Șef lucr. dr. Adriana SESTRAȘ [302652]

[anonimizat]: PEISAGISTICĂ

PROIECT DE DIPLOMĂ

Absolvent: [anonimizat]:

Șef lucr. dr. [anonimizat]

2016

[anonimizat]-NAPOCA

Str. Mănăștur Nr. 3-5, 400372 Cluj-Napoca, România

tel.+ 40-264-596.384; fax + 40-264-593.792

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ

SPECIALIZAREA:

PEISAGISTICĂ

PROIECT DE DIPLOMĂ

INVENTARIEREA DIGITALĂ A SPECIILOR ȘI A POSIBILITĂȚILOR DE VALORIFICARE A DIVERSITĂȚII ȘI FACTORILOR ECOLOGICI ÎN VEDEREA ÎNFRUMUSEȚĂRII PARCULUI

„IULIU PRODAN” [anonimizat]: [anonimizat]:

Șef lucr. Dr. [anonimizat]

2016

CUPRINS

INTRODUCERE 5

CAPITOLUL I – CARACTERIZAREA CADRULUI NATURAL 7

1.1. [anonimizat] 7

1.2. [anonimizat] 8

1.2.1. Vecinătăți, limite, hotare 9

1.2.2. Organizare administrativă 9

1.3. STUDIUL STAȚIUNII ȘI AL VEGETAȚIEI 10

1.3.1. Geomorfologie 10

1.3.2. Hidrologie 10

1.3.3. Climatologie 10

1.3.5. Producția agricolă 12

1.3.6. Starea sanitară a insulei Antiparos 13

1.3.7. Produția animală 13

[anonimizat] 15

2.1.CARACTERIZAREA SPECIILOR IERBOASE INVENTARIATE ÎN ANTIPAROS 15

2.1.1. Arthrocnemum macrostachyum 15

2.1.2. Sarcocornia fructicosa 16

2.1.3. Mesembryanthemum nodiflorum 16

2.1.4. Juncus acutus 17

2.1.5. Sarcopoterium spinosum 18

2.1.6 Neatostema apulum 19

2.1.7. Echium angustifolium 20

2.1.8. Cichorium spinosum 20

2.1.9. Filago gallica (Logfia Gallica) 21

2.1.10. Capparis spinosa 21

2.1.11. Yucca Spp. 22

2.1.12. Asparagus aphyllus 23

1.13. Pancratium maritimum 24

2.2.CARACTERIZAREA SPECIILOR LEMNOASE INVENTARIATE ÎN ANTIPAROS 25

2.2.1. Pinus pinea 25

2.2.2. Pinus halepensis 26

2.2.3. Juniperus phoenicea 27

2.2.4. Juniperus oxycedrus (Ienupăr marin) 28

2.2.5. Quercus coccifera 29

2.2.6. Ceratonia siliqua (Roșcov) 30

2.2.7. Tamarix arborea (Tamarix) 32

2.2.8. Tamarix hampeana (Tamarix) 33

2.2.9. Citrus Limon (Lămȃi) 33

2.2.10. Citrus sinensis (Portocal) 35

2.2.11. Ficus carica (Smochin) 37

2.2.12. Olea europea (Măslin) 38

2.3. INDICII DE BIODIVERSITATE 40

[anonimizat] 42

3.1. OBIECTIVE URMĂRITE 42

3.2. MATERIALUL ȘI METODA DE STUDIU 42

3.3. EFECTUAREA OBSERVAȚIILOR ȘI DETERMINĂRILOR 43

3.4. MODUL DE PRELUCRARE ȘI INTERPRETARE A DATELOR 45

3.4.1 Constanța (C) 45

3.4.2. Dominanța (D) 46

3.4.3. Indicele de semnificație ecologică (W) 47

3.4.4. Indicele de afinitate cenotică (q) 47

3.4.5. Indicele de diversitate Shannon 48

3.4.6. Echitabilitatea 48

3.4.7. Indicele de diversitate Margalef 48

3.4.8. Indicele de diversitate Menhinick 48

3.4.9. Indicele Simpson 49

[anonimizat] 50

4.1. REZULTATELE OBȚINUTE ÎN URMA CALCULĂRII INDICILOR ECOLOGICI 50

4.1.1. Rezultate privind calcularea indicilor ecologici: constanța, dominanța și indicele de semnificație ecologică 50

4.1.2. Cuantificarea biodiversității în arealul studiat cu ajutorul principalilor indici de caracterizare a biodiversității la speciile lemnoase 56

4.1.3. Cuantificarea biodiversității în arealul studiat cu ajutorul principalilor indici de caracterizare a biodiversității la speciile ierboase 59

4.1.4. Afinitatea cenotică (Q, coeficientul Jaccard) analizată la speciile lemnoase 62

4.1.5. Afinitatea cenotică (Q, coeficientul Jaccard) analizată la speciile ierboase 63

4.2. CONSIDERENTE FINALE PRIVIND BIODIVERSITATEA DIN INSULA ANTIPAROS 64

4.2.1. Diversitatea evaluată la speciile lemnoase 64

4.2.2. Diversitatea evaluată la speciile ierboase 66

CAPITOLUL V – CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI 69

Bibliografie 71

INVENTARIEREA DIGITALĂ A SPECIILOR ȘI A POSIBILITĂȚILOR DE VALORIFICARE A DIVERSITĂȚII ȘI FACTORILOR ECOLOGICI ÎN VEDEREA ÎNFRUMUSEȚĂRII PARCULUI „IULIU PRODAN” DIN CLUJ-NAPOCA

Andra Maria BĂTINAȘ, Șef lucrări Dr. Adriana SESTRAȘ

Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară, Facultatea de Horticultură, Calea Mănăștur nr. 3-5, 400372, Cluj-Napoca, România

andreii.ardelean@yahoo.com

REZUMAT

În scopul cunoașterii consecințelor unui climat arid asupra speciilor vegetale, prin prezentul proiect s-a studiat influența condițiilor ecologice asupra biodiversității speciilor din insula Antiparos, Grecia. Datorită ȋncălzirii globale, aceste tendințe mediteraneene apar tot mai mult și ȋn zona Romaniei. Previziunile climatice atestă continuarea modificărilor de temperatură în țara noastră, fapt care impune orientarea studiilor în direcția prevenirii riscurilor de pierdere a biodiversității. Ȋn materialul de studiu sunt prezentate speciile ierboase din cele 4 piețe de probă și cele lemnoase din cele 8 suprafețe de probă inventariate. În realizarea studiului, s-au luat în considerare toate plantele din piețele de probă, cu un total de 43 arbori și 346 de indivizi din speciile ierboase. Asociațiile vegetale și condițiile climatice din insula Antiparos au oferit fundamentul alegerii unui asemenea areal ca model de studiu, chiar dacă din punct de vedere forestier vegetația insulei este relativ restrânsă ca funcții protective, valoare economică, socială, și chiar peisageră. Rezultatele obținute au demonstrat adaptabilitatea și preponderența unor specii tipice pentru arhipelagul Cycladelor. Intervențiile antropice asupra ecosistemelor din insule, în special asupra celor forestiere, au dus la reducerea arealului unor plante arboricole și a suprafețelor ocupate cu specii silvice, aspect valabil și pentru insula Antiparos. Analiza biodiversității din insulă a fost concepută și ca un potențial model pentru areale locale sau zonale (‘închise’, ‘izolate’, ‘marginale’) din țara noastră, în condițiile schimbărilor climatice și creșterii aridității.

CUVINTE CHEIE:

Indici ecologici, biodiversitate, influența condițiilor ecologice, Antiparos, Kyklades – Grecia

THE INFLUENCE OF ECOLOGICAL CONDITIONS CONCERNING THE BIODIVERSITY OF VEGETAL SPECIES FROM THE KYKLADES AREA, GREECE: CASE STUDY IN ANTIPAROS ISLAND

Andrei Iulian ARDELEAN, Lecturer Dr. Adriana SESTRAȘ

University of Agricultural Sciences and Veterinary Medicine, Faculty of Horticulture 3-5 Manastur St., 400372, Cluj-Napoca, Romania

andreii.ardelean@yahoo.com

ABSTRACT

For the purpose to acknowledge the consequences of a dry climate on the vegetal species, through this project it has been studied the influence of ecological conditions concerning the biodiversity of vegetal species from the Antiparos Island, Greece. In Romania these mediterranean trends became more and more often because of the global warming. The weather forecast shows that the climate is changing in our country year after year, the results force us to search more about the risks of losing the biodiversity and prevent them properly. The materials that are being used in this study are the herbaceous species from four settlements and the woody plants from eight settlements. |Forty three trees and three hundred and forty-six herbaceous individuals. The ecosystem and the favorable climate from the Antiparos island were fundamental for our decision in chosing the right settlement for the studies even if the island has a very few natural forests and the social and economy are down. Results from the study shows that species adapts quickly and become(s) more proeminent in the Kyklades region. Human interaction with the ecosystem led to disappearance of some woody plants. The analisys of the biodiversity from the island was created with the possibility of being a model for local and zonal areas (closed, isolated, marginal) in our country , because of the climate changing and increasingly aridity.

KEYWORDS:

Ecological indexes, biodiversity, ecological conditions influence, Antiparos, Kyklades – Grecia

INTRODUCERE

Cel mai important factor care contribuie la bunăstarea vieții omenești este menținerea biodiversității iar degradarea acesteia este o problemă majoră cu care se confruntă specialiștii în domeniu. Biodiversitatea are un rol foarte important în menținerea proceselor ecologice, este esențială pentru prosperitatea economică având o valoare estetică și pedagogică. Fiecare componentă a biodivesității are o valoare inestimabilă, fiind datoria societății umane de a asigura conservarea și folosirea durabilă a acestora.

Am elaborat acestă lucrare cu scopul de a face cunoscutăflora acestui parc și de a evidenția importanța pe care o au pădurile urbane în imbunătățirea calității mediului înconjurător. Orașul Cluj-Napoca deține o suprafață de 8,14 milioane de metri pătrați care aparțin domeniului public și privat al statului roman, de unde reiese o suprafață de 25, 6 metri pătrați pe cap de locuitor. Câteva dintre spațiile verzi din acest oraș care intră în categoria pădurilor urbane sunt Parcul Central „Simion Bărnuțiu”, Parcul „Iuliu Prodan” și Parcul Rozelor. Cele mai importante beneficii pe care le oferă padurile urbane sunt înfrumusețarea orașelor, purificarea aerului, gestionarea apei, reducerea consumului de energie și multe altele. În interiorul orașelor se produc așa numitele „insule de căldură”, cu 5, 5șC până la 11, 6șC mai mult decât în zona de câmp, datorită activităților umane, industriale și a numărului mare de vehicule. Datorită arborilor, aceste temperaturi se reduc iar căldura se disipă prin evaporare. Arborii constituie și o barieră în calea vânturilor din timpul iernii. Coroana acestora poate să reducă viteza vânturilor cu până la 50% ceea ce duce la o reducere de 7% a costurilor de încălzire din timpul iernii. Pădurile urbane au deasemenea un rol psihologic, social și recreațional. Prezența acetora contribuie la reducerea stresului și la menținerea sănătății locuitorilor din mediul urban. Poate cel mai important rol pe care îl au aceste spații verzi este reducerea poluării și îmbunătățirea calității aerului, acționând ca adevărate filtre fizice și biologice. Arborii eliberează oxigen ca un produs al fotosintezei, doi arbori de mărime medie putând sa asigure necesarul de oxigen pentru o singură persoană, timp de un an. Deasemenea arborii au capacitatea de a absorbi gazele care provoacă efectul de seră și care duc la încalzirea globală stocându-le în tulpinile lor și în frunze. Având în vedere multitudinea de beneficii, padurile urbane ar trebui să devină o parte integrată din structura orașelor.

