ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA [302336]

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA

FACULTATEA „BUSINESS ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR”

CATEDRA „TURISM ȘI SERVICII HOTELIERE”

Alina COZER

“EVALUAREA DESTINAȚIEI TURISTICE INTERNAȚIONALE ELVEȚIA”

TEZA DE LICENȚĂ

Specialitatea Turism

Admis la susținere Autor:

Șef catedră: student: [anonimizat]. T-141,

Învățământ cu frecvență redusă

Alina COZER

Conducător științific:

Conf. univ., dr. Vasile Maxim

Chișinău-2018

[anonimizat] a [anonimizat], declar pe propria răspundere că teza de licență pe tema Evaluarea destinației turistice internaționale Elveția a fost elaborată de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau din străinătate.

[anonimizat], [anonimizat] a plagiatului:

– [anonimizat] a sursei;

– redarea/reformularea în cuvinte proprii a textelor altor autori conține referința precisă;

– rezumarea ideilor altor autori conține referința precisă a originalului.

Numele Premulele

Semnătura

Plan

Introducere

Capitolul I. Prezentarea generală a Elveției

Scurt istoric al destinației turistice Elveția

Evaluarea potențialului turistic natural

Evaluarea potențialului turistic antropic

Principalele obiective de interes turistic

Formele de turism caracteristice pentru destinația data

Hoteluri

Restaurante

Descrierea riscurilor

1.INTRODUCERE

DRAPEL

Confederatia Elvetiana

Forma de guvernamant: [anonimizat]: 41.293 km 2

Populatie: 7.300.000 locuitori (germani 74%, francezi 20%, italieni 4%, retoromani 1%)

Limbi oficiale: germana, franceza, italiana, retoromana

Alte limbi vorbite: engleza

Religie: romano-catolica: (49%), protestanta (48%)

Capitala: Berna/Bern/Berne (130.000 locuitori)

Moneda: francul elvetian

Elveția (în germană Schweiz[a] ˈʃvaɪts; în franceză Suisse sɥis(ə); în italiană Svizzera ˈzvit͡sːɛra; în retoromană Svizra ˈʒviːtsrɐ sau ˈʒviːtsʁːɐ), denumită complet Confederația Elvețiană ([anonimizat]), este o republică federală formată din 26 [anonimizat]. Țara se situează în partea de vest a Europei Centrale,[b] [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], întinzându-se pe o suprafață de 41.285 km². Deși Alpii ocupă cea mai mare parte a teritoriului, populația elvețiană de aproximativ 8 [anonimizat]. Între aceste orașe se numără orașele globale și centrele economice Zürich și Geneva.

Confederația Elvețiană are o lungă istorie de neutralitate armată — nu a mai fost în stare de război din 1815 — și a aderat la Națiunile Unite abia în 2002. [anonimizat], o politică externă activă și este frecvent implicată în procesele de pace din toată lumea.[3] Elveția este și locul unde s-a născut Crucea Roșie și este sediul mai multor organizații internaționale, inclusiv al doilea birou al ONU din lume ca mărime. La nivel european, este membru fondator al Asociației Europene a Liberului Schimb și face parte din Spațiul Schengen – deși nu este membră a Uniunii Europene, și nici a Spațiului Economic European.

Elveția este una dintre cele mai bogate țări din lume după PIB pe cap de locuitor, și are cea mai mare bogăție pe cap de persoană adultă (în termeni de bunuri financiare și nefinanciare) din toate țările lumii.[4][5] Zürich și Geneva au fost clasate pe locurile doi, respectiv opt în clasamentul calității vieții.[6] Țara este pe locul al 19-lea în lume ca PNB și pe locul treizeci și șase după paritatea puterii de cumpărare. Este al douăzecilea cel mai mare exportator și al optsprezecelea cel mai mare importator de bunuri.

Elveția cuprinde trei mari regiuni lingvistice și culturale: germană, franceză, și italiană, la care se mai adaugă văile vorbitoare de retoromană. De aceea, elvețienii, deși predominant germanofoni, nu formează o națiune în sensul unei identități etnice și culturale. Sentimentul de apartenență la o țară comună se bazează pe un fundal istoric, pe valori comune (federalismul și democrația directă)[7] și pe simbolistica alpină.[8] Înființarea Confederației Elvețiene este datată prin tradiție la 1 august 1291, când se sărbătorește și ziua națională.

Republica parlrmentara, stat federal, potrivit constitutiei din 29.05.1874. activitatea legislativa este exercitata de Adunarea Federala, compusa din Cons. Statelor si Cons. National, iar cea executiva de Cons. Federal (cabinetul) numit de Adunare. Partide politice: 18 formatii.

Elvetia, una dintre cele mai importante destinatii din Europa, se mandreste cu o grandoare deosebita, traditii, oameni simplii dar cu o reputatie ferma, familiaritate si sa nu uitam atunci cand ne gandim la Elvetia, ne gandim la ceasuri si ciocolata. Pe langa muzee, biserici si alte obiective turistice deosebite, puteti alege pentru a va relaxa unul sau mai multe dintre barurile sau restaurantele din orasul Zurich, care va asteapta!

Elvetia este asezata in Europa centrala, pe cursurile superioare ale fluviilor Rhone si Rhein. k3z19zg
Imaginea bancherilor si laptareselor, a ciocolatei si ceasurilor de mana, statiunilor montane sau cantecelor tiroleze a fost mereu corelata cu numele acestei frumoase tari.
Inceputurile sale dateaza din preistorie, cand, in jur de 10.000 I.Hr., dupa topirea zapezilor din perioada erei glaciare, un popor de vanatori si pescari s-a asezat in Mittelland.
Prin 400 I.Hr., retii au patruns in partea de Sud-Est a tarii ; triburi germanice au fortat tribul puternic celtic al helvetilor sa migreze spre Galia.
Iulius Caesar i-a prigonit pe helveti, invingandu-I la Bibracte, in Burgundia.
Intre 58 I.Hr.—400 D.Hr, romanii au ocupat o zona defensiva de-a lungul Dunarii si Rinului, convietuind alaturi de celti, intr-o relativa armonie.
In 771 regele Carol, devenit mai tarziu Carol cel Mare, a unit Elvetia ca regat al Francilor.Tara este impartita in comitate, care au format baza pentru actuala democratie pe cantoane.

2.Istoria destinației

Elveția există ca stat în forma sa actuală de la adoptarea Constituției Federale Elvețiene în 1848. Precursorii Elveției au stabilit o alianță protectoare la sfârșitul secolului al XIII-lea (1291), formând o confederație de state ce a persistat secole de-a rândul.

Istoria timpurie[modificare | modificare sursă]

Cele mai vechi urme de existență a hominizilor în Elveția actuală datează de circa 150.000 de ani.[16] Cele mai vechi așezări agrare din Elveția, găsite la Gächlingen, au fost datate în preajma anului 5300 î.e.n.[16]

Fondat în 44 î.e.n., Augusta Raurica a fost prima așezare romană de pe Rin și se numără astăzi printre cele mai importante situri arheologice din țară.[17]

Cele mai vechi triburi cunoscute din zonă fac parte din culturile Hallstatt și La Tène, ultima denumită după situl arheologic din La Tène, în partea de nord a Lacului Neuchâtel. Cultura La Tène s-a dezvoltat și a înflorit spre sfârșitul Epocii Fierului după anul 450 î.e.n.,[16] posibil sub influența civilizațiilor greacă și etruscă. Unul dintre cele mai importante grupuri tribale din regiunea Elveției au fost helvetii. În 58 î.e.n., la bătălia de la Bibracte, armatele lui Iulius Cezar i-au învins pe helvetii.[16] În anul 15 î.e.n., Tiberius, care urma să devină al doilea împărat al Romei și fratele său, Drusus, au cucerit Alpii, integrându-i în Imperiul Roman. Zona ocupată de helvetii—care aveau să dea numele ulterior de Confoederatio Helvetica—a devenit pentru prima oară parte a provinciei romane Gallia Belgica și apoi a provinciei Germania Superior, în vreme ce porțiunea estică a Elveției moderne a fost integrată în provincia romanăRaetia.

