PROGRAMUL DE STUDII : HORTICULTURĂ FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT : CU FREGVENȚĂ PROIECT DE DIPLOMĂ COORDONATOR : ȘEF LUCRĂRI ING. CĂRBUNAR MIHAI ABSOLVENT :… [302669]

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE PROTECȚIA MEDIULUI

PROGRAMUL DE STUDII : HORTICULTURĂ

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT : CU FREGVENȚĂ

PROIECT DE DIPLOMĂ

COORDONATOR :

ȘEF LUCRĂRI ING. CĂRBUNAR MIHAI

ABSOLVENT :

GÖNDÖR ANDREA FLORENTINA

ORADEA

2017

Cuprins

CAPITOLUL I – Introducere, importanța și locul legumiculturii în producția agricolă

1.1 Importanța alimentară a legumelor

1.2 Importanța economică a legumiculturii

1.3 Scurt istoric al legumiculturii

1.4 Evoluția , [anonimizat] ( SOLANUM MELONGENA)

2.1 Importanța culturii

2.2 Origune și răspândire

2.3 Particularități botanice și biologice

2.4 Exigențe ecologice

2.5 Tehnologia de cultură în câmp

2.6 Tehnologia de cultură în solarii

2.7 Tehnologia de cultură în sere

2.8 Tehnologia de cultură în răsadnițe

2.9 [anonimizat]

3.1 Gortina F1

3.2 Veris F1

3.3 Bibo F1

3.4 Alexandra

3.5 Habana F1

3.6 Dalia F1

3.7 Madona F1

3.8 Epic F1

[anonimizat]

4.1 Prezentarea unității

4.2 Condiții pedoclimatice

4.2.1 Clima

4.2.2 Temperatura

4.2.3 Durata de strălucire a soarelui

4.2.4 Precipitațiile

4.3 Umiditate relativă a aerului

4.4 Regimul eolian

4.5 Solul

4.5.1 Indicii pedologici

4.6 Microclimatul din arealul experimental

CAPITOLUL I

[anonimizat] o [anonimizat].

Locul și rolul legumniculturii că ramură a [anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat], reprezentată de consumul populației și de fabricile de conserve.

[anonimizat], precum și a unor cantități mari pentru export.

[anonimizat]. [anonimizat]. Ca urmare a efectului favorabil pe care-l [anonimizat], în special în țările dezvoltate din punct de vedere economic, a [anonimizat].

[anonimizat]:

– [anonimizat], irigabile și mecanizabile;

– [anonimizat], [anonimizat];

– [anonimizat], culture în spații încălzite (sere, răsadnițe) sau neîncălzite (solăria, adăposturi temporare);

– [anonimizat], în funcție de destinația producției (consum, industrializare) și de perioada de valorificare (culture timpurii, de vară sau de toamnă);

– Spre deosebire de majoritatea culturilor agricole în câmp, la unele culture de legume sunt necesare lucrări de îngrijire individuală a plantelor, care au ca scop dirijarea creșteri și fructificării;

– Datorită perisabilității ridicate a majorității speciilor legumicole sunt necesare măsuri special în ceea ce privește recoltarea, condiționarea, transportul și păstrarea acestora în vederea valorificării;

– Perfdectionarea tehnologiilor de cultură prin mecanizare și automatizare, face că procesele de producție din legumicultura să capete un character industrial.

1.1 IMPORTANTA ALIMENTARĂ A LEGUMELOR

În strategia aliumentara, alatueri de alte produse vegetale, legumele au ocupat dintotdeauna un loc important. Considerente de ordin național fac ca în alimentația omului modern, supus mai puțin eforturilor fizice și din ce în ce mai mult celor intelectuale, să crească consumul de legume și fructe.

Comparativ cu alte produse folosite în alimentație, cum sunt pâinea, laptele și carnea, legumele conțin cantități mai mici de proteine, glucide, lipide și ca urmare au o valoare energetică mai mică, dar au cantități mai ridicate de vitamine și săruri minerale.

Conform recomandărilor dieticienilor, pentru o alimentație rațională, necesarul zilnic de hrană a unui adult este de 714 g alimente de natură animală și 1225 g alimente de origine vegetală din care aproximativ 300-400 g de legume (reprezentant un consum annual de 110 – 148 kg). Aceste cantități acoperă exigențele nutriționale calculate pentru o greutate corporală de 70 kg (aproximativ: 3000 calorii, 70 g proteine, câte 800 mg calciu și fosfor, 3 g potasiu, 12 mg fier, 1 mg iod, 2 mg cupru, 1,5 mg mangan, cantități mici de magneziu, zinc, cobalt, importante cantități de vitamine).

Ponderea pe care o are consumul de legume în alimentația populației constitue un indicator de apreciere a nivelului de trăi a unui popor. În țările din UE valoarea medie a acestuia este de 120,8kg/an/cap de locuitor, fiind depășită de țările puternic dezvoltate (Italia -173,2 kg; Belgia-Luxemburg -137,4 kg; Franța -123,3 kg; S.U.A. -121,1 KG). Prin comparație, țările subdezvoltate au un consum mult mai redus (Etiopia – 8,9 kg; Brazilia 38,6 kg; America Centrală și de Sud circa 44 kg; Africa -48,8 kg/an/cap de locuitor).

Consumul de legume în câteva țări din lume (kg/cap de locuitor/an) tabelul 1.1

Legumele sunt produse alimentare suculente, cu un conținut ridicat de apă (75-96%) restul fiind substanța uscată reprezentată atât de substanțe cu rol plastic și energetic (protide, glucide, lipide), cât și substanțe cu rol biocatalizator, în special vitamine și săruri minerale.

Prin conținutul lor, legumele contribuie la hidratarea organismului, stimulează activitatea sistemului muscular prin aporturi de hidrocarburi simple, asigura aprovizarea cu aminoacizi (leucina, izoleucina, triptofan, lizina etc.), stimulează pofta de mâncare, contribuie la reducerea grăsimilor, alcalinizarea plasmei sanguine, susținerea procesului de calcifiere, sporirea activități enzimelor prin aportul de elemente minerale, stimularea activității glandelor interne, sporirea capacității de apărare a organismului, reglerea metabolismului datorită aportului de vitamine.

Valoarea energetică a legumelor este mai scăzută comparative cu alte alimente de bază cvum sunt carnea, brânzeturile, derivatele din cereal (250-450 kcal/100g) și grăsimi (800 kcal/100g). Din legume, valoarea energetic mai mare se întâlnește la fasole, cartofi, porumb zaharat și usturoi.

Glucidele se găsesc în cantități reduse (1,7-10,5 %), sub formă de amidon (rădăcini, tuberculi), zaharuri simple (tomate, pepeni, morcovi), glycogen (ciuperci), insulina (ceapă, usturoi, scorțonera). Conținutul legumelor în glucide este variabil de la o specie la alta. Legumele uscate și tuberculi de cartof au un conținut mai mare (22-25%), mai redus însă comparative cu cerealele (30-80%). Se remarcă printr-un conținut mai ridicat de glucide ceapă, anghinarea, scorțonera și mazărea de grădină.

Protidele existente în legume au valori variabile (dovlecel 0,6%, usturoi 6,0%) fiind în cantități mai reduse comparative cu alimentele derivate din cereal (10-15%) sau față de fructe. Legumele asigură aproximativ 5-10% dintotalul de protide necesare organismului uman. Ele au o digestibilitate ridicată de până la 70-75%.

În legumicultura predomina aminoacizii glutamic, asparagic, gama aminobutiric și conțin cantități mai reduse de metionina și triptofan. Unele legume conțin cantități mai amri de lizina și valina (legume uscate), lizina și leucina (varza), triptofan (conopida), alanina (pepenele galben, ciupercile, mazărea verde).

Lipidele se găsesc în cantități mai reduse (0,1-0,3 g/100g produs) în majoritatea legumelor. Cantități mai mari sunt în scorțonera -0,5 g și ardei 1 g/100g produs.

Fibrele alimentare sunt reprezentate de polizaharidele mai mult sau mai puțin degradabile, cu excepția hemicelulozei. Legumele au un conținut variat în fibre alimentare de la 6 – 15 % până la 15 – 30 % din substanțe uscată. Datorită conținutului ridicat de apă al legumelor, proporția lor scade însă considerabil, iar cantitatea de fibre ingerata depinde mult de ponderea legumelor în rația alimentară zilnică. Cantități reduse de fibre se găsesc în ciuperci, castraveți, dovlecei (0,6 – 0,9 g/100 g produs proaspăt) și mai mari la varza de Bruxelles (2,5%) și spanac (3,4 %). Dacă prin fierbere o parte din vitamine și minerale se pierd, sporește însă solubilitatea fibrelor.