Numele parcului ales ca zonă de studiu a fost dat după numele cunoscutului botanist Iuliu Prodan, profesor al Academiei Agricole din Cluj-Napoca. Acesta a fost unul dintre primii botaniști romani care a prezentat în lucrările sale despre flora și vegetația din Romania condițiile ecologice specifice plantelor din zonele studiate, pe baza observațiilor sale și a datelor din literatură. Iuliu Prodan a fost primul care a încercat să introducă în literatura botanică românească, studii privind Ecologia Plantelor halofile de pe teritoriul României, comparate cu cele din Ungaria și șesul Tisei.

Parcul „Iuliu Prodan” se află pe strada Gheorghe Dima, din cartierul Zorilor și are o suprafață de aproximativ 3,1 hectare. Amenajarea parcului s-a realizat în urma unui parteneriat între Consiliul local Cluj-Napoca și Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară, de toate amenajările necesare ocupându-se Primăria Cluj-Napoca. Inaugurarea parcului a avut loc în anul 2012 iar de atunci nu s-a mai intervenit cu lucrari suplimentare sau reamenajări.

Suprafața pusă la dispoziție de către Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a fost de circa 6 hectare, cuprinzând parcul propriu-zis și o grădina agrobotanică. Parcul este destinat tuturor cetățenilor, din toate categoriile de vârstă dar cu precădere celor care locuiesc în cartierul Zorilor deoarece în acea zonă nu a existat niciun parc.

Suprafața destinată agrementului se întinde pe mai puțin de jumătate din suprafața totală pusă la dispoziție. Aleile au fost construite respectând cadrul natural și curbele de nivel, avînd o lungime totală de 1200 metrii. Accesul în parc se face de pe strada Gheorghe Dima, în total existând patru intrări, trei dintre ele fiind inpracticabile din cauza lucrărilor care au loc în zonă. Zona este accesibilă doar în timpul orarului de functionare, zece ore pe zi. În centrul parcului se află zona de joacă pentru copii precum și cinci aparate de fitness foarte apreciate de cetățenii care frecventează această zonă. Pe suprafața parcului se află și un foișor, zece bănci destinate relaxării iar pe partea de iluminat public au fost amplasate 34 de aparate de iluminat și stâlpi, 1 km de cablu, precum și un corp de iluminat în interiorul foișorului. În interiorul parcului se află și un monument asupra caruia nu s-au aplicat lucrări de reabilitare și care în trecut servea ca loc de studiu pentru studenții din cadrul Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară sau era destinat cursurilor în aer liber.

Având în vedere dotările existente în Pracul „Iuliu Prodan”, vegetația existentă și suprafața pe care aceasta o ocupă, parcul capătă atât o funcție socială cît și una ecologică cu posibilitatea de a servi ca zonă de studiu pentru analizarea și identificarea speciilor în vederea determinării unor indici ecologici.

Am inventariat 12 specii de arbori și 13 specii de magnoliopside ierboase, pe care le-am identificat și analizat ȋn teren. Pe baza informațiilor culese ȋn teren am comparat lista speciilor preluate cu literatura de specialitate (Raus, 1996), axȃndu-mă pe analiza indicilor ecologici.

CAPITOLUL I – CARACTERIZAREA CADRULUI NATURAL

CADRUL NATURAL – Cluj-napoca

Foto 1.

Cluj-Napoca este municipiul de reședință al județului Cluj, iar ca mărime se afșă pe locul doi în România fiind și una din capitalele istorice ale Transilvaniei.

În evul mediu numele acestui municipiu a fost „castrum Clus” ceea ce înseamnă un loc închis, înconjurat de dealuri. Odată cu trecerea timpului, orașul a fost cunoscut atât sub denumirea în limba germană Klausenburg, cât și după denumirea maghiară Koloszvár. Astăzi Cluj-Napoca este un important centru economic, vizitat de un număr mare de turiși dar este și un punct de plecare pentru alte destinații turistice regionale.

Municipiul Cluj-Napoca are o suprafață de 179,5 km² și este situat în zona centrală a Transilvaniei, pe suprafața ce face legătura dintre Munții Apuseni, Podișul Someșan și Câmpia Transilvaniei. În mare parte orașul este înconjurat de păduri și pajiști. Există plante rare precum papucul doamnei, stânjenelul, serpărița iar in ceea ce privește fauna aceasta este formată din specii comune precum porcul mistrț, bursucul, vulpea, iepurele. Printre rezervațiile naturale prezente se numără Fânețele Clujului unde putem găsi exemplare de viperă de fânață, o specie destul de rară și Rezervația Valea Morii. În interiorul orașului se află Grădina Botanică care adăpostește o floră extrem de bogată, putem găsi un număr impresionant de plante, peste 10 000, aduse de pe toate continentele, printre care și plante tropicale și subtropicale adăpostite în sere. Diversitatea biologică de care se bucură orașul, este datorată poziției geografice, atât la nivel de ecosisteme cât și la nivel de specii. În total la nivelul județului Cluj au fost înregistrate 293 specii de plante care aparțin florei sălbatice și 12 specii de inters național. În ceea ce privește suprafața fondului forestier aceasta este de 176 482 ha dintre care 108 996 ha reprezintă proprietate publică de stat și proprietate privată.

Un punct de atracție pentru locuitorii orașului dar și pentru turiști este Dealul Cetățuia. Aici se află o parte din zidurile din vechea cetate, câteva clădiri și Turnul Parașutiștilor care în trecut servea ca fort de apărare. Pe colina dealului se află hotelul Belvedere, construit in perioda anilor 1970. Toată această zonă oferă una dintre cele mai frumoase panorame care pot fi vazute dintr-un oraș din România.

În centrul orașului se află Piața Unirii, una dintre cele mai vechi piețe din orașele central și est-europene. De o parte și de alta a pieței se găsesc case și palate renascentiste, cum ar fi Palatul Banffi care astăzi adăpostește Muzeul de Artă. Punctul principal de atracție este biserica gotică Sfântul Mihai și grupul statuar Matei Corvin.

Întreaga zonă metropolitană Cluj-Napoca reprezintă o unitate teritorială de planificare, fiind compusă din comune precum Apahida, Jucu, Bonțida, Gilău, Chinteni, Florești, orașul Cluj-Npoca repreyentând principalul punct de dezvoltare.

1.2. AMPLASAREA ZONEI DE STUDIU ÎN CADRUL GEOGRAFIC – ADMINISTRATIV

Suprafața arealului este de 45.2 km2, cu lungimea maximă de 11.3 km de la N la S și lățimea maximă de 4.5 km.

Figura 1. Orașul Cluj-Napoca

1.2.1. Vecinătăți, limite, hotare

Parcul „Iuliu Prodan” se află pe strada Gheorghe Dima, din cartierul Zorilor.

Vecinătăți, limite, hotare

Tabel 1.1.

1.2.2. Organizare administrativă

Orașul Cluj-Napoca este împărțit în 15 cartiere, care sunt dispuse circular în jurul centrului, în unele dintre ele funcționând propria primărie de cartier.

Figura 2. Cartierele orașului Cluj-Napoca

1.3. STUDIUL STAȚIUNII ȘI AL VEGETAȚIEI

1.3.1. Geomorfologie

Morfologia Antiparosului este caracterizată ca fiind de cȃmpie cu o mulțime de mici dealuri și vȃrfuri ascuțite ca și Tsimintiri, The Round, The Double, Snow, Revmatonisi, The Red and Black Tourlas.

1.3.2. Hidrologie

Râurile care străbat municipiul Cluj-Napoca sunt Someșul Mic și Nădaș dar și câteva pâraie ca Pârâul Țiganilor, Canalul Morilor, Pârâul Chintenilor, Pârâul Becaș.

1.3.3. Climatologie

1.3.3.1. Regimul termic

Climatul este mediteranean, cu veri călduroase și ierni reci și ploioase, climă uscată vara și cu umiditate ridicată iarna. Ȋnghețurile, zăpada și grindina lipsesc din această zona sau sunt foarte rare, ȋn timp ce furtunile sunt destul de dese pe timp de toamnă-iarnă-primăvară.

Tabel 1.2.

Sursa: CMH-7/29/2013 de prelucrare a datelor

1.3.3.2. Regimul pluviometric

Tabel 1.3.

Sursa: CMH-7/29/2013 de prelucrare a datelor

1.3.3.3. Regimul eolian

Vȃnturile suflă de obicei din Nord 38.1%, urmată de NE la o rată de 15.9%, iar NV de 13%. Antiparosul este de asemenea voalat de vȃnturile denumite meltemi ca și vecina sa Insula Paros.

Tabel 1.4.

Sursa: CMH-7/29/2013 de prelucrare a datelor

1.3.4. Soluri

Solurile sunt în general considerate sărace sau moderate, cu pietriș, avȃnd roca vulcanică. Tabelul de apă a insulei este degradat non-existent. Suprafața totală a insulei este de 45 300 ha din care 13.800 ha sunt cultivate, adică 30,5%. Restul sunt clasificate ca pășuni 8.400 de acri sau zone aride cultivate, în general de dimensiuni reduse, care este caracteristică tuturor insulelor din Ciclades. Ȋn Antiparos producțiile vegetale sunt limitate în raport cu terenul arabil, în principal din cauza lipsei de apă.

Tabel 1.5.

1.3.5. Producția agricolă

1.3.6. Starea sanitară a insulei Antiparos

Concluzionând, se poate afirma că starea sanitară a insulei este bună.

Exceptȃnd ofilirea ȋn masă a palmierilor, dar aceasta este o problemă ȋntȃlnită la nivel național.

1.3.7. Produția animală

În ultimii ani, s-a sesizat o reducere drastică de animale, mai ales bovine. Creșterea de bovine și ovine se face în grajduri non-organizat împrăștiate și non-spațial distribuite. Crescătorii tind să se adapteze la condițiile de piață, a legislației și de a dobândi licențe clădirilor destinate creșterii animalelor. Ȋn Antiparos toate fermele sunt lipsite de permis ȋntreținere/creștere ȋnafară de una singură (Sursa: DAOK Syros).

Conform datelor de pe insulă, posibilitatea exploatării viitoare a terenurilor agricole și existența pășunilor extensive sunt garanția pentru stilouri mijlocii susținute. Cerințele includ modernizarea clădirilor destinate creșterii animalelor pentru a asigura bunăstarea animalelor și starea excelentă de sănătate, echipamente de muls aparatură modernă pentru aplicarea nutriției bune, rezultând eficiență ridicată întotdeauna în producerea de produse de înaltă calitate.

Structura populației de animale din Antiparos prezentată în tabelul următor.

Tabel 1.7.

În ceea ce privește fermele de oi de pe insula sunt de 25, iar cele mai multe dintre ele sunt pentru capre. Numărul de animale este 1372 de animale, din care 308 sunt de ovine și caprine 1064. Numărul total de ferme de bovine de pe insula Antiparos este de 13, iar numărul total de bovine este de 96 dintre acestea 63 sunt female și 33 sunt de sex masculin. Reducerea continuă a numărului de bovine se datorează marei concurețe din Paros.

Pescuitul ȋn Antiparos este firesc una dintre cele mai vechi și tradiționale profesii. Desigur, activitatea de pescuit a fost mai pronunțată în ultimele decenii, care nu au fost dezvoltate în mare măsură alte sectoare ale industriei economiei. Pescuitul se menține pe bază de familie, iar acum puțini sunt angajați în acest domeniu, din cauza epuizării din bogăția de pescuit. Recent, puterea de pescuit de pe insula a redus semnificativ pescuitul lider în declin. Rolul principal în această dezvoltare a jucat decizia UE pentru a reduce flota de pescuit a Greciei, forțând mulți pescari să părăsească profesia și ȋn același timp să ȋși distrugă bărcile. Mai mult decât atât pescuitul excesiv este factorul retrogradarii a bogăției de pescuit din Antiparos.

CAPITOLUL II

CARACTERIZAREA SPECIILOR

2.1.CARACTERIZAREA SPECIILOR IERBOASE INVENTARIATE ÎN ANTIPAROS

2.1.1. Pinus nigra

Arbust cu frunze persistente, hermafrodit, tulpină dreaptă cu o ȋnălțime de pȃnă la 1,5 m, foarte ramuros.

