numitului „stil secundar” al regiunii Saqqara.
102. Statuia unui berar în timp ce sigila un borcan
Saqqara; Dinastia a V-a, cca. 2400 î.Hr.; travertin pictat; înălțime: 13 cm; Muzeul Egiptean din Cairo, CG 112.
În timpul fabricării berii era necesar să se ungă interiorul borcanului cu argilă pentru ca berea să se păstreze. Sculptura arată un funcționar îndeplinându-și sarcina. Adânciturile în formă ovală din fața bazei erau pentru trei modele de borcane în miniatură ce completau sculptura.
103. Figurină în picioare a lui Tjeti
Probabil din Akhmim; Dinastia a VI-a; cca. 2280 î.Hr.; lemn; înălțime: 75,5 cm.; Muzeul Britanic din Londra.
Această statuie din lemn exprimă o impresie total diferită față de sculpturile în piatră; plasticitatea este evocată de natura materialului. Figurina este mult mai subțire față de sculptura obișnuită din piatră. Bastonul și piciorul de sprijin, la fel ca și statuia, sunt compuse din părți diferite. Inserțiile filigran din ochi sporesc expresia plină de viață a statuii.]
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Translation Analysis of Egypt: The World of the Pharaohs by Régine Schulz and Mathias Seidel: Analiza traducerii textului: Egipt: Lumea Faraonilor de… [302700] (ID: 302700)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.