PROIECT DE DIPLOMĂ sacou pentru bărbați [302411]

[anonimizat]. Modul de confecționare a [anonimizat], caracteristicile funcționale și modă.

[anonimizat], sunt într-o [anonimizat], cum ar fi: [anonimizat], desene, [anonimizat], caracterul și destinația lor.

Nevoia de a se îmbrăca este o necesitate a omului de a purta o [anonimizat], activitate, [anonimizat], pentru a-[anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], purtat la anumite evenimente ocazionale.

Sacoul este un articol de vestimentație care acoperă partea superioară a corpului, [anonimizat], deschis în fată și cu mâneci lungi și care se încheie cu nasturi sau capse. Deseori, sacoul este parte a unui costum.

Obiectul de îmbrăcăminte ales se încadrează în produsele cu srijin pe umeri (acoperă prioritar partea superioară a corpului), [anonimizat], iar posterior de proeminența omoplaților.

Sacoul constituie obiectul de îmbrăcăminte exterioară mai subțire sau cu o [anonimizat] o lungime medie (midi), [anonimizat], [anonimizat].

Lucrarea, [anonimizat] a produsului sacou pentru bărbați.

[anonimizat] (scurți sau lungi) [anonimizat], bluză sau cămașă cu sau fără vestă.

În prima parte a lucrării se vor prezenta aspectele generale constructive ale produsului sacou pentru bărbați:

[anonimizat] a indicilor de utilizare a materiilor prime în urma operației de încadrare

În cea de-a doua parte a proiectului de diplomă se va evidenția proiectarea tehnologică a unui sistem de fabricație în care se realizează produsul sacou pentru bărbați:

Considerați generale

Stabilirea necesarului de material

Stabilirea fluxului pentru sistemul de fabricație

Recepția materiilor prime de bază

Proiectarea secției de croire

Termolipirea reperelor

Proiectarea secției de confecționare

Proiectarea secșiei de finisare

Verificarea calității producției

Stabilirea suprafețelor de producție și depozitare

Organizarea transportului intern

Calculul principalilor indicatori tehnici de apreciere a sistemului de fabricație proiectat

Norme de protecția muncii

PARTE ÎNTÂI

PROIECTAREA CONSTRUCTIVĂ A PRODUSULUI

SACOU PENTRU BĂRBAȚI

CAPITOLUL I.

PREZENTAREA DATELOR INIȚIALE, NECESARE PROIECTĂRII PRODUSULUI

La bază proiectării produselor de îmbrăcăminte stă corpul omenesc cu dimensiunile sale. Dimensiunile corpului sunt exprimate, de regulă, prin măsuri de lungime și perimetre.

În funcție de caracterul elementelor componente, corpurile omenești se împart în mai multe grupe în raport cu vârstă cum ar fi: nou născuți, copii, adolescenți, adulți.

În privința dimensiunilor și ținutei, corpurile omenești diferă unul de altul, prezentând totuși un număr mai mic sau mai mare de elemente comune.

În funcție de caracterul elementelor comune, corpurile omenești pot fi împărțite în 4 categorii și anume:

Corpuri cu formă atletică – ( adolescenți cu vârstă între 12-18 ani);

Corpuri cu formă proporțională – (diferență de 4cm între bust, abdomen și șolduri);

Corpuri cu forme pline (corpolente) – (diferență proporțională de 4cm între circumferința bustului, abdomenului și pe linia șoldurilor);

Corpuri cu forme disproporționate (obeze) – (diferențe mari între circumferință bustului în raport cu circumferința abdomenului și a șoldurilor).

Caracterizarea sub aspect dimensional a corpului uman se face printr-o serie de mărimi, indicatori sau cote antropometrice. Pentru cunoașterea valorilor acestora și a variabilității lor pe grupe de purtători diferențiate pe vârstă și pe sexe, este necesară desfășurarea unor cercetări de antropometrie, aplicată pe selecții reprezentative, pentru diferite grupe de populație, pe bază unor programe adaptate la cerințele industriei de confecții.

Antropometria (anthropos = om, metreo = măsurare) este o tehnică utilizată în antropologie la măsurarea dimensiunilor corpului uman.

În protocolul de măsurare este necesară indicarea punctelor antropometrice pe suprafața corpului, definirea mărimilor și a modului de măsurare, precizarea metodelor și instrumentarului utilizat, precum și a condițiilor în care se efectuează măsurarea corpurilor.

Punctul antropometric este un punct ușor identificabil pe corpul uman care poate fi o fromațiune a scheletului, o graniță bine conturată a țesuturilor moi sau o formațiune specifică a epidermei.

Planul antropometric este planul în care se efectuează măsurarea corpului uman, trasat imaginar prin orice punct sau mai multe puncte ale sale.

Plan sagital, un plan vertical trasat pe direcția antero-posterioară împărțind corpul uman în partea stângă și partea dreaptă.

Planul sagital central este planul sagital trasat strict pe mijlocul corpului, secționându-l în două părți simetrice.

Planul frontal, planul orizontal trasat perpendicular pe planul sagital secționând corpul în partea anterioară și partea posterioară.

Planul transversal central este planul care împarte corpul în două părți egale din punct de vedere a masei corpului.

Planul de referință este planul tangent la corp (la nivelul tălpilor) și fată de care se măsoară coordonatele punctelor antropometrice în sistemul de trei axe (x, y, z).

Caracteristică dimensională (cotă sau mărime antropometrică) se împart în următoarele categorii:

Construcția tiparului pentru un produs cu sprijin pe umeri începe cu trasarea liniilor rețelei de bază pe care urmează să se dimensioneze detaliile principale: spatele, fața și mâneca produsului.

Tiparul de bază – este construcția geometrică a elementelor principale ale produsului (față, spate, mânecă), construcție dependentă de croială și silueta produsului.

Stabilirea dimensiunilor de bază ale corpului omenesc pentru construcția produselor cu sprijin pe umeri se stabilesc conform standardului antropometric, iar unele sunt dictate de modă.

Dimensiunile necesare construcției tiparelor:

Dimensiunile corpului tip:

Înălțimea corpului: Ic

Perimetrul bustului: Pb

Perimetrul taliei: Pt

Perimetrul șoldului: Pș

Dimensiunile proprii produsului:

Lungimea produsului: Lpr

Lungimea mânecii: Lm

Lățimea mânecii la terminației: lmt

Adaosurile:

Adaosul de bază se stabilește pe linia bustului (Ab), iar în funcție de siluetă se stabilește valoarea adaosului pe linia șoldurilor (Aș).

PREZENTAREA SCHIȚEI ȘI ANALIZA MODELULUI ALES

Sacoul ar trebui să fie principala piesă vestimentară din garderoba unui bărbat care se respectă. Este elementul principal în crearea oricărui fel de ținută. Este o piesă atât de versatilă, încât a rezistat probei timpului și nu putem spune niciodată că un sacou nu este la modă. Un sacou poate fi o piesă elegantă dar în același timp poate fi și sport, aceasta fiind frumusețea lui. El poate fi purtat de oricine, oricând.

Ca o definiție generală, putem spune că sacoul este un articol vestimentar care acoperă partea superioară a corpului, cu sau fără căptușeală, purtat peste cămașă, deschis în față și cu mâneci lungi și care se încheie cu nasturi sau capse. Deseori este parte a unui costum.

Pentru a oferi elegantă și confort, sacoul trebuie realizat dintr-un material de calitate pentru a asigura o durată de purtare îndelungă.

Modelul de sacou bărbătesc ales pentru proiectare este unul de ceremonie, cu un guler șal, materialul de bază fiind unul confecționat din 70% lână și 30% vâscoză.

Sacoul din material tip lână oferă cele mai multe avantaje din prisma confortului și durabilității. Acest material natural permite pielii să respire, impresionează întotdeauna din punct de vedere estetic, iar prețul este unul accesibil în raport cu calitatea, deoarece are în compoziție 30% vâscoză, pentru a fi accesibil pentru toată lumea. Pe lângă toate acestea, costumele bărbătești din lâna și vâscoză se șifonează greu și pot fi purtate chiar și în sezonul cald, fiind un material ușor și fin. Lâna absoarbe umiditatea, fiind confortabilă și primăvară sau vară.