Crengi fertile care fructifică, sunt așezate opus, sunt articulate, cilindrice, verzi și glabre fără păr, fără frunze. Primul verticil al ramurilor este mai mult sau mai puțin aplatizat și unghiular, următorul mai mult sau mai puțin cilindric.

Frunzele sunt mici, dispuse opus, sesile, formȃnd un inel care ȋnconjoară articulațiile ramurilor la ȋnceputul acestora.

Inflorescența este aciculară, aciformă (sub formă de cui) cilindrică. Florile sunt grupate cȃte 3 și sunt situate la baza ramurilor. Floarea centrala ȋntotdeauna este mai mare decȃt celelalte doua laterale. Periantul este format din 4 tepale unite, iar anterele sunt de culoare galbenă. Ȋn urma desprinderii florilor de pe ramură, acestea lasă ȋn urmă o cavitate cu pereți membranoși.

Fructul este o achena cu o sămȃnță neagră zbârcită.

2.1.2. Pinus sylvestris

2.1.3. Acer pseudoplatanus

Are tulpini erecte sau tȃrȃtoare, cărnoase, cu lungimi de 2 -22 cm, ramificate de la bază. Frunzele sunt ,,subcilindrice,, de culoare verde la ȋnceput iar la maturitate devin violete. Au o lungime de 1-4 cm și 1-2 cm lățime, la bază sunt așezate opus, iar spre vȃrf dispuse alternant. Florile solitare, de culoare albă, au 1 cm diametru, sepalele sunt inegale, cărnoase. Petalele au aproximativ aceiași mărime ca sepalele și sunt de culoare albă sau galbenă, iar anterele sunt galbene. Semințele au lungimea de 0.8-1 mm lungime și 0.5 -0.6 mm lățime, sunt triunghiulare sau semicirculare de culoare maro, zbȃrcite.

Ȋnfloreste anual din luna februarie pȃnă ȋn iulie, spre sfȃrșitul primăverii are o culoare roșiatică caracteristică speciei.

Se găsește ȋn zonele nisipoase de coastă pe roci și stȃnci. Trăiește ȋn zonele calde cu soluri sărate.

2.1.4. Tillia cordata

Este o plantă perenă, care crește ȋn smocuri, are culoare verde ȋnchis și o lungime de 1,5 – 2 m.

Radicelele sunt cilindrice și ȋnțepătoare, caracteristic speciei de unde ȋi provine și numele.

Inflorescența este alcatuită din flori mici de culoare maro sau roz. Fructul este o capsulă de formă ovală de culoare roz. Perioada de ȋnflorire este ȋn lunile aprilie – iulie.

2.1.5. Robinia pseudoaccacia

Este un arbust cu o ȋnălțime de 30 -60 cm. Cu ramuri laterale lipsite de frunze, care se termină cu doi spini de 5 -10 mm lungime.

Frunzele sunt dispuse alternant, mici, situate mai la baza, imparipenate cu 5-9 perechi de foliole. Foliolele au o lungime de 4-6 mm, trilobate, cu marginea limbului sinuoasă și partea superioară glabră.

Florile sunt foarte mici, unisexuate, cu pețiol scurt sau sesile, florile femele sunt dispuse ȋn partea superioară, iar cele masculine ȋn partea inferioară. Periantul este format din 4 sepale verzi, androceul are 10- 30 stamine, gineceul cu 2 stigmate. Fructele sunt de culoare roșie.

Habitat: ȋn zone uscate și ȋnsorite.

2.1.6 Rhus typhina

Plantă erbacee, ramificată de la baza, cu o ȋnălțime de aproximativ 15 cm.

Florile de culoare galbenă situate ȋn partea superioară a plantei (terminal), formȃnd un smoc de frunze care acoperă florile pentru a prelungi maturarea acestora. Corola de aprox 3 mm ȋn diametru, cu 5 petale rotunjite, unindu-se sub formă tubulară. Fructele asemanătoare cu niște minituberculi.

Frunzele sunt pe ȋntreaga tulpină, sub formă lanceolată sau alungite, de aproximativ 2 cm lungime, pubescente, de culoare verde proaspăt. Deasemenea frunzele bazale sunt adesea uscate.

Tulpina subțire pubescentă, de culoare verde ȋnchis.

2.1.7. Prunus cerasifera

2.1.8. Gleditsia triachantos

Această specie este ȋnrudită cu cicoarea comună (Cichorium intybus) o plantă erbacee, perenă, comestibilă, care aparține genului Cichorium din familia Asteraceae. Este cunoscută din antichitate: în Egiptul antic era cultivată ca plantă medicinală, fiind folosită pentru tratarea bolilor hepato-biliare și renale. În zilele noastre, rădăcina de cicoare comună este un foarte popular înlocuitor de cafea, iar părțile aeriene sunt folosite în scop medicinal sau culinar (frunzele bazale, cu un gust ușor amărui, se folosesc în salate asortate, precum și în pregătirea unor mâncăruri specifice bucătăriei franceze și italiene).

2.1.9. Carpinus betulus

2.1.10. Fraxinus excelsior

Ȋn Asia Centrala, India, Europa de Sud și zona Marii Mediterane este răspȃndit un arbust ȋnalt de 1 m numit caperul sau tufa de capere. Arbustul se dezvoltă frumos ȋn zonele ȋnsorite cu sol argilos, uscat, bine drenat, de-a lungul stȃncilor sau pantelor pietroase, de pe malul rȃurilor și canalelor. Are rădăcină puternică, groasă și lungă, ramurile spinoase, frunzele cu marginile rotunjite, florile solitare, cu diametrul de 5-8 cm, albe cu nuanțe rozii sau crem și fructele rotunde sau oval-alungite de 2 cm, verzi și cărnoase, ȋn interior cu numeroase semințe. Cȃnd sunt coapte fructele au o culoare roșiatică și cuprind semințe maronii. Perioada de ȋnflorire a acestui arbust este ȋn luna mai. Astăzi caperul se cultivă mai ales ȋn Pakistan, Caucaz, Cipru, Algeria, Italia și Franta.

Ȋn scop terapeutic de la această plantă se utilizează fructele, bobocii de flori, semințele, rădăcina și scoarța datorită proprietăților lor diuretice, astringente, analgezice și antiseptice.

Mugurii de la acest arbust poartă numele de capere, au un colorit verde-masliniu și sunt folosiți ȋn gastronomie datorită gustului plăcut și conținutului de proteine, vitamina C și glucide.

2.1.11. Yucca Spp.

Sunt plante policarpice, terestre, arbustive, epifite.

Frunzele sunt grupate ȋn vȃrful ramurilor, sunt linear – lanceolate, rigide, plane sau convexe, cu terminație spinoasă, margini ȋntregi, fibroase.

Inflorescenta grupată ȋn panicule erecte sau pendule.

Florile bisexuate, de culoare albă, campanulate sau globuloase, cu tepale libere sau ușor unite la bază. Staminele sunt erecte, mai scurte decȃt periantul, cu filamentele staminelor robuste, antere mici bazifile sau sesile, ovar superior sesil cu 3 camere (tricameral) uneori existȃnd și cu 2 camere (bicameral) cu numeroase ovule, cu pistil scurt care spre vȃrf se ȋmparte ȋn 3 lobi stigmatici.

Fructul indehiscent cărnos moale sau tip capsulă dehiscentă uscată cu numeroase semințe negre.

2.1.12. Asparagus aphyllus

1.13. Pancratium maritimum

Este o plantă erbacee, formȃnd un mănunche de frunze dese care ies din pămȃnt, care au culoarea verde albăstrui. Au un bulb alungit, alb membranos foarte toxic dacă se incerează.

Rădacinile sunt situate la o adȃncime de 80 cm.

Florile sunt mari, de culoare albă, asemanatoare cu narcisele, cu un parfum puternic, sunt situate pe o tulpină lungă de 15 cm. Floarea are 6 tepale lanceolate lungi, mai lungi decȃt petalele, pe partea dorsala prezentȃnd un nerv de culoare verde. Corola ȋn formă de trompetă, deasemenea de culoare albă, avȃnd 12 petale triunghiulare lipite ȋntre ele. Cele 6 stamine sunt albicioase cu antere galbene reniforme cu ovarul tricameral.

Fructul este o capsulă de formă ovoidă mare, ȋn care se află semințele negre de formă subtriangulare, cȃte o sămȃnță ȋn fiecare cameră a ovarului.

Habitat: Trăiește ȋn dune de coastă. Necesită sol bine drenat, uscat, arid și ȋi place ȋn soare direct.

Are capacitatea de a se afunda ȋn sol pentru a evita uscarea.

2.2.CARACTERIZAREA SPECIILOR LEMNOASE INVENTARIATE ÎN ANTIPAROS

2.2.1. Pinus nigra

Este un arbore relativ scund, având o înălțime de 15 – 20 m și un diametru al trunchiului de 50 c m. Frunzele sale sunt aciforme, fragile, grupate cȃte două cu o lungime de până la 20cm. Lemnul acestui pin are o culoare caracteristică roșu-brun. Conurile sale sunt ovale și au o lungime de până la 15 cm și sunt cele mai lemnificate. Coroana are o formă de umbrelă.

2.2.2. Pinus sylvestris

Poate ajunge pȃnă la ȋnălțimi de 25 m.

Trunchiul este masiv și sinuos, ritidomul formează o crusta de culoare gri roșiatică. Conuri de formă ovală de aproximativ 10 cm lungime. Frunzele sunt aciculare, grupate cȃte 2 ȋntr-o teacă, foarte flexibile, au 0.7 – 1 mm lățime și 3.5 – 7 cm lungime, sunt de culoare verde gălbuie. Ȋnfloreste ȋn aprilie sau mai și face conuri mici, pedunculate, de 5 – 12 cm lungime, cu un peduncul lung, conurile sunt solzoase lemnificate cu apofiză proeminentă.

Este un arbore xerofit (iubește seceta) și heliofit (iubește soarele).

Este un arbore care creste ȋn zonele de stejar, ajung să ȋl domine, are o răspȃndire mare, colonizează culturile abandonate, deoarece este o specie pioner.

Incendiile favorizează răspȃndirea ei, deoarece din cauza căldurii focului, conurile se desfac ȋnpraștiind semințele pe suprafața solului, de unde reiese că este o specie pirofită.

Habitat: Este ȋntalnit de-a lungul regiunii mediteraneene de vest, iar ȋn Peninsula Iberică populează ȋn principal zona estică. Crește la altitudini de 1600 m.

Este o specie pioner, preferă solurile calcaroase. Rezistă la temperaturi foarte ridicate și la lungi perioade de secetă, dar suferă de ȋnghețuri persistente.

2.2.3. Acer pseudoplatanus

Arbust mic cu ȋnălțime de pȃnă la 8 m, veșnic verde cu frunze verzi pe tot parcursul anului. Trunchi drept, ritidomul se exfoliază longitudinal ȋn fașii ȋnguste, are un aspect fibros.

Este puternic ramificat, coroana are formă ovală sau rotundă, cu frunze asemanătoare chiparosului, crescute pe ramuri de culoare rosu- brun. Aceste rămurele avȃnd un diametru de 1 mm iar spre vȃrf sunt complet acoperite de frunze.

Conurile masculine și feminine se află pe același individ, deci este o plantă unisexuat monoică.

Ȋnflorește la sfȃrșitul iernii sau primăvara, iar fructele se maturează ȋn al 2- lea an. Sunt de culoare verde sau verde ȋnchis la ȋnceput, iar după maturare au o culoare roșcată lucioasă.

Ca și alte familii, și aceasta cuprinde numeroase specii și subspecii.

Habitat: Crește pe toate solurile și ȋn toate condițiile, ȋn soluri vulcanice, soluri saline, acide, calcaroase, fisurile de roci sau ȋn stȃnci. Ȋl găsim la altitudini ȋncepȃnd de la nivelul mării pȃnă la 1400 m, de unde ȋncepe să fie mai rar ȋntȃlnită.

2.2.4. Tillia cordata

Este un arbust cu frunze necăzătoare, care poate ajunge pȃnă la o ȋnălțime de 10 m, cu o coroana de formă conică sau ovală, deseori vȃrful are o formă ascuțită.

