VALENȚE ALE EDUCAȚIEI ESTETICE ÎN PROCESUL INSTRUCTIV-EDUCATIV [302075]

[anonimizat] I

ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

PROFESOR UNIVERSITAR DR. BANCIU RODICA

FACULTATEA DE ARTE ȘI DESIGN TIMIȘOARA

CANDIDAT: [anonimizat]: [anonimizat] P.P.NR. 25 TIMIȘOARA

Timișoara

2014

[anonimizat]:

PROFESOR UNIVERSITAR DR. BANCIU RODICA

FACULTATEA DE ARTE ȘI DESIGN TIMIȘOARA

CANDIDAT: [anonimizat]: [anonimizat] P.P.NR. 25 TIMIȘOARA

Timișoara

2014

CUPRINS

CAPITOLUL I -[anonimizat] – [anonimizat] A [anonimizat]- NOȚIUNI PRELIMINARE

CAPITOLUL I V-[anonimizat] A ACTIVITAȚILOR DE EDUCAȚIE ESTETICĂ

4.1 Felul și conținutul activităților de educație estetică în învățământul preșcolar

4.2 Organizarea și desfășurarea unei activitati de educație estetică

4.3 Rolul educației plastice în formarea personalității copilului preșcolar

CAPITOLUL V- APTITUDINILE- FACTOR DE PERSONALITATE

5.1 Definiție și caracterizare generală

5.2 Natura aptitudinilor

5.3 [anonimizat]- IMAGINILE ȘI DESENELE –O [anonimizat] -[anonimizat] A TRĂIRILOR SUFLETEȘTI ALE ACESTORA.

CAPITOLUL I X-[anonimizat]…

Este plin de potențial…

Este purtat de vânturile care îi influențează viața…

Poate fi înrădăcinat și semănat în pământul dragostei…

Sapă adânc și continuu spre ceea ce îl luminează…

[anonimizat]-se de viață cu tot ce are…

[anonimizat]…

[anonimizat]…

Poate să se maturizeze și să împrăștie ideile sale aproape sau departe…

[anonimizat]…

Uneori arată ca o buruiană, dar este cu adevărat …o floare…

Motto:

„Copiii au nevoie de rădăcini ca să crească și de aripi ca să zboare. Păpădia le are pe amândouă”

CAPITOLUL I

[anonimizat], exercitat organizat (formal), informal (în alte instituții decât cele școlare)și mai puțin organizat(nonformal) în vederea formării ființei umane ca individualitate și a integrării sale active în viața socială. Omului mileniului trei i [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

Împlinirea acestor finalități ale educației solicită educație timpurie și continuitatea influențelor tuturor componentelor procesului formativ: [anonimizat]-religioasă, estetică, fizică și vocațională (pentru alegerea profesiunii).[anonimizat]nt urmărite distinct, ci în interacțiunea lor, deși în cele mai multe predomină educația intelectuală.

Educația formală desfășurată în unitățile de învățământ pe baza curriculum-ului

național și educația extrașcolară sau informală au împreună, într-o relație de complementaritate și condiționare reciprocă, un rol important atât în transmiterea cunoștințelor cât și în formarea competențelor intelectuale, a atitudinilor și comportamentelor necesare tinerilor într-o societate democratică.

Termenul de estetic își are rădăcina în grecescul „sisthesis” –a simți, așa că adlitteram, educația estetică înseamnă ”dezvoltarea sensibilității” sau „știința despre frumos”.

Educația estetică este acea componentă a educației, care constă în pregătirea sistemică în vederea perceperii profunde și juste a frumosului din artă, din natură , din societate, precum și în educarea multilaterală pentru frumos.

Este necesar să precizăm locul educației estetice în cadrul celorlalte educații. Acesta este o componentă esențială a educației multilaterale, satisfăcând o năzuință specific umană, aceea către frumos și răsfrângându-și influența în întreaga viață și activitate a omului.

Dezvoltarea armonioasă a omului implică sincronizarea ritmului în care se realizează toate laturile educației, întrucât ele se condiționează și se favorizează reciproc. Educația estetică favorizează și completează celelalte laturi ale educației. În raport cu vârstele, educația estetică suferă modificări în funcție de particularitățile specifice vârstei și individuale. Încă din grădiniță, preocupările pentru educația estetică au un rol preponderent, factorul estetic trebuind integrat in grad înalt în toate activitățile desfășurate cu preșcolarii.

Educația estetică este parte componentă a educației, care constă în educația pentru frumos și educație prin frumos. Fiind o componentă indispensabilă în dezvoltarea multilaterală a personalității și în același timp un proces complex și de lungă durată, educația estetică urmărește dezvoltarea capacității de a recepta, de a interpreta și crea frumosul. „Obiectivele educației estetice sunt multiple, de la formarea unui gust estetic până la cristalizarea unui ideal estetic înalt, dar socotim că principalul ei obiectiv practic trebuie să fie acela de a ne face apoi să trăim, în fața operei de artă, o autentică emoție estetică, să resimțim bucuria, satisfacția plenară în lipsa căreia restul nu e decât vorbărie goală, pedanterie sofisticată a unui orb despre pictură sau a unui surd despre muzică”.

Educația estetică asigură condiții propice pentru stimularea și promovarea creativității, în toate domeniile de activitate. Aceasta urmărește realizarea mai multor obiective, prin înfăptuirea cărora trebuie „să-l ridice pe fiecare copil la nivelul înțelegerii frumosului, în toate formele sale, la capacitatea de a gusta, aprecia și înfăptui frumosul, la nevoia de a-l introduce în toate manifestările sale de muncă și de viață socială. Educația estetică trebuie să ajute fiecăruia să înțeleagă și să lupte pentru traducerea în viață a idealului estetic și să facă din aceasta un mijloc al conduitei sale”.

Conștiința estetică, gustul și simțul estetic, judecata estetică, idealul estetic, convingerile estetice, sunt componente ale atitudinii estetice.

Implicată în întregul proces de formare și autoformare a personalității, educația estetică urmărește dezvoltarea capacității de percepere și înțelegere corectă a frumosului din realitate (natură, muncă, artă, societate), formarea conștiinței estetice , a gustului și simțului estetic, în educarea necesității și a posibilității de a participa la crearea frumosului în artă și în viață.

CAPITOLUL II

.CREATIVITATEA – CA LATURA TRANSFORMATIV-CONSTRUCTIVĂ

A PERSONALITĂȚII

Conceptul de creativitate

Creativitatea constituie una dintre problemele majore ale contemporaneității, devenind un ,,concept central” în psihologie. Creativitatea a devenit una dintre cele mai fascinante probleme, depășind cu mult sfera psihologiei si pătrunzând în cele mai diverse specialității științifice. Acest fapt are o dublă ipostază:

el a creat premisele abordării multilaterale a creativității, a surprinderii cât  mai multor aspecte ale ei, deci a înțelegerii adecvate si profunde;

a atras imprecizia termenilor utilizați, pulverizarea creativității într-o multitudine de aspecte, adeseori contradictorii.

Unii psihologi formulează definitii reducționiste, prin asimilarea creativității cu alte fenomene psihice (capacități, aptitudini, rezolvare de probleme, inteligență, etc.). Manualele recente de psihologie considera creativitatea ,,un caz particular al rezolvarii problemelor” sau ,,un tip de rezolvare a problemelor”.

Conceptul de creativitate își are originea in cuvântul latin creare care înseamnă zămislire, făurire, naștere. Într-o accepțiune foarte largă creativitatea constituie un fenomen general uman, forma cea mai inaltă a activității omenești. Din perspectiva ceva mai ingustă și mai specific psihologică, creativitatea apare in 4 accepțiuni importante: ca produs; ca proces; ca disponibilitate, potentialitate general umana, ca o capacitate si abilitate creativa; ca dimensiune complexa de personalitate.

Creativitatea ca produs

Cei mai multi psihologi care au definit creativitatea s-au referit la caracteristicile produsului creator, ca note distinctive ale ei. Caracteristicile esențiale ale unui produs al activității umane care sa permită încadrarea acestuia în categoria produselor creatoare au fost considerate: noutatea si originalitatea lui; valoarea, utilitatea sociala si aplicabilitatea

Creativitatea ca proces

Aceasta accepțiune vizează caracterul fazic, procesual al creativității, faptul că ea necesită parcurgerea unor etape disticte între ele, numarul acestora variind de la autor la autor. Etapele procesului creator sunt specifice mai ales pentru creativitatea individuală și mai puțin pentru cea de grup. Important rămâne caracterul dinamic, efervescent, evolutiv al creativității. Din punct de vedere procesual creativitatea devine creație, capătă o expresie desfășurată, trece din virtualitate în realitate.

c. Creativitatea ca potențialitate general umană

Această accepțiune oferă răspunsul la una dintre problemele mult dezbătute in psihologie: exista oameni noncreatori? De-a lungul timpului au fost formulate o serie de teorii care refuzau creativitatea unor oameni. Astfel creativitatea a fost considerată ca fiind un dar sau har divin rezervat unor privilegiați ai soartei, unei minorități. Unii autori o credeau ca fiind o capacitate înnăscută, transmisă pe cale ereditară. Asemenea concepții au frânat nu numai studiul știintific al creativității, ci și dezvoltarea creativității multor oameni. Creativitatea este o capacitate general umană. Sub o forma latentă, virtuală, evident in grade si proporții diferite, se gasește la fiecare individ.

d.Creativitatea ca dimensiune complexa a personalității

Creativitatea integrează în sine întreaga personalitate și activitate psihică a individului iar la rândul ei, se subsumează si integrează organic in structurile de personalitate devenind astfel una dintre dimensiunile cele mai complexe ale personalității.Creativitatea este o dimensiune de sine stătătoare a personalității, integrată organic in ea. Personalitatea creatoare se distinge prin fluiditate, flexibilitate, originalitate, elaborare, sensibilitate față de probleme, capacitate de redefinire. Aceste trăsături sunt definitorii pentru personalitățile creatoare.

Pentru caracterizarea persoanelor înalt creative, in afara metodei descrierii și autodescrierii, s-a utilizat și metoda studierii familiilor cu persoane creative.

S-a descoperit că oamenii creativi nu-și petrec de obicei copilăria într-un climat de dragoste si caldură paternă, dimpotriva relațiile dintre ei si părinții lor sunt reci si distante, bazate pe încurajarea gândirii și acțiunii independente.

Prin creativitate personalitatea umană se înscrie într-un orizont axiologic, omul valorificându-se pe sine însuși.

CAPITOLUL III

ACTIVITĂȚILE DE EDUCAȚIE ESTETICĂ- NOȚIUNI PRELIMINARE

Personalitatea umană nu se poate împlini fără dimensiunea estetică a educației, având în vedere că frumosul există pretutindeni, iar omul crează bunurile, reunind utilul cu plăcutul.

Modalitatea prin care se realizează relația dintre om și realitate o constituie arta, altfel spus, prin intermediul imaginii artistice se înfăptuiește sinteza dintre individual și general, dintre subiectiv și obiectiv.

Mesajul artistic, prezent în opera de artă pune în evidență valențele formative ale acesteia, dar și cele mai profunde laturi ale personalității umane, oferind în schimb posibilitatea formării convingerilor și acceptarea unor adevăruri.

Educația trebuie să creeze un nou context educațional în care să acționeze valori, cum sunt: adevărul, binele, frumosul.

Educarea comportamentului estetic al individului presupune:

cultivarea capacității de receptare a operei de artă;

însușirea limbajului estetic necesar receptării operei de artă, cât și realizării comunicării;

dezvoltarea aptitudinilor artistice;

promovarea frumosului în viață, mediul școlar și relațiile interumane.

Educația estetică urmărește două categorii de obiective:

1.Obiective care urmăresc formarea capacității de a percepe, însuși și utiliza adecvat valorile estetice:

formarea sensibilității estetice și a limbajului prin care se manifestă valorile estetice;

formarea gustului estetic;

formarea sentimentelor și convingerilor estetice;

formarea atitudinii estetice.

2.Obiective ce privesc dezvoltarea capacităților de a crea noi valori estetice:

– formarea capacității de a comunica trăirea artistică;

– dezvoltarea imaginației creatoare, inventivitatea, autocontrolul și spirit autocritic față de propria creație;

– formarea capacității de a recepta și exprima frumosul, ca valoare estetică fundamentală;

CAPITOLUL IV

VALOAREA INSTRUCTIV-EDUCATIVĂ A ACTIVITĂȚILOR DE EDUCAȚIE ESTETICĂ

Conceptul de  estetică își are originea in limba greacă: aisthesis, aisthetikos ceea ce se referă la sensibil, plăcut, frumos. Estetica este știința despre frumos, ea studiind legile si categoriile frumosului.

Educația estetică este una dintre componentele educației care utilizează in formarea personalității potențialul educativ al frumosului estetic, social si natural.

Categoriile educației estetice sunt:

– idealul estetic este categoria care exprimă modelul (prototipul) estetic spre care aspira să-l cultive si să-1 finalizeze un artist, un individ.

– stilul estetic este o categorie care exprimă calitățile si capacitate omului de a percepe de a trai frumosul.

– gustul estetic este categoria care exprimă calitatea si capacitatea omului de a iubi si aprecia   frumosul sub raport cognitiv, afectiv si comportamental.

– spiritul de creație este categoria care exprimă capacitatea si abilitatea de a imagina și crea frumosul. Educația, în general, și educația estetică, în special, trebuie să treacă accentul de pe ipostaza reproductivă a învățământului pe ipostaza cultivării potențialului creator al personalității.

. Pentru dezvoltarea receptivității estetice este nevoie de cultivarea acelor simțuri prin intermediul cărora vor fi sesizate conformațiile cromatice, acustice, etalate de opera de artă, de stimularea reacțiilor proprii receptării artistice personale, spontane, autentice.

– Formarea gustului estetic întemeiat pe însușirea unui sistem de valori pe conturarea unei sensibilități proprii, dezvoltarea judecății estetice, a posibilității de a analiza și de a judeca impresia produsă de operele receptate.

– Gustul estetic este capacitatea de a reacționa spontan, printr-un sentiment de satisfacție sau insatisfacție, fată de obiectele și procesele naturii, față de operele artistice. Judecata estetică este acel act de deliberare, de ierarhizare a obiectelor estetice pe baza unor criterii generale si statornice, personale si autentice, de apreciere

– Formarea sentimentelor si convingerilor estetice reprezintă o sarcină, prioritară a educației estetice, stimularea trăirilor afective superioare caracterizate prin intensitate, profunzime si finalitate, cum sunt respectul și dragostea față de artă, pasiunea pentru frumos in toate manifestările sale. Gustul estetic, judecata estetică, idealul estetic, sentimentele si convingerile estetice sunt principalele componente ale atitudinii estetice.

Creativitatea este, cu deosebire, condiția de bază a artei, a atitudinii estetice, o finalitate importantă a educației estetice. Există o creativitate generală și o creativitate proprie unui anumit domeniu de activitate.

Dezvoltarea aptitudinilor estetice creatoare presupune:

– stimularea aptitudinilor creatoare in recepția estetică, dezvoltarea imaginației integratoare în raport cu opera de arta receptată,

– formarea capacității de a exprima, de a comunica trairea estetică,

– dezvoltarea capacității de a surprinde, a aprecia și a exprima cu mijloace artistice unele aspecte ale naturii, ale existenței cotidiene,

– stimularea trebuinței de frumos,

– formarea abilităților estetice și a deprinderii de a le folosi consecvent în munca și  în viața cotidiană,

Principiile didactice își păstrează valabilitatea și in cazul educației estetice, dar ele se cer a fi corelate cu urmatoarele principii specifice:

– principiul educării estetice prin valori autentice,

– principiul perceperii profunde și creatoare a operelor de artă și a valorilor estetice în general,

– principiul perceperii unitare a conținutului și formei,

-principiul înțelegerii și situării contextuale a fenomenului estetic

-principiul educării estetice prin valori autentice

Procesul educației estetice presupune în primul rând dezvoltarea capacității de a reproduce valori estetice, de a deosebi valorile de non-valori. Aceasta impune cu necesitate folosirea în educația estetică a valorilor estetice incontestabile.

Se recomandă educatorilor ca în procesul educației estetice să fie folosite acele valori estetice care au intrat definitiv în patrimoniul național și universal al universului estetic.

Necesitatea unei perceperi de profunzime în artă se impune pentru ca înțelegerea acesteia să fie de esență și nu de suprafață. Riscul unei perceperi superficiale poate fi determinat de numeroase cauze (lipsa unei temeinice culturi estetice, lipsa aptitudinilor estetice).

În opera de artă există o unitate necesară între conținutul și forma acesteia. Cunoașterea integrală a acesteia presupune înțelegerea unitară a celor două condiții prin care se manifestă opera de artă sau valoarea artistică.

Principiul respectiv recomandă educatorilor să procedeze la analize complexe prin intermediul cărora să dezvăluie cunoașterii elevilor forma și conținutul operei respective, corelații existente între acestea și caracterul unitar de echilibru.

Principiul înțelegerii și situării contextuale a fenomenului estetic recomandă să se cunoască cât mai temeinic corelațiile dintre operă, creator și condițiile istorico-sociale. Respectarea cerințelor acestui principiu al educației estetice ajută la atingerea unor obiective de bază ale educației estetice ca: formarea capacității de apreciere și evaluare a operelor de artă, formarea gustului și idealului estetic.

Educația estetică reprezintă activitatea de formare -dezvoltare a personalității umane, prin intermediul frumosului din artă, societate, natură, receptat, evaluat și cultivat la nivelul sensibilității, al raționalității și al creativității umane.

Educația estetică ocupă un loc important în formarea personalității copilului și acest proces depinde de ceea ce i se oferă copilului, mai ales în perioadele sensibile ale dezvoltării, începând cu vârsta preșcolarității, urmărind o evoluție continuă a cărei finalitate este apreciată în termeni de maturizare psihoafectivă și intelectuală, care semnifică în același timp o adaptare suplă și posibilități sporite de autodeterminare (Cristea M., 1994).

În litertura de specialitate se face distincția între însușirea teoretică a realității și

însușirea ei practico-spirituală, în cadrul căreia este inclusă și arta.

Însușirea teoretică a realității presupune dobândirea unor generalizări din ce în ce mai înalte, sub forma conceptelor și legilor știițifice. Însușirea estetică presupune înfăptuirea unei sinteze între individual și general, cu ajutorul imaginii artistice. Arta este principala modalitate prin care se înfăptuiește relația estetică dintre om și realitate. Astfel, se ridică două întrebări complementare: ce cunoaștem prin intermediul artei și cum se realizează această cunoaștere

Perceperea operei de artă, act cu implicații pedagogice, mijlocește contactul omului cu realitatea fizică și socială, făcându-l conștient de semnificația umană pe care o incubă acea realitate. Valențele formative ale artei rezultă din multiplele posibilități pe care le include mesajul artistic, prezent în orice operă de artă autentică, de a descoperi și pune în evidență cele mai intime și profunde laturi ale sensibilității umane. Informația transmisă prin opera de artă nu poate fi transpusă în formă logică, națională, ea oferind în schimb prilejul unor trăiri și intuiții, astfel facilitând formarea convingerilor, înțelegerea și acceptarea unor adevăruri.

Orice operă de artă, în viziunea esteticii, include un mesaj ce se transmite printr-un limbaj propriu. Caracteristic pentru acest limbaj este faptul că, în procesul receptării, el se răsfrânge asupra laturilor și zonelor personalității umane:intelectuală, afectivă, morală, etc.

Temeiul educației estetice rezidă în acest proces de comunicare între „obiectul estetic” și „subiectul care receptează”. Pentru a înțelege mai profund această afirmație, trebuie să precizăm că orice valoare estetică nu se poate constitui decât în cadrul raportului dintre subiect și obiect. Valoarea estetică apare pe un teren neutru, dar ea presupune în mod necesar integrarea subiectivității umane. Felul în care se realizează fuziunea dintre obiect și subiect este diferit, în funcție de cele trei valori estetice: valori estetice ale naturii, ale societății și ale artei. Pornind de la aceste categorii de valori estetice se face diferențierea între educația estetică și educația artistică.