La începutul Evului Mediu, din secolul al IV-lea, partea vestică a Elveției moderne a făcut parte din teritoriul regilor burgunzi. Alemanii s-au stabilit în Platoul Elvețian în secolul al V-lea și în văile Alpilor în secolul al VIII-lea, formând Alemania. Elveția actuală a fost atunci împărțită între regatul Alemaniei și Burgundia.[16] Întreaga regiune a devenit parte a Imperiului Franc aflat în expansiune în secolul al VI-lea, după victoria lui Clovis I asupra alemanilor la Tolbiac în 504 e.n., și apoi după dominația francă asupra burgunzilor.[18][19]

De-a lungul restului secolelor al VI-lea–al VIII-lea, zona Elveției a continuat să fie sub hegemonie francă (dinastiile Merovingiană și Carolingiană). Dar după expansiunea din timpul lui Carol cel Mare, imperiul franc a fost împărțit prin tratatul de la Verdun în 843.[16] Teritoriile Elveției de astăzi au fost împărțite atunci între Francia Mijlocie și Francia Orientală până când au fost reunificate sub Sfântul Imperiu Roman în preajma anului 1000.[16]

În 1200, Platoul Elvețian cuprindea dominioanele caselor Savoia, Zähringer, Habsburg și Kyburg.[16] Unele regiuni (Uri, Schwyz, Unterwalden, denumite ulterior Waldstätten) au fost incluse în Imediațiunea imperială, cu scopul de a da împăratului control direct asupra trecătorilor montane. La căderea dinastiei Kyburg în 1264, Habsburgii, în frunte cu regele Rudolph I (sfânt împărat roman în 1273) și-au extins teritoriul în estul Platoului Elvețian.[18]

Vechea Confederație Elvețiană[modificare | modificare sursă]

Charta federală din 1291

Vechea Confederație Elvețiană a fost o alianță formată de comunitățile din văile Alpilor centrali. Confederația a facilitat gestiunea intereselor comune (liberul schimb) și a asigurat pacea pe importantele rute comerciale montane. Carta Federală din 1291 convenită între comunele rurale din Uri, Schwyz și Unterwalden este considerată a fi documentul fondator al confederației, deși este posibil ca alte alianțe similare să fi existat cu decenii în urmă.[20][21]

Vechea Confederație Elvețiană din 1291 (gri închis) până în secolul al XVI-lea (gri deschis) și asociații săi (albastru)

Până în 1353, celor trei cantoane inițiale li s-au alăturat și Glarus și Zug, precum și orașele-stat Lucerna, Zürich și Berna, formând „Vechea Confederație” de opt state, confederație ce a existat până la sfârșitul secolului al XV-lea. Expansiunea a dus la creșterea puterii și avuției federației.[21] Până în 1460, confederații controlau mare parte din teritoriul de la sud și vest de Rin până la munții Alpi și Jura, în special după victoriile împotriva Habsburgilor (bătălia de la Sempach, bătălia de la Näfels), în fața lui Carol Temerarul al Burgundiei în anii 1470, și după succesul mercenarilor elvețieni. Victoria elvețiană în Războiul Suab împotriva Ligii Suabe a împăratului Maximilian I în 1499 a dus la independența de facto a confederației față de Sfântul Imperiu Roman.[21]

Vechea Confederație Elvețiană dobândise o reputație de invincibilitate în aceste războaie timpurii, dar expansiunea federației a suferit un regres în 1515 după înfrângerea elvețienilor în bătălia de la Marignano. Aceasta a pus capăt așa-numite epoci eroice a istoriei elvețiene.[21] Succesul reformei lui Zwingli în unele cantoane a dus la conflicte religioase intercantonale în 1529 și 1531 (Războaiele Kappelului). Abia la o sută de ani după aceste războaie civile, în 1648, prin Pacea din Westfalia, țările europene au recunoscut independența Elveției față de Sfântul Imperiu Roman, ca și neutralitatea ei.[18][19]

În perioada modernă timpurie a istoriei elvețiene, autoritarismul crescând al familiilor nobiliare s-a combinat cu o criză financiară cauzată de Războiul de Treizeci de Ani care a dus la războiul țărănesc din 1653. În contextul acestei lupte, conflictul dintre cantoanele catolice și protestante a persistat, izbucnind în alte violențe la bătăliile de la Villmergen în 1656 și 1712.[21]

Epoca napoleoniană[modificare | modificare sursă]

Actul de Mediere a fost tentativa lui Napoleon de compromis între Vechiul Regim și o republică.

În 1798, guvernul Franței revoluționare a cucerit Elveția și a impus o nouă constituție de stat unitar.[21] Prin aceasta, guvernarea țării s-a centralizat, abolind efectiv cantoanele, iar Mülhausen și valea Valtellina s-au separat de Elveția. Noul regim, denumit Republica Helvetică, a fost deosebit de nepopular. El fusese impus de o armată străină invadatoare și a distrus secole de tradiție, transformând Elveția într-un stat-marionetă al Franței. Suprimarea de către francezi a revoltei din Nidwalden în septembrie 1798 a fost un exemplu de prezență oprimatoare a armatei franceze și de rezistență a populației localnice împotriva ocupației.

Când a izbucnit războiul între Franța și rivalii săi, forțele rusești și austriece au invadat Elveția. Elvețienii au refuzat să lupte de partea francezilor în numele Republicii Helvetice. În 1803, Napoleon a organizat la Paris o întâlnire a politicienilor elvețieni de ambele părți. Rezultatul a fost Actul de Mediere, care a restaurat în mare parte autonomia Elveției, introducând o confederație de 19 cantoane.[21] Din acel moment, mare parte din politica elvețiană a privit echilibrarea tradițiilor de autonomie ale cantoanelor cu necesitatea unui guvern central.

În 1815, Congresul de la Viena a restabilit complet independența Elveției, iar puterile europene au acceptat să recunoască permanenta neutralitate a țării.[18][19][21] Soldații elvețieni au continuat să lupte pentru guverne străine până în 1860 când au fost prezenți la Asediul Gaetei. Tratatul a permis Elveției și să-și mărească teritoriul, admițând în federație cantoanele Valais, Neuchâtel și Geneva. Frontierele Elveției au rămas de atunci neschimbate.[22]

Statul federal[modificare | modificare sursă]

Primul Palat Federal din Berna (1857). Unul dintre cele trei cantoane care prezidează peste Tagsatzung(fostul consiliu legislativ și executiv), Berna a fost ales drept capitală federală în 1848, în principal datorită apropierii sale de zonele francofone.[23]

Restaurarea puterii nobilimii a fost însă doar temporară. După o perioadă de agitație, cu repetate ciocniri violente, cum ar fi Züriputsch-ul din 1839, războiul civil a izbucnit în 1847 când unele dintre cantoanele catolice a încercat să facă o alianță separată (Sonderbundskrieg).[21] Războiul a durat mai puțin de o lună, și a cauzat mai puțin 100 de victime, majoritatea morți accidentale. Oricât ar părea de minor Sonderbundskrieg prin comparație cu alte revolte și războaie europene din secolul al XIX-lea, el a jucat totuși un rol important în psihologia și în societatea elvețiană.

Războiul i-a convins pe majoritatea elvețienilor de nevoia de unitate și putere în fața vecinilor europeni. Elvețieni din toate clasele sociale, de toate religiile, aderenți la diverse curente politice, au realizat că este mai mult în avantajul cantoanelor ca interesele lor economice și religioase să fie unificate.

Astfel, în vreme ce restul Europei a fost răvășit de revolte, elvețienii au redactat o constituție prin care țara era organizată ca stat federal, inspirată în mare parte din constituția SUA. Această constituție prevede o autoritate centrală, lăsând cantoanelor dreptul de autonomie în ce privește aspectele locale. Dând credit celor care favorizau puterea cantoanelor (Sonderbund Kantone), adunarea națională a fost împărțită într-o cameră superioară (Consiliul Cantoanelor, cu 2 reprezentanți pe fiecare canton) și o cameră inferioară (Consiliul Național al Elveției, cu reprezentanți aleși din toată țara). Referendumul este obligatoriu pentru orice amendament la constituție.[19]

Inaugurarea în 1882 a tunelului feroviar Gotthard ce leagă cantonul sudic Ticino, cel mai lung tunel din lume la acea vreme.[24]

S-a introdus un sistem unic de greutăți și măsuri și în 1850 francul elvețian a devenit monedă unică în toate cantoanele. Articolul 11 din constituție interzice trimiterea de trupe în străinătate, deși elvețienii erau încă obligați să ofere regelui Francisc al II-lea al celor Două Sicilii gărzi elvețiene la asediul Gaetei din 1860, ceea ce a dus la sfârșitul serviciului militar în străinătate.

O clauză importantă a constituție a fost aceea că ea poate fi rescrisă în totalitate dacă se consideră necesar, permițând astfel evoluția sa ca întreg, fără a trebui să fie modificată amendament cu amendament.[25]

Aceasta s-a dovedit în curând când creșterea demografică și Revoluția Industrială care au urmat au dus la apeluri pentru modificarea constituției. O primă propunere a fost respinsă de populație în 1872, dar modificările ulterioare au dus la acceptarea ei în 1874.[21] Ea a introdus referendumul facultativ pentru adoptarea legilor la nivel federal. Prin ea s-au stabilit responsabilitățile federale pentru apărare, comerț, și în chestiuni legale.

În 1891, constituția a fost revizuită cu elemente neobișnuit de puternice în sprijinul democrației directe, care rămân unice în lume până în ziua de azi.[21]

Istoria modernă[modificare | modificare sursă]

Generalul Ulrich Wille, comandant suprem al armatei elvețiene în timpul Primului Război Mondial

Elveția nu a fost invadată în timpul nici unuia dintre cele două războaie mondiale. În Primul Război Mondial, în Elveția s-a refugiat Vladimir Ilici Uleanov (Vladimir Lenin) care a rămas aici până în 1917.[26] Neutralitatea Elveției a fost pusă în discuție de afacerea Grimm-Hoffmann în 1917, dar problema a fost de scurtă durată. În 1920, Elveția a aderat la Liga Națiunilor, care a avut sediul la Geneva, cu condiția ca țara să fie scutită de orice obligație militară.