Trunchi gros și drept, cu scoarța fibroasă, de culoare maro spre gri, cu frunze dispuse ȋn verticile de cȃte 3 ace, rigide, ascuțite cu două linii albe și o linie verde ȋntre acestea două.

Este o specie unisexuat dioică, avȃnd arbore mascul și arbore femel.

Ȋnflorește la sfȃrșitul iernii și primăvara, coacerea fructelor are loc ȋn anul următor. Fructele sunt globuloase, cărnoase, de culoare verde la ȋnceput iar apoi au o culoare rosu – brun.

Este o plantă foarte variabilă, distingȃndu-se mai multe caractere ale unor subspecii precum : culoarea, lungimea acelor, cele mai cunoscut subspecii sunt: Juniperus oxycedrus L. Supsp macrocarpa.

Habitat: trăiește ȋn dunele de nisip și pe coaste, de unde ȋi provine și numele de ienupar marin.

2.2.5. Robinia pseudoaccacia

Este un stejar veșnic verde, are frunzele verzi pe tot parcursul anului, arbust cu o ȋnălțime de 2 m, uneori ajungȃnd pȃnă la ȋnălțimi de 4 – 6 m. De obicei ramifică abundent de la bază, ramurile avȃnd scoarța netedă, de multe ori acestea se ,,ȋmpletesc,, acesta devenind ,,impenetrabil,,. Are frunzele sesile, dispuse altern, membranoase, glabre pe ambele părți, cu marginea ondulată prevazută cu spini, de culoare verde, frunzele au suprafața lucioasă, au forma ovală alungită.

Florile mascule sunt foarte mici, ȋnvelite ȋntr-o cupă cu 4, 5, sau 6 compartimente și un număr variabil de la 4 – 10 stamine. Sunt grupate mai multe pe un pețiol scurt, au culoarea gălbui.

Florile femele se află dispuse pe același individ, sunt solitare sau grupate cȃte două sau trei. Fructul este o ghindă cu o singură sămȃnță.

Habitat: Această specie se dezvoltă pe expoziții ȋnsorite și uscate.

Preferă solurile calcaroase, terenuri stȃncoase și soluri sărace. Nu are pretenții ȋn ceea ce privește substanțele nutritive din sol, preferă soarele și vremea caldă, fiind rezistente la secetele verii.

Este un stejar care preferă un climat uscat și semiarid, capabil să reziste climatului mediteraneean, cu precipitații reduse și temperaturi extreme.

2.2.6. Rhus typhina

Roșcovul, (arabă خروب kharrūb; ebraică חרוב ḥaruv; greacă χαρουπιά haroupia)) este un arbore originar din bazinul Mării Mediterane.

Acest arbore crește, în medie, până la 10 metri înălțime dar uneori poate atinge chiar și 15 metri. Coroana este semisferică susținută de un trunchi solid acoperit de o scoarță aspră de culoare brun-cenușie care dezvoltă ramuri robuste. Frunzele penate de un verde închis au dimensiuni cuprinse între 10 și 20 de centimetri și sunt rezistente atȃt la îngheț cȃt și la secetă.

Roșcovul este un arbore dioic care înflorește toamna (septembrie-octombrie). Florile sunt mici, de culoare roșie, dispuse într-o inflorescență spiroidală și apar atât pe ramuri cât și direct pe trunchiul arborelui. Florile mascule produc un miros asemănător cu acel al spermei.

Fructul este o păstaie și are nevoie de un an pentru a se dezvolta până la coacere. Păstăile coapte care cad pe pământ sunt consumate de diferite animale care dispersează semințele prin materiile fecale. Fructul roșcovului, numit roșcovă, odată ajuns la maturitate și eventual uscat sau prăjit, poate fi apt și pentru consumul uman.

Genul Ceratonia aparține fabaceelor și este considerat un reprezentant arhaic al unei familii dispărute. Este bine adaptat climatului temperat și subtropical și tolerează umiditatea și temperaturile ridicate din zonele de coastă. Prezentând caracteristici xerofite, este un arbore bine adaptat condițiilor ecologice din regiunea Mediteranei. De altfel, preferă solurile bine drenate și prezintă intoleranță la zonele saturate în apă. Pe de altă parte, rădăcinile profunde se pot adapta unor compoziții foarte variate ale solului și acceptă destul de bine pământurile sărăturoase.

Deși se credea că roșcovul nu prezenta noduli de fixare biologică a azotului specifici leguminoaselor, recent s-au identificat noduli conținând bacterii din genul Rhizobium.

Cu toate că este cultivat, roșcovul se poate găsi în stare de sălbăticie în regiunile orientale ale bazinului mediteranean, fiind naturalizat în zonele occidentale. Roșcovul este des întâlnit în sudul Portugaliei, în regiunea Algarve unde este cunoscut sub numele de alfarrobeirapentru arbore și alfarroba pentru fruct. În Spania arborele se numeste algarrobo iar fructul algarroba, pe când în Catalonia și zonaValenciei, arborele se numește garrofer iar fructul garrofa. În Malta, fructul se numește ħarruba iar în Italia carrubo. Numele cel mai comun al păstăii, în Grecia, este χαρουπιά (charoupia) iar în Turcia i se zice keçiboynuzu, ceea ce s-ar traduce "cornul-caprei”

Păstăile de culoare brun-roșcată, cu gust dulceag, au o ridicată valoare nutrițională (pot fi consumate ca simplu fruct sau pur și simplu folosite ȋn diferite produse de cofetărie); în plus, posedă numeroase proprietăți terapeutice. Roșcovele conțin o cantitate importantă de glucide simple și complexe, mucilagii, pectine, amidon și vitamine. Pulberea din pulpa roșcovelor are efecte antidiareice și de absorbție a toxinelor microbiene. Datorită proprietățiilor astringente, pulberea este utilizată împotriva diareii, dizenteriei, gastritei și enterocolitei. Fructul verde s-a folosit în medicina tradițională ca antimicotic iar guma de caruba, prin conținutul său bogat în lactomanani are un efect sechestrant (formează un gel vâscos care întârzie absorbția de lipide și glucide) ceea ce induce o stare de sațietate (senzație de stomac plin). Guma de caruba mai este folosită și ca adjuvant în cure de slăbire sau tratament preventiv împotriva aterosclerozei.

2.2.7. Prunus cerasifera

Tamarixul (numit și tamarisc sau cedru de sare) este un gen de plante xeromorfe care pot fi arbori sau tufișuri, de o înălțime între 1 și 15 m, făcând parte din familia Tamaricaceae care cuprinde cca. 55 de specii (Tamarix africana, Tamarix androssowii, Tamarix anglica, Tamarix aphylla, Tamarix arceuthoides, Tamarix austromongolica, Tamarix boveana, Tamarix canariensis, Tamarix chinensis, Tamarix dalmatica, Tamarix dioica, Tamarix elongata, Tamarix gallica, Tamarix gansuensis, Tamarix gracilis, Tamarix hampeana, Tamarix hispida, Tamarix hohenackeri, Tamarix indica, Tamarix jintaenia, Tamarix juniperina, Tamarix karelinii, Tamarix laxa, Tamarix leptostachys, Tamarix mannifera, Tamarix meyeri, Tamarix mongolica, Tamarix odessana, Tamarix pallaaii, Tamarix parviflora, Tamarix pentandra, Tamarix ramosissima, Tamarix sachuensis, Tamarix smyrnensis, Tamarix taklamakanensis, Tamarix tenuissima, Tamarix tarimensis, Tamarix tetrandra).

Plantele au în regiunile aride un areal întins de răspândire, de la bazinul Mării Mediterane, Asia, China de Nord până în Sudul Africii. Ele au rădăcini adânci, iar frunzele, care pot să elimine sarea, sunt mici solzoase de culoare cenușiu verzuie și cresc aproape de tulpină. Plantele au flori albe sau roze care înfloresc din martie până în septembrie. Scoarța plantelor este de culoare brun roșcată. Tamarixul este folosit ca plantă decorativă sau ca protecție față de vânt, ele fiind plante rezistente la secetă și care pot să trăiască și pe soluri sărate (sărături) sau alcaline. Plantele se înmulțesc prin semințe mici (ca. 1 mm) care sunt purtate de vânt și au un înveliș protector (capsulă) prevăzut la exterior cu firișoare. În secolul XVIII tamarixul a fost introdus de om și în America. Planta este amintită și în biblie (Geneza 21:33, 1Samuel 22:6).

2.2.8. Gleditsia triachantos

2.2.9. Carpinus betulus

Lămâiul (Citrus limon) este un arbust din familia Rutaceae, nativ din Asia, de la 5 la 10 m înălțime, considerat veșnic verde. Prezintă înrădăcinare trasantă ceea ce-l face vulnerabil la vânturi puternice.

Fructul copt are forma sferică alungită și coaja în culori care variază de la verde deschis la galben strălucitor. Fructul ajunge la maturitate toamna târziu în emisfera de nord. Pulpa este suculentă, bogată în acizi și în vitamina C, ceea ce a făcut frunctul – datorită conservării ușoare – să fie distribuit în întreaga lume de marinarii care-l utilizau pentru a preveni scorbutul.

Fructul este utilizat în scopuri culinare și non-culinare în întreaga lume – în primul rând pentru suc, deși pulpa și coaja (coaja) sunt deasemeni folosite la gătit. Sucul de lămâie conține aproximativ 5%-6% (aproximativ 0,3 M) de acid citric, care îi dă un gust acru și un pH de 2-3. Gustul acru distinctiv al sucului de lămâie îl face un ingredient cheie în multe feluri de mâncare din întreaga lume.

Un studiu genetic a lămâiei consideră că este un hibrid între un portocal acru și un lămâi sălbatic(„citron”).

Se presupune că primul lămâi a crescut în sudul Indiei, nordul Burmei, și China. În Asia de Sud și de Sud-Est, acesta a fost cunoscut pentru proprietățile sale antiseptice și a fost folosit ca un antidot pentru diferite otrăvuri. În India, fructul, lămâia, este utilizată în viața de zi de zi pentru diverse scopuri. Este utilizată în toată medicină tradițională indiană, în principal, în medicina Siddha și Ayurveda. Acesta este unul dintre ingredientele principale în multe din bucătăria indiană. Lămâia marinată sau mango marinat fac parte din masa zilnică de prânz în sudul Indiei în special în Pooja hindusă.

Lămâiul a intrat în Europa (aproape de sudul Italiei), nu mai târziu de primul secol d.Hr., în timpul Romei Antice. Cu toate acestea, nu a fost cultivat pe scară largă. A fost introdus mai târziu în Persia și apoi în Irak și Egipt în jurul anului 700 d.Hr.. Lămâiul a fost înregistrat în literatura de specialitate într-un tratat în limba arabă despre agricultură din secolul XX și a fost, de asemenea, folosit ca plantă ornamentală în grădinile islamice. A fost distribuit pe scară largă în întreaga lume arabă și regiunea mediteraneană între 1000 și 1150.

Prima cultivare substantială de lămâi în Europa a început în Genova, în mijlocul secolului XV. Mai târziu a fost introdus în America în 1493, atunci când Cristofor Columb a adus semințe de lămâie în Hispaniola de-a lungul călătoriilor sale. Cucerirea spaniolă a ajutat la răspândirea în întreaga Lume Nouă a semințelor de lămâie. Acesta a fost folosit în principal ca ornament și medicină. În secolele XVIII și XIX, odată cu utilizarea lămâilor pe scară largă în gătit și ca potențiator de aromă, acestea au fost din ce în ce mai mult plantate în Florida și California.

În 1747, James Lind experimentează pe pe marinarii care suferă de scorbut adăugând vitamina C din suc de lămâie în dieta lor.

Etimologic, cuvântul lămâie, sugerează o origine din Orientul Mijlociu. Una dintre cele mai vechi menționări apare într-un document vamal în limba engleză din 1420-1421, cu originea din limba franceză veche Limon. Mergând pe această cale, se ajunge la latină limone, provenit din arabică laymūn sau līmūn ليمون, și din persană līmūn لیمو (un termen generic pentru citrice) care este cognitiv cu sanskrita निम्ब (nimbū, lime).