Căptușeala este compusă din 100% vâscoză. Ea se aseamană bumbacului, dar, spre deosebire de acesta, poate avea caracteristici variate de culoare și aspect strălucitor sau mat. Vâscoza oferă căptușelii elasticite și rezistență, asigură confortul în purtare, permite trecerea aerului, absoarbe umiditatea, dar totodată are un tușeu fin și elegant pentru sacoul ales.

Elementele principale din care este compus sacoul sunt:

Față

Spate

Mâneci

Guler

Buzunare

Fața sau pieptul sacoului are două elemente simetrice la care se realizează o pensă verticală poziționată la extremitatea buzunarului, având rol de a da volum în zona pieptului și de a ajusta în zona taliei. Fața are două buzunare cu doi refileți cu capace de formă dreptunghiulară cu colțurile puțin rotunjite, cu dos de căptușeală care au rol de a proteja conținutul să nu cadă din buzunar. Clapele sunt realizate în așa fel încât purtătorul sa poată masca clapele în buzunar dacă nu le dorește la vedere. Deasupra buzunarului drept mai este un buzunar cu dublu refilet care are o dimensiune mai mică și fără capac. Pe partea superioară stângă a feței sacoului este realizat un buzunar laist, care este fixat printr-o cusătură micro zig-zag.

Piepții se încheie cu doi nasturi la o distanță de 1,5 centimetri unul față de celălalt, și două butoniere cu cap rotund (nasturii vor avea o rază de 0,5 cm, pentru a nu se suprapune).

Gulerul sacoului este de tip șal, care are rolul de a finaliza terminația superioară la sacou. Reverul șal are marginile curbate, care oferă un aspect elegant și delicat.

Spatele este deasemenea format din două repere simetrice, având cusătură pe linia de simetrie a spatelui.

Fața și spatele sacoului sunt unite prin intermediul unui clin. La terminația lui cu spatele este realizat un sliț. Cele două șlițuri au fost create pentru a oferi bărbatului mai multă mobilitate și care este aproape potrivit fiecărei conformații.

Înteriorul sacoului este simplu fară buzunare, pentru a oferi o elegantă aparte prin simplitate.

Mânecile sunt confecționate din două repere, față și dos de mânecă. Pe cusătura cotului la terminație are șliț. La terminație mânecii sacoului prevăzut cu trei nasturi cu patru butoniere (una fiind de ornament realizată cu o ață de culoare contrastantă).

ALEGEREA MATERIILOR PRIME NECESARE CONFECȚIONĂRII PRODUSULUI

În industria de confecții, materialele utilizate pentru produse de îmbrăcăminte se împart în următoarele grupe:

materiale de bază;

materiale secundare;

materiale auxiliare.

Materialele mai sus menționate se aleg după o serie de factori, cum ar fi:

Factorii estetici;

Durata de utilizare;

Confortul și moda;

Factorii externi;

Materialele textile de baza folosite la confecționarea îmbrăcămintei constituie fața produsului. Aceste materiale sunt: țesaturile, tricourile, textilele nețesute, blănurile naturale și imitațiile de blană.

Materialul de bază pentru produsul ales este lână de 70% și vâscoză 30% și a fost ales în funcție de următoarele proprietăți:

proprietăți fizice:

finețea;

lungimea;

densitatea (masa specifică);

culoarea;

contracția;

comportarea la lumină;

proprietăți mecanice:

rezistența la rupere;

alungirea la rupere:

modulul de elasticitate longitudinal;

proprietăți chimice:

comportarea față de agenți chimici (acizi, baze, săruri, solvenți organici);

proprietăți termice:

conductibilitatea calorică;

punctul de topire;

inflamabilitatea;

La confecționarea produselor de îmbrăcăminte se folosesc materialul de bază și materiale secundare. Materialele secundare, după utilizarea lor, se clasifică în:

Materiale pentru captușeli:

Materialele pentru captușeli au rolul de a dubla detaliile produsului, mărindu-i astfel rezistența la purtare, sifonare și păstrarea formei în timp, ducând totodată la îmbunătățirea valorii de prezentare a produselor finite cât și a parametrilor de confort ale acestora.

Materialele folosite pentru captușirea îmbrăcămintei trebuie să fie lucioase, pentru că produsele să alunece ușor și să permită mutarea cu ușurință pe corpul purtătorului. Materialul ales pentru captușeală este vâscoză 100%.

Materiale pentru întărituri:

Întăriturile sunt materiale textile care dublează unele detalii ale îmbrăcămintei. Materialele pentru întărituri au drept scop mărirea rezistenței la purtare, la șifonare, ducând la îmbunătățirea valorii de prezentare a produselor finite, a parametrilor de confort și modelarea

îmbrăcămintei pe conformația corpului.

Materialul pentru întăritură este confecționat din bumbac 100%.

Materialele auxiliare se folosesc la confecționarea produselor de îmbrăcăminte, alături de materialul de bază și materialele auxiliare.

Materialele auxiliare cuprind:

ața de cusut;

furniturile;

garniturile;

auxiliarele pentru încheiat.

STABILIREA CONDIȚIILOR DE EXPLOATARE A PRODUSULUI ȘI A CERINȚELOR IMPUSE MATERIILOR PRIME

Producerea îmbrăcămintei pe scară industrială impune întreprinderilor de confecții respectarea unor condiții în procesul de proiectare și confecționare, care să asigure o îmbrăcăminte comodă, igienică, cu aspect plăcut și rezistentă.

Gradul de comoditate al îmbrăcămintei este asigurat prin alegerea materialelor cu caracteristici corespunzătoare și prin linia lejeră prevăzută la proiectare. La alegerea materialelor se au în vedere scopul și destinația produsului, iar lejeritatea se stabilește în funcție de vârstă și de modelul proiectat.

Îmbrăcămintea trebuie să asigure:

Neprejudicierea corpului uman;

Condiții dintre cele mai bune de respirație, circulație a sângelui și pentru manifestarea funcțiilor motorii;

Confort de îmbrăcare, încheiere și scoatere a îmbrăcămintei;

Starea de sănătate în general, adică un concept numit calitatea vieții.

Structura vestimentara are sarcina de a proteja organismul de influentele negative ale mediului și intemperiilor, cât și de a corecta înfățisarea exterioara a omului, supus permanent concepțiilor schimbatoare de etica și moda timpului.

Sacoul proiectat este caracterizat ca fiind o îmbrăcăminte semigroasă, ce se poartă în anotimpurile de primăvara și toamnă datorită materiei prime alese (lână70% + vâscoză 30%). Are ca destinație evenimentele pentru diferite ocazii sau festivități, iar prin acest fapt putem evidenția categoria de vârstă, care este destinată adolescenților și adulților.

Principalele funcții ale sacoul bărbătesc sunt:

Capacitatea de izolare termică, de reținere sau transport al căldurii corpului uman:

– este determinat de materialul întrebuințat, de linia îmbrăcămintei și de caracteristicile tehnologice adoptate în procesul de confecționare.

– sacoul proiectat impune folosirea unui material de baza din lână 70% și vâscoză 30%, pentru transportul căldurii corpului omenesc, realizat din culori închise sau deschise cu porii cât mai deschiși, având conductibilitate termică bună și o linie cât mai lejeră.

Capacitatea de absorbție a umidității și transportul acesteia:

– este o caracteristică igienică principală, care asigură continuitatea echilibrului de termoreglare a corpului.

– acest echilibru, realizat de către organismul uman, ce continuă cu ajutorul materialului de căptușeală (realizat din vâscoză 100%) si cel de baza in mică măsură, prin absorția traspirației.

Permeabilitatea la aer, capacitatea de aerisire a corpului:

– caracteristică igienică care realizează aerisirea corpului.

– contribuie la transportul și evacuarea transpirației degajate de organism.

Materialul pentru întăritură va fi nețesut și va reprezenta o capacitate bună de rezistență la purtare, șifonare și elasticitatea în mișcării.

PREZENTAREA MATERIILOR PRIME DE BAZĂ, SECUNDARE ȘI AUXILIARE. JUSTIFICAREA ALEGERII ACESTORA

Produsul proiectat, sacou pentru bărbați este realizat dintr-un material de bază care are în componența sa lână 70% și vâscoză 30%, cu un material secundar din vâscoză 100% folosit ca căptușeală, iar materialul pentru întăritură este compus din bumbac 100%.