Implicată în întregul proces de formare și auto-formare a personalității, educația estetică urmărește pregătirea copilului (și nu numai a acestuia), pentru actul de valorificare –receptare –asimilare și cel de creare a valorilor estetice.

Scopul educației estetice în învățământul de masă nu este acela de a crea personalități artistice, specializate, ci de a forma personalități armonioase, cu disponibilități creative favorabile specializării ulterioare în diverse domenii profesionale: arhitectură, chirurgie, mecanică fină, muzică, artizanat, etc.

Pentru educația estetică, frumosul poate fi atât scop, cât și mijloc. Frumosul ca scop stă la baza educației pentru artă, adică permite realizarea premizelor pentru înțelegerea, receptarea și integrarea frumosului artistic. Frumosul ca mijloc întemeiază educația prin artă, care vizează realizarea unei intruiri morale, intelectuale, fizice, etc, prin intermediul frumosului artistic (Cucoș, C., 1998).

Educația estetică ocupă un loc important în formarea personalității copilului și acest proces depinde de ceea ce i se oferă copilului, mai ales în perioadele sensibile ale dezvoltării, începând cu vârsta preșcolarității, urmărind o evoluție continuă a cărei finalitate este apreciată în termeni de maturizare psihoafectivă și intelectuală, care semnifică în același timp o adaptare suplă și posibilități sporite de autodeterminare.

Stimularea spiritului copiilor prin intermediul artelor constituie o obligație. Artele reprezintă o componentă indispensabilă a unor pedagogii interactive, care valorizează dispozițiile și creativitatea copiilor.

Valențele emoțional-estetice pot fi potențate nu numai prin intermediul disciplinelor de profil, ci prin toate activitățile instructiv-educative, fapt ce reclamă pregătirea tuturor educatorilor în direcția propriei sensibilități, dar și pentru formarea sensibilității copiilor, în vederea receptării semnificațiilor estetice (Nicola, I. 1996).

4.1 Felul și conținutul activităților de educație estetică în învățământul preșcolar

Vârsta preșcolară este cea a sensibilității și a receptivității deosebite, a curiozității permanente. La această vârstă, copiii prezintă mobilitate și flexibilitate psihică accentuată, intense trăiri afective generate de diferite situații, atitudini și comportamente. Aceasta impune observația că trebuie să acordăm atenție deosebită cadrului de activitate și viață a copilului. Tot ce îi înconjoară pe copii trebuie să influențeze, să modeleze conduita lor.

Activitatea dominantă a acestei perioade rămâne jocul, dar el este corelat din ce în ce mai mult cu sarcini de natură instructiv-educativă, cu elemente ale muncii și creației. Toate acestea favorizează complicarea și diferențierea treptată a proceselor cognitiv-operaționale ale preșcolarului, schimbarea atitudinii față de mediul înconjurător, extinderea relațiilor cu cei din jur, făcându-l apt ca la această vârstă 6-7 ani să pășească într-o nouă etapă, cea a școlarității .

Metodele folosite în educația estetică sunt metode comune cu cele folosite în întregul proces educativ. Un loc cu totul aparte revine în educația estetică metodei exercițiului însoțită de explicații și demonstrații.

Exercițiul contribuie la dezvoltarea sensibilității și receptivității estetice. De asemenea, exercițiul stă la baza capacității de a folosi, a reproduce sau a crea valori estetice. Exercițiul poate îmbrăca mai multe forme ca: exersarea unor capacități perceptive (ascultare, discriminarea formelor și culorilor), exerciții de traducere reciprocă a limbajelor artistice (trecerea de la limbajul muzical la cel literar sau plastic, printr-o povestire) sau exercițiile tehnice (mișcările coregrafice).

Explicația intervine ca moment introductiv în achiziționarea de cunoștințe teoretice sau în dobândirea de deprinderi artistice specifice.

Demonstrația stă mai mult la îndemâna cadrului didactic. Și în educația estetică este nevoie de un sistem metodologic, care, folosit conform obiectivelor propuse, specificului conținutului valorilor estetice incluse în procesul educației, al particularităților individuale pe care le manifestă, să poată asigura nivelul de eficiență necesar unei educații estetice de valoare.

Demonstrația este la mâna educatoarei la talentul și îndemânarea ei.

Strategiile didactice prin care se realizează educația estetică includ metode creative; exercițiul, activizarea copiilor prin povestiri, repovestiri, dramatizări, jocuri de creație, construcție, recitări, alcătuirea de programe artistice, decorarea sălii de grupă, amenajarea expoziției cu desene, picturi, modelaje, artizanat, etc.

Toate activitățile organizate în grădiniță au valențe estetice, dar un rol deosebit le revine activităților pe domenii experiențiale de educație a limbajului, educație muzicală, educație artistico-plastică, activității practice, jocurile și activitățile alese (artă, construcție, jocuri cu text și cânt, excursii, drumeții, plimbări în natură, etc.). Activitățile opționale de pictură, modelaj, gimnastică ritmică, folclor, muzică vocală și instrumentală completează oferta pentru orientarea copiilor spre aspecte ale manifestării frumosului în viață și activitățile cotidiene. Pentru realizarea obiectivelor educației estetice, la vârsta preșcolară educatoarele pot folosi mijloace generale, care urmăresc educarea multilaterală a copiilor și mijlooace specifice, care vizează realizarea unor anumite sarcini de ordin estetic.

Referindu-ne la mijloace generale, acestea pot fi ambianța plăcută în care trăiește, crește și își desfășoară activitatea copilul, jucăria, etc.

Mijloacele specifice educației estetice le constituie practicarea diferitelor forme ale artei în cadrul diferitelor activități din grădinița de copii (activități comune, opționale, șezători, serbări, audiții muzicale, etc.). La aceste forme mai putem adăuga vizitarea muzeelor și a expozițiilor, vizionarea organizată de spectacole, cercurile și concursurile artistice, discuțiile cu artiști etc.Experiența estetică a copilului nu se acumulează numai în grădiniță. Mediul informal abundă în stimuli estetici, care integrați de către educatori în cadrul activităților, se pot constitui într-o bază de susținere și de realizare a educației estetice. Chiar dacă nu există o coordonare între ceea ce se desfășoară în grădiniță și ceea ce se întâmplă în afara ei, educatoarea rămâne, în continuare, factorul modelator principal, care va integra experiențele întâmplătoare și variate ale copiilor, corelându-le și interpretându-le împreună cu ei, în conformitate cu standardele axiologice autentice (Cucoș ,C. 2002).

Alegerea, organizarea și realizarea activităților se face atât în raport de obiectivele propuse, de nivelul educativ al copiilor cu care se desfășoară activitățile, cât și din motivul de a diversifica activitățile educative. În ceea ce privește metodologia activităților respective, rămâne la latitudinea educatorilor care le concep și le realizează să aleagă metodele, procedeele și mijloacele cele mai adecvate, în raport de cele trei criterii permanente: specificul obiectului în cadrul căruia se include activitatea respectivă, obiectivele care se stabilesc a fi realizate și nivelul dezvoltării copiilor.

4.2 Organizarea și desfășurarea unei activități de educație estetică

Activitățile de educație estetică sunt printre cele mai îndrăgite de preșcolari . Fie că este vorba de o activitate de pictură, una de modelaj sau una de desen, ele prezintă avantajul că sunt pentru cei mici un prilej de relaxare. Copiii nu sunt și nici nu trebuie să fie inhibați de ideea că nu ar avea talent. Pentru că tocmai în aceasta constă frumusețea lucrărilor lor: ele reprezintă exact modul naiv și sincer în care copiii percep realitatea înconjurătoare și în care o reprezintă.

Pentru organizarea unei activități de educație estetică trebuie avute în vedere câteva premize:

Numărul de activități de educație estetică din fiecare săptămână nu trebuie să fie exagerat de mare pentru a nu le da copiilor sentimentul de saturație; Astfel, dacă într-o zi avem activitate de desen la activtățile pe domenii experiențiale ar trebui ca la activitățile la libera alegere să pregătim alte tipuri de activități și viceversa.

Activitățile de educatie estetică trebuie corelate sub aspectul tematic cu celelalte activități din unitatea de învățare pentru o mai bună integrare a cunoștințelor transmise. Astfel, dacă unitatea de învățare a săptămânii are ca temă „Animalele domestice” evident că și activitățile de educație estetică (desen, pictură, activități practice) vor avea teme din același domeniu.

Organizarea activităților de educație estetică (ca și a celorlalte activități de altfel) trebuie să fie făcută temeinic. Educatoarea trebuie să știe foarte bine să demonstreze realizarea temei propuse –fie că e vorba de realizarea unui desen, de modelaj sau o activitate practică – să aibă pregătite toate materialele necesare activității, să aibă un model gata realizat și unul pe care să demonstreze în fața copiilor. Materialele trebuie să fie de bună calitate, de regulă dintre cele realizate special pentru a fi folosite de copii, să fie accesibile acestora și suficiente pentru numărul copiilor din grupă.

Activitățile de educație estetică trebuie să fie flexibile sub aspectul realizării temei. Educatoare nu trebuie să îngrădească creativitatea copiilor insistând ca ei să respecte identic modelul. O ilustrație sugestivă în acest sens spunea că într-o zi, la grădiniță, doamna educatoare le-a spus copiilor că vor desena o floare. Ea le-a arătat copiilor cum se desenează floarea: o tulpină dreaptă, două frunze, câte una în fiecare parte a tulpinii, un cerculeț mic galben si șase petale roșii. Unul dintre copii a urmărit cu atenție explicațiile doamnei apoi a început să deseneze : o tulpină ușor curbată, o singură frunză mai mare într-o parte și multe petale albastre. ”Ce floare frumoasă!”s-a gândit copilul. ”Nu, nu e bine!”a spus doamna. ”Trebuie așa!” Și i-a dat copilului o foaie albă pe care acesta a desenat floarea așa cum i-a fost arătat. Mai târziu, la școală, doamna învățătoare le-a spus copiilor la o oră de desen să facă o floare, așa cum doresc ei. Copilul nostru a desenat o tulpină dreaptă, două frunze, câte una în fiecare parte a tulpinii, un cerculeț mic galben si șase petale roșii. Ilustrația demonstrează ce influență poate avea un dascăl asupra copilului și atrage atenția asupra faptului că fiecare cuvânt sau gest poate avea o importanță deosebită

.

Organizarea unei activități de educație estetică, indiferent de felul ei ( desen, pictură, abilități practice, muzică trebuie sa fie temeinică așa cum trebuie să fie de altfel pregătirea oricărei activități didactice. Ea trebuie să includă pregătirea materialului didactic necesar pentru copii, pregătirea modelelor pentru demonstrație, etc. Cadrul didactic trebuie să fie sigur pe el atunci când demonstrează executarea modelului și trebuie să se asigure că toți copiii au înțeles. Dacă sunt necesare explicații suplimentare acestea trebuie date oricând pe parcursul activității. Copii trebuie lăsați să își manifeste creativitatea în executarea temei dar cu respectarea subiectului ales. Astfel, dacă educatoarea spune că vor desena o casă, copiii pot alege să deseneze o casă după imaginația lor dar nu pot alege să deseneze unii dinozauri și alții mașinuțe.

În desfășurarea activității cadrul didactic trebuie să le dea copiilor impresia că se pot desfășura după bunul plac stimulându-i totuși pe copii prin tact pedagogic să se încadreze în tema și timpul alese pentru activitate.

Ca în toate celelalte activități desfășurate cu copiii, tactul pedagogic al cadrului didactic este cel care îi conduce pe copii pe cărările întortocheate ale cunoașterii dându-le impresia că totul este de fapt o joacă.

4.3 Rolul educației plastice în formarea personalității copilului preșcolar

Educația artistico -plastică se prezintă ca fiind educația acelor simțuri pe care se bazează conștiința artistică, inteligența și gândirea creatoare a copiilor. Ele dezvoltă atât individualitatea cât și capacitatea lor de integrare în colectivul grupei și totodată în munca socială. Cunoașterea temeinică a copilului, a universului spiritual al acestuia, a legităților formării și dezvoltării psihicului infantil, a particularităților și a dinamicii vieții lui sufletești sunt perspective de implicare în atingerea scopurilor bine definite a dezvoltării multilaterale.

Educația artistico-plastică, prin specificul desenului infantil, prezintă evoluția spirituală a copilului. Astfel prin procesul educațional de înfăptuire a cerințelor se potențează psihicul copiilor cu noi valori artistice care îmbogățesc viața lor spirituală și le dezvoltă entuziasmul pentru cultura lor artistică. Totodată orientează întreaga activitate cognitivă și creativă a copiilor spre autoformarea unui sistem coerent de noțiuni și a unor modalități proprii de exprimare artistico-plastică prin care copiii dobândesc și experiențe specifice printr-o muncă conștientizată și productivă.

Valențele formative ale artei rezultă din multiplele posibilități pe care le include mesajul artistic, prezent în orice operă de artă autentică – trăiri și intuiții, facilitând astfel formarea convingerilor, înțelegerea și acceptarea unor adevăruri.

Arta „răspunde unor nevoi reale pe care le simte orice persoană de a-și lămuri unele idei, de a-și motive unele comportamente și de a-și fundamenta unele atitudini, sugerând, explicând, valorificând și problematizând. Prin caracterul ei, stimulativ, tonic, optimist etc. arta împinge la iubirea adevărului, a binelui, a științei și a vieții”.

Pentru reușita educației prin artele plastice se impun anumite cerințe: de a lăsa copilului deplina libertate de exprimare, educatorii având rolul de a sugera și de a dirija și mai puțin de a impune.

Desenul exprimă personalitatea copilului, interesele și preferințele lui. Acesta trebuie doar îndrumat fără a-și înăbuși creația personală, punându-i la îndemână materiale, tehnici, modalități de exprimare. Conținutul rămâne la dispoziția invenției și originalității preșcolarului.

La vârstele mici, când copilul își caută singur mijloacele de expresie, limbajul său, fie vorbit, fie muzical sau grafic, poate constitui un instrument de investigație, o cale de acces către lumea interioară și originalitatea sa. În această perioadă copilul are un fond creativ și acesta se dezvoltă prin educație.

Atmosfera, climatul trebuie să stimuleze curiozitatea și curajul de a combina formele, culorile, unele tehnici de lucru, prin care să se cultive încrederea în forțele proprii pe baza unor aprecieri încurajatoare (feed-back).

O condiție esențială a dezvoltării creativității plastice  o constituie dezvoltarea gândirii artistico-plastice și a posibilităților de a materializa această gândire prin însușirea acestor tehnici de lucru (monotipia, dactiloscopia, colajul etc.).

Gândirea artistico-plastică este o formă, o calitate a gândirii umane. Formarea gândirii artistico-plastice, condiție de bază a creativității, se realizează atât în cadrul activităților de educație plastică cât și în afara lor: cercuri, vizite la expoziții, muze, excursii. Ea poate fi cultivată individual și în colectiv. Valoare educativă sporită o au activitățile de creativitate în grup. Grupul înlesnește schimbul de idei, de experiență în tehnicile de lucru, stimulează interesul copiilor, pentru activitățile plastice și dezvoltă spiritul colectiv.

„Pentru a-și exprima viața sa interioară, copilul a creat jocul simbolic, a cărui funcție este de a permite expresia pe cât posibil de completare a eu-lui însuși, distinct de realitatea materială și socială”, prin artă copilul caută simultan să satisfacă nevoile sale și să se adapteze obiectelor și celorlalți subiecți. El încearcă să exprime ceea ce gândește și simte în această lume de realități obiective și comunicabile care constituie universul material social.

CAPITOLUL V

APTITUDINILE, FACTOR DE PERSONALITATE

5.1. Definiție și caracterizare generală a aptitudinilor

Aptitudinile reprezintă o însușire sau un ansamblu de însușiri fizice și psihice care asigură succesul, reușita individului într-o anumită activitate. O aptitudine izolată, oricare ar fi ea, nu poate să asigure singură reușita într-o activitate sau alta. Însă, nici absența uneia nu poate constitui o piedică pentru desfășurarea cu succes a unei activități sau a alteia.

De exemplu, oricât de dezvoltat ar fi spiritul de observație, această unică aptitudine nu poate să asigure obținerea unor rezulatte însemnate în literatură, pictură, botanică sau în diferite ramuri de activități, în care această aptitudine este necesară. O persoană poate să devină un mare pictor chiar dacă nu are o memorie vizuală excepțională datorită faptului că aptitudinile se pot compensa. Dacă celelalte aptitudini necesare activității picturale sunt viu exprimate atunci omul va avea posibilitatea să se afirme în această activitate.

Aptitudinile rămân nediferențiate în timp îndelungat, ele se precizează de la vârsta de 10 ani.

Posibilitatea dezvoltării multilaterale a aptitudinilor există la oricare om sănătos. Nu există copii normali, sănătoși din punct de vedere mintal care să nu fie interesați de ceva, să nu aibă nici o aptitudine, să nu obțină satisfacții într-un domeniu sau altul de activitate. Frecvent este cazul în care acestea nu se conștientizează de către cei ce le posedă.

Unele persoane sunt înzestrate cu talent, ceea ce le permite să combine aptitudinile în maniera originală, oferindu-le posibilitatea înfăptuirii creatoare a unei activități.

Talentul se poate manifesta în cele mai variate sfere ale activității umane cum ar fi: cercetare științifică, de organizare, în învățarea limbilor străine, în diferite domenii ale artei, în activitatea pedagogică. Talentul este o însușire privind activitatea care, la persoanele talentate, depășește în cantitate și în calitate pe a altora. În anumite cazuri, talentul și aptitudinile ating un nivel excepțional, o creativitate deosebită. În astfel de cazuri se manifestă geniul.

Performanțele școlare identice la orice obiect de învățământ pot fi obținute prin combinații aptitudinale diferite.

Aptitudinile constituie latura instrumental-operațională a personalității care permite desfășurarea cu rezultate superioare a anumitor tipuri de activități. Aptitudinea arată ce poate individul, nu ce știe el. Sunt unii care posedă cunoștințe, ajung la erudiție, dar nu reușesc să opereze cu cunoștințele, astfel încât să obțină efecte pe măsura pregătirii lor.

Termenii de aptitudine și capacitate sunt folosiți ca sinonime.

Încă se face distincția între aptitudine, care rezultă dintr-un potențial și se demonstrează prin facilitarea în învățare și execuție și capacitate, ca o aptitudine împlinită, consolidată prin deprinderi care rezultă din exercițiu și îmbogățită cu o serie de cunoștințe adecvate. Precocitatea manifestată prin reușita în muzică, pictură, coregrafie, matematică, indică aptitudini, dar numai prin exersări și elaborări complexe de sisteme de lucru tânărul ajunge la rezulate remarcabile și se poate vorbi de capacități.

Astfel, Mozart a compus un menuet la vârsta de 5 ani, Goethe a scris la vârsta de 8 ani lucrări literare cu o maturitate de adult, Enescu a început să cânte la vioară la 4 ani, iar la 7 ani a intrat la Conservatorul de la Viena. Însă nici acești copii n-ar fi putut ajunge la dezvoltarea acestor aptitudini fără un proces de inițiere cât de elementar și de exercitare (a muzicii, a desenului etc.).

Aptitudinile se pot manifesta și mai târziu putând ajunge la o mare dezvoltare ca rezultat al studierii perseverente a activității în care persoanele respective au devenit creatoare. Astfel, W. Scott a scris primul său roman la vârsta de 34 ani, scriitorul rus St. Aksakov a scris prima sa carte la 56 ani. Manifestarea tardivă a aptitudinilor nu constituie un indiciu că au lipsit premisele naturale pentru aceste aptitudini. Există o polivalență a aptitudinilor. Leonardo da Vinci a fost pictor, scriitor, filosof, inventator, om de știință. Tudor Vianu a fost estetician, istoric literar și poet. Ion Barbu a fost matematician și poet, M. Ralea a fost literat, psiholog și estetician. Practic, nu se poate vorbi de înzestrare naturală decât în urma rezultatului activității și învățării.

Rezultă că aptitudinile sunt acele însușiri psihice relativ stabile ale personalității și constituie o condiție a efectuării cu succes a unor anumite forme de activitate.

