PROGRAMUL DE STUDIU: PEISAGISTICĂ FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: CU FRECVENȚĂ PROIECT DE DIPLOMĂ Coordonator științific: Absolventă: Ș.I.dr.ing.VIDICAN IULIANA… [302048]

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE PROTECȚIA MEDIULUI

PROGRAMUL DE STUDIU: PEISAGISTICĂ

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: CU FRECVENȚĂ

PROIECT DE DIPLOMĂ

Coordonator științific: Absolventă:

Ș.I.dr.ing.VIDICAN IULIANA TEODORA NAGY S.G. ALETTA

ORADEA

2018

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE PROTECȚIA MEDIULUI

PROGRAMUL DE STUDIU: PEISAGISTICĂ

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: CU FRECVENȚĂ

AMENAJAREA UNUI SCUAR

Coordonator științific: Absolventă:

Ș.I.dr.ing.VIDICAN IULIANA TEODORA NAGY S.G. ALETTA

ORADEA

2018

Natura nu e un loc pe care să îl vizitezi. E acasă.

Gary Snyder

CUPRINS

INTRODUCERE

De la începuturi omul a [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat] – apă, aer, sol – și a [anonimizat], influentează întreaga viață pe planetă.

[anonimizat]-le, fiecare interacțiune a omului produce o [anonimizat]. [anonimizat]: [anonimizat], culturală etc. Omul, prin intervenția sa, a [anonimizat]-formitate cu cerințele sale. [anonimizat]-a [anonimizat] – de dominare și exploatare a naturii, modificările pe care le-a provocat în ultimii 200 de ani depășesc cu mult transformările produse pe cale naturală în milioane de ani.

[anonimizat]. O relație intimă cu mediul înconjurător o [anonimizat]-[anonimizat] o [anonimizat]. [anonimizat] o persoană tăia un copac trebuia să planteze cinci. Avem nevoie de a revigora aceste practici tradiționale care promovează atât legătura noastră cu natura cât și conservarea acesteia. [anonimizat].

[anonimizat]-[anonimizat] a populației. Deja, [anonimizat] o „foame” crescândă de spațiu. În paralel cu evoluția teritorială tentaculară a marilor orașe, s-[anonimizat]-[anonimizat], în detrimentul spațiilor verzi. [anonimizat], [anonimizat], a [anonimizat]. [anonimizat]-mita “gherilă verde”, [anonimizat], și de transformare a unor spații abandonate în spații verzi. [anonimizat]it faptul că, în orașele lor, pot fi întâlnite numeroase spații intravilane, de di-verse mărimi, abandonate, nu rareori având rolul de depozit pen-tru gunoaie.

CAPITOLUL I

SCURT ISTORIC AL EVOLUȚIEI CONCEPȚIILOR ÎN AMENAJAREA GRĂDINILOR

Arta grădinilor a evoluat în decursul timpului în funcție de dezvoltarea social-istorică a popoarelor, particularitățile naționale, tradiția și cultura popoarelor, condițiile mediului natural geografic.

Creații ale omului activ, dornic să modeleze natura și să se înconjoare cu frumusețile ei, orânduite în anumite relații de armonie, grădinile s-au dezvoltat pe baza unor concepții care, de la origini până în prezent, au evoluat și au involuat, au fost regăsite, s-au îmbogățit, au interferat, s-au transmis de la un popor la altul, dintr-o zonă geografică în alta, dintr-o epocă în alta.

1.1. Grădinile antichității

Antichitatea ne-a transmis informații asupra începuturilor artei grădinilor. Texte istorice, picturi murale, basoreliefuri, mozaicuri și vestigii ale străvechilor construcții aduse la lumină de săpăturile arheologice, atestă apariția și dezvoltarea grădinilor mai întâi pe continentul asiatic, apoi în Egipt și mai târziu în sudul Europei. Primele civilizații superioare, formate în regiunile unde s-a practicat mai întâi agricultura – văile fertile ale fluviilor Tigru, Eufrat, Nil, Indus și Fluviul Galben – au dat naștere și primelor grădini. Grădinile din antichitate au avut la început scop utilitar, fiind constituite din plante cu rol alimentar, ulterior, ele au dobândit caracter religios, de slăvire a divinităților sau de mediație .