2.2.10. Fraxinus excelsior

Portocalul (Citrus sinensis) este un arbore fructifer din genul Citrus, care face parte din familia Rutaceae. Este vorba despre un arbore de mărime mijlocie, dar în condiții optime poate ajunge la 13 m înălțime, are coroana mare, rotundă sau piramidală, cu frunze ovale de 7–10 cm cu margine dreaptă și ramuri care uneori au spini mari de 10 cm. Florile sunt albe parfumate, care apar izolat sau în buchet. Fructul este Portocala dulce. Sustantele active: hesperidina, pectina • Acidul: ascorbic, citric • Alcaloizi: Betadina • Zaharuri: fructoză, galactoză • Vitamine (B2, B1, B6, și C) • Minerale: fier, calciu, magneziu, fosfor, potasiu, sodiu, zinc (în fruct)

Portocalul a fost considerat în mod tradițional ca specia C. sinensis din genul Citrus. Lămâiul, Lima și Portocalul amar (Citrus aurantium) aparțin aceluiași gen. Investigații recente au demonstrat că majoritatea acestor pomi fructiferi sunt în realitate hibrizi produși din Pomelo (Citrus maxima), mandarina (Citrus reticulata) și Chitra (Citrus medica), iar numele științific corect este (Citrus sinensis). Vechiul nume, fără specificația de hibrid, se folosește încă mult.

Portocalul are origine în India, Pakistan, Vietnam, sud estul Chinei și a fost adus de arabi în occident. În sanscrită se numeanâranga (probabil de origine darvidică, nu ariană; în tamilă naru înseamnă parfum. Din India a trecut în Arabia unde se numeanaranj și apoi în sudul Franței, numit naurange (pronunțat noránsh).

Apoi în engleză și franceză s-a transformat în orange. Nu în toate limbile se folosește acest nume, în olandeză se numește „sinaasappel” „măr chinezesc”, iar în română, portocală.

În limba română denumirea pomului fructifer portocal provine de la denumirea fructului său, portocală, împrumutată din limba greacă modernă,portokálli, în alfabetul grec, πορτοκάλι, „portocală”. Toate cuvintele provenite din această denumire (de exemplu „portakal” în limba turcă sau „portacola” în limbile italice de sud precum siciliana și dialectul din Abruzzo) au ca origine cuvântul arab البرتقال (portogal), care el însuși apare în sec. VIII în Spania musulmană, referindu-se inițial la gurile râului Duero, de la care se trage și numele țării Portugalia. Această denumire provine din limba latină târzie portus calles : „liman unde navele pot fi trase pe uscat” și este atestată în secolul VI.

Cultivarea acestui arbore face parte din agricultura multor țări, în Statele Unite (Florida și California), cea mai mare parte din țările mediteraneene, alte țări: Brazilia, Costa Rica,Belize, Cuba, Pakistan, China, India, Iran, Egipt, Turcia și Africa de Sud. Creste în general în regiuni umede. Înghețul prelungit sub 0 °C, afectează fructul și calitatea acestuia. Se cultivă ca arbol agricol și ornamental.

Portocalele conțin vitaminele A și C, fier, calciu și potasiu, având un rol important în dezvoltarea sistemului imunitar al organismului, iar prin antioxidanții componenți reduc efectele îmbătrânirii. Mineralele conținute contribuie la scăderea tensiunii arteriale, reduc riscul de infarct și de accident vascular, ajută la menținerea ritmului cardiac regulat și oferă energie organismului.

Există o mare varietate de portocali cu mari diferențe, fundamentale pentru calitatea și gustul fructului, care variază de la dulce la acru. Specia Citrus aurantium produce portocale amare utilizate pentru fabricarea băuturilor, marmelade și prajituri.

Grupul Navel – Caracterizat prin fructul lui mare și fără semințe cu coacere precoce, cu orificiul (buricul) așezat în zona opusă pedunculului. Nu este recomandat pentru sucuri. Are urmatoarele Varietăți (Bahianinha Baianina piracicaba – arbore mic, apărut probabil printr-o mutație spontană de Navel Bahia, Este o varietate braziliană și se adaptează bine în regiunile călduroase; Fishe; Gillemberg – nu se cunoaște originea acestei varietăți, a fost descoperită de Gillemberg în 1985 are un gust foarte bun; Lane Late – detectată în 1950 printr-o mutație spontană în proprietatea lui L. Lane, în Australia, practic 50% din producția Navel este de Lane Late; Leng; Navelate; Navelina; Newhall; Palmer; Skaggs Bonanza; Thomson; Bahia sau Washington).

Grupul Albe – Varietăți (Navel; Ambersweet; Belladonna; Verna; Cadenera; Castellana; Delta Seedless; Hamlin; Marrs; Midknight; Natal; Ovale; Parson Brown; Pera; Pineapple; Salustiana; Shamouti; Trovita; Valencia; Westin; Barberina; Valencia cutter)

Grupul Sânge – Varietăți (Doble fina; Maltaise sanguine; Moro; Sanguinelli; Sanguinello; Torocco; Tomango; Washington sanguina)

Grupul Sucrenias – Varietăți (Succari; Sucreña; Lima; Mosambi)

2.2.11. Juglans regia

Smochinul (Ficus carica) este un arbore mic sau un arbust din familia Moraceae, una din numeroasele specii ale genului Ficus. Originar din Asia sud-occidentală, crește sub formă sălbatică și în zona Mării Mediterane. De mărime mică (4 m înălțime) și puțin pretențios la calitățile terenului, creșterea lui este lentă. Frunzele sunt căzătoare, de 12–25 cm lungime și 10–18 cm lățime, foarte lobulate, formate din 3–5 lobi, scoarța este netedă și de culoare gri.

Produce fructe de formă conică. Smochinii cresc sălbatic pe terenuri stâncoase și ziduri ,unde alte plante dificil pot să crească. Creșterea rădăcinilor produce mișcarea solului unde sunt situate. Smochinul produce un latex iritant (suc lăptos). Unii smochini sunt reflorescenți, produc două recolte anual, una în primăvară și alta la sfârșitul verii.

Smochinii sunt de 3 feluri: smochini polenizați de viespea Blastophaga, cei de San Pietro (prima recoltă se face fără polenizare, iar a doua necesită polenizare de către viespea Blastophaga) și smochinii dioici — smochini care fac fructe fără polenizare.

Smochinii fac uneori chiar 3 recolte pe an. Pot trăi până la vârsta de 80 de ani.

Fructele smochinului sunt clasificate după varietăți și anotimpuri: smochine albe, smochine regină, smochine negre și de primăvară. Smochinul a fost printre primele plante cultivate de om. Un articol în revista Science descrie descoperirea a nouă smochini fosilizați, datați în jurul anilor 9400-9200 î.Hr., în așezarea neolitică Gilgal I, în Valea Iordanului. Datorită faptului că smochinii sunt de tipul partenocarpio, fac parte din speciile domestice.

Pe măsură ce migrația umană s-a extins, omul a transportat arborele în afara ariei sale naturale, reprezentând o importantă sursă alimentară.

În funcție de specie, fructele pot avea culoarea: neagră, roșie, galbenă, mov, verde și maro.

În Roma antică, smochinul era considerat un arbore sfânt pentru că, în mitul fundației, Romulus și Remus au fost alăptați de lupoaică sub un smochin.

2.3. INDICII DE BIODIVERSITATE

Evaluarea biodiversității vegetale este o primă condiție pentru înțelegerea complexității mediului înconjurător, a diversității speciilor, interacțiunii dintre ele, dar și a riscurilor la care sunt supuse unele specii în anumite condiții ecologice și sub influența factorului antropic.

Evaluarea biodiversității permite și răspunsul la întrebarea privind numărul de specii dintr-un anumit mediu, care este esențială pentru înțelegerea importanței și promovării, respectiv menținerii și perpetuării diversității speciilor. O populație uniformă alcătuită dintr-o singură specie de plante, adaptate la un anumit mediu, este mult mai periclitată în cazul unor schimbări de mediu, comparativ cu o populație mai diversă, formată din mai multe specii de plante. Într-o populație cu variabilitate fenotipică și genotipică largă, există mult mai multe șanse de a se regăsi indivizi capabili să se adapteze la schimbările din mediul înconjurător.

În științele biologice și în special în ecologie, pentru descrierea diversității speciilor dintr-o anumită zonă se folosește o formulă numită “Indicele de biodiversitate”. Cel mai simplu indice al biodiversității se calculează după cum urmează:

Indicele de biodiversitate = numărul de specii în zonă (numărător)/numărul total de indivizi (sau exemplare) în zonă (numitor)

De exemplu, dacă într-o suprafață de evaluare (suprafață de probă) dintr-o pajiște, sub formă de pătrat, cu suprafața de 4 x 4 metri (16 m2), se identifică 200 de plante, toate aparținând speciei Poa pratensis, indicele de biodiversitate pentru specia respectivă este foarte scăzut de 1/200, sau 0,002.

Sau, dacă într-o suprafață de probă dintr-o pădure, cu aceleași dimensiuni, de 4 x 4 metri, se găsesc următoarele plante (specii): un carpen, o ferigă, un gorun, un mușchi, și un lichen, pentru un total de cinci specii diferite și cinci indivizi (plante), indicele de biodiversitate e mare, 5/5 = 1.

Evident, o asemenea formulă simplă, didactică, a unui indice de biodiversitate ilustrează sumar diversitatea speciilor dintr-o anumită zonă, putând fi utilizată ca o explicație a motivului pentru care un mediu cu o singură specie, chiar dacă plantele sunt adaptate, este supusă unui grad mai mare de risc. În lucrare, au fost utilizați mai mulți indici de biodiversitate, tocmai în vederea obținerii unor rezultate mai concludente privind atât diversitatea de specii din arealul studiat, cât și riscurile la care sunt supuse plantele și speciile respective în condiții ecologice specifice unui climat arid în perioada caldă a anului.

CAPITOLUL III

MATERIALUL ȘI METODA DE LUCRU

3.1. OBIECTIVE URMĂRITE

Datorită ȋncălzirii globale, tendințele climatice mediteraneene apar tot mai mult și ȋn zona României. Previziunile climatice atestă continuarea modificărilor de temperatură în țara noastră, fapt care impune orientarea studiilor în direcția prevenirii riscurilor de pierdere a biodiversității. În scopul cunoașterii consecințelor unui climat arid asupra speciilor vegetale, prin prezentul proiect s-a studiat influența condițiilor ecologice asupra biodiversității speciilor din insula Antiparos, Grecia. Datele rezultate în urma cercetărilor s-au prelucrat prin calcularea indicilor ecologici, ulterior urmând interpretarea și discutarea acestora.

3.2. MATERIALUL ȘI METODA DE STUDIU

Materialul de studiu a fost reprezentat de speciile lemnoase și ierboase existente în cadrul piețelor de probă alese în insula Antiparos, Grecia (Fig. 2.1.).

Metoda de studiu s-a bazat pe inventarieri directe realizate în teren și observații efectuate în situ-rile alese (piețe de probă, sau suprafețe de probă). Pentru realizarea experienței, s-au luat în studiu opt piețe/suprafețe de probă pentru speciile lemnoase, și patru pentru speciile ierboase. Acestea au avut formă circulară, cu raza de cinci metri fiecare, rezultând o arie de 78,5 m2. Pentru alegerea suprafețelor de probă s-a procedat în felul următor: câte o suprafață de probă s-a ales pe direcția estică, vestică, sudică și nordică, iar în funcție de altitudine, s-au ales suprafețe cu altitudini diferite, amplasate pe versant de deal, pe șes și pe plajă. În acest fel, s-a încercat ‘acoperirea’ cât mai completă a insulei, precum și a biodiversității speciilor vegetale prin prisma amplasării lor în areal.

Figura 2.1. Site-urile alese din insula Antiparos

3.3. EFECTUAREA OBSERVAȚIILOR ȘI DETERMINĂRILOR

În realizarea studiului, s-au luat în considerare toate plantele din piețele de probă, cu un total de 43 arbori și 346 de indivizi din speciile ierboase.