Activitatea omului cuprinde domenii foarte diferite:

Activitate științifică

Munca în diferite ramuri ale producției

Activități casnice

Munca educativă

Activitatea artistică (cu diferitele sale forme de manifestare în muzică, dans, arte plastice etc.)

Fiecare dintre aceste domenii de activitate cere anumite aptitudini speciale, care permit omului să se ridice la nivelul obișnuit, dând rezultate considerabile în domeniul respectiv. În diferitele forme de activitate însă, găsim întotdeauna și un anumit nivel de dezvoltare a aptitudinilor generale ca, de exemplu, spiritul de observație, calitățile memoriei, calitățile atenției, planificarea acțiunilor, rapiditatea operațiilor de gândire, formarea rapidă a deprinderilor etc.

Aptitudinile speciale și cele generale sunt în strânsă interdependență.

Anumite aptitudini speciale se manifestă și se perfecționează abia după ce aptitudinile generale au atins un anumit nivel de dezvoltare.

Aptitudinea pentru desen, de exemplu, care este o aptitudine specială, se manifestă abia după ce copilul dispune de spirit de observație, de o memorie bună, de capacitatea de a-și reprezenta mișcările și elementele pe care le desenează în relațiile, proporțiile și perspectiva lor.

Atât aptitudinile generale, cât și cele speciale se dezvoltă în însuși procesul executării activității respective. Aptitudinile, deși sunt strâns legate de o serie de deprinderi și cunoștințe, nu pot fi reduse la acestea. Dezvoltarea lor este condiționată de anumite influențe ale mediului, acumulate în decursul generațiilor.

Este cu totul greșită concepția potrivit căreia aptitudinile ar fi înnăscute, ereditare și nemodificabile. Practica însăși a dezmințit această concepție. Înflorirea în masă a talentelor dovedește pe deplin rolul uriaș pe care îl au condițiile economice și culturale pentru dezvoltarea aptitudinilor. Pe baza dispozițiilor nativ existente se pot forma aptitudini diferite.

Copilul începe să pună mai multe întrebări „de ce?”. El vine în contact cu noi și noi obiecte, iar acestea i se prezintă în relații noi, mai complexe.

Orice dispoziție este polivalentă și foarte plastică, astfel încât în funcție de influențele mediului și ale educației se poate dezvolta o aptitudine sau alta. De exemplu, un copil cu dispoziții muzicale poate deveni pianist, violonist, dirijor sau profesor de muzică, în funcție de influențele concrete instructiv-educative ce se vor executa asupra lui. Trăsăturile individuale ale personalității umane se manifestă și se dezvoltă în procesul activității fizice și intelectuale, mai ales în procesul muncii productive.

Printre trăsăturile cele mai importante sunt interesele și aptitudinile, care exercită la rândul lor o influență considerabilă asupra muncii productive. Dacă vârsta antepreșcolară se caracterizează printr-o anumită instabilitate, perioada preșcolară este mai complexă.

În această perioadă, copilul este neobosit în cercetarea noului, mereu curios, el vrea să vadă ce se petrece în casă, pe stradă, la grădiniță, să audă ce se dicută în jurul său.

Nu de puține ori mi s-a întâmplat ca educatoare, să vină copiii la mine atunci când am avut o plasă în mână și să mă întrebe: „asta ce-i?”, „asta pentru ce-i?”, „să văd și asta … și asta”, „de ce l-ai adus?” etc. La vârsta preșcolară, curiozitatea este trezită atât de obiectele care-l înconjoară pe copil, cât și de legăturile interne, cauzale, care există între obiecte și fenomene. De exemplu: copilul strică o mașinuță ca să vadă cum funcționează, ce are „motorul ei”.

Părintele sau educatoarea își poate da seama de sfera intereselor pe care le au copiii atât din întrebările pe care aceștia le pun, cât și observând jocurile lor spontane, jucăriile construite de ei, obiectele pe care le adună sau după povestirile preferate. Astfel, din observațiile făcute, interesul principal la vârsta preșcolară mică și mijlocie este pentru joc și povestiri. Ei manifestă interes și față de activitatea practică efectuată în jurul lor, dorind să participe și ei alături de părinți, frați, educatoare la aceasta.

Spre sfârșitul perioadei preșcolare, interesele dobândesc la unii copiii o orientare caracteristică, individuală. În această diferențiere, influența mediului deține un rol foarte însemnat. Preocupările părinților, educatoarei de a antrena pe copii în diferite forme concrete ale activității cultural-sportive, contribuie în mod hotărâtor la conturarea și la menținerea constanței interesului față de un anumit domeniu de activitate.

Un alt factor care contribuie la precizarea și diferențierea intereselor copilului îl constituie dispozițiile native. Faptul că unii copii se interesează mai mult de muzică, alții de desen, alții de gimnastică, alții de dans etc., se explică prin acest factor. Bineînțeles, interesele copilului preșcolar sunt încă instabile. De aici rezultă însă un fapt pozitiv. Și anume că, sub influența educației, interesele copilului pot fi orientate cu ușurință în direcția dorită.

Prezența unui interes pentru o anumită activitate contribuie la menținerea atenției copilului, la asimilarea trainică și exactă a cunoștințelor, înlesnește înțelegerea, înviorează imaginația, mobilizează voința, întârzie oboseala. Sub influența intereselor, copilul desfășoară diferite activități, formându-și astfel o serie de deprinderi. La rândul său, activitatea desfășurată influențează pozitiv interesele făcându-le mai stabile și mai selective.

Interesele sunt în strânsă legătură, pe de o parte cu influențele mediului social și ale educației, iar pe de altă parte, cu atitudinile, precum și cu dispozițiile native. Urmărind direcția intereselor copilului, ne putem da seama, în general și despre aptitudinile și dispozițiile sale. Pe copil îl interesează, în primul rând, acele activități în care are succes, pe care le poate duce la bun sfârșit, iar pentru aceasta, de obicei, copiii au anumite dispoziții native. Pe de altă parte, aptitudinile se formează cu ușurință în direcția activităților care trezesc interesul copilului.

Dacă de exemplu, punem la dispoziția copiilor la vârsta preșcolară mică diferite materiale: cuburi, hârtie cu creioane, plastelină, casetofon, microfon vom observa că unii aleg cuburile, alții preferă plastelina, alții vor să cânte la microfon sau să asculte muzică, iar alții nu doresc să facă nici una dintre activitățile mai sus menționate ci, le place să se joace cu nisip, făcând prăjituri de diferite forme.

În legătură cu observarea manifestării timpurii a diferitelor interese și aptitudini, nu este indiferent dacă un copil de această vârstă nu ascultă cu plăcere muzică, nu desenează, nu-l intereseazănici nisipul, nici cuburile, ci demontează și montează, desface și pune în mișcare cu pasiune tot felul de mașini mici și jucării mecanice.

5.2 Natura aptitudinilor

Aptitudinile au la bază dispoziții individuale native. Multiple exemple de precocitate amintite anterior (Mozart, Goethe, Enescu, Iorga) ale manifestării unei aptitudini indică existența unor potențialități ereditare aflate la baza aptitudinilor.

După cum arată N. Silamy (1996) „aptitudinea reprezintă o dispoziție naturală și dobândită de a efectua anumite sarcini”. La formarea și dezvoltarea aptitudinilor participă patrimoniul genetic, cât și mediul, educația informală, nonformală și formală. Zestrea ereditară este activizată, stimulată și valorificată într-o măsură mai mare sau mai mică în funcție de condițiile oferite de mediu și educație.

Pe o bază diferită de la un individ la altul, aptitudinile se construiesc prin activitate deci, ele se dobândesc. În dezvoltarea aptitudinilor, cei doi factori, ereditar și social (mediu) nu pot fi separați.

Este posibil ca potențialul ereditar să nu fie valorificat decât parțial, după cum este posibil ca acest potențial să fie depășit și compensat.

Ceea ce trebuie să stea în atenția educatorului și a tânărului care aspiră la realizarea de sine este și trebuie să fie activitatea, învățarea și antrenamentul, perfecționarea în direcția înclinațiilor personale, dar și a celorlalte componente și laturi ale existenței sociale.

În psihologia apuseană a dominat mult timp ideea că talentul, aptitudinile într-un domeniu sunt determinate de influențele ereditare și că cei înzestrați de la natură se afirmă oricât de vitrege ar fi condițiile. Însă, alți psihologi nu au fost de acord cu această idee, considerând că și influențele social-culturale și educative au rol în dezvoltarea aptitudinilor.

În sprijinul teoriilor care susțin rolul predominant al factorilor ereditari în determinarea înzestrării intelectuale a fost invocată corelația foarte ridicată, la testele de inteligență între gemenii monozigoți. Acești gemeni însă, chiar dacă se menționa că au crescut în medii diferite, în realitate au crescut într-un mediu similar ca nivel de cultură. Faptul că unul a crescut cu părinții, iar celălalt a fost crescut de bunici , nu înseamnă că au crescut în medii diferite.

Dar se cunosc cazuri în care gemenii monozigoți au crescut în medii total diferite în ceea ce privește oportunitățile educative. Este cazul a două gemene dintre care una era aproape analfabetă, iar cealaltă absolventă de colegiu. Testele au arătat o diferență de 24 de puncte C.I., suficient de mare ca un copil normal să fie în grupa întârziaților mintali sau în grupa celor înzestrați. Acest caz a fost considerat de unii psihologi ca excepție de la regulă.

Psihologul francez R. Zazzo susține că raportul dintre influențele ereditare și cele ale mediului ar putea să fie de 4 la 1 în favoarea influențelor de mediu când se pune problema explicării variațiilor individuale de inteligență pentru indivizii proveniți din condiții sociale foarte diferite.

Elevii care rămân în urmă la învățătură trebuie tratați cu atenție, să se evite afirmațiile negative privitoare la aptitudinile și talentele lor. Insuccesul unor elevi poate să fie un indiciu al absenței predispozițiilor și aptitudinilor. Acest fapt poate fi și rezultatul unei organizări necorespunzătoare a procesului de învățământ. Elevii capabili pot să rămână în urmă dacă școala și familia nu stimulează interesele de cunoaștere și activismul.

Pot fi elevi cum au fost: Humboldt, Newton, Linne, Moliere, Verdi, Darwin, Swift și alții, care au fost considerați incapabili, slab înzestrați, mediocri, slabi în domeniile în care au excelat, toate aceste exemple ne arată de ce trebuie să fim prudenți cu prognoza negativă în ceea ce privește posibilitățile copiilor.

O condiție indispensabilă pentru dezvoltarea aptitudinilor și talentelor, pentru reușita în orice activitate, este dragostea de muncă, atracția față de o activitate.

„Din înclinația generală către activitate se diferențiază, în activitatea de muncă, treptat, toate aptitudinile și înclinațiile particulare” (N.S.Leites)

5.3 Clasificarea aptitudinilor

Aptitudinile se pot clasifica după mai multe criterii, astfel:

după natura proceselor psihice implicate în aptitudini, au fost diferențiate (I.Radu, 1991)

aptitudini senzoriale (acuitatea vizuală, olfactivă, tactilă, de vedere în spațiu și orientare în timp)

aptitudini psihomotorii (îndemânare manuală, coordonare ochi-mână)

aptitudini intelectuale (inteligență, aptitudini geografice, matematice, de biologie)

după gradul de complexitate deosebim:

aptitudini simple, elementare (proprietățile sensibilității, calitățile memoriei, atenției)

aptitudini semicomplexe

aptitudini complexe (structuri de aptitudini simple și semicomplexe care permit realizarea unor capacități profesionale: aptitudinea artistică, a strungarului, a profesorului)

Aptitudinile complexe pot fi clasificate după orientare sau după grad de specializare în:

aptitudini generale (inteligența, aptitudinea școlară, spiritul de observație)

aptitudini speciale (aptitudinile profesionale)

De exemplu, aptitudinea pedagogică presupune:

a cunoaște și a înțelege elevul

o bună cunoaștere de sine, modestie și umor

observarea celor mai mici semne ale tendinței de dezvoltare a copilului, ale priceperilor și deprinderilor sale

aptitudinea de a face materialul predat accesibil și atrăgător elevilor

comunicativitate, limbaj clar și expresiv

aptitudine organizatorică

atenție distributivă

aptitudinea de „a proiecta” cunoștințele viitoare ale elevilor, de a prevedea greutățile în însușirea materialului, de a „proiecta” viitoarele trăsături ale elevilor

tact pedagogic (stabilirea de relații adecvate cu elevii și părinții acestora, simțul măsurii în munca pedagogică)

creativitatea, găsirea unor modalități pedagogice mai eficace,

aptitudini de examinator, intuiție pedagogică

curiozitate, capacitate de muncă, tenacitate, stăpânire de sine, aptitudini speciale

capacitatea de influențare, de modelare a personalității copiilor și tinerilor

aptitudinea empatică- profesorul se transpune în modul de gândire și simțire a fiecăruia dintre elevi și astfel dialoghează mutual cu ei, dirijând procesul de învățare

Aptitudinile generale nu le pot înlocui pe cele speciale, ci doar le pot compensa într-o anumită măsură.

Orice activitate socială sau profesională necesită o îmbinare de aptitudini generale și speciale. Cea mai discutată aptitudine este inteligența.

Există activități în care primează aptitudinile speciale, cele generale nefiind obligatorii la cote foarte înalte.

Aptitudini artistice

5.3.1 Aptitudini pentru muzică

Cercetările arată că aptitudinile copiilor pentru muzică se pot manifesta încă de la vârstă antepreșcolară (18-20 luni). Aptitudinea muzicală se poate recunoaște la această vârstă fragedă prin capacitatea de recunoaștere a unei melodii simple. După vârsta de 2 ani, aptitudinile pentru muzică se pot recunoaște și pe baza posibilității pe care o are copilul de a reproduce melodii simple, de a dansa în ritmul muzicii, de a bate tactul, de a semnala dacă cineva cântă greșit.

La copilul preșcolar, în condițiile unor influențe educative favorabile, aptitudinile pentru muzică pot să se manifeste într-o memorie muzicală pronunțată. Dintre toate aptitudinile, cele muzicale apar cel mai de timpuriu. Așa de exemplu, Mozart și Haydn manifestau aptitudinile muzicale de la vârsta de 2-3 ani; Mozart compune un menuet la 5 ani, Enescu compune tot la 5 ani “Pământul românesc”, iar la 11 ani se distinge printr-o bogată activitate de compozitor. Sunt însă și cazuri de mari compozitori ale căror aptitudini muzicale au apărut mai târziu, ca de exemplu Wagner, Beethoven, Cezar Franck etc., fapt care dovedește că niciodată nu e prea târziu pentru dezvoltarea aptitudinilor.

Din punct de vedere senzorial este necesară o bună acuitate auditivă, datorită căreia să se poată percepe înălțimea sunetelor, intensitatea lor, ritmul, armonia și timpul. Acuitatea auditivă se caracterizează printr-un prag al sensibilității sonore și al celei diferențiale scăzute, adică prin capacitatea de a percepe cele mai fine și mai diferite sunete. Nu întotdeauna o persoană care dispune de un organ auditiv bun dă dovadă de înzestrare muzicală. Într-o clasă, foarte mulți copii se remarcă printr-un auz foarte fin, capabili de a diferenția sunetele aparatelor, vocile colegilor etc., fără însă a fi înzestrați muzical. Aceasta înseamnă că numai simpla percepere a sunetelor nu e suficientă, ci este nevoie în plus și de o înțelegere a lor. Se știe că Beethoven, la un moment dat, a pierdut total auzul, dar aceasta nu l-a împiedicat să compună cele mai frumoase simfonii, din cauză că dispunea de o înaltă înțelegere a sunetelor, a armoniei acestora, pe care le auzea în minte, adică în auzul interior. Aproape toți cercetătorii aptitudinii muzicale vorbesc de existența unui auz exterior și a unui auz interior. Prin auzul exterior sunt percepute sunetele și melodiile de afară, iar prin cel interior cele care se elaborează în minte sau cele care ni le reprezentăm. La Beethoven, auzul interior era foarte dezvoltat, fapt care a contribuit ca activitatea lui componistică să nu înceteze odată cu apariția surzeniei, ci să se desfășoare în condiții creatoare tot atât de desăvârșite ca în trecut.

Dispozițiile muzicale existente la unii copii nu se pot transforma în aptitudini și talent muzical, decât pe baza unei munci instructiv-educative prin care se formează și deprinderile muzicale necesare.

5.3.2 Aptitudini pentru desen

Aptitudinea pentru desen începe să se contureze, de asemenea, destul de timpuriu. Copilul în vârstă de 2-3 ani prezintă un interes viu față de activitatea grafică. Prin crearea unor condiții educative favorabile, aptitudinea pentru desen se dezvoltă într-un ritm rapid. Ea se manifestă într-o percepție clară a formelor și culorilor, printr-un grad înalt de coordonare motrică, prin memorie vizuală, spirit de observație etc. Copiii cu aptitudini pronunțate pentru desen manifestă un înalt grad de stăpânire a execuției liniilor și formelor, o reprezentare justă a relațiilor spațiale, o capacitate pronunțată de analiză a detaliilor și totodată respectarea lor în reprezentarea grafică a ansamblului.

Termenul de “creativitate” își are originea în cuvîntul latin “creare”, care însemnă “a zămisli”, “a făuri”, “a crea”, “a naște”. Însăși originea cuvîntului ne demonstrează că termenul de creativitate definește un proces, un act dinamic care se dezvoltă, se desăvîrșește și cuprinde atît originea, cît și scopul. Expresia evocă puterea de a inova, de a fi original în gîndire și realizări, de a manifesta un spirit flexibil, o tendință spre prospectare activă. Ar fi, deci, mai corect să vorbim de aptitudini creatoare. În limbajul  psihologic termenul a fost adaptat inițial  pentru a defini  capacitatea  de creație artistică. Creativitatea este o capacitate mai complexă. Ea face posibilă crearea de produse reale sau pur mintale, constituind un progres în planul social. Componenta principală a creativității o constituie imaginația, dar creația de valoare reală mai presupune și o motivație, dorință de a realiza ceva nou, ceva deosebit. Și cum noutatea, azi, nu se obține cu ușurință, o alta componentă este voința, perseverența în a face numeroase încercări și verificări.

Creativitatea, presupune trei însușiri:

a.         Fluiditate– posibilitatea de a ne imagina în scurt timp un mare număr de imagini, idei, situații etc. ; sunt oameni care ne surprind prin ceea ce numim în mod obișnuit ca fiind „bogăția” de idei, viziuni, unele complect năstrușnice, dar care nouă nu ne-ar putea trece prin minte;

b.        Plasticitate consta în ușurința de a schimba punctul de vedere, modul de abordare a unei probleme, cînd un procedeu se dovedește inoperant; sunt persoane „rigide” care greu renunță la o metodă;

c.         Originalitate –  este expresia noutății, a inovației, ea se poate constata, cînd vrem sa testam posibilitățile cuiva, prin raritatea statistica a unui răspuns, a unei idei.

Fiecare dintre aceste trei însușiri are însemnătatea ei ; caracteristica principala rămîne originalitatea, ea garantînd valoarea rezultatului muncii creatoare.

Creativitatea expresivă se manifestă liber și spontan în desenele sau construcțiile copiilor mici. Nu se pune problema, la acest nivel, de utilizare sau originalitate. Este însă un mijloc excelent de a cultiva aptitudinile creatoare ce se vor manifesta ulterior. În ce privește factorii creativității, se poate vorbi, mai întîi, de aptitudini pentru creație. Exista anumite structuri cerebrale, pe care nu le cunoaștem, care favorizează imaginația, ele creînd predispoziții de diferite grade pentru sinteza unor noi imagini, noi idei. Totuși e nevoie de intervenția mediului, a experienței pentru ca ele să dea naștere la ceea ce numim talent. Fără îndoială, un al doilea factor care trebuie amintit îl constituie experiența, cunoștințele acumulate. Importantă nu este doar cantitatea, bogăția experienței, ci și varietatea ei. Multe descoperiri intr-un domeniu au fost sugerate de soluțiile găsite în alta disciplină. Nu întîmplător se insistă în pedagogie asupra valorii culturii generale. Pot fi considerate ca factori interni ai dezvoltării creativității, motivația și voința, amintite cînd ne-am referit la structura ei. Creșterea dorinței, a interesului pentru creație, ca și a forței de a birui obstacole are, evident, un rol notabil în susținerea activității creatoare. În ce privește rolul inteligenței, situația e mai puțin clară, deși e evident ca în domeniul științei prezenta este de netăgăduit. În conformitate cu experiențele efectuate, relația dintre inteligentă și creativitate e complexă. Aptitudinile și înclinațiile mai deosebite descoperite la copii in domeniile: muzical, literar, coregrafic și artistico-plastic pot fi valorificate în timpul programelor distractive.