LÂNA

Lâna face parte din categoria fibrelor naturale de origine animală. Este o fibra produsa de natura pentru a apăra oaia de adversitățile climatice. Oile sunt animale care fac parte din clasa mamiferelor. Ele sunt crescute nu numai pentru lână, dar și pentru carne, lapte și piele. În țara noastră oile fac parte din următoarele rase:

Rasa merinos: – caracteristică lânei superioare cu fibre fine, de culoare alb-gălbui;

– este cea mai răspândită, oferă o producție cantitativă și calitativă.

Rasa țigaie: – o rasă cu lână fină, crescută în medii uscate.

Rasa țurcană: – este rasa de oi cu lâna aspră, găsită în regiuni cu umiditate ridicată.

Fibra de lână este un produs al pielii animalului (oi), în jurul rădăcinii se află glandele sebacee și sudoripare care produc o secreție numită ucusi, care apără părul în timpul creșterii lui de influențele chimice, mecanice și de agenții atmosferici.

Cele mai importante proprietăți ale fibrelor de lână sunt densitatea de lungime, ondulațiile și structura lor. Ele pot fi împărțite din punct de vedere tehnologic în următoarele grupe:

Fibre fine

Fibre semifine

Fibre semigroase

Fibre groase

Metodele de obținere a lânii sunt:

Lâna de tunsoare – tunderea animalului viu;

Lâna tăbăcărească – ca produs secundar în tăbăcărie de pe pielea animalelor tăiate;

Lâna regenerată – realizat prin destrămarea zdrențelor de lână și a deșeurilor de filatură;

Compoziția chimică a lânei este constituită dintr-o proteină numită cheratină, care conține carbon, oxigen, hidrogen, azot și sulf.

Proprietățile lânei:

Chimice:

Comportarea față de acizi:

este o fribră rezintentă față de acizi, aceasta nu se distruge și reține o parte din acizi;

acidul sulfuros poate distruge pigmenții care dau culoare lânei, dar poate fi întrebuințat la albirea lânei;

acizi minerali destramă capetele fibrelor de lână.

Comportarea față de oxidanți:

lumina și agenți atmosferici au influențe asupra lâni;

albirea lânii în procesele de finisare chimică se bazează pe faptul că fibrele pot fi tratate cu oxidanți fără a suferii o degradare sensibilă, astfel albirea lânii se face cu apă oxigenată sau cu peroxid de sodiu.

Comportarea la acțiunea apei și a aburilor:

sub acțiunea apei reci lâna se umflă repede ceia ce provoacă creșterea secțiunii transversale a fibrei;

umflarea influentează proprietățile mecanice de lucrare, ușurând întinderea lor;

prelucrată cu aburi sau apă se vopsește mai repede și mai intens însă îi diminuează rezistența.

Comportarea la căldură și electricitate:

este rea conducătoare de căldură și electricitate (80C devine fragilă, iar la 150C pierde din umiditatea higroscopică, crește rigiditatea și fibrele se îngălbenesc);

la ardere emană fum cu un miros de corn sau unghie arsă cu degajare de amoniac și hidrogen sulfuros lăsând un scrum de culoare neagră de forma unei gâmălii.

Fizico-mecanice:

Culoarea:

este determinată de pigmenții cuprinși în celulele din coaja fibrei, dar și de rasa oi.

aceasta poate fi:

albă (merinos și spancă este aproape exclusiv albă);

alb-gălbuie;

neagră (diferite nuanțe de negru, inclusiv cafeniu-închis);

cenușie (albă și neagră);

multicoloră (seină, care nu este nici neagră, nici roșcată).

Luciul:

depinde de uniformitatea și de gradul de netezime al fibrei, de forma și poziția solzilor, de proprietățile stratului cortical, de structura și gradul de dezvoltare al stratului medular și de pigmentare;

acestea pot fi:

fibre lucioase (oile merinos, țigaie);

fibre mate (țurcană).

luciul lânii spălate depinde în mare măsură și de conținutul de apă al lânii și constituie criteriu de clasificare.

Ondulația:

influențează prelucrabilitatea ei, cu efecte asupra caracteristicilor firelor și a capacității de împâslire a țesăturilor (postavurilor).

gradul de ondulare depinde de finețea fibrei;

se întălnesc:

normale;

înalte;

exagerate;

slabe.

Higroscopicitatea:

este cea mai mare dintre fibrele naturale;

în condiții obișnuite lâna absoarbe din aer 15÷18% vapori apă, iar în atmosferă saturată de vapori de apă umiditatea poate ajunge până la 40%;

odată cu creșterea umidității crește și elasticitatea, iar rezistența scade;

lâna absoarbe bine umezeala corpului și o elimină cu moderație;

în țara noastră umiditatea admisa este de 17% pentru cea cardată, și 18,25% pentru cea pieptănată.

Lungimea:

prin lungime se înțelege lungimea medie a fibrei obținute de la o tundere la alta;

constituie principalul factor care îi determină tehnologia de prelucrare;

lungimea influențează, gradul de netezime, comportarea la frecare, pilozitatea, rezistența firelor,

valoarea naturală fiind determinată de distanța dintre capete pe direcția axei fibrei, iar cea reală, distanța dintre capete ia întinderea fibrei, raportul dintre cele două lungimi este gradul de ondulare;

din punct de vedere al lungimii, fibrele se clasifică astfel:

lungă: cu lungimea medie peste 100 mm;

medie: cu lungimea medie între 60 – 100 mm;

scurtă: cu lungimea medie între 30 – 60 mm.

lâna românească, în funcție de rasă, are lungimea medie:

merinos 50 – 80 mm;

spancă 50- 100 mm;

țigaia 60-120 mm;

stogoșă 80- 160 mm;

țurcană 100-300 mm.

Mecanice:

Rezistența:

este datorată stratului cortical și se apreciază prin:

rezistența la rupere, în cN;

rezistența specifică la rupere, în cN/tex.

la rupere depinde de finețea fibrei, și anume:

merinos 6÷18 cN;

spancă 8÷18 cN;

țigaia 16÷26 cN;

țurcană groasă 48÷80 cN.

rezistența specifică este mai mare la fibra fină, decât la cea groasă și se încadrează între 10÷18 cN/tex, la uscat;

în mediul umed lâna pierde 10-20% din rezistența specifică;

vopsirea și aburirea, temperaturi peste 50°C, acidularea și mai ales tratarea cu alcalii ori cu oxidanți reduc rezistența la rupere a fibrei.

Elasticitatea:

conferă produselor de lână moliciune, voluminozitate, tușeu, neșifonabilitate și rezistență la uzură;

poate fi privită sub trei aspecte:

elasticitatea ondulațiilor, care depinde de rasă și de conținutul de usuc;

elasticitatea de volum, care face ca o cantitate de lână comprimată să-și reia volumul inițial;

elasticitatea la întindere, care se manifestă prin revenirea la lungimea inițială după îndepărtarea forței de întindere.

prin umezire, lâna devine plastică, mai ales în prezența temperaturii de 100°C.

Împăslirea:

are loc atunci când fibrele au o bună elasticitate, revenindu-se ușor după deformările suferite;

pe această proprietate se bazează operația tehnologică de finisare chimică de piuare pentru obținerea postavurilor și păslelor.

VÂSCOZA

Este folosită atât în componența materialului de bază 30%, cât și în compoziția materialul pentru căptușeală.

Vâscoza face parte din categoria fibrelor chimice artificiale și este o soluție obținută prin dizolvarea xantogenatului de celuloză sodată într-o soluție diluată de hidroxid de sodiu. Vâscoza este constituită din macromolecule de ceuloză aproape pură cu un grad de polimerizare mai mic decât al celulozei din bumbac și cu o rezistența mecanică mai scăzută. Fibrele de vâscoză sunt mai hidrofile decât cele de bumbac.

Tehnologia de fabricație a vâscozei cuprinde o serie de operații:

Omogenizarea și condiționarea din diferite părți/loturi → tăierea și gofrarea folilol → alcalinizarea → dezfibrarea alcalicelulozei → prematurarea → santogenarea → dizolvarea substanțelor obținute ale celulozei → maturarea → filarea → finisarea fibrei.

Proprietățile vâscozei:

Chimice:

Acțiunea acizilor: – rezistența mică la acizi tari;

Acțiunea bazelor: – rezistență mică la baze tari;

Acțiunea oxidanților: – rezistență mică;

Acțiunea solvenților: – rezistă la solvenți organici, clorit de sodiu, acetonă, apă fierbinte, insolubilă în acid formic;

Comportarea la ardere: – arde repede cu un miros de hârtie arsă, lăsând o cenușă albicioasă.

Fizico-mecanice:

Culoarea:

este gălbuie până la galben-brun, datorită sulfului coloida sau poate fi diferită colorată când vopsirea se face în masa de soluție.

Luciul:

este unul puternic de culoare argintie.

Lungimea:

la rupere a vâscozei în stare uscată este de 14,5 până la 19,8 km.

Higroscopicitatea:

este mai mare decat a celor de bumbac;

absorția de umiditate se face la 20C și umiditatea relativă a aerului de 65% este de 11%.

Uniformitatea și netezirea:

sunt cerințe importante impuse oricărui tip de fir care urmează a fi prelucrat în produse textile.

Moliciunea:

are un rol importat în obținerea țesăturilor moi care se mulează bine pe corp;

este în funcție de alegerea corectă a condițiilor de filare, de elasticitate și de structura fibrei.

Alungirea la rupere:

în stare uscată este 20 ÷ 24%;

în stare umedă este 23 ÷ 26%;

Rezistența la tracțiune:

la temperaturi înalte între 100C își păstrează rezistența, însă peste aceste temperaturi firele îți pierd rezistența, iar la 170C se descompun;

răsucirea se face cu scopul de a mări rezistența și pentru a ușura prelucrarea lor.

BUMBACUL

Materialul de întăritură este confecționat din bumbac nețesut. Întăriturile nețesute se obțin din materiale textile prin procedee speciale. Se realizează din fibre textile selecționate în acest scop, care sunt legate între ele cu ajutorul unei soluții chimice denumite liant.

Din categoria fibrelor textile naturale vegetale se încadrează bumbacul. Bumbacul este o plantă tehnică, cultivată în zonele călduroase, crește sub formă de tufe.

Rădăcina este pivotantă. Tulpina este semiînaltă, ierboasă, spre maturitate devine lemnoasă, ramificată,dezvoltă ramuri vegetative și ramuri fructifere. Frunzele sunt mari și lucioase pe partea superioară.

Florile se dezvoltă pe ramificațiile fructifere, pe măsură ce se maturizează își schimbă culoarea din galben în roșu, bobocii care vor devenii fructe se modifica și după trei-patru săptămâni eliberează capsulele care conțin fibrele de bumbac.

Fructul este o capsulă care conține patru până la șase semințe, care la maturitate se desface în cinci parți, eliberând semințele care sunt înconjurate de fibre textile. Semințele produc fibră brută de bumbac care se recoltează.

Bumbacul este o fibră naturală, moale care crește în jurul semințelor plantei, culoarea este albă sau gălbuie în funcție de pigmenții naturali, luciul este mat, fibrele sunt scurte, higroscopice au capacitatea de a absorbi lichidele din mediul înconjurător.

Proprietățile bumbacului sunt:

fiabilitate foarte buna;

rezistența la diferite solicitări mecanice;

stabilitate bună în structurile textile;

rezistența bună la purtare;

higroscopicitate mare;

afinitate bună la coloranți.

CAPITOLUL II.

ELABORAREA CONSTRUCȚIEI TIPARULUI PENTRU MODEL ALES

Tiparele sunt construcții grafice efectuate pe hârtie, sau mai nou pe calculator, pe baza dimensiunilor corpului și a modelului respectiv. Ele se construiesc pentru fiecare detaliu al produsului respectiv, pentru mărimile medii, de la care prin multiplicare se pot obține toate mărimile necesare unui set.

Tiparele proiectate au formă plană, marginile cu linii diferite, care prin asamblare formează produsul de îmbrăcăminte.

De-a lungul evoluției îmbrăcămintei s-au conturat câteva metode de obținere a tiparelor pentru produsele de îmbrăcăminte.

Clasificarea metodelor de constructie a tiparelor:

Metoda mulajelor:

Metoda consta in aranjarea direct pe corpul purtatorului sau a unui manechin, a unei hartii sau panze si trasarea unei linii de contur pe aceasta, cum ar fi linia umarului, linia rascroielii gatului, linia de imbinare a bratului cu trunchiului precum si fixarea adancimii unor pense, falduri si a unor puncte de control;

Metoda este simpla, constructia nu necesita calcule dar da rezultate numai in urma probelor si corectiilor sucesive, fiind inaplicabile in conditii de serie. Actualmente, metoda se mai utilizeaza la obtinerea unor produse pentru teatru sau produse cu un grad mare de drapare.

Metoda clasica:

Cea mai raspandita si utilizata inca in mare masura este metoda geometrica. Constructia tiparelor se executa pe baza informatiilor despre dimensiunile corpului si adaosurilor corespunzatoare tipului de produs care se proiecteaza.

In constructie se porneste de la un număr limitat de dimensiuni ale corpului tip, o serie de alte dimensiuni care la proiectarea individuala s-ar putea prelua direct pe corp (dimensiuni secundare) sunt inlocuite cu valori calculate pe baza unor relatii simple, in majoritate de proportionalitate, in functie de dimensiunile principale.

Metodele analitice:

Se disting prin descrierea contururilor tiparelor. Metode care s-au dezvoltat in ultimul timp cu ajutorul tehnicii de calcul, iar acum exista programe speciale folosite pentru constructia tiparelor in industria de confectii.

ALEGEREA CONSTRUCȚIEI TIPARELOR DE BAZĂ

Proiectarea tiparelor se descfășoară în cadrul serviciului tehnic și de creație din întreprindere, în faza primară a realizării unui produs sau a unui lot de produse

Procesul de construcție grafică a unui tipar cuprinde ca faze și etape de lucru:

Construcția tiparului de clasic;

Transformarea tiparului clasic în model;

Multiplicarea tiparului de bază.

Tiparul clasic este construit cu linie clasică (simplă). Tiparul se obține prin construcția clasică, bazată pe dimensiunile principale ale corpului, având linia de contur specifică formei produsului proiectat.

Tiparul de bază se obține din tiparul clasic căruia prin transformarea în model i se adaugă rezervele de cusătură și tivuri.

În cadrul tiparul de bază al sacoului bărbătesc ales, se efectuează construirea fiecărui tipar din ansamblul de detalii ce alcătuiesc produsul (pieți, spate, mâneci, guler, etc.).

La contruirea tiparului de sacou se distring trei etape de lucru:

Calculul dimensiunilor de bază: – pe baza dimensiunilor principale date, se stabilesc dimensiunile de bază ale corpului care se folosesc în construcția tiparului de sacou.

Trasarea liniilor de bază: – cuprinde operațiile de trasare a liniilor de bază, atât în lungimea cât și în înălțimea tiparului.

Trasarea liniilor de contur: – cuprinde operațiile de determinare a punctelor și a liniilor ajutătoare și, apoi trasarea liniilor de contur.

STABILIREA PARAMETRILOR DE BAZĂ NECESARI CONSTRUCȚIEI TIPARULUI DE MODEL

Tiparul de bază a sacoului bărbătesc a fost proiectat pentru un corp tip mediu, valorile concrete ale dimensiunilor corporale precum și cele specifice tipului de produs au fost preluate din actele normative specifice, cu mici modificări.

Sacoul proiectat a fost conceput prin metoda geometrică care se executa pe baza informatiilor despre dimensiunile corpului si marimea adaosurilor corespunzatoare tipului de produs care se proiecteaza. In constructie se porneste de la un număr limitat de dimensiuni ale corpului tip, o serie de alte dimensiuni care la proiectarea individuala s-ar putea prelua direct pe corp (dimensiuni secundare) sunt inlocuite cu valori calculate pe baza unor relatii simple, in majoritate de proportionalitate, in functie de dimensiunile principale. Din acest motiv dimensiunile calculate pot fi numite si masuri proportionale.

In constructiile geometrice se porneste de la urmatoarele date initiale:

Dimensiunile corpului tip, acestea sunt in genereal dimensiunile principale care definesc tipodimensiunea si in functie de metoda inca un numar redus de dimensiuni secundare.

Dimensiunile proprii produsului, acestea sunt dependente de tipul produsului, model sau moda (Ex. Lungimea manecii, ungimea produsului).

Adaosurile dintre care in mod deosebit se precizeaza, adaosurile compozitionale pe linia de baza, pe care se face dimensionarea in latime a produsului si a detaliilor sale.

Tabel II.1. Dimensiunile necesare construcției

Tabel II.2. Dimensiunile proprii produsului

Tabel II.3. Dimensiunile adaosurilor

CONSTRUCȚIA TIPARULUI DE BAZĂ

Construcția tiparului pentru un produs cu sprijin pe umeri cum este sacoul de bărbați proiectat, începe cu trasarea liniilor rețelei de bază pe care urmează să se dimensioneze detaliile principale: spatele și fața produsului. Aceste detalii se prezintă pe același desen, pentru a evidenția corespondența dintre liniile de contur care, după asamblare se unesc. Datorită simetriei corpului, pe desen se traseaza numai o jumatate din tiparele detaliilor simetrice.

Tiparele mânecii și a gulerului se construiesc după definitivarea conturului detaliilor principale, pentru a se asigura corespondența dintre liniile de contur care se asamblează.

Pentru orice produs cu sprijin pe umeri, tiparul detaliilor principale se încadrează într-o rețea de linii rectangulare, numită și rețea de bază, construita din 6 linii orizontale și 7 linii verticale.

Liniile rețelei de bază au urmatoarele semnificații:

Liniile orizontale:

– linia orizontală de bază (linia de lățime a răscroielii gătului la spate);

– linia bustului;

– linia taliei;

– linia șoldului;

– linia de terminație;

– linia de lățime a răscroielii gătului la față.

Liniile verticale:

– linia de simetrie a spatelui;

– linia de simetrie a feței;

– linia de lățime a spatelui;

– linia de lățime a feței;

– linia de înălțime a spatelui (marchează poziția punctului cel mai înalt al spatelui);

– linia de înălțime a feței (marchează poziția punctului cel mai înalt al feței);

– linia cusăturii laterale (linia de asamblare a feței cu spatele).

CONSTRUCȚIA TIPARELOR DE BAZĂ PENTRU REPERELE FAȚĂ ȘI SPATE

Tabel II.4. Algoritmul de construcție a tiparuli de bază pentru elementele față și spate a sacoului pentru bărbați.

Fig.II.5. Tiparul de bază pentru față, spate și clin a sacoului bărbătesc pentru mărimea 50

CONSTRUCȚIA TIPARULUI DE BAZĂ PENTRU MÂNECĂ

Mânecile sacoului pentru bărbați proiectat, este confecționat din două repere, față și dos de mânecă.

Pentru construcția tiparului pentru mânecă avem nevoie de următoarele date inițiale:

Parametri constructivi preluați din tiparul de bază pentru elemntele față și spate:

Înălțimea umărului la față (Iuf):

Înălțimea umărului la spate (Ius):

Perimetrul răscroielăă mânecii (Prm):

Prm = 58cm

Dimensiunile elemntului mânecă:

Lungimea mânecii:

Lm = 63cm

Lățimea mînecii la terminație:

lmt = 16cm

Calcule preliminare:

Înălțimea răscroielăă mânecii (Îrm):

Diamereul interior (Di):

Tabel II.nr.5.: Algoritmul de construcție atiparului pentru mânecă

Fig.II.6.Tipar de bază pentru mânecă din două repere a sacoului bărbătesc

pentru mărimea 50

CONSTRUCȚIA TIPARELOR DE MODEL

Transformarea tiparului de bază în model are drept scop aducerea detaliilor la forma și dimensiunile impuse de model. În cadrul acestei faze de lucru produsul trebuie să-și păstreze dimensiunile date la construcția clasică. Detaliile sale pot fi modificate ca formă în funcție de forma și linia modelului proiectat. Introducerea rezervelor se face la obținerea șabloanelor principale, după ce am obținut tiparul de model, prin trasformare.

Faza de transformare a tiparului clasic în model cuprinde:

Trasarea liniilor de modă: – etapă de lucru ce cuprinde operațiile de stabilire a liniilor de model și determinarea prin calcul a acestor linii pentru fiecare detaliu care necesită transformări.

II.3.1. TRANSFORMAREA TIPARELOR DE BAZĂ CONFORM PARTICULARITĂȚILOR MODELULUI

Sacoul pentru bărbați ales pentru proiectare este unul pentru anumite ocazii și evenimente care necesită un anumit tipar pentru al diferenția de cele de zi cu zi, de birou sau cele cu un aer sportiv.

Tiparul de bază al sacoul pentru bărbați va dobândi următoare modificări pentru a ajunge la tiparul de model dorit:

Tiparul pentru față:

Piepții îmbrăcămintei pentru bărbați, butonierele se confecționează la pieptul stâng, iar nasturii la pieptul drept.

Piepții se vor lăți cu doi centimetri, care determină distanța de suprapunere a fețelor. Sistemul de închidere este la un singur rând de nasturi, modelul fiind la doi nasturi (unul fiind de ornament la o distanță de un centrimetru).

Acest sistem de închidere este recomandat pentru o aparitie stilistică. Acest sacou este considerat deosebit deoarece este mai elegant în comparație cu celelalte sacouri. Este avantajos pentru bărbații mai corpolenți sau care au burtă, pentru că nu atrage atenția asupra acestei zone cu probleme și înalță silueta.

După stabilirea sistemului de închidere, poziția primului nasture care este de ornament și nu necesită butonieră, este la o distanță de 10 centimetri de la linia taliei. După fixarea nasturelui la o distanță de 1,5 centimetri se fixează poziția celui de al doilea nasture și a butonierei. Lungimea butonierei este de 2,5 centimetri.

La tiparul de față a sacoului sunt aplicate detalii secundare: buzunarele. Pe partea stângă a repereului față a sacoului este aplicat un buzunar de tip laist, caracterizat printr-un refilet lat montat în deschizătura buzunarului. Buzunarului este aplicat pe linia bustului cu o lungime de 10,5 centimetri și înălțimea de 3 centimetri. Cel de al doilea buzunat aplicat pe fața sacoului este un buzunat cu refileți și clape, poziționat la terminația pensei cu o lungime de 15 centimetri, iar înălțimea fiind de 4,5 centimetri. Acest tip de buzunar este aplicat și pe partea dreaptă a reperului față a sacoului. Deasupra acestuia se poziționează încă un buzunar cu doi refileți, cu lungimea de 13 centimetri. Este poziționat la jumătatea distanței dintre talie și bust, iar capătul din față va fi la 1 centimetru de pensă.

Reverul și gulerul:

Linia de râsfângere a reverului se stabilește poziția a două puncte R și R1, unde R este punctul de terminație a reverului care depinde de poziția ultimei butoniere din partea de sus a feței sacoului. Distanța dintre ultima butonieră și R este de 1,5 centrimetri.

Punctul R1 este situat pe prelungirea liniei umărului unde segmentul și care are o lungime de 3 centimetri. Această distanță depinde de poziția corpului (curbura cervicală a coloanei) și va reprezenta înălțimea șteiului gulerului. R și R1 se unesc printr-o linie dreaptă care se va prelungi deasupra punctului R1 și va reprezenta linia de râsfrângere a reverului.

Dimensiunea și forma reverului se stabilește la intersecția liniei de râsfrângere a reverului R și R1 cu linia inițială de contur a râscroielii gâtului la față , se fixează punctul R2. Din punctul R2 în jos se fixează o distanță R2R3 egală cu 5 centimetri.

Punctul R3 reprezintă linia de râsfrângere a reverului o lățime maximă care se fixează dintr-o perpendiculară din R3 spre stânga cu o dintanță R3R4 egală cu 8 centimetri.

Punctul R4 se unește cu punctul R printr-o linie ajutătoare, după care se racordează cu ajutorul florarului pentru a obșine linia dorită a reverului șal.

Construcția dosului de guler se realizează din punctul 161 ca centru cu o rază egală cu lungimea conturului râscroielii gâtului la spate se trasează un arc de cerc care intersectează linia de râsfrângere a reverului, unde va fi poziționat punctul G. În spre dreapta se va fixa punctul G1, unde GG1 este egal cu distanța de 2,5 centimetri care reprezintă devierea liniei de râsfrângere a gulerului față de cea a reverului.

Punctul G1 se unește cu punctul R2 și se racordează. Pe linia R1G1 spre dreapta se trasează o perpendiculară pe G1, pe care se măsoară G1G2 care este egală cu segmentul . Punctul G2 se racordează cu punctul G3 fixat pe linia de râscroială a gâtului, unde este egal cu 3 centimetri. O perpendiculară din G2 se fixează pe linia în succesiunea punctelor G2G1 și G1G4 egale cu înălțimea perelinei care este G2G1 = 3 centimetri.