În al Doilea Război Mondial, Germania Nazistă a întocmit un plan detaliat de invazie a țării,[27] dar Elveția nu a fost niciodată atacată.[21] Ea a reușit să rămână independentă printr-o combinație de pregătiri militare solide, concesii făcute Germaniei și noroc datorită evenimentelor mai importante din timpul războiului, care au amânat invazia.[19][28] Sub generalul Henri Guisan, s-a ordonat o mare mobilizare a milițiilor. Strategia militară elvețiană s-a schimbat de la o apărare statică la frontiere pentru protejarea inimii economice a țării, la una de luptă de uzură pe termen lung, cu retragere pe poziții puternice, bine aprovizionate și apărate în zonele înalte ale Alpilor, denumite Reduta. Elveția a fost o importantă bază de spionaj pentru ambele părți în conflict și adesea a mijlocit comunicațiile între Axă și Aliați.[28]

Comerțul Elveției a suferit blocade de ambele părți. Cooperarea economică și extensia creditului pentru al Treilea Reich a variat în conformitate cu percepția posibilității invaziei și cu disponibilitatea altor parteneri comerciali. Concesiile au atins un maxim după ce o crucială legătură feroviară prin Franța de la Vichy a fost tăiată în 1942, lăsând Elveția complet încercuită de state ale Axei. De-a lungul războiului, Elveția a primit peste 300.000 de refugiați[29] și Crucea Roșie Internațională, cu sediul la Geneva, a jucat un rol important în timpul conflictului. Controlul strict al imigrației și politicile de acordare a azilului, precum și relațiile financiare cu Germania Nazistă au ridicat controverse, dar abia la sfârșitul secolului al XX-lea.[30]

În timpul războiului, Forțele Aeriene au atacat avioane ale ambelor părți, doborând 11 avioane Luftwaffe care au încălcat spațiul aerian în lunile mai și iunie 1940, continuând să oblige la aterizare forțată și alți intruși după o schimbare a politicii în urma amenințărilor Germaniei. Peste 100 de bombardiere aliate și echipajele lor au fost arestate în timpul războiului. În 1944–45, bombardierele aliate au lovit din greșeală câteva ținte din Elveția, între care se numără orașele Schaffhausen, Basel și Zürich.[28]

După război, guvernul elvețian a exportat credite prin fondul caritabil denumit Schweizerspende și a contribuit la Planul Marshall pentru a susține recuperarea economică a Europei, eforturi de care a beneficiat și economia elvețiană.[31]

Femeile au primit drept de vot la început la nivel de canton în 1959, și apoi la nivel federal în 1971[21][32] și, în ciuda opoziției, în ultimul canton Appenzell Innerrhoden (unul din ultimele două Landsgemeinde rămase) în 1990. După votul universal la nivel federal, femeile au căpătat rapid importanță în viața politică, prima femeie care a devenit membră a executivului Consiliului Federal fiind Elisabeth Kopp, în perioada 1984–1989,[21] iar prima femeie președinte a fost Ruth Dreifuss în 1999.

În 2003, acordând Partidului Popular un al doilea loc în cabinet, parlamentul a modificat coaliția care a dominat politica Elveției din 1959.

Elveția a aderat la Consiliul Europei în 1963.[19] În 1979 unele zone din cantonul Berna s-au separat de acesta, formând un nou canton, cantonul Jura. La 18 aprilie 1999 populația Elveției și cantoanele au votat în favoarea unei revizuiri totale a constituției federale.[21]

În 2002, Elveția a devenit membru cu drepturi depline al ONU, lăsând Vaticanul să rămână ultimul stat cu largă recunoaștere care nu este membru ONU. Elveția este membru fondator al EFTA, Dar nu este membră a Zonei Economice Europene. O cerere de aderare la Uniunea Europeană a fost trimisă în mai 1992, dar nu a fost susținută întrucât ZEE a fost respinsă în decembrie 1992[21] când Elveția a fost singura țară care a ținut un referendum pe acest subiect. De atunci, au mai fost organizate mai multe referendumuri pe tema UE; din cauza unei reacții împărțite în rândul populației, cererea de aderare a fost înghețată. Totuși, legislația elvețiană este treptat ajustată pentru conformitate cu acquis-ul comunitar, iar guvernul a semnat mai multe acorduri bilaterale cu Uniunea Europeană. Elveția, împreună cu Liechtenstein, este complet înconjurată de UE după aderarea Austriei în 1995. La 5 iunie 2005, alegătorii elvețieni au acceptat cu o majoritate de 55% să adere la tratatul Schengen, rezultat privit de comentatorii europeni ca un semn de susținere din partea Elveției, o țară tradițional considerată ca fiind independentă și reticentă față de aderarea la organizații supranaționale.[19]

3.Amplasarea geografică

Elvetia este situata in Europa Centrala, denumirea oficiala in limbile principale vorbite astazi pe teritoriul tarii sunt: Schweiz (germana), Suisse (franceza), Svizzra (italiana), a capatat-o de la cantonul Schwyz, care impreuna cu alte doua cantoane, Uri si Unterwalden, toate situate in centrul de azi al Elvetiei din dorinta de a-si apara libertatea in mijlocul padurilor si a muntilor inalti, au format in 1291 Liga celor trei Cantoane, embrionul initial al Confederatiei Helvetice

AȘEZARE GEOGRAFICĂ:
Centrul Europei, la est de Franța, în nordul Italiei

COORDONATE GEOGRAFICE:
47 00 N, 8 00 E

REPERE GEOGRAFICE:
Europa

SUPRAFAȚĂ:
:: TOTALĂ: 41,277 km2
:: LOCUL ÎN LUME: 135
:: USCAT: 39,997 km2
:: APĂ: 1,280 km2

LUNGIMEA GRANIȚELOR:
:: TOTAL: 1,852 km
:: ȚĂRILE VECINE: Austria 164 km, Franța 573 km, Italia 740 km, Liechtenstein 41 km.

LUNGIMEA COASTEI: 0 km (înconjurată doar de uscat)

DREPTURILE ASUPRA MĂRII:
Niciunul (înconjurată doar de uscat)
:: MAREA TERITORIALĂ: –
:: ZONA CONTIGUĂ: –
:: ZONA ECONOMICĂ EXCLUSIVĂ: –
:: PLATFORMA CONTINENTALĂ: –

CLIMAT:  Temperat, însă variază în funcție de altitudine; rece, înnorat, cu ierni ploioase, zăpadă abundentă; cu veri răcoroase spre cald, noroase și cu dese ocazii de ploi de scurtă durată.

TERENUL: În mare parte muntos (Alpii în sud, Jura la nord-vest) cu un platou central deluros și lacuri mari.

ÎNĂLȚIMI:
:: CEL MAI JOS PUNCT: Lacul Maggiore 195 m
:: CEL MAI ÎNALT PUNCT: Dufourspitze 4,634 m

RESURSE NATURALE: Potențial hidroelectric, cherestea, sare.

FOLOSIREA USCATULUI:
:: ARABIL: 9,91%
:: CULTURI PERMANENTE: 0,58%
:: ALTE FOLOSIRI: 89,51% ( date din anul 2005)

SUPRAFAȚA IRIGATĂ: 250 km2 (date din 2003)

RESURSELE DE APĂ: 53,3 km3 (date din 2005)

CANTITATEA DE APĂ EXTRASĂ:
:: TOTAL: 2,52 km3/an (24% / 74% / 2%)
:: PE CAP DE LOCUITOR: 348 m3/an (2002)

HAZARDURI NATURALE: Avalanșe, alunecări de teren, viituri.

MEDIU – PROBLEME CURENTE: Elveția se confruntă cu poluarea aerului din cauza emisiilor de carburanți, ploi acide, poluarea apei din cauza creșterii utilizării fertilizatorilor chimici din agricultură cât și din cauza pierderilor din biodiversitate

MEDIU – ACORDURI INTERNAȚIONALE: Elveția este parte în: Poluarea aerului, Poluarea Aerului – Poluarea Atmosferică cu oxidanți, Poluarea aerului –Poluare organică, Poluarea aerului – Sulf 85, Poluarea aerului – Sulf 94, Poluarea aerului – Compuși Organici Volatili, Tratatul Antarctic, Biodiversitate, Schimbări Climatice, Protocolul de la Kyoto, Deșertificare, Specii pe cale de dispariție, Schimbări de Mediu, Deșeuri primejdioase, Depuneri reziduale marine, Conservarea Ecosistemului Marin, Protecția stratului de ozon, Poluarea navală, Esență de lemn tropical 83, Esență de lemn tropical 94, Zone umede, Vânătoare de balene.
Semnat, dar fără să fie ratificat acordul: Legea Mărilor
N.B. Fiind o țară împrejmuită de uscat, este punctul de întâlnire a diferitelor drumuri din nordul și sudul Europei, și care împreună cu sud-estul Franței, nordul Italiei și sud-vestul Austriei constituie cel mai înalt punct din Alpi.

Relieful

Elvetia este asezata pe cursurile superioare ale fluviilor Rhon (Ron) si Rhein (Rin); relieful este predominant muntos (Alpii Elvetieni, Muntii Jura), Elvetia fiind tara cu cea mai ridicata altitudine medie din Europa; Alpii Elvetieni (Masivul Monte Rosa 4.634 m alt. max.) sunt acoperiti de zapezi vesnice si ghetari; Muntii Jura (vf. Tendre 1.679 m), situati la granita cu Franta, sunt calcarosi si au culmile paralele, ca niste platouri ondulate, cu foarte putine trecatori; in regiunea nordica se intinde Podisul Elvetiei; intre Alpii Elvetiei si Muntii Jura exista un culoar (Mitteland) de circa 680 m altitudine, coline, podisuri erodate de ghetari; Elvetia poate fi considerata castelul de apa al Europei, fiind strabatuta de o retea bogata de rauri: Rinul (vale adanca) cu afluentul sau Aar, apartinand bazinului hidrografic al Marii Nordului, Inn (afluent al Dunarii), apartinand bazinului hidrografic al Marii Negre, Ronul (vale adanca), apartinand bazinului hidrografic al Marii Mediterane, si Ticino (afluent al Padului), apartinand bazinului hidrografic al Marii Adriatice; in Elvetia se gasesc peste 1.000 de lacuri naturale, dintre cele tectono-glaciare facand parte Geneve (Leman), Constance (Bondesee), Neuchotel etc.