Există momente în viața personală a copiilor care sintetizează în ele amintiri dragi. Aceste momente trebuie să le disociem de șirul clipelor obișnuite, spre a învesti o frumusețe care să le confere o prezență luminoasă în viața de zi cu zi. Scena creează copiilor posibilitatea de a-și manifesta din plin aptitudinile individuale ale personalității lor. Aceasta impune dezvoltarea intereselor copiilor pentru activitățile artistice și oferă prilejul de a valorifica unele aptitudini și de a recita expresiv, de a cînta melodios, de a dansa elegant, grațios etc. Interesele și aptitudinile le vom dezvolta în strînsă legătură cu celelalte procese și însușiri psihice ale copiilor: gîndirea, limbajul, atenția, memoria, voința etc. Ca să poată da replica într-o scenetă, copiii își pun în activitate gîndirea și fac asociații între obiectele ce-i înconjoară, își însușesc  expresii noi, memorează ceea ce trebuie să reproducă, iar conținutul acestora le formează sentimente și trăiri morale.

Activitățile artistice, oricum s-ar structura și ierarhiza, vizează în ansamblu problema valorificării înclinațiilor artistice ale copiilor, cu condiția ca acestea să fie bine organizate și cu un conținut adecvat vîrstei lor.

5.5 Aptitudini pedagogice ale cadrului didactic

Studierea comparativă a persoanelor care obțin și a celor care nu obțin succese în munca pedagogică, de instruire și educare a copiilor, a scos la iveală unele însușiri de care depinde, într-o măsură mai mică sau mai mare, succesul în această muncă și care, din acest motiv, pot fi considerate ca aptitudini pedagogice.

Printre aceste aptitudini unii autori enumeră:

aptitudinea de a face materialul accesibil elevilor

de a cunoaște și înțelege elevul, psihologia lui, lumea lui interioară

sentimentul noului, preocuparea de a învinge rutina, de a găsi mijloace, procedee și metode care să facă munca instructiv-educativă mai eficace (ceea ce se numește creativitate în munca padagogică)

aptitudini organizatorice, având în vedere că profesorul lucrează cu un colectiv de elevi, pe care trebuie să-l organizeze și totodată să-și organizeze și să-și planifice propria muncă cu elevii

spirit de observație și atenție distributivă

limbaj clar și expresii, vocabular bogat, un anumit patos, entuziasm care să-l facă să vorbească despre descoperiri

Ansamblul aptitudinilor pedagogice constituie talentul pedagogic exprimat, în primul rând, în ceea ce se numește măiestrie pedagogică. Pe lângă calitățile menționate, măiestria pedagogică mai implică priceperea de a acționa prompt și eficace, în funcție de condițiile concrete și scopurile educației.

Un element al măiestriei pedagogice este tactul pedagogic, simțul măsurii și capacitatea de a acționa potrivit scopurilor educației, ținând seama totodată de specificul elevului și al situației educative concrete. Pe lângă aptitudinea de a aprecia just elevul ca realitate psihologică, de a pătrunde în lumea lui interioară, talentul pedagogic mai presupune și o justă cunoaștere de sine, care este cauza și efectul spiritului autocritic, al obiectivității, seninătății, modestiei, echilibrului moral și al umorului.

Numai un astfel de pedagog poate să prevină conflictele dintre el și colectivul de elevi și colegi și să realizeze un climat psihic normal și o atmosferă senină în clasă. Toate aceste calități trebuie să se împletească cu o dragoste mare pentru copii.

Nici o profesie nu cere posesorului ei atâta competență, dăruire și umanism ca cea de educator, pentru că în nici una nu se lucrează cu un material mai prețios, mai complicat și mai sensibil decât omul în devenire… ancorat în prezent, întrezărind viitorul și sondând dimensiunile posibile ale personalității. Educatorul intuiește, educă, îndeamnă, dirijează, cultivă și organizează, corectează, perfecționează și evoluează neîncetat procesul formării și desăvârșirii calităților necesare omului de mâine.

CAPITOLUL VI

VALORIFICAREA APTITUDINILOR ARTISTICE PRIN

INTERMEDIUL ACTIVITAȚILOR DE EDUCAȚIE ESTETICĂ

Prin educație se urmărește formarea unei personalități în concordanță cu cerințele obiective ale societății, dar și ale individului. Ca orice fenomen social, educația are în mod implicit și un caracter istoric. Ea a apărut odată cu societatea, evoluează și se schimbă în funcție de transformările ce se produc în cadrul societății.
Educația estetică reprezintă o componentă indispensabilă a formării personalității prin intermediul căreia se urmărește dezvoltarea capacității de a recepta, interpreta și crea frumosul. Arta, susține D. Salade, “ răspunde unor nevoi reale pe care le simte orice persoană de a-și lămuri unele idei, de a-și motiva unele comportamente, de a-și fundamenta unele atitudini, sugerând, explicând, valorificând sau problematizând. Prin caracterul ei stimulativ, tonic, optimist etc., arta împinge la iubirea adevărului, a binelui, a științei și a vieții. Datorită forței de înrâurire, arta a fost folosită din timpuri străvechi ca mijloc educativ. Încă de la Homer, de la grecii antici, preocupați de realizarea acelui kalokagathon (îmbinarea frumosului cu binele), trecând prin Renaștere preocupată de realizarea   unei   dezvoltări   multilaterale,   ajungând  la   neoumanismul  secolului  al XVIII –lea, care subliniază rolul artei în procesul educației, și până în epoca modernă, oamenii au fost mereu preocupați, în diferite moduri, de a realiza educația estetică. Mutațiile intervenite în lumea contemporană, progresele în domeniul științei, tehnicii și artei, urbanizarea și industrializarea accentuată, informatizarea au influențat fără îndoială și esteticul, care a pătruns în toate domeniile vieții și activității umane. Astăzi este unanim acceptată ideea potrivit căreia existența umană în toate determinările ei ar trebui să se conducă și după legile frumosului, ale armoniei, într-un cuvânt după legile esteticului.

Cele două planuri pe care se situează educația estetică sunt: receptarea și creația artistică.

În procesul receptării sunt urmărite mai multe aspecte: pregătirea senzorial-perceptivă prin contactul nemijlocit cu operele de artă și pregătirea cognitivă, care presupune, pe de o parte, un set de informații asupra operei și a creatorului său, precum și necesitatea integrării acestora în contexte mai largi, iar, pe de altă parte, vizează formarea capacităților intelectuale de operare cu codurile specifice diferitelor limbaje ale artei.

În planul creației artistice, școala are sarcina de a asigura învățarea tehnicilor care să conducă la realizarea unor obiecte estetice, după ce, în prealabil, au fost depistate talentele și aptitudinile elevilor.

Educația estetică are o infinitate de efecte pozitive asupra personalității elevilor. Cele mai semnificative dintre acestea vizează calitatea procesului de socializare a copiilor, maturizarea condiției socio – morale (curaj, capacitate de comunicare interumană ș.a.), formarea și rafinarea intelectului ca structură rațională și evaluativ – critică în plan mental, organizarea plăcută și eficientă a timpului liber prin recrearea unui univers propriu în sfera imaginativului, a afectivului, motivaționalului, motricului și volitivului, afirmarea și trăirea sentimentului identității culturale strâns legat de stimularea capacității copiilor de a iubi patrimoniul artistic al națiunii, stimularea inițiativelor în practicarea artelor etc. Într-o formulare sintetică educația estetică este aceea care-l reînvață pe copil “să trăiască armonia interioară și echilibrul între forțele imaginației și cele ale acțiunii, între vis și realitate, între aspirațiile eu-lui și acceptarea realității, între îndatoririle față de sine și cele față de semeni. A trăi în frumusețe presupune interes pentru măsură și armonie, deci o moralitate superioară; o pregătire morală superioară duce la bucurie – efect și semn al armoniei interioare și echilibrului – iar pe planul acțiunii la dinamism fecund” . Stimulând într-un mod propriu expresivitatea și originalitatea, educația estetică se înscrie pe linia unei pedagogii a creativității. Ea impune să dezvoltăm la elevi aspirația lucrului bine și frumos făcut, exigența și bunul gust față de orice produs industrial, simțul echilibrului și simplitatea comportării frumoase, civilizate. Educația estetică școlară are drept esență formarea personalității elevilor prin intermediul frumosului din artă, societate și natură. .

Pedagogia artistică urmărește două aspecte în procesul formării viitoarei personalități a elevului: educația pentru artă, care înseamnă educarea sensibilității artistice la copilul interesat de a descoperi, cunoaște, crea și de a se instrui prin valorile artei și educația prin artă, cu valențe educative mult mai largi, care vizează dezvoltarea integrală a personalității.

Dezvoltarea aptitudinilor, intereselor și înclinațiilor elevilor reprezintă un obiectiv important al școlii. În ceea ce privește aptitudinile artistice, educația estetică urmărește atât depistarea acestora de la vârsta cea mai fragedă, cât și asigurarea condițiilor și mijloacelor necesare pentru dezvoltarea lor. Indiferent despre ce fel de aptitudini este vorba – muzicale, literare, coregrafice, plastice etc. – toți copiii, cu mici excepții, sunt capabili să asculte muzică, să recite, să deseneze sau să danseze. Nu toți desfășoară aceste activități în același grad, între ei existând deosebiri calitative evidente. Cunoașterea acestor deosebiri este indispensabilă pentru desfășurarea educației estetice în cadrul școlii. Aptitudinile artistice, ca de altfel orice aptitudine, se dezvoltă prin exersare. De aceea sarcina școlii constă în inițierea elevilor de timpuriu cu tehnicile diferitelor arte, antrenarea lor la exercițiile de creație, studierea manifestărilor fiecărui elev și stimularea inițiativelor artistice, iar în cazul unor semne promițătoare îndrumarea elevilor spre școlile speciale de artă. La vârsta adolescenței, când elevii devin conștienți de aptitudinile lor și de rolul exercițiilor în dezvoltarea capacităților lor, ei vor fi îndrumați și stimulați treptat spre un proces de autoeducație în domeniul artistic preferat. Antrenarea elevilor în exerciții sistematice, specifice domeniului artistic pentru care ei dovedesc aptitudini și conducerea lor cu tact reprezintă o dovadă a măiestriei pedagogice.

Educația estetică ocupă, așadar, un loc important în formarea personalității copilului și adolescentului și acest proces depinde de ceea ce i se oferă copilului, mai ales în perioadele sensibile ale dezvoltării, începând cu vârsta preșcolarității, urmărind o evoluție continuă a cărei finalitate este apreciată în termeni de maturizare psihoafectivă și intelectuală, care semnifică, în același timp, o adaptare suplă și posibilități sporite de autodeterminare.

De la primele forme de artă menirea artistului a fost aceea de a se face util semenilor creând pentru ei ceva frumos care să le încânte sufletul sau să le explice ceva să-i învețe lucruri noi, să le fie de folos in viată, să înfrunte problemele mai ușor. Oamenii de rând lipsiți de talent artistic au apreciat atât creațiile cât și creatorul. Ei au realizat că în străfundurile artei există ceva deosebit ce trebuie cercetat îndelung și înțeles. Acel mister al artei trebuie privit din mai multe unghiuri și de multe ori trebuie explicat de artist pentru a înțelege mesajul transmis.

Artiștii întotdeauna ne-au uimit, deschizându-ne orizonturi noi spre alte lumi și nu și-au renegat creațiile chiar dacă erau considerați de unii fanteziști. Un exemplu elocvent este Jules Verne care a scris despre submarine cu aproximativ 100 de ani înainte de inventarea lor.

Deoarece artiștii crează din plăcere actul creației poate fi considerat un joc. Îi seamănă foarte mult deoarece creatorul, dacă nu pictează, nu scrie sau nu sculptează se simte ca un copil căruia i s-a interzis jocul, căruia i s-au inchis orizonturile și prin urmare devine un om trist fără poftă de viață și aproape mort. Jocul artiștilor este sugerat în multe moduri, câteodată direct( un tablou care descrie un joc de copii este un dublu joc-amintirile pictorului din copilărie și jocul creației; cărtile descriu jocuri de orice feluri: de copii, de război, de cuvinte, jocuri pentru oameni mari. Uneori artiștii își descriu însăși jocul lor)

Artiștii ca și copiii își văd “joaca” precum ceva serios, care trebuie pus înaintea altor lucruri. De multe ori ei ne sugereaza jocul lor prin anumite simboluri, prin cuvinte cheie în operele literare care ne fac să ne gândim ore întregi la înțelesul unei fraze anume, astfel, creatorul jucându-se cu gândirea noastră.

O deosebire importantă între om și animal este arta. Specia umană are arta în sânge. Prin aceasta filieră copilul își exprimă mai bine sentimentele, gândurile si totodată își dezvoltă simțul pentru frumos. Copiii pictează, desenează, construiesc castele din nisip sau din pământ, modelează diferite figurine din plastilină sau din lut, încercând astfel să se exprime și să imite natura. Din această cauză copiii sunt încurajați să își dezvolte talentul la grădiniță și apoi în școala primară și în gimnaziu. Dacă ei, copiii își descoperă o vocație în artă pot îmbrățișa mai departe meseria de pictor, scriitor, arhitect, sculptor. Dar există și persoane fără talent după cum spuneau latinii „non omnia possum omnes” (nu toate le putem toți) care își caută o meserie cu profil realist.

La prima vedere diferența dintre ludic și matur este precum cea de la cer la pământ pentru că oamenii ajunși la maturite uită să se joace, adică uită să se deconecteze de problemele vieții. Acești „oameni maturi” își uită de fapt originile astfel devenind în anumite cazuri mult mai vulnerabili decât copiii- ei disprețuiesc pe homo ludens(omul care se joacă) considerându-l înapoiat. Ei nu văd de fapt că jocul este ceva necesar. Prin joc ei înțeleg ceea ce fac copiii, nu vor să vadă că această joacă poate evolua și se poate adapta la diferite vârste. Prin urmare diferența nu este chiar așa de mare, noi suntem aceia care dăm în mintea noastră o definiție denaturată jocului. Astfel chiar dacă se joacă ei nu recunosc acest lucru și din motive sociale dau alte nume jocurilor.

Concluzia este că arta și jocul deși nu sunt sinonime sunt înrudite și se întrepătrund. Deși nu vrem să recunoaștem, acestea două au ajutat foarte mult la progresul omenirii de-a lungul miilor de ani. Și datorită lor oamenii au un simț dezvoltat al frumosului.

CAPITOLUL VII

IMAGINILE ȘI DESENELE –O MODALITATE EFICIENTĂ DE COMUNICARE CU COPIII- CERCETARE

7.1 Importanța folosirii imaginilor în educația copilului / Premizele cercetării

Observarea constituie principalul mijloc de a transmite copiilor cunoștințele despre lumea înconjurătoare. Principalul obiectiv al activităților este acela de a îmbogăți cunoștințele copiilor, de a le forma reprezentări clare și precise, de a le dezvolta și organiza gândirea punând bazele formării deprinderilor de muncă intelectuală. De asemenea ele trebuie astfel îndrumate din punct de vedere metodic, încât să dezvolte la copii curiozitatea științifică manifestată la această vârstă prin dorința lor de a cunoaște tot mai multe și tot mai adânc elementele lumii înconjurătoare și raporturile dintre ele.

Cunoașterea pentru copiii preșcolari trebuie să pornească întotdeauna de la senzații și percepții. De aceea, ceea ce vrem să-i învățăm pe copii trebuie să înceapă nu prin cuvinte, ci prin observare, pe cale intuitivă. Deși suntem toți de acord că o educație ideală ar trebui să aibă loc printr-un contact nemijlocit al copilului cu obiectul educației trebuie să recunoaștem că, de cele mai multe ori, noi, cadrele didactice, oricâtă bunăvoință am avea suntem forțați prin natura lucrurilor să desfășurăm activitățile didactice în clase, fără un contact direct cu obiectul învățării. Poate că acest lucru nu este atât de grav când discutăm despre copiii din nivelurile superioare de învățământ, care, având deja o bogată experiență de viață asimilează mai ușor informații. Dar când subiectul discuției îl formează preșcolarii și școlarii mici lucrurile stau cu totul altfel. Poate vei reuși să îi spui unui copil mic ce este o pisică deoarece este probabil ca cel puțin o dată să fi întâlnit o pisică. Dar cum să-i explici ce este acela un izvor fără să îi arăți unul? Cum să îl înveți o poezie despre pădure dacă el nu a văzut niciodată una? Cum să discuți despre noțiuni abstracte cum sunt anotimpurile? Copiii nu înțeleg despre ce vorbești iar rezultatul inevitabil este că nu te vor mai asculta și vor fi preocupați de cu totul alte lucruri. Acesta este momentul în care intervin imaginile, planșele, pozele. Copiii au nevoie cel puțin de o reproducere a obiectului învățării, de o reprezentare a acestuia pentru a putea asimila cunoștințele transmise. Sigur că nu putem să aducem un lup în sala de clasă sau să mergem în pădure în săptămâna în care învățăm despre animalele sălbatice în speranța că acestea vor fi drăguțe și ne vor lăsa să le observăm. Dar reprezentări grafice ale animalelor, de o calitate deosebită ( mărime, culoare, claritate, proporționalitate corectă) vor fi de un deosebit ajutor în demersul didactic mai sus prezentat. Imaginile, planșele, desenele sunt folosite la toate tipurile de activități didactice: educarea limbajului, cunoașterea mediului, matematică, educație pentru societate chiar și educație muzicală. Pentru a fi de un real folos în demersul didactic este foarte important ca imaginile utilizate să fie create în scopuri didactice, de către persoane abilitate și cu experiență didactică, pentru a îndeplini condițiile de claritate, culoare, proporționalitate, mărime, condiții necesare realizării unui act educațional. Dar și educatoarea are un rol important în utilizarea imaginilor în cadrul activităților. Alegerea imaginilor potrivite, modul în care le sunt prezentate copiilor planșele sunt foarte importante pentru utilizarea eficientă a acestora.

7.2 Importanța folosirii activităților de educație estetică în educația copiilor

O modalitate eficientă de feedback este utilizarea desenelor. Astfel, în cazul în care sunt transmise informații referitoare la o anumită temă, ce altă modalitate de sedimentare a cunoștințelor mai bună decât cea a desenelor? După ce copilul a observat pisica, a mângâiat pisica, a numărat pisicuțe la activitățile matematice, a vizionat un film despre pisici, a cântat un cântecel cu pisicuțe sau a învățat o poezie despre pisici ce poate fi mai potrivit decât o activitate în care să deseneze sau să picteze o pisică? De fapt această activitate vine să reflecte exact ceea ce copilul și-a însușit despre animalul pisică, felul în care el o are reprezentată.

7.3. Ipoteze și eșantioane

Pentru a demonstra importanța folosirii imaginilor în educarea copiilor și eficiența utilizării activităților de educație estetică ca și feedback al predării cunoștințelor la preșcolari am aplicat diverse teste pe un grup de preșcolari de 21 de copii cu vârste cuprinse între 5 ani și jumătate și 6 ani și jumătate.