Dar pe măsura dezvoltării tehnicilor și concepțiilor de amenajare prin lărgirea sortimentului de plante folosite la înființarea unei grădini, a ajuns să crească și numărul grădinilor laice, astfel evoluând și caracterul acestora de la cele cu acces limitat și închise, la grădinile publice apărute în civilizațiile democratice ale Romei și Greciei, devenind astfel ornamentale și recreative.

Prețuirea multiplelor binefaceri ale apei și copacilor s-a asociat cu ideea frumosului și încântării. Astfel, la popoarele antice ale Orientului Mijlociu, grădina devine sinonim cu paradisul terestru, loc privilegiat oferind plăcere prin verdeața și umbra frunzișului și răcoarea apei curgând în canale și alimentând bazinele.

1.1.2. Grădinile din Mesopotamia

Între fluviile Tigru și Eufrat grădinăritul și pomicultura dețineau un loc important în economia agricolă. Pentru a proteja grădinile de zarzavat contra vânturilor și arșiței se plantau în jur sălcii, creându-se astfel, pentru prima dată în istorie, perdele de protecție. Livezile de palmieri abundau, curmalul fiind “copacul sfânt”, cu multiple utilizări.

Anticii vorbeau despre Mesopotamia ca despre o grădina veșnic înfloritoare, ceea ce poate explica apariția mitului “grădinii raiului”.

Informații scrise amintesc de “grădinile sacre” pe lângă temple, pe terasele unor turnuri cu etaje în orașele Ur, mileniul al III-lea și Assur, mileniul al II-lea . O frescă descoperită la Mari, existentă la Luvru, înfățișează o ceremonie rituală într-o astfel de “grădină sacră”. Monumentalele construcții ale palatelor și templelor, cuprindeau în incinte frumoase grădini, subordonate arhitecturii.

Regele Sargon al II-lea, în secolul VIII î.e.n., dispunea creerea unui parc regal la poalele muntelui Musri, încercând să reunească aici toate esențele aromatice și toate speciile din țara hitiților (Asia Mică). Aceste specii, menționate în inscripțiile regale, tratate de magie, rețete medicale asiriene, au fost cedri, chiparoși, diferiți arbori fructiferi, platani, sălcii, plopi, abanos, buxus, mirt ș.a.

Faima grădinilor suspendate din Babilon (secolul VI î.e.n.), numărându-se printre cele șapte minuni ale lumii antice, s-a păstrat de-a lungul veacurilor.

Figura 1. Grădină suspendată din Babilon

Incluse în palatul lui Nabucodonosor al II-lea, erau de fapt realizate pe o construcție masivă, în terase succesive, descrescând ca dimensiuni și atingând înălțimea totală de 22 m. Întregul ansamblu era susținut de coloane masive care alcătuiau la baza edificiului 14 săli boltite, de-o parte și de alta a unui culoar, de asemenea, boltit. Terasele erau pavate cu lespezi de piatră de mari dimensiuni izolate cu un strat de bitum și mai multe rânduri de cărămidă nearsă, pentru a împiedica infiltrarea apei în fundații, susțineau pământul fertil așezat în straturi groase de la 2 m pe prima terasă, până la 1 m pe ultima terasă, având la bază un strat de drenaj din cioburi de ceramică. Apă pentru irigarea grădinilor din plantațiile etajate era dirijată printr-un sistem de rigole, jgheaburi, bazine, puțuri judicios repartizate. Plantațiile erau alcătuite din curmali, la adăpostul lor, pe terasa inferioară fiind plantați plopi sau pini, arbuști diferiți și flori.