Foto. 2. Observații în suprafața de probă nr. 4 (speciile lemnoase)

Foto. 3. Observații în suprafața de probă nr. 1 (specii ierboase)

3.4. MODUL DE PRELUCRARE ȘI INTERPRETARE A DATELOR

Există mai mulți indici de diversitate utilizați în ecologie, fiecare dintre aceștia având puncte forte și puncte slabe. Un indice ideal ar discrimina în mod clar și precis probele, nu ar fi foarte afectat de diferențele de dimensiune a eșantionului și, în plus, ar trebui să fie relativ simplu de calculat. În biologie și silvicultură se folosesc adesea combinații de mai mulți indici, pentru a se valorifica cât mai bine punctele forte ale fiecăruia, iar în acest fel să se obțină date cât mai relevante și obiective, care să permită o înțelegere mai completă a structurii comunităților de plante.

3.4.1 Constanța (C) ilustrează continuitatea apariției unei specii într-un anumit areal. În ecologie, în studiile observaționale ale ecosistemelor, constanța este utilizată pentru a descrie sistemele vii care pot rămâne neschimbate. Acest indicator structural al biocenozei reflectă proporția unei anumite specii într-un anumit biotop. Cu cât valoarea indicatorului este mai mare, cu atât se consideră că specia dată este mai bine adaptată la condițiile oferite de biotop. Constanța se estimează cu ajutorul relației:

unde:

CA – constanța speciei A ;

npA – numărul probelor în care se găsește specia A;

Np – numărul total de probe examinate.

În funcție de valoarea acestui indicator, speciile se distribuie în următoarele clase:

C1 accidentale, prezente între 1-25 % din probe;

C2 accesorii, prezente între 25,1-50% din probe;

C3 constante, prezente între 50,1-75 % din probe;

C4 euconstante, prezente între 75,1-100 % din probe.

3.4.2. Dominanța (D) ilustrează în ce relație se găsește efectivul unei specii față de suma indivizilor din celelalte specii cu care se asociază, exprimând abundența relativă. În ecologie, dominanța reprezintă gradul în care un taxon este mai numeros ca număr de indivizi decât concurenții săi dintr-o comunitate ecologică, sau constituie cea mai mare pondere din biomasa totală. Cele mai multe comunități ecologice sunt definite de speciile lor dominante. Ex. în multe păduri umede din vestul Europei, arborele dominant este arinul (Alnus glutinosa); în mlaștinile din zona temperată, vegetația dominantă este de obicei reprezentată de specii de mușchi (Sphagnum) etc. Prin urmare, dominanța este un indicator al productivității, deoarece indică procentul de participare al fiecărei specii la realizarea producției de biomasă din biocenoză.

Se calculează cu ajutorul indicelui de dominanță:

unde:

DA – dominanța speciei A;

nA – numărul total de indivizi din specia A, găsiți în probele examinate;

N – numărul total de indivizi al tuturor speciilor prezente în probele examinate.

În funcție de valoarea acestui indicator, speciile se distribuie în următoarele clase:

D1 subrecedente (sub 1,1%);

D2 recedente (între 1,1-2%);

D3 subdominante (între 2,1-5%);

D4 dominante (între 5,1-10%);

D5 eudominante (peste 10%).

3.4.3. Indicele de semnificație ecologică (W) reprezintă relația dintre indicatorul structural (C) și cel productiv (D), ilustrând mai bine poziția unei specii în biocenoză:

În funcție de valoarea acestui indicator, speciile se distribuie în următoarele clase:

W1 cu valori sub 0,1% (specii accidentale);

W2 cu valori între 0,1-1% (specii accesorii);

W3 cu valori între 1,1-5% (specii accesorii);

W4 cu valori între 5,1-10% (specii caracteristice cenozei date);

W5 cu valori peste 10% (specii caracteristice cenozei date).

3.4.4. Indicele de afinitate cenotică (q) evidențiază afinitățile existente între speciile unui grup dintr-o biocenoză dată, stabilite în baza preferințelor comune pentru condițiile aceluiași mediu de viață. Indicele evidențiază speciile cu afinitatea cea mai mare pentru o anumită biocenoză.

Indicele de afinitate cenotică se calculează cu ajutorul coeficientului lui Jaccard (q), după cum urmează:

q= c/(a+b)-c*100

unde:

a – numărul probelor în care se găsește specia A, indiferent dacă este sau nu și B;

b – numărul probelor în care se găsește specia B, indiferent dacă este sau nu și A;

c – numărul probelor care conțin ambele specii.

Pentru cuantificarea biodiversității într-un habitat sunt utilizați indicii de caracterizare a biodiversității, de exemplu: indicele de biodiversitate (IB), indicele de diversitate Simpson, indicele de diversitate Shannon, echitabilitatea.

Indicii de biodiversitate reprezintă măsura matematică a diversității speciilor într-o comunitate. Capacitatea de a cuantifica diversitatea prin intermediul indicilor constituie un instrument important al biologilor de a înțelege și compara structura unei comunități (Begon și colab., 1996).

3.4.5. Indicele de diversitate Shannon

Indicele de diversitate Shannon este un parametru comun utilizat în caracterizarea diversității speciilor dintr-o comunitate. Acesta se bazează atât abundența, cât și pe echitabilitatea distribuției speciilor. Calcularea acestui indice se efectuează cu următoarea formulă:

unde:

H – indicele de diversitate Shannon;

s – numărul total de specii dintr-o comunitate;

p – proporția fiecărei specii dintr-o comunitate.

3.4.6. Echitabilitatea reprezintă măsura abundenței relative a diferitelor specii și se calculează prin împărțirea lui H la Hmax, unde Hmax este lnS.

Indici ai bogăției de specii

Bogăția de specii este cea mai simplă măsură a biodiversității, reprezentând numărul de specii diferite dintr-o anumită zonă. Aceasta este dependentă de dimensiunea de eșantionare.

3.4.7. Indicele de diversitate Margalef:

3.4.8. Indicele de diversitate Menhinick:

Unde:

N = numărul total de indivizi din eșantion;

S = numărul de specii înregistrate.

Indicii de diversitate Margalef și Menhinick pot juca un rol util în investigarea diversității biologice, însă sunt puternic influențați de efortul de eșantionare, cu toate eforturile de a corecta dimensiunea eșantionului.

3.4.9. Indicele Simpson este folosit adesea în ecologie pentru a cuantifica biodiversitatea unui habitat. Acesta ia în considerare numărul de specii dintr-un habitat (areal), precum și abundența fiecărei specii.

Prin urmare, indicele Simpson ilustrează proporția indivizilor dintr-o specie într-un anumit areal și importanța acestei specii pentru diversitatea arealului respectiv. Indicele de diversitate Simpson se calculează cu formula:

în care:

D – indicele de diversitate Simpson;

pi – proporția fiecărei specii din comunitate;

ni – numărul de indivizi ai speciei;

N – numărul total de indivizi ai tuturor speciilor.

Indicele Simpson poate avea valori de la zero, până la valoarea numărului total de specii. Valoarea D = 1 înseamnă ca toți indivizii aparțin unei singure specii, iar valoarea D = S (numărul total de specii) presupune ca fiecare individ aparține unei specii diferite.

Derivați din indicele Simpson sunt:

-Indicele de diversitate Simpson 1-D;

-Indicele reciproc Simpson 1/D.

Indicele Simpson este important întrucât ia în considerare atât numărul speciilor, cât și proporția fiecăreia. De la elaborarea sa de către Simpson, în anul 1949, în publicațiile de specialitate se utilizează prin cele trei variante: Indicele Simpson (D), Indicele de diversitate Simpson (1 – D), Indicele reciproc Simpson (1/D). Indicele Simpson (D) măsoară probabilitatea ca doi indivizi extrași aleator dintr-o probă să aparțină aceleiași specii.

CAPITOLUL IV

REZULTATELE PRIVIND BIODIVERSITATEA DIN INSULA ANTIPAROS

4.1. REZULTATELE OBȚINUTE ÎN URMA CALCULĂRII INDICILOR ECOLOGICI

4.1.1. Rezultate privind calcularea indicilor ecologici: constanța, dominanța și indicele de semnificație ecologică

Rezultatele privind constanța, dominanța și indicele de semnificație ecologică pentru speciile lemnoase din arealul studiat sunt prezentate în Tabelul 4.1.

4.1.1.1. Rezultatele privind constanța, dominanța și indicele de semnificație ecologică pentru speciile lemnoase

Valorile calculate pentru constanța, dominanța și indicele de semnificație ecologică pentru speciile lemnoase sunt prezentați în Tabelul 4.3.

Tabel 4.3.

Constanța, dominanța și indicele de semnificație ecologică la speciile lemnoase

În urma analizei parametrilor ecologici ai speciilor lemnoase evaluate în Parcul „Iuliu Prodan”, se constată următoarele:

Constanța (C) și dominanța (D) cu cele mai înalte valori s-au remarcat la speciile Pinus nigra (91 indivizi) și Pinus sylvestris (48 indivizi), ambele fiind specii constante 100%. Tillia cordata și Acer psudoplatanus sunt specii accesorii având o constanță de 50%.

Constanța (C) a evidențiat șase specii fiind accidentale cu valori de 16,7% Rhus typhina, Prunus cersifera, Gleditisia triachantos, Carpinus betulus, Fraxinus excelsior,Juglans regia.

Este important de menționat faptul că Pinus nigra, Pinus szlvestris și Tillia cordata sunt singurele specii eudominante (D5), ceea ce demonstrează ca sunt cel mai bine adaptate condițiilor din zona respectivă.

După analizarea speciilor lemnoase din punct de vedere al indicelui de semnificație ecologică au fost înregistrate trei specii caracteristice (W5) și opt specii accesorii (W2-W3).

Figura 3. Numărul speciilor lemnoase încadrate pe clase de constanță

Numărul speciilor lemnoase încadrate pe clase de constanță, dominanță și semnificație ecologică sunt ilustrate grafic, în Figurile 3, 4 și 5.

În Figura 6 este reprezentată ponderea speciilor lemnoase în cele șase site-uri evaluate.

Figura 4. Numărul speciilor lemnoase încadrate pe clase de dominanță

Figura 5. Numărul speciilor lemnoase încadrate pe clase de semnificație ecologică

Figura 6. Ponderea speciilor lemnoase în cele opt site-uri evaluate

4.1.1.2. Rezultatele privind constanța, dominanța și indicele de semnificație ecologică pentru speciile ierboase

Rezultatele privind constanța, dominanța și indicele de semnificație ecologică pentru speciile ierboase din arealul studiat sunt prezentate în Tabelul 4.2.

Tabel 4.2.

Constanța, dominanța și indicele de semnificație ecologică la speciile ierboase

În ceea ce privește constanța speciile care s-au evidențiat în cadrul plantelor ierboase sunt Traxacum officinale și Plantago media de unde reise faptul ca acestea sunt cel mai bine adaptate la condițiile de mediu din Pracul Iuliu Prodan. Alliaria officinalis face parte din clasa speciilor constante, având deasemenea o adaptabilitate crescută.În clasa speciilor accesorii se încadrează Arctium lappa și Cirsium arvense.

Din punctul de vedere al dominanței speciilor, din categoria speiilor eudominante fac parte Taraxacum officinale, Plantago media și Alliaria officinalis, aceste specii având un procent important. Arctium lappa si Cirsium arvense sunt specii subdominante în timp ce la clasificarea dominante, recedente și subrecedente nu s-a înregistrat nici o specie.

Indicele de semnificație ecologică (W) a avut valori ridicate la speciile Traxacum officinale și Plantago media, acestea fiind caracteristice pentru acest tip de ecosistem.

Figura 7. Numărul speciilor ierboase încadrate pe clase de constanță

Numărul speciilor ierboase încadrate pe clase de constanță, dominanță și semnificație ecologică sunt ilustrate grafic, în Figurile 7, 8 și 9.