Valoarea energetică (kcal/100g) și conținutul în protide, glucide și fibre alimentare a speciilor legumicole (g/100g produs proaspăt (*) sau fiert) tabelul 1.2

Vitaminele sunt indispensabile întreținerii și dezvoltării organismului uman care nu le poate sintetiza în totalitate și ca urmare este obligat să le preia din lumea vegetală. Lipsă sau insuficientă acestora în organismul uman determina modificări metabolice care se evidențiază prin avitaminoze. Interesul pentru consumul de legume ca surse de vitamine a crescut foarte mult odată cu precizarea rolului acestora că antidote în cazul diferitelor boli și a tulburărilor genetice manifestate în proporții îngrijorătoare sub acțiunea factorilor poluanți (fizici, chimici și biologici), tot mai prezenți în mediul înconjurător.

Legumele și fructele constitue sursa principal de vitamine în hrana omului, asigurând 80-95% din necesarul de vitamina C, 60-80% din vitamina A, 20-30% din vitamina B, 90-100% din vitamine P, precum și o bună parte din vitaminele K și E. Conținutul unor legume în principalele vitamine și necesarulzilnic recomandat, sunt prezente în următorul tabel:

Conținutul legumelor în vitaminele A, B, C, E (mg/kg produs) și necesarul zilnic (B₁, B₂ în mg/zi/100cal.; alte vitamine în mg/zi) tabelul 1.3

Vitamina și provitamina A (carotene) se gasec în cantități mai mari în rădăcină de morcov, frunzele de pătrunjel și spanac. la morcov conținutul este dependent de tipul varietal: violet 0,25 mg/kg produs proaspăt, galben 0,25-2,5 mg/kg, roșu 40-80mg/kg.

Conținutul de carotene depinde și de activitatea de sinteză a glucidelor în Frunze și migrarea spre rădăcini, care este în relație dependent de nutriția mineral și de aprovizionarea cu apă.

Vitaminele din complexul B au un rol essential în metabolism, asigura funcționarea normală a sistemului nervos, metabolismul glucidelor, sinteza hemaglobinei etc.

Vitamina B₁ (thiamina) se găsește în cantități relative mici (1-2.3 mg/kg produs). Cantități mai mari se găsesc în fenicul, pătrunjel, porumb zaharat. Vitamina B₂ (riboflavin) se găsește în toate legumele, cantități mai mari fiind în ciuperci și spanac. Vitamina B₆ (piridoxina sau adenina) are un rol important în metabolismul aminoacizilor și a lipidelor. Este present în cantități mai mari în pătrunjel, spanac, conopida și broccoli. Vitamina B₅ (acid panthotenic) se găsește în cantități mari în ciuperci (22.0 mg/kg produs), dar și în batat, broccoli și tomate.

Acidul folic se găsește în cantități foarte mici, alături de alte vitamine ale complexului B. Participă în metabolismul purinelor, riboflavinelor și a flavinelor.

Vitamina PP (niacin) are rol pelagropreventiv fiind prezența în cantități mai ridicate în ciuperci, porumb zaharat și sparanghel.

Vitamina C (acid ascorbic) este principal vitamina sintetizată de plante, care prin oxidare lentă trece într-o dicetona, acidul dehiroascorbic, reacția fiind reversibilă. Sinteza vitaminei C este influențată de lumină și de aceea organelle plantelor mai bine expuse la lumina au un conținut mai ridicat. Deoarece se distruge ușor prin oxidare, în prezența unei enzyme catalizatoare – ascorbinozidaza, trebuie luate măsuri preventive atât în tehnologia de cultură cât și la recoltarea, păstrarea și prelucrarea legumelor pentru a reduce pierderile de vitamina C. Legumele cu un conținut mare de vitamina C sunt ardeiul, cresonul, feniculul, broccoli, varza de Bruxelles.

Prin păstrarea legumelor la temperature necorespunzătoare se accelerează procesul de oxidare al acidului ascorbic. Astfel, în curs 24 ore, la conopida, fasole verde și spanac pierderile ajung la 40-50 la o temperature de 20-24°C și numai 5-10% la 8-10°C. Prin păstrarea îndelungată a legumelor (4-5luni) se pierde până la 30-70 din cantitatea inițială de vitamina C.

Vitamina C este mult mai stabile într-un mediu acid. Din această cauză pierderile înregistrate în fructele ușor acide (tomate, mere, citrice) pe durata păstrări sunt mai reduse. Legumele păstrate prin acidifiere, murate sau marinate, își păstrează și ele, relative stabil, conținutul de vitamina C.

În tehnologiile modern de prelucrarea legumelor se folosesc procedee prin care vitamina C sunt minime: opărirea la 95-100°C; congelarea rapidă la -35°C; uscarea în vacuum și altele.

Vitamina E (tocoferol) are acțiune antisterilca și se găsește în cantități mai mari în spanac, batat, pătrunjel, creson, precum și în țelina și mazărea de grădină.

Substanțele minerale prezente în legume au ca și vitaminele, o importanță deosebită în bună funcționare a organismului uman. Sărurile minerale intra în edificiul colloidal al protoplasmei celulare, în constituția scheletului, a diferitelor țesuturi, contribuie la sporirea activități enzimatice.

Având în vedere că în compoziția chimică a legumelor predomina elementele bazice (Că, K. Na, Mg, Fe) și nu cele acide (Cl, P, S), majoritatea legumelor au în organism un efect neutralizant asupra acidității gastrice create de consumul alimentelor bogate în protein (carne, pâine, ouă).

Datorită conținutului ridicat în Fe, legumele ca spanacul, pătrunjelul de frunze, salată și altele sunt cunoscute pentru efectul lor antianemic, iar varza, conopida, salata, ceapă care conțin mult Ca și P, sunt recomandate pentru rolul lor calcifiant.

Necesarul zilnic al organismului poate fi asigurat prin consumul legumelor cu un conținut ridicat de Ca, Mg, Fe și P. Se poate constata că spanacul și cresonul conține cantități mai mari de de Ca, pazul și spanacul de Mg, bogate în fier sunt fasolea, feniculul, spanacul și prazul, iar cu un conținut ridicat de P sunt fasolea, ciupercile, mazărea și sparanghelul.

Conținutul legumelor în substanțe minerale este caracteristic pentru fiecare specie, dar poate fi influențat de factori climatic, pedologici precum și de tehnologia de cultură aplicată.

Hormonii și fermenții sunt o categorie de substanțe ce se gasec în legume și al căror efect asupra organismului organismului uman nu este încă bine clarificat. Unele legume cum sunt mazărea, fasolea, morcovul și varza conțin hormonal tisular (acetilcolina), iar usturoiul și țelină conțin hormone sexuali.

Substanțele condimentare imprima gustul și aromă plăcută unor legume, determina în organismul iuman secreția sucurilor digestive sau constitue o sursă importantă de energie. Din această categorie fac parte acizii organic și substanțele volatile.

Acizii organic se găsesc dizolvați în sucul celular și combinați sub formă de săruri, esteri, glicozide etc. Acidul malic se găsește în cantități mai amri în morcov, castraveți, pepeni, ceapă, fasole; acidul citric, în tomate, ardei, cartofi, sfecla roșie; acidul oxalic, în spanac, sfecla roșie, măcriș, mazăre; acidul lactic se formează în procesul de murare a legumelor.

Substanțele volatile se găsesc în unele legume sub formă de compuși cu sulf numiți “fitocide” (ceapă, usturoi, ridiche, hrean) sau fără sulf (morcovi, țelina, mărar, pătrunjel, coriandru, chimion, anason, fenicul). Ele imprima legumelor aroma și gustul characteristic și fac că unele din aceastea să fie utilizate că materii prime auxiliare în industria cărnii, a conservelor de legume, cofetărie, patisserie, cosmetic.

Alături de calitățile nutriționale menționate, în unele situatiii legumele pot crea o serie de neajunsuri în alimentative prin faptul că pot vehicular agenți patogeni (bacteria, ouă de viermi intestinali) sau pot să contini reziduri toxice, datorită fertilizări exaggerate cu îngrășăminte chimice, sau a tratări cu insect-fungicide și a nerespectării timpului de pauză necesar până la recoltare. Este cunoscut pericolul pe care-l prezintă acumularea în legume a azotuilui mineral, sub formă de azotați, care se transformă în organism în nitrați ce produc fenomene de intoxicație sau unele boli (methemoglobinemie). Fertilizarea exagerată cu îngrășăminte pe bază de azot determina creșterea de 2-3 ori a conținutului de azotați în spanac, ridichi, conopida, sfecla și scade conținutul de azot proteic, de Ca, K și Fe.