Punctul G4 se racordează cu R4 trasanduse astfel linia de contur exterior al dosului de guler.

Reverul șal este lung, începând de la jumătatea distanței dintre linia bustului și a taliei. Reverul oferă suficient spațiu pentru a dezvălui combinația stilistică dintre cămașă și cravată.

Tiparul pentru spate:

Pe patele modelui de sacou proiectat îi sunt executate 2 șlițuri laterale, pentru a oferi mai multă comoditate în purtarea sacoului, lungind și conturând, în același timp, silueta. Șlițutile sunt poziționate în continuarea liniei de terminație a sacoului atât a reperelor spate , cât și a reperelor clin , cu o dintanță egală de 4 centimetri și o înălțime de 18 centimetri.

Mânecile:

Tiparul pentru mânecă este confecționat din două repere unde linia de terminație a feței și a dosului de mânecă este prelungită cu 3 centimetri și cu o înălțime de 10,5 centimetri pentru formarea șlitului.

Fig.II.7.Transformarea tiparului de bază în tipar de model (repere piepți, spate, clin)

CONSTRUCȚIA ȘABLOANELOR

Sabloanele sunt elementele documentatiei tehnice care determina constructia, forma si dimensiunile reperelor unui produs de îmbracaminte, respectiv conditiile tehnice de croire si prelucrare ale acestora. Ele se executa pentru toate reperele care intra în structura unui produs de îmbracaminte.

Sabloanele se pot clasifica dupa urmatoarele criterii:

dupa modul de constructie:

Sabloane principale

reprezinta sabloanele pentru reperele produsului, executate din materialul de baza, ele find copii fidele ale tiparelor de model definitivate prin introducerea adaosurilor tehnologice specifice, revere pentru asamblări, tivuri și eventuale contracții la tratamentele umidotermice;

se executa dupa gradarea tiparelor definitive in gama dimensionala necesara (fata, spate si maneca).

Sabloanele derivate

sunt sabloanele care se obtin pe baza sabloanelor principale, acestea sunt sabloanele unor repere care se executa tot din materialul de baza cat si sabloanele care se croiesc din materialul de captusala respectiv din materialele de intarire si termoizolare.

Sabloanele ajutatoare

sunt sabloanele utilizate in procesul de confectionare a produsului pentru stabilirea pozitiei unor elemente de produs cum ar fi: buzunare, clape, taieturi, etc. sau pentru verificarea unor linii de contur cum ar fi rever, cant, terminatie, rascroiala mânecii, etc. a caror forma si dimensiuni trebuie sa fie pastrate cu inalta precizie in produsul finit.

se folosesc deasemenea si la precizarea pozitiei nasturilor si butonierelor.

se executa in baza sabloanelor principale si derivate.

dupa modul de utilizare în procesul de productie:

Sabloanele etalon

sunt copii fidele ale tiparelor definitive, ale tuturor reperelor care alcatuiesc un model.

ele se utilizeaza in scopul verificarii periodice a sabloanelor de lucru si se pastreaza in cadrul serviciului tehnic.

Sabloanele de lucru

se utilizeaza in procesul de productie si se obtin prin copierea sabloanelor etalon, ele se utilizeaza in operatiile de incadrare, croire dupa contur, verificare a reperelor croite si de control a operatiilor de termolipire sau coasere.

sabloanele de lucru se executa in 3-4 exemplare si se confectioneaza din materiale rezistente cum ar fi carton cu grosime de 0,9-1,6 mm sau din plastic, pentru o mai buna stabilitate dimensionala si rezistenta ridicata la uzura.

Pe sabloanele principale, derivate, etalon și pe sabloanele de lucru se trec urmatoarele date:

Materialul (de baza, captusala, intaritura,etc.);

Tipodimensiunea (marimea);

Directia sau sensul de amplasare pe material, numita si directie nominala, precum si abaterile admise;

Rezervele de cusaturi si tivuri;

Adancimea penselor netaiate, a cutelor sau faldurilor, precum si sensul de indoire a materialului;

Pozitia unor semne de control necesare la imbinarea cu alte repere sau elemente de produs;

Zonele in care se aplica modelarea prin tratamente umidotermice (daca este cazul).

II.4.1. CONSTRUCȚIA ȘABLOANELOR PRINCIPALE:

In vederea constructiei sabloanelor principale, este necesar sa se definitiveze tiparele de model in sensul includerii tututror adaosurilor tehnologice necesare in operatiilor de confectionare cum sunt: rezervele de cusaturi, rezervele de tivuri, precum si adaosurile pentru contractia materialelor la tratamente umidotermice.

Marimea adausurilor pentru cusaturi depinde de grosimea si desirabilitatea materialelor, de tipul cusaturilor, de numarul straturilor in imbinare si de forma liniilor de contur. Rezerva de cusatura pentru linii drepte sau curbe (dar cu o rază mare) este de 1 cm si pentru linii curbe mici (la râscroiala gătului, mânecii și capul mânecii) valoarea adaosului pentru cusătură este de 0,8 cm. Pentru terminația produsului se adoptă valoare de 4 cm a adaosului de cusătură (fața, spatele, clinul, mânecile).

Adaosul pentru tivuri depinde de tipul produsului, forma liniei terminale si de modul de finalizare a terminatiei.

Adaosurile pentru contractia materialelor pot fi luate in calcul la definitivarea tiparelor de model sau se determina si se introduc in constructia tiparelor in functie de marimea contractiei materialului.

Pe sabloane se marchează marimea adaosurilor pentru cusaturi si tivuri si se fixeaza directia nominala, directie care la amplasarea pe materialul textil trebuie sa coincida cu directia de maxima rezistenta a acestuia la solicitare.

II.4.2. CONSTRUCȚIA ȘABLOANELOR DERIVATE:

În constructia lor se tine cont de metoda de prelucrare si asamblare, care determina atât forma liniilor de contur cât si marimea adaosurilor tehnologice.

Șabloane derivate se realizează pentru:

Material de baza

Se construiesc pe baza celor principale si trebuie sa se tina cont de metodele de prelucrare si asamblare a detaliilor unui produs, deoarece in functie de acestea se determina atat forma liniilor de contur a sabloanelor derivate cat si marimea adaosurilor tehnologice.

Din materialul de bază se construiesc șabloane derivate pentru piepți, bizet, spate clin, mâneci, guler, ștei, capace, teșlu.

Reperele din captusala

Captuseala are atat un rol functional cat si estetic in produsul de imbracaminte:

Contribuie la marirea izolatiei termice a ansamblului vestimentar;

Datorita coeficientului de frecare foarte mic, permite imbracarea si dezbracarea usoara a produsului;

Finiseaza produsul la partea interioara.

Din căptușeală se construiesc șabloane derivate pentru piepți, spate, clin, mâneci, dosul capacelor și pungile de buzunar.

Constructia sabloanelor pentru captusala se realizeaza pornind de la sabloanele reperelor care se captusesc, iar marimea adaosurilor pentru constructia acestora se stabileste pe baza conoasterii proprietatilor fizico-mecanice ale materialului de baza si a captuselii, dintre acestea cele mai importante sunt:

contractia la tratamente umido-termice;

alungirea la intindere care intervine in procesul de exploatare a produsului.

Straturi de intarire

Straturile de intarire au rol de a rigidiza unele zone ale produsului in vedera menținerii formei acestora precum si de a asigura stabilitatea dimensionala a unor linii de contur (canturi, tivuri).

Din întăritură se construiesc șabloane derivate pentru piepți, bizeți, la clin râscroială față și tiv, râscroiala gâtului la spate și tiv spate, la mâneci tiv și șliț, guler și ștei, capace.

Materialele de intarire trebuie sa prezinte masa redusa, stabilitate dimensionala ridicata, si sa isi pastreze proprietatile si dupa spalare casnica sau curatare chimica.

Intariturile pot fi dispuse pe intreaga suprafata a unui reper sau numai in anumite zone ale reperului.

Sablonul pentru intaritura unui reper din materiarul de baza se construieste pornind de la sablonul acestuia, tinand cont de contractia materialului si tehnologia de asamblare cu materialul de baza.

Dimensionarea corectă a șabloanelor de întăritură asigură realizarea dimensiunilor proiectate ale produsului finit, aspectul exterior, calitatea de asamblare a produsului.

II.4.3. CONSTRUIREA ȘABLOANELOR AJUTĂTOARE:

Sabloanele ajutatoare se utilizeaza la:

Pozitionarea si trasarea unor elemente de produs cum ar fi pensa, buzunare, precum si locul de executie ale acestora pe reperul principal.

Pozitionarea si locul de executie al nasturilor si butonierelor.

Corectarea formei unor linii de contur cum ar fi:linia cantului, a reverului, linia de terminatie sau linia de rascroiala a manecii.

Sabloanele ajutatatoare se construiesc pe baza sabloanelor principale si derivate si trebuie sa prezinte liniile de contur cu o precizie foartte ridicata pt a putea fi reorientate corect fata de liniile de contur ale reperelor care se prelucreaza.

CAPITOLUL III.

GRADAREA ȘABLOANELOR DE MODEL

În proiectarea constructivă a unui model, pentru fabricația industrială, tiparele se construiesc de obcei pentru o tipodimensiune medie din cadrul unei grupe de conformație pentru care se recomandă modelul. Aceste tipare poartă numele de tipare originale de preferință. Tiparele reperelor pentru celelalte variante dimensionale în care se va executa modelul se obține pe baza acestor tipare originale printr-un proces numit gradare.

Gradarea reprezintă procesul de obținere a tiparelor reperelor unui model dat pentru întreaga gamă dimensională în care se confecționează acesta (complet de șabloane), pe calea măririi sau micșorării reperelor construite pentru una sau două tipodimensiuni de referință (în funcție de metodă), după anumite reguli precise.

Prin gradare trebuie să se asigure precizia parametrilor dimensionali ai produsului pentru oricare corp tip din gama în care se confecționează acesta, să se respecte particularitățile modelului pentru oricare tipodimensiune (siluetă, proporții între părți și întreg etc.), astfel încât tiparele obținute prin gradare să nu difere de cele care s-ar obține prin repetarea construcției tiparelor de model pentru fiecare tipodimensiune în parte.

Metodele de gradare care se cunosc sunt metodele grafice – manuale, dar alături de aceste se dezvoltă metodele analitice de gradare și tot mai mult se utilizează mijloacele automatizate de obținere a setului de tipare.

Prin gradare trebuie să se obțină tipare cu un contur asemenea cu cel al tiparelor originale.

Punctele care au servit la trasarea tiparelor mai mici sau mai mari decât tiparul de referință se numesc puncte de gradare. În general, în toate metodele manuale indiferent de modul de lucru se obțin întâi punctele de gradare și apoi aceste puncte se unesc prin linii de contur paralele la cele ale tiparului de referință.

Sunt cunoscute trei medote de gradare:

Metoda de grupare: – sau metoda „cu doua tipare“ se realizeaza cu ajutorul tiparelor definitivate pentru doua tipodimensiuni din gama dimensionala în care se va confectiona un anumit model.

Acestea pot fi cele doua tipodimensiuni extreme, sau tipodimensiunea medie si una din extreme. În mod frecvent, se aplica aceasta metoda pentru gradarea pe marimi cu pastrarea taliei constanta.

Gradarea prin aceasta metoda se bazeaza pe proprietatea conform careia în tiparul oricarui reper exista doua axe initiale (fixe), care ramân stabile la trecerea de la o tipodimensiune la alta.

Metoda focarului: – sau ”metoda radială„ în cazul acestei metode se pornește de la tiparele definitive executate pentru tipodimensiunea medie.

Pe tiparul fiecărui reper se alege un punct numit focar, care se unește prin linii drepte cu fiecare punct caracteristic de pe tiparul de referință, linii sau raze care reprezintă direcțiile de gradare în care se vor deplasa punctele caracteristice ale mărimii de referință.

De-a lungul acestor raze se plasează creșterile interdimensionale, în exteriorul mărimii medii pentru mărimile mai mari, și în interiorul mărimii medii, pentru mărimile mai mici. Punctle astfel obținute se unesc cu linii de contur paralele cu cele ale tiparului de referință.

Metoda de calcul proporțional: – se realizează pornind de la tiparele de model definitivate pentru o tipodimensiune, de obicei tipodimensiunea medie, din gama în care se confecționează un anumit model.

Aceste metode diferă prin numărul tiparelor de referință de la care se pleacă pentru gradare, prin modul de alegere a sistemului de axe și, în special, prin modul de stabilire a creșterilor interdimensionale (cote de gradare). În toate metodele, pe baza tiparului (sau tiparelor) de referință se obțin întâi punctele caracteristice pentru celelalte tipodimensiuni din gamă și apoi se trasează conturul tiparelor, prin unirea punctelor anterior obținute prin linii asemenea cu cele ale tiparului (tiparelor) de referință.

III.1. GRADAREA PRIN METODA DE CALCUL PROPORȚIONAL. JUSTIFICAREA ALEGERII METODEI DE GRADARE.

Metoda de gradare adoptată pentru produsul proiectat ales este cea a calcului proporțional. Este metoda care cunoaște o largă răspândire, fiind practic metoda folosită curentă pentru gradarea tiparelor.

Metoda se bazează pe principiul conform căruia fiecare punct caracteristic de pe conturul tiparului de referință se deplasează, pentru gradare, în raport cu un sistem de axe de coordonate cu originea în punctul respectiv, deplasările pe orizontală și verticală ale acestor puncte fiind dependente de modificarea parametrilor antropometrici de la o tipodimensiune la alta și de poziția relativă a punctelor de pe contur în raport cu axele inițiale.

Deplasările pe orizontală sau verticală ale punctelor care definesc tiparul poartă numele de creșteri interdimensionale sau cote de gradare, și se stabilesc pe baza relațiilor de calcul utilizate la stabilirea poziției punctelor constructive respectiv, în funcție de variația parametrilor dimensionali care intră în structura relațiilor de calcul.

La gradare se pornește de la tiparul tipodimensiunii medii în raport cu care se fixează sistemul de axe fixe sau axe inițiale. În fiecar punct caracteristic de pe contur se fixează un sistem de axe perpediculare cu originea în punctul respectiv, în raport cu care se cunosc creșterile interdimensionale pe direcția orizontală și verticală.

Astfel așezând pe acest sistem de axe creșterea interdimensionale pe cele două direcții stabilite pentru fiecare punct se vor afla pozițiile punctelor caracteristice pentru mărimile mai mari sau mai mici decât mărimile de referință. Aceste puncte obținute se vor afla pe dreapta care se numește direcție de gradare. Aceste puncte se unesc apoi cu linii de contur paralele cu cele ale tiparelor de referință.

Punctele situate pe xele inițiale se deplasează doar pe o singură direcție – cele de pe axa verticală doar pe verticală, iar cele de axa orizontală doar pe orizontală.

Restul punctelor de pe contur se deplasează atât pe direcție orizontală cât și pe direcșie verticală.

Obținerea punctelor caracteristice pentru restul tipodimensiunilor din gamă pornind de la mărimea de referință poate fi făcută în succesiune sau pe sărite, țănâmd cont de numărul de ordine al tiparului ce urmează a fi obținut.

La gradarea pe mărimi cu păstratea taliei constante, indicatorul dimensional principal care variază este perimetrul bustului, astfel că în direcție orizontală creșterea totală în lățime a tiparelor la nivelul bustului de la o mărime la alta este de 4cm → ∆Pb= 2 cm, deoarece construcția se realizează pe jumătatea din reperele simetrice. Această creștere este distribuită între segmentele constructive aflate la nivelul liniei bustului în fucție de relațiile de calcul utilizate la dimensionarea în lățime a tiparelor.

III.2. PARAMETRII NECESARI OPERAȚIEI DE GRADARE

Tabel III.1.Dimensiuni necesare construcției

Tabel III.2.Variația de calcul al creșterilor interdimensionali

III.3. GRADAREA TIPARELOR DE MODEL

Tabel III.3. Stabilirea cotelor de gradare pentru punctele caracteristice

Cu ajutorul programului Gemini Pattern Editor s-a executat gradarea reperelor pentru gama de mărimi 46, 48, 50, 52 și 54.

CAPITOLUL IV.

STABILIREA CONSUMURILOR SPECIFICE ȘI A INDICILOR DE UTILIZARE A METERIILOR PRIME ÎN URMA OPERAȚILOR DE ÎNCADRARE

Consumul specific – reprezintă cantitatea de materie primă (material de bază, auxiliare și accesorii, precum și materiale secundare) necesară confecționării unui produs.

Consumul specific ca element al documentației tehnice elaborate pentru un produs, constituie unul din principalii indicatori în baza căruia se verifică raționalitatea proiectării produsului.

Partea principală din norma de consum necesară confecționării unui produs de îmbrăcăminte o reprezintă suprafața șabloanelor componente, stabilită în etapa de proiectare constructivă a produsului.

Normarea consumului presupune stabilirea combinațiilor de tipodimensiuni care se vor încadra, executarea încadrărilor (pe variante de lățimi ale materialului), stabilirea consumului specific, determinarea suprafeței șabloanelor și calculul indicelui de utilizare a suprafeței materialului.

La încadrarea șabloanelor trebuie respectate o serie de restricții impuse de tipul produsului și particularitățile materialului din care se confecționează produsul.

IV.1. EFECTUAREA ÎNCADRĂRII ȘABLOANELOR DE BAZĂ:

Încadrarea șabloanelor este operația de conturare a șabloanelor pe material. În funcție de numărul de produse încadrate pe aceeași foaie de material încadrările pot fi:

Încadrările simple – se obtin prin încadrarea unui singur model, într-o singura marime, o singura data. Aceste încadări se practică în secția de creație pentru execuția modelului etalon sau în producția de serie în scopul valorificării cupoanelor de material.

Încadrările combinate – sunt cele la care se amplasează pe aceeași foaie reperele pentru două sau mai multe produse. Acestea sunt cele mai eficiente și de aceea sunt încadrările care se și practică la scară industrială. Produsele încadrate pot fi de aceeași tipodimensiune, sau tipodimensiune diferite, precum și același model sau chiar modele diferite.

Principala condiție care trebuie respectată la amplasarea șabloanelor pe material este respectarea direcției nominale, precizată pe fiecare șablon în parte.

Direcția nominală (sau fir drept) trasată pe un șablon este direcția pe care trebuie amplasat șablonul fără abateri și acesta trebuie să coincidă cu direcția de maximă rezistentă a materialului (direcția urzelii pentru țesături).

De obicei la șabloanele reperelor mari această direcție nominală este orientată în lungimea reperului, astfel că lățimea acestuia va fi amplasată pe direcția pe care materialele prezintă în general alungiri mai mari (bătătură).

Respectând acestă amploare, crește rezistența la solicitări repetate a produsului, ajută la o bună stabilirea a acestuia în lungime și se îmbunătățesc condițiile de confort în purtare deoarece materialul poate prelua mai ușor modificările corpului în dinamică.

Un alt avantaj al respectării acestei amplasări s-a demonstrat a fi asigurarea unui consum mai mic de material, decât dacă amplasarea șabloanelor ar urmă o direcție înclinată fată de direcția urzelii.

Există și cazuri în care se admit unele abateri de la direcția nominală, dar numai dacă aceasta nu denaturează aspectul produsului și nu îngreunează tehnologia de execuție.

Multiplicarea încadrarilor. Încadrarile pot fi multiplicate:

cu ajutorul pantografului;

prin fotografiere;

prin electrografiere;

prin metode automate.

Pentru produsul proiectat este adoptată metoda automate de încadrare. Metoda automata îmbina experienta specialistilor cu posibilitatile de prelucrare a datelor oferite de tehnica de calcul, permitând totodata gasirea mai multor solutii de gradare si încadrare, oferind posibilitatea alegerii celei mai avantajoase variante pentru modelul si materialul textil analizat.

Componenta a sistemului de proiectare asistată pe calculator, modul de încadrare automata nu poate functiona independent de modul de digitizare-gradare a sabloanelor, fiind succedata în mod rational de operatia de croire automata.

Sabloanele sunt introduse în memoria sistemului automat prin operatia de digitizare, încadrarile pot fi realizate interactiv de catre operator, prin selectarea si directionarea reperelor, utilizând functiile specifice actionate cu ajutorul tastaturii speciale sau a mousului, pozitionarea corecta a acestora fiind controlata automat de catre calculator, conform restrictiilor impuse anterior.

Prin realizarea automata a încadrarilor si afisarea lungimii încadrarii si a indicelui de utilizare a suprafetei, exista posibilitatea ca operatorul sa controleze si sa modifice pozitionarea sabloanelor în încadrare, astfel încât sa fie asigurat nivelul de eficienta a încadrarii. Încadrarile realizate automat si memorate pot fi desenate on-line cu ajutorul ploterului, la scara 1:1, în vederea croirii directe pe încadrare. Variantele de încadrare realizate la scara redusa sunt utilizate ca documentatie pentru operatia de croire, împreuna cu seturile de sabloane din carton.

IV.2. CALCULAREA CONSUMULUI SPECIFIC ȘI A INDICILOR DE UTILIZARE A MATERIEI PRIME

Consumurile specifice permit determinarea economicitatii folosirii mijloacelor de productie sau de deservire si servesc la stabilirea cantitatilor de material necesareă unui anumit produs. Reducerea acestor materiale este unul din mijloacele de reducere a costului de fabricatie. Norma de consum de materie prima reprezinta cantitatea dintr-o materie prima de baza sau secundara, eventual dintr-un semifabricat care se poate consuma pentru realizarea unui singur exemplar dintr-un produs dat.

Consumul specific este un element important al documentației tehnice și depinde de următorii factori:

dimensiunile de bază ale modelului, de forma și numărul de produse care trebuie realizate;

caracteristicile materialelor de bază (structura, lățimea, contracția etc.);

tehnica de încadrarea a tiparelor pe șpan;

tehnologia de confecționare (tipul modelului, tipul cusăturii, rezervele de coasere, sensul așezării tiparelor, etc.).

În urma operațiai de încadrare se poate calcula consumul specific cu relațiile:

(1)

(2)

(3)

(4)

unde:

Linc – lungimea încadrării [m];

l – lățimea materialului [m];

Sinc – suprafața încadrării;

np – numărul de produse încadrate;

M – masa unității de suprafață [kg/m2].

Aprecierea modului de valorificare a suprafeșei materialului se face atât prin calcului consumului specific cât și prin modul de ocupare a suprafeței materialului cu reperele produsului. Pentru acesta se calculează indicele de utilizare a suprafeșei materialului (In), care exprimă de fapt randamentul de utilizare a suprafeței materialului.

(5)

unde:

Iu – indicele de utilizare a suprafeței de încadrare, în %;

Sșabl – suprafețelor tuturor șabloanelor amplasate în încadrare, în m2;

Sînc – suma suprafețelor încadrare, în m2.

Șabloanele au un contur neregulat, iar la aplicarea lor pe materialul de bază, sau pe materialele secundare respectă o serie de restricții, unde suprafața încadrării este mai mare decât suprafața șabloanelor.

Pierderile se impart in 3 grupe:

X – pierderi dependente de caracteristicile tehnice ale materialelor,

Y – perderi dependente de model,

Z – pierderi dependente de modul de croire.

Toate grupele cuprind urmatoarele tipuri de pierderi:

Pierderi interioare, dependente de toate grupele de pierderi

Pierderi de margine

Pierderi de stratificare

Cupoane

Pierderi de schimb

Diferența dintre suprafețelor încadrate și suprafața șabloanelor o reprezintă pierderile de material (P):

P = Sînc – Sșabl [m2] (6)

Sșabl < Sînc , datorită suprafeței neregulate a șablonului și a restricțiilor;

→ se poate calcula și indicele de pierderi (Ip):

(7)

→ pentru verificare Iu + Ip = 100%;

Pentru calcularea acestor indici este necesar să se calculeze înainte suprafețele șabloanelor care urmează a fi încadrate.

Există mai multe metode de calcul a suprafeței nedefinite printre care metoda geometrică, prin împărțirea suprafeței unui șablon în figuri geometrice regulate, calcularea suprafețelor acestora și apoi însumarea lor, sau cu ajutorul planimetrului (pentru măsurarea suprafețelor).

În următoarele tabele se va prezenta consumul specific și ce indicilor de utilizare pentru materialul de bază, materialul pentru căptușeală și cel al materialului de întăritură.

Tabel IV.1. Centralizarea calculelor consumurilor specifice