Tema săptămânii au constituit-o animalele de companie. Fiecare copil a vorbit despre animalul de companie pe care îl are acasă, unii și-au adus chiar animalele la grădiniță și am putut să observăm o pisicuță și un papagal; am citi o poveste despre animalele de companie ( Un cățel cu vise mov, de Alina Miron), am ascultat cântecele cu animale, am și învățat unul. Spre sfârșitul săptămânii când am considerat că cei mici au acumulat destule cunoștințe despre animalele de companie m-am hotărât să aplic testul. Bineînțeles că cei mici nu au știut nimic despre acet lucru și activitatea s-a desfășurat normal. Astfel am împărțit grupa de copii în trei eșantioane cu medii de vârstă egale, aproximativ echilibrate ca număr de băieți și fete. Am predate o activitate de tip integrat Memorizare ”Cățelușul șchiop”, de Elena Farago și Desen ”Cățelușul”. De asemenea am integrat și activitățile la libera alegere pentru a putea roti cele trei grupe și a preda diferit memorizarea. Astfel primului grup am predate memorizarea făra a folsi nici o planșă, nici o reprezentare a vreunui cățel. La cea de-a doua grupă am folosit un cățeluș de pluș pe care l-am așezat în fața copiilor în timp ce recitam poezia. La cel de-al treilea grup am folosit o imagine mare în care erau reprezentați și cățelul cu lăbuța rănită și copilul cu piatra în mână și păreri de rău pe față.

7.4 Probele de evaluare

Evaluarea a constat bineînțeles în verificarea gradului de însușire a poeziei care a constituit tema memorizării, Cățelușul șchiop. Pe rind am verificat cele trei grupe de copii sub forma unui concurs pentru a vedea care grupă a obținut cele mai bune rezultate.

Am comparat apoi rezultatele obținute. Astfel din primul grup doar doi copii au reușit să reproducă parțial prima strofă din poezie. La cel de-al doilea grup rezultatele au fost doar puțin mai bune, trei copii din șapte reușind să reproducă parțial prima strofă. Cel de-al treilea grup a avut rezultatele cele mai bune : cinci copii din șapte reușind să reproducă integral prima strofă și parțial din restul strofelor. Am sintetizat rezultatele în graficul de mai jos:

De asemenea am aplicat același test și la activitatea de desen. Copii care au avut ca material suport imaginea sugestivă pentru poezie au desenat frumos și sugestiv cățelușul,

în vreme ce copiii cărora li s-a predat poezia fără material didactic reprezentativ au făcut desene mai puțin sugestive.

Și aceste rezultate le-am sintetizat într-un grafic:

Am aplicat același test la o altă activitate integrată obținând rezultate asemănătoare ceea ce demonstrează importanța utilizării imaginilor și reprezentărilor grafice în activitățile cu preșcolarii.

Pentru a vedea importanța utilizării activităților de educație estetică ca feedback al activităților de învățare am aplicat două teste diferite. Într-o săptămână având ca temă centrală ”Toamna harnică și de fructe darnică” am evitat să le dau copiilor realizarea vreunui desen sau picturi cu fructe. Copiii au observat fructele, le-au gustat, le-au pipăit, au învățat o poezie și un cântecel despre fructe, au văzut multe reprezentări cu fructe. În săptămâna următoare am avut ca temă a săptămânii ” Toamnă harnică și de legume darnică”. Copiii au observat legumele, le-au gustat, le-au pipăit, au învățat o poezie și un cântecel despre legume, au văzut multe reprezentări cu legume. De această dată însă, copiii au avut diverse ocazii, în cadrul activităților de dimineață sau cele la libera alegere II , în care au desenat sau au pictat legumele din imaginație sau după model. Două săptămâni mai târziu, în cadrul evaluării Proiectului tematic Toamna, am finalizat testul. Le-am cerut copiilor ca pe o foaie simplă, albă, să deseneze din imaginație două fructe și două legume specifice anotimpului toamna. În proporție de 85 % copiii au desenat legumele mult mai corect și mai ușor decât fructele. Au fost chiar copii care au întrebat dacă au voie să deseneze doar legume.

Rezultatele testului le-am sintetizat în următoarele grafice:

Am aplicat același test în cadrul Proiectului tematic Primăvara și rezultatele obținute au fost aproape identice, ceea ce arată că a le cere copiilor să încerce să reprezinte grafic lucrurile despre care învață contribuie foarte mult la fixarea acelor cunoștințe.

După cum reiese din rezultatele obținute pentru preșcolari utilizarea imaginilor în procesul instructiv-educativ este de o importanță vitală. Copiii învață mai ușor, înțeleg mai ușor își formează reprezentări corecte și clare asupra lumii înconjurătoare. De asemenea, activitățile de educație estetică sunt deosebit de folositoare atât în cadrul procesului de predare-învățare cât și în fixarea cunoștințelor copiilor preșcolari.

CAPITOLUL VIII

INTERPRETAREA DESENELOR COPIILOR, MIJLOC DE INTERPRETARE A TRĂIRILOR SUFLETEȘTI ALE ACESTORA.

Desenul este un mod mai puțin obișnuit de exprimare a sentimentelor copilului, a experiențelor prin care a trecut, precum și un mijloc prin care acesta își poate mărturisi dorințele și chiar neîmplinirile.

Desenele și picturile se pot utiliza în diferite moduri și cu multiple obiective.

Prin desen și pictură copilul își exprimă sentimentele, trăirile, nevoile, se exprimă pe sine, descoperindu-și astfel identitatea. Pictura, ca și desenul, este un joc, un dialog între copil și adult, este un mijloc de comunicare.

Desenul rămâne întotdeauna un mod de a descrie povestea care nu poate fi spusă în cuvinte. Culorile, hârtia, creta îl pot stimula pe copil să povestească diferite întâmplări, să scoată la iveală scene din viața sa, pe care nu le poate exprima altfel. Povestea desenată de copil relevă foarte clar trăirile și sentimentele copilului. Desenul poate fi utilizat în diferite scopuri:

ca test al nivelului mental, evaluarea inteligenței cu ajutorul desenelor;

ca mijloc de comunicare, testându-se astfel nivelul de dezvoltare al limbajului și al comunicării în general;

ca mijloc de explorare al afectivității copilului;

ca mijloc de cunoaștere al propriului corp și al orientării în spațiu.

IPOTEZELE CERCETĂRII

Se pune întrebarea de ce un cadru didactic, și mai ales o educatoare, un cadru didactic din cel mai mic nivel de învățământ ar trebui să cunoască modalitățile de interpretare a desenelor copiilor, semnificațiile folosirii culorilor,așezarea în pagină a personajelor, etc. Iar răspunsul evident este că educatoarea are de-a face cu copii care se exprimă cel mai bine în acest mod, care încă nu au dobândit abilitățile de comunicare pe care le au copiii mai mari, care nu se pot exprima verbalatât de bine. Educatoarea este persoana care spre deosebire de cadrele didactice de mai târziu este cea mai apropiată de figura mamei, cea mai apropiată de copil în mod fizic, căci care alt cadru didactic îi va mai șterge năsucul și-l va îmbrățișa când se lovește? Astfel, educatoarea este prima persoană cu care copilul relaționează în afara familiei, prima care ia contact cu eventualele probleme pe care copilul le-ar putea întâmpina în cadrul familiei sale sau le-ar putea avea , prima care ar putea trage un semnal de alarmă în acest sens. De aceea este bine ca educatoarea să fie bine pregătită și din acest punct de vedere, să recunoască la timp situațiile problemă și să încerce să le remdieze. Nu doar posibilele trauma trebuie sesizate ci și înțelegerea caracterului copilului, posibilitatea ca acelcopil să fie introvertit, sensibil, prea expansiv, etc, toate acestea rtrebuie cunoscute de către un cadru didactic care dorește să lucreze efficient cu copiii. Un tablou singur este o stare – pentru a-l putea înțelege pe copil este bine să-l urmărim în timp. Prin desen și pictură copilul se eliberează, își exprimă atât senzațiile vechi cât și pe cele noi, se înțelege pe sine și se transformă. Odată ce stăpânește acest limbaj, copilul este capabil să formuleze orice, nimic nu mai rămâne ascuns. În special în cazul copiilor foarte mici, aflați în perioada de achiziție a limbajului, testul desenului este singurul care poate oferi adultului informații legate de întreaga sferă a personalității, de la comportament direct observabil până la conflictele și traumele infantile.

În procesul de creștere și maturizare, multe din problemele celor mici sunt determinate de lipsa de comunicare cu adulții din preajma lor. De aceea părinții ar trebui în primul rând să se întrebe dacă în familia lor copilul resimte un echilibru afectiv, dacă este ceva ce îl nemulțumește și, cel mai important, să deschidă calea unei mai bune comunicări cu micuțul lor. Adulții pot afla câteva indicii legate de aceste întrebări privind desenele copiilor lor. De exemplu, iată câteva caracteristici generale care trebuie urmărite la desenele unor copii aflați la vârsta de 4-5 ani:

Așezarea desenului pe foaie ( putem afla modul în care copilul se plasează în anturajul său). Dacă desenul ocupă un colț mic pe foaie sau dacă o umple pe toată se percepe replierea, respectiv siguranța lui. Dacă se desenează pe el însuși pe întreaga foaie, ne putem gândi la o deschidere deosebită spre viitor și/ sau exterior.

Analiza grafologică (traiectoria și presiunea liniei). În funcție de caracteristicile desenului (delicat, precis, îngrijit, ușor-sau dimpotrivă rapid, ferm, exploziv) putem vorbi despre sensibilitatea, energia și vitalitatea copilului.

Folosirea culorilor . Putem spune că impresia mai mult sau mai puțin veselă, tonică, vie, blândă sau poate sumbră care se degajă din desen este relevant pentru dispoziția copilului. O componentă foarte importantă în desenele copilului o reprezintă culoarea. Copilul care nu are o predilecție pentru o culoare anume și le folosește cu bucurie pe toate știe să se armonizeze cu realitatea; el este asemenea unui curcubeu pe cerul senin.

Deși au la dispoziție o trusă de tempera sau acuarele, creioane colorate sau cretă multicoloră, copilașii folosesc, de cele mai multe ori, o gamă restransă de nuanțe. Fie că sunt realizate pe hârtie, fie că sunt concepute pe o tabliță, desenele lor seamănă izbitor.
De ce se intamplă acest lucru?
Principalele culori utilizate de copiii mai mari sunt albastrul, roșul, galbenul si verdele. Până la doi ani însă, cei mici se orientează către culori puternice – albastru, maro, negru – pentru că acestea fac un contrast mare cu foaia albă de hârtie și lasă urmele cele mai pregnante.

Pentru a descoperi semnificația utilizării anumitor nuanțe, este bine să aflăm interpretările paletei de culori disponibile. Nu trebuie însă să ne orientăm descifrarea după un singur desen, ci pe un ansamblu de opere, pentru a descoperi culorile utilizate frecvent pe o perioadă îndelungată de timp.
Albastrul
Aceasta culoare indica o stare de calm si de senintate, predispozitia catre contemplare. Un copil care o utilizeaza in mod repetat comunica nevoia sa de a i se respecta cerintele si nevoile, ritmul sau de lucru si de dezvoltare. Este un copil care nu doreste sa se simta presat si prefera sa aiba mult timp la dispozitie pentru a face ce si-a propus..

Verdele
Verdele reprezinta punctul de echilibru intre culorile reci si cele calde. Aceasta culoare indica tensiunea resimtita la gandul cresterii si dezvoltarii personalitatii, arata o stare de spirit aparte care se intalneste la trecerea pragului catre o noua etapa. daca este utilizata intens, releva un sentiment de nesiguranta.
Galbenul
Vie si vesela, aceasta culoare arata nevoia copilului de a comunica, de a se afla in prejama altora. Este culoarea definitorie a copilasilor care au o mare bucurie de a trai, sunt bucurosi si sociabili. Un pici care foloseste cu prioritate galbenul – sau in combinatie cu rosul – poate fi un pic superficial, mereu in cautare de jocuri si aventura.
Rosul

Reprezinta dinamismul, energia, vitalitatea. Este o culoare tipică pentru copilașii aflați mereu în mișcare, care iubesc joaca si competiția. Prea mult rosu înseamnă un comportament agresiv si hiperactiv.

Maroul
Culoarea pământului, a naturii și a bucuriei de a trăi. Dacă cel mic utilizează adesea această culoare, el va comunica dorința sa puternică de a se simți bine din punct de vedere fizic. Ea apare frecvent în desenele copilașilor care suferă de boli grave sau care sunt bolnavi de mult timp.

Negrul
Simbolizeaza opoziția, revolta. Este o culoare foarte rar folosită de copilașii sub doi ani. Este un semn al rebeliunii, al dorinței de confruntare. Copilul care manifestă o preferință clară pentru această culoare trece printr-o fază de negare a valorilor celorlalți. Aceasta etapă nu dureaza niciodată prea mult.

Desenele multicolore
Copilașii care își creează desenele utilizând toate culorile curcubeului sunt în general foarte echilibrați, sociabili și nu au probleme de comunicare cu cei din jur.

Desenul în care copilul își înfățișează propria sa familie este întotdeauna unul dintre cele mai semnificative. Elemente ca apa, soarele, luna, curcubeul, casa, drumurile, arborii sunt foarte expresive și se regăsesc la aproape toți copiii, având semnificații asemănătoare. Dacă soarele poate fi tatăl, drumul simbolizează viața, cu mai multe sau mai puține capcane, apa este elemental care o reprezintă pe mama, iar casa este propriul “eu”, mai mult sau mai puțin primitor și deschis spre exterior.

Locul pe care îl ocupă personajele, ca și înălțimea lor reflectă importanța pe care copilul le-o acordă membrilor familiei. În primul rând trebuie urmărit dacă cel mic a cuprins în desen toți membrii familiei. Dacă lipsește cineva, copilul nu trebuie întrebat direct cine lipsește ci se așteaptă mai întâi ca el să facă prezentarea desenului său. Eventual se fac sugestii de genul : “A fost cumva uitat cineva?”

Un alt aspect urmărit se referă la dimensiunea personajelor. Este unul mai mare decât altul? Este cineva care se remarcă în mod deosebit, asupra căruia copilul vrea să atragă atenția? Dacă da, de obicei copilul precizează: “Tata e mai mare decât mama, căci el

e mai puternic”

De asemenea, foarte importantă este poziționarea portretelor unele față de altele. Se țin de mână? Sunt desenați aproape unii de alții sau plasați la distanță în pagină? Atunci când se ating cum se face acest lucru? Unde este plasată poziția mâinii? La copiii care sunt abuzați emoțional sau bătuți, de multe ori se remarcă poziții expresive în acest sens, dar ele pot fi doar ghicite, nu sunt expuse explicit în desen decât la copiii care au mare încredere în persoana care discută cu ei desenul.

În final există multe detalii care pot fi analizate legate de expresia fiecărui membru al familiei. Cine zâmbește? Este cineva supărat? etc Toate acestea vor să spună ceva despre respectul copilului pentru familia sa. Uneori copilul comunică foarte bine cu cel care se arată interest de desenul său. Condiția este ca acesta să fi câștigat deja încrederea și simpatia copilului. I se poate cere copilului să-și comentezepur și simplu desenul prin întrebări de sprijin (referitoare la poziția personajelor, la ce fac ele, la ce culori a folosit, de ce a folosit anumite culori pentru anumite personaje, etc) fără a-l brusca, a-l judeca sau a face observații critice referitoare la aspectul general sau cel estetic al desenului și, foarte important, fără a-l influența în vreun fel. De exemplu, este greșit să îi spunem copilului: “Nu-i așa că bunica este cea mai urâtă de aici?” sau “Nu-i așa că eu am ieșit cel mai bine în desenul tău?”

În concluzie, vom spune că desenul copilului căruia îi merge bine în familia sa este caracterizat prin elemente bogate, în culori vesele și animate, care transmit starea de spirit a copilului în momentul efectuării desenului.

În schimb, în desenul copilului cu probleme în familie putem sesiza ușor elemente întunecate, cum ar fi linii îngroșate și apăsate, care trădează de multe ori agresivitatea sau ostilitatea prezente în familia sa; culorile vor fi mai tari sau dimpotrivă va alege numai culori închise care vor domina peisajul. De asemenea , un ochi format va găsi cu ușurință elemente repetitive în analiza mai multor desene, traducând dificultăți, stări negative sau preocupări obsesive ale copilului.

În cazul în care se constată că în desenul copilului obiectele sunt colorate astfel, într-un mod agresiv și repetitive, în cazul în care se observă că o persoană din familie lipsește în mod constant din desenul familiei iar copilul nu oferă nici o justificare legată de decizia sa, atunci este bine să fie consultat un psiholog care să investigheze împreună cu cel mic această lipsă. Personajul lipsă din desene (dacă este un membru principal al familiei, unul dintre părinți de exemplu)ar trebui atenționat pentru a-I acorda copilului mai multă atenție decât până atunci, mai multă afecțiune, mai mult timp, și, după o vreme s-ar putea să apară în opera acestuia poate într-o poziție central sau cel puțin într-o culoare caldă.

Copiii adoră să deseneze fiindcă aceasta acțiune înseamnă o descarcare a energiei interioare de care copiii dispun din plin. Desigur, desenul are o astfel de conotație si pentru adulți, de exemplu când mâzgălim ceva în timp ce vorbim la telefon.

Însă desenele ascund diverse aspecte despre starea psihică a celui care deseneaza, fie el și copil. Unii copii incep sa deseneze chiar înainte de a învăța să vorbească, însă părintele trebuie să fie mereu atent la desenele micuțului și să nu-i taie niciodată elanul prin indiferență când micuțul vine să-i arate ce a desenat: “Lasa-mă în pace că nu am timp acum să mai uit pe desenele tale”. Într-o astfel de situație copilul chiar simte nevoia de admirație care nu trebuie să-i fie reprimată.

Până în 2-3 ani, mâzgălelile micuțului sunt doar modalități în care iși exprimă bucuria, teama, dorințele. El mâzgălește sub forma simplă, brută a impulsului. Roselin Davido, autoarea cartii “Desenele copilului”, psiholog si specialist in interpretarea desenelor copiilor considera ca mazgalelea este o etapa din viata fiecaruia care chiar nu poate lipsi, fie ca micutul mazgaleste pe hartie, fie pe nisip cu un betisor, fie pe asfalt cu creta si asa mai departe. Este chiar o forma foarte buna de dezvoltare, de aceea parintii trebuie sa le asigure copiilor, printre alte jocuri, si acela cu creionul si hartia.

Dacă adulții stiu sa interpreteze desenele, acestea pot fi mult mai sugestive, pot exprima mai mult decat reuseste copilul prin limbaj.

Dupa vârsta de doi ani se pare că micuții desenează ceea ce cred despre ei, fiindcă trec în perioada în care se descoperă și își construiesc stima de sine. Astfel obișnuiesc să deseneze în mijlocul foii, simțindu-se centrul universului, ceea ce este adevărat de altfel pentru fiecare din noi: suntem centrul universului nostru. Pentru că sunt la o vârstă în care totul este nedefinit pentru ei, neclar, obișnuiesc să facă cerculețe, linii peste linii trase în diagonală, ceea ce le exprimă incertitudinea, alegând de obicei culorile des folosite: negru, albastru, roșu sau roz, uneori chiar verde, iar alegerea culorii depinde de mediul unde se află sau pur și simplu de creionul pe care îl primesc.

De la 5 ani copilul începe să deseneze deja obiecte sau lucruri, ființe care pot fi identificate. Este o vârstă importantă fiindcă desenele micuțului încep să arate interacțiunea sa cu mediul în care trăiește și persoanele din jurul sau. Este important să i se ofere cărți de colorat cu tot felul de imagini mai mult sau mai puțin complexe și să i se spună ce reprezintă fiecare obiect sau ființă. Apoi va alege dintre toate ceva să deseneze, iar desenele lui exprimă trăirile interioare raportate la mediu.

De exemplu poate desena familia, un copac și un soare. Este un desen pe care mulți copii îl fac, iar modul în care se poziționează în familie, cine este primul personaj desenat (este cel mai important pentru el), care din personaje este cel mai înalt (tot cel mai important) arată față de cine se simte mai atașat. El ar trebui să stea între cei doi parinți, alături de frate dacă are, așadar trebuie acordată o atenție sporită modului de reprezentare. Copacul reprezintă de obicei încrederea, dată de trunchiul copacului și coroană, cât este de stufoasă, de verde. Soarele este unul mare si stralucitor, fiindcă pentru ei zilele sunt frumoase, copiii sunt lipsiți de griji la această vârstă.

Baiețeii mai ales desenează rachete, de obicei frații mai mici, aceasta înseamnă că se simt dominați, de obicei de frații mai mari. Mai desenează ceea ce consideră că este important pentru părinți, însă de partea aceluiași sex, de exemplu baieții încep să devină pasionați de mașini, minge sau sporturi, luându-l ca model pe tatăl lor. Fetițele desenează papuși sau fete, dar nu uită detalii ca cercei, brațara, inel sau un păr lung și ondulat pe care probabil și-l doresc sau îl asociază cu reprezentarea prințeselor din cărțile de povești. Copiii incep să observe detaliile, iar noi trebuie să acordăm atenție desenelor lor.

Mai desenează case, aceasta ca semn al spațiului în care se simt protejați. De obicei casa lor nu mai are și altă casă în jur, fiindcă universul lor se oprește acolo. Geamurile casei și ușa demonstrează cât sunt de deschiși față de ceilalți, de exemplu o ușă mică sugerează că nu lasă sau nu sunt lăsați să aducă alți copii in casă, ori că sunt selectivi în privința prietenilor. De obicei casele cu geamuri si usa mică denota un copil ușor introvertit. Se consideră că o cleanță pe partea stangă arată că micuțul este cantonat mai mult spre trecut, iar pe partea dreapta – spre viitor. În general emisferele cerebrale sunt împărțite astfel ca activitate, procesând gândurile trecutului, respectiv cele cu privire la viitor.

Dupa 6 ani copiii încep să deseneze mai complex, să poată reda mișcări, deja încep să reprezinte situații care li se întâmplă în fiecare zi. Pot desena fructe, animalele sau plante (văzute in grădina zoologica/botanică), pot desena copiii din parc alături de care se joacă ori personaje din povești sau desene animate. Desenele lor devin mai clar de interpretat, având mai multe elemente si dezvăluind astfel mai multe despre copii. Dacă chipurile sunt triste sau apar elemente de violență putem înțelege ușor ce se întâmplă cu copilul. Dacă sunt prea multe urme de negru de asemenea. Ei desenează ceea ce îi supără cel mai tare la această vârstă, desenul devenind și un mijloc de descărcare, și nu doar de creație. Dacă desenează multe spații verzi și flori, probabil simte nevoia să iasă mai des la iarbă verde și să se joace. Ori poate ii e dor de vacanța de la bunici din care tocmai s-a întors.

Atunci când se regăsesc elemente negative în desenele copiilor , elemente care duc cu gândul la ceva inconfortabil, rău sau în neconcordanță cu realitatea este bine să discutăm cu copilul și să aflăm de ce a făcut acele reprezentari. Este foarte greu de definit ce înseamnă elemente negative, dar lucruri care înclină la suiș (vezi racheta), fețe triste, oameni cu parți lipsă din corp, prea multe insecte sau animale periculoase, monștrii, prea mult negru (înseamnă fie stăpânire de sine, fie tristețe sau secrete), tabloul familiei în care stă departe de parinți, copii ciufuliți sau chiar cu vânătăi – atunci cu siguranță ceva se întâmplă cu copilul. În aceste cazuri e bine să fie atenționați părinții și luată legătura cu un psiholog pediatru.

Probele de evaluare

Există numeroase teste care ajută la interpretarea desenelor copiilor. Printre cele care trebuie amintite sunt :

Testul arborelui

Testul arborelui
In terapia copilului, se folosesc adesea tehnicile proiective, deoarece desenul este o reflectare a procesului de gândire și a modificărilor survenite în conștiința lui. Este o modalitate de a scoate la lumină sentimente, apelând la spontaneitatea și dorința de joc a copiiilor. În 1949, psihologul Charles Koch a elaborat un astfel de test proiectiv, care a cunoscut de-a lungul timpului mai multe variante și  modificări. Testul presupune desenarea unui copac. Aparent simplă, metoda poate avea rezultate surprinzatoare. La nivel simbolistic, schema copacului este comparabilă cu schema corporală a unui om, iar fiecare element al desenului reprezintă o caracteristică psihică.

Interpretarea testului arborelui
Interpretarea testului începe prin urmărirea procesului desenării: de unde începe să deseneze, ce șterge, ce accentuează, unde insistă, unde trece cu vederea, dacă liniile sunt nesigure sau prea apăsate, ce exprimă comportamentul non-verbal în timpul efectuării testului. Dupa o impresie globală asupra desenului, se trece la analiza structurată.

În primul rând, se ține cont de dimensiunea acestuia. Un desen mare denota vitalitate, expansiune, pe când unul mic – timiditate și inhibiție.

Trunchiul permite evaluarea gradului de stabilitate emoțională (sensibilitate, vulnerabilitate, susceptibilitate, adaptabilitate). Lățimea trunchiului indică la ce pol se situeaza eul, care este trăsătura dominantă a personalității. Un trunchi subțire este desenat de către cei care posedă un nivel înalt de sensibilitate, delicatețe și rafinament. De asemenea, poate însemna vulnerabilitate accentuată în fața presiunilor exterioare. Lățimea exagerată a trunchiului are la bază instictualitatea. Acest tip de trunchi subliniază o tendință majoră spre impulsivitate și o capacitate redusă de autocontrol. În sfârșit, un trunchi normal se caracterizează prin echilibru emoțional.

Solul constituie modalitatea de afirmare a personalității. Linia de bază, de susținere poate să fie prezenta sau nu. Prezența solului confirmă o personalitate ancorată în realitate, care nu traiește într-o lume utopică și prezintă o stabilitate a conduitei. Lipsa lui poate fi interpretată ca încercarea unui sentiment de insecuritate, dezrădăcinare și neajutorare.

Prin evaluarea crengilor se obțin informații cu privire la două aspecte ale personalității: introversiunea și extroversiunea. Prezența crengilor transmite o bună relaționare cu ceilalți, pe când lipsa lor pune în evidență un comportament mai reflexiv, mai prudent.

Un copac încărcat de frunze sau fructe implică un anume conflict interior, anumite neregularități si incomodități. Analiza se face, bazandu-se pe: partea spre care sunt înclinate: stânga sau dreapta; dacă sunt puține sau dese; lungimea și grosimea acestora; feluri/tipuri de frunze.

Cei care interpretează testul arborelui urmaresc între 58 si 177 de indici pentru rezultate finale corecte, de aceea analiza trebuie facută de un specialist. Pentru ca terapeutul să-și facă o impresie mai profundă asupra personalității copilului, se apelează la desenul proiectiv . Copilului i se cere să deseneze ceva anume (o casă, un om, un animal, o floare sau un copac) sau este lăsat să se exprime liber (alegând singur ceea ce vrea sa deseneze). Faptul că solicitam ajutorul psihologului ca s înțelegem mai bine ce se petrece în mintea și sufletul copilului , nu echivalează cu ideea eronata a multora că nu avem capacitatea de a educa copilul. De asemenea, nu înseamnă că acesta suferă de o boală psihică gravă.Copilul are nevoie de caldura părintească, de educație, de înțelegere, de răbdare și, la nevoie, și de ajutorul unui om care să-l readucă pe calea cea dreaptă. Terapeutul este cel mai în măsură în a ajuta copilul să  învețe să-și depășească temerile, frustrările, angoasele, redându-i, astfel, libertatea simțămintelor și lumina chipului.

Rezultatele testului

Am aplicat testul la grupa mare formată din 21 de copii cu vârste cuprinse între cinci ani și jumătate și șase ani și jumătate cu o dispunere egală a sexelor (11 fete și 9 băieți). A fost interesant să observ pe baza desenelor copiilor și a indicilor testului caracteristici ale copiilor care m-au surprins și altele care au confirmat impresia pe care mi-o făcusem despre copilul respectiv. Am aflat care copii au înclinație spre detaliu,sunt atenți și meticuloși. Am remarcat tendințe impulsive la copii la care nu le văzusem până atunci. Am observant că unii copii (conform indicilor testului) au tendința de a fi violenți și foarte puțin autocontrol. Aplicarea testului, discuțiile cu copiii, studierea indicilor testului m-au ajutat să mă relaționez mai bine cu copiii grupei, să planific și să organizez mai eficient demersul didactic.

Testul familiei

Datorită bogăției de simboluri utilizate prin desen, orice produs al activității unei persoane, realizat grafic, poate fi folosit în scop psihodiagnostic. Analiza și interpretarea desenelor, ca și analiza grafologică, se bazează, ca material de studiu, pe proiecțiile autorilor lor, reliefând multe dintre aspectele și fațetele personalității acestora.
 Desenul Familiei, ca probă de evaluare, este specific, în general, copiilor. Prin acest act de creație, copiii transmit mesaje și explicații pe care nu le pot exprima verbal. Ei utilizează desenul de la vârste foarte fragede, ca pe un joc. În acest fel, sunt manifestate emoțiile, dorințele, dar și frustările sau stările de neliniște ale micilor artiști. Interpretarea simbolurilor care apar în desenele familiei copiilor ne poate ghida spre identificarea relațiilor lor cu membrii grupului familial și a sentimentelor pe care le au față de aceștia.
În plus față de aceste aspecte, interpretarea probei mai poate reliefa :
–    tipul de relații intra-familiale, în special în cazul copiilor cu părinți separați, recăsătoriți sau al copiilor care au pierdut un părinte;
–    elementele de identificare cu membrii familiei;
–    tendințele de valorizare/devalorizare;
– organizarea personalității și în special a spațiului psihic ;
–    angoasele, conflictele interne, fantasmele;
–    aspectele nevrotice ale personalității cum ar fi sadismul, agorafobia, nevroza obsesională;

Administrarea probei: Se oferă subiectului coala de hârtie în plan orizontal. I se pun la dispoziție, de asemenea, creioane colorate și simple. Instructajul este: „Desenează familia ta”.
În timpul administrării probei trebuie notate:
–    ordinea în care sunt desenate elementele/personajele;
–    timpul executării acestora;
–    observații asupra mimicii, gesticii, verbalizărilor subiectului precum și faptele care sunt sau nu legate în mod manifest de desen;
–    atitudinea generală a desenatorului.
După finalizarea desenului, subiectului îi este solicitat să dea un nume familiei desenate și să indice pentru fiecare personaj, numele, vârsta, sexul, precum și legătura acestuia cu restul familiei. La sfârșit, adultul cere copilului să arate cu ce personaj se identifică. Pentru o mai complexă interpretare a desenului, se mai pot adăuga întrebări de genul:
–    „Care este cea mai drăguță persoană din familia ta?”, „De ce?”
–    „Care este cea mai puțin drăguță persoană din familia ta?”, „De ce?”
–    „Care este cel mai fericit din familia ta?”, „De ce?”
–    „Care este cel mai nefericit din familia ta?”, „De ce?”
–    „Tu pe cine preferi din toată familia?”
După clarificarea acestor aspecte, subiectul este întrebat dacă este mulțumit de desen, apoi, cum ar face dacă ar trebui să mai deseneze încă o dată.
Fiind o probă semi-structurată, Desenul Familiei lasă câmp liber exprimării subiectului. Se consideră că testul oferă acces la adevăratele sentimente pe care acesta le are față de familia sa și locul pe care el crede că îl ocupă în cadrul acesteia.
Structura desenului
Figurile desenate izolat care nu intră în contact unele cu altele sunt desenate de către persoane raționale. Personale sensibile receptive au tendința să reprezinte familia cu o dinamică mai mare de exemplu, aflându-se în mișcare, făcând un lucru.
Personajul cel mai atrăgător
Dacă un asemenea personaj este prezent pe desen el poate fi identificat după următoarele indici:
– persoana cea mai semnificativă este desenată prima din partea stângă, pe primul plan;
– este mai înaltă și mai voluminoasă decât alte perosane;
– este efectuată cu mai multă dragoste, fiecare detaliu este finisat;
– restul figurilor sunt orientate spre ea, se uită la ea.
Persoana cea mai semnificativă poate fi cunoscută după îmbrăcămintea care o deosebește de ceilați membrii ai familiei, dar este asemănătoare cu îmbrăcămintea persoanei cu care se identifică copilul. De obicei, aceasta este unul din frații sau surorile cu care copilul a format relații bune.
Personajul cel mai puțin atrăgător
Este persoana mai puțin valoroasă. Pe desen este cea mai mică dintre toți, desenată ultima. Se află la distanță de alte figure și este parcă uitată de toți. Poate fi tăiată cu creionul sau ștearsă cu radiera.
Relațiile dintre personaje
Trebuie avut în vedere dacă există o legătură între ceea ce a desenat copilul și viața reală a familiei sale. De exemplu;
–    dacă personajele se țin de mâini, sau invers, stau cu spatele unul la altul, aceasta poate să corespundă sau să contrazică situații reale în familie;
–    dacă două personaje sunt desenate alături, aceasta ar reprezinta o apropiere deosebită între persoane, apropiere care este semnificativă pentru copil și care poate corespunde sau nu realității;
–    dacă un personaj valoros sau nu pentru copil este îndepărtat pe desen de alte figure, aceasta poate semnifica o distanță pe care copilul o observă în viață și o menționează;
–    uneori copilul se desenează mai detaliat, mai viu colorat decât pe părinți; aceste desene proiectează atitudinea copilului față de sine ca fiind o persoană unică și importantă față de alții ca persoane mai puțin semnificative și atrăgătoare;
–    dacă figura copilului este foarte mică, plăpândă, înconjurată de părinți, aceasta poate exprima neajutorarea sa, necesitatea de a primi îngrijire; aspectul poate să aibe legătură cu faptul că copilul s-a deprins cu atmosfera permanentă de supra-protecție și de aceea se simte slab și poate abuza de această situație, manipulându-și părinții, cerându-le ajutor și atenție.
–    uneori copilul poate adăuga persoane și animale pentru a umple golul pe care-l simte în viața familială  reală. Astfel, copilul unic deseori include în desenul său verișori, câini, pisici, ceea ce poate exprima insuficiența unei comunicări apropiate cu alți copii și necesitatea de a avea un prieten de joacă cu care ar putea să comunice de la egal la egal;
–    figura copilului desenată alături de figura tatălui indică existența sentimentului puternic de rivalitate și dorința acestuia de a ocupa un loc la fel de sigur și autoritar în familie ca și tata;
–    motanul desenat lângă unul dintre membrii familiei (dacă în casă nu există nici un motan) semnifică dorința de afecțiune față de persoana desenată lângă motan.
Părinții
De obicei părinții sunt desenați în pereche: tata mai sus și în stânga, mama mai jos și în dreapta, după care urmează alte figuri în ordinea semnificației acestora. Trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
–    reprezentarea perechii părinților poate avea semnificație diferită dacă perechea este sau nu unică. Copilul care locuiește doar cu unul dintre părinți, dar îi desenează împreună, exprimă dorința ca unirea lor să se restabilească. Dacă copilul desenează un singur părinte cu care locuiește, aceasta înseamnă că el acceptă situația reală la care copilul s-a adaptat mai mult sau mai puțin;
–    prin desenarea izolată a figurilor părinților copilul exprimă dorințele sale inconștiente;
–    în cazul în care figura părintelui de același sex este desenată la distanță, acest aspect poate fi interpretat drept dorința copilului de a se afla cu părintele de sex opus. Când figura copilului și a părintelui de sex opus este îndepărtată una de alta, aceasta poate însemna dereglarea sentimentelor și dorințelor normale;
–    dacă copilul își vede unul dintre părinți ca fiind o persoană dominatoare, agresivă care îl sperie, el are tendința să îl deseneze de dimensiuni mai mari comparativ cu alți membri ai familiei, fără a lua în considerare dimensiunile reale ale acestuia. Dacă părintele este perceput amenințător, imaginea lui este completată cu mâini mari. În opoziție, părintele perceput ca fiind slab, neluat în considerație, este desenat cu mâini mici sau fără mâini;
–    copilul care se identifică cu personajele desenate izolat, neclar sau șters, are dificultăți mari, resimte tensiune în relațiile cu familia și cu sine însuși.
Existența sau absența unui membru al familiei, inclusiv a autorului desenului
Absența membrilor familiei semnifică refuzul copilului de a-și aminti de aceștia deoarece imaginile despre ei sunt legate de trăiri negative, sentimentul abandonului și al insuficientei dragoste manifestată, copilul evitând astfel evocarea figurii lor.
Dacă între personajul cu care se identifică copilul și personajul lângă care este desenat este o distanță mare, sau copilul lipsește din desen, atunci interpretarea poate fi faptul că copilul suferă de izolare și singurătate în familie. Deseori însă, aceste sentimente sunt refulate deoarece îl fac să sufere.
Absența propriei figuri poate apărea la copiii care resimt complexul de inferioritate sau la cei care nu se simt ca aparținând unui grup, familiei, comunității din care fac parte. Copiii nemulțumiți în general, care primesc constant critici din partea părinților, care sunt permanent comparați cu frații sau surorile lor, sunt adesea copii cu o stimă de sine puțin valorizată, care își reprimă inițiativa și voința de realizare.
Situația în care copilul se desenează ultimul nu exprimă modestia acestuia, ci poate fi un semnal de alarmă pentru auto-percepția sa ca având un loc marginal în familie. Acest aspect este cu atât mai important cu cât celelalte persoane sunt desenate în ordinea cronologică după vârstă, iar autorul desenului nu este cel mai mic. Interpretarea poate fi legată de o problemă de anxietate. Anxietatea și agresivitatea sunt astfel exprimate, copilul desenându-se sub forma unui personaj puțin valoros, care se află parcă înconjurat de animale mari, carnivore.
Eșantioanele

Am aplicat testul familiei copiilor din grupă pentru a-i cunoaște mai bine și pentru a știi cum trebuie să mă raportez la acești copii și la familiile lor, având în vadere că am preluat grupa doar din acest an. Grupa mare este format din 20 de copii cu vârste cuprinse între 5 ani și jumătate și 6 ani și jumătate. Repartizarea între sexe este echitabilă, 11fete și 9 băieți. Copii provin din medii familiale diferite: o fetiță provine de la o casă de copii abandonați. Deși își cunoaște mama aceasta nu locuiește cu ea și o vede foarte rar. Fetița este preluată în aceast cămin de la vârsta de trei ani și beneficiază aici de o familie stabilă și iubitoare și toate condițiile necesare unui trai decent. Trei copii din grupă provin din familii separate (divorțați sau în curs de divorț), doi locuiesc cu mama și ceilalți frați, unul locuiește cu bunica. Ceilalți copii din grupă provin din familii biparentale, au frați, surori sau sunt singuri la părinți. Multe din aceste informații le-am aflat analizând desenele cu copiii sau singură. Testul a fost aplicat la sfârșitul lunii octombrie deoarece am vrut ca cei mici să se fi acomodat deja cu mine și să fie mai deschiși și mai comunicativi în analizarea desenelor.

Rezultatele obținute

A fost o experiență interesantă care a creat o punte importantă de comunicare între mine și copii oferindu-mi informații importante despre aceștia. M-a ajutat să-i înțeleg pe copii mai bine, să înțeleg de ce reacționează uneori în anumite moduri pe care nu le agreez, să știu cum să reacționez și cum să combat anumite reacții nedorite.

Copiii și-au desenat familia restrânsă sau lărgită (cu bunici, verișori,etc). Unii au spus despre verișori că sunt frații sau surorile lor chiar dacă sunt copiii unchilor lor, ceea ce m-a dus la concluzia că și-ar dori să aibă un frate sau o surioară. Alții au desenat familia lor lângă o casă sau un copac mare și frumos. O fetiță și-a desenat familia chiar în casă fiecare membru al familiei la o altă fereastră a căsuței, ceea ce m-a făcut să înțeleg că pentru ea acela este locul unde se simte cel mai în siguranță.

Am aflat din analiza desenelor copiilor de ce unii dintre ei sunt mai timizi(„Mama zice că e periculos, nu e voie să faci nimic până nu o întrebi pe mama”), de ce nu vor să vină în fața celorlalți copii și să își susțină părerea, de ce unii au tendința de a-I lovi pe ceilalți în loc să încerce să rezolve conflictul amiabil( „Eu când vine Andrei și Paul la mine mă bat cu ei că ei vor să îmi ia jucăriile și eu nu-i las că nu sunt bleg”Copiii au început să îmi spună nu doar cine este personajul desenat ci și cum este acel personaj și detalii despre persoana respectivă care nu aveau legătură direct cu cele reprezentate în desen. („Mătușa mea este invidioasă pe mine că sunt frumoasă și ea nu are nici un prieten”, „Tata e toată ziua plecat că are de lucru și când vine seara nu trebuie să facem gălăgie că e oboist și îl doare capul”, „Tata e plecat în Germania și când o să vină o să îmi aducă o păpușă cu părul lung așa frumos ca al meu că mă iubește foarte mult”, „Când o să fie ziua mea o să merg cu mama la Mall și o să îmi ia un tort mare ca ăsta și o să ne distrăm că o să vină și verișorul meu să mănânce tort dar o să îmi ascund jucăriile până pleacă el că el strică tot. Și mama iar o să se enerveze că pune mâinile murdare pe pereți.Ha, ha.”

De asemenea am descoperit și lucruri mai puțin plăcute: într-o familia cu trei frați, toți băieți am fost surprinsă când am aflat că băiatul mijlociu (cel din grupa mea) s-a desenat cel mai mare spunând „acum eu sunt șeful” ceea ce m-a făcut să înțeleg că se simte oprimat de către fratele mai mare. Am vorbit cu tatăl băieților care mi-a spus că și el observase că cel mare se purta cam urât cu fratele mijlociu și că va interveni.

A fost și distractiv și util în același timp deoarece nu doar că ne-am amuzat auzind detalii distractive despre familiile copiilor și relațiile membrilor acestor familii dar a creat și o legătură special între mine și copii dar și între copii care s-au bucurat să afle lucruri interesante despre colegii lor

Concluzii
După cum am reliefat, testul „Desenul familiei” permite copiilor să-și exprime, într-o manieră acceptabilă pentru aceștia, percepția lor asupra familiei. Pornind de la valențele terapeutice ale probei, odată obținute aceste informații, ele se pot constitui, în situațiile care o impun, în repere esențiale pentru planificarea intervențiilor psihoterapeutice, în diferite scopuri precum: diminuarea conflictelor familiale și intrapsihice, creșterea sentimentului de apartenență la familie sau ameliorarea calității vieții acestor copii

CAPITOLUL IX

CONCLUZII

Mai mult decât orice activități, activitățile incluse în domeniul “educație estetică” (educație plastică și educație muzicală), constituie cadrul și mijlocul cel mai generos de activare și stimulare a potențialului creativ. Arta îl pregătește pe copil să trăiască în frumusețe, în armonie, să respecte frumosul și să vibreze în fața lui. Cuvintele, sunetele, gesturile, culorile, formele plastice sunt mijloace de exprimare, de exteriorizare a dorințelor, a așteptărilor, relațiilor cu ceilalți, a problemelor. Mijloacele artei devin pentru copil unelte autentice de rezolvare curajoasă și cu știință a problemelor de echilibrare, de armonizare, de modelare a spațiului în care trăiește și se joacă, de automodelare.

Prin artă se dezvoltă sensibilitatea senzorială, dar și cea artistică și delicateațea comportamentală.Sensibilitatea artistică se construiește pe baza afectivității, intuiției și fanteziei, în funcție de măiestria educativă a adultului și de caracteristicile mediului în care se formează. Deși, determinată genetic, ea se modelează prin educație.

Dintre limbajele artei, limbajul plastic este cel mai apropiat preșcolarului. Acest limbaj are misiunea de a echilibra și de a armoniza relațiile copilului cu natura, cu sine. Adultul nu va cere copilului să reproducă, să execute cu măiestrie asemănarea, până la identificare, cu înfățișarea naturii, care oricum este, în mod permanent, alta. Dacă ar acționa așa, ar face din copil un inapt în ceea ce privește creația artistică, l-ar îndepărta de artă și l-ar înstrăina de propriile posibilități creative.

Rolul adultului este de încurajare, de sensibilizare a copilului în fața frumosului, de instrumentare a acestuia cu limbajul și operațiile specifice artei plastice. Procedând astfel și dovedind empatie și respect necondiționat, adultul îl ajută cu adevărat pe copil să se autodescopere, să se armonizeze cu sine, să descopere și să rezolve probleme de compoziție și de tehnologie artistică. Cunoscând limbajul artei plastice, precum și particularitățile individuale, învățătorul poate acționa stimulativ în vederea dezvoltării potențialului creativ al copilului.

Se impune cu obligativitate descoperirea și exersarea predispozițiilor artistice care sunt aproape generale:

simțul culorii, actualizat treptat în prezența atributelor cromatice ale naturii (culori calde, culori reci, pete fuzionate, pete vibrate, pete plate) se manifestă la toți copiii; la cei real dotați se manifestă printr-o voluptate ieșită din comun pentru culori în acorduri strălucitoare, neașteptate;

simțul formei se manifestă prin pornirea lăuntrică de a aprecia mental sau cercetând cu mâna înainte de a o fixa pe hârtie;

simțul ritmului are o nuanță de echilibru fizico-comportamentală, dar și de armonie; se manifestă prin respingerea energică a uniformității, ritmul liniilor, culorilor, formelor va deveni și reflecta ritmul demersurilor psihice.

Deși nu este artist, școlarul elaborează plastic cu o plăcere imensă. Lucrând cu pensula sau cu creioane colorate, manifestă o atitudine de uimire în fața propriilor produse. Este preludiul viitoarei conduite creative. Adultul îl va instrumenta pe copil cu principalele elemente de limbaj plastic și îl va stimula să le reproducă, să le transforme (prin modificări, disocieri, omisiuni, deformări, alungiri, exagerări), să le asocieze (prin juxtapunere, multiplicări, asamblări, suprapuneri).

Aceste elemente sunt:

punctul plastic, static sau dinamic, pe care școlarul mic îl va multiplica, supradimensiona, antrena în mișcare, va opera cu puncte pe care le va concentra sau risipi, distribui egal sau inegal;

linia- școlarul învață să exprime prin linie energie, mișcare, spațialitate, să separe, dar să și unifice;

forma plastică spontană (creată prin scurgere, stropire, pulverizare) sau elaborată (prin analiza, asamblarea formelor naturale); aceste forme plastice vor fi supuse descompunerii, amplificării, combinării unor elemente ale întregului;

culorile sunt supuse operațiilor de amestecare, juxtapunere, contrastare (contrastul culorii în sine, contrastul complementar, contrastul simultan, contrastul de cantitate);

compoziția plastică rezultată din armonizarea relațiilor dintre elementele compoziționale;

spațiul plastic rezultat din ordonarea unitară și expresivă a elementelor plastice.

Elementele de limbaj plastic vor fi îmbinate cu cele de tehnică:

dactilo-pictura conferă flexibilitate, abilitate în folosirea degetelor și favorizează armonizarea culorilor prin combinarea lor;

tehnica tamponului îi conferă copilului libertate în alegerea materialelor și mijlocește fuzionarea culorilor;

tehnica ștampilei poate fi aplicată și în lucrările colective; suportul ștampilei este variat, ceea ce generează receptivitatea copilului la posibilitățile oferite de natură;

tehnica conturului permite ordonarea elementelor compoziționale, echilibrarea compoziției; conturul și culoarea se susțin reciproc;

tehnica pieptenelui implică un studiu despre linii orizontale, verticale, oblice, ondulate, totul conducând la efecte deosebite;

tehnica scurgeri și suflării dezvoltă sensibilitate pentru armonia cromatică.

Toate aceste conținuturi și operații specifice educației plastice sunt interiorizate și, mai târziu, aplicate în alte acte creative.

Desenele copiilor nu reprezintă întotdeauna obiecte noi, nu se disting prin originalitate, se remarcă totuși flexibilitatea adaptativă și elaborarea produselor. Se fac referiri la elemente concrete ale realității, elemente observabile (plante, animale, construcții, mijloace de transport).

Desenele lor ilustrează specificul gândirii copiilor de vârstă școlară mică, caracterul intuitiv al acestora, dependența de imaginație a operațiilor gândirii.

Imaginația creatoare are ca punct de plecare întrebarea-problemă. Aceasta pune copilul în mișcare, îl face să caute, să încerce, să facă presupuneri, care necesită o perpetuă acumulare de ipoteze, proiecte. O problemă odată formulată devine o cale deschisă spre acțiune, incitând curiozitatea și contribuind la dezvoltarea independenței în gândire și acțiune a elevului. Se deschide posibilitatea de a gândi imaginativ.

Antrenați să proiecteze lumea obiectelor înconjurătoare, copiii reușesc să stabilească noi relații între fapte și idei, noi aranjamente de elemente și noi elemente organizaționale. Îndemnând copilul să cerceteze mediul înconjurător și să descopere în contururile din preajmă asemănări cu figura umană, copilul uită astfel de propriile nepriceperi de a desena și va depăși starea de inhibiție.

„SOARELE ȘI PLANETELE”

„PRIMĂVARA”

ANEXE

1.Proiect educațional de creație plastică

2. Proiect de activitate- Educație plastică

3. Proiect educațional –Fantezie și culoare

4. Proiect de activitate integrată- Pictură, dactilopictură

5. Model de activitate cu șabloane

INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN TIMIȘ

INSPECTOR ȘCOLAR GENERAL,

PROF. DR. CORNEL PETROMAN

Inspector Scolar Educatie permanenta

LADISLAU DOMOLKI

SIMPOZION INTERJUDETEAN

„FAMILIA SI ARTA”

MAI 2014

GRĂDINIȚA P.N. CASA SPERANTEI TIMIȘOARA

DIRECTOR,

PROF. Alina Tanas

ARGUMENT

Desenul este unul din mijloacele cele mai apropiate și mai potrivite pentru educația estetică. La rândul ei, educația estetică este o parte principală a educației multilateral, este un cadru ideal pentru descoperirea aptitudinilor, este o activitate care produce placere. Prin activitatea artistico-plastica copiii sunt ajutați să vadă frumosul.
Dezvoltarea creativității plastice în cadrul activităților artistico-plastice include formarea competențelor de exprimare liberă a propriilor viziuni și preferințe în redarea temelor și subiectelor lucrărilor plastice, de modificare a formelor și de reorganizare a acestora într-un spațiu plastic ,etc.
Constituirea Eu-lui propriu ca parte integră a societății și ca valoare inedită a mediului social dinamizează procesele de formare a unei personalități creative

• Educația estetică asigură condiții propice pentru stimularea și promovarea creativității în toate domeniile de activitate, inclusiv în munca de învățare.
• Educația estetică poate avea o puternică influență asupra trăsăturilor morale prin trăirile afective în fața operelor artistice, în contemplarea peisajelor naturii, în observarea a tot ce este corect și frumos ,

în comportarea și activitatea celor din jur.

• Implicata în întreg procesul de formare și autoformare a personalității, educația estetică urmărește, în esență, dezvoltarea capacității de percepere și înțelegere corectă a frumosului din realitate (din natură, muncă, relații sociale, și din artă), formarea conștiinței estetice, a gustului și simțului estetic, a necesității și posibilității de a participa la crearea frumosului în artă și în viață. Sau, mai concis, educația estetică urmărește pregătirea copilului

(și nu numai a acestuia) pentru actul de valorizare-receptare-asimilare și cel de creare a valorilor estetice.

Notă: Acest simpozion se vrea a fi un prilej de a culege materiale didactice, creații literare într-un CD care să ofere sprijin celui care il deține, în derularea activităților instructiv-educative cu specific cultural.

SCOPUL:

promovarea și încurajarea inițiativelor de succes în rândul cadrelor didactice, crearea oportunității unui schimb de experiență, valorificarea experiențelor obținute în cadrul procesului instructiv-educativ în vederea creșterii calității în învățământul preuniversitar.

OBIECTIVE:

– Să încurajeze cadrele didactice în utilizarea unor metode inovative pentru a răspunde evoluției societății;

– Să promoveze creativitatea cadrelor didactice și a elevilor participanți;

– Să deschidă noi piste de manifestare a creativitatii si culturalitatii;

– Să cultive atitudini de respect și de deschidere față de activitatile culturale;

– Să se încurajeze schimbul de experiență între unitățile de învățământ;

– Să se organizeze o expoziție cu lucrările înscrise în concurs.

GRUP ȚINTĂ:

Cadre didactice din învățământul preșcolar, învățământul primar

Comunitatea locală

LOCUL ȘI PERIOADA DESFĂȘURĂRII :

Grădinița cu Program Normal Casa Sperantei Timișoara

Simpozionul se desfășoară în data de 31 mai 2014 (expedierea diplomelor se va realiza până în 15 Iulie 2013).

COORDONATOR DE PROIECT:

Inspector Scolar Educatie permanenta, Ladislau Domolki

Director Gradinita P.N. Casa Sperantei ,Prof. Alina Tănaș

ECHIPA DE PROIECT:

Prof. Tănaș Alina- grupa mare

Prof.Maduta Tabita- grupa mijlocie

Institutor: Pop Linda- grupa mica

PARTENERI:

Consiliul Județean Timiș

Inspectoratul Școlar Județean Timiș

Gradinita P.N. Casa Sperantei Timisoara

Grădinițe și școli primare din județul Timiș

PREȘEDINTELE COMITETULUI DE ORGANIZARE:

INSPECTOR ȘCOLAR GENERAL- PROF. CORNEL PETROMAN

COMITETUL DE ORGANIZARE:

INSPECTOR SCOLAR EDUCATIE PERMANENTA –PROF. LADISLAU DOMOLKI

PROF. ALINA TĂNAȘ

COMISIA ȘTIINȚIFICĂ:

INSPECTOR ȘCOLAR GENERAL- PROF. CORNEL PETROMAN

INSPECTOR SCOLAR EDUCATIE PERMANENTA –PROF. LADISLAU DOMOLKI

ATRIBUȚII: verifică din punct de vedere metodologic corectitudinea materialelor propuse de cadrele didactice participante; apreciază originalitatea și actualitatea acestora ; jurizează lucrările în funcție de impactul lor asupra creșterii calității procesului instructiv-educativ

COMISIA TEHNICĂ:

PROF. ALINA TĂNAȘ

INSTITUTOR POP LINDA

ATRIBUȚII: verifică respectarea criteriilor de tehnoredactare impuse; asigură culegerea textelor, aranjarea lor într-o ordine logică respectând secțiunile simpozionului în vederea realizării publicației în format Cd-multimedia; realizează expoziția cu lucrările trimise la secținea a III-a.

SECȚIUNI:

PROIECTE:

PROIECTE TEMATICE

PROIECTE DIDACTICE DE ACTIVITĂȚI INTEGRATE

PARTENERIATE EDUCAȚIONALE

CREAȚII LITERARE ÎN VERSURI (pentru cadre didactice)

LUCRĂRI ARTISTICO-PLASTICE (pentru copii)

REGULAMENT DE PARTICIPARE:

La SECȚIUNEA I, II:

Redactarea lucrărilor – lucrarea propriu-zisă se va face în word 2003, pe format A4, pe o singură parte, la un rând, cu margini egale de 20 mm (text aliniat „justified”) cu caractere românești, titlul va fi scris cu majuscule (Times New Roman 14 Bold), centrat; la două rânduri de titlu se va scrie autorul și instituția (Times New Roman 12); la două rânduri de numele autorului se începe scrierea textului (Times New Roman 12). Lucrarea poate avea maxim doi autori. Numărul paginilor nu este limitat.

NOTĂ: Organizatorii așteaptă materiale practice, care să ilustreze activitatea la clasă, experiența didactică în activitatea de predare, de cercetare în domeniu.

Toate proiectele tematice, didactice sau parteneriatele vor fi întocmite respectând metodologia și cerințele în conformitate cu curriculumul pentru învățământul preșcolar 3-6/7ani și metoda proiectelor la vârstele timpurii.

Fiecare cadru didactic va primi un CD și diplomă de participare la simpozion.

Se poate participa la una sau mai multe secțiuni.

NU SE PERCEPE TAXĂ DE PARTICIPARE !!!!!

Notă: Autorii își asumă întreaga răspundere privind conținutul textului redactat (comitetul de organizare își declină orice responsabilitate privind eventualele acuzații de plagiat la adresa textelor prezentate).

La SECȚIUNEA III:

Se vor realiza lucrări artistico-plastice sau practice, în tehnică la alegere (desen, pictură sau colaj) care surprindă orice aspect care evidențiază reprezentările formate referitor la activitatile culturale.

Lucrările vor avea formatul A4, iar pe verso se vor regăsi în etichetă: Titlul lucrării, Numele și prenumele copilului, Vârsta, Numele și prenumele cadrului didactic îndrumător, Instituția, Localitatea, Județul.

Fiecare cadru didactic poate participa cu maxim 3 lucrări.

La această secțiune lucrările vor fi jurizate pe categorii de vârstă și pe categorii de lucru: desen, pictură sau colaj.

La această secțiune se vor acorda premiile I,II,III sau mențiune; fiecare cadru didactic va primi diplomă de coordonare a copiilor în cadrul concursului.

Criteriile de jurizare vor fi:

originalitatea lucrării;

inovația materialelor folosite;

gradul de complexitate și volumul de muncă al copilului.

ÎNSCRIEREA PARTICIPANȚILOR:

Pasul I: completarea fișei de înscriere și trimiterea prin email la adresa: gradinita.casasperantei@yahoo.com, împreună cu acordul de parteneriat înregistrat, semnat și scanat și declarația pe proprie răspundere pentru originalitatea lucrărilor.

Pasul II: Trimiterea materialelor pentru secțiunile I, II se va face pe adresa de email: gradinita.casasperantei@yahoo.com

Trimiterea lucrărilor artistico-plastice prin poștă pe ADRESA:

PENTRU SIMPOZIONUL “FAMILIA SI ARTA”

GRĂDINIȚA P.N. CASA SPERANTEI , Str. Fratii Buzesti nr. 14 Timisoara

În același plic se va regăsi și fișa de înscriere pe care o găsiți în anexe.

Tot în același plic vă rugăm să adăugați și un plic autoadresat A4 și timbrat cu maxim 3 lei.

TERMENUL DE TRIMITERE A LUCRĂRILOR: 31 mai 2014.

PERSOANE DE CONTACT:

Prof. Alina Tănaș, telefon: 0752.122022

Prof. Maduta Tabita, telefon: 0751290207

Program de desfășurare:

07.05.2014- lansarea proiectului simpozionului

28.05.2014 -trimiterea materialelor și a fișei de înscriere

31.05.2014- realizarea expoziției și jurizarea lucrărilor,

15.07.2014 – trimiterea diplomelor și a CD-ului

Anexa 2

PROIECT DE ACTIVITATE DIDACTICĂ

Data:

Grupa: mica- mijlocie

Gradinita:

Educatoare:

Domeniul : Estetic și Creativ

Categoria de activitate: Educație artistico-plasticǎ

Tema:,, Barca pe valuri”

Forma de realizare: picturǎ

Tipul: consolidare de priceperi și deprinderi

Scopul activitatii: Consolidarea deprinderii tehnice de a realiza o lucrare prin tehnica picturii cu o temă dată.

Obiective operationale:

– sǎ denumeascǎ materialele și instrumentele de lucru puse la dispoziție (coli de hârtie, acuarele, pensule, șervetele, pahare cu apǎ);

– să spună ce culori trebuie folosite pentru realizarea lucrării

– sǎ realizeze lucrarea utilizând corect tehnica picturii, respectând cerințele;

– sǎ aplice corect culoarea cu pensula, pe suprafața datǎ, respectând indicațiile primite;

-sǎ-si dezvolte încrederea în forțele proprii și sǎ manifeste stabilitate și perseverențǎ în activitate;

-să se dezvolte gustul estetic și creativ al copiilor;

– sǎ-și exprime opinia fațǎ de lucrarea proprie și a colegilor, motivându-și pǎrerea.

Strategii didactice:

a)Metode si procedee:

– conversația

– explicația

-demonstrația

– exercițiul

– munca individuala

-turul galeriei

b)Materiale didactice:

– plansa model,coli pe care este conturat modelul, acuarele, pahare cu apǎ, șervețele, fond muzical.

c)Forma de organizare: frontal, individual

Resurse umane ,temporale si bibliografice:

Umane:educatoarea și copiii din grupă.

Temporale: 20 -25 minute

Bibliografice:

• M. Cristea, V. Nițescu, D.H. Panait – „Ghid metodic de educație plastică” – Editura Petrion 1997

• „Programa acivitǎților instructiv- educative în grǎdința de

copii”,(2005), Ed. V&I Integral, Bucuresti

Desfǎșurarea activitǎții

ANEXA3

AN ȘCOLAR 2013-2014

1. Argument:

Artele vizuale au ,,menirea de a cultiva spiritual, iar ințelegerea artei începe din copilărie, prin înțelegerea noțiunilor specifice, prin educație, prin limbajul și gramatica artei.” (Susala, Ion, ,,Culoarea cea de toate zilele”, Ed. Lumina, Chișinău, 1993).

Învățând, cunoscând formele de comunicare prin artă, copilul ajunge un mic critic, capabil să aprecieze valorile artistice, reușește să se împrietenească cu alți copii prin lucrările elaborate.

Pentru copil, arta este un joc, un vis, o realitate – culoarea fiind pionul principal:

– un joc – pentru că desenul nu exercită o constrângere pentru copil;

– un vis – pentru că pe foaia de hârtie apar dorințele conștiente și inconștiente;

– o realitate – pentru că preocupările de moment ale copilului motivează desenul său.

Copiilor trebuie să li se permită jocul, visul, exprimarea realității așa cum o percep ei. Susținând această idee, am ales să desfășurăm acest proiect, urmărind valorificarea potențialului creator al celor mici prin utilizarea unor tehnici variate, specifice artei. Prin intermediul acestui proiect urmărim dezvoltarea și cultivarea capacităților de a comunica prin culoare, de a aduce o rază de lumină în viața copiilor, sprijinindu-i atunci când este nevoie pentru a evita o serie de greșeli care se întâlnesc în lucrările lor și care diminuează expresivitatea acestora. Proiectul se va finaliza prin organizarea unei expoziții, unde copiii vor avea oportunitatea de a-și dezvolta spiritul critic și autocritic, luând contact cu lucrările altor copii, îmbogățindu-se spiritual cu noi crâmpeie de culoare.

2. Scopul: stimularea abilităților de comunicare prin limbaj plastic la preșcolari.

3. Obiective cadru:

Promovarea prieteniei și cooperării între copii prin realizarea de activități artistico-plastice, educative între membrii instituțiilor partenere;

Dezvoltarea cunoștințelor și deprinderilor artistice în vederea comunicării prin artă a copiilor, creșterea înțelegerii de către părinți a rolului și a responsabilităților lor în dezvoltarea socio-emoțională a copiilor și a integrării lor sociale;

Organizarea și realizarea de expoziții, întâlniri;

4. Obiective de referință:

să recunoască și să denumească culorile și nuanțele lor în mediul de viață și în natură;

să deprindă folosirea unor tehnici simple de amestecuri ale culorilor în realizarea unor compoziții plastice;

să interpreteze liber, creativ, lucrări plastice exprimând sentimente estetice;

să alcătuiască colecții de obiecte decorative după criterii de culoare, nuanță, ton

să recunoască culorile primare, binare și nonculorile în natură, reproduceri de artă și lucrări ale colegilor.

6. Grup țintă:

preșcolarii

elevii

educatoare;

părinți.

7. Resurse umane:

cadre didactice

preșcolarii și școlari;

părinți.

8. Resurse materiale:

materiale de lucru: acuarele, creioane colorate, creioane cerate, paletă de culori, șevalet, sticlă, ouă, carioca, hârtie creponată, etc;

9. Durata proiectului:

anul școlar 2013 – 2014.

10. Locul de desfășurare:

Școala

Gradinita

11. Evaluarea proiectului:

expoziții tematice.

GRAFICUL ACTIVITĂȚILOR

AN ȘCOLAR: 2013 – 2014

ANEXA 4

PROIECT DE ACTIVITATE DIDACTICĂ

TEMA ANUALĂ: „Cum este, a fost și va fi pe pământ?”

PROIECT TEMATIC: „Din lumea celor care nu cuvântă”

SUBTEMA: „Viețuitoarele apelor”

TEMA ZILEI: „O zi cu delfinul și prietenii săi”

NIVELUL: I -grupa mijlocie

DURATA: o zi

FORMA DE REALIZARE: Activitate integrată

TIPUL ACTIVITĂȚII: consolidare

SCOPUL ACTIVITĂȚII:

Consolidarea cunoștințelor copiilor despre tema propusă;

Consolidarea unor deprinderi practice-gospodărești;

Consolidarea deprinderii de a picta într-un spațiu dat folosind tehnici și ustensile cunoscute;

Stimularea abilității de a intra în relație cu ceilalți, a deprinderilor de cooperare între partenerii de joc.

INVENTAR DE ACTIVITĂȚI:

ADP: Întâlnirea de dimineață: „Flipper- un oaspete surpriză”

Tranziții: joc imitativ ”Înotăm ,zburăm, ca Flipper ne deplasăm!”; joc muzical „Oac, oac”

Rutină: „Ne spălăm, ne îngrijim și apa n-o risipim!”

ALA: Centre de interes

Știință: „Apă murdară, apă curată!”-experiment

Artă: „Brățări din scoici, melci”- înșirare

Joc de rol: „De-a pescarii”

„La pescărie”

ADE:

DOS- „Tartine cu salată de icre”- activitate practic-gospodărească

DEC- „Prietenii lui Flipper”-pictură, dactilopictură

ADP:Joc recreativ : „Podul de piatră”

STRATEGII DIDACTICE:

Metode și procedee: conversația, explicația, observația, demonstrația, exercițiul, jocul, turul galeriei, învățarea prin cooperare.

Mijloace: delfin din pluș, boluri, bețe de chibrit, hârtie, sâmburi, coji portocale si semințe, pietricele, sticluțe miniatură, strecurătoare, pâlnie, melci, sârmă, undițe, pești din plastic si din pluș, lighean mare, stuf, balanță, bani, salată de icre, pâine, cuțitașe plastic, farfurii si platouri plastic, frunze pătrunjel, măsline, gogoșari, șervețele, medalii, imagini, figurine marine, guașe, pensule, aplicatoare fard, diplome.

BIBLIOGRAFIE :

– “Curriculum pentru învățământul preșcolar “, Ed.DPH, 2008, Filofteia

Grama și colaboratorii ;

– “Activitatea didactică din grădiniță” DPH, 2008, Preda V., Pletea M., Grama F.;

– “Ghid pentru proiecte tematice- abordarea în manieră integrată a activităților din grădiniță”, Ed. Humanitas Educațional, București, 2005;

– “Ghid orientativ pentru aplicarea curriculumului în învățământul preșcolar 3/6-7 ani, Ed. Astra, Berbeceanu Gabriela și colaboratorii, 2008;

– “Suport pentru aplicarea noului curriculum pentru învățământul preșcolar nivel 3-5 ani, Ed. Delta, Georgeta Toma și colaboratorii, 2009.

SCENARIUL ZILEI

I. ADP:

Întâlnirea de dimineață: „Delfinul- un oaspete surpriză!”

1. Salutul: „Bună dimineața, delfinași! Astăzi avem un nou oaspete – Delfinul Flipper. El vrea să vă cunoască mai bine. Haideți să ne prezentăm. (se vor saluta copiii pe rând).

2. Împărtășirea cu ceilalți: Azi este joi, 25 februarie 2010, o zi de iarnă. Vă rog să priviți pe fereastră și să-mi spuneți cum este vremea? Se va completa calendarul naturii împreună cu copiii.

Stabilirea copiilor zilei cărora li se va sugera să prezinte pe scurt câteva informații referitoare la originea personajului Flipper.

3. Activitatea de grup: „Din lac pe mal”- joc distractiv. Copiii sunt așezați în cerc. La comanda educatoarei „Lac!” copiii sar în centrul cercului. La comanda „Mal!” aceștia revin prin săritură la poziția inițială. Se repetă jocul de 3-4 ori.

4. Noutatea zilei: Pentru că am învățat multe lucruri despre viețuitoarele apelor, m-am gândit să ne jucăm azi cu toate aceste materiale pe care le-am pregătit pentru voi ( se vor intui pe rând centrele stabilind tema și obiectivele propuse. Se stabilesc copiii în centrele pregătite.

ACTIVITĂȚI PE CENTRE DE INTERES:

Știință:

Tema: „Apă murdară, apă curată”

Mijloc de realizare: experiment

Obiective operaționale:

O1- sa mânuiască obiecte casnice, respectând norme simple de protecție și securitate;

O2- să amestece apa și materialele din natură;

O3- să filtreze apa murdară.

La Știință: vor experimenta filtrarea apei murdare, poluate;

Artă:

Tema: „Brățări din scoici, melci”

Mijloc de realizare: înșirare

Obiective operaționale:

O1- să mânuiască materialele puse la dispoziție;

O2- să înșire melcișori pe sârmă.

La Artă vor înșira melci pentru a obține brățări;

Joc de rol:

Tema: „De-a pescarii”

„La pescărie”

Mijloc de realizare: joc

Obiective operaționale:

O1- să interpreteze un rol: pescar, vânzător, cumpărător;

O1- să utilizeze corect instrumentele de lucru ale pescarului;

O2- să coopereze pentru realizarea sarcinii.

La Jocul de rol vor interpreta roluri și își vor asuma responsabilități: pescarul, vânzătorul, cumpărătorul; vor transporta peștele pescuit la magazinul de pește.

STRATEGII DIDACTICE:

Metode și procedee: explicația, conversația, jocul, turul galeriei, învățarea prin cooperare.

Mijloace: delfin din pluș, boluri, bețe de chibrit, hârtie, sâmburi, coji portocale si semințe, pietricele, sticluțe miniatură, strecurătoare, melci, sârmă, undițe, pești din plastic si din pluș, lighean mare, stuf, balanță, bani.

ADP:

Tranziția către activitățile pe domenii experiențiale se va realiza prin intermediul jocului imitativ.”Înotăm, zburăm,ca Flipper ne deplasăm!” Copiii sunt așezați în cerc și imită delfinul.

Rutină: „Ne spălăm, ne îngrijim și apa n-o risipim!” (exersarea deprinderii de igiena personală și economisire a apei)

II. ACTIVITĂȚI PE DOMENII EXPERIENȚIALE

1.DOMENIUL OM ȘI SOCIETATE

TEMA: „Tartine cu salată de icre”

TIPUL DE ACTIVITATE: consolidare de deprinderi și abilități

MIJLOC DE REALIZARE: activitate practic-gospodărească

FORMA DE ORGANIZARE: individual, pe grupuri mici

SCOPUL:

Consolidarea unor deprinderi practice-gospodărești;

Educarea gustului estetic și a capacității de a aprecia frumosul.

OBIECTIVE DE REFERINȚĂ VIZATE:

– să utilizeze unelte simple de lucru pentru realizarea unei activități;

– să efectueze operați simple de lucru cu diverse materiale;

– să-și formeze deprinderi practice și gospodărești:

OBIECTIVE OPERAȚIONALE VIZATE:

cognitiv-informative:

O1- să se comporte corect la sosirea în vizită;

O2- să răspundă corect la întrebările educatoarei;

O3- să identifice materialele de lucru primite;

O4- să analizeze critic si autocritic platourile celorlalte grupuri, dar și pe cel al propriului grup

psiho-motrice:

O5- să mânuiască obiecte casnice, respectând norme simple de protecție si securitate;

c) socio-afective:

O6- să-și dezvolte spiritul de echipă, lucrând împreună cu ceilalți colegi pentru a realiza platourile cu tartine;

O7- să trăiască emoții pozitive în situații create;

O8- să păstreze curățenia, ordinea pe tot parcursul activității.

STRATEGII DIDACTICE

Metode și procedee: conversația, explicația, demonstrația, observația, exercițiul, turul galeriei.

Mijloace de învățământ: bucătăreasa grădiniței, salată de icre, pâine, cuțitașe plastic, farfurii si platouri plastic, frunze pătrunjel, măsline, gogoșari, șervețele, medalii.

2. DOMENIUL ESTETIC ȘI CREATIV

TEMA: „ Prietenii lui Flipper”

TIPUL DE ACTIVITATE: consolidare

MIJLOC DE REALIZARE: pictură, dactilopictură

FORMA DE ORGANIZARE: individual, în grupuri mici

SCOPUL:

– Consolidarea deprinderii de a picta într-un spațiu dat folosind tehnici și ustensile cunoscute;

– Educarea gustului estetic și a capacității de a aprecia frumosul.

OBIECTIVE DE REFERINȚĂ VIZATE:

– Să obțină efecte plastice, forme spontane si elaborate prin tehnici specifice picturii.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE VIZATE:

a) cognitiv-informative:

O1- să identifice materialele de lucru primite exprimându-se în propoziții corecte din punct de vedere gramatical;

O2- să analizeze critic și autocritic lucrările celorlalte grupuri dar și pe cele ale propriului grup.

b) psiho-motrice:

O3- să se grupeze în funcție de simbolul de pe medalion;

O4- să aplice culoarea pe o suprafață dată utilizând diferite instrumente/tehnici de lucru;

c) socio-afective:

O5- să coopereze în vederea realizării sarcinilor primite;

O6- să participe la activitate cu plăcere si entuziasm.

STRATEGII DIDACTICE

Metode și procedee: surpriza, conversația, demonstrația, observația, exercițiul, turul galeriei;

Mijloace de învățământ: imagini, medalii, figurine marine din pastă non-toxică, guașe, pensule, aplicatoare fard, șervețele.

MATERIAL BIBLIOGRAFIC DOS+DEC:

– “Curriculum pentru învățământul preșcolar “, Ed.DPH, 2008, Filofteia Grama și colaboratorii ;

– “ Activitatea didactică din grădiniță” DPH, 2008, Preda V., Pletea M., Grama F.;

– “ Ghid pentru proiecte tematice- abordarea în manieră integrată a activităților din grădiniță”, Ed. Humanitas Educațional, București, 2005;

– “Ghid orientativ pentru aplicarea curriculumului în învățământul preșcolar 3/6-7 ani, Ed. Astra, Berbeceanu Gabriela și colaboratorii, 2008;

– “ Suport pentru aplicarea noului curriculum pentru învățământul preșcolar nivel 3-5 ani, Ed. Delta, Georgeta Toma și colaboratorii, 2009.

DEMERSUL DIDACTIC

DOS

Tranziția către următoarea activ. se va realiza prin efectuarea jocului muzical „Oac, oac”.

Copiii așezați în cerc cântă și execută mișcările sugerate de text.

DEC

După desfășurarea activităților pe domenii experiențiale urmează jocul: Podul de piatră

III. ADP

TEMA JOCULUI: „Podul de piatră”

SCOPUL ACTIVITATII: Satisfacerea nevoii de mișcare, destinderea și recreerea copiilor.

DESFĂȘURAREA JOCULUI:

Se aleg doi copii care formează “podul de piatră”.

Explicarea regulilor de joc: copiii se vor așeza în șir (unul după altul) și vor trece pe sub “podul de piatră” în timp ce cântă cântecul:

“Podul de piatră s-a dărâmat,

A venit apa și l-a luat,

Vom face altul pe râu în jos,

Altul mai trainic și mai frumos!

Copilul care este prins sub « pod » la finalul cântecului trebuie să își aleagă unul dintre cei doi copii care formează podul și se va așeza în spatele celui ales. Câștigă echipa cu cei mai mulți copii.

Executarea jocului de probă;

Desfășurarea propriu-zisă a jocului : jocul se execută de mai multe ori; se urmărește buna desfășurare a jocului, respectarea regulilor și a corectitudinii.

Vom stabili împreună echipele câștigătoare.

Activitatea integrată se va încheia cu momentul evaluării zilei. Toți copiii vor primi diplome.

ANEXA 5 -IEPURAȘI ȘI Ouă

PICTURĂ ȘI COLAJ

O LUCRARE SIMPLĂ ȘI DE EFECT

Materiale necesare:

șabloane cu iepurași și ouă

coli pentru pictură

acuarele

foarfece

Mod de lucru:

se trasează șabloanele pe coala albă (sau se scoate la imprimantă modelul)

se pictează cu dungi colorate iepurașul și ouăle (se poate depăși pe la margini, căci apoi se decupează pe contur)

se lasă la uscat

se decupează pe contur (la iepurași se desenează cu marker negru ochi, nas, mustăți)

se expun pe o suprafață monocoloră.

BIBLIOGRAFIE

„Programa acivitǎților instructiv- educative în grǎdința de copii”,(2005), Ed. V&I Integral, Bucuresti

AILINCÃI, C, Introducere în gramatica limbajului vizual, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982

AILINCÃI, Corneliu, Introducere în gramatica limbajului artistic, Cluj-Napoca, 1999

Apostol, Pavel, Petre Bărbulescu și Dimitrie Todoran- Probleme fundamentale ale pedagogiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982

ARNHEIM, Rudolf, Arta si perceptia vizuala, (O psihologie a vazului creator), Editura Meridiane, Bucuresti, 1979

Banciu, Rodica, Geneza, matematica imaginii, Ed. Marineasa, Timișoara2005

Banciu, Rodica, Interferențe stilistice, Ed. ArtPress, Cosmopolitan Art, Timișoara,2010

Banciu, Rodica, Limbajul universal al artei, Ed. Universității de Vest, Timișoara 2005

Constantinescu, E. Și P. Popescu- Manifestările artistice cu copiii preșcolari, Editura Didactică și Pedagogică, București

Curriculum pentru învățământul preșcolar, 2010

DÂNCU, Vasile Sébastian, Comunicarea simbolica, Ed. Dacia,

DUVIGNAUD, Jean, Sociologia artei, Editura Meridiane, Bucuresti, Ed. Dacia, 1979

ELIADE, Mircea , Imagini si simboluri, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994

ELSEN, Albert, Temele artei, Editura Meridiane, Bucuresti, 1983

Gheorghian, E. Și Taiban, M.- Metodica jocurilor și a altor activități cu copiii preșcolari. Manual pentru liceele pedagogice de educatoare, clasele a XI-a și a XII-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980

Golu, Florinda- Joc și învățare la copilul preșcolar – ghid pentru educatori, părinți și psihologi, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009

GOMBRICH, E.H., Arta si iluzie, Editura Meridiane, Bucuresti, 1973

GRIGORESCU, Dan, Povestea Artelor Surori, Editura Atos, Bucuresti, 2001

HUYGUE, Rene, Puterea imaginii, Editura Meridiane, Bucuresti, 1971

Lucia, Anucuța- Psihologie educațională, Editura Excelsior, Timișoara, 2000

M. Cristea, V. Nițescu, D.H. Panait – „Ghid metodic de educație plastică” – Editura Petrion 1997

MALTESE, Corado, Mesaj si obiect artistic, Editura Meridiane, Bucuresti, 1976

MIHÃILESCU, D., Limbajul culorilor si formelor, Editura Știintifică si Enciclopedică, Bucuresti, 1988

MIHÃILESCU, Dan, Limbajul culorilor si al formelor, Ed. St. si Encicl., Bucuresti, 1980

Mitrofan, N.- Aptitudinea pedagogică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1988

NANU, Adina, Comunicarea prin imagine, Bucuresti: Editura Vizual 2002

Palicica, Maria- Prelegeri de psiho-pedagogie, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2002

PAVEL, Victor, Educatia artistica-plastica, EDP, 1991

Revista ,,Învățământul preșcolar” nr. 3-4, București, 2006

Revista ,,Învățământul preșcolar” nr. 4, București, 2007

Revista învățământul preșcolar nr. 1-2, București, 2008

Roșca, Al. și Zorgo, B. – Aptitudinile, Editura Științifică, București, 1972

Schulman, Kolumbus Elinor- Didactica preșcolară, Traducere și adaptare Magdalena Dumitrana, Ediția a II-a, Editura V& I Integral, București, 2000

SUSALA, Ion, ,,Culoarea cea de toate zilele”, Ed. Lumina, Chișinău, 1993).

Voiculescu, Elisabeta- Pedagogie preșcolară, Editura Aramis, București, 2003

Wlodarski, Ziemowit- Legitățile psihologice ale învățării și predării. Pedagogia secolului XX, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980

Zisulescu, Ștefan- Aptitudini si talente, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971