Conținutul în elemente minerale: Că, Mg, P, Fe (mg/100g produs) la speciile legumicole foarte bogate și necesarul zilnic la copii/adulți (mg/zi) tabelul 1.4

1.2 IMPORTANȚĂ ECONOMICĂ A LEGUMICULTURII

În cadrul producției vegetale, legumicultura reprezintă unul din cele mai intensive sectoare. Deși se practică pe suprafețe relativ reduse, care depășesc cu puțin 2 % din suprafața arabilă a țării noastre, volumul producției depășește 10 % din totalul producției vegetale.

Cultura legumelor are o importanță economică ridicată deoarece legumele au o pondere tot mai mare în alimentația populației. De asemenea o cantitate mare de legume se utilizează ca materie primă pentru industria conservelor, iar o parte a producției realizate se exporta, reprezentând o sursă posibilă de venituri valutare. Producția secundară de la multe specii legumicole (sfecla, varza, conopida, salata etc) poate fi folosită în hrana animalelor, sporind baza furajera necesară.

Practicarea diferitelor sisteme de cultură (în câmp, sere, solarii, adăposturi, răsadnițe, culturi succesive și asociate), are numeroase implicații benefice din punct de vedere economic și social;

– Se realizează o bună eșalonare a aprovizionării pieței cu legume proaspete, asigurându-se consumul populației cu un sortiment variat, în tot cursul anului;

– Determină folosirea unui număr mare de muncitori, reducând într-o oarecare măsură numărul șomerilor (în special în fermele private mici și mijlocii, în care se aplică sistemele tradiționale de cultură, bazate pe tehnici grădinărești și în ferme ecologice, consumul de forță de muncă este foarte ridicat);

– Permite realizarea unui flux continuu de producție dând posibilitatea repartizării armonioase a forței de muncă de-a lungul unui an, micșorându-se astfel caracterul sezonier al acesteia;

– Pentru producătorii de legume, datorită eșalonării producției, prin valorificarea ritmică a acesteia, se asigura venituri tot timpul anului și se creează un echilibru între venituri și cheltuieli, fapt ce permite acestora desfășurarea procesului de producție în condiții bune.

Cultura legumelor permite valorificarea rațională, superioară și intensivă a terenului, practicarea unor tehnologii moderne, folosirea celor mai valoroase soiuri și hibrizi, aplicarea rezultatelor cercetării agricole, biologice și tehnice.

Deoarece producțiile ce se obțin în legumicultura sunt mai mari comparativ cu cele din alte sectoare de producție agricolă, printr-o organizare corespunzătoare a activității se pot obține rezultate economice superioare. Spre exemplu, față de cereale, cultura legumelor asigura venituri mult mai mari, demostrate de analiza următorilor coeficienți de echivalență: 10-12 ha grâu pentru 1 ha legume cultivate în câmp, 150 ha de grâu pentru 1 ha de legume cultivate în solarii și 200 ha de grâu pentru 1 ha de legume cultivate în sera sau pentru 1 ha de ciupercărie.

Pentru sectorul privat, legumicultura constituie o sursă sigură de venituri, comparabile doar cu cele obținute în alte sectoare horticole că pomicultura și viticultura.

Pe de altă parte însă eșecurile datorate nepriceperi sau managementului necorespunzător pot duce la pierderi mai mari, comparativ cu celelalte sectoare agricole.

Legumicultura este un sector de producție intensiv și cu un înalt nivel tehnic, care necesită investiții importante vizând: amenajarea terenului pentru irigat, dotarea tehnică specifică pentru mecanizarea și automatizarea proceselor de producție, realizarea construcțiilor specifice.

Prin poziția sa în sistemul economic național, legumicultura reprezintă un factor determinant pentru crearea sau dezvoltarea unor unități productive care activează atât în aval (cum sunt cele pentru producerea elementelor constructive de sere și solarii, a diferitelor tipuri de materiale de acoperire, a instalațiilor de încălzire, aerisire, udare, de dezinfecție a solului, realizarea mașinilor și tractoarelor specifice, a îngrășămintelor chimice și pesticidelor) cât și în amonte (proiectarea și fabricarea mașinilor și instalațiilor de sortare, calibrare, condiționare a legumelor și semințelor, producerea ambalajelor specifice, mașini și utilaje de transport, depozite de păstrare, fabrici de conserve, piețe de en gros pentru valorificare).

1.3 SCURT ISTORIC AL LEGUMICULTURII

Cultura legumelor este printre cele mai vechi îndeletniciri ale omului. Se apreciază, pe baza descoperirilor arheologice că unele legume erau cunoscute și culticate cu 6000 ani i.e.n. Astfel, în locuințele lacustre din Elevetia s-au descoperit semințe de mazăre, apreciate ca provenind din epoca de piatră sau de bronz. Aplicarea îngrășămintelor organice la cultura legumelor a fost practicată de către chinezi încă cu 4000 ani i.e.n., iar irigațiile au fost utilizate în Egipt și Mesopotamia, cu 2000 ani i.e.n.

Un rol important în extinderea culturii legumelor în antichitate l-au avut grecii și românii care au contribuit și la răspândirea speciilor legumicole cunoscute în toate provinciile cucerite. Herodot și Teophrast au făcut mențiuni în scrierile lor despre cultura cepei și a altor bulboase în Grecia, iar Juvenal și Columella despre cultura morcovului, cepei și ridichilor în Imperiul Roman. Columella, Theophrast și Dioscorides au menționat aprecierile de care se bucură la grecin și la romani salată verde, iar Palladius a făcut referiri la cicoarea de vară care se folosea ca salata. Varza era de asemenea consumată de greci, egipteni și chinezi, iar castravetele era utilizat de greci și romani atât că legumă cât și că plantă medicinală.

Alte specii, cum sunt tomatele, ardeiul, fasolea și cartoful au fost cunoscute în Europa numai după descoperirea Americii. Ele au fost cultivate de popoarele băștinașe din cele mai vechi timpuri.

În Evul mediu cultura legumelor se practică pe suprafețe relativ reduse, în jurul manăstirilor și a fermelor boierești, utilizându-se un număr redus de specii, mai puțin pretențioase, cum sunt ceapă, usturoiul, fasolea, mazărea etc.

Pe măsură sporirii populației urbane, ca urmare a dezvoltării orașelor a crescut cererea pentru legume. Astfel, în jurul orașelor, au sporit suprafețele cultivate cu legume și s-a diversificat treptat sortimentul de legume prin introducerea de noi specii și formă de flora spontană.

Cultura protejată s-a dezvoltat paralel cu cea din câmp liber. Astfel, din relatările lui Marțial, împăratul Tiberius avea sere cu castraveți tot timpul anului.

În istoria dinastiei “Han” anul 206 e.n., se relatează despre cultura cepei (Allium fistulosum) sub adăposturi încălzite, iar Columella precizează că Plinius cel Bătrân își proteja noaptea plantele din grădină.

Serele încălzite au apărut în urma unui proces evolutiv îndelungat, pornind de la adăposturi simple cu un perete sau acoperișul din sticlă. Fontanus semnalează, în perioada Renașterii, utilizarea serelor pentru cultura lămâilor și portocalilor. Construcțiile erau din zidărie sau lemn și aveau prevăzute ferestre mari, pe latura sudică. În perioadele reci se foloseau sobe, pentru încălzit. Serele din sticlă și răsadnițele “pariziene” în două pante au apărut, după relatările lui Fagarius (1646), în secolul al XVII – lea. În aceeași perioadă apar serele mai mari, pe domeniile regale. Între anii 1715 și 1720 apar în Franța și Olanda primele sere cu acoperiș din sticlă, cu sau două pante. După anul 1900 a început utilizarea unor materiale noi (armaturi metalice din bronz sau fontă). Din secolul al XIX – lea se construiesc sere economice, ușoare și practice. În aceeași perioadă se extind răsadnițele încălzite cu biocombustibil. Suprafețele de seră s-au extins datorită cererilor mari de legume proaspete în tot timpul anului, în majoritatea țărilor cu climat temperat.

Masele plastice s-au introdus relativ târziu în legumicultura, dar au avut o extindere rapidă. Primele experimentări privind protejarea culturilor au avut loc în SUA, la Universitatea din Kentucky, în 1929. Într-o perioadă relativ scurtă s-a generalizat utilizarea acestora în cultura legumelor, respectiv în Japonia – 1950, SUA și fosta URSS – 1954, Anglia – 1956, Franța și Israel – 1958, Italia și România – 1960.

1.4 EVOLUȚIA, SITUAȚIA ACTUALĂ ȘI PERSPECTIVA LEGUMICULTURII ÎN ROMÂNIA

Din datele istorice existente se presupune că legumicultura a fost o ocupație străveche, o serie de plante legumicole fiind cunoscute de strămoșii noștri. După cucerirea Daciei, romanii au contribuit la diversificarea sortimentului. Primele grădini de legume s-au format pe lângă curțile boierești și mănăstiri. Astfel, călugărul iezuit Bandini care a vizitat Moldova în perioada domniei lui Vasile Lupu (1634-1635) a notat că “la mănăstirea Bistriță legumele împreună cu fructele și buruienile constituiau hrană de bază a călugărilor “. Despre grădinile de la Mogoșoaia, amintește în 1714, La Matrave, iar mai târziu Carro, în “Histoire de la Moldavie et de la Valachie “(1777), scrie că, aici, se găseau mulți pepeni galbeni și verzi. Ipsilanti scria în “Codul “său (1775), despre ocupația de grădinar.

În Transilvania legumicultura s-a dezvoltat asemănător cu cea din Muntenia și Moldova. În grădinile manăstirilor și ale grofilor se cultivau în pricipal specii cu cerințe mai reduse față de căldură: varza, ceapă și rădacinoase, iar în partea de vest, pe lângă acestea și pepeni.

Începând din secolul XIX – lea urmează o nouă etapa în dezvoltarea legumiculturii, datorită grădinarilor bulgari, care au început să arendeze terenuri în jurul orașelor, în apropierea unor cursuri de apă. Dacă la început ei veneau primăvară și toamna se întorceau acasă, treptat au început să se stabilească la noi în țară și să domine comerțul cu legume.

Primele tendințe de progres în legumicultura autohtonă au apărut spre sfârșitul secolului al XIX –lea, începutul secolului XX, după înființarea unor școli de agricultură și predarea legumiculturii în școlile normale de învățământ. Astfel, încă în perioada 1900-1910 școlile rurale (Galata și Miroslava l Iași, Balata Alba la Craiova, Grozăvești și Patelimon în București), care se găseau în zone favorabile pentru cultura legumelor, după cum menționa Grintescu. În 1912 s-a înființat Scoala de Horticultura de la Dragomirești Vale, iar în 1925, Scoala medie de Horticultura din București, care a funcționat apoi la Băneasa, până în 1948, când s-a înființat Facultatea de Horticultura din București. Mai târziu s-au înființat la Iași, Craiova, Cluj, Timișoara. Treptat au apărut și lucruri de specialitate, cu caracter legumicol, că cele elaborate de Grintescu, Alexiu, Arbure, Zamfir, Hateganu, Ștefănescu, care au contribuit la răspândirea cunoștințelor acumulate, în rândurile celor interesați de cultura legumelor.

Cu toate acestea, în cultura legumelor nu s-au înregistrat progrese semnificative, datorită suprafețelor fărâmițate, bazei materiale rudimentare, lipsei posibilităților de a realiza investiții pentru amenajarea terenului, irigare, amenajare de răsadnițe sau pentru procurarea de semințe de calitate. Legumicultura practicată, mai ales în jurul marilor orașe, se caracteriza prin producții mici, accesibile unui număr limitat de persoane și dintr-un sortiment restrâns (varza, ceapă, pepeni).

După al doilea război mondial dezvoltarea legumiculturii a fost marcată prin: creșterea continuă a suprafețelor, a gradului de dotare și ponderii lucrărilor mecanice, extinderea sistemului de irigare, îmbogățirea sortimentului, construirea primelor sere pentru culturi de legume.

O contribuție importantă la dezvoltarea legumiculturii în România a avut, înființarea în 1957 a Institutului de Cercetări Hortiviticole care s-a reorganizat în 1967 pe profil, fapt ce a dus la înființarea Institutului de Cercetări pentru Legumicultura și Floricultura-vidra, care avea în subordine stațiunile de cercetare și producție legumicolă Arad, Buzău, Bacău, Ișalnița, Iernut etc. Toate acestea au contribuit la perfecționarea tehnologiilor de cultură, la crearea de soiuri și hibrizi cu calități superioare populațiilor locale utilizate inițial ca material biologic, ajungându-se, uneori, la performanțe de producție comparabile cu cele obținute în țările mari cultivatoare de legume.

După anul 1970, ca urmare a unor programe de investiții, au sporit considerabil suprafețele de sere și solăria. Din nefericire o parte din suprafețele acoperite s-au distrus după 1989, din cauza imposibilității unor unități productive să facă față creșterii continue a prețului energiei și al costurilor mari de întreținere a serelor, necorelate corespunzător cu prețul de valorificare a legumelor.

Procese deosebite s-au înregistrat după 1973, când au luat amploare măsurile organizatorice de zonare, concentrare, profilare și specializare a producției, ca și modernizarea tehnologiilor bazate pe mexcanizarea tehnologiilor bazate pe mecanizare, chimizare și irigare. Crearea de linii și hibrizi autohtoni de mare productivitate, preocuparea pentru calitatea semințelor și materialului săditor, dezvoltarea sectorului de valorificare și a capacității de prelucrare și păstrare a legumelor, au reprezentat, de asemenea, măsuri de intensivizare a legumiculturii și de trecere de la o etapă calitativ superioară.

În perioada 1990-1998 sectorul legumicol a fost într-o situație de declin, atât suprafața cultivate cât și producția au descrescut continuu, cu mici variații, drept consecință a fărâmițării pământului aparținând fostelor CAP –uri în suprafețe mici de teren incompatibil cu dezvoltarea unor activități agricole profitabile, coroborata cu puterea financiară redusă a noilor proprietary de terenuri. În mod deosebit, au scăzut dramatic suprafețele și producțiile de legume de seră, datorită costurilor mari implicate în întreținerea acestora.

O revigorare s-a înregistrat în 1999, când suprafața cultivate cu legume a crescut. Conform datelor MĂĂ, în acest an din 231.772 ha suprafața cultivată cu legume în câmp și solarii, 223.350 ha (96,4%) erau în proprietatea sectorului privat, 7.459 ha în proprietatea statului și 1.561 ha în sectorul obștesc. Trebuie remarcat însă că din suprafața aparținând sectorului privat, 98% se afla în gospodarii individuale mici (0,5-5 ha) și doar 2% în forme asociative (societăți comerciale cu capil integral sau majoritar privat). Această situație a făcut practic imposibilă aplicarea unor practici de cultură tehnologizate pentru obținerea unor producții superioare cantitativ și calitativ.

Din analiza evoluției suprafețele cultivate cu legume și a producțiilor obținute de-a lungul timpului în țara noastră, se pot evidential următoarele aspect:

– Suprafața cultivate cu legume a fost în anul 1938 de 77,8 mii ha și a crescut până la 300 mii ha în 1980, iar după 1989 a scăzut, ajungând în 1990 la 216 mii ha. În anul 2000 suprafața cultivate cu legume era cu 7,4 % mai mică decât în 1989;

– Producțiile medii au fost și sunt în continuare scăzute, cu mult sub potențialul productive al soiurilor cultuivate;

– Producția totală de legume a crescut de la 451 mii tone în 1938, la 3,73 milioane tone în 1989. Creșterile semnificative înregistrate mai ales în perioada 1970-1980 s-au datorat organizării și dimensionării fermelor legumicole care, în 1975 aveau în medie suprafețe aproximativ 90 ha. Trebuie menționat și faptul că după 1975 a avut loc specializarea producție, ajungându-se la cultivarea a numai 2-3 specii de legume într-o fermă, fapt ce a permis specializarea forței de muncă și dotarea corespunzătoare cu mijloace mecanice specific, necesare executării lucrărilor.

Scăderea producției după 1989 se datorează, în principal, fărâmițării suprafețelor cultivate cu legume prin desființarea majorității fermelor legumicole, fapt ce a determinat obținerea în anul 2000 a unei producții totale de 2,53 mil. Tone (cu 32,2 %mai mică decât în 1989).

Din punct de vere a structurii culturilor, nu au intervenit schimbări majore. În anul 1999 pe primele locuri ca pondere din suprafața totală cultivate cu legume, se situau: tomatele cu 20 %, varza și ceapă cu 16 %, morcovii, țelina și alte rădacinoase cu 10,3 %. Totuși față de anul 1989, trebuie remarcată scăderea în 2000 a suprafețelor cultivate cu ardei și tomate, în favoarea creșterii celor de la pepeni, varza, ceapă, rădacinoase.

– Consumul de legume a fost influențat în mod direct de ofertă și în mod indirect de puterea de cumpărare și tradițiile de consum. Dacă în 1938 această era de 40 kg/locuitor, în 1990 atingea valoarea de 65kg/locuitor, iar în 2000 a crescut la 156 kg/locuitor.

La ora actual există încă multe deficient privind valorificarea producției se face în mod neorganizat, în cantități insuficiente și de cele mai multe ori sub standardele de calitate.

Exportul de legume proaspete și prelucrate, remarcabil până în 1989, s-a redus considerabil, mai ales datorită calității produselor necompetitive pa piața internațional și a pierderii unorb piețe de desfacere. În schimb, în ultimii ani a crescut importul, care acoperă o mare parte a cererii de legume.

CAPITOLUL II

VINETELE

IMPORTANTĂ CULTURII

De la vinete se consuma fructele la maturitatea de consum. Se folosește la prepararea diferitelor mâncăruri: vinete împănate, ghiveci, salată și la prepararea conservelor.

Fructele conțin 92,7% apa, 4,5% substanțe extractive fără azot, 1,1% protein, cantități mici de vitamine A, B1, C și săruri minerale, are o valoare energetic de 24-28 calorii/100.

Fructele de vinete au și însușiri terapeutice, datorită conținutului în fitocide scade colesterolul în sânge, are efect laxativ, diuretic, antianemic stimulant hepatic și ale pancreasului, efect calmant etc.

ORIGINE ȘI RĂSPÂNDIRE

Vinetele cresc în stare sălbatică în India și Birmania. La sfârșitul secolului al XV-lea a început cultivarea lor că planta legumicola, în Europa a fost introdus în secolul al XVII – lea, inițial în Italia și Grecia apoi și în alte țări din sudul și răsăritul continentului, în America se începe cultivarea vinetelor de la începutul secolului al XIX –lea.

În Africa sunt culturi mari în Egipt, în Asia în China, Indonezia, Filipine, Japonia iar în Europa cele mai mari plantații de vinete sunt în Ucraina, Spania și Italia. În România s-a început cultivarea vinetelor din secolul al XVIII-lea cu o răspândire mai mare după primul război mondial, annual se consuma aproximativ 4,5 kg/cap/locuitor.

2.3 PARTICULARITĂȚI BOTANICE ȘI BIOLOGICE

Sunt plante anuale autogame. Au un sistem radicular bine dezvoltat. Se cultivă prin producerea de răsaduri, rădăcinile explorează solul pe o adâncime de 20-40 cm reprezentând 2% din greutatea plantei mature. Rădăcinile adventive la vinete sunt reduse, iar sistemul radicular se reface greu la transplantare.

Tulpina este erecta, ramificata, de culoare verde –violacee cu o înălțime de până la 1 m la culturile în câmp, în spații protejate (sere) înălțimea lor poate să ajungă până la 1,5-2 m înălțime, menținerea lor în poziție vertical necesită susținerea p espalier. Cultura în spații protejate necesită plantarea la distanțe mai mari decât în câmp pentru a avea o creștere mai viguroasă.

Frunzele sunt ovoid-lanceolate (până la 40 cm lungime și 25 cm lățime), cu pețiol lung, cu nervuri mai închise (violacee), uneori prevăzute cu țepi și sunt dispuse alternative pe tulpină.

Florile sunt mari, axilare, solitare. Culoarea diferă în funcție de soiul cultivat, de la violet la albastru-indigo. Florile sunt hermaphrodite cu polenizare autogamă.

Fructul este o baca, forma dimensiunea și culoare lor diferă în funcție de soiul cultivat. Fructele sunt lucioase, netede, dacă recoltarea se face la maturitatea de consum culoarea lor este alba-verzuie, cu gust plăcut (preparat), fragedă, cu semințe mici albe. La maturitatea fiziologică pulpa devine lemnoasa (gust amar), cu semințe brunificate, tari.

Semințele sunt mici, turtite, glabre, lucioase, culoarea lor este galbena-cenusie, diametru de 2,8mm, iar grosimea este de 0,6-0,9 mm. Greutatea a 1000 de semințe variază între 3,5-5,0g. Facultatea germinativă este de 75-85%.

EXIGENTE ECOLOGICE

Față de factori de vegetație vinetele au cele mai măr pretenții din grupa legumelor Solano-fructoase.

Vinetele au pretenții mari față de căldură. Temperatura minimă de germinare este de 14-15°C, iar cea optimă de 27-30°C. Temperatura optimă în care planta vegetează și fructifica bine este de 27-30°C, în strânsă coleratie cu ceilalți factori de vegetație, în special luminozitatea. Plantele suportă temperature de 38-40°C, dar sunt foarte sensibile la temperature scăzute. La temperature sub 14°C creșterea încetează, polenizarea nu mai are loc, iar florile avortează și cad. La temperature sub 3°C plantele pier.

Față de lumină au pretenții foarte mari. Insuficientă luminii determina scăderea viabilității polenului, avortarea florilor, stagnarea în creștere a plantelor iar fructele legate rămân mici. Vinetele au nevoie de 12-13 ore/zi de lumină. Plantarea se face la distanțe mari pentru a evita umbrirea reciprocă dintre plante, care poate provoca avortarea florilor.

Pretențiile față de umiditate sun de asemea mai ridicate față de celelalte legume din grupa Solano-fructoase (tomate, ardei). Insuficientă apei din sol provoacă căderea butonilor florali, a florilor și a fructelor deja formate, fructele legate rămân mici și se deschid la culoare.

TEHNOLOGIA DE CULTURA ÎN CÂMP

Pregătirea terenului se face vdupa regulile obișnuite. Toamna se administrează 40-50 t/ha gunoi de grajd, 300 kg superfosfat și 150 kg/ha sare potasica, arătura adâncă de 30-32 cm. Fertilizarea de primavera se face cu 100 kg/ha azotat de amoniu, se erbicidează cu încorporarea sa în sol.

Cultura vinetelor se face numai prin răsad. Răsadurile se produc în sere înmulțitor, solăria încălzite sau în răsadnițe calde. Producerea răsadului necesar pentru un hectar de cultură sunt necesari 150-200 m2 de răsadnițe. Perioada de semănare este între 25 a ÎI –a – 5 a III –a, fiind necesar 0,8-1 kg semințe/ha de cultură. Semănatul se face în lădițe sau pe strat nutritiv, repicatul este obligatoriu în cuiburi nutritive cu latura de 5 sau 7 cm.

Plantarea are loc atunci când temperatura solului este de minim 14°C pe o adâncime de 10-15°C, în sudul țării între 5 și 15 mai. Plantarea se face manual realizând o densitate de 30000 pl/ha, pe terenul modelat se plantează 2 rânduri la 80 cm, iar pe rând la 40-50 cm.

Lucrările de îngrijire constau dinudarea după plantare, complectarea golurilor, prăsitul manual de 2-3 ori cu sapa pe rând și mecanic de 4-5 ori.

Irigarea culturii se face prin 8-10 udări la interval de 7-10 zile, cu norme de udare de 300-350m3/ha pentru primele 3-4 udări, după care norma de udare crește la 400-500m3/ha.

Se aplică 2-3 fertilizări faziale, prima fertilizare se aplică la 15-20 de zile de la plantare iar a doua la 10-15 zile după prima în cantitate de 1000 l soluție/ha.

Combaterea bolilor și dăunătorilor se face cu multă atenție, pot apărea fregvent boli că: pătarea brună (Alternaria dauci f. sp. Solani), pătarea brună a frunzelor și fructelor (Didymella lycopersici), putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea), putregaiul fructelor (Phytophtora parasitica), verticiloza (Verticillium dahliae) și fuzarioza (Fusarium oxysporum d. sp. melongenae) și dăunători că: păianjenul roșu (Tetranychus urticae), păianjenul lat (Polyphagotarsonemus latus), păduchele verde al solanaceelor (Macrosiphon euphorbiae) n, musculița albă (Trialeurodes vaporariorum), tripsul comun (Thrips tăbăci), gândacul de colorado (Leptinitarsa decemlineata) omida fructelor (Helicoverpa armigera), coropișnița (Gryllotalpa gryllotalpa)

De obicei în regiuni mai răcoroase și umede se practică copilitul, înlăturându-se lăstarii fără rod.

Fructele se recoltează la maturitatea de consum când au ciind cuprinsă între 30-40 t/ha. Uloarea specifică soiului, producția obținută depinde de soi și de tehnologia aplicată, f

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A VINETELOR ÎN SOLARII

Fertilizarea de bază se face cu 60 t/ha gunoi de grajd descompus, 300-350kg/ha superfosfat și 200-250 kg/ha sulfat de potasiu, încorporate toamna odată cu mobilizarea adâncă a solului, primăvara se fertilizează cu 300 kg/ha azotat de amoniu. Erbicidarea se face cu 6-8 zile înainte de plantare încorporat în sol concomitent cu azotatul de amoniu la o adâncime de 5-8 cm.

Răsadurile se produc în sere încălzite sau în sere înmulțitor. Semănatul se face între 1-10 februarie, folosint 0,7-0,8 kg sămânța/1 ha de cultură. Se repica în cuiburi nutritive de 8x8x8 sau în ghivece din plastic, într-un amestec care să conțină 40% turbă. Vârsta răsadurilor este de 60-65 zile.

Plantarea se face când temperatura s-a stabilizat la 15°C, între 5-10 aprilie. Distanța de plantare în solariile tip tunel late de 5,4 m sunt de 90 cm între rânduri și 40 cm pe rând pentru soiurile viguroase (28.000 pl/ha) și de 32-36 cm pentru hibrizii F1(30.000-35.000 pl/ha). În solariile cu bloc traveea se plantează rânduri de 70 cm, iar între plante pe rând la 40-45 cm (29.000 -34.000 pl/ha).

Plantarea se face manual, în gropi, cu cubul nutritiv la nivelul solului, după plantare se uda cu 1,5 l apa fiecare plantă pentru a nu răci solul. Fertilizarea se face la un interval de 20-25 zile cu 45 kg N, 40 kg P2O5 ȘI 70 kg K2O.

În prima parte a vegetației udarea se face cu 150-200 m3/ha. Când vremea se încălzește și plantele cresc, crește și norma de udare la 300-350 m3/ha, se fac în total 18-20udari la interval de 7-8 zile.

Lucrările speciale constau în: susținerea plantelor pe sfori, formarea tufei (copilit total), până la apariția primei flori, după care se lasa 1-3 copili care se cârnesc după 2-3 fructe. Dacă apar mai multe flori la un loc, se răresc lăsând numai una; se îndepărtează frunzele de la baza până la prima floare, apoi se îndepărtează numai frunzele care umbresc florile.

După plantare se iau măsuri pentru păstrarea căldurii în solarii, iar pe măsură ce vremea se încălzește se fac aerisiri.

În zonele sudice recoltarea începe la jumătatea lunii iunie până la sfârșitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie. Recoltarea se face manual prin tăierea peduncului fructelor cu foarfece său cuțitul. Producția poate fi între 35-50 t/ha.

2.7 TEHNOLOGIA CULTURII VINETELOR ÎN SERE

Vinetele se cultivă în sere pe suprafețe mai restrânse, în special în ciclul I (iarnă-vară)

Răsadurile se produc în sere înmulțitor, semănatul începe prin 20 octombrie și se eșalonează în funcție de data stabilită pentru plantare. Cantitatea de sămânță pentru un hectar de cultură estev de 0,6-0,7 kg. Repicatul se face în cuiburi nutritive de 10x10x10 cm, se folosește un amestec format din turba roșie 34 %, turba neagră 33% și compost forestier 33 %. Vârsta răsadurilor este de 70-80 zile. Când 80 % din răsaduri au format primul boboc floral sunt bune de plantat.

Plantarea se face între 1-5 februarie în mod obișnuit, dar se poate planta și la începutul lunii ianuarie, cu primele recoltări după 15 aprilie sau la sfârșitul lunii ianuarie cu recoltarea tot după 15 aprilie.

Plantele au o creștere viguroasă și sunt pretențioase la lumina, se plantează 3 rânduri pe travee, dispuse la 0,5-1,10-0,5 m, pe rând la 0,45 m, cu o densitate de 21.000 pl/ha.

Lucrări de îngrijire. În primele două săptămâni de la plantare se face complectarea golurilor și se execută prositul pe rând și pe intervalul dintre rânduri.

Dirijarea factorilor de vegetație se face cu multă atenție. Se recomandă menținerea sticlei în stare de perfectă curățenie pentru a folosi la maximum lumina naturală în perioadele deficitare. Cretizarea se începe în ultima săptămână a lunii mai. Reglarea temperaturii se face în funcție de lumină și de faza de vegetație. Noaptea temperatura se menține între 18-20°C, iar în zilele însorite între 26-30°C, în sol temperatura se menține constant la 20-24°C.

Irigarea se face des. La început normele de udare vor fi mai reduse, pe măsură ce plantele cresc, se vor mări normele de udare. Este preferabil udarea prin sistem de picurare, temperatura apei nu trebuie să scadă sub 20-22°C, umiditatea aerului trebuie menținută între 60-80 %.

Se aplică tratamente pentru prevenirea și combaterea bolilor și dăunătorilor.

Susținerea plantelor se face pe sfori, câte una pentru fiecare ramificație. Plantele se conduc cu 2-3 brațe, formate din tulpină principală și primii copili apăruți la baza plantei. Se v-a menține redus sarcina de rod în lună martie (1-2 fructe/plantă) și mai ridicată în lunile aprilie (3-4 fructe/plantă) și mai (5-6 fructe/plantă).

Îndepărtarea frunzelor îmbătrânite de la bază se face săptămânal. În perioadele deficitare în radiație luminoasă se înlătură unele frunze pentru a permite pătrunderea lumini.

Se face polenizarea artificială suplimentară cu polen, prin metoda pendularii, cu jet de aer sau cu bondari pentru a stimula legarea fructelor. La cultura în solarii se recomandă și folosirea substanțelor stimulatoare.

Recoltarea începe în jur de 15 aprilie până în 20 iulie, se obțin 40-60 t/ha.

2.8 TEHNOLOGIA CULTURII VINETELOR ÎN RĂSADNIȚE

Se realizează cu răsaduri produse în sere înmulțitor. Semănatul se face în primele zile ale lunii ianuarie. Repicatul se face în ghivece cu Ø de 8-10 cm. În prima jumătate a lunii martie are loc plantarea la distanță de 50×30 cm. Se aplică lucrări obișnuite de îngrijire. Recoltarea începe în prima decadă a lunii mai și durează până la sfârșitul lunii iunie cu o producție de 4-5 kg/m².

2.9 TEHNOLOGIA PRODUCERII SEMINȚELOR DE VINETE

Se îndepărtează plantele netipice soiului, cele slab dezvoltate și cele bolnave; se limitează numărul fructelor pe plantă la 2-4, păstrându-se pe plantă în principal, din primele fructe formate și numai de calitate extra și I. După ce s-au format suficiente fructe pe plantă se ciupesc vârfurile de creștere și se îndepărtează florile întârziate.

Când fructele au ajuns la maturitatea fiziologică se recoltează pentru extragerea semințelor, au culoarea galbenă albicioasă, iar semințele s-au întărit și au culoarea specifică galbena-maronie.

Fructele recoltate se păstrează sub șoproane, în grămezi, apoi se introduc în tocători, macerarea pulpei se face în rezervoare cu apă timp de 3-4 zile, după care se trece prin pasatrice echipată cu site adecvate. Producția de semințe este de 75-100 kg/ha.

Pentru obținerea semințelor hibride, soiul tata se seamănă cu o săptămână înaintea soiului mama. Plantarea în câmp se face cu 2/3 din suprafața cu soiul mama și 1/3 cu soiul tată, pe parcele separate situate în imediata apropiere pentru a ușura lucrările de polenizare. Polenizarea se face manual, la o muncitoare se repartizează câte 1500-1700 plante.

Polenizarea și castrarea se fac când sunt în faza de boboc nedeschis, cu stigmatul și staminele ajunse totuși la maturitate. Lucrările de hibridare încep la începutul lunii iunie și durează până la sfârșitul lunii iulie.

Se hibridează florile din primul și al doilera etaj. Se polenizează cel mult 6-8 flori pe o plantă, din care leagă, se formează, se dezvoltă și ajung la maturitatea fiziologică 4-5 fructe.

Fructele hibride se recoltează o singură dată când au ajuns la maturitatea fiziologică. Extragerea semințelor se face la fel ca la soiurile pure. Producția de semințe hibride este de 80-100 kg/ha.

CAPITOLUL III

MATERIAL BIOLOGIC

Gortina F1

Gortina F1 este un hibrid  de vinete semilungi, foarte timpuriu de la Yuksel

planta este viguroasa si are o productivitate foarte mare

fructele sunt de culoare negru strălucitor si sunt foarte ferme

sunt de calitate superioara si au o lunga perioada de pastrare

perioada de plantare: toamna, iarna si primavara in sere, solarii si camp deschis

Veris F1

Veris F1 este un hibrid timpuriu de la Yuksel

•are o planta cu productivitate mare

•fructul este alungit-oval, de culoare negru inchis

•este rezistent dupa recoltare, avand o calitate foarte buna

•perioada de plantare: in sera in tot timpul anului si in camp deschis primavara

Bibo F1

Bibo F1 este un hibrid de vanata, de la Seminis, foarte timpurie si extrem de productiva, avand fructe de culoare alba unica

•maturitatea de recoltare este la 60 zile dupa transplantare

•planta se caracterizeaza printr-un port deschis, crestere intensa, viguroasa, internodii scurte si sistem radicular extins

•raspunde bine la aplicarea ingrasamintelor in doze ridicate

•produce fructe in forma de lacrima, uniforme ca si marime, avanddimesiunea de 18-20×8-10 cm si in greutate medie de 300 grame

•fructele au o culoare alba ca zapadaatat la interior cat si la exterior, pulpa deloc amara de o calitate gustativa excelenta

•in cultura, Bibo F1 a dovedit o toleranta excelenta la atacul bolilor de sol (Fusariumspp, Verticiliumspp.)

•densitatea recomandata de plantare este de 23.000-25.000 plante/ha

•potrivit pentru cultivarea in spatii protejate cat si in camp

•randamentul ridicat in cultura timpurie combinat cu rezistenta hibridului la boli si calitatea superioara a fructului recomanda hibridul Bibo F1 cultivatorilor profesionisti de vinete

Alexandra

Alexandra este un soi semi-timpuriu de vinete, de la Agrosel

•prezinta fructe piriforme-alungite de culoare violet inchis spre negru lucios

•greutatea fructelor este cuprinsa intre 200-300 grame

•este recomandat pentru culturi in camp deschis

•semănat în răsadnițe: MARTIE

•transplantare: APRILIE

•distanță de plantare: 70-80 cm între rânduri, 40-45 cm între plante

Habana F1

Habana este un hibrid timpuriu de vanata de la SemillasFito, foarte viguros si cu port deschis

•fructele sunt oval-alungite, cu greutate medie de 400-430 grame, colorate in negru-violaceu, lucioase, cu pulpa deosebit de alba si faraseminte

•productia este constanta si ridicata

•este destinat cultivarii in spatii protejate dar si in camp deschis.

Dalia F1

Dalia F1 este un hibrid de vanata, de la Seminis, de mare productivitate

•plante viguroase și aerisite, internodii scurte și puternice

•poate fi condus pe 2-3 brațe în sere și solarii sau necopilit în câmp

•fructele sunt mari (greutatea medie de 1 kg), de culoare negru-lucios la exterior și formă de pară

Madonna F1

Madonna F1 este un hibrid de vanata de la Seminis

•supranumit și regina vinetelor, datorită formei, culorii și gustului deosebit

•poate fi cultivat cu rezultate deosebit de bune în sere și solarii dar și în câmp

•planta are o vigoare de creștere mare, foliaj bine aerisit

•se conduce pe trei brațe ce pornesc de la prima inflorescență

•desimea de plantare este în sere și solarii de 2,5 plante/mp și 4 plante/mp în câmp

•fructele au forma oval alungită, culoare neagră lucioasă la exterior, culoare albă la interior și puține semințe

•greutatea medie a fructelor este de 350-500 grame

Epic F1

Epic F1 este un hibrid timpuriu de vinete, de la Seminis, de mãrime medie-mare, introdus recent în majoritatea bazinelor legumicole

•maturitatea de recoltare este la 62-64 zile de la plantare

•se recomanda cultivarea atât în spatii protejate cât si în câmp

•plantele sunt viguroase si au înâltimea in camp de 80-90cm

•procentul florilor fertile-polenizate este deosebit de mare atat in spatiile protejate cat si in camp deschis

•fructele au formã oval-alungita (21x10cm), au culoare neagrã si pulpã alba, cu seminteputine, avand o greutate medie de 350-400 gr

•densitatea recomandata de plantare este de 20.000-23.000 plante/ha

•rezistent la ToMV (Tomato mosaic virus, tulpina SPS)

CAPITOLUL IV

CONDIȚII DE CERCETARE

4.1. PREZENTAREA UNITĂȚII

Experiența a fost amplasată într-o microfermă legumicolă, proprietate particulară, situată in localitatea Husasău de Tinca, județul Bihor la 35km de municipiul Oradea.

Microferma are o suprafață de 0,5ha din care 0,1ha este ocupată cu solarii, fiecare având o suprafață de 275mp, restul suprafeței este destinată producerii de legume in câmp.

Principalele culturi în solarii sunt reprezentate de: tomate, ardei, vinete, varză ,salată, spanac, ceapă verde, ridichi de lună și castraveti cornișon.

Localitatea este situată in câmpia Miersigului o zonă de trecere de la câmpie la piemonturile vestice.

Câmpia Miersigului este formată dintr-o succesiune de patru trepte dispuse în arcuri către vest: -glacisul superior – corespunde luncii înalte și este mai larg

-glacisul inferior – corespunde luncii joase și este ușor mlăștinos formând câmpia intermediară.

-glacisul echivalent terasei a doua este încă bine păstrat dar mai redus, acestea împreună formează câmpia înaltă propriu-zisă, între râurile Crișul Repede și Crișul Negru ele se prelungesc în terase.

Formarea piemonturilor vestice este legată de tectonica părții opuse a Carpaților Occidentali și de evoluția lacului Panonic. Au altitudini cuprinse între 200-400m.

Artera hidrografică principală o constituie râul Crișul Negru (6km de locul experienței) iar un afluent al râului împarte localitatea în două părți. Râul poartă denumirea de Valea Nouă având un debit fluctuant , secând in anii secetoși.

4.2. CONDIȚII PEDOCLIMATICE

4.2.1. Clima

Temperatura aerului este unul din principalii factori climatici de care depinde alegerea speciilor legumicole cultivate în zonă.

Așezarea geografică a câmpiei Miersigului determină specificul său climatic.

Zona este supusă curenților de aer temperat maritim (adriatic), adăpostită de invaziile de aer rece continental dinspre nord și ferit de stratificarea aerului rece.

Caracterizarea climatului s-a făcut pe baza datelor din perioada 2003-2014 precum și a valorilor normale reprezentate de media multianuală în perioada 1931-2014. Datele au fost preluate de la stația meteorologică Oradea.

4.2.2 Temperatura

Temperatura medie multianuală calculată din 1931 și până în 2014 este de 10,6° C. Luna cu cea mai ridicată temperatură medie este luna august cu 21,6°C, iar luna cu temperatura medie cea mai scăzută este ianuarie cu -2,2°C (tabelul nr.4.1)

Temperatura minimă absolută este de -29°C și s-a înregistrat în ianuarie 1942.

Amplitudinea maximă absolută este de 68,5°C.

Temperaturi medii zilnice de peste 0°C se înregistrează începând din a doua decadă a lunii februarie și până în a doua decadă a lunii decembrie. Suma temperaturilor in vegetație(1III – 31X) este 3530 sau 3214°C.

Anul 2009 a înregistrat o medie anuală de 12,6°C fiind cea mai ridicată temperatură, media anuală din anii experimentali mai ridicată cu 2°C decât normală pe 81 de ani. .De asemenea se observă că față de media multianuală, media temperaturilor din ultimii 10 ani a crescut cu 0,.5oC.

Anul 2014,anul în care a fost înființată cultura, a avut o medie anuală de 11,3oC, cu 0,7oC mai mare decât media multianuală și mai mică cu 0,2oC decât media celor 10 ani analizați. Luna februarie a înregistrat o temperatură medie de -5,7oC, cu 5,4 oC mai scăzută decât media pe 10 ani și cu 6 oC decât media multianuală, doar în anul 2005 s-a înregistrat cea mai scăzută medie(-6,0 o C)

Față de media celor 10 ani analizați, temperaturi mai ridicate au fost înregistrate în toate lunile exceptând februarie, octombrie și noiembrie.

Înghețurile cu temperaturi mai scăzute de -15°C sunt rare si de mică intensitate, iar gerurile cu temperaturi sub-20°C , s-au înregistrat în 2013 și în 2014 în luna februarie de scurtă durată.

37

Durata de strălucire a soarelui

Insolația este unul din factorii principali ce influențează microclimatul din solarii eficienta mulcirii cu folii de material plastic precum și creșterea și fructificarea legumelor

În zona câmpiei de vest a țării inclusiv municipiul Oradea și împrejurimile, durata de strălucire a soarelui este ridicată, depășind media celor 12 ani suma de 2137 de ore (tabel 4.2) lunile aprilie, mai iunie de maximă importanță pentru cultura morcovuluii, au valori mai ridicate ale duratei de strălucire a soarelui (190-275-284 ore) față de alte zone Arad, Cluj, Iasi.

În anul 2008 valorile duratei de strălucire a soarelui (2101,9) a fost mai scăzută decât media pe 12 ani, ceea ce a contribuit la o valorificare mai bună a foliei de acoperire si a foliei de mulcire. Anul 2009 a marcat o creștere considerabilă a valorilor duratei de strălucire a soarelui, de 2373 ore mai mult cu 236ore față de media celor 12ani. Valorile duratei de strălucire a soarelui din anul 2010 (2037) au fost mai mici față de media celor 12ani cât și față de cele din 2006-2007.

38

Durata de strălucire a soarelui (h) 2003-2014 Tabel 4.2.

39

4.2.4 Precipitațiile

Precipitațiile influențează mai puțin cultura din solarii datorită asigurării apei prin irigații dar au o influență indirectă prin variațiile de nebulozitate și ale umidității relative ale aerului. Cu o sumă a precipitațiilor anuale de peste 600mm zona analizată este considerată semiumedă, lunile cele mai ploioase fiind cele de vară și luna mai . (vezi tabel 4.3.)

Se observă că media precipitațiilor pe 10 ani este aproape identică cu media multianuală de 81 ani,diferența fiind doar de 0,3 sutimi.

Anul 2014, poate fi caracterizat ca un an secetos, suma precipitațiilor fiind de 418,9mm, valori cu mult mai mici atât decât media multianuală, cât și media celor 10 ani. Cu toate că anul agricol a debutat cu o secetă cumplită, continuată până în primăvară doar cu precipitații puține,luna mi și în continuare până în august s-a reușit o mică recuperare a deficitului hidric. .Luna cea mai secetoasă este noiembrie 2014 când nu a fost înregistrat nici un mm de precipitații.

Anul cu cele mai multe precipitații căzute a fost 2012, cu o sumă de 869,0, cu aproximativ 255 mm mai mult decât media celor 10 ani și media multianuală. Luna cu cele mai multe precipitații căzute în anii studiați a fost august din anul 2008, cu sumă de 139,1mm.

40

Precipitații medii lunare și anuale, (mm), 2003-2014 Tabelul 4.3.

4.3. Umiditatea relativă a aerului

Umiditatea relativă a aerului joacă un rol foarte important în perioada de vegetație a plantelor legumicole, chiar dacă, unele culturi sunt înființate în spații protejate. Atât excesul cât și umiditatea scăzută a aerului pot avea consecințe negative asupra cantității și calității legumelor.

Regimul umidității atmosferice, in relație inversă cu nivelul temperaturilor, si directă cu precipitațiile, a avut in anul 2014, o medie anuală mai mică atât față de media multianuală, cât și de media celor 10 ani luați în studiu (tabel 4.4 ).

Valorile umidității relative a aerului in 2008 marchează nivele mai scăzute în lunile de vară decât normala pe 50 de ani.

Umiditatea relativă a aerului in 2008 a marcat valori mai ridicate in fiecare lună, comparativ cu valorile medii pe 50 de ani.

În general, in zonă umiditatea atmosferică este mai ridicată decât in altele, mediile lunare situându-se si in cursul verii la valori de peste 70%.

42

Umiditatea relativă a aerului % Tabelul 4.4.

43

4.4 Regimul eolian

Vânturile dominante bat din direcția EST cu o frecvență de 24,3% si o viteză medie de 2,5m/s urmate de vânturile din direcția Sud si Nord cu frecventa de 17,5% și respectiv de 15% dar nici acestea nu au o tărie prea mare,(tabel 4.5).

Ventilația mai puternică in lunile iulie si august, exprimată prin valori mai ridicate ale vitezei medii a vântului din direcția Nord Vest si Nord este favorabilă menținerii microclimatului optim în solarii pentru culturile legumicole.

44

Viteza medie a vântului pe direcții (m/s) Tabelul 4.5

45

4.5. SOLUL

4.5.1. INDICII PEDOLOGICI

Zona în care au fost cercetările, fac parte din zona de trecere de la piemonturile vestice la câmpia Tisei. Acest sector a fost in trecut țărmul marelui lac Panonic, un golf cu ramificații. Prelungirile golfului sunt acoperite de formațiuni lacustre, argilo-nisipoase de vârstă potențială și levantiană.

În general straturile geologice, ce intră în alcătuirea acestor câmpii ondulate, sunt formate din roci moi ca: argilele, marnele, gresiile ce aparțin neogenului. Rocile mame pe care s-au dezvoltat solurile identificate în teritoriul localității Husasău de Tinca, sunt formate din materiale diluviale grele, argiloase, în unitățile geomorfologice din câmpie si din materiale aluvionare si coluviale în lunci.

Solurile din câmpie, evoluate din negre de fâneață, prezintă în marea lor majoritate, caractere puternice de podzolire, manifestate prinexistența unui orizont de tip podzolic.

Procesele de podzolire au avut loc in urma acțiunii apei gravitaționale care a antrenat in jos materia organică, lăsând în partea superioara un orizont bogat in silice coloidale; argila coloidală migrată este acumulată în orizontul inferior.

Solurile de pe versați prezintă caractere diferențiate de eroziune; partea de la bată unde înclinația este mai mare, solurile sunt puternic erodate iar părțile superioare sunt slab erodate.

În lunci, materialul aluvionar si cel coluvial au suferit procese de solidificare; vârsta lor relativă le diferențiază din punct de vedere al stadiului de solidificare.

Principalele tipuri de soluri identificate in zonă sunt: preluvosiluri; luvisoluri, planosoluri, stagnosoluri, gleiosoluri. Solul pe care sunt amplasate solariile este aluvionar.

4.6 Microclimatul din arealul experiemental

Microclimatul din arealul experimental a fost studiat începând cu mijlocul lunii februarie și până în prima decadă a lunii septembrie 2015, perioadă în care s-a realizat cultura experimentală. Evoluția microclimatului din a fost monitorizat de o ministație meteo amplasată în apropierea câmpului experimental (figura 4.1.).

Primul an experimental, 2015 a fost caracterizat ca fiind un an foarte călduros cu temperaturi medii de 24,1șC, înregistrate în luna august, fiind luna cu cea mai mare temperatură medie lunară atât comparativ cu media multianuală lunară pe 83 de ani cât și comparativ cu media pe 10 ani din perioada 2005 – 2014. Media anuală a anului 2015 a fost cu doar trei sutimi mai mică.

Atât față de media celor 10 ani, 2005-2014, cât și față de media anului 2014, s-au înregistrat temperaturi medii mai ridicate, cu excepția lunilor aprilie și mai când temperaturile medii au fost ușor scăzute.

Fig. 4.1. Ministația meteo Husasău de Tinca – Bihor (original)

Pe teritoriul țării noastre, precipitațiile sunt caracterizate printr-o mare variabilitate spațio-temporală în ce privește frecvența, durata, cantitatea, intensitatea și tipul lor, cele mai bogate precipitații producându-se în perioadele cu activitate ciclonică persistentă, iar cele mai sărace, în cele în care predomină activitatea anticiclonică. Precipitațiile cele mai bogate se întâlnesc în jumătatea nord-vestică a țării. Pe teritoriul României se remarcă diminuarea cantităților anuale de la vest spre est, pe măsură ce crește gradul de continentalism.

În tabelul 4.7. se observă că media precipitațiilor pe 10 ani este aproape identică cu media multianuală și arată că zona analizată este una semiumedă iar anul 2015 este un an semiuscat spre semiumed, diferența față de media multianuală și pe 10 ani (2005-2014) fiind de 37,14 mm.

În 2015 luna cea mai secetoasă a fost luna decembrie când cantitatea de precipitații a fost doar de 11,5 mm, urmând luna martie cu 17,5 mm și apoi luna februarie de 22,9 mm. În toate cele trei luni cantitățile de precipitații s-au situat mult sub media multianuală și sub media celor 10 ani. Și în luna iunie precipitațiile au fost semnificativ mai mici comparativ cu media multianuală și cu media celor 10 ani.

Cele mai mari cantități de precipitații s-au înregistrat în lunile octombrie și noiembiefind de 98 și respectiv 90,5 mm, urmând luna iulie cu 86,5 mm și luna mai cu 80 mm.

Cantitatea medie anuală de precipitații a fost de 577 mm, ceea ce arată că primul an de cultură a fost un an semiuscat spre semiumed, necesarul de apă al culturii a fiind asigurat prin irigare cu norme de irigare specifice cerințelor plantelor pe faze de vegetație, în toate zilele când a fost necesar.

În tabelul 4,8, se observă că regimul umidității atmosferice este în relație inversă cu nivelul temperaturilor și directă cu precipitațiile, având în primul an de cultură, 2015, o medie de 73,5%, fiind mai mică decât media multianuală și cu 1,4% mai mare decât media pe 10 ani (2005-2014). Cea mai coborâtă valoare a umidității relative a aerului din arealul analizat, aparține lunii decembrie 2015 (59%).

Umiditatea relativă a aerului în 2015 a marcat în lunile de cultură (mijlocul lunii februarie și începutul lunii septembrie) valori mai ridicate comparativ cu valorile medii pe 10 ani (2005-2014).

Tabelul 4.7

Precipitații medii lunare și anuale, (mm), 2005-2014

Tabelul 4.8

Umiditatea relativă a aerului %, 2005 – 2014