În Figura 10 este reprezentată ponderea speciilor ierboase în cele patru site-uri evaluate.

Figura 8. Numărul speciilor ierboase încadrate pe clase de dominanță

Figura 9. Numărul speciilor ierboase încadrate pe clase de semnificație ecologică

Figura 10. Ponderea speciilor ierboase în cele patru site-uri evaluate

Biodiversitatea α reliefează bogăția unui habitat prin compararea numărului de specii și al numărului de indivizi. Printre cei mai des folosiți indici de biodiversitate se numără indicii Margalef, Menhinick, Simpson, Shannon-Wiener, Echitatea și McIntosh.

Inventarierea, evaluarea și monitorizarea vegetației în condițiile monitorizării factorilor ecologici, a permis calcularea principalilor indici de caracterizare a biodiversității, precum și identificarea speciilor cu valoare bioindicatoare ridicată, reprezentative pentru habitatul analizat, a căror pondere și rol trebuie perpetuat (Chapman și Reiss, 1999; Miller, 2006; Jorgensen, 2009).

4.1.2. Cuantificarea biodiversității în arealul studiat cu ajutorul principalilor indici de caracterizare a biodiversității la speciile lemnoase

Principalii indici de caracterizare a biodiversității, calculați la speciile lemnoase, sunt prezentați în Tabelul 4.3.

Tabel 4.3.

Principalii indici de caracterizare a biodiversității, calculați la speciile lemnoase

Valoarea indicilor de caracterizare a biodiversității utilizați pentru cuantificarea biodiversității în piețele de probă din Parcul „Iuliu Prodan”, prezentați în Tabelul 4.3, oferă o imagine comparativă a biodiversității din cele șase site-uri reprezentative în care s-a efectuat cuantificarea diversității speciilor lemnoase.

Indicele Margalef (DMg) nu are nici o valoare limită și prezintă o variație în funcție de numărul de specii. Astfel, acesta este folosit pentru compararea site-urilor; se poate observa că cea mai mare valoare a indicelui Margalef s-a înregistrat în site-ul I, urmat de site-ul V. Deși indicele Margalef suferă de o dependență între diversitatea speciilor și numărul de organisme (plante) pe eșantion, acesta rămâne un indice utilizat pe scară largă în analizarea diversității existente, subliniind bogăția de specii.

În arealul studiat s-a evidențiat o valoare scăzută a indicelui Shannon (N), între 0,78 și 1,46, de unde rezultă un echilibru mai redus și condițți de habitat instabil. În ecositemele reale indicele Shannon variază între 1,5 și 3,5 (MacDonald, 2003), rar valoarea lui depășind 4 (Margalef, 1972). Rolul indicelui Shannon este de a oferi informații cu privire la diversitatea de specii și repartizarea acestora într-un ecosistem.

Indicele McIntosh poate lua valori între 1 și 0. În urma analizării sit-urilor s-au înregistrat valori între 0,36 și 0,58 de unde rezultă faptul că omogenitatea este scăzută spre medie.

Indicele Simpson poate lua valori între 0-1, cu cât valorea este mai apropiată de 1, cu atât diversitatea este mai scăzută, iar valorea 0 reprezintă diversitate infinită. Cu cât D este mai mare cu atât diversitatea este mai mică.

Indicele Simpson 1 – D are deasemenea valori între 0 și 1, dar în cazul acesta cu cât valoarea indicelui este mai mare cu atât diversitatea probei este mai mare. Doi indivizi dintr-o probă pot sa aparțină unor specii diferite.

Un alt mod de a depăși problema de natura contra-intuitivă al Indicele Simpson este de a lua în conssiderare indexul invers, Index Simpson Reciproc 1/D, valoarea acestuia începând în cele mai multe cazuri cu 1. Această cifră ilustrează o comunitate care conține doar o singură specie. Cu cât valoarea este mai mare, cu atât diversitatea arealului analizat este mai mare. Valoarea maximă este dată de numărul de specii din eșantion. De exemplu, dacă există cinci specii în eșantion, atunci valoarea maximă este de 5.

Se poate observa că cea mai mare valoare a Indicelui reciproc Simpson 1/D s-a înregistrat în site-ul I, aici fiind identificate cele mai multe specii.

4.1.2.1. Valoarea coeficienților de corelație dintre indicii ecologici în cadrul speciilor lemnoase

Legăturile existente între indicii studiați în cadrul speciilor lemnoase sunt redate în Tabelul 4.4

Tabelul 4.4.

Coeficienții de corelație dintre indicii ecologici în cadrul speciilor lemnoase

P 5%=0,666; P 1%= 0,798; 0,1%= 0,898

În urma calculării corelațiilor dintre principalii indici ecologici pentru speciile lemnoase se poate evidenția că între Indicele Margalef (DMg) și Indicele Menhinick (DMn) s-a înregistrat o corelație semnificativ pozitivă,la fel și între Indicele Margalef(DMg) și McIntosh,iar între Indicele Margalef (DMg) și Indicele Simpson o corelație semnificativ inferioară.O corelație distinct semnifiativ pozitivă s-a înregistrat între Indicele Shannon-Wiener și Indicele Menhinick(DMn). Se poate observa ca între Indicele Simpson și Indicele Shannon-Wiener s-a obținut ca rezultat o corelație foarte semnificativ inferioară, la fel și între Indicele Simpson și McIntosh. Singura corelație foarte semnificativ pozitivă s-a obținut între Indicele Shannon-Wiener și Indicele McIntosh.

Figura 11. Dreapta și ecuația de regresie a Indicele Margalef (DMg) față de Indicele Menhinick (DMn) la speciile lemnoase

4.1.3. Cuantificarea biodiversității în arealul studiat cu ajutorul principalilor indici de caracterizare a biodiversității la speciile ierboase

Rezultatele privind valorile indicilor de caracterizare ai biodiversității la speciile ierboase sunt redate în Tabelul 4.5.

Tabel 4.5.

Valorile indicilor de caracterizare ai biodiversității la speciile ierboase

Indicele Margalef, care cuantifică amplitudinea numărului de specii, are o valoare minimă în cadrul site-ului II, unde au fost identificate cele mai puține specii. O valoare crescută a indicelui, în funcție de numărul de specii, s-a observat în cadrul celorlalte site-uri. Valorile maxime s-au înregistrat în primul site, caracterizat printr-o diversitate mare comparativ cu celelalte site-uri.

Indicele McIntosh a avut valori foarte apropiate de valoarea 1, care evidențiază că în trei din site-urile evaluate omogenitatea a fost ridicată, adică distribuția a fost apropiată de 1.

Indicele Shannon reflectă un grad de “incertitudine” mai mare în site-urile I și IV, predicționând la care specie va aparține un individ atunci când este tras la întâmplare dintr-o biocenoză. În aceste site-uri, diversitatea a fost mai amplă, întrucât, cu cât este mai mare incertitudinea, cu cât este mai mare diversitatea.

Indicele de diversitate Shannon (H) din arealul studiat a avut valori mai mari comparativ cu speciile ierboase; astfel, se poate observa că, în site-urile I și IV, valoarea acestui indice este mai mare de 2, fapt care ilustreză un echilibru mai mare și condiții de habitat mai stabile.

Datele privind coeficienții de corelație calculați între indicii ecologici din cadrul speciilor ierboase sunt prezentate în Tabelul 4.6.

4.1.3.1.Coeficienții de corelație dintre indicii ecologici în cadrul speciilor ierboase

Rezultatele privind valorile coweficienților de corelație dintre indicii de caracterizare ai biodiversității la speciile ierboase sunt redate în Tabelul 4.6.

Tabel 4.6.

Coeficienții de corelație dintre indicii ecologici în cadrul speciilor ierboase

P 5%=0,878; P 1%= 0,958; 0,1%= 0,991

Pe baza corelațiilor calculate dintre principalii indici ecologici se poate ilustrata faptul că între Indicele Margalef (DMg) și Indicele Menhinick (DMn), respectiv Indicele Menhinick (DMn) și Indicele McIntosh s-a înregistrat o corelație foarte semnificativ pozitivă. De asemenea, între Indicele Margalef (DMg) și Indicele Shannon-Wiener, precum și Indicele McIntosh s-au obținut corelații pozitive. Corelații inferioare pentru speciile ierboase au fost obținute între Indicele Simpson și Indicele McIntosh, Indicele Margalef (DMg) și Indicele Simpson, Indicele Menhinick (DMn) și Indicele Simpson.

Din Figura 12 se constată că dreapta și ecuația de regresie dintre Indicele Margalef (axa O-X) și Indicele Menhinick (axa O-Y) la speciile ierboase exprimă o legătură strânsă între cele două variabile. Nu numai coeficientul de regresie este semnificativ, dar coeficientul de determinare ilustrează că, la speciile ierboase din insula Antiparos, într-o proporție de 94,5%, Indicele Margalef este influențat de Indicele Menhinick.

Figura 12. Dreapta și ecuația de regresie dintre Indicele Margalef (axa O-X) și Indicele Menhinick (axa O-Y) la speciile ierboase

Din reprezentarea tabelară a indicelui de afinitate cenotică – indicele Jaccard (Tabelul 4.7.) se poate observa că speciile lemnoase care prezintă o afinitate sporită față de biocenoza din zona de studiu sunt cele care prezintă o valoare mai ridicată a indicelui Jaccard. Acestea au fost, de altfel, reprezentate de speciile care au avut cea mai ridicată pondere și în graficele cu indicii precedenți (Constanța, Dominanța, Indicele de semnificație ecologică).

4.1.4. Afinitatea cenotică (Q, coeficientul Jaccard) analizată la speciile lemnoase

Indicele de similaritate Jaccard a pus în evidență asemănarea asociațiilor vegetale pe baza compoziției specifice de la diferitele site-uri evaluate, dar mai ales a reliefat diferențele dintre comunitățile de specii existente (Tabelul 4.7.).

Tabel 4.7.

Indicele de similaritate Jaccard la speciile lemnoase

S-a remarcat faptul că Pinus pinea prezintă o afinitate ridicată cu Olea europea (80%) în condițiile abiotice specifice insulei. De asemenea există o similaritate ridicată între Quercus coccifera și Tamarix arborea, Tamarix hampeana (66,7%), între Ceratonia siliqua și Citrus sinensis, Ficus carica, Juniperus phoenicea (66,7%). Pe lângă aceste specii, se pot mai observa și alte specii cu afinitate cenotică mare, ex. Juniperus oxycedrus și Ceratonia siliqua și Citrus limon cu Olea europea (60%).

4.1.5. Afinitatea cenotică (Q, coeficientul Jaccard) analizată la speciile ierboase

În urma calculării indicelui de afinitate cenotică (indicele Jaccard) la speciile ierboase (Tabelul 4.8.), se poate observa că s-au înregistrat diferite valori care ilustrează afinități diferite între specii. În biocenozele specifice zonei de studiu între unele specii s-a identificat o afinitate strânsă, evidențiată de o valoare mai ridicată a indicelui Jaccard.

Indicele reflectă legăturile extrem de strânse între unele specii dintre cele ale biocenozei insulare, cu valori de 100%. În funcție de valorile indicelui Jaccard, au fost identificate cu precizie speciile caracteristice arealului, cu afinitățile cele mai mari.

Tabel 4.8.

Indicele de similaritate Jaccard la speciile ierboase

Indicele de similaritate Jaccard a ilustrat afinitatea foarte ridicată (100%) dintre Juncus acutus și Neatostema apulum, Cichorium spinosum și Filago galica, între Sarcocornia fruticosa și Capparis spinosa, Echium angustifolium și Capparis spinosa, Capparis spinosa și Yucca spp. între Sarcocornia fruticosa și Pancratium maritimum.

Tot o afinitate mare s-a evidențiat și între Juncus acutus (75%) și Sarcopoterium spinosum, Sarcopoterium spinosum și Neatostema apulum, Neatostema apulum și Asparagus aphyllus de aemenea între Yucca spp. și Asparagus aphyllus.

Exemplele pot continua și cu speciile care prezintă o afinitate de 66,7%: Arthrocnemum macrostachyum cu Juncus acutus, Neatostema apulum, Yucca spp.etc.

4.2. CONSIDERENTE FINALE PRIVIND BIODIVERSITATEA DIN INSULA ANTIPAROS

4.2.1. Diversitatea evaluată la speciile lemnoase

Valorile medii ale indicilor de diversitate ecologică pentru speciile lemnoase, rezultate din cele opt piețe de probă sunt redate în Figura 13.

Figura 13. Indicii de diversitate ecologică pentru speciile lemnoase, calculați ca valori medii pentru cele opt piețe de probă

Conform datelor obținute, Indicele Simpson reciproc are cea mai mare valoare, acesta fiind urmat de Indicele Margalef (DMg) și Indicele Menhinick (DMn).

Din datele prezentate în figură, se observă ca ultimii trei indici (Simpson D, indicele McIntosh și Simpson 1-D au înregistrat cele mai mici valori pentru vegetația lemnoasă. Indicele Shannon-Wiener, care măsoară gradul de organizare/dezorganizare al unui sistem dat, precum și echitatea, sunt parametri ai biodiversității care se situează la mijlocul graficului.

Echitatea, indicele care arată relațiile dintre abundențele speciilor, are o valoare de 0,685. Întrucât în cazul unor abundențe relative similare, echitatea va avea o valoare unitară, iar în cazul în care majoritatea indivizilor aparțin unei singure specii ea tinde spre valoarea zero, se poate aprecia că în cadrul piețelor de probă cu specii lemnoase de pe insulă se tinde spre plante de esență tare cu o abundență relativă similară.

Figura 14. Dendograma pentru ilustrarea relațiilor dintre indicii de biodiversitate,

la speciile lemnoase

Relațiile dintre indicii de biodiversitate, la speciile lemnoase din insulă, sunt prezentate prin dendograma din Figura 14. Dendograma ilustrează două clustere distincte, primul cu două subclustere geometrice (Echitatea și Simpson 1-D, respectiv McIntosh și Simpson D), iar al doilea cu Simpson reciproc 1/D într-un braț, distinct de acesta Margaleful, iar separate și apropiate între ele, în același subcluster, Menhinick (DMn) și Shannon-Weaver.

4.2.2. Diversitatea evaluată la speciile ierboase

Valorile medii ale indicilor de diversitate ecologică pentru speciile ierboase, rezultate din cele opt piețe de probă sunt redate în Figura 14.

Figura 14. Indicii de diversitate ecologică pentru speciile ierboase, calculați ca valori medii pentru cele opt piețe de probă

Și pentru speciile ierboase, valoarea cea mai mare dintre toți indicii o prezintă Indicele Simpson reciproc, cu o valoare peste dublul celei de la speciile lemnoase. De asemenea, și valorile cele mai mici se înregistrează la aceiași indici ca în cazul speciilor lemnoase: Simpson D, indicele McIntosh și Simpson 1-D.

Relațiile dintre indicii de biodiversitate, la speciile ierboase din insulă, sunt prezentate prin dendograma din Figura 15. Dendograma ilustrează două clustere distincte, primul cu trei subclustere din care fac parte indicii McIntosh, Simpson D, Echitatea, Menhinick (DMn) și Simpson 1-D, iar al doilea cu un subcluster omogen (Shannon-Weaver și Margalef) și o ramură individualizată (Simpson reciproc 1/D).

Identificarea diversității specifice unui anumit areal, distict în cadrul prezentului studiu, fiind localizat într-o insulă grecească (Antiparos) are o semnificație teoretică și aplicativă în cadrul analizelor ecologice, permițând evaluarea gradului de stabilitate al biocenozelor. Indicii de diversitate ai speciilor constituie o măsură a gradului de uniformitate sau diversitate structurală a biocenozelor, ca o condiție esențială în asigurarea unui management al ecosistemelor prin care să se asigure perpetuarea asociațiilor vegetale și biodiverssității locale. Biodiversitatea stabilizată a insulelor se caracterizează prin indici de diversitate caracteristici unor condiții ecologice echilibrate, care permit unui număr particular de specii să conviețuiască și să se dezvolte normal.

Figura 15. Dendograma pentru ilustrarea relațiilor dintre indicii de biodiversitate,

la speciile ierboase

Intervențiile antropice asupra ecosistemelor din insule, în special asupra celor forestiere, au dus la reducerea arealului unor plante arboricole și a suprafețelor ocupate cu specii silvice, aspect valabil și pentru insula Antiparos. Suprapunerea acțiunilor umane cu condițiile edafice și climatice mai puțin favorabile pentru dezvoltarea și răspândirea unor specii de interes forestier, a condus la restructurări profunde în complexele floristice ale insulei, speciile forestiere cu potențial economic și de protecție fiind într-un număr extrem de redus. Consecințele acestor fenomene au sporit vulnerabilitatea fiecărei specii în parte și a biodiversității în general, schimbând componența specifică și ponderea unor specii cu potențial ridicat de biomasă, inclusiv ierboase. Analiza biodiversității din insulă a fost concepută și ca un potențial model pentru areale ‘închise’, ‘izolate’, ‘marginale’ din țara noastră, în condițiile schimbărilor climatice și creșterii aridității.

CAPITOLUL V

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Insulele grecești constituie modele de cercetare semnificative pentru ecologie și evoluționism, oferind site-uri naturale de o valoare inestimabilă, dar și pentru experimente privind ecologia și evoluția speciilor. În plus, insulele sunt areale caracteristice unor specii cu distribuție restrânsă (endemice), tinzând să fie mai puțin diverse comparativ cu zonele continentale din apropiere.

Bazinul mediteranean reprezintă unul dintre aceste rezerve de specii native, cu aproximativ 60% din taxoni considerați specii endemice mediteraneene. Dacă Grecia este caracterizată printr-un grad ridicat de endemism (22,1% din taxoni sunt plante endemice grecești), insulele constituie modele de origine și de distribuție a bogăției totale și endemice de specii legate de evoluția palaeogeografică. Insulele grecești, inclusiv cea în care s-a efectuat studiul din prezentul proiect de diplomă, Antiparos, din regiunea Cyclade, sunt caracterizate printr-o floră provenită din trei continente diferite: Europa, Asia și Africa. Asociațiile vegetale și condițiile climatice din insula Antiparos au oferit fundamentul alegerii unui asemenea areal ca model de studiu, chiar dacă din punct de vedere forestier vegetația insulei este relativ restrânsă ca funcții protective, valoare economică, socială, și chiar peisageră.

Rezultatele obținute au demonstrat adaptabilitatea și preponderența unor specii tipice pentru arhipelagul Cycladelor. Astfel dintre speciile lemnoase, în suprafețele de probă au fost întâlnite, cu o pondere diferită, următoarele: Olea europea, Juniperus oxycedrus, Quercus coccifera, Pinus halepensis, Pinus pinea, Tamarix arborea, Tamarix hampeana, Ceratonia siliqua, Citrus limon, Citrus sinensis, Ficus carica, Juniperus phoenicea. Dintre ierboase, au fost identificate plante aparținând speciilor: Arthrocnemum macrostachyum, Juncus acutus, Sarcopoterium spinosum, Neatostema apulum, Cichorium spinosum, Filago galica, Mesembryanthemum nodiflorum, Sarcocornia fruticosa, Echium angustifolium, Capparis spinosa, Yucca spp., Asparagus aphyllus.

Identificarea diversității specifice unui anumit areal, distict în cadrul prezentului studiu, fiind localizat într-o insulă grecească (Antiparos) are o semnificație teoretică și aplicativă în cadrul analizelor ecologice, permițând evaluarea gradului de stabilitate al biocenozelor. Indicii de diversitate ai speciilor constituie o măsură a gradului de uniformitate sau diversitate structurală a biocenozelor, ca o condiție esențială în asigurarea unui management al ecosistemelor prin care să se asigure perpetuarea asociațiilor vegetale și biodiverssității locale. Biodiversitatea stabilizată a insulelor se caracterizează prin indici de diversitate caracteristici unor condiții ecologice echilibrate, care permit unui număr particular de specii să conviețuiască și să se dezvolte normal.

Intervențiile antropice asupra ecosistemelor din insule, în special asupra celor forestiere, au dus la reducerea arealului unor plante arboricole și a suprafețelor ocupate cu specii silvice, aspect valabil și pentru insula Antiparos. Suprapunerea acțiunilor umane cu condițiile edafice și climatice mai puțin favorabile pentru dezvoltarea și răspândirea unor specii de interes forestier, a condus la restructurări profunde în complexele floristice ale insulei, speciile forestiere cu potențial economic și de protecție fiind într-un număr extrem de redus. Consecințele acestor fenomene au sporit vulnerabilitatea fiecărei specii în parte și a biodiversității în general, schimbând componența specifică și ponderea unor specii cu potențial ridicat de biomasă, inclusiv ierboase. Analiza biodiversității din insulă a fost concepută și ca un potențial model pentru areale locale sau zonale (‘închise’, ‘izolate’, ‘marginale’) din țara noastră, în condițiile schimbărilor climatice și creșterii aridității.

Bibliografie

Berca M (1998). Strategii pentru protecția mediului și gestiunea resurselor. Ed. Grand, București.

Berca M (2000). Ecologie generală și protecția mediului. Ed. Ceres, București.

Botnariuc N, Vădineanu A (1982). Ecologie. Editura didactică și pedagogică. București.

Botu I, Botu M (2000). Protecția și conservarea biodiversității. Ed. Conphys, Rm. Vâlcea.

Chapman JL, Reiss MJ (1999). Ecology: Principles and Applications. Cambridge Univ. Press.

Cogălniceanu D (2007). Ecologie și Protecția Mediului. Ministerul Educației și Cercetării.

Cristea M (1988). Evaluarea și utilizarea resurselor genetice vegetale. Ed. Academiei, București.

Enescu V, Cherecheș D, Randiu C (1997). Conservarea biodiversității și a resurselor genetice forestiere. Ed. Agris.

Frankel OH, Soule ME (1981). Conservation and Evolution. Cambridge Univ. Press, New-York.

Ghidra V, Botu M, Sestraș R, Botu I (2004), Biodiversitate și bioconservare. Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca.

Heywood VH, Watson RT eds. (1995). Global Biodiversity Assessment. Cambridge Univ. Press.

Jarvis PH, Fowler J, Cohen L (1998). Practical Statistics for Field Biology. John Wiley & Sons.

Jorgensen SE (2009). Ecosystem Ecology. Academic Press.

Miller GT (2006). Essentials of ecology. Thomson Brooks/Cole.

Monitorul Oficial nr. 536/23.07.2002 (http://www.cdep.ro/pls/legis/legis37056)

Munteanu C, Dumitrașcu M, Iliuță R-A (2011). Ecologie și protecția calității mediului. Ed. Balneară, București.

NTEP – National Perennial Ryegrass Trial (2010). http://www.ntep.org/contents2.shtml

Odum EP, Barrett GW (2005). Fundamentals of ecology. Fifth Ed. Belmont. Thomson Brooks/Cole.

Raus T (1996). Flora von Paros und Antiparos (Kykladen, Griechenland). Annalen des Naturhistorischen Museums in Wien. Serie B für Botanik und Zoologie 237-278.

Sestraș A (2013). Ecologie și protecția mediului – suport de curs. Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca.

Stugren B (1982). Bazele ecologiei generale. Ed. St. Enciclop., București.

Stugren B (1994). Ecologie teoretică. Ed. Sarmis, Cluj-Napoca.

Turner MG, Gardner RH, O'Neill RV (2001). Landscape Ecology in Theory and Practice. Springer-Verlag, New York, NY, USA.

Wilson EO, Peter FM (1988). Biodiversity. Washington, D.C., National Academy Press.

Wu J (2008). Landscape ecology. In: Jorgensen SE (ed), Encyclopedia of Ecology. Elsevier, Oxford.

Primăria Antiparos

http://ro.getamap.net/latitudeandlongitude.html

http://www.errigalleisure.ro/

http://www.redlist.org

http://www.statistics.gr/

https://ro.wikipedia.org/

https://es.wikipedia.org/