Întinsă de-a lungul părților nordică și sudică a Alpilor în Europa de Vest-Centrală, Elveția cuprinde o mare diversitate de peisaje și climate pe o suprafață mică, de doar 41.285 km².[33] Populația este de circa 7,9 milioane, ceea ce are ca rezultat o densitate medie de circa 190 de locuitori pe kilometru pătrat.[33][34][35] Jumătatea sudică, mai muntoasă, a țării este mult mai rarefiat populată decât cea nordică.[33] În cel mai mare canton, Graubünden, aflat în întregime în Alpi, densitatea populației scade la 27 /km².

Peisaje contrastante între zona Matterhorn din Alpii înalți, regiunea Sanetsch și platoul la lacul Lucerna

Elveția se întinde între paralelele de 45° și 48° latitudine nordică, și între meridianele de 5° și 11° longitudine estică. Ea conține trei zone topografice de bază: Alpii Elvețieni la sud, Platoul Elvețian sau țara de mijloc, și Munții Jura în nord. Alpii sunt un lanț muntos înalt, care traversează partea central-sudică a țării, formând circa 60% din suprafața ei totală. Printre văile înalte din Alpii Elvețieni se găsesc mulți ghețari, totalizând o suprafață de 1.063 kilometri pătrați. Din aceștia își au izvoarele mai multe râuri importante, printre care Rinul, Innul, Ticino și Ronul, care curg către cele patru puncte cardinale și parcurg mare parte din restul Europei. Rețeaua hidrografică cuprinde mai multe dintre cele mai mari lacuri din Europa de Vest și Centrală, între care se numără lacul Geneva, Bodensee și lacul Maggiore. Elveția are peste 1500 de lacuri, și conține 6% din rezervele de apă proaspătă ale Europei. Lacurile și ghețarii acoperă circa 6% din teritoriul țării.[33][36][37]

Circa o sută de vârfuri montane din Elveția se apropie de 4.000 m sau depășesc această altitudine.[38] Cu 4.634 m, Monte Rosa este cel mai înalt, deși Matterhorn (4.478 m) este probabil mai celebru. Ambele se află în Alpii Penini în cantonul Valais. Secțiunea din Alpii Bernezi aflată deasupra văii glaciare adânci Lauterbrunnen, cu 72 de cascade, este celebră pentru vârfurile Jungfrau (4.158 m) și Eiger, și pentru văile pitorești. În sud-est, lunga vale Engadin, cuprinzând zona St. Moritz din cantonul Graubünden, este și ea celebră; cel mai înalt vârf din Alpii Bernina este Piz Bernina (4.049 m).[39]

Partea nordică a țării, mai dens populată, cu circa 30% din suprafața totală a țării, mai este numită și Țara de Mijloc. Ea are peisaje deluroase mai deschise, parțial împădurite, parțial acoperite cu pășuni, folosite de obicei de turmele de ierbivore, sau cu lanuri de legume, dar tot pe dealuri. Aici se găsesc marile lacuri ale țării, ca și cele mai mari orașe elvețiene.[39] Cel mai mare lac este lacul Geneva (denumit în franceză Lac Léman), în extremitatea vestică a țării. Lacul se află pe râul Ron.

3.1. Accesibilitatea zonei

Deplasarea in Paris este posibila in mai multe moduri, inclusiv si pe jos. Potrivit unui studiu realizat de un grup de cercetatori de la Universitatea San Paolo din Brazilia, capitala Frantei pare a fi extrem de accesibila pe jos, avand facilitatea cu care un turist se poate deplasa dintr-o parte in alta a orasului.
Oamenii de stiinta au dezvoltat un model care reproduce retelele stradale si de metrou, luand in calcul toate nodurile existente.
Utilizand acest model, cercetatorii au simulat apoi 10.000 de trasee pentru fiecare nod din interiorul retelelor stradale. Fiecare traseu a fost ales astfel incat sa nu fie posibila trecerea prin acelasi punct mai mult de doua ori, la final fiind calculata pentru fiecare nod o "entropie de diversitate", adica un numar in masura sa exprime facilitatea cu care se poate trece de la un nod la altul.

Căile de transport (terestre, maritime, fluviale)

Biroul Federal Elvețian pentru Energie (SFOE) este organizația responsabilă pentru toate chestiunile legate de echilibrarea consumului și producției de energie, activând în cadrul Departamentului Federal pentru Mediu, Transport, Energie și Comunicații (DETEC). Agenția susține inițiativa Societatea de 2000 de wați, al cărui scop este reducerea consumului național de energie la mai puțin de jumătate până în anul 2050.

Cea mai densă rețea feroviară din Europa, având 5.063 km, transportă peste 350 de milioane de pasageri anual. Rețeaua este administrată în principal de către Căile Ferate Federale Elvețiene (foto stanga), cu excepția cantonului Graubünden, în care Căile Ferate Rețiene operează pe o rețea de 366 km de cale ferată cu ecartament îngust, care cuprinde mai multe linii incluse în Patrimoniul Mondial. Se efectuează lucrări de construcție a noilor tuneluri de bază în Alpi pentru a reduce durata călătoriei între nord și sud, în cadrul proiectului AlpTransit.

Rețeaua elvețiană de drumuri, gestionată în sistem public-privat, este finanțată prin taxe de drum și pe autovehicule. Achizitionarea unei vignete costa 40 de franci pe an, atat pentru autoturisme, cat si pentru vehiculele care transporta marfa. Rețeaua elvețiană de autostrăzi avea în 2000 o lungime totală de 1.638 km, la o suprafață a țării de 41.290 km², având astfel una dintre cele mai mari densități de autostrăzi din lume.

Aeroportul Zürich (foto dreapta) este cel mai mare nod de transport internațional al țării, cu 22,8 milioane de pasageri în 2010. Alte aeroporturi internaționale sunt Aeroportul Geneva cu 11,8 milioane de pasageri, EuroAirport Basel-Mulhouse-Freiburg aflat în Franța, Aeroportul Berna, Aeroportul Lugano, Aeroportul St. Gallen-Altenrhein și Aeroportul Sion.

Evaluarea potențialului turistic natural

Din punct de vedere al potențialului touristic natural, Parisul este o regiune turistică cu caracter complex. Condițiile naturale se caracterizează în primul rând printr-o diversitate a peisajelor geografice, datorita climei. Contextul sinergic al tuturor factorilor de mediu (litologie, relief, hidrografie, vegetație) își pune amprenta asupra în mod indirect asupra potențialului turistic. Astfel, caracteristicile litologice joacă un rol esențial în conturarea personalității turistice a regiunii. Aici sunt o multime de parcuri, care au o valoare turistica importanta si sunt vizitate in continuu.

Clima temperata permite o buna desfasurare a turismului. Temperaturile vara se incadreaza intre 15 grade C si 25 grade C iar iarna rar scad sub 0 grade C. Cea mai mare temperature inregistrata in Paris a fost de 40.4 grade C pe data de 28 iulie 1948 iar cea mai scazuta a fost de -23.9 grade C la data de 10 decembrie 1879.

Relieful. Orasul lumina al lumii- este situat in partea central- nordica a tarii pe fluviul Sena ,in aval de confluenta acestuia cu Marna ,ocupand un relief jos (25-350m) format din terase ,campii si coline domoale (Montmartre, Saint Genevieve ,Chaumont ,Cailles).

Grădina Luxemburgului (franceză Jardin du Luxembourg; localnicii o numesc "Luco") este o grădină privată deschisă publicului, situată în arondismentul VI din Paris. In zilele nelucratoare si in weekend-uri, parcul se umple de copii care urmaresc spectacole cu papusi, si de adulti care apreciaza aranjamentele botanice de pe marginea aleilor.

Parcul Promenada din Paris se extinde pe aproximativ cinci km, vegetatia fiind modelata frumos, fiind un parc decorat cu arbori, arbusti si alt plante.

Nu intamplator parcul Bois de Vincennes este alintat prin sintagma “Plamanii Parisului”. Cu o suprafata de aproape 1000 de hectare, adica de trei ori mai mare decat faimosul Central Park din New York, acesta reprezinta cel mai mare spatiu verde parizian. Cea mai mare parte este impadurita, insa exista si cateva peluze si patru lacuri legate printr-un sistem de fluxuri. Exista, de asemenea, o gradina zoologica, o ferma si targuri permanente.

Gradina Tuileries este cea mai veche si mai generoasa dintre gradini. Radacinile sale coboara pana in secolul al XVI-lea cand Marie de Medici planifica un palat in spatele Louvre. Astazi, gradina marcheaza punctul de plecare in promenada dinspre Louvre catre Champs-Elysees. Obiectivul gazduieste mai multe sculpturi de Rodin si Maillol.