Civilizația Mesopotamiei a constituit bază și modelul civilizației popoarelor vecine și a influențat indirect chiar și civilizația mai puțin veche a Greciei și a Occidentului.

1.1.3. Grădinile Egiptului antic

Grădinile Egiptului antic, se întindeau pe câmpiile mănoase ale Nilului, în mileniul III î.e.n. Pentru plantațiile de pomi, vie, sicomori, cocotieri, smochini, curmali, rodii și legume ce se cultivau pe acele pământuri, s-au construit canale de irigații.

Grădinile locuințelor erau reprezentate ca o prelungire naturală a clădirii, erau de formă regulată și înconjurate de ziduri; desenul geometric era dominat de o piesă de apă – un bazin rectangular alungit sau în formă de T, populat cu pești colorați și decorat cu lotuși. Mărginit de un taluz, bazinul apare încadrat de rânduri de arbori.

Figura 2. Modul de oganizare a grădinii în perioada Egiptului antic

Mici pavilioane sau chioșcuri cu coloane elegante erau amplasate cu vederea spre bazin. Uneori, în grădinile mai mari sunt reprezentate pergole cu viță și compartimentări interioare cu ziduri scunde sau cu treiaje.

În grădina botanică a lui Tuthmo-sis al III-lea, creșteau alături de tradiționalii sicomori și curmali, rodii, roșcovi, sălcii pletoase, tamarix, acacii, maci, mentă etc. Acestea erau scrise și în catalogul de specii care a fost întocmit ca ghid pentru această grădină, dar au fost și reprezentate în basoreliefurile uneia din încăperile templului de la Karnak, la dispoziția faraonului.

În timpul dinastiei a XIX-a (Ramses I, Ramses ÎI – sec. XlV-Xm î.e.n.) se dezvoltă grădinile templelor regale funerare și divine, care aveau ca piesă importantă un canal de apă terminat printr-un bazin cu dimensiuni permițând navigația cu ambarcațiuni ușoare.

În interiorul palatelor, sub influența orientală, în urma expansiunii războinice până în Mesopotamia, apar luxoase grădini patio, decorate cu bazine de apă, pavilioane, voliere cu pelicani; pătratele de verdeață erau irigate prin intermediul unor mici canale.

1.1.4. Grădinile Persiei antice

Persia antică, situată în podișul iranian, a asimilat și a transmis mai departe experiența istorică a multor popoare din jur, creând ea însăși forme originale ale culturii și civilizației.

În aceste locuri, unde deșertul ocupă mari suprafețe, grădinile erau numite „paradis", ceea ce evocă aceeași atitudine de prețuire a elementelor naturii, cu precădere a apei și a vegetației, ca și la popoarele mesopotamiene.

Figura 3. Grădini din Alhambra

La Persepolis, orașul regal, palatele aparținând regilor care s-au succedat, erau însoțite de astfel de grădini, care după descrierile făcute de Xenophon „paradisului” palatului lui Cirus la Sardes, erau geometrice, adăpostind o vegetație bogată și variată, cu numeroase specii fructifere și ornamentale, care beneficiau de prezența apei în canale de irigații. Paradisul era întregit de un parc de vânătoare populat cu animale și păsări și având numeroase pavilioane.

Cele patru brațe ale canalului, figurând interpretarea asiatică a universului cu cele patru fluvii orientate către punctele cardinale, erau construite la nivel mai înalt decât terenul, asigurând irigarea plantațiilor prin inundare. Platani, ulmi, chiparoși, arbuști decorativi – laur, mirt, trandafiri – specii fructifere – portocali, lămâi, rodii, piersici – diferite flori aranjate în mici partere, formau un decor exuberant, animat de jeturi filiforme de apă ridicându-se din canale.

Arta persană a grădinilor a influențat evoluția în arta grădinilor și în alte țări ale Orientului Mijlociu și în Grecia, persanilor revenindu-le meritul de a fi transmis mai departe numeroase specii asiatice, chiar din Extremul Orient până în Occident. În urma căderii Imperiului Persan, prin cucerirea arabă și includerea Imperiului Islamic (sec.VII e.n.), grădinile iraniene devin grădini islamice.

Tradițiile și stilul de design ale grădinilor persane au in-fluențat formele, stilul și conținutul faimoaselor grădini din An-daluzia Maura și India Mogula. Grădinile din Alhambra – arată clar influența filozofiei grădinăritului persan, inclusiv în arhi-tectura peisagistică interioară și exterioară a palatului maur din Al-Andalus în Spania.

Figura 4. Grădină din Alhambra

1.1.5. Grădinile Greciei antice

Civilizația antică din sudul Europei a înregistrat o dezvoltare extraordinară în toate domeniile, arta grădinăritului nefăcând excepție.La început grecii au cultivat în grădinile lor specii cu rol alimentar: pomi fructiferi, viță-de-vie și diverse legume. . Grădinile decorative au apărut inițial pe lângă temple,devenind locul de desfășurare a ceremoniilor de slăvire a zeilor. Au existat grădini funerare sau divine, păduri sacre închinate zeităților (Demeter, Dionisos, Apolon).

Figura 5. Elemente decoratice ale grădinilor Greciei antice

Spre deosebire de grădinile orientului, din Persia, Meso-potamia sau Egipt, care ocupau întinderi mari, în Grecia antică grădinile formau un mediul încadrant pentru palate, academii, temple, teatre, gimnazii și terenuri sportive. Grădinile din Grecia nu mai sunt trasate după rigoarea geometrică a celor din Persia sau Egipt, ci imită oarecum natura înconjurătoare și au un aspect peisager, prin compoziția lor, ele reflectau rigoarea spiritului an-tic, intelectualizat, concretizat. Grădinile Greciei antice, în afară de construcțiile arhitectonice amintite, erau decorate cu numeroase elemente de o mare valoare artistică precum statui, coloane, fântâni, pergole, porticuri, elemente ce întregeau vegetația a-bundentă și care vor fi reluate mai târziu de către romani, iar apoi introduse și în grădinile occidentale.

Figura 6. Grădinile din Grecia antică

În secolele II-IV î.H. existau grădini pe lângă palate, gimnazii și academii, de dimensiuni relativ restrânse, ce aveau numeroase elemente cu valoare artistică precum statui, fântâni, pergole, porticuri, elemente ce întregeau vegetația abundentă. Situate în afara Atenei, primele grădini publice erau compuse din locuri de plimbare, parcurile și piscinele gimnaziilor, clădiri destinate sporturilor și exercițiilor fizice, iar mai târziu înspre sfârșitul secolului IV î.e.n., îi regăsim pe Aristotel și Platon întemeinduși școlile în aceste grădini. Vechi scrieri arată că Academia platonică își desfășura activitatea în grădinile lui Academos, plantate cu sălcioară, tisă, plopi cu frunze argintii, ulmi și platani.

Lângă Olimpia, localitate din Pelopones, unde se desfășurau jocurile olimpice, plantațiile de pe lângă temple furnizau și ramurile pentru împletirea coroanelor acordate învingătorilor olimpici.

Piața publică, numită Agora, locul unde se desfășurau adunările populare și întrunirile politice, era o zonă privilegiată unde erau cultivați arbori. Grădinile locuințeor apărute în epoca elenistică, erau incluse în construcție și decorate cu fântâni arteziene, mici canale și stătui de nimfe, aceste realități fiind descoperite în urma săpăturilor arheologice de la Pompei.

În grădinile caselor bogate, curțile interioare erau mai mari și înconjurate de peristil, iar pe lângă esențele sempervirescente precum chiparoși, mirt, laur, buxus, se găseau și trandafiri, numeroase specii de flori, utilizate și pentru decorarea interioarelor.

1.1.6. Grădinile Romei antice

Grădinile s-au creat pe lângă palatele imperiale, pe lângă vilele luxoase ale patricienilor, pe lângă temple și locurile de adunare.

Romanii au acordat multă atenție grădinilor locuințelor. Villa romană este un termen ce definea întreaga amenajare a unei proprietăți: locuința, grădinile, anexele. Decorul vegetal era subordonat aranjamentului geometric al construcțiilor ornamentale: canale și bazin ornamental sau fântână cu joc de apă, pergole și coloane, vase, statui. Borduri tunse din buxus, rozmarin sau mirt alcătuiau desene în jurul peristilului sau bazinului, trandafiri, flori, busuioc, lotus aduceau culoare și farmec acestor compoziții.

Figura 7. Grădinile romane

În Roma antică erau renumite vilele cu grădini ale lui Cicero, Lucullus, Sallustius, Mecena și ale altor nobili. Marile vile, mai ales cele suburbane, au amplificat grădinile care, din „hortus conclusus" (grădină închisă), au devenit uneori adevărate parcuri, cuprinzând diferite construcții și amenajări: piscine, terenuri de jocuri, pavilion de odihnă etc.

Caracterizate prin trasee geometrice, însă nu riguros simetrice, făcând legătura între mai multe pavilioane, grădinile erau decorate, de asemenea, cu porticuri, pergole, treiaje de lemn, statui, vase ornamentale, bazine, canale, fântâni. Astfel de exemple sunt: vila din Toscana a lui Pliniu cel Tânăr, „Casa de Aur” a împăratului Nero, dar mai ales vila împăratului Hadrian amenajată pe colina de Tivoli, lângă Roma, cea mai vastă și mai bogată dintre vilele imperiale.

Figura 8. Vila împăratului Hadrian

Cadrul vegetal al grădinilor romane cuprindea stejari cu frunze persistente, pini, chiparoși, tei, platani, lauri, smochini, duzi, azalee, tisă, buxus, acant, mulți trandafiri și diferite specii de flori. Din timpul lui Augustus s-a dezvoltat arta tăierii arbuștilor în diferite forme („topiaria "), artă care va domina mai târziu grădinile medievale și apoi va cunoaște o tradiție aproape neîntreruptă. Pe lângă numeroasele grădini cu caracter privat, au apărut și grădini publice. Primul parc public i s-a datorat lui Pompeius, apoi Caesar, Augustus au amenajat și ei grădini pentru folosința largă a poporului.

În cuprinsul acestora erau incluse teatre, mai târziu și terme (băi publice). Elementele și concepțiile noi în compoziția grădinilor, introduse de greci și dezvoltate apoi de romani, au influențat profund, peste veacuri, arta grădinilor în epoca Renașterii europene.

1.2. Grădinile Evului mediu

În timp ce în Europa Occidentală invaziile barbare dezagregau civilizația antică, Europa Sud-Estică, nordul Africii și Asia Mică, constituite în Imperiul bizantin, au continuat să se dezvolte în tradițiile clasice greco-romane, pe care s-au grefat elemente orientale. În Constantinopol, noua capitală, s-a păstrat interesul pentru grădini, acestea însoțind fastuoasele palate imperiale, dar și locuințele aristocrației. De formă pătrată, înconjurate de un zid de marmură, cuprindeau o vegetație exuberantă, bazine înconjurate de statui, puțuri rotunde cu coloane de piatră colorată și marmură, sculpturi decorative animate de amenajări hidraulice.

Figura 9. Grădina în perioada Imperiului Bizantin

Grădinile imperiale etalau un fast deosebit, manifestare a puterii suveranului. Decorul lor s-a artificializat, prin folosirea oglinzilor, a arborilor auriți, a automatelor hidraulice, sub influența luxului etalat de grădinile califilor. Exemplificăm grădina din Constantinopol a împăratului Theophil, concepută pentru a încânta deopotrivă vederea, auzul și mirosul, pentru a stârni surpriza și admirația vizitatorului – caracteristici împrumutate de la grădinile orientale.

1.2.1. Grădinile medievale ale Europei occidentale

Grădinile monahale cuprindeau, în compartimente geometrice distincte, legume și pomi fructiferi, plante medicinale și aromatice și câteva specii de flori. Deși, începând din secolul al X-lea, horticultura a făcut progrese rapide, ca urmare a cruciadelor, care au contribuit la îmbogățirea sortimentului ornamental cu noi specii aduse din Orientul Mijlociu (lalele, zambile, crini, mimoze), organizarea grădinilor a rămas tributară schemelor utilitare. Preocupările unor călugări dominicani de a elabora lucrări scrise despre agricultură, au contribuit la răspândirea cunoștințelor tehnice și a celor referitoare la modul de aranjare a grădinilor, stimulând și interesul pentru crearea acestora. Pietro de Crescenzi, în preajma anului 1300, a prezentat modelul programatic al grădinii medievale, care a fost urmat timp de peste două secole în occidentul creștin. Schema generală se baza pe compartimentarea în sectoare separate de cultură: grădina cu pomi fructiferi, arbuști și plante ornamentale, grădina de legume și plante medicinale și grădina de flori cu funcție exclusiv ornamentală.

Figura 10. Grădina medievală monahală

Grădinile locuințelor medievale aveau dimensiuni mai mici, fiind plane și înconjurate de ziduri. Compoziția era geometrică, monotonă, caracterizată de prezența careurilor egale, delimitate de alei de aceeași lățime, arbuști tunși și garduri vii tunse. Arta topiară era folosită în exces, iar lipsa arborilor era suplinită prin îmbrăcarea zidurilor ce împrejmuiau grădina cu plante agățătoare precum iedera, vița-de-vie sau trandafiri urcători.

Grădinile regale și cele ale nobililor erau mai mari și în general compartimentate în curți geometrice separate prin garduri, cu diverse amenajări pentru amuzament: labirint, menajerie, pavilioane pentru petreceri, galerii acoperite de plante cățărătoare, folosite ca loc de promenadă și care făceau legătura între diferite sectoare ale grădinii. Exemple: grădinile de la Luvru și Saint-Pol (Carol al V-lea).

Figura 11. Castelul Villandry- ultimul castel de pe Valea Loarei

1.2.2. Grădinile islamice

Civilizația arabă și-a pus amprenta asupra tuturor țărilor ce făceau parte din marele imperiu islamic (începând cu sec. al VII-lea d.H.) dar au asimilat elemente și din civilizația popoarelor supuse. Acest lucru s-a petrecut și în arta amenajării spațiilor verzi, grădinile arabe având la început o influență orientală, predominant persană, apoi au căpătat un specific propriu. În general cu influență persană și sub incidența religiei mahomedane, grădinile erau împărțite în patru părți egale delimitate de obicei prin întretăierea a două canale cu apă. Apa era folosită fie în bazine și canale, fie sub formă de fântâni arteziene, legate prin mici canale de teracotă sau pavate cu marmură.

Figura 12. Grădinile islamice

Grădinile islamice erau închise cu ziduri înalte, având formă rectangulată, cu clădiri marginale și nelipsitul chioșc din mijloc, aveau o alee centrală și două laterale, iar perpendicular pe acestea, altele mai mici, formând partere adâncite pentru irigare. În vestita grădină Alkatai de lânga Cairo, în afară de canalele pentru apă, parterele erau brodate cu plante odorifiante, voliere pentru păsări, o menajerie cu lei, leoparzi, pantere și elefanți. Un bazin cu argint viu, palmieri cu trunchiul îmbrăcat în aramă auri-tă, în interiorul cărora conducte de plumb lăsau să țâșnească apa care se scurgea în canalele de irigație, de asemenea, o mulțime de păsări turturele și diverse înotatoare completau acest decor.

1.2.3. Grădinile arabe din Spania

Palatele Alhambra și Generalife din Granada și Alcazar din Sevilla (sec. XIII-XIV.d.H.), din timpul dominației arabe , uluiesc și astăzi prin frumusețea grădinilor lor. Grădinile fie erau interioare, situate în curțile clădirilor, fie erau situate în afara palatelor, înconjurate de ziduri. Grădinile construite fie în interiorul curții palatelor, fie în afara acestora, impresionează și astăzi prin frumusețea lor. Decorul personalizează fiecare grădină în parte, fiind îmbogățit prin vegetație îmbinată cu măiestrie, alcătuită din chiparoși, eucalipt, palmieri, pini, magnolia, leandri, laur, agave, situați adesea în compartimente geometrice conturate cu garduri vii din buxus tuns. Maniera adoptată în grădinile mai întinse este aceea de a diviza spațiul în sectoare separate, unde compartimentările cu buxus au modele diferite, aleile principale au pe mijloc canale cu apă, iar la intersecție se găsesc mici bazine hexagonale sau octogonale.

Figura 13. Grădina din Alhambra

Grădinile patio spaniole, deși precedate în istorie de formele întâlnite la popoarele orientale, la greci și la romani, reprezintă o contribuție a Spaniei medievale la arta modernă a grădinilor.

Figura 14. Elementele vegetale folosite în grădinile Islamice din Spania

1.3. Grădinile chinezești

În China, arta grădinilor, ca reflectare pregnantă a cultului naturii, s-a dezvoltat din vechime, în stânsă legătură cu religia. Filozofia daoistă și mai târziu budismul îndeamnă la reîntoarcerea omului la starea naturală, în comuniune perfectă cu universul, pentru dobândirea liniștii sufletului, a păcii divine și atingerea perfecțiunii morale și, în final, a nemuririi. În consecință, religia a impulsionat crearea grădinilor și găsirea cadrului natural propice vieții spirituale în raport intim cu elementele naturii.

Grădinile de plăcere din timpul dinastiei Han (sec.II – I î.e.n.), cuprindeau toate creațiile naturii – munți, ape, plante, animale – unde nobilii practicau exerciții yoga, pe lângă vânătoare, plimbare și odihnă. Arta grădinilor a cunoscut o mare dezvoltare pe lângă mânăstiri mai ales în secolele IV, V e.n., fiind impulsionată de noua religie, budismul. În jurul așezămintelor monahale s-au creat adevărate parcuri naturale în al căror peisaj s-au împletit expresii simbolice ale filozofiei.

Ca o caracteristică a tuturor grădinilor din China, indiferent de perioada istorică, este mărimea acestora, suprafețele foarte întinse, în care vegetația era dispusă natural, firesc, în armonie cu peisajele naturale. Terasele erau trasate liber, neregulat, având ca-racter natural, fiind excluse liniile drepte, și conduceau privitorul de la un punct de interes la altul. Priveliștile erau oferite treptat și se foloseau scenele „surpriză”, ce erau descoperite brusc la un moment dat. Se foloseau numeroase elemente decorative: pavi-lioane, chioșcuri, stânci, bazine, poduri și podețe, cheiuri, terase, galerii, grote, cascade, porți, ziduri, care se integrau perfect aspectelor și formelor naturale.

Figura 11. Grădinile în China

Vegetația în schimb ocupa un rol secundar în compoziție și era supusă ideii de simbol al relațiilor interumane sau ale omului cu natură: prunii, foarte îndrăgiți în China, erau considerați vestitori ai renașterii naturii, pinii simbolizau forța caracterului, piersicii ornamentali – paradisul, bambusul – prietenia, lotusul – puritatea spirituală și sufletească etc.

Dintre flori erau nelipsite crizantemele și bujorii, dispuși în grupuri mari. Elementele componente ale grădinilor nu aveau un aspect elaborat, ci din contră, se integrau perfect aspectelor și formelor naturale (potecile aveau aspect neregulat, cu caracter natural, linia dreaptă fiind exclusă).

De-a lungul timpului, în grădinile chinezești au apărut noