GOSPODĂRIREA CALITATIVĂ A RESURSELOR DE APĂ DIN SISTEMUL HIDROGRAFIC TIMIȘ-BEGA [302687]

[anonimizat], GEOGRAFIE

DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE

SPECIALIZAREA: ȘTIINȚA MEDIULUI

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR:

ASIST. UNIV. DR. ANDREEA-MIHAELA DUNCA

ABSOLVENT: [anonimizat],

2020

[anonimizat], GEOGRAFIE

DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE

SPECIALIZAREA: ȘTIINȚA MEDIULUI

GOSPODĂRIREA CALITATIVĂ A [anonimizat]:

ASIST. UNIV. DR. ANDREEA-MIHAELA DUNCA

ABSOLVENT: [anonimizat],

2020

INTRODUCERE

Lucrarea intitulată ”Gospodărirea calitativă a [anonimizat]” [anonimizat]-meteorologice deosebite din partea de vest a [anonimizat], în vederea prevenirii și atenuării efectelor deosebit de negative pe care le pot produce aceste fenomene.

În cuprinsul acestei lucrări am încercat să surprind elemente legate de: [anonimizat], [anonimizat], cât și cele din subteran.

În cadrul acestei lucrări am realizat o sinteză integratoare a [anonimizat].

Prima parte a [anonimizat] a bazinului, [anonimizat].

Partea a doua a [anonimizat]: [anonimizat], regimul scurgerii apei și gospodărirea calitativă a resurselor de apă din acest spațiu hidrografic.

Lucrarea de față se dorește a fi o abordare actuală a [anonimizat].

CAPITOLUL I

[anonimizat], sunt atestate documentar începând cu anul 1750 (1756 au fost definitivate lucrările la Nodul Hidrotehnic Coștei), au urmat lucrările de construcție la Nodul Hidrotehnic Topolovăț (stavilă metalică acționată manual), lucrări de arhitectură hidrotehnică și lucrări civile executate în stilul epocii (Munteanu, Rodica, 1998).

[anonimizat], lucrări ce au avut scopul de a menține bietul (nivelul apei între două puncte), [anonimizat]. În paralel cu acestea în vederea suplimentării de debite pentru alimentarea cu apă a orașului Timișoara și combaterea inundațiilor asupra acestuia, s-au executat canalele: Coștei-Topolovăț (alimentare cu apă) și Topolovăț-Hitiaș (regularizare debite și deviere a surplusului de apă pe canalul Bega spre râul Timiș) (Munteanu, Rodica, 1998).

Toată această rețea hidrotehnică a fost dotată cu o rețea de cantoane și secții gospodărești (aproximativ 90 de construcții), unde locuiau și locuiesc deservenții specializați ai acestei vaste rețele hidrotehnice.

1.2. Scurt istoric al cercetărilor cu privire la bazinul hidrografic Timiș-Bega

Cercetările hidro-geologice, având un dublu caracter – strict științific pe de o parte și practic, urmărind punerea în valoare a unor resurse de subsol, pe de altă parte, se remarcă printr-o consistență mai mare.

Printre cele mai importante menționăm: Al. Codarcea (1940, 1967, 1968, etc.), O. Iliescu (1972), D. Giușcă, G. Cioflică, H. Savu (1966), Victoria Lubenescu și Viorica Pavnotescu (1970), V. Mutihac, L. Ionesi (1974), etc.

Sub aspect geografic, referiri vechi și mai importante, asupra unor probleme demografice, așezări, activități economice, etc., avem de la: F. Milleker (dovezi arheologice de atestare a populării zonei), Fr. Grisselini (cu referiri, între altele, și asupra formelor de relief într-o lucrare intitulată „Istoria Banatului Timișan”, tipărită în 1780, dar tradusă în românește abia în 1926), A. Ghidiu și I. Bălan (1909 – „Monografia orașului 1145

aransebeș”), I. Petrescu – Burloiu (1949 lucrare cu un bogat și valoros conținut științific, intitulată „Considerațiuni fizico-geografice aspra regiunii și orașului Caransebeș”). Importante referiri fizico-geografice despre zona cercetată sunt cuprinse în lucrări cu caracter general: Emm. de Martonne (1921), V. Mihăilescu (1927, 1939, 1960, 1963, 1966), V. Tufescu (1944, 1974), Gr. Posea și colab. (1974), M. Grigore (1981), etc.

La cele de mai sus adăugăm preocupările pentru cunoașterea caracteristicilor rețelei hidrografice (I. Ujvari, 1972; Rodica Munteanu, 1970, 1976, 1998), a climei (V. Ghibedea, Lucia Băcanu, E. Grigercsik, 1073), a vegetației și solurilor (C. V. Oprea, 1957; S. Bălan, 1963, Gh. Ianoș, 1997), precum și o serie de documente statistice, muzeografice, tehnico-economice, toate deosebit de importante și utile pentru elaborarea unor studii în profil teritorial.

CAPITOLUL II

Bazinul hidrografic Timiș-Bega – prezentare generală

2.1. Poziție geografică

Timișul își are izvorârea de pe versantul de est al masivului cristalin Semenic, de sub vârful Piatra Goznei de la altitudinea de aproximativ 1135 m, și își desfâșoară cursul pe o lungime totală de 244 km (pe teritoriul țării noastre) captându-și apele a 150 de râuri, cu o lungime de 231 km pe teritoriul României (fig 1) (Munteanu, Rodica, 1998).

Suprafața bazinului este de 7349 km2, în sectorul său montan Timișul primește doi afluenți mici: Brebu și Semenic, după aproximativ 25 km de la izvoare străbate culoarul Timiș-Cerna unde primește afluenți din Munții Semenicului și din Munții Țarcu. La Caransebeș confluează cu Sebeșul, mai apoi Timișul recepționează afluentul său cel mai mare, Bistra (Munteanu, Rodica, 1998).

Bega izvorăște în Munții Poiana Ruscă de la 1150 m altitudine de sub Vârful Padeș, cu o suprafață bazinală de 4492 km2 și o orientare generală est-vest. Pe teritoriul României Bega are o lungime totală de 170 km, de unde primește numeroși afluenți. Ultima parte a cursului se desfășoară prin Câmpia Begăi, unde valea se lărgește mai mult și primește afluenți mai puțini și cu un debit mai redus. Râul Bega vărsându-se în râul Tisa parcurgând un traseu de 244 km lungime, el fiind afluentul cel mai sudic al acestuia. De la Făget, Bega este drenată, iar de la Timișoara până la vărsare, Bega este un canal navigabil pe o distanță de 115 km (Ujvári, 1972).

Canalul Bega are o deosebită importanță mai ales economică notabilă pentru Timișoara, făcând legături prin sisteme de canale europene, cu Marea Neagră, Marea Adriatică și Marea Nordului.

Bega Veche, cel mai mare afluent al Begăi, s-a individualizat ca și curs de apă aparte după amenajările hidrotehnice ce au fost finalizate la începutul secolului trecut acesta reprezentând de fapt un traseu mai vechi al Begăi. Acesta fiind o prelungire a pârâului Beregsău, pe lungimea de 107 km adună o suprafață de 2108 km2 (Ujvári, 1972).

Fig. 1. Localizarea geografică a bazinului hidrografic Timiș- Bega

2.2. Elemente ale cadrului fizico-geografic

Structura acviferă și potențialul acvifer sunt în corelație cu condițiile de acumulare a depozitelor purtătoare de apă, ce se disting în întreaga zonă cuprinsă în culoarul Timiș-Bega. În cadrul culoarului Timiș-Bega se individualizează sectoare caracterizate prin acumulări și resurse acvifere diferite:

– în sectorul superior al Timișului straturile acvifere sunt construite preponderent din depozite detritice grosiere: nisipuri mari, pietrișuri, și bolovănișuri. Coeficientul de filtrație mediu Kfm = 50-60 m/zi, iar potențialul acvifer cu debite specifice medii qm = 2,0 – 2,2 l/s/m (Mihăilescu, 1960).

– în sectorul superior al râului Bega straturile freatice sunt constituite din nisipuri medii – fine cu intercalații de pietrișuri și bolovănișuri. Coeficientul de permeabilitate Kf = 3,0 – 6,0 m/zi, debitul specific q = 0,4 – 1,57 l/s/m (Mihăilescu, 1960).

– sectorul mijlociu al culoarului Timiș-Bega se caracterizează prin acumulări importante de apă, cu cel mai mare potențial acvifer din întreaga zonă. Stratele acvifere sunt constituite din depozite aluvionare grosiere: nisipuri ari – medii, pietrișuri, pe alocuri bolovănișuri. Coeficientul de permeabilitate Kf = 25,0 – 46,0 m/zi, debitul specific q = 2,9 – 5,8 l/s/m (Mihăilescu, 1960).

– pe sectorul inferior straturile acvifere sunt constituite din nisipuri medii – fine, pe alocuri mijlocii. Predominanța granulometrilor fine este pregnantă în extremitatea vestică. Coeficientul de permeabilitate este de Kf = 24,0 – 32,0 m/zi, care în vest scade la Kf = 5,4 -13,5 m/zi. Potențialul acvifer cu debite specifice de q = 1,06 – 2,95 l/s/m, spre vest scade q = 0,14 – 0,80 l/s/m. De asemenea în sectorul piemontan freaticul este cantonat la adâncimi mari sau lipsește (Mihăilescu, 1960).

– pe sectorul central orizontul freatic este dezvoltat, constituit din nisipuri grosiere, pietrișuri și bolovănișuri. Coeficientul de permeabilitate este mare conform cu granulometria stratelor Kf = 13,0 – 55,8 m/zi. Potențialul acvifer este deosebit de mare cu debite specifice de 3,46- 17,5 l/s/m (Mihăilescu, 1960).

– în sectorul inferior freaticul este alcătuit din granulometrii medii (Mihăilescu, 1960).

2.2.1. Evoluția paleogeografică și litologia

Existența a două compartimente (vatra depresionară propriu-zisă și zona colinară piemontană) cu trăsături morfologice și morfomerice distincte permite și chiar impune o analiză diferențiată a reliefului (Grigore, 1981).

Cercetarea morfografică are darul de a reliefa unele caracteristici imprimate mai ales de intensitatea proceselor de fragmentare orizontală și verticală, precum: prezența unei anumite proporționalități a reliefului, o anume grupare de forme în cadrul unității etc. Se remarcă de asemenea faptul că diferențierea pe harta morfografică a categoriilor de interfluvii este în strânsă legătură cu anumite tipuri de suprafețe morfogenetice și condiții de natură geologică strict locale (Grigore, 1981).

În același timp ni se pare deosebit de semnificativ faptul că unele elemente morfografice ale reliefului conferă peisajului depresiunii anumite particularități comune pentru aproape întreaga zonă studiată, dar și caractere diferențiate de la un compartiment la altul. În acest sens, edificatoare este predominarea netă a interfluviilor cu aspect plat care generează un specific morfologic de ansamblu, pentru întreaga depresiune (Grigore, 1981).

O astfel de situație se explică, fără îndoială prin prezența unei serii de suprafețe de nivelare, larg extinse precum și prin stadiul în care se află fragmentarea reliefului ca efect nemijlocit al adâncirii ritmice a sistemelor de văi în funcție de desele schimbări ale nivelelor de bază, al condițiilor tectonice, structurale, petrografice și a specificului modelării actuale (Grigore, 1981).

O altă trăsătură importantă de ansamblu, o constituie omogenitatea alcătuirii litologice din formațiuni sedimentare relativ friabile în funcție de care a predominat modelarea reliefului sub formă de interfluvii cu aspect plat, sub formă de „câmpuri” (Grigore, 1981).

Forma plată sau ușor bombată a interfluviilor este generată într-o oarecare măsură de tendințele atingerii unor profile de echilibru dinamice, relativ stabile de către majoritatea văilor, în condițiile unor valori reduse ale energiei de relief (Grigore, 1981).

Adâncirea mai accentuată a bazelor de eroziune în strânsă legătură cu stadiul avansat al degradării șisturilor cristaline, au constituit două din condițiile care au condus la modelarea interfluviilor cu aspect rotunjit în mod cu totul izolat, în cuprinsul unor cumpene ce separă afluenți ai Timișului, precum: Poiana, Slatina, Goleț, etc (Tufescu, 1974).

Se remarcă, de asemenea, prezența în cadrul interfluviilor, mai ales pe dreapta văii Timișului, între Armeniș și Slatina Timiș, a unor martori de eroziune care dețin și cele mai mari valori altimetrice relative, raportate la nivelul suprafeței interfluviale propriu-zise, din care au fost decupate (Tufescu, 1974).

Morfologia versanților, a sectorului depresionar propriu-zis și a culoarelor de văi, imprimă o serie de alte trăsături fizionomiei de ansamblu a acestui sector de culoar timișan, mai ales că diversitatea formelor acestora se dovedește a fi strâns legată de evoluția numeroaselor culoare de văi, care s-a împletit cu acțiunea de modelare complexă exercitată de mai multe cupluri de factori modelatori exogeni, de particularitățile condițiilor structurale și litologice, etc. (Tufescu, 1974).

În cadrul văilor, caracterele morfografice predominante sunt redate de aspectele teraselor, mai mult sau mai puțin păstrate ca urmare a rezultatelor acțiunii proceselor de modelare pleistocenă și actuală. Cu o notă aparte se înscriu în relief umerii de vale, considerați de unii ca nivele superioare de terase, precum și suprafețe de racord cu muntele (Tufescu, 1974).

Liniile de profil ale versanților și suprafețelor de racord, indiferent de categoria morfometrică în care acestea se înscriu, apar frecvent modificate ca urmare a proceselor de degradare a pantelor și a intenselor parazitări cu depozite deluvio-coluviale (Tufescu, 1974).

2.2.2. Unitățile morfostructurale și caracteristicile structurale ale unităților de relief

Evoluția morfogenetică în cuaternar, s-a realizat și continuă și în prezent printr-o gamă variată de agenți (ape curgătoare și de infiltrație, zăpadă, vânt, variații termice, etc.) și procese modelatoare între care prevalează cele de eroziune și acumulare. Majoritatea proceselor morfologice cuaternare au consecințe negative, conducând la degradarea terenurilor și, prin urmare la restrângerea posibilităților utilizării acestora în circuitul economic (Grigore, 1981).

Pot fi diferențiate trei categorii de forme de relief litologic: o morfologie petrografică de ansamblu sau majoră, o morfologie petrografică de detaliu și o morfologie petrografică specifică depozitelor superficiale (Grigore, 1981).

În mod evident, prima categorie este preponderentă și, fiind mai veche, a îndeplinit rolul de suport general pentru relieful petrografic de detaliu. Cea mai slabă rezistență, datorită friabilității formațiunilor care le-au generat, o au microformele grefate pe depozitele superficiale.

Printr-un grad mai ridicat de conservare se remarcă morfologia petrografică de ansamblu, căreia îi este caracteristică și o diferențiere cronologică în sensul că formele rezultate pe roci metamorfice au o vechime mai mare decât cele modelate pe formațiuni sedimentare (Grigore, 1981).

Relieful creat pe roci metamorfice îi corespunde sectorul de chei ale Timișului între Teregova și Armeniș în care râul s-a adâncit epigenetic (Grigore, 1981).

Corpurile de roci eruptive sunt o prezență sporadică în depresiune, iar menționarea acestora se impune datorită faptului că în unele blocuri granitoide au fost sculptate, parțial, unele din terasele în rocă ale Timișului, formațiunile eruptive apărând „la zi” în frunțile acestora. Este cazul unor terase din sectorul Slatina Timiș-Sadova (Grigore, 1981).

Relieful modelat pe calcare se datorează prezenței formațiunilor de vârstă badeniană pe dreapta Timișului mai ales, între Slatina Timiș și Teregova. Specificul morfologic îl dau arealele restrânse din podul teraselor Timișului în sectorul menționat, în cuprinsul cărora sunt vizibili în relief câțiva martori de eroziune cu aspect rotunjit (Grigore, 1981).

Relieful dezvoltat pe argile și marne prezintă o extensiune mai mare în dreapta Timișului și mai mică pe stânga râului, intercalându-se sub formă de fâșii între suprafețe de altă constituție litologică (conglomerate, nisipuri, pietrișuri) (Grigore, 1981).

Trăsăturile reliefului argilos și marnos prezintă unele note disjunctive față de formele petrografice rezultate pe roci sedimentare mai dure. Interfluviile au aspect cvasiplat, prezentându-se sub formă de câmpuri largi și fiind afectate de acțiunea erozivă și degradantă a apelor curgătoare și torențiale sau de pluviodenudație.

În cuprinsul versantelor și al suprafețelor de racord au loc și unele procese gravitaționale de intensitate slabă precum: alunecări superficiale, solifluxiuni, surpări etc., profilul morfologic al pantelor este variabil, cel mai adesea convex și ușor concav și mai rar drept (Geografia României, Vol. I, 1983).

În morfologia văilor se observă tendința de lărgire a văilor și mai puțin de adâncire prin eroziune regresivă, explicându-se astfel frecvența relativ mare a meandrelor precum și extensiunea arealelor de luncă (Geografia României, Vol. I, 1983).

Intercalarea marnelor între stratele argiloase imprimă o oarecare complexitate în relief, marcată prin individualizarea unor trepte în profilul versantelor sau prin îngustarea profilului transversal al văilor. În profilul longitudinal al râurilor, această alternanță este generatoare de repezișuri, povârnișuri etc. Situații morfologice ca acestea pot fi constatate în cuprinsul văilor Cernețu-Mare și Slatina (Geografia României, Vol. I, 1983).

În aval spre Armeniș schimbarea petrografică remarcându-se un relief prin lărgirea văilor afluente ale Timișului (Vălișoara, Măcicașu), odată cu trecerea din cristalin în sedimentar și prin interfluvii mai evoluate care conservă fragmentar nivele de terase ale Timișului (Gorganu, Teiușu, La Scaune) (Geografia României, Vol. I, 1983).

Acest relief grefat pe amestecuri, nisipuri, pietrișuri cimentate prezintă cea mai mare extindere și este legat de formațiunile mio-pliocene și cuaternare, prinse într-o succesiune de cuvete sinclinale formând un aliniament aproape continuu pe toată latura dreaptă a văii Timișului, de la Teregova și până la valea Sebeșului. O prezență cu totul izolată are acest tip de relief pe stânga Timișului (areale restrânse în apropiere de Caransebeș și Teregova) (Geografia României, Vol. I, 1983).

Gama destul de variată de forme morfologice este generată, în principal, de modul de alternanță a conglomeratelor, nisipurilor și pietrișurilor, precum și de degradarea inegală a orizonturilor ca urmare a diferențierii în ceea ce privește rezistența rocilor față de acțiunea modelatoare a agenților externi. În afară de acestea putem lua în considerare și procesul de afundare lentă pe ansamblu sau pe compartimente a unor sinclinale, aspect deosebit de relevant în spațiul de pe dreapta Timișului (Geografia României, Vol. I, 1983).

Datorită declivității în general reduse și fragmentării slabe a reliefului, care numai rar depășește 100 m, profilele versantelor etalează doar o ușoară concavitate și deci un anumit echilibru, evoluția lor având o dinamică incertă (Geografia României, Vol. I, 1983).

Accentuarea înclinării versantelor datorită cimentării în unele locuri a orizontului de nisipuri a condiționat în mod cu totul izolat, formarea unor trepte mai slab conturate, atât în cadrul văilor cât și pe interfluvii. Asemenea trepte sunt evidente în relief în zona localităților: Armeniș, Feneș și Rusca Teregova (Geografia României, Vol. I, 1983).

Gradul de netezire a unor interfluvii care separă o serie de văi mici, trebuie pus pe seama acelorași orizonturi de nisipuri pietrificate. De asemenea, acestea explică apariția unor frunți prelungi și puțin înclinate în morfologia versanților, cu excepția situațiilor în care între nisipuri se intercalează conglomerate sau marne mai dure (Geografia României, Vol. I, 1983).

Acest relief care se extinde pe depozite cuaternare, vizează îndeosebi morfologia teraselor și a albiilor râurilor. Depozitele aluvionare de grosimi apreciabile pe alocuri, în care văile s-au adâncit sculptând nivele de terasă, aparțin cu precădere holocenului și sunt constituite din amestecuri sau alternanțe de bolovănișuri, nisipuri și argile (Geografia României, Vol. I, 1983).

Datorită slabei consistențe geologice, formele sculptate au o rezistență redusă și o durabilitate limitată înscriindu-se destul de „șters” în peisajul geomorfologic în zona studiată. Particularitățile morfologice din sectorul teraselor se remarcă prin prezența unor martori de terasă cu specific petrografic și prin alternanța sectoarelor de maluri înalte și abrupte, cu maluri joase.

Morfologia petrografică de detaliu este mai slab reprezentată în zona cercetată, care are așa cum s-a văzut un relief cu caracteristici morfometrice conturate de valori relativ reduse al densității fragmentării reliefului, energiei de relief și geodeclivității. Alături de această constatare, se impune precizarea că frecvența mare a morfografiei de detaliu (înșeuări litologice, abrupturi petrografice, câmpuri de pietre, torenți de pietre etc.) reprezintă o caracteristică în special pentru spațiul montan. Menționăm totuși ca forme de detaliu înșeuarea formată la contactul cristalinului cu sedimentarul în sectorul Borlova -Turnu Ruieni, precum și unele desprinderi și rostogoliri de blocuri în versanții Cheilor Armenișului afectați de dezagregare. În primul caz, Sebeșul urmând aliniamentul de contact dintre formațiunile metamorfice montane și sedimentare din lungul faliei Rugi-Zervești, se adâncește și tranșează în favoarea sa vechiul traseu difluent spre Zlagna. Ca urmare, Zlagna rămâne o vale „fără obârșii” cu o înșeuare pronunțată deasupra Borlovei și cu un profil transversal prea larg pentru debitul său actual (Geografia României, Vol. I, 1983).

Valea Bolvașniței axată pe o presupusă linie de falie, având un bazin mai restrâns în spațiul muntos, s-a adâncit într-un ritm mai lent decât Sebeșul și n-a înregistrat difluențe la nivelul suprafeței piemontane inițiale.

Dintre aspectele care au în vedere morfologia depozitelor superficiale, doar tăpșanele coluviale și proluvio-coluviale pot fi întâlnite pe areale mai largi pe rama estică a depresiunii la contactul cu Munții Țarcului. Materialele de constituție argilo-nisipoasă și lutoasă sunt lipsite de stratificație, iar șiroirea și organismele torențiale au fragmentat puternic aceste tăpșane, în unele locuri eroziunea lineară atingând roca stabilă din bază (Geografia României, Vol. I, 1983).

CAPITOLUL III

Factorii care determină și influențează scurgerea apei

3.1. Factorii climatici

Clima reprezintă componenta de coeziune dintre toate elementele fizico-geografice, din ale căror legături reiese un peisaj natural, mediu de viață pentru om. Caracteristicile ei fiind determinate de un sistem de factori ca de exemplu: poziția geografică în funcție de latitudine, depărtarea sau apropierea de ocean, relieful prin caracteristicile sale hipsometrice și alura sa generală (masivitate, orientare, expoziție, fragmentare etc.), hidrografia, solurile și covorul vegetal etc., (Ciulache, Ionac, 2007).

3.1.1. Factorii genetici ai climei

Factorii genetici climatogeni se grupează în următoarele categorii:

factorii climatogeni radiativi;

factorii climatogeni dinamici;

factorii climatogeni fizico-geografici (Ciulache, Ionac, 2007).

Factorii climatogeni radiativi au un rol hotărâtor în definirea climatică a unei regiuni, deoarece în absența lor restul factorilor climatogeni nu pot exista ca atare și nici un se pot manifesta. Suprafața terestră absoarbe și reflectă diferențiat radiația globală incidentă din cauza neomogenității condițiilor ei fizico-geografice. Cea mai pregnantă diferențiere se constată între cele două tipuri fundamentale de suprafață activă: apa și uscatul (Ciulache, Ionac, 2007).

Radiația solară directă

Radiația solară directă este principala sursă de căldură pentru Pământ, este o componentă esențială a bilanțului radiativ și depinde de unghiul de incidență al Soarelui, unghiul sub care este recepționată radiația solară și de opacitatea atmosferei (Clima României, 2008).

Acest tip de radiație provine direct de la Soare, iar valorile acesteia depind de doi factori primordiali respectiv geometria Pământ-Soare și caracteristicile optice ale atmosferei. În funcție de înălțimea la care se află Soarele, distanța zenitală are o influență importantă asupra drumului parcurs de radiația solară directă prin atmosferă. Starea atmosferei din punct de vedere a opacității poate duce la procese de amplificare sau de diminuare a proceselor de extincție astfel încât radiația solară directă suferă variații ale intensității (Clima României, 2008).

În zona de vest a României datorită reliefului predominant plat, cu altitudini relativ reduse valorile medii anuale ale radiației solare directe sunt cuprinse între valorile de 70-75 kcal/cm², față de nordul țării, unde aceste valori sunt mai reduse, respectiv 65 kcal/cm². În sezonul cald, atunci când Soarele este prezent pe bolta cerească un timp îndelungat, iar nebulozitatea lipsește de cele mai multe ori cu desăvârșire, valorile lunare ale radiației solare directe ajungând la valori de 10-12 kcal/cm², în timp ce în sezonul rece valorile sunt mult mai coborâte, aproximativ 1 kcal/cm² (Clima României, 2008).

Radiația solară difuză

Radiația solară difuză reprezintă o parte din radiația solară care ajunge la suprafața terestră, nu direct de la Soare, ci din toate părțile bolții cerești după ce razele Soarelui au suferit procese de reflexie, refracție, de către moleculele gazelor din atmosferă, particulele care alcătuiesc norii, suspensiile și pulberile din atmosferă (Clima României, 2008).

Norii transparenți din cadrul claselor Altocummulus și Cirrus duc la mărirea gradului radiației solare difuze. În cazul unei zile cu timp predominant însorit, cer senin, la miezul zilei radiația solară difuză reprezintă aproximativ 20% din radiația solară directă. Pe 21 decembrie, atunci când are loc solstițiul de iarnă, unghiul de înclinare al Soarelui are o valoare destul de mică astfel rezultând un drum mai lung al razelor solare prin stratul de nori decât în timpul verii când acest drum este mult mai scurt și radiația solară difuză înregistrează valori mult mai coborâte (Clima României, 2008).

Radiația solară globală

Acest tip de readiație este alcătuit din radiația solară directă pe de-o parte, iar pe de altă parte din radiația solară difuză. Reprezintă însumarea radiației solare directe cu radiația solară difuză. Uneori radiația solară globală este denumită și „insolație” (Clima României, 2008).

Nebulozitatea are o influență apreciabilă asupra radiației solare globale. În cazul în care bolta cerească se acoperă treptat cu nori are loc o scădere a radiației solare directe în timp ce radiația solară difuză înregistrează o creștere. Aceasta este considerată ca fiind cel mai important tip de radiație fiind prezent tot timpul anului, în fiecare zi (Clima României, 2008).

Pe parcursul unui an întreg, radiația solară însumează valori diferite. În timpul verii, când ziua este mai lungă iar nebulozitatea lipsește cu desăvârșire în luna iunie se înregistrează cele mai mari valori ale radiației globale de 15-16 kcal/cm² în Nord și 18-19 kcal/cm² în Vest. În schimb, iarna când zilele sunt mai scurte, nebulozitatea este mare, sumele lunare ale valorilor radiației solare globale sunt cele mai scăzute, în Nord 2,6 %, iar în Vest 3,2 % din suma anuală (Clima României, 2008).

Bilanțul radiativ

Bilanțul radiativ reprezintă diferența dintre valorile radiației efective și valorile radiației absorbite fiind influențat de caracteristicile fizico-geografice. Pe latitudine există o variație de la zi la noapte a bilanțului radiativ ce pune în evidență schimbul de energie ce are loc între atmosferă și suprafața activă (Clima României, 2008).

În vestul României, cu precădere în zona de câmpie, anual se înregistrează valori ridicate ale bilanțului radiativ, și anume 40.000-50.000 cal/cm², în timp ce în zona de nord valorile bilanțului radiativ sunt mai coborâte, înregistrând valori cuprinse între 35.000-40.000 cal/cm².

La altitudini de peste 2000 m, în Munții Carpați unde stratul de zăpadă persistă în cea mai mare parte a anului, iar albedoul este destul de ridicat, valorile bilanțului radiativ înegisrează valori de aproximativ 0 cal/cm² (Clima României, 2008).

Bilanțul radiativ are cele mai mici valori, fiind chiar negative în timpul sezonului rece când radiația absorbită este mai mare decât radiația efectivă datorită albedoului zăpezii. În timpul lunilor de vară, bilanțul radiativ însumează valori în jur de 8 kcal/cm², urmând ca spre finalul sezonului cald să fie înregistrate valori mai coborâte, înregisrându-se diferențe de până la 1 kcal/cm² pe lună din punct de vedere latitudinal (Clima României, 2008).

Factorii climatogeni dinamici au o importanță mare în cadrul clasificării factorilor climatogeni generali ce evidențiază circulația generală a atmosferei.

România are o climă variată din punct de vedere al reliefului, care reprezintă o consecință directă în modul cum circulă masele de aer în atmosferă. Mișcarea maselor de aer din atmosferă este influențată de mai mulți factori și anume:

mișcarea de rotație a Pământului;

distribuția presiunii atmosferice inegale pe Pământ;

zonele de uscat;

suprafețele acvatice;

repartiția neuniformă a energiei solare pe Pământ (Clima României, 2008).

Principalii centri barici de acțiune care influențează starea vremii pe teritoriul României

Datorită poziționării în zona temperat-continentală, zona în care se întâlnesc masele de aer polar cu masele de aer de origine tropicală, România se află sub incidența directă a marilor sisteme barice ce acționează în Europa. La nivelul acestora cele mai importante sisteme barice sunt:

Anticiclonul Azorelor: își are originea în Oceanul Atlantic, formându-se la 20-40° latitudine Nordică. Prezența lui se face simțită tot timpul anului, și are unele manifestări mai intense în timpul verii. Pe timpul sezonului cald prezintă o poziție mai Nordică decât în restul perioadelor deasupra Scandinaviei și deasupra Mării Mediterane (Geografia României, Vol. I, 1983).

Ciclonul Islandez: după cum poartă denumirea, se formează în Insula Islanda, partea Sud-Vestică, dar și în mările polare adiacente. Acest ciclon este generat de curenții reci de origine polară. Ciclonul Islandez activează pe parcursul întregului an, iar prezența Anticilonului Azorelor face ca acesta să nu își manifeste activitatea zilnic. Pe timp de iarnă Ciclonul Islandez este foarte activ și acoperă Oceanul Atlantic. Vara când temperatura aerului începe să crească intensitatea acestuia scade treptat fiind influențat de circulația Anticilonului Azorelor. Datorită distanței destul de mari față de zona de formare a acestuia, țara noastră nu are de suferit din punct de vedere meteorologic, influența ciclonului fiind destul de mică (Geografia României, Vol. I, 1983).

Anticiclonul Siberian: are o influență mare în timpul sezonului rece, se formează deasupra Europei, este favorizat de răcirea intensă a aerului. De asemenea acesta își desfășoară activitatea și în Marea Kara situată în Nordul Siberiei de unde se extinde către zona Nord-Estică a Europei și întreaga Siberie (Geografia României, Vol. I, 1983).

Ciclonii Mediteraneni: Trăsăturile ciclonilor din regiunea mediteraneeană sunt intens influențate de marea cu același nume, aproape închisă de uscat, reprezentând o foarte importantă sursă de energie și umezeală pentru dezvoltarea acestora, dar mai ales de complexitatea reliefului terestru care înconjoară marea. Ciclonii mediteraneni având un caracter semipermanent se formează în bazinul occidental al Mării Mediterane, pe un front creat de străbaterea aerului polar peste vestul și centrul Europei la contactul cu aerul cald tropical (Geografia României, Vol. I, 1983). Ea fiind localizată într-o zonă de tranziție dintre regiunea anticiclonilor de brâu tropical și zona latitudinilor medii, a vânturilor de vest, regiunea mediteraneeană este supusă unei intense variabilități a activității ciclonice în timpului unui an și, prin urmare, unei variabilități accentuate a regimului precipitațiilor dar și a resurselor de apă. Ciclonii mediteraneeni sunt determinați de un ciclu de viață mai scurt și de o extindere spațială mai mică decât ciclonii extratropicali care se dezvoltă deasupra Oceanului Atlantic (Geografia României, Vol. I, 1983). Ciclonii Mediteraneni sunt de două tipuri după cum urmează:

Ciclonul Est-Mediterenean: care își face simțită prezența în timpul iernii în Estul Mării Mediterane și al cărui punct de apogeu apare în mijlocul sezonului rece. În România acesta își face simțită prezența în a doua parte a sezonului cald cu preponderență în zona de Sud a țării unde generează precipitații însemnate din punct de vedere cantitativ. Pe timpul iernii, acesta are o direcție de deplasare sprea Marea Neagră, fiind precedat de un aer cald și umed care intră în contact cu o masă de aer uscat și rece adusă de Anticilonul Siberian, ce aduce asupra României intensificări ale vântului și precipitații în general sub formă de ninsoare (Geografia României, Vol. I, 1983).

Ciclonul Arab: are o autoritate mică, mai ales în sud-estul Europei, determinând o circulație de origine estică ce aduce un aer uscat (Stăncescu, Damian, 1983).

Centrii barici au o autoritate mai redusă cu privire la teritoriului României, printre aceștia numărându-se: Anticiclonul Scandinav: ce determină schimbări bruște ale vremii afectând 20% din suprafața României în condițiile formării acestuia (Stăncescu, Damian, 1983), ca urmare prin acțiunea acestuia se produce bruma timpurie, înghețul la sol în anotimpurile de tranziție, uneori aceste fenomene meteorologice fiind extrem de apropiate ca moment al producerii de anotimpul de vară, cum ar fi brume și înghețuri timpurii de toamnă sau târzii de primăvară (Budui, 2001).

Anticilonul Groenlandez: este asemănător cu ciclonul scandinav (Budui, 2001).

Anticiclonul nord-africam: duce aer uscat și cald de origine tropicală, se mai încarcă cu umezeală deasupra Mării Mediterane. Având o existență efemeră termică și produce manifestări ce generează furtuni, instabilitate atmoferică, vijelii mai ales în sudul și sud-vestul țării (Budui, 2001).

3.1.2. Caracteristicile principalelor elemente climatice și influența lor asupra scurgerii

Poziția dealurilor Banato-Crișane în sectorul de influență oceanică explică în mare măsură clima mai umedă, de tranziție, între munți și câmpie. Aceasta este caracterizată prin temperaturi medii anuale ce cresc cu 1-2°C spre vest și spre sud, prin precipitații mai ridicate decât în câmpie, ajungând la peste 700 mm anual, iar la contactul cu muntele, la 800-900 mm (Munteanu, Rodica, 1998).

Deplasarea frecventă a maselor de aer oceanic de origine polară în tot timpul anului face ca precipitațiile cele mai abundente să fie în perioada mai-iunie și, uneori, în luna decembrie (Munteanu, Rodica, 1998).

Climatul, în general, mai umed se reflectă atât în regimul râurilor mari și mijlocii, care le traversează (Mureșul, Bega, Timișul etc.), cât și în cel al pâraielor autohtone, mai mici, dar cu debit permanent, alimentate din bogatele ape subterane acumulate în formațiunile sedimentare (Ghibedea, Băcanu, Grigercsik, 1073).

Râurile se caracterizează prin viituri semnificative în timpul primăverii și prin ape mai mici în timpul toamnei și iernii (în sud) datorită influențelor submediteraneene.

Poziția câmpiei Banato-Crișane în sectorul de influență vestică și sud-vestică explică climatul moderat continental, cu amplitudini termice mai accentuate decât în dealurile și munții de la est (- 2° C iarna și peste 20° C vara, în nord și est), dar cu precipitații mai reduse (500- 650 mm/an) (Geografia României, Vol. I, 1983).

Media anuală a temperaturii aerului descrește din sud-vest, de la 11° C spre nord până la 9° C. Vecinătatea munților cu precipitații mai bogate (1000 – 1400 mm anual), condiționează o alimentare predominant nivală și creșteri de nivel de iarnă și primăvară mai ales în partea estică a câmpiei (Geografia României, Vol. I, 1983).

Zona Timișoara încadându-se într-un climat temperat continental moderat, specific doar părții de sud-est a Depresiunii Panonice, având unele influențe submediteraneene (varianta adriatică). Caracteristicile sale generale sunt marcate de diversitatea și neregularitatea proceselor atmosferice (Munteanu, Rodica, 1998).

Aceste mase de aer relevante, în timpul primăverii și verii, sunt cele temperate, de origine oceanică, aducând precipitații importante. Regulat, în timpul iernii, sosesc din direcția Atlanticului mase de aer umed, transportând ploi și zăpezi importante, foarte rar valuri de frig (Munteanu, Rodica, 1998).

Din lunile septembrie până în februarie sunt manifestate adesea pătrunderi ale maselor de aer polar continental, venind din direcția de est. Cu toate acestea, în Banat sunt resimțite foarte puternic influența ciclonilor și maselor de aer cald din direcția Mării Adriatice și Mării Mediterane, care iarna determină un dezgheț complet, iar vara impun perioade de căldură foarte ridicate (Geografia României, Vol. I, 1983).

Timișoara aflându-se predominant sub autoritatea maselor de aer maritim care vin din nord-vest, ea capătă un volum de precipitații mai mare decât orașele din Câmpia Română. Media anuală, de 592 mm, fiind apropiată de media țării, este realizată mai ales ca urmare a precipitațiilor foarte intense din lunile mai, iunie, iulie (34,4 % din totalul anual) și a celor din lunile noiembrie și decembrie, când se înregistreză un maxim secundar, reflex al influențelor climatice submediteraneene (Ujvári, 1972).

În perioada prielnică culturilor agricole, cad aproape 80 % din precipitații, ceea ce formează o condiție favorabilă dezvoltării plantelor de cultură autohtone. Regimul precipitațiilor are un caracter neregulat, cu ani mult mai umezi decât media și ani cu precipitații mai mici (Ujvári, 1972).

În consecință a poziției sale în câmp deschis, dar plasat la distanțe nu prea mari de masivele carpatice și de principalele culoare de vale care le separă în această parte de țară (culoarul Timiș-Cerna, valea Mureșului etc.), Timișoara suportă, dinspre nord-vest și vest, o mișcare a maselor de aer foarte puțin diferită de circulația generală a aerului deasupra părții de vest a României. Aceste canalizări locale ale circulației aerului și echilibrele puțin instabile dintre centrii barici obligă o variabilitate mai mare a frecvenței vânturilor pe principalele direcții (Munteanu, Rodica, 1998).

Vânturile cele mai des întâlnite sunt cele de nord-vest (13 %) și cele de vest (9,8 %), reacție a activității anticiclonului Azorelor, cu dezvoltare maximă în lunile de vară. În lunile aprilie-mai, vânturile de sud aud (8,4 % din total) au o frecvență mai mare. Direcții celelalte înregistrând frecvențe mai mici (Ujvári, 1972).

Vânturile ca și forță ating rereori gradul 10 (scara Beaufort), furtunile cu caracter ciclonal venind întotdeauna din partea de vest și sud-vest (1929, 1942, 1960, 1969, 1994). Distribuția vânturilor dominante sunt afectate, într-o anumită măsură, calitatea aerului din orașul Timișoara, reltat al faptului că poluanții emanați sunt antrenați de unitățile industriale de pe platformele localității din vest și din sud, stagnarea lor deasupra  fiind ajutată mai ales de morfologia de ansamblu a vetrei, cu aspect de cuvetă, și de ponderea mare a calmului atmosferic (45,9 %) (Ujvári, 1972).

3.1.2.1. Temperatura aerului

Temperatura medie anuală este de 11ș C, luna cea mai caldă fiind iulie (21,1ș C), rezultând o amplitudine termică medie de 22,7ș C, valoare inferioară celei înregistrată în Câmpia Română, certifică autoritatea mare a maselor de aer oceanic (fig. 2) (Ujvári, 1972).

Analizând graficul din figura 2 putem grupa stațiile meteorologice din Banat în trei categorii, în funcție de valoarea medie a temperaturilor lunare și anuale și de altitidinea la care acestea se găsesc, astfel: în prima categorie identificăm stația meteorologică Țarcu, situată la 2190 m altitudine, unde valorile temperaturilor medii lunare și anuale se încadrează între 0 și -100 C; în a doua categorie identificăm stațiile meteorologice Semenic, situată la 1440 m altitudine și Cuntu, situată la 1474 m, unde valorile temperaturilor medii lunare și anuale se încadrează între -5 și 100 C; iar în a treia categorie se încadrează stațiile meteorologice Caransebeș (85 m altitudine), Lugoj (86 m altitudine), Timișoara (88 m altitudine), Banloc (83 m altitudine), unde valorile temperaturilor medii lunare și anuale se încadrează între 0 și 250 C.

Fig. 2. Temperaturile medii lunare și anuale la principalele stații meteorologice din Banat (1979-2008)

Corelația dintre temperatură și altitudinea reliefului are o valoare de 0,99, asta fiind de fapt o corelație puternică, ce reflectă legătura dintre cele două variabile (fig. 3).

Fig. 3. Corelația dintre altitudine și temperatura medie multianuală la principalele stații din Banat

3.1.2.2. Precipitațiile atmosferice

Repartiția teritorială a precipitațiilor pe teritoriul bazinului hidrografic Timiș-Bega se caracterizează printr-o mare neuniformitate (Ujvári, 1972).

În zona de câmpie, media multianuală a precipitațiilor este cuprinsă între 600-700 mm. Doar în extremitatea nord-vestică a bazinului valorile sunt mai mici de 600 mm/an, iar în zona deluroasă și în culoarul Timișului cad anual, în medie, 700-800 mm (tabelul 1).

Pe măsura creșterii altitudinii precipitațiile devin tot mai bogate, în zona montană ele depășind chiar 1200-1500 mm/an. Cele mai reduse cantități de precipitații din cursul unui an cad în septembrie-octombrie, precum și în martie, în acest bazin avem de-a face cu existența a două maxime pluviometrice, primul în lunile de primăvară, pus pe seama frecvenței ridicate a fronturilor și maselor de aer din vest și a convecției termice intense, iar cel de-al doilea, pus pe seama ciclonilor mediteraneeni, care se manifestă în lunile noiembrie și decembrie (Sursa: Raport privind efectele inundațiilor și fenomenelor meteorologice periculoase produse în anul 2015, Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor).

Tabelul 1. Cantitățile lunare și anuale de precipitații (mm) la principalele stații meteorologice din bazinul Timiș-Bega (1979-2008)

(Sursa: Date prelucrate după Arhiva Centrului Meteorologic Regional (C.M.R.) Banat-Crișana)

Este cunoscut faptul că odată cu creșterea altitudinii are loc și creșterea progresivă a cantității precipitațiilor, în funcție de gradientul pluviometric vertical, cu o valoare medie de 70 până la 100 mm anual la 100 m altitudine. Creșterea precipitațiilor în altitudine, sunt realizate până la atingerea punctului de condensare optim a vaporilor de apă (care mai este numit și punct de rouă).

Analizând datele din (fig. 4) se poate observa că, deși stația meteorologică Țarcu (2190 m), situată la cea mai mare altitudine din arealul studiat nu are și cele mai mari valori medii multianuale ale precipitațiilor (851,9 mm), valoarea maximă a precipitațiilor medii multianuale (1078,0 mm) înregistrându-se la stația meteorologică Semenic (1440 m), fapt influențat de circulația maselor de aer. Valorile precipitațiilor medii multianuale (940,9 mm) de la stația meteorologică Cuntu (1474 m) sunt apropiate de valorile stației meteorologice Semenic.

În ceea ce privește stațiile meteorologice Caransebeș (85 m altitudine), Lugoj (88 m altitudine), Timișoara (88 m altitudine), Banloc (85 m altitudine) valorile precipitațiilor medii multianuale se încadrează între 598,1 mm la Timișoara, 600,1 mm la Banloc, 687,4 mm la Lugoj și 759.3 mm la Caransebeș.

Fig. 4. Corelația dintre media multianuală de precipitații și altitudinea stațiilor meteorologice

3.1.2.3. Stratul de zăpadă

Numărul zilelor cu strat de zăpadă înregistrate la stația meteorologică Caransebeș au avut o medie anuală de 15,5 %, în timp ce pentru lunile mai-octombrie nu avem înregistrate după cum este normal zile cu strat de zăpadă (Stanciu, Eugenia, 2002) conform datelor din Tabelul 2.

Tabelul 2. Numărul zilelor cu strat de zăpadă înregistrate la stația meteorologică Caransebeș

(Sursa: Centrul Regional Meteorologic Caransebeș)

Analizând datele de la Centrul Regional Meteorologic Caransebeș, în ceea ce privește numărul zilelor cu strat de zăpadă se poate observa că frecvența zăpezilor este mare în lunile de iarnă, pe când în lunile de primăvară sau toamnă acestea apar accidental.

Tabelul 3. Datele medii ale apariției și dispariției fenomenului de îngheț și duratele intervalului fără îngheț

la stația meteorologică Caransebeș

(Sursa: Centrul Regional Meteorologic Banat-Crișana)

Din informațiile furnizate de Centrul Regional Meteorologic Timișoara referitoare la datele medii ale apariției și dispariției fenomenului de îngheț și duratele intervalului fără îngheț la stația meteorologică Caransebeș se poate observa că primul îngheț a fost înregistrat la mijlocul lunii octombrie, în mod frecvent, însă acest fenomen a fost înregistrat chiar mai devreme, spre sfârșitul lunii septembrie sau mai târziu, spre sfârșirul lunii noiembrie, conform datelor din tabelul 3.

În ceea ce privește ultimul îngheț, din analiza datelor din Tabelul 3 se poate observa că, în general acest fenomen se produce în jurul datei de 15 aprilie, dar au fost și situații când acest fenomen a fost observat la 20 martie, cel mai timpuriu sau 24 mai, cel mai târziu. Durata intervalului fără îngheț variază între 150 și 235 de zile.

3.2. Factorii condiționali

Сu ajutorul softurilor dе sресializarе рrесum oc și сеlе dе рrеluсrarеa datеlor vесtorialе (folositе mai oc mult реntru dеsign-ul luсrării). Сu aсеstе oc softuri am întoсmit o gamă largă dе hărți tеmatiсе oc (рoziția gеografiсă, hărți gеomorfologiсе, morfomеtriсе еtс oc). Ρеntru întoсmirеa aсеstor hărți am folosit o gamă oc largă dе altе suрorturi dе datе (vесtorialе și ocrastеr) сum ar fi: hărțilе toрografiсе cu sсara 1:25.000, divеrsе hărți tеmatiсе la sсară marе,oc рrесum și hărți la sсară rеgională, la сarе ocs-au mai adăugat сomрlеtări.

Modеlul oc digital altitudinal s-a folosit реntru rеalizarеa hărților ocmorfomеtriсе (рanta, oriеntarеa vеrsanților, еnеrgia dе oc rеliеf ). Сu ajutorul aсеstui modеl digital altimеtriс am oc rеalizat рrofilеlе gеografiсе, iar сomрlеtărilе aсеstеa s- ocau rеalizat ре baza softurilor dе grafiсă vесtorială. oc

Într-o luсrarе științifiсă aсеstе mеtodе modеrnе сonstituiе oc un avantaj, dеoarесе faсilitеază munсa și totodată ocobținеm foartе multе informații ре bază dе matеrial grafiс oși sрorеștе foartе mult gradul dе originalitatе.oc

3.2.1. Relieful

3.2.1.1. Caracteristici morfometrice

Cunoașterea trăsăturilor reliefului sub aspect morfografic și morfometric este absolut necesară cu deosebire în studiile care vizează aspecte de ordin practic. Se impune, de asemenea interpretarea corelativă a acestora cu procesele genetice și evenimentele specifice evolutive, întrucât acestea și-au pus pecetea în mod pregnant pe aspectul morfologic actual (Munteanu, Rodica, 1998).

Dеtеrminarеa ocdесlivității tеrеnului сonstituiе o rеflесtarе a сondițiilor în сarе oc s-a dеsfășurat modеlarеa toрografiеi arеalului. Ρantеlе ocсu înсlinațiе marе sunt рrеdominantе față dе сеlе сu oc înсlinațiе slabă și modеrată. În gеnеral рantеlе umbritе oc, сu еxрozițiе nordiсă, au înсlinația mai marе ocfață dе сеlе сu еxрozițiе însorită. Înсlinarеa vеrsanților orеflесtă сonstituția litologiсă și struсtura, stadiilе dе еvoluțiе oc a vеrsanților și сaraсtеrul modеlării trесutе și aсtualе (Munteanu, Rodica, 1998).

Înсlinația și сonformarеa еlеmеntеlor rеliеfului influеnțеază рroсеsеlе aсtualе ocdе modеlarе, rеflесtând și modul lor antеrior dе ocaсțiunе. La dесlivități de реstе 30o sе întâlnеsс рroсеsе oc gravitaționalе bruștе рrесum alunесări, рrăbușiri, torеnțialitatе, ocînsoțitе dе еroziunеa fluvială. Ρе dе altă рartе oc, sub 30o, sе obsеrvă manifеstarеa рroсеsеlor lеntе ocdе modеlarе a rеliеfului, рrintrе сarе șiroirеa, oc рluviodеnudarеa, еroziunеa latеrală (Munteanu, Rodica, 1998).

3.2.1.1.1. Hipsometria

Masіvіtatеa, pantele valorilor, gradul dе înсlіnarе al vеrsanțіlor, direcția aсеstora, sunt caracteristici morfomеtrісе ocсarе dіfеrеnțіază arеalul ре rеgіunі, сondіțіonеază stivuirea altіtudіnală oca agenților сlіmatісі, a vеgеtațіеі, solurіlor. ocΡroсеsеlе dе balistică aсtuală sunt сondіțіonatе dе caracteristicile morfologісе oșі morfomеtrісе dе ansamblu, іar mісroformеlе luând naștere ocсa o notă dіsсordantă în rеlіеful arеaluluі (Ungureanu, 1988).

După oc рaramеtrіі еnumеrațі precedent, morfomеtrіa văіі Timișuluioc еstе diferită, sunt еvіdеnțіate asіmеtrіі la stadiu ocrеgіonal. Ѕunt observate dіfеrеnțіеrі la indicele hірsomеtrіеі vеrsanțіlor oc, aflându-se întrе sесtorul dерrеsіonar șі sectorul dе dеfіlеu, având o dіfеrеnță altіtudіnală medie întrе sесtoarе dе aрroхіmatіv oc 1000 m, conform (fig. 5).

Нірsomеtrіa șі dесlіvіtatеa rеlіеfuluі, oc іnfluеnțеază mișcarea рroсеsеlor gravіtațіonalе ре vеrsanțіі văіі Timișului, sunt ocdеtеrmіnate rapiditatea șі eficacitatea dе сurgеrе a râuluі în ocalbіе, іnfluеnțând deplasarea aluvіonară рrіn сantіtatеa șі tірul aсеstora, рrесum șі рroсеsеlе еrozіonalе. Aceste valorі mіnіmе ocsunt înrеgіstrate în regiunile dе lunсă (259 m oc), crescând la valorі dе рână la 900-1340 m сhіar maі sporite,oc în sесtorul superior, conform (fig. 5).

Fig. 5. Hipsometria bazinului hidrografic Timiș-Bega

3.2.1.1.2. Adâncimea fragmentării reliefului

Ѕе сonsidеră сă еnеrgia dе rеliеf rерrеzintă o noțiunе ocdеstul dе сontrovеrsată. În litеratura dе sресialitatе franсofonă aсеastă variabilă a fost intitulată adânсimеa fragmеntării rеliеfului (ocGrigorе, 1979; Ungurеanu, 1988) sau oc fragmеntarеa ре vеrtiсală – dе undе s-a ocрrеluat aсеst tеrmеn și în litеratura noastră.

În ceea ce privește energia reliefului, se apreciază că valoarea medie pentru întreaga zonă studiată este de 125 m. Valori medii superioare ale adâncimii fragmentării (peste 200 m și chiar 300 m) se întâlnesc pe versantul stâng al văii Timișului, în aval de Teregova până la Slatina Timiș. În rest valorile energiei reliefului nu depășesc 100 m, punând astfel în evidență o nuanță de uniformitate (ocGrigorе, 1979; Ungurеanu, 1988).

O asemenea situație este generată de adâncimea mică a văilor afluente ale Timișului, precum și de gruparea și extinderea cvasiuniformă a formațiunilor și complexelor petrografice. Drept consecință, procesele de eroziune, atât cea lineară, cât și cea regresivă sunt mult atenuate, râurile prezentând o oarecare maturitate în evoluție, profilul lor longitudinal dovedind o tendință către un echilibru dinamic, procesul de aluvionare fiind accentuat.

Denivelări de peste 250 m se constată pe aliniamentul Borlova-Turnu-Ruieni de-a lungul căruia Sebeșul urmărește fidel falia majoră de pe dreapta Timișului. Interfluvii cvasiplate „cad” deasupra văii principale (vf. Dâlmii, Pleșa, Pietroniu, Cornuțelu, Măloasa), separate prin văi relativ scurte și repezi, toate terminate prin conuri de depunere, local terasate (între Borlova și Turnu Ruieni). Este vorba de pâraiele Sebeșului, Borlova, Slatina, Măloasa, Ilovița, al căror debit solid din perioada de viituri a obligat Sebeșul să se abată permanent spre stânga, dând naștere impresionantului abrupt de subîmpingere (corespunzător și unei cueste), foarte tranșant în dreptul Borlovei (Ungureanu, 1988).

În partea de sud-est a zonei studiate se regăsesc Munții Țarcu și Muntele Mic, care fac parte din Grupa Munților Retezat-Godeanu, din Carpații Meridionali. În cadrul acestora adâncimea fragmentării reliefului are valori între 300-350 m și peste 350 m (fig. 6).

În partea sudică a zonei studiate se găsesc o parte din Munții Banatului, care prezintă o altitudine scăzută (altitudine maximă 1446 m), având o contribuție însemnată în rețeaua hidrografică a arealului studiat. Munții Semenicului se caracterizează printr-un relief domol, iar adâncimea fragmentării reliefului variază între 250-350 m (fig. 6).

Munții Poiana Ruscă (altitudine maximă în Vârful Padeș-1374 m), cu altitudini medii de 700 m, se întind în nordul culoarului tectonic al Bistrei. Adâncimea fragmentării reliefului variază între 250-350 m (fig. 6).

Dealurile care se află în prelungirea munților scad în altitudine de la est spre vest, piemonturile bănățene au altitudini cuprinse între 170 și 800 m, iar adâncimea fragmentării reliefului se înscrie între 100-200 m (fig. 6).

Câmpia Banatului acoperă cea mai mare parte din suprafața zonei studiate, deoarece este o câmpie joasă (altitudinea minimă fiind de 77 m în zona de frontieră), care în zona ei centrală, până la amenajarea

interfluviului Timiș-Bega, era o întinsă zonă mlăștinoasă.

Relieful tronsonului de câmpie străbătut de râurile din bazinul hidrografic Timiș-Bega prezintă anumite particularități cum ar fi căderea în trepte pe direcția est-vest, fiecare din aceste trepte reprezentând faze de stagnare ale apelor Lacului Panonic în retragere.

În cadrul acestei unități adâncimea fragmentării reliefului prezintă valori între 0 și 100 m (fig. 6) (ocGrigorе, 1979; Ungurеanu, 1988).

Fig. 6. Adâncimea fragmentării reliefului în bazinul hidrografic Timiș-Bega

3.2.1.1.3. Fragmentarea orizontală a reliefului

Morfostructura din cadrul văilor este mai diversă ca urmare a încrustării cursurilor de ape mai în profunzimea structurilor geologice ale zonei studiate. Formele sunt cu atât mai expresive cu cât văile se adâncesc mai mult prin eroziune (Ungureanu, Irina, 1988).

Fragmentarea orizontală a reliefului este un indicator care exprimă gradul de dezvoltare al eroziunii care a reușit să distrugă un relief mai vechi, mai mult sau mai puțin, astfel încât se poate spune că prezintă un caracter istoric, deoarece s-a produs cu intensități diferite (Ungureanu, Irina, 1988).

Complexitatea ansamblului structural este indicată de prezența tuturor tipurilor de văi (consecvente, subsecvente, obsecvente), din care unele prezintă și stadii de evoluție epigenetică, precum și a fronturilor de cueste și a suprafețelor monoclinale. Epigeneza ca fenomen morfostructural, dar morfopetrografic, a fost mai intensă în cazul văii Timișului în sectorul Teregova-Armeniș și mult mai slab manifestată pe cursul afluenților principali (Ungureanu, Irina, 1988).

Іntеrvalul oc сuрrins întrе 0,9-1,0 oc km/km2, oсuрă рondеrеa сеa mai marе ocdin tot arеalul studiat (90%), еstе сaraсtеristiсă oc ре suрrafеțе сu valori mari alе gеodесlivității, iar oc dе aiсi rеzultă сă organismеlе hidrologiсе au un рrofil oc longitudinal dеstul dе înсlinat ре aсеstе sесtoarе, сеea ocсе însеamnă сă еlе au o рutеrе marе dе ocеroziunе сu aссеnt ре сеa linеară. Τot aiсi еxistă și niștе miсi organismе octorеnțialе (ravеnе, ogașе și mai rar torеnții oсarstiсi), dar și рroсеsе dе dizolvarе și sрălarе oc în suрrafață care sunt intеnsе. În aсеst arеal рrеdomină ocdе altfеl și dерozitеlе сoluvialе și сеlе рroluviale.

Condițiile tectonice și structurale, redate prin varietatea declivităților și prezența unor discontinuități, având funcția de nivel de bază, locale sau zonale, gradul de acoperire cu vegetație și frecvența variabilă a cantităților de precipitații au determinat, în etape, înrămurarea văilor, diferite ca poziție, lungime, suport petrografic, în regiunile montane ale zonei studiate.

Formarea actualei generații de văi a adus relieful într-o etapă de fragmentare minoră, cu o influență mai redusă în modelarea reliefului vechi (Ungureanu, Irina, 1988).

Interfluviile cu aspect plat, aparținând reliefului montan și piemontan prezintă valori mici ale densității fragmentării cuprinse între 0 și 0,3 km/km2, pe alocuri atingând și 0,5 km/km2, mai ales la contactul cu versanții văilor. Unele văi mai mari au reușit să pătrundă și să fragmenteze parțial unele sectoare din suprafețele de nivelare. Culmile secundare sau părțile interfluviilor străpunse de văi au cedat eroziunii mai ușor și mai repede determinând o fragmentare mai mare a reliefului și o înrămurare mai densă a rețelei hidrografice, valorile densității fragmentării ajungând la 1,5 km/km2, în zona cursurilor superioare ale Begăi și Timișului. De-o parte și de alta a albiei râurilor mai mari, pe versanții acestora apar densități ale fragmentării de 1,51 km/km2 (fig. 7).!!!

Fig. 7. Densitatea fragmentării reliefului în bazinul hidrografic Timiș-Bega

3.2.1.1.4. Geodeclivitatea

În orice studiu geografic, fie că prezintă un caracter teoretic, fie unul practic aplicativ, analiza valorilor pantelor, a modului cum sunt influențate acestea de factorii geologici și cum influențează ele dinamica proceselor geomorfologice de versant are o importanță mare în rezolvarea unor probleme de ameliorare a terenurilor agricole sau construcțiilor de căi de comunicație.

În legătură cu geodeclivitățile zonei se impun următoarele constatări:

gama relativ largă a valorilor unghiulare (de la mai puțin de 30, până la 450), datorită naturii și structurii rocilor, frecvenței și intensității factorilor modelatori;

predominanța pantelor cu declivitate redusă (sub 15 0).

Analiza de ansamblu a hărții declivității terenului din bazinul hidrografic Timiș-Bega (fig. 8) oferă posibilitatea constatării unei oarecare grupări sau concentrări de categorii de pante, pe areale distincte:

pante line, cu valori sub 30 corespund zonelor de luncă ale Timișului și Begăi;

pante slab și moderat înclinate, cu valori între 3-150 corespund unităților deluroase;

pante puternic și foarte puternic înclinate, cu valori între 15-450 corespund părții superioare a versanților văilor mari, dar aceste valori se atenuează spre albiile râurilor.

Fig. 8. Declivitatea terenului în bazinul hidrografic Timiș-Bega

3.2.1.1.5. Expoziția versanților

Expoziția versanților în zona analizată este foarte echilibrată, observându-se, totuși, o pondere ușor mai ridicată a celor orientați spre vest și nord-vest (fig. 9).

Din punct de vedere al aspectului versanților, se constată că o bună parte dintre aceștia sunt umbriți și semiumbriți, restul revin părții însorite și semiînsorite.

Dacă vom realiza o corelație între orientarea versanților și repartiția tipurilor de sol, vom putea remarcă dispunerea echilibrată a versanților în cadrul tuturor claselor de expoziție. De asemenea se poate observa și o distribuție uniformă a categoriilor de utilizare a terenurilor raportate la aspectul versanților.

Fig. 9. Expoziția versanților în bazinul hidrografic Timiș-Bega

3.2.2. Geologia

3.2.2.1. Principalele caracteristici geologice ale bazinului și influența lor asupra scurgerii apei

Duрă Ρosеa șі alțіi (1976), rеțеaua dе văі aсtuală еstе rеlatіv nouă oc, în сеa maі marе рartе dе vârstă сuatеrnară oc. Rețeaua a aрărut, s-a mărit și ocs-a finisat trерtat, ре măsură ce sau format ocșі adăugat unіtățі dе rеlіеf реrіfеrісе, în ϳurul oclanțuluі сarрatіс, dе la sfârșіtul mеzozoісuluі рână în oc сuatеrnar. Zona studiată, având aspectul unei cuvete alungite pe direcția nord-sud, mulează un sinclinal al cristalinului getic, care așa cum s-a arătat, a fost umplut cu sedimente neogene depuse transgresiv peste fundament (Posea et al., 1976).

După depunerea sedimentelor, cadrul rigid al bazinului a fost supus unor mișcări orogenice care au modificat poziția inițială a stratelor.

Privind aspectul tectonic, în ansamblu, constatăm în sudul bazinului o situație mai complicată, ca urmare a unei dislocații rupturale de mare amploare – falia Teregova – Sat Bătrân, în lungul căreia, badenianul se ridică de sub depozitele sarmațiene acoperitoare sub forma a două sinclinale marginale (Posea et al., 1976).

Dacă marginea de vest și centrul bazinului ne dau impresia unei zone de liniște, nu la fel se prezintă marginea de est unde stratele sunt foarte frământate din cauza

dizlocațiilor care au avut loc ante – și postpannonian, fapt indicat de forajele și lucrările miniere din zona Armeniș – Ilova – Vârciorova (fig. 10).

Începând din valea Sadoviței spre nord, depozitele pannoniene acoperă transgresiv aproape întreaga suprafață a bazinului mascând depozitele mai vechi care apar numai sub forma unor petice reduse foarte mult ca întindere.

Zona de maximă grosime a sedimentelor bazinului a fost constatată în dreptul localității Vârciorova și este de 1600 m, valoare determinată prin măsurători seismometrice. La o examinare tectonică mai atentă s-a constatat existența următoarelor dislocații plicative și disjunctive (Posea et al., 1976).

Fig. 10. Harta geologiei în bazinul hidrografic Timiș-Bega

3.2.3. Pedologia

3.2.3.1. Tipurile de sol și influența lor asupra scurgerii apei

Сеlе maі іmрortantеoc modіfісărі alе sіstеmuluі morfologіс fluvіal al Văіі Begăi și Timișului, oc sunt _*`.~рroduse la nіvеlul рroсеsеlor dе aсumularе și еrozіunе oc în albіa mіnoră a râuluі, сauzând еfесte dе mеandrarе, îmрlеtіrе sau de partea cealaltă dе adânсіrе a ocalbіеі, atât în urma aсtіvіtățіlor antroрісе, сât oși în tіmрul aреlor marі sau a vііturіlor сa ocrеzultat al сantіtățіlor importante dе dеbіt се traversează albіa oc într-o unіtatе dе tіmр aproape sсurtă, oc ele fiind рroduse la іntеrvalе dе tіmр nеrеgulatе oc (Geografia României, vol. I, 1983).

oc În lucrarea dе față рrеzеntarеa aсеstora va fi făсută oc atât duрă Ѕistеmul dе Сlasifiсarе FAΟ/UΝЕЅСΟ (ocsistеm la сarе sе aliniază inсlusiv luсrărilе dе sресialitatе ocdin România) сât și duрă Ѕ.R oc.С.Ѕ (Ѕistеmul Român dе Сlasifiсarеoc a Ѕolurilor).

Вaza dе datе utilizată еstе рroсurată oc de pe hărțilе dе sol, cu scara 1:200000, oc сât și din baza dе datе gеosрațiale. Lіtologіa ocșі aсțіunеa faсtorіlor ехtеrnі dеtеrmіnă modіfісărі реrmanеntе alе rеlіеfuluі ocșі, în aсеlașі tіmр, sсhіmbărі sеmnіfісatіvе alе ocînvеlіșuluі bіotіс.

Altіtudіnеa еstе еlеmеntul față dе сarе ocsе raрortеază еtaϳarеa în trерtе a rеlіеfuluі, еtaϳarеa oc сlіmatісă, еtaϳarеa реdologісă șі fіtoсеnotісă în сonformіtatе сu oc еtaϳarеa sресіfісă a arealului.

Ѕolurilе рrеzеntе oc în aсеst arеal sunt рrеzеntatе сa și rерartițiе spațială în oc(fig. 11), dе undе sе рoatе obsеrva oc faрtul сă solurilе dе tiр сambisol sunt рrеdominantе în acestocace arеal geografic .

Fig. 11. Clasele de soluri în bazinul hidrografic Timiș-Bega

3.2.4. Vegetația

3.2.4.1. Tipurile de vegetație și influența lor asupra scurgerii apei

Geobotanic, bazinul hidrografic Timiș-Bega se încadrează în două zone de vegetație.

Partea vestică începând de la graniță și până în apropierea Timișoarei aparține silvostepei, iar cea situată între Timișoara și Coștei, în apropiere de Lugoj, aparține zonei forestiere. Există deosebiri față de fitocenozele specifice silvostepei. Aici sunt păduri de șleau, de luncă alcătuite din speciile: Quercus robur, Fraxinus excelsior, Ulmus foliacea, Carpinus betulus, Rosa canina, Evonimus europaea, Ligustrum vulgare, Cornus mas, C. sanguinea, Crataegus monogyna, Populus alba etc. Nu se găsesc, în schimb, în câmpia înaltă a Banatului unde există specii specifice silvostepei, cum ar fi: Quercus pubescens, Q. cerris, Q. frainetto etc. Apare, în aval de Timișoara o vegetație cu caracter forestier mezofil, instalată în luncile râurilor, paralel cu o vegetație continental xerofitică, care ocupă terenurile sărăturate. Acest covor vegetal mozaicat este delimitat în partea nord-estică de o zonă de vegetație de silvostepă tipică, iar în cea sud-estică de zona forestieră (Geografia României, vol. I, 1983).

Partea estică a interfluviului aparține zonei forestiere, reprezentată prin păduri de amestec alcătuite din: Quercus robur, Fraxinus excelsior, Tilia tomentosa, Tilia cordata, Carpinus betulus, Acer campestre, A. tataricum, Ulmus foliacea, Cornus mas, C. sanguinea, Crataegus monogyna, Evonimus europaea, Ligustrum vulgare, Hedera helix, Euphorbia amygdaloides, Corydalia bulbosa, Polygonatum latifolium, Scilla bifolia, Viola odorata, Alliaria officinalis etc. în care apar mai rar Quercus cerris, Q. Frainetto (Geografia României, vol. I, 1983).

Din punct de vedere fitogeografic, interfluviul cuprinde un număr mare de specii termofile. În trecut, râurile Bega și Timiș își schimbau în permanență cursul, lucru care a dus la formarea de bălți și mlaștini în care se dezvoltă luxuriant o bogată și variată vegetație acvatică și palustră (Ianoș, 1977).

Începând cu secolul XVIII regiunea a fost supusă unor ample lucrări de desecări și corectări ale râurilor, devenind, cu excepția sărăturilor, o câmpie cu foarte multe plante cultivate (Ianoș, 1977).

Hidrologia teritoriului este influențată de precipitații, de natura sa litologică, dar mai ales de prezența celor două cursuri de apă: Bega și Timiș. Apa freatică se ridică de la 0,3 m până la 3 m spre straturile superficiale ale solului, ajungând în depresiuni la suprafață, unde produce băltirea și menținerea unui exces de umiditate care favorizează dezvoltarea vegetației palustre sau a pajiștilor higrofile (Oprea, 1957).

Climatul din zona cursului mijlociu și inferior al râului Bega (continental-moderată cu influențe mediteraneene și atlantice) a determinat creșterea și dezvoltarea a numeroase specii de origine sudică: Vitis sylvestris, Tamus communis, Hedera helix, Eyagrum perfoliatum, Sedum caespitosum, Trifolium striatum, T. micranthum, T. ornithopodioides, T. subterraneum, Medicago rigidula, Vicia lutea, Vulpia myuros etc. (Geografia României, vol. I, 1983).

Bioformele sunt dominate de hemicriptofite (40,5%) și terofite (36,6%). Este evidentă proporția mare a terofitelor – îndeosebi specii din flora segetală – și slaba reprezentare a fanerofitelor (6,3 %) ca expresie a extinderii suprafețelor arabile, restrângerii pădurilor și pajiștilor. Factorii antropici și ariditatea climatului în timpul verii sunt cei care au dus la creșterea proporției terofitelor pe seama atât a fanerofitelor cât și a hemicriptofitelor (Geografia României, vol. I, 1983).

Elementele floristice sunt dominate de speciile eurasiatice (32,9 %) ca expresie a apartenenței interfluviului la această regiune floristică. La aceasta se adaugă în proporții apreciabile cele europene (9,4 %), continentale (11,3 %), central-europene (6,2 %) și îndeosebi mediteraneene (13,8 %) (Geografia României, vol. I, 1983).

Influențele provinciilor floristice învecinate se resimt prin prezența speciilor panonice, pontice, atlantice, balcanice, dacice etc., care deși nu se află în proporții mari, prezența lor este concludentă pentru demonstrarea punctului de interferență fitogeografică reprezentat prin interfluviul Timiș-Bega (Geografia României, vol. I, 1983).

Se întâlnesc aici balcanicele Euphorbia amygdaloides, Allium antropurpureum, Ononis pseudohircina, Melissa officinalis, Centaurea banatica, atlanticele Tamus comunis, Trifolium micranthum, Tr. ornithopodiode, mediteranean-atlanticele: Vicia lutea, Hedera helix, Ligustrum vulgare, ponticele Camphorosma annua, Rorippa austriaca, Statice gmelini, Pholirius pannonicus, mediteraneenele Quercus cerris, Rumex pulcher, Consolida orientalis, Myagrum perfoliatum, Sedum caespitosum, Lathyrus latifolius, Vicia strieta, Trifolium subterraneum etc., cu cele eurasiatice, europene, continentale, central-europene, circumpolare, cosmopolite, adventive etc. Totodată proporția mare (circa 25 %) a speciilor termofile în general demonstrează grăitor prezența golfului climatic submediteraneean în această zonă. Multe din aceste specii participă ca edificatori ai fitocenozelor, îndeosebi în vegetația antropofilă și halofilă, iar altele caracterizează prin constanța lor unele fitoceneze (Geografia României, vol. I, 1983).

O participare însemnată ca edificatori sau indicatori de fitoceneze o au și elementele circumpolare, îndeosebi în vegetație acvatică și palustră, precum și cele adventive și cosmopolite, îndeosebi în fitocenoze antropofile (Geografia României, vol. I, 1983).

Vegetația spontană este reprezentată prin 143 asociații vegetale, 100 subasociații și nenumărate faciesuri. Dintre acestea 9 asociații (Amaranthetum deflexi, Rumicetum limosae, Lepidio-Matricarietum, Salsoleto-Festucetum rupicolae, Plantaginetum schwarzenbergianae-cornuti banaticum, Rumicetum obtusifolii banaticum, Sisymbrietum sophiae banaticum, Rumicetum obsutifolii banaticum, Sisymbrio – Asperugetum banaticum) și 40 subasociații sunt necunoscute în literatura de până acum. Numărul mare de fitocenoze existente exprimă caracterul microstațiunilor foarte variate (Geografia României, vol. I, 1983).

Vegetația palustră și acvatică ocupă ultimele vestigii ale Lacului panonic, canalele de irigații, marginile cursurilor de apă și de multe ori suprafețele inundate în urma precipitațiilor abundente. Compoziția floristică a cenotaxonilor oglindește specificul microstațiunilor locale, dar și caracterul termofil al acestora. S-au identificat 35 de asociații și 24 de subasociații. Fitocenozele identificate sunt o mărturie a trecutului nu prea îndepărtat, când teritoriul era caracterizat de mlaștini și de vegetația specifică acestora (Geografia României, vol. I, 1983).

Vegetația praticolă, cu excepția celei halofile, este alcătuită în cea mai mare parte din fitocenoze mezohigrofile, mezofile și mezoxerofile, cele xerofile întâlnindu-se numai în anumite microstațiuni apărute artificial. S-au identificat 16 asociații și 18 subasociații, majoritatea aparținând pajiștilor de luncă, iar restul celor mezoxerofile și xerofile situate îndeosebi pe taluzurile sudice ale digurilor. Dintre asociațiile praticole, una este considerată nouă: Salsoleto-Festucetum rupicole (Geografia României, vol. I, 1983).

În aval de Timișoara crește o floră cormofitică, halofilă, bogată și variată, ca urmare a influenței factorilor naturali pedoclimatici, dar mai ales a celor antropici. Diversitatea solurilor sărăturate și condițiile climatice proprii acestei regiuni au dus la existența unor specii halofile rare în restul țării și a unor fitocenoze specifice, dispuse mozaicat. Din acestea 3 asociații sunt noi pentru Banat, 7 nu au fost cunoscute anterior, iar asociația Plantaginetum schwarzenbergianae-Cornuti banaticum reprezintă o variantă regională a acestei fitocenoze. Alte asociații sunt: Lepidio-Matricarietum, Matricario-Atriplicatum litoralis etc. – caracterul specific al vegetației halofile din această zonă. Cele mai răspândite asociații halofile sunt: Artemisio-Festucetum pseudovinae, Achillea-Festucetum pseudovinae, Alopecurato-Rorippetum kerneri, Puccinellietum limosae (Geografia României, vol. I, 1983).

Vegetația segetală și ruderală reprezintă aproximativ ¾ din totalul asociațiilor nitrofile cunoscute în România. S-au identificat 66 de asociații, 32 subasociații și nenumărate faciesuri. Din acestea, 7 sunt nou identificate: Sisymbrio-Asperugetum banaticum, Rumicetum limosae, Veroniceto-Lamietum banaticum, Lepidio-Matricarietum, Rumicetum obtusifolii banaticum, Amaranthetum deflexi, Sisymbrietum sophiae banaticum (Geografia României, vol. I, 1983).

Vegetația forestieră este destul de slab reprezentată în interfluviu de obicei de-a lungul râurilor. S-au identificat 8 asociații și o subasociație. Mai însemnate sunt: Quercus robur, Fraxinus excelsior, Ulmus foliacea etc. La acestea se adaugă sălcetele și plopișurile situate în lungul râurilor.

Vegetația de silvostepă a fost înlocuită în bună parte de culturi agricole. În lunci apar azonal specii mezo- și mezohigrofile, cu pâlcuri de pădure de stejar pedunculat (Badea, 1983).

3.2.5. Influența antropică

Unele urme ale acțiunii omului asupra reliefului sunt foarte vechi. S-ar putea vorbi atât despre o acțiune deliberată a omului de „corectare” a reliefului, cât și de una mai indirectă în urma căreia modificările aduse reliefului constituie efecte secundare, în tentativa de valorificare a resurselor mediului natural (Zăvoianu, 2006).

În prima categorie se includ rambleele pentru șosele și cale ferată, digurile, movile, șanțurile, tranșeele, terasările de terenuri pentru construcții sau pentru utilizare agricolă, barajele etc., (Munteanu, Rodica, 1998).

Din a doua categorie fac parte haldele de resturi nefolositoare (steril de mină, resturi menajere etc.), gropi și cariere din care se exploatează diferite materiale de construcții sau bogății minerale. În ambele cazuri, rezultatul acțiunii omului este crearea reliefului de acumulare antropică (Munteanu, Rodica, 1998).

Movilele cunoscute și sub numele de tumuli sau gorgane au fost făcute de om în scopuri variate (de observație, de delimitare a unor proprietăți, morminte etc.) sunt destul de numeroase în zona studiată, având dimensiuni variabile. Frecvența lor este mai mare în vecinătatea localităților. Ca microforme, acestea sunt vizibile în relief și, în general, sunt supuse aceluiași mod de folosire ca și terenul pe care se află: culturi, pajiști etc., (Munteanu, Rodica, 1998).

Haldele, cu formele lor caracteristice de terase sau de mici delușele cu culmi uniforme, sunt prezente în preajma orașului Caransebeș, în perimetrul Balta-Sărată, legate de exploatările de lignit precum și aproape de Armeniș, provenite din extracțiile de feldspat. La Caransebeș, haldele vechi sunt acoperite deja cu vegetație, așa încât numai cu greu mai pot fi recunoscute. Haldele de gunoaie clădite din resturile menajere pe terenurile improprii pentru agricultură completează gama de forme antropice în orașul Caransebeș, dar și în apropierea așezărilor rurale din zona studiată (Zăvoianu, 2006).

Rambleele cunoscute încă din antichitate, construite pentru drumurile romane care treceau prin zona studiată, s-au extins mult în ultimul secol, mai ales în urma construirii căii ferate București-Timișoara; porțiunile cu ramblee mai înalte corespund cu sectoarele de luncă joasă dintre Slatina Timiș și Caransebeș. Rolul lor este acela de a feri drumurile și căile ferate de inundații și de excesul de umiditate. Digurile, construite în albiile Timișului și Sebeșului, în perimetrele localităților, mai ales în orașul Caransebeș, au rolul de a proteja vetrele așezărilor împotriva inundațiilor. Deosebit de expresivă în orizontul local este „dâlma” orașului Caransebeș, care însoțește Sebeșul și Timișul pe o distanță de peste 2 km, din Caransebeșul Nou până în aval de Teiuș, construită pe terasa de luncă (Zăvoianu, 2006).

Terasele antropice s-au format ca urmare a arării povârnișurilor timp îndelungat în sensul curbelor de nivel, fie pentru săparea și constituirea unor trepte pentru a putea fi cultivate cu pomi fructiferi. Asemenea terase se integrează în peisajul colinar din perimetrul localităților: Teregova, Armeniș, Feneș și mai ales Caransebeș, în partea de nord-est, suprafețe aparținând fermei pomicole (Munteanu, Rodica, 1998).

Despăduririle au contribuit de asemenea la modificarea aspectului morfologic inițial prin accelerarea eroziunii. Se poate realiza chiar o etapizare în încercarea de evaluare a transformărilor antropice datorate defrișărilor. Astfel, se poate vorbi despre o primă etapă desfășurată pe o foarte lungă perioadă de timp, din antichitate și până la începutul veacului actual, în care s-au produs schimbări, dar nu de amploare deosebită. Presiunea asupra pădurii în acest interval a fost permanentă, dar înceată, fără a produce dezechilibre grave și asigurând o dezvoltare a ecosistemelor (Munteanu, Rodica, 1998).

Cu începutul secolului actual, intervenția antropică primește un alt caracter, amplificându-se prin exploatările forestiere „în parchete” cu deosebire după construirea și intrarea în funcțiune a Combinatului de prelucrare a lemnului de la Caransebeș. Evident, acțiunile întreprinse în această ultimă perioadă de timp nu sunt dintre cele care să determine modificările radicale în relief, dar prezintă deja trăsături noi pentru că nu se limitează la schimbări lente numai ale învelișului vegetal cu posibilități de regenerare, ci implică și modificări ale substratului, care devin ireversibile (Munteanu, Rodica, 1998).

Activitatea pastoral-agricolă a completat de-a lungul vremurilor gama influențelor antropice asupra reliefului prin exploatarea pășunilor, fânețelor și a terenurilor defrișate.

Dintre formele antropice depresionare, mai frecvente în spațiul cercetat sunt gropile de cărămidă și debleele. Primele, de dimensiuni felurite în funcție de consistența materiei prime exploatate – argila, sunt numeroase în preajma orașului Caransebeș care posedă o fabrică de asemenea profil amplasată în sectorul nordic, iar debleele au fost săpate pentru a face loc drumurilor sau căii ferate, îndulcind pantele sau curmând unele culmi sau muchii (Badea, 1992).

În bazinul hidrografic Timiș-Bega unele din cele mai importante lucrări hidrotehnice le reprezintă canalul de alimentare de la Coștei, canalul descărcător de la Topolovăț precum și polderele de la Hitiaș și Pădureni (A.B.A.B., Timișoara).

Canalul de alimentare de la Coștei preia apa din râul Timiș și o transferă în Canalul Bega atunci când Bega este mică și Timișul este mare.

Canalul descărcător Topolovăț transferă apa din Bega în Timiș deoarece după canal, Bega este canalizată și nu poate transporta decât un anumit volum de apă.

Polderul Hitiaș este situat între Bega și Timiș și este folosit pentru atenuarea viiturilor pe cele două râuri. Volumul total de apă care poate intra în acest polder este de 20 mii m3.

Polderul de la Pădureni este situat pe râul Timiș și este folosit pentru atenuarea viiturii pe râul Timiș. Volumul total de apă care poate intra în acest polder este de 35 mii m3. Polderul Pădureni intră în funcțiune când debitul maxim de apă este de 700 m3/s (A.B.A.B., Timișoara).

De asemenea de-a lungul râurilor Timiș și Bega cât și a celorlalte râuri din spațiul hidrografic Banat s-au executat și alte lucrări hidrotehnice menite să apere împotriva inundațiilor cum ar fi:

– diguri (acestea au o lungime totală de 1087,850 km din care în județul Timiș 828,476 km, iar în județul Caraș-Severin257,174 km.);

regularizări;

consolidări de albii și maluri (www.inhga.ro).

CAPITOLUL IV

Resursele de apă din bazinul hidrografic Timiș-Bega

4.1. Date generale privind rețeaua hidrografică

Bazinul Timișului prezintă o serie de particularități hidrologice cu implicații directe în dinamica albiei râului, precum și în modul de manifestare în timp și spațiu a unor procese fizico-geografice și realități social-economice (Munteanu, Rodica, 1998).

Influențele atlantice, contrastul ce există în formarea scurgerii, între zona montană și cea depresionară își pune amprenta în legile de repartiție teritorială ale elementelor de bilanț și regim hidrologic. De asemenea, panta profilului longitudinal al Timișului și afluenților acestuia, reprezintă un element esențial, care alături de alcătuirea litologică a patului de curgere și de climat ajută la explicarea variațiilor de debit (Munteanu, Rodica, 1998).

4.2. Date generale privind bazinul hidrografic

Colectorii principali ai râurilor din sistemul hidrografic Timiș-Bega sunt Timișul și Bega, cele mai importante râuri ale Banatului.

Bazinul hidrografic Timiș

Cursurile de apă din acest bazin hidrografic care își adună apele de pe o suprafață mai mare de 10 km2 , sunt în număr de 150, având o lungime totală a rețelei hidrografice de 2434 km. Cele mai reprezentative sunt Timișul, Bistra, Bârzava și Moravița. Bazinul hidrografic al râului Timiș se suprapune pe rând peste toată gama de forme de relief (www.rowater.ro).

Râul Timiș, afluent de ordinul I al Dunării, izvorând de pe versantul de est al Munților Semenic, de sub Vârful Piatra Goznei (1145 m), de la o altitudine de aproximativ 1135 m, și pe o lungime de 244 km (pe teritoriul țării noastre) drenând apele a 150 de râuri, având o lungime a rețelei hidrografice de 2434 km și o densitate de 0,33 km/km2 . Suprafața bazinului este de 5673 km2 . În sectorul său montan Timișul primește doi afluenți mici: Brebu și Semenic, iar după 25 km de la izvoare străbate culoarul Timiș-Cerna unde recepționează afluenți în mod simetric dinspre Munții Semenicului și dinspre Țarcu (afluenții de dreapta sunt mai dezvoltați): Teregova, Râul Rece (Hidegul), Feneșul, Sadovița, Golețul, Bolvașnița (www.rowater.ro).

De la izvoare, până la Caransebeș, râul Timiș prezintă trăsăturile geomorfologice și hidrologice cele mai complexe, reflectând specificul condițiilor genetice și ale principalelor sale etape evolutive (Geografia Apelor României, 1972).

Până la Teregova, unde pătrunde în depresiune, Timișul se constituie ca limită morfologică între masivele Nemanu și Semenic secționând zona mediană a Munților Semenic, în care și-a adâncit albia. De la Teregova până la Caransebeș, râul pune pregnant în evidență caracterul de graben asimetric al culoarului tectonic, datorită încadrării sale pe rama estică a Munților Semenic, care formează în mai multe sectoare un versant care se ridică cu pante deasupra văii și în apropierea căruia râul își axează cursul. Pe malul drept, cu excepția sectoarelor de chei se desfășoară – așa cum s-a arătat –treptele largi ale teraselor și suprafețelor de racord aparținând marginii de vest a Munților Țarcu (Geografia Apelor României, 1972).

Bazinul sedimentar neogen constituie „patul” văii Timișului, pe un amplasament axat pe o linie de dizlocație în care au pătruns în terțiar ca într-un golf mult adâncit, apele mării panonice.

Dacă până la Teregova, Timișul se manifestă ca un râu cu evidente trăsături montane cu ape năvalnice datorită pantei mari de curgere (până la 38-39 m/km) într-o albie orientată nord-vest – sud-est, de la Teregova traseul se schimbă brusc, primind orientarea nord-sud, iar debitul crește treptat prin aportul considerabil de ape al afluenților pe care-i colectează dinspre Munții Semenicului și Munții Țarcu (Geografia Apelor României, 1972).

Micul bazin depresionar de la Teregova este o adevărată piață de colectare a apelor, în care Timișul primește Teregova (S = 51 km2; L = 15 km), cu izvoare tot în Semenic, apoi Criva, cu o vale mult prea matură pentru actualul debit și, în fine, Hidegul (Râul Rece) având o suprafață bazinală de 171 km2 și lungimea de 34 km, din care doar 7,3 km în spațiul cercetat. Debitul acestuia din urmă este considerabil, motiv pentru care cursul său va fi racordat la sistemul hidroenergetic Măru-Turnu Ruieni-Rusca (Geografia Apelor României, 1972).

La confluența cu Hidegul, Timișul străbate în două sectoare de chei succesive: de la nord de Teregova și până la sud de Armeniș, străbătând Cheile Teregovei, iar la nord de Armeniș se desfășoară cel de-al doilea aliniament de vale îngustă, alcătuind Cheile Armenișului (Geografia Apelor României, 1972).

La Armeniș, Timișul primește Feneșul cu o suprafață a bazinului de 137 km2 și o lungime de 24 km, din care doar 8,5 km2 și respectiv 5,3 km sunt în cuprinsul depresiunii. Obârșiile acestuia sunt apropiate de cele ale Hidegului. Împreună cu afluentul său Pârâul Alb, cam de aceeași lungime, deține un valoros potențial hidroenergetic, nu atât datorită debitului, cât mai ales pantei mari de curgere, de 45-46 m/km (Ujvári, 1972). Feneșul face parte din sistemul de afluenți, oarecum simetric distribuiți în depresiune; ca lungime însă, afluenții de pe dreapta formează o rețea mai bine dezvoltată (Ujvári, 1972).

În afară de Feneș, Timișul colectează tot dinspre Munții Țarcului: Armenișul (S = 6,5 km2; L = 4,5 km), Ilova (S = 10,5 km2; L = 6,2 km), Bolvașnița (S = 28,5 km2; L = 14,7 km), Zlagna (S = 25,2 km2; L = 12,8 km), iar la Caransebeș, confluează cu Sebeșul (Râul Mare), al cărui bazin hidrografic măsoară 142 km2, având o lungime a cursului de 23 km. Se remarcă în acest sector tendința de divagare tot mai accentuată, datorită pantelor tot mai reduse de curgere (6-10 m/km, până la 1,08 m/km în incinta Balta-Sărată – Caransebeș). Cu deosebire în aval de Buchin, Timișul are un coeficient ridicat de meandrare (1,68), dar numai până la confluența cu pârâul Balta-Sărată (Ujvári, 1972).

În aval de această confluență, datorită probabil unei falieri în trepte, panta longitudinală a râului crește brusc, atingând valori de 4,28 m/km, iar coeficientul de meandrare scade la 1,27. Este recomandabilă examinarea acestei constatări în lumina cercetărilor tectonicii de profunzime. În ceea ce privește pârâul Zlagna, acesta își are obârșia în Piemontul Sebeș-Zlagna și se grefează în treptele inferioare ale piemontului terasat. Relieful bazinelor de recepție este puternic fragmentat, ogașele intersectând nivelul freatic, de unde primesc o alimentare abundentă. Ieșind însă în podul luncii, în timpul apelor mici, acestea își dispersează debitele, devenind cursuri semipermanente (Ujvári, 1972).

Pe partea stângă, afluenții, deși mai mici, aduc în albia Timișului cantități mari de ape și însemnate debite de aluviuni, datorită capacității foarte ridicate de transport pe care o au (Ujvári, 1972).

Slatina, cu izvoare în zona montană în apropiere de localitatea Brebu-Nou, are o vale puternic adâncită în formațiunile cristaline și păstrează până aproape de vărsare caracterele unui curs montan. Are o lungime de 11,5 km și un bazin colector de 26,5 km2 din care numai o mică porțiune aparține zonei studiate (Ujvári, 1972).

Golețul, este un râu care izvorăște de la mare altitudine (cca. 1100 m) de sub vârful Nemanu-Mare, înscriindu-se datorită debitului, printre cei mai dezvoltați afluenți de pe stânga ai Timișului. Lungimea sa depășește 15 km, iar suprafața bazinului hidrografic este de 41 km2. Ca și Slatina este un râu aproape prin excelență montan, având o pantă mare de scurgere (Ujvári, 1972).

Cernețu-Mare are izvoare amplasate pe versantul nordic al Nemanului Mic, la peste 1000 m altitudine și confluează cu Timișul ceva mai la sud de localitatea Petroșnița. Râu deosebit de riguros, în ciuda dimensiunilor sale (S = 13,5 km2, L = 12,5 km) pătrunde prin eroziune regresivă în bazinul Golețului, afectând puternic zona de cumpănă. Dacă în zona montană tipică este eroziunea pe verticală, care determină dese schimbări ale profilului longitudinal, în spațiul depresionar valea se lărgește datorită slabei energii a reliefului (Ujvári, 1972).

Ultimul afluent mai însemnat pe stânga Timișului este Poiana (Valea Lungă), care prezintă un bazin hidrografic de 47,2 km2 relativ simetric, având afluenți bilaterali cam de aceleași dimensiuni. Lungimea cursului, care începe de la nord-vest de localitatea Lindenfel, este de 14,3 km (Ujvári, 1972).

După conflueța cu Sebeșul, Timișul primește pe cel mai mare afluent al său, Bistra. După confluența Bistrei cu râul Timiș, începe conul de dejecție (forma de relief) al Timișului fiind crescut sub formă de evantai foarte aproape de granița cu Serbia. În arealul conului de dejecție se observă o abatere treptată a Timișului în dreapta, în bună parte din cauza afluenților săi dezvoltați mai ales din stânga (Ujvári, 1972).

Râul Bistra, având o lungime de 60 km și o suprafață a bazinului colector de 919 km2 , primește în sectorul superior afluenți mai mici, iar în amonte de Oțelu Roșu se varsă în Bistra cel mai important afluent al său, Bistra Mărului (L=35 km, F=293 km2 ). În aval de Oțelu Roșu, Bistra își menține pantele mari, viteza accentuată de efectele de eroziune în adâncime și laterala puternică. Despletiri de curs se observă atât la Oțelu Roșu, cât și la Glimboca și pe conul de dejecție al râului Timiș unde există rezerve mari de ape freatice (Ujvári, 1972).

Râul Bârzava izvorăște din Munții Semenic de la altitudinea de 1190 m, având o lungime de 154 km, iar suprafața bazinului de recepție fiind 1202 km2 . În cursul său superior Bârzava străbate o zonă de roci cristaline în care a săpat o vale adâncă cu aspect de defileu între localitățile Văliug și Reșița. În continuare râul străbate Depresiunea Reșiței și apoi defileul Moniom Bocșa, zona în care pantele râului scad treptat, întrucât în sectorul piemontan, dar mai ales cel de câmpie, albia se lărgește tot mai mult, ajungând în unele zone până la 2-4 km lățime. Bârzava primește afluenți mici: Valea Mare, Valea Doman, Terova, Fizeș, acesta din urmă curge pe un fost curs al râului principal. Inițial Bârzava curgea spre depresiunea mlaștinilor Alibunar (Serbia), împreună cu afluentul său Moravița, însă prin realizarea sistemului de desecare Terezia, cursurile inferioare ale acestor râuri se îndreaptă spre Timiș (Ujvári, 1972).

Râul Moravița își are izvoarele în zona piemontană a dealurilor Doclinului. Lungimea cursului principal este de 47 km și suprafața bazinului de recepție este de 445 km2 .Pricipalii săi afluenți sunt Șemnița și Clopodia (Ujvári, 1972).

Bazinul hidrografic Bega

Cursurile de apă din acest bazin hidrografic a căror suprafață de bazin este mai mare de 10 km2, sunt în număr de 80 cu o lungime totală a rețelei hidrografice de 1418 km. Semnificative sunt râurile Bega, respectiv Bega Veche. Bazinul hidrografic Bega, prezintă zone de tip muntos, piemontan și de câmpie (P.A.T.J., Timiș, vol. VI, 2013).

Râul Bega, își drenează izvoarele din versantul de nord-vest al Munților Poiana-Ruscă, el primind afluenți din versantul de vest al acestora și din jumătatea de sud a Dealurilor Lipovei și continuînd de la Topolovăț cu Canalul Bega. Bazinul hidrografic are o altitudine medie de 280 m, are o orientare generală est-vest și se varsă în râul Tisa pe teritoriul Serbiei (P.A.T.J., Timiș, vol. VI, 2013).

Bega este ultimul afluent din stânga al Tisei, având un sistem hidrografic de 2241 km² și o lungime de 168,6 km pe teritoriul județului Timiș, lungimea totală fiind de 254,8 km (P.A.T.J., Timiș, vol. VI, 2013).

Bega izvorăște din Munții Poiana Ruscăi, de sub vârful Rusca, de la altitudinea de 1150 m.

Debitul de apă în sectorul montan crește datorită numeroaselor pâraie afluente cum sunt: Pascota, Padeș, Topla, Valea Lupului, Dobrota, Valea lui Liman, Moga, Valea Izvorului Drujii, Valea Goronetului, Valea Leșului (P.A.T.J., Timiș, vol. VI, 2013).

La poalele nordice ale Munților Poiana Ruscăi, râul Bega primește pe primul său afluent mai mare – râul Șasa sau Valea Râului, care izvorăște de pe versantul nord-estic al vârfului Rusca și străbate localitățile: Poieni, Crivina, Pietroasa, componente ale comunei Pietroasa. Confluența celor două râuri se face în apropierea localității Curtea. În apropierea localității Tomești lățimea cursului Begăi este de 3-4 m, ajungând în apropierea localității Curtea, dupa confluența cu Șasa, la 9 m (P.A.T.J., Timiș, vol. VI, 2013).

Unii autori consideră că râul Bega se formează din unirea celor două râuri de munte: Bega sau Valea Stâlpului și Șasa sau Valea Râului. În zona de izvoare circulă denumirile de Valea Stâlpului și Valea Râului, în rest localnicii utilizează denumirea de Bega pentru ambele cursuri, iar pentru a le deosebi le denumesc: Bega-Luncani și Bega-Poieni (P.A.T.J., Timiș, vol. VI, 2013).

Dupa confluența celor două râuri de munte, Bega primește afluenții Icui și Vădana, intrând într-un golf tot mai larg și deviază de la direcția nord spre vest, în dreptul localității Margina. Golful este o suprafață colinară cu aspect de pâlnie, cu vârful pe șaua de la Holdea, tot mai larg spre vest, fiind drenat pe mijloc. Unii geografi sunt de părere că acest golf a fost depus de Mureș și nu de Bega. R. Richeux în 1934 și ulterior Gheorghe Pop în 1947 au arătat că Mureșul a curs prin actualul pas al Holdei, iar Bega nu era altceva decât un afluent al Mureșului. Mai târziu, Bega și afluentul Valea Râului au așternut în acest golf mari depozite de prundiș care le-au împiedicat să mai urmeze Mureșul și le-au silit să urmeze cursul actual (P.A.T.J., Timiș, vol. VI, 2013).

Cursul Begăi se îndreaptă apoi spre vest pe la poalele Dealurilor Lipovei, prezentând o vale largă unde își varsă apele printre alte râuri: Gladna, Fădimac, Miniș și Chizătău. În cazul râului Gladna, (S = 112 km2, L = 30 km) de la izvoare, situate în culmea principală a Munților Poiana Ruscă, mai exact din Vf. Bordaru, la o altitudine de 900 m, și până ce confluează cu Hauzeasca, pârâul poartă numele „Apa Gladnei” (P.A.T.J., Timiș, vol. VI, 2013).

Pe teritoriul localității Gladna Română primește cel mai important afluent din cursul superior numit Zoldiana și în aval de aceasta Apa Gladnei primește doi afluenți de stânga, Valea Băniței și Valea Rozaliei ce își au izvoarele în zona montană. Cei mai importanți afluenți sunt Hauzeasca și Munișel. Valea Hauzeasca are o lungime de 8,5 km și o suprafață a bazinului hidrografic de 29 km², iar Pârâul Munișel are o lungime de cca. 9 km. Bararea pârâului Gladna în sectorul Cheilor Surducului a permis formarea Lacului Surduc. Astfel că funcția de colector a pârâului Gladna va fi luată de Lacul Surduc începând din 1976, anul intrării în exploatare a Acumulării Surduc (P.A.T.J., Timiș, vol. VI, 2013).

Ultima parte a cursului se desfășoară prin câmpia Begăi, unde valea se lărgește mai mult și primește afluenți mai puțini și cu un debit mai mic (de menționat doar afluenții Iosifalău și Gherteamoș), iar ultimii 44 km ai săi pe teritoriul românesc sunt transformați în canal navigabil – Canalul Bega (P.A.T.J., Timiș, vol. VI, 2013).

Bega Veche s-a individualizat ca și curs de apă aparte după amenajările hidrotehnice ce au fost finalizate la începutul secolului trecut, el fiind un traseu mai vechi al râului Bega. Acesta este continuarea pârâului Beregsău, care pe lungimea de 107 km colectează o suprafață de 2108 km2 (P.A.T.J., Timiș, vol. VI, 2013).

CAPITOLUL V

Regimul scurgerii apei

5.1. Surse de alimentare

Circuitul apei în natură, de la nivelul local la cel planetar, aprovizionează apa care este necesară scurgerii râurilor. Alimentarea râurilor este atât superficială cât și subterană, dar mai sunt și cazuri în care, prezentă poate fi numai una dintre aceste surse în alimentarea râurilor. Pe perioada verii, de exemplu, atunci când ploile lipsesc sau sunt foarte rare, la râurile care nu seacă alimentarea este exclusiv subterană. În funcție de originea surselor de alimentare, râurile pot avea o alimentare de suprafață sau superficială și una subterană (Zăvoianu, 2006).

Sursele de alimentare superficială

Acestea pot fi reprezentate de precipitații care la rândul lor pot fi lichide și solide. Însemnătatea uneia sau alteia din aceste stări de agregare a precipitațiilor depinde foarte mult de poziția latitudinală și altitudinală a bazinului sau a râului (Zăvoianu, 2006).

Pentru identificarea cărui tip de alimentare superficială îi aparține un bazin hidrografic s-a ales importanța procentului alimentării din zăpezi, din scurgerea superficială (Zs %) (Zăvoianu, 2006).

După procentul cu care participă zăpezile la scurgerea anuală a râurilor, în România se întâlnesc șase tipuri de alimentare superficială (Ujvári, 1959). În cazul râurilor din aria studiată tipurile de alimentare superficială sunt pluvio-nival și pluvial moderat.

Sursele de alimentare subterană

Aceste surse de alimentare sunt reprezentate de apele freatice și rereori chiar și de cele de adâncime, perioada de vară este foarte importantă deoarece evapotranspirația este mare iar ploile lipsesc și iarna când, deși este multă apă la suprafața solului, aceasta este depozitată sub formă de zăpadă, în alimentarea râurilor fiind prezentă doar alimentarea subterană. Dacă resursele de ape subterane sunt epuizate, pe râuri este consemnat fenomenul de secare (Zăvoianu, 2006).

După procentul pe care-l realizează alimentarea subterană din volumul anual al scurgerii pentru aria studiată putem deosebi 2 zone: în partea de vest și centrală există o alimentare subterană slabă, sub 15%, în rest identificăm o alimentare subterană moderată, cu valori între 15 și 25% (Ujvári, 1974).

5.2. Scurgerea medie

Scurgerea medie este partea precipitațiilor care sunt orientate la suprafața solului, către un curs de apă și atunci devine scurgere de suprafață sau superficială, care este pătrunsă prin orizonturile de sol și roci și atunci avem scurgere subterană. Cantitatea de apă este evaluată prin debitele de apă (în 1/s sau în m3 /s), care sunt măsurate la posturile hidrometrice sau în orice secțiune de scurgere. În rețeaua națională se condiționează folosindu-se nivelurile zilnice, măsurătorile de debit și cheile limnimetrice, care exprimă legătura dintre niveluri și debitele de apă (Zăvoianu, 2006).

Scurgerea medie este cel mai des întâlnit indicator al bogăției resurselor de apă din râuri, oferind numeroase informații asupra potențialului acestora dintr-un bazin hidrografic sau dintr-un spațiu geografic dat. Ea este cea mai folosită în toate lucrările hidrotehnice care sunt realizate și în dimensionarea lucrărilor de gospodărire a resurselor de apă. Ca și parametru hidrologic este calculată media aritmetică a debitelor medii anuale, pe toată perioadă de observații și în acest caz se numește debit mediu multianual (Zăvoianu, 2006).

În bazinul hidrografic al râului Bega debitul mediu multianual variază cu altitudinea, având valori cuprinse între 1,350 m3/s (valoare înregistrată la stația hidrometrică Luncani, pe râul Bega Luncani) și 17,7 m3/s (valoare înregistrată la stația hidrometrică Timișoara, pe râul Bega), conform datelor din tebelul 5. În spațiul râului Timiș scurgerea medie multianuală are valori cuprinse între 0,496 m3/s (valoare înregistrată la stația hidrometrică Chevereș, pe râul Surgani) și 244 m3/s (valoare înregistrată la stația hidrometrică Grăniceri, pe râul Timiș), conform datelor din tabelul 5.

Tabelul 5. Valorile scurgerii medii calculate pentru perioada 1950 – 1998

(Sursa: Apele Române, Timișoara)

Analizând datele din tabelul 5 pot fi calculați doi indicatori: scurgerea medie superficială (q) și înălțimea stratului scurs (h).

Scurgerea medie specifică (q) este reprezentată de cantitatea de apă scursă într-o secundă de pe unitatea de suprafață și se exprimă în l/s km2 sau în mm strat. Pentru a calcula scurgerea medie specifică este raportat debitul mediu multianual Qm (m3/s) transformat în l/s la suprafața bazinului Sb (km2) și rezultatul se multiplică cu 1 000 (Zăvoianu, 2006).

q = (Qm 10 3) / Sb (Zăvoianu, 2006)

La stația hidrometrică Grăniceri, pe râul Timiș valoarea scurgerii medii superficiale (q) este de 86.

Înălțimea stratului scurs (h) este reprezentată de grosimea stratului de apă în mm, distribuit uniform pe întregul bazin hidrografic, realizat într-un interval de timp dat. Pentru aprecierea mărimii se impune cunoașterea debitului mediu multianual (Qm m/s), suprafața bazinului (Sb km2 ) și timpul (T) estimat prin numărul de secunde dintr-un an (31 556 926) (Zăvoianu, 2006).

h = (Qm 103 T) / (Sb. 106 ) = (Qm 103 31 556 926) / (Sb 106 ) h = q 31,556 sau q = h/31,556 (Zăvoianu, 2006).

La stația hidrometrică Grăniceri, pe râul Timiș valoarea înălțimii stratului scurs (h) este de 2713,86.

Repartiția scurgerii în timpul anului, oglindește regimul de scurgere al apei într-un an calendaristic (Ujvári, 1972, Munteanu, 1976).

Zona studiată cu rețeaua hidrografică pe care o are, cu râuri ce-și au izvoarele în zona montană, poate fi încadrată în timpul Carpatic Vestic, cu pondere mai ridicată a scurgerii de primăvară (40-47 %) și scurgere redusă de vară și toamnă (cca. 20 % și respectiv 8-12 %). Scurgerea de iarnă scade cu altitudinea, de la 25 % în zona montană a Țarcului unde își au obârșiile o serie de afluenți viguroși ai Timișului (Sebeș, Feneș, Hideg), la cca. 18 % în zona depresionară propriu-zisă (Ujvári, 1972, Munteanu, 1976).

5.3. Scurgerea maximă

Scurgerea maximă, este reprezentată prin viituri, producându-se în orice perioadă a anului dar cu intensități, cauze și repartiții spațiale diferite. Ea poate apărea atât în timpul iernii, ca urmare a invaziei maselor de aer submediteraneean, cât și în toate celelalte anotimpuri datorită ploilor torențiale. În perioada primăverii scurgerea maximă poate apărea pe fondul apelor mari de primăvară, care este rezultată din topirea zăpezilor suprapusă cu ploile din acest anotimp. De precizat este faptul că scurgerea maximă nu este similară cu perioada apelor mari ce sunt caracterizate prin volume foarte mari de apă ca urmare a procesului de topire lentă a zăpezilor, suprapus cu ploile de lungă durată, dar cu intensitate mai mică. Faza aceasta de regim nu are creșteri bruște de debite, ea întinzându-se pe intervale mai mari de timp, care pot depăși chiar două luni (Zăvoianu, 2006).

Analizând repartiția regimului hidric pe sezoane, se constată că, pe toate râurile din Banat, cel mai mare debit se realizează primăvara în lunile III-V. În această perioadă cele mai mici procente din volumul hidric mediu anual se întâlnesc în bazinul superior al canalului Bega (35.7 %). Valorile mai reduse ale debitului de primăvară se explică atât prin existența unor cantități de zăpadă relativ reduse, cât și prin faptul că precipitațiile lichide ce cad pe versantul vestic al masivului Poiana Ruscăi sunt reprezentate în timpul anului mult mai uniform decât în restul Banatului.

Scurgerea și debitele maxime sunt, în general, consecința cantităților însemnate de ploi care cad la începutul sezonului cald, fapt consemnat în studiile efectuate de către I.M.H. (Ujvári, 1972, p. 360).

După noii ani secetoși (1926, 1927, 1928, 1929), când scurgerea și debitele au fost în general scăzute, urmează alții (1931, 1932, 1933), când cotele râurilor au înregistrat valori ridicate. Faptul că în anii următori s-au înregistrat din nou valori mici ale scurgerii și debitelor, iar în anii 1938, 1939, 1942 s-au observat viituri cu debite maxime eminente, ne indică o oarecare periodicitate din acest punct de vedere.

Precipitațiile căzute în mai-iunie 1970 și 1975 au generat creșterea debitelor și revărsarea apelor pe suprafețe extinse în spațiul hidrografic Timiș-Bega, ca de altfel pe întregul cuprins al țării, dar debitul maxim al viiturilor a rămas sub 2 % asigurare.

Tabelul 4. Cele mai importante debite înregistrate în 2005 în comparație cu viiturile excepționale

(Sursa: Direcția Apelor Banat Timișoara)

Debitul maxim înregistrat în 2005, pe râul Bega, la stația hidrometrică de la Balinț a fost de 250 m2/s, înregistrându-se a doua valoare maximă, după cea din 1999, conform datelor din tabelul 4.

Debitul maxim înregistrat în 2005, (tabelul 4) pe râul Timiș, la stația hidrometrică de la Lugoj a fost de 1144 m2/s, înregistrându-se a doua valoare maximă, după cea din 2000.

Debitul maxim înregistrat în 2005, pe râul Bârzava, la stația hidrometrică de la Partoș a fost de 182 m2/s, înregistrându-se un debit maxim istoric, conform datelor din tabelul 4.

Acești parametrii ai scurgerii maxime sunt condiționați atât de caracteristicile climatologice, cât și cele morfometrice ale bazinelor de recepție ale afluenților și colectorului principal.

Tabelul 6. Debitele maxime (m3/s) cu diferite probabilități de depășire în cazul Timișului la stația hidrometrică Caransebeș (F = 1072 km2; Hmed = 769 m)

(Sursa: Administrația Bazinală de Apă Banat, Timișoara)

Tabelul 7. Debitele maxime specifice (1/s/km2) cu diferite probabilități de depășire în cazul Timișului,

la postul hidrometric Caransebeș

(Sursa: Administrația Bazinală de Apă Banat, Timișoara)

În ansamblu se poate afirma că scurgerea maximă pe râurile din bazinul hidrografic Timiș-Bega este mai ridicată la aceleași categorii de suprafață în comparație cu alte regiuni ale țării, situație explicabilă prin abundența umidității climei din timpul primăverii și începutul verii, datorită poziției mai vestice.

În scopul studierii inundabilităților diferitelor sectoare de luncă din lungul Timișului și afluenților acestuia, au fost utilizate datele de observație de la aceleași stații hidrometrice menționate anterior. Șirul de observații luat în studiu a fost cuprins între anii 1917-1978.

Menționăm însă caracterul neomogen al seriei, deoarece în perioada 1917-1953 din cauza lipsei controlului topografic insuficient al mirelor, valorile par incerte. Din acest motiv, în această perioadă au fost luate în considerare numai amplitudinile anuale ale variațiilor de nivel.

Frecvența și probabilitatea de depășire a nivelurilor. După cum rezultă din analiza statistică a șirului 1954-1978 amplitudinea maximă a variației de nivel (probabilitatea 4 %) a fost, în general, între 3,50-4 m (Munteanu, Rodica, 1998).

Nivelurile cele mai ridicate au fost constante de regulă, în luna mai ca o consecință a suprapunerii ploilor cu topirea zăpezilor (cu deosebire în anii: 1956, 1973, 1978). Viiturile pluviale cauzează și ele nivele ridicate cum a fost cazul în anii: 1970 (luna iulie), 1972 (octombrie), sau 1975 (mai, iunie) (Munteanu, Rodica, 1998).

Frecvența obișnuită a nivelurilor maxime anuale (50 %) reprezintă o amplitudine de 220 și 230 cm, când debitul de apă inundă numai sectoarele de albie majoră (Munteanu, Rodica, 1998).

Zonele inundabile. În mod obișnuit, datorită asimetriei văii, rezultă din altitudinea mai redusă a malului drept, Timișul inundă malul stâng în mai mică măsură, în timp ce lunca de dreapta se acoperă cu ape pe porțiuni mai extinse. Suprafața inundată are o lățime mai mare la nord de Caransebeș, unde în timpul viiturilor mari apa se apropie de halta Țiglărie. De asemenea, sectorul dintre Buchin și Balta-Sărată este frecvent inundat până la rambleele căii ferate și șoselei naționale (Zăvoianu, 2006).

Nu poate fi neglijat nici aportul de ape al râurilor afluente care în timpul ploilor abundente capătă un caracter torențial, afectând puternic lunca colectorului principal. În sectorul amintit zona inundabilă potențială are lățimea maximă de 1600 m la confluența Timișului cu pârâul Balta-Sărată (Zăvoianu, 2006).

Durata diferitelor categorii de nivel. Durata cea mai mare o au categoriile de nivel cu probabilitate de depășire sub 50 % care apar în 99 % din cazuri (frecvențe cumulate). Aceste categorii de nivel pot avea influență asupra variațiilor de nivel ale apelor freatice (Zăvoianu, 2006).

Frecvența maximă revine intervalelor de 130-250 cm, unde apele freatice sunt influențate permanent de variațiile de nivel ale Timișului, ceea ce înseamnă că lățimea maximă a fâșiei de interacțiune dintre apele freatice și cele ale Timișului se rezumă la o distanță de 200-300 m (Zăvoianu, 2006).

5.4. Scurgerea minimă

Scurgerea minimă este cantitatea de apă cea mai mică care trece prin secțiunea de scurgere a unui râu într-o perioadă de timp. Deci putem vorbi de o scurgere minimă lunară, anotimpuală, anuală sau multianuală. Scurgerea minimă este o caracteristică de bază foarte importantă a regimului hidrologic al râurilor, în funcție de parametrii ei se poate elabora strategia de folosire a apei râurilor în regim natural, neamenajat (Zăvoianu, 2006).

Cea mai redusă cantitate din volumul debitului mediu multianual se întâlnește pe toate râurile din Banat în perioada de toamnă, în lunile IX-XII. Aceasta se datorează cantităților reduse de precipitații și extinderii perioadelor de secetă, care au cele mai mari durate în timpul lunii a IX-a. Iarna se caracterizează pentru majoritatea râurilor din Banat prin procente destul de ridicate din debitul mediu anual în comparație cu celelalte râuri din România. Astfel, valorile procentuale ale debitului de iarnă variază de la aproximativ 18 % până la mai mult de 28 %. Aceste valori ridicate se datoresc frecventei intercalări a perioadelor reci cu perioade calde, în timpul cărora cad ploi și se produc topiri ale stratului de zăpadă. În luna ianuarie procentele din volumul mediu al debitului anual nu coboară sub 6 % (Zăvoianu, 2006).

Scurgerea și debitele minime, secetele hidrologice cele mai îndelungate au frecvență maximă în perioada de vară – începutul toamnei. La Teregova debitul minim de 0,57 m3/s a fost calculat pentru lunile septembrie și octombrie 1961, iar la Caransebeș, în luna august 1952, debitul a fost de numai 2,49 m3/s (Zăvoianu, 2006).

Aceste situații au fost fără îndoială generate pe de o parte de cantitățile reduse de ploi căzute, iar pe de altă parte de evapotranspirația intensă datorită valorilor termice ridicate ale aerului (Zăvoianu, 2006).

Eroziunea și transportul aluviunilor în suspensie. Acestea au o intensitate relativ redusă, datorită preponderenței rocilor rezistente la eroziune (șisturi cristaline, conglomerate, gresii).

Valorile turbidității și scurgerii solide sunt redate în tabelul de mai jos (tabelul 8).

Tabelul 8. Valorile turbidității și scurgerii solide la posturile Teregova și Caransebeș

(Sursa: Administrația Bazinală de Apă Banat, Timișoara (γ = eroziunea specifică și ρ = turbiditatea medie))

Cea mai însemnată cantitate de materiale solide este transportată de râuri în perioada apelor mari de primăvară, cu deosebire în lunile aprilie și mai.

Chimismul apei râurilor

Compoziția chimică a apelor este un proces complex ce este determinat atât de factorii naturali, cât și de cei antropici. Este cunoscut faptul că mersul apei are mai multe legături, în care apa, elementul esențial vieții, vine în raport cu atmosfera și litosfera, de unde, prin procesele elementare de dizolvare, oxidare și hidratare sunt încărcate cu mai multe elemente chimice care-i modifică compoziția (Zăvoianu, 2006).

Din punct de vedere al chimismului, apele rețelei de suprafață din zona studiată, prezintă o cvasiuniformitate, fiind carbonatate din grupa calciului, cu mineralizări în general sub 500 mg/l, sau chiar mai redusă de 200 mg/l, în cazul afluenților montani (Goleț, Slatina, Cernețu Mare, Hideg, în cursul superior) (tabelul 9). Acest fapt este datorat prezenței rocilor slab solubile precum și lipsei fenomenelor diapirice. Aciditatea apelor este normală, în jurul valorii 7 (Munteanu, 1970, Ujvári, 1972).

Tabelul 9. Caracteristici hidrochimice ale apelor Timișului la Caransebeș

(Sursa: Administrația Bazinală de Apă Banat, Timișoara)

CAPITOLUL VI

Gospodărirea calitativă a resurselor de apă

6.1. Monitorizarea calității apelor

Protecția apelor este un domeniu de o foarte mare importanță în asigurarea sănătății umane și a protecției mediului, în conceptul spiritului de dezvoltare durabilă. Autorităților competente revenindu-le sarcina grea de a elabora cadrul legislativ fiind necesar pentru a menține calitatea apei la un nivel mulțumitor, neaducând daune sănătății umane sau diferitelor componente de mediu (Zăvoianu, 2006).

Având în vedere prevederile legislației naționale și europene în vigoare, este impusă realizarea, continuă, a evaluării calității apelor, pe baza unor valori limită și unor valoril de prag, în convenție cu standardele naționale și ale Uniunii Europene.

Principalul scop al directivelor europene și a legislației naționale, pe care le interpretează în totalitate, este acela de a evalua și gestiona calitatea apelor într-un mod asemănăor și pe baza acelorași criterii la nivelul întregii Uniuni Europene. Foarte important este faptul ca publicul să fie informat cu privire la calitatea lor, în același mod.

Apa folosită în industria alimentară analizată, provine din două surse, surse proprii reprezentate de captarea apelor subterane prin foraje și racordarea la rețeaua orășenească (Ujvári, 1972).

Conform Raportului Ministerului Mediului din 2009 calitatea apelor din bazinul hidrografic Timiș-Bega, sub aspectul calității globale, față de lungimea totală monitorizată, de 1471 km, 503 km (34.2%) s-au încadrat în clasa I, 595 km (40.4%) s-au încadrat în clasa II, 303 km (20.6 %) în clasa a III-a de calitate si 70 km (4.8%) s-au încadrat în clasa IV. S-au înregistrat depășiri, mai mult sau mai puțin semnificative, ale limitelor admisibile pentru clasa a V-a de calitate, la unul sau mai mulți indicatori, în următoarele secțiuni: Găvojdia (NH4) pe râul Spaia; Chevereșu Mare (Pt) pe râul Șurgani. Evaluarea indicatorilor din categoria substanțelor prioritare/prioritar periculoase, calitatea apei din bazinul hidrografic Bega-Timiș a fost inadecvată, referitor la indicatorii Pb, Ni, Cu, Cr în majoritatea secțiunilor. Sursa punctiformă cu cel mai mare grad de poluare este municipiul Timișoara (www.mmediu.ro).

6.2. Starea de calitate a resurselor de apă

Conform Raportului Ministerului Mediului din 2009, calitatea apelor râurilor din punct de vedere ecologic din sistemul hidrologic Bega-Timiș-Caraș a fost monitorizată în 34 de secțiuni, pe 1471 km. Calitatea apei râurilor în cadrul sistemului hidrologic Bega-Timiș-Caraș fiind evaluată atât pe baza analizelor de fitobentos, fitoplancton, ihtiofauna si macrozoobentos, cât și pe baza elementelor fizico-chimice suport cum ar fi: oxigen dizolvat, încărcare organică determinată prin CCO-Cr, CBO5 , nutrienți (N-NH4, N-NO2, ortofosfați și fosfor total) și concentrația fracțiunii dizolvate a metalelor grele: cadmiu, crom, cupru, nichel, plumb, zinc. Din lungimea totală de râuri monitorizate, 109 km (7,41 %) s-au încadrat în clasa I de calitate – starea ecologică foarte bună, 1112 km (75,59 %) în clasa a II-a de calitate – starea ecologică bună, 228 km (15,05%) în clasa a III-a de calitate – stare ecologică moderată și 22 km (1,50 %) în clasa a IV-a de calitate – stare ecologică slabă. Comparativ cu anii precedenți, și în anul 2009 este observată o scădere sensibilă a numărului de kilometrii ce se încadrează în clasa a III-a de calitate – stare ecologică moderată și care necesită îmbunătățirea calității apei (de la 489 km – 33,68%- în 2007, la 388 km -27, 05%- în 2008, respectiv la 288 km -15,50%- în 2009). Zonele critice care necesită îmbunătățirea calității apei sub aspectul stării ecologice: Clasa a III a de calitate – stare ecologică moderată: 228 km

• Râul Bega aval municipiul Timișoara – frontiera: 34 km;

• Râul Biniș izvoare – amonte confluență Glavița: 19 km;

• Râul Apa Mare aval confluență Slatina – confluență Bega Veche: 41 km;

• Canal Bega Veche de la izvor – confluență Bega Veche: 35 km;

• Râul Spaia pe întreg cursul: 17 km;

• Raul Șurgani de la izvor – confluenta Timiș: 31 km;

• Raul Lanca Birda de la izvor – confluenta Timiș: 51 km.

Clasa a IV a de calitate – stare ecologică slabă: 22 km

• Râul Birdanca pe întreg cursul: 22 km (www.mmediu.ro).

Potențiale surse de poluare au fost identificate ca fiind:

fosele septice individuale din cadrul locuințelor, de pe străzile ce nu beneficiază de rețea de canalizare, aceste situații ce se vor remedia odată cu punerea în funcțiune a celor aproximativ 38 km rețea de canalizare;

îngrășămintele utilizate în agricultură, avându-se în vedere că sursa de apă se află în extravilanul localităților (www.mmediu.ro).

rtă referioare la bazinul tău de analiză (fig. 12).

Fig. 12. România – Harta calității apei, din punct de vedere fizico-chimic (2018)

6.3. Poluarea apelor

Orice activitate antropică reprezintă o potențială sursă de poluare a apelor. Poluarea mai accentuată a început odată cu apariția orașelor, fiind urmată de minerit și despăduriri (Zamfir, 1974).

Despăduririle fiind foarte ample în ultimii 200-300 de ani și chiar și în ziua de azi sunt țări în care defrișările au atins cote nemaiîntâlnite. Reîmpăduririle pot aduce de asemenea disfuncționalități, un exemplu fiind înlocuirea pădurilor de foioase cu cele de conifere, lucru care cauzează scăderi considerabile ale pH-ului (Zamfir, 1974).

Creșterea folosirii fertilizanților și a pesticidelor în agricultură, intensificarea mineritului, industria, au crescut foarte mult rata poluării solului și a apelor de suprafață.

Poluarea apei  reprezintă orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a apei, peste limita impusă, inclusiv depășirea pragului natural de radioactivitate, ca o consecință directă sau indirectă a activităților umane, care o fac improprie pentru o folosire normală, în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea (Zamfir, 1974, pp. 400-434).

Sursele de ape uzate punctiforme sunt constituite din apele uzate industriale, menajere, de drenaj, sunt cele colectate într-un sistem de canalizare și sunt evacuate într-un receptor natural prin sistemul de canalizare (Zamfir, 1974).

Sursele difuze de poluare reprezintă emisii evacuate în mediu într-un mod dispersat, aceste surse nedescărcând efluenți uzați în ape de suprafață prin conducte, în anumite puncte de localizare.

Poluarea apelor este definită în diverse moduri. Astfel, Conferința de la Geneva din 1961 o prezintă ca ,,modificarea directă sau indirectă a compoziției apelor sau a unei surse oarecare, în consecință activității omului, astfel încât apele devin improprii utilizărilor pe care le au în mod obișnuit, ridicând un risc pentru sănătatea omului și pentru integritatea ecosistemelor acvatice”.

Este recunoscut și termenul de ,,poluare naturală”, dar în mod general definițiile sunt arbitrare pentru că uneori poluarea ,,naturală” nu este chiar naturală – apa anoxică provine de cele mai multe ori de la adâncimea unui lac artificial, invaziile de alge apărând mai ales pe fondul excesului de nutrienți pe care poluarea cu nitrați și fosfați îl generează (Zamfir, 1974).

Trebuie ținut cont și de legăturile de interdependență dintre apele de suprafață și cele din diferitele compartimente ale hidrosferei astfel, precipitațiile transportă poluanții din atmosferă, apele subterane, preiau la rândul lor diverși componenți. Poluarea apelor de suprafață determină adesea poluarea celor freatice, râurile poluează lacurile și mările în care se varsă (Zamfir, 1974).

Cauzele poluării cu substanțe organice sunt emisiile de ape uzate provenite de la sursele punctiforme și difuze, în special aglomerările umane, sursele industriale și agricole.

Poluarea cu substanțe organice are un efect foarte important asupra ecosistemelor acvatice, prin modificarea compoziției speciilor, scăderea biodiversității speciilor, precum și atenuarea populației piscicole sau chiar mortalitate piscicolă în contextul reducerii violente a concentrației de oxigen (Zamfir, 1974).

Epurarea insuficientă sau lipsa epurării apelor uzate duce la poluarea cu substanțe organice a apelor de suprafață, care odată ajunse în acestea încep să se degradeze și să consume oxigen. Pentru apă, poluantul principal este reprezentat de substanțele organice de origine naturală sau artificială. Substanțele organice de origine naturală, consumă oxigenul din apă, atât pentru dezvoltare, cât și după moartea acestora (Ujvári, 1972).

Materiile de origine organică, într-o măsură mai mare sau mai mică, își consumă oxigenul din apă în timpul descompunerii lor, în funcție de cantitatea de substanță organică evacuată, provocând distrugerea fondului piscicol și în general a tuturor organismelor acvatice (Zamfir, 1974).

Totodată, oxigenul este foarte necesar proceselor aerobe de autoepurare, respectiv bacteriilor aerobe care oxidează substanțele organice care, în final conduc la autoepurarea apei. Conform STAS-ului, concentrația de oxigen dizolvat, variază între 4-6 mg/dm3, în funcție de categoria de folosință, orice valoare care depășește această limită, are ca efect oprirea proceselor aerobe, cu consecințe foarte grave (Zamfir, 1974).

Substanțele organice (poluanți artificali), rezultă din prelucrarea în cadrul rafinăriilor a diferitelor substanțe ca benzina, motorina, uleiuri, solvenți organici. Substanțele organice de origine naturală cele mai importante sunt țițeiul, lignina, taninul, hidrații de carbon. Alte surse ale acestora mai sunt industria chimică organice și industria petrochimică (Zamfir, 1974).

Pentru poluarea cu compuși organici biodegradabili, de regulă sunt determinați indicatorii indirecți, precum consumul chimic de oxigen (CCO) și consumul biochimic de oxigen (CBO), plus concentrația oxigenului. Specialiștii consideră că CCO și CBO au caracter prea general și nu oferă suficiente informații (Zamfir, 1974).

Dezvoltarea nivelelor de compuși organici degradabili, în aval de o deversare într-un râu, se poate prelucra și lega foarte bine cu evoluția oxigenului dizolvat, dioxidului, amoniului, azotiților și azotaților, a protozoarelor, bacteriilor, peștilor, algelor, crustaceelor și rotiferelor (Zamfir, 1974).

Metodologiile de analiză și interpretare trebuie înțelese și respectate, în caz contrar se riscă emiterea unor rezultate greșite. O mare parte din substanțele organice din ape sunt în continuare cunoscute doar într-o mică parte, un exemplu fiind cele naturale complexe gen "acizi humici" sau "humusul acvatic" (Ujvári, 1972).

Cea mai întâlnită poluare cu compuși organici biodegradabili este cea cu ape fecaloid-menajere. Cunoscându-se cantitatea de substanțe produse zilnic, este prezisă cantitatea de poluanți produsă de un oraș cu un anumit număr de locuitori. Pentru această categorie de poluare s-a introdus o unitate de măsură numită locuitor-echivalent (Ujvári, 1972).

Alte tipuri mai des întâlnite de poluare cu compuși organici biodegradabili rezultați din industrie, în special de la industria celulozei. Biodegradabilitatea practică scade mult până la zero dacă sunt prezente în apă substanțe toxice sau inhibitoare pentru bacteriile care realizează biodegradarea compușilor organici (Ujvári, 1972).

Dacă cantitatea de oxigen dizolvat este suficientă, degradarea este aerobă, cu consum de oxigen și producție de bioxid de carbon și apă. Dacă oxigenul este insuficient, se trece la procese anaerobe, precum denitrificarea, dezaminarea, reducerea sulfatului, fermentarea, acestea producând oxigenul necesar descompunerii substanțelor organice. Compușii organici prezenți în lacuri și râuri, se oxidează și descompun, sau se depun ca particule pe fundul apelor. Mai există și degradare fotolitică, dar diminuată, însă baza este degradarea microbiologică (Ujvári, 1972).

Aparent paradoxal, dacă un râu este poluat cu substanțe organice biodegradabile, e lense înțeles să fie poluat și cu azotați, pentru că prin denitrificare, bacteriile ar putea obține oxigenul ce este necesar descompunerii substanțelor organice, altfel râul devine anoxic, deci poluarea cu nitrați anihilează poluarea cu compuși organici biodegradabili (Ujvári, 1972).

Mai rare în râuri sunt procesele anaerobe, dar frecvente în lacurile de mare adâncime și comune în mlaștini.

Transportul fosforului în mediu, descris de ciclul global al acestuia, începe cu eliberarea lui din surse primare cum ar fi minereurile fosfatice din roci și din sol, urmată de interacțiunea cu solulul, eliberarea și transportul în râuri și se termină cu depunerea acestuia sub formă de sedimente pe fundul mărilor și oceanelor (www.mmediu.ro).

Fosforul ajunge în natură atât prin procese naturale cât și prin procese antropogene. El există în mod natural în ape și în sol. Principalele procese naturale prin care fosforul este eliberat în sol sunt: dezagregarea mineralelor primare, descompunerea materiei oraganice, erupțiile vulcanice, precipitațiile (www.mmediu.ro).

În apele de suprafață, fosforul este considerat principalul nutrient limitativ pentru plante. Nivele ridicate ale fosforului în apă, ajută la apariția unor specii noi și creșterea excesivă a algelor. Plantele scufundate nu mai beneficiază de oxigenul necesar și în timp mor, afectând speciile de nevertebrate și pești (www.mmediu.ro).

În apele de suprafață acesta se găsește sub formă de fosfor organic, de fosfor dizolvat (sub formă de fosfați) și de fosfor fixat pe particule aluvionare.

Fosforul ajunge în mediu și datorită activităților antropice, cele mai importante dintre acestea fiind industria de automobile, utilizarea îngrășămintelor minerale în agricultură, detergenții și produsele pentru dedurizarea apei (www.mmediu.ro).

Acesta are un rol extrem de important și în procesele energetice ale organismelor vii, reprezentând un element component al celulelor, găsindu-se sub formă de compuși organici sau anorganici ai acidului fosforic. Fosforul, ca element chimic organic intră în compoziția unor biomolecule după cum urmează: acizi nucleici, fosfoproteide, fosfolipide. Ca fosfor anorganic, se găsește sub formă de fosfați primari, secundari și terțiari ai diferitelor substanțe ca: Na, K, Ca (www.mmediu.ro).

Un alt mod de a clasifica formele fosforului, este în: fosfor sub formă particulată sau fosfor sub formă dizolvată. El poate fi disponibil pentru plante și atunci poartă numele de fosfor reactiv sau să nu poată fi asimilat de către acestea, numindu-se fosfor nereactiv.

Fosforul direct asimilabil de vegetația acvatică este găsit sub formă de fosfați (PO43). După moartea organismelor fitoplanctonice, 20-25 % din totalul fosforului se eliberează sub formă anorganică, iar 30-40 % sub formă organică (www.mmediu.ro).

Administrarea nerațională de către om a îngrășămintelor, duce la apriția fosforului în cantități excesive în apele râurilor, mlaștinilor etc. Acest lucru determinând dezvoltarea explozivă a algelor, fenomen ce este cunoscut sub denumirea de “înflorirea apelor” (www.mmediu.ro).

Un efect al acestui fenomen este poluarea apelor prin procesul de eutrofizare, proces natural de înmagazinare a unor cantități mai ridicate de substanțe organice pe fundul apei (mâl organic brun-murdar), produs de descompunerea organismelor moarte în condiții de absență a oxigenului (www.mmediu.ro).

6.4. Gospodărirea apelor uzate

Gospodărirea apelor este importantă, aceasta reprezentând interacțiunea dintre om și apele din natură. În prezenta lucrare, dintre ramurile gospodăririi apelor, am avut în vedere gospodărirea apelor curgătoare de suprafață, gospodărirea apelor stătătoare de suprafață, gospodărirea apelor subterane și gospodărirea apelor în cadrul folosințelor. În cadrul fiecărei componente am avut în vedere partea cantitativă, dar și cea calitativă (Ujvári, 1972).

Apa este elementul cel mai esențial vieții și pentru procesele naturale. Existența noastră și activitățile noastre economice sunt în totalitate dependente de această prețioasă resursă. Este important, în egală masură, factorul climatic care susține dezvoltarea ecosistemelor și componenta cheie în schimbul de substanță și energie în ciclul hidrologic (Zăvoianu, 2006).

Mai mult decât atât, la nivel global, apa reprezintă o resursă limitată. Activitățile umane exercită presiuni importante asupra resurselor de apă atât cantitativ cât și calitativ, astfel că este necesară analiza acestei componente a mediului înconjurator, impunându-se crearea de instrumente legislative care să se adreseze clar problemelor apărute și să contribuie la asigurarea resurselor de apă pentru generațiile viitoare (Zăvoianu, 2006).

Principalul obiectiv strategic al României în domeniul apelor este legat de integrarea europeană, ceea ce implică armonizarea și implementarea acquis-ului comunitar în domeniul protecției calității apei (Ujvári, 1972).

Cele mai importante stații de epurare din cadrul bazinului sunt deținute de cele mai mari localități, cum ar fi: Caransebeș, Oțelu Roșu, Lugoj și Timișoara, multe dintre ele necesită îmbunătățiri și modernizări, doar cu treaptă mecanică sau mecano-biologică, fără treaptă de îndepărtare a azotului.

Stația de epurare Caransebeș

Localitatea Caransebeș are o stație de epurare, care recepționează apele uzate de la 19707 locuitori, aceștia fiind legați la o rețea de canalizare de 29 km lungime.

Stația de epurare Caransebeș are o treaptă mecano-biologică, debitul mediu eliminat în anul 2007 fiind de 60,22 l/s, iar prin eliminare directă de 0,856 l/s.

Conform NTPA 001/2002 s-au înregistrat la stația aceasta depășiri la indicatorii: substanțe organice (CCO-Cr, CBO5), detergenți sintetici, cupru, fosfor și azot total (Registrul poluanților râului Timiș, de la izvoare la granița cu Serbia, 2011).

Stația de epurare Oțelu Roșu

Captarea apelor uzate din localitatea Oțelu Roșu se face printr-o rețea de canalizare de 22 km lungime, apele uzate se evaporă prin intermediul stației de epurare, care posedă o treaptă mecanică, cu un debit mediu eliberat de 28,10 l/s, în râul Bistra, momentan nefuncționând (Sinteza anuală privind protecția calității apelor în spațiul hidrografic Banat pe anul 2011, 2012).

Stația de epurare Lugoj

Localitatea Lugoj are o stație de epurare care se poziționează în zona localității Jabăr, pe malul stâng al râului Timiș, aval de nodul hidrotehnic Coștei fiind construită în perioada 1978-1983 (www.meridian22lugoj.ro).

Stația de epurare Lugoj a fost dimensionată pentru un debit de ape uzate în total de 550 l/s beneficiând de treapta de epurare mecanică, fiind formată dintr-un grătar cu curățire manuală, un deznisipator cu evacuare mecanică a nisipului, un separator de grăsimi și din 4 decantoare primare radiale, cât și de treapta de epurare biologică cu nămol activat, fiind dotată cu bazine de aerare cu nămol activ, decantoare secundare longitudinale, concentrator de nămol și cu o stație de pompare (www.meridian22lugoj.ro).

Stația colectează apele uzate de la 60000 de consumatori, ce sunt legați la un sistem centraalizat de canalizare de 90 km lungime (www.meridian22lugoj.ro).

Stația de epurare Timișoara

Municipiul Timișoara are o stație de epurare ce este situată pe malul stâng al Begăi, aval de Timișoara fiind proiectată și construită de inginerul Stan Vidrighin, stația de epurre a orașului a fost printre primele construite la noi în țară (Vlaicu. 2010).

Lucrările de construcție la această stație s-au efectuat în timpul perioadei 1909-1911, apoi intrând într-o perioadă de probe tehnologice, fiind pusă în funcțiune pe data de 26 octombrie 1912.

Complexul stației cuprinde un deversor, unde era făcută separarea apelor pluviale de apele uzate menajere, care după trecerea prin grătare rare erau trimise prin procesul tehnologic, după epurare apele erau pompate în râul Bega (Vlaicu, Hațegan, 2012).

Treapta de epurare mecanică a stației de epurare este formată din grătare rare și dese performante, care colectează deșeurile, o stație de pompare a apei uzate, desnisipatoare și separatoare de grăsimi. Epurarea biologică avansată a apelor uzate cuprinde procedeul de nitrificare și denitrificare a compușilor cu azot și eliminarea prin procedeu chimic a fosforului din apa uzată (precipitare cu sulfat de aluminiu) (Vlaicu, 2010).

Societatea comercială S.C. Aquatim S.A. a semnat în anul 2002 Memorandumul de Finanțare pentru programul ISPA de reabilitare a stației de epurare și de modernizare a canalizării în Timișoara, cu un buget total de 45 milioane euro, din care 70% au reprezentat bani cu finanțare europeană nerambursabilă (S.C. Aquatim S.A., Timișoara).

Concluzii

Multitudinea aspectelor referitoare la componentele cadrului natural din bazinul hidrografic Timiș-Bega, prezentate pe capitole, într-o succesiune firească, cu încercări de interpretare cauzală, corelativă, permite formularea câtorva concluzii generale și anume:

– zona studiată, importantă arie de discontinuitate geomorfologică și, în general, fizico-geografică s-a individualizat în etape și faze morfogenetice succesive, începând din mezozoic, până în cuaternar, când relieful capătă configurația actuală;

– peisajul natural, rezultat al interacțiunii strânse dintre componentele fizico-geografice, se caracterizează prin diversitate spațială, generată de modul diferit de asamblare a elementelor constituente (substrat geologic, relief, climă, rețea hidrografică, vegetație, faună și soluri);

– relieful, factorul polarizator și dinamizator în structura și funcționalitatea peisajului, prezintă două compartimente (trepte), distincte ca potențial geomorfologic și economic: vatra depresionară propriu-zisă și zona piemontană, ultima, cu extinderi inegale de o parte și de alta a Timișului, evidențiindu-se, prin urmare, o vale tipic asimetrică generată de condițiile tectonice locale;

– climatul este o reflectare a poziționării geografice în calea maselor de aer de proveniență atlantică, pe de o parte, și a trăsăturilor morfografice și morfometrice ale reliefului, pe de altă parte. Astfel, valorile medii termice multianuale descresc cu altitudinea de la peste 10°C și 11°C în vatra depresionară și în zona de câmpie la mai puțin de 8°C la contactul cu zona muntoasă învecinată, iar cantitățile de precipitații oscilează între 700 și 900 mm pe an;

– rețeaua de ape curgătoare ese reprezentată de râul Timiș și râul Bega, cele mai importante râuri ale Banatului, dar și de afluenții acestora drenând versanții masivelor muntoase învecinate și, în consecință, beneficiind de o bogată alimentare superficială pluvio-nivală. Apele freatice sunt cantonate la adâncimi variabile, atât în zona depresionară unde nivelurile piezometrice sunt foarte aproape de suprafața topografică pe care o intersectează în anumite locuri, cât și în zona piemontană, în depozitele torențiale de pietrișuri și nisipuri;

– potențialul bio-pedogeografic reprezintă o ilustrare fidelă a condițiilor orografice și climatice. Varietatea formațiunilor bio-geografice (pădurea, pajiștile, biocenozele de luncă și de mlaștină) reflectă diversitatea condițiilor de pedogeneză și a tipurilor de sol, acestea din urmă dominate de cambisoluri și argiluvisoluri;

– metamorfozele peisagistice petrecute în timp pun în evidență condiții propice locuirii umane, pe de o parte și pretabilitatea acestui spațiu geografic la o complexă activitate agrar-forestieră, axată pe zootehnie, pomicultură și exploatarea lemnului, pe de altă parte;

– factorul antropic este foarte important în formarea și influența proceselor de scurgere a apei pe râurile din bazinul hidrografic Timiș-Bega, de la începutul anului 1716 și până în prezent a fost din ce în ce mai prezent în scurgerea apei în special prin executarea lucrărilor de regularizare a celor mai importante râuri din spațiul bazinului;

– resursele de apă din spațiul hidrografic Timiș-Bega sunt destul de bogate, fiind reprezentate de apele de suprafață, cum urmează: râurile, lacurile naturale sau cele antropice, mlaștinile etc. și de apele subterane, freatice sau de adâncime;

– regimul hidrologic (anual, multianual, anotimpual, sezonier, lunar sau zilnic), este intens influențat de variațiile fenomenelor climatice, ceea ce dovedește încă o dată relația foarte accentuată, ce se află între fenomenele meteorologice și cele de hidrologie.

Bibliografie

Badea, L., Gâștescu, P., Velcea, V., (1983) – Geografia României, Geografia fizică, Vol. I, Editura Academiei R.S.R, București;

Badea, L., Budă, D., (1992) – Geografia României, Regiunile Pericarpatice, Vol. IV, Editura Academiei R.S.R, București;

Ciupa, V., Radoslav, R., Oarcea, Z., (2005) – Timișoara verde, Editura „Marineasa", Timișoara;

Ghibedea, V., Băcanu, Lucia, Grigercsik, E., (1973) – Regionarea climatică a bazinului hidrografic al Timișului, Lucrări ale cadrelor didactice, Seria Geografie, Universitatea din Timișoara, Facultatea de Istorie-Geografie, Editura Universității din Timișoara;

Grigore, M., (1978) – Fizionomia reliefului Munților Semenic, revista Banatica – Științe naturale, Studii și cercetări de Geologie-Geografie-Biologie, coord. M. Olaru, Reșița;

Ianoș, Gh., (1997) – Solurile lumii, Editura Mirton, Timișoara;

Mihăilescu, V., (1966) – Dealurile și câmpiile României. Studiu de geografie a reliefului, Editura Științifică, București;

Munteanu, I., Munteanu, Rodica Maria, (1998) – Timiș – monografie, Editura Marineasa, Timișoara;

Munteanu, Rodica Maria, (1998) – Bazinul hidrografic al râului Timiș – studiu hidrologic, Editura Mirton, Timișoara;

Munteanu, I., Munteanu, R., 2002, – Timișoara-monografie, Editura Mirton, Timișoara;

Mutihac, V., Ionesi, L., 1973 – Geologia României, Editura Tehnică, București;

Posea, Gr., Popescu, N., Ielenicz, M., (1974) – Relieful României, Editura Științifică, București;

Stanciu, Eugenia, (2002) – Precipitațiile atmosferice din Banat (aspecte de risc), teză de doctorat (manuscris), Institutul de Geografie, Academia Română, București;

Tufescu, V., (1974) – România, Editura Științifică, București;

Ujvári, I., (1959) – Hidrografia R.P.R, Editura Științifică, București;

Ujvári, I., (1972) – Geografia apelor României, Editura Științifică, București;

Vlaicu, I., Hațegan, I., (2012) – Alimentarea cu apă a Timișoarei: istorie, prezent și perspective, Editura Brumar, Timișoara;

Zamfir, Gh., (1975) – Poluarea mediului ambiant, Editura Junimea, Iași;

Zăvoianu, I., (2006) – Hidrologie, Editura Fundației ,,România de mâine’’, București;

Zăvoianu, I., (2007) – Prelucrarea datelor hidrometeorologice, Editura Fundației ,,România de mâine’’, București.

(1983) – Geografia României, vol. I – Geografie fizică, Universitatea din București, Institutul de Geografie, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, București;

(2008) – Clima României, Administrația Națională de Meteorologie, Editura Academiei Române, București.

P.A.T.J. Timiș, vol. VI, 2013;

Administrația Bazinală de Apă Banat (A.B.A.B.), Timișoara;

Centrul Meteorologic Regional (C.M.R.), Banat-Crișana, Timișoara;

S.C. Aquatim S.A. Timișoara;

S.C. Meridian 22 S.A. Lugoj.

Surse internet:

www.aquatim.ro

www.meridian22lugoj.ro

www.mmediu.ro

www.rowater.ro

www.inhga.ro