Bois de Boulogne este un parc amplatat in marginea vestica a orasului.  A fost comandat in 1852 de Napoleon al III-lea si gazduieste mai multe gradini, cea mai importanta dintre ele numindu-se Parc Bagatelle. Pe vremea Merovingienilor, in Padurea Rouvre sau Rouvray (numita astfel dupa denumirea franceza a arborelui dominant, gorunul), vanatorii urmareau ursii, cerbii, lupii si mistretii, animale foarte usor de intalnit. Obiectivul a inspirat de-a lungul timpului si pictori precum Van Gogh sau Claude Monet.

Jardin des Plantes. Principala gradina botanica din Franta, cunoscuta initial ca Jardin du Roi, a fost fondata in 1626 si reprezinta una dintre cele mai mari atractii “verzi” ale Parisului. Astazi, constituie o componenta de baza a Muzeului National de Istorie Naturala din oras. Jardin des Plantes si-a depasit conditia, fiind mai mult decat o oaza de liniste, un “muzeu” care instruieste publicul in domeniul botanicii. Gradina situata pe malul stang al Senei acopera o suprafata de 28 de hectare si este impartita in sectiuni tematice: Gradina tropicala, Gradina alpina, Gradina botanica etc.

Parc des Buttes Chaumont. Imi place cand descopar locuri din intamplare. Dupa prima vizita in acest parc nu am fost foarte impresionata. Abia la a doua vizita am descoperit ca nu il vazusem in totalitate. E deosebit de toate celelate parcuri din Paris pentru ca e construit pe un fel de deal iar lacul, grota si cascada ii dau un farmec aparte, usor salbatic.

Hidrografia iese în evidență prin rețeaua de ape curgătoare, în prezent, amenajările de pe Sena constituie o axă turistică importantă, localizarea orașului de-a lungul acestei axe reprezentând un factor major de favorabilitate în dezvoltarea activităților turistice.

Primăvara, Parisul este un vis frumos. Nu e nici cald, nici frig, totul începe să înverzească, străzile să se coloreze de flori, comercianții să-și pregătească terasele pentru vizitatori. În plus, în extra-sezon este mai ieftin.

Evaluarea potențialului turistic antropic

Turismul antropic reunește resursele turistice antropice materiale (obiectivele istorice, religioase, culturale, sportive, etnografice etc.) și activitățile și manifestările antropice cu funcție turistică

Condițiile antropice favorabile desfașurarii activităților antropice sunt reprezentate de existența numeroaselor obiective istorice, culturale, artistice și economice în zonă.

Festivalurile si evenimentele care au loc periodic in Paris atrag un numar impresionant de turisti, fie din simpla curiozitate, fie pentru ca fac parte din publicul tinta al organizatorilor.

Evenimente in Paris:

Fete du Cinema este asteptat cu nerabdare de cinefili. Acestia platesc biletul integral doar pentru prima vizionare, urmatoarele filme putand fi vazute platind doar cativa euro.

Festivalul de Film este un eveniment de promovare a filmului organizat în fiecare an în Franța, în iunie, din 1985, are loc in mai multe orase, inclusiv si in Paris. Până în 1992, operațiunea a durat o zi. Se desfășoară între 1993 și 2008 în trei zile, de duminică până marți. Din 2009 până în 2011, durează șapte zile, de sâmbătă până vineri, înainte de a se întoarce în 2012 într-un format mai scurt de patru zile, de duminică până miercuri.

Festivalul de toamnă începe vara și se termină iarna (după cum scrie Le Monde într-un supliment special) „se revarsă” în numeroase localități din jurul Parisului. 17 țări sunt invitate la această ediție care beneficiază de complicitatea a 42 de teatre, centre coregrafice și alte instituții. Sunt așteptați artiști de pe toate continentele, din Statele Unite, Japonia, Brazilia, Congo, Polonia etc. Cîteva spectacole se anunță cu totul și cu totul speciale, fie prin durata lor, fie prin tematică sau mod de abordare, sau prin toate aceste elemente la un loc fără ca lista lor să fie definitivă.

Spectacolul inaugural este o adaptare după romanul lui Dostoievski „Frații Karamazov”, în regia lui Frank Castorf, durează șase ore și se derulează într-o uzină gigantică din localitatea la Courneuve, în nordul Parisului. Regizorul german Frank Castorf a utilizat însă, aflăm dintr-o depesă a Agenției France Presse, și scene filmate din Rusia de astăzi, iar spectatorii pot auzi „replici” surprinzătoare pe care nu le-a scris Dostoievski precum „Putin este noul Dumnezeu”. S-ar spune că Dostoievski revine în forță în aceste vremuri de îndoieli metafizice, pentru că o altă adaptare după același roman, „Frații Karamazov”, realizată de regizorul francez Jean Bellorini, cu o durată de cinci ore și treizeci de minute, a fost prezentată în luna iulie la Festivalul de la Avignon și pleacă toamna asta în turneu prin Franța.

Un alt spectacol din cadrul Festivalului de toamnă de la Paris care surprinde prin „gabaritul” său este intitulat „2666” fiind o adaptare a romanului fluviu cu același titlu scris de chilianul Roberto Bolano. Reprezentațiile, sub egida teatrului Odéon, au loc într-o anexă a acestuia la Atelierele Berthier, și durează 12 ore.

Un loc emblematic al Festivalului de toamnă este Théâtre des Amandiers de la Nanterre, unde regizorul Joël Pommerat propune un spectacol pe tema Revoluției franceze. Teatrul de la Nanterre, localitate din vestul Parisului, organizează chiar nopți teatrale complete, cu spectacole și lecturi pînă la ora cinci dimineața. Printre „vedetele” noii ediții a Festivalului de toamnă se numără regizorul Claude Régy, în vîrstă de 93 de ani, care semnează un spectacol intitulat „Vis și nebunie”, după texte de Georg Trakl. Un nume sonor este și actorul Robert Hirsch, în vîrstă de 91 de ani, căruia dramaturgul Florian Zeller i-a scris un text pe măsură intitulat „Inainte de a-ți lua zborul”.

Actualitatea politică este prezentă din abundență, tematic vorbind, în multe spectacole, cum ar fi cel intitulat „Corect din punct de vedere politic” și semnat de Salomé Lelouch, sau comedia „La dreapta, la stînga” scrisă de Laurent Ruquier. Din Danemarca vine un spectacol intitulat „Tristeți” și este portretul amar al unei lidere de extremă dreapta daneze. O piesă care are un enorm succes în Belgia din 2014 încoace și care îi satirizează pe jihadiști figurează și ea în program, titlul ei este „Jihad, sau odiseea a trei tineri din Bruxelles plecați în Siria”.

Toate aceste manifestări se derulează bineînțeles în condiții de securitate sporite datorită amenințării teroriste. Atmosfera din Franța a reușit chiar și să-i sperie pe unii artiști care și-au anulat prezența la festival. Este cazul cu 120 de dansatori japonezi. Ei trebuiau să prezinte la sfîrșitul lui septembrie un spectacol de dans tradițional „Awa odori” chiar în inima Parisului. După atentatul de la Nisa și prelungirea stării de urgență în Franța trupa niponă și-a anulat însă sosirea la Paris. Ea a promis că va reveni totuși (pentru că au fost la Paris în 2015) cînd „amintirea crudă a atentatelor se va mai atenua”.

Trofeul Andros este un campionat de curse de mașini rallycross pe gheață jucat în Franța din 1990. Ideea de o provocare de conducere național pe gheață este eliberat din ianuarie 1972 Serre Chevalier de președintele Federației Franceze de sporturile cu motor Bernard Consten, dar în anul următor nu a văzut această concrétiser1 sugestie.

Nașterea Trofeului Andros a avut loc în 1985, la întâlnirea dintre vechiul șofer Max Mamers (Franța campion rallycross în 1982 și 1983 Matra Murena și 5 în Serre-Chevalier în 1987) și președinte al companiei Andros, Frédéric Gervoson. Atât pasionații de rugby, cât și pasionații de mașini au decis să organizeze o serie de concursuri de iarnă în stațiunile franceze de schi. Prima rundă a Trofeului Andros are loc 27 ianuarie 1990 la paisprezecea Runda de iarnă Serre Chevalier, și dă lovitura de un campionat mic patru curse. De-a lungul anilor, Trofeul câștigă notorietate, iar calendarul campionat devine mai dens, chiar și pentru a se obține incursiuni în locuri mai neobișnuite, cum ar fi Stade de France în cazul în care super-finala a fost Trophy de curse de 7 ori (1999, 2000, 2001, 2004, 2005, 2008 și 2011), excluzând campionatul.

Cel mai important eveniment dedicat cărții din Franța, Târgul de Carte de la Paris, ajuns la cea de-a 37-a ediție, își așteaptă vizitatorii între 24 și 27 martie la Porte de Versailles, conform site-ului oficial al evenimentului, livreparis.com.
Înființat în 1981, evenimentul denumit inițial "Salon du Livre de Paris", a fost redenumit, simplu, "Livre Paris" în 2016 și adună în fiecare an autori și edituri deopotrivă din Franța și din alte părți ale lumii, dar și peste 150.000 de îndrăgostiți de lectură.
O manifestare culturală a vieții publice franceze ce nu poate fi trecută cu vederea, salonul cărții seduce an după an prin bogăția programului și prin întâlnirile cu autorii pe care le propune publicului în cele patru zile ale evenimentului. Anul acesta vizitatorii vor fi întâmpinați cu 800 de evenimente la diferitele standuri și vor fi așteptați de aproape 3.000 de scriitori care vor susține prezentări, conferințe și ședințe de întrebări și răspunsuri cu publicul sau vor scrie dedicații pe cărțile prezente la târg.
Popular, familiar, festiv și mereu aproape de public, Târgul de Carte de la Paris a găsit rețeta prin care să trezească pasiuni în sufletele vizitatorilor care îi trec pragul pentru a descoperi noi cărți, noi autori, pentru a fi surprinși de întâlniri inedite cu scriitorii lor preferați și pentru a face cunoștință cu reprezentanți ai altor culturi.

Evenimentul numit Noaptea Devoratorilor de Publicitate s-a născut în 1981 la Paris, de atunci fiind realizat anual în 170 de orașe din 50 de țări și prezintă cele mai bune spoturi de publicitate realizate în anul respectiv.

Maratonul internațional de la Paris este un maraton anual care are loc de la Champs-Elysees îndreptându-se către Place de la Concorde și continuând prin oraș pentru a termina la Foch Avenue.Împreună cu maratonul de la Berlin și cu maratonul de la Londra, acesta este unul dintre cele mai populare evenimente anuale pe distanțe lungi din Europa.

Principalele obiective de interes turistic

Turnul Eiffel este o construcție faimoasă pe schelet de oțel din Paris ce măsoară 324 m înălțime. Turnul a devenit simbolul Franței cel mai răspândit la nivel mondial. A fost conceput de către Émile Nouguier, Maurice Koechlin și Stephen Sauvestre, angajați la Eiffel și Co. Gustave Eiffel, inițial reticent cu privire la proiect, a devenit ulterior un mare susținător al său și a cumpărat brevetul. Turnul, care poartă numele său, este una dintre principalele destinații turistice ale Parisului și lumii, cu mai mult de 5,5 milioane de vizitatori anual. Turnul și-a primit cel de-al 200.000.000 vizitator la 28 noiembrie 2002.

Turnul are 300 m înălțime, excluzând antena din vârf, ce mai adaugă 20 de metri, și o greutate de peste 10.000 de tone. Când a fost construit era cea mai înaltă clădire din lume. Întreținerea turnului include utilizarea a 50 de tone de vopsea maro închis, la fiecare 7 ani. Depinzând de temperatura aerului, Turnul Eiffel își schimbă înălțimea cu câțiva centimetri datorită contracției și dilatării aliajului de metale.

Arcul de Triumf  este un monument situat în Paris, în Place de l'Étoile, la extremitatea vestică a bulevardului Champs-Élysées. Se află pe o esplanadă circulară cu un diametru de 120 m, la intersecția a douăzeci bulevarde, cum ar fi Kléber, Grande Armée, Wagram și Champs-Élysées. Își are originea într-un discurs pronunțat de Napoleon Bonaparte după bătălia de la Austerlitz, pe 2 decembrie 1805: „Va veți întoarce acasă sub arcuri de triumf.”[2] Un decret adoptat pe 18 februarie 1806 a lansat lucrările, finanțate prin contribuțiile ale Grande Armée. Piatra de temelie s-a pus pe 18 august 1806, ziua de naștere a lui Napoleon. Lucrările s-au suspendat după căderea Primului Imperiu în 1815, apoi s-au reluat sub conducerea lui Jean-Nicolas Huyot în 1826, în timpul domniei lui Ludovic al XVIII-lea. Huyot a realizat antablamentul, bolta ogivală pentru a susține dalajul superior, și bolta cu casete a arcului principal. Construirea s-a terminat în 1836 sub îndrumarea arhitectului Guillaume-Abel Blouet. Arcul a fost inaugurat pe 29 iulie 1836 pentru a sărbători cea de-a săsea aniversare a „Revoluției din iulie”, care a adus la putere Monarhia din Iulie.

Palais Garnier este un reper al intrării nordice a Bulevardului Operei (Avenue de l'Opéra) din Paris, Franța. Este privit ca una din piesele de valoare arhitecturală deosebită ale vremii sale. Construită în stilul eclectic, este al treisprezecelea teatru care găzduiește Opera din Paris, de la fondarea sa de către Ludovic al XIV-lea în 1669. Este denumită de multe ori Opera din Paris, însă de la construirea Operei Bastille în 1989 este desemnată drept Opéra Garnier. Palatul Garnier a fost construit la ordinul lui Napoleon al III-lea, ca parte a unui plan de mare anvergură de modernizare urbanistică, realizat de către Baronul Haussmann. Proiectul a avut parte de o competiție, câștigată de Charles Garnier (1825-1898), un arhitect de 35 ani, pe atunci necunoscut. El va continua să activeze în acest domeniu prin construcția Opéra Garnier de Monte-Carlo în Monaco.

Hôtel des Invalides este un complex de clădiri în arondismentul 7 din Paris, care cuprinde muzee și monumente legate de istoria militară a Franței, precum și un spital și un azil pentru veteranii de război (acesta fiind scopul inițial al complexului). Complexul a fost denumit hôpital des invalides, de unde și numele actual. Unii dintre eroii Franței (inclusiv Napoleon Bonaparte) sunt înmormântați aici.

Les Invalides a fost construit la ordinul Ludovic al XIV-lea între anii 1670 – 1676. Ulterior au mai fost adăugate clădiri, printre care și Biserica Domului.

Muzeul Luvru este cel mai mare muzeu de istorie și artă din Franța (după suprafață, 210.000 m2 dintre care 60.600 m2 destinați expozițiilor) și unul dintre cele mai importante muzee din lume. Este situat în centrul capitalei franceze, Paris, între cheiul drept al Senei și strada Rivoli, în primul arondisment, într-o clădire istorică, fost palat regal, Palatul Luvru. Exponatele de artă franțuzești acoperă o largă parte din istoria Franței, de la Dinastia Capețienilor până în prezent. Muzeu cu caracter universal, Luvrul posedă opere de artă din epoci diferite ale civilizației, din Antichitate până la 1848, și acoperă o arie geo-culturală întinsă, de la Europa occidentală, Grecia, Egipt până la Orientul Apropiat (la Paris există – în linii mari – o împărțire a domeniilor de expunere muzeală: arta europeană din perioada de după 1848 este încredințată Muzeului d’Orsay și Centrului Pompidou, arta asiatică este expusă la Muzeul național de Arte asiatice Guimet, iar arta africană, americană și din Oceania este sub tutela Muzeului Quai Branly), o serie de capodopere fiind expuse în Pavilionul Sesiunilor al muzeului Luvru. Operele prezente la Luvru au o mare varietate, de la picturi, sculpturi, desene până la ceramică, obiecte arheologice sau alte obiecte de artă.

Printre piesele cele mai celebre prezente la Luvru se numără: Codul lui Hammurabi, Venus din Milo, Gioconda de Leonardo da Vinci și Libertatea conducând poporul de Eugène Delacroix. Luvrul este de asemenea unul dintre cele mai vizitate muzee din lume, cu aproximativ 8,5 milioane de vizitatori în 2008.

Muzeul d'Orsay este un muzeu aflat în capitala Franței, Paris, situat pe cheiul stâng al Senei, în arondismentul 7. A fost inaugurat în 1986, fiind amenajat în clădirea Gării d'Orsay, care a fost reconfigurată între anii 1983-1986, pentru a putea găzdui muzeul. Colecțiile Muzeului d'Orsay constau în principal în opere din perioada 1848-1914, de artă plastică și sculptură, însă acesta prezintă și opere de artă decorativă, fotografie și arhitectură.

Muzeul deține cea mai mare colecție ale impresioniștilor (aproximativ 440 de picturi) și post-impresioniștilor din lume, peste 900 de pânze dintr-un total de 3300. Aici se pot vedea capodopere ca Dejunul pe iarbă și Olympia de Édouard Manet, Originea lumii, O înmormântare la Ornans, Atelierul pictorului de Courbet sau seria catedralelor de la Rouen de Monet și Bal du moulin de la Galette de Renoir.

Muzeul Picasso găzduiește impresionanta colecție a fost construită între anii 1656 – 1659 de către Pierre Aubert, care s-a îmbogǎțit colectând Taxa pe Sare (numele clǎdirii înseamnǎ "Hotelul Sǎrat"). Arhitectul este Jean Boullier, cunoscut mai ales sub numele de Jean de Bourges, a cărui operă este considerată una dintre cele mai frumoase case istorice ale districtului. Printre cei care au trăit în această casă se numără: Ambasadorul Veneției (1671), Mareșalul de Villeroi. Clǎdirea a fost proprietatea statului pe timp de război. În 1815 a devenit școala în care a studiat Balzac. A fost apoi preluată de către stat în 1964 și transformată în monument istoric în 1968, fiind restaurată de cǎtre Bernard Vitry și Bernard Fonquernie, între anii 1974-1980. Picasso a spus odată: „Eu sunt cel mai mare colecționar Picasso din lume." Până la moartea lui, survenită în 1973, reușise să strângă o impresionantă colecție a muncii sale de-a lungul întregii sale vieți. Muzeul Picasso include mai mult de 3000 de lucrări semnate Pablo Picasso, incluzând schițe, ceramică și pictură. Această expoziție este completată de colecția lui Picasso însuși, ce include și unele lucrări ale lui Cézanne, Degas, Rousseau, Seurat, de Chirico și Matisse. Mai sunt incluse și niște statuete iberice executate în bronz și câteva exponate de artă primitivă. Unul dintre cele mai impresionante aspecte este faptul că muzeul prezintă un număr mare de picturi pe care Picasso le-a pictat după aniversarea a 70 ani. Sunt ṣi câteva încăperi cu prezentări tematice, dar în general, muzeul urmeazǎ axa cronologicǎ a întâmplărilor, expunând lucrările începând cu tinerețea lui Picasso, și terminând cu bǎtrânețea sa. Alte exponate includ fotografii, manuscrise și bucăți din ziarele vremii.

Centrul Național de Artă și Cultură Georges-Pompidou este o instituție policulturală situată în cartierul Beaubourg, în arondismentul 4 din Paris, pe malul drept al Senei, între cartierele Halelor și Marais.Centrul deschis publicului în prezența președintelui Valéry Giscard d'Estaing, la 31 ianuarie 1977, a apărut la cererea lui Georges Pompidou, președinte al Franței, de a se crea, în inima Parisului, o instituție culturală originală, în întregime dedicată creației moderne și contemporane, în care artele plastice se învecinează cu cărțile, designul, muzica și cinematograful.

Formele de turism caracteristice pentru destinația data

Valorificarea peisajelor naturale și a bunurilor culturale reprezintă un proces istoric îndelungat, prin care, treptat, resursele și obiectivele de interes major, cu valoare excepțională, au fost puse în evidență prin diverse forme de turism. Astfel, primele resurse puse în valoare in Paris sunt cele istorice, fapt demonstrat și de vechimea si intretinerea unor obiecte turistice. Din dorința de a pune în valoare cât mai multe obiective istorice, religioase, culturale, etc. cu dispersie mare în teritoriu, au fost construite numeroase structuri turistice; care să vină în întâmpinarea turismului de tranzit. Turismul, ca modalitate de valorificare a potențialului turistic și ca fenomen în continuă mișcare, comportă trei faze cu caracter ciclic și de durate diferite: – deplasare de la reședință spre zona turistică preferată; – consumarea timpului liber disponibil la destinația turistică; – revenirea la activitățile cotidiene, care marchează închiderea circuitului (a ciclului). Segmentul spațio-temporal intermediar este cel mai important, deoarece în cadrul acestuia se produce, în mod nemijlocit, impactul turist – obiectul și scopul deplasării sale, cu influențe reciproce. Modalitatea de petrecere a timpului liber, la destinația turistică, poate fi abordată și analizată din multiple unghiuri de vedere. În funcție de o serie de criterii de abordare a acestui aspect, se pot surprinde și analiza categorii diferite de turism, cu individualizare în tipuri și forme.

Tipul de turism definește fenomenul și apare ca o sumă de însușiri fundamentale ce se intercondiționează pe un anumit spațiu, într-o perioadă de timp determinată. Tipurile se stabilesc pe baza unor criterii (motivația individului, scop, destinație etc.), au caracter istoric, nu dispar prin substituire cu altele decât în cazuri de excepție și pentru o perioadă determinată (Susan, 1980). În literatura de specialitate există numeroase încercări de a defini și clasifica turismul și activitățile turistice, dar se poate afirma că tipurile de turism reprezintă conținutul, în timp ce formele de turism reflectă caracteristicile desfășurării turismului, structura mediului care le-a generat, adică structura societății omenești, modalitățile de acoperire a motivațiilor și posibilitățile tehnico – economice de procesare a fenomenului turistic. (Hunziker și Krapf, 1941; Swizewski și Oancea, 1976; Boniface și Cooper, 1994 etc.)

Pentru Paris sunt caracteristice mai multe tipuri de turism:

Turismul cultural istoric- este generat de obiective turistice aparținând patrimoniului cultural, concentrate cu precădere în orașele mari ale țării. Specificul acestui tip de turism este dat de faptul că se adresează anumitor categorii ale populației (elevi, studenți, intelectuali); atrage populația urbană și populația rurală; durata este limitată la un timp scurt sau mediu; se desfășoară pe distanțe variabile, în funcție de cererea și poziția spațială a obiectivului turistic. Acest tip de turism este practicat frecvent de turiștii aflați în tranzit, care nu utilizează prea mult infrastructura turistică. El cuprinde și călătoriile și participările la festivaluri de artă, răspunzând motivației de cunoaștere, contactării marilor galerii sau colecții etc.

Turismul de recreere și agreement- valorifică calitățile estetice, de mare atractivitate ale peisajelor naturale, scopul principal al turismului de recreere fiind schimbarea peisajului. Durata este variabilă, predominând turismul de durată scurtă (week-end) sau de durată medie. Se efectuează la distanțe diferite, în funcție de posibilitățile materiale ale turiștilor și este practicat de turiști proveniți din cele mai diferite clase și medii sociale și de toate grupele de vârstă.

Turismul educațional – cuprinde activitățile turistice organizate în scopuri educative, în general pentru grupa de vârstă tânără, aflată la vârsta la care trebuie să învețe (elevi, studenți). Turismul are însă o latură educativă la orice vârstă ți pentru toate categoriile de turiști.

Turismul pentru cumpărături (shopping)- se practică, în special, în regiunile transfrontaliere și cele turistice renumite, în marile orașe cu galerii și centre comerciale, în magazine mici, renumite pentru anumite produse și chiar la comercianții ambulanți.

Turismul internațional (extern) reprezintă deplasarea turiștilor în afara granițelor țării de origine, pentru un timp mai mare de 24 de ore. El cuprinde, deci, atât vizitele cetățenilor străini într-o țară, cât și plecările cetățenilor autohtoni, în scopuri turistice, în afara granițelor țării; acesta poate fi deci receptiv (activ, de primire) și emițător (pasiv, de trimitere atitudini de snobism, pentru a-și ridica prestigiul social). Pentru turismul de primire, teritoriul unei țări este locul de sosire al turiștilor proveniți din alte țări. Pentru turistul de plecări o țară poate furniza turiști către alte destinații din țările vecine sau mult mai îndepărtate. Turismul internațional joacă un rol esențial în echilibrarea balanței de plăți valutare, prin aportul semnificativ de încasări valutare și participă, prin export indirect de servicii turistice, la echilibrarea raportului dintre exporturi și importuri.

Turismul individual- este practicat de persoane particulare cu posibilități materiale mai bune, de familii sau în grupuri de 2 – 4 persoane. Turiștii folosesc, de cele mai multe ori, mijloacele de transport proprii. Aceștia se preocupă de a-și cumpăra toate pachetele de servicii de care au nevoie în derularea programului propus. În aceste situații costurile vacanțelor și a sejururilor este cu mult mai ridicat și, în unele cazuri, implică și suportarea unor riscuri legate de siguranța călătoriilor. Motivația poate fi diferită: tratament, odihnă, cunoaștere, practicarea unor sporturi, agrement etc. În general, turismul particular apelează la unități de cazare cu confort sporit și la servicii „personalizate”; acestei forme de turism îi aparține și turismul de lux, practicat de oamenii de afaceri și demnitari. – Turismul de grup este mult mai solicitat, fiind practicat de un număr mai mare de turiști, care pot beneficia de o serie de înlesniri financiare. Există un control mult mai eficient asupra derulării fluxurilor turistice, care sunt continue și mai bine conduse, determinând o mai bună exploatare a structurilor turistice. Turiștii sunt degrevați de preocuparea de a-și organiza și planifica derularea programului turistic, beneficiind de multe comodități în petrecerea vacanței.

Turismul neorganizat (necontractual)- s-a dezvoltat mai ales în ultimele două decenii, ca urmare a creșterii duratei vacanțelor și a veniturilor individuale, a modernizării și creșterii vitezei de deplasare a mijloacelor de transport. În cadrul acestei forme de turism clientul are libertatea de a-și alege propriul circuit sau destinație turistică, mijlocul de transport folosit și poate cumpăra pachetul de servicii care îl preferă. Turiștii care utilizează această modalitate de a-și organiza sejurul sau vacanța aduc venituri mult mai substanțiale țării de primire, participă la valorificarea mai complexă a structurilor turistice și asigură reducerea sezonalității turistice în anumite stațiuni și localități turistice. Din punctul de vedere al touroperatorilor dar și al prestatorilor există însă și unele inconveniente, mai ales în vârf de sezon, când cererile turiștilor individuali nu pot fi satisfăcute în totalitate, spațiile fiind deja ocupate de către turismul organizat și semiorganizat.

Turism de scurtă durată – se desfășoară pe perioada de 2 – 3 zile, îndeosebi, la sfârșit de săptămână, sau cu prilejul unor manifestări culturale, sportive, sărbători religioase (în forme de pelerinaj) etc.

Turismul rutier- polarizează o mare parte a turismului intern și internațional, fiind deosebit de dinamic. Transporturile rutiere au revoluționat mobilitatea geografică a omului. Era automobilului se manifestă și în fenomenul turistic. Pentru turism sunt semnificative mijloacele de transport individuale (autoturisme până la 8 locuri), autobuzele (mărimi diferite) și microbuzele (14-20 locuri).

Turismul naval- este practicat de turiștii cu venituri mari, în special, desfășurându-se cu ajutorul navelor fluviale sau maritime, sub forma croazierelor.

Turismul pentru tineret (18 – 30 ani)- se află în atenția organismelor O.N.U. și Consiliului Europei deoarece turismul înseamnă educație, cunoaștere, cultură, sănătate, coordonate ce nu pot lipsi experienței tinerei generații, deasemenea el impune cultivarea moțiunilor de protecția mediului, a acțiunilor de ecologizare

Turism de operă – vizitarea spectacolelor de operă și a concertelor.

Turism educațional – vizitarea instituțiilor pentru a obține cunoștințe după interese, cum ar fi cursurile de gătit conduse de bucătarii celebri sau clase pentru lucru de mînă.

Turism botanic – vizitarea grădinilor botanice celebre din istorie, cum ar fi Versailles.

Hoteluri

Hotel du Louvre se afla pe strada Arondismentul 4, Paris . Aproape de metrou

Acest hotel în stil tipic haussmanian este situat în centrul Parisului, lângă cartierul istoric Marais.

Generator Paris.  Arondismentul 10, Paris – Arată pe hartă (la 1,3 km de centru) –Aproape de metrou este un hostel de designer situat în animatul arondisment 10 din Paris. Proprietatea oferă WiFi gratuit și o zonă de lounge elegantă cu sală de jocuri. Aici se savureaza preparate de inspirație locală la cafeneaua proprietății, Café Fabien, se asculta muzica oferită de DJ în timp ce savurați o băutură de la bar.

Hotel Minerve. 13, rue des Ecoles, Arondismentul 5, 75005.  Găzduit de o clădire în stil haussmannian, acest hotel de 3 stele se află vizavi de Maison de la Mutualité și la 210 metri de stația de metrou Cardinal Lemoine. Camerele sunt dotate cu aer condiționat și TV LCD.

Idéal Hôtel Design. 108 boulevard Jourdan, Arondismentul 14, 75014. Situat la intrarea în stația de metrou Porte d'Orléans, acest hotel oferă camere cu TV cu ecran plat cu canale prin satelit și baie privată. Unele camere sunt prevăzute cu balcon cu vedere la Paris, iar conexiunea WiFi este gratuită în toate zonele.

Hyatt Regency Paris Etoile, fostul hotel renumit Concorde La Fayette se află la 1,5 km de Arcul de Triumf și de celebrul bulevard Champs Elysées. Fiecare dintre camerele de designer are birou, TV prin cablu, aer condiționat și seif. Toate camerele de la Hyatt Regency Paris Etoile beneficiază de vedere la Paris. Băile private sunt dotate cu articole de toaletă de lux. 3 Place du Général Koenig, Arondismentul 17, 75017.

Novotel Paris Centre Tour Eiffel se află la câțiva pași de Turnul Eiffel din inima orașului Paris și la 10 minute cu mașina de Stadionul Parc des Princes. Hotelul oferă un centru de fitness și 2 restaurante care servesc mâncăruri franțuzești și japoneze. 61 Quai De Grenelle, Arondismentul 15, 75015.

Restaurante

Chartier

Adresa: strada Faubourg-Montmartre, nr.7, sectorul 9
Statie de metrou: Grands-Boulevards
Tel.: +33(0)1 47 70 86 29
Program: de luni pana duminica, 11:00-15:00, 18:00-22:00;

Acest restaurant Belle Epoque legendar, atrage multimile in mod constant pentru eleganta sala de mese, chelnerii sociabili si glumeti (care mazgalesc comenzile pe servetele de masa), si mai presus de toate, pretul nepiperat si traditional. Meniul este clasic (bourguignon de carne de vita, varza, platica de mare, etc). Garniturile incep de la 2 euro, felurile principale costa intre 6 si 8 euro, iar trei feluri pot fi savurate pentru 14-22 euro.

La table du Marquis

Adresa: strada Beccaria nr 3, sectorul 2
Statie de metrou: Reuilly-Diderot
Tel.: +33 (0)1 43 41 56 77
Program : de joi pana sambata, intre orele 12:00-14:00 si 19:30- 21:30;

Acest local culinar specializat in bucataria franceza sudica ofera meniuri autentice si nepiperate. Un meniu fix cu aperitiv, fel principal si desert costa 18.90 euro, in timp ce meniurile zilnice sezoniere costa 11.90 euro. Un pahar de vin costa 3.50 Euro.  Specialitatile includ sunca persillade cu otet, filet pollock cu fenicul si tarta cu pere si ciocolata.
Meniurile de cina sunt putin mai scumpe, dar absolut delicioase.

Au Duc de Montmorency

Adresa : strada Montmoency, nr 46, sectorul 3
Statie de metrou : Rambuteau sau  Arts et Metiers
Tel.: +33 (0)1 42 72 18 10
Program : de luni pana duminica, intre orele 08:30-21:00;

Umilul bistro in stilul pietei de langa Centrul  Georges Pompidou este recunoscut pentru meniurile zilnice creative si proaspete, salate delicioase, si vinuri decente spre foarte bune servite la pahar pentru aproape o nimica toata. Proprietarul, Laurent Delcros, a lucrat in bucatarii de inalta clasa, si aduce elemente de know-how si putina indrazneala la clasicele feluri de mancare specifice bistro-urilor franceze. Setul de meniuri (cu un pahar de vin inclus) se invart in jurul sumei de 11-14 euro, iar meniurile zilei sunt de obicei sub 9 euro.

Chez Stella

Adresa: strada Therese, nr. 3, sector 1
Statie de metrou: Pyramides
Tel.: +33 (0)1 42 96 22 15
Program : de luni pana vineri, intre orele 12:00-14:00 si 19:00-22:00;

Aceasta locatie prietenoasa de langa Opera Grandier ofera salate creative si deliciose si mancaruri clasice pentru preturi mici.  Cu suma de 12 euro iti permiti o masa cu trei feluri printre care peppersteak, hering cu salata de cartofi sau crema de caramel. Patronul si chelnerii sunt binecunoscuti pentru amabilitatea lor, iar regula care interzice fumatul va multumi pe toata lumea care vrea ca fumul sa nu altereze aromele. Sunt recomandate rezervarile deoarece este un loc foarte popular. Iti recomand desertul “Creme Brulle”.

Descrierea riscurilor

In activitatea de turism international exista riscuri comerciale care sunt de un nivel ridicat, avand in vedere ca in acest domeniu actioneaza mii de operatori de tururi (touroperatori) si agentii de voiaj greu de verificat din punct de vedere financiar, majoritatea fiind societati cu raspundere limitata, cu capital social foarte mic si cu bunuri materiale patrimoniale, de valoare relativ mica (mobilier de lemn, masini de scris, fax, calculator, eventual cateva masini si autocare pentru transfer). Deci sunt posibilitati reduse, limitate pentru recuperarea unor venetuale debite, in urma lichidarii bunurilor agentiilor de voiaj falite, la masa credala, fapt ce impune sa cunoastem si sa prevenim factorii de risc in activitatea de contractare externa.

Riscul este definit ca un eveniment viitor si probabil a carui producere ar putea provoca anumite pierderi. Riscul poate fi previzibil, cand factorii ce ar produce pierderi pot fi prevazuti, cunoscuti anticipat si imprevizibili, cand riscul este determinat de situatii fortuite, ce nu le cunoastem dinainte.

Avand in vedere fluxul, etapele operatiunilor contractuale, riscurile pot aparea in urmatoarele faze:

– riscurile privind bonitatea agentiilor de voiaj (solvabilitatea partenerului conjugata cu reciptivitatea, promptitudinea acestuia);

– riscurile previzibile inaintea semnarii contractului;

– riscurile din timpul derularii contractului turistic;

– riscul de tergiversare a platii sau de neplata a serviciilor turistice de catre firma sau agentia de voiaj partenera.

Mai este present un sistem de strategii a riscurilor care difera de la o tara la alta si de la un partener la altul, riscuri dintre care mentionam:

riscurile privind fluctuatiile valutare posibile;

riscurile cresterii preturilor la transport datorita cresterii pretului petrolului;

riscurile care tin de tehnica operatiunilor de turism international;

riscurile de calitatea serviciilor turistice.

La inchiderea contractelor trebuie avuta in vedere si categoria de riscuri necomerciale imprevizibile care se pot produce in timpul derularii acestora si de regula ambele parti contractate prevad clauze pentru a atenua daunele produse de astfel de evenimente cum sunt: starea de razboi, calamitatile naturale, schimbarea regimului politic, schimbarea politicii valutare a statului.

Preintampinarea riscurilor comerciale din turismul international:

Riscul privind bonitatea: verificarea bocitatii firmelor prin metode indirecte sau directe;

Riscul privind negocierea: neangajarea de cheltuieli inainte de a sti exact intentiile partenerilor;

Riscul fluctuatiilor valutare: prin consolidarea valutei de contractare, negocierea intr-o valuta mai stabila si scurtarea termenului de incasare pentru a reduce perioada de fluctuatie a valuteror;

Riscul privind neplata serviciilor: se preintampina prin: impunerea de garantii din partea firmei (garantii bancare); plata anticipata a serviciilor turistice; crearea de depozite.

Riscul de neexecutare a contractului incheiar: se introduce in contract clauza de penalitate.

Riscul intarzierii la plata a contravalorii serviciilor prestate: se inscriu penalizari pe zi de intarziere si se urmareste.

Riscul de a revinde la alte firme parti de contract: se inscrie in contract prevederea referitoare la neinstrainarea integral sau partial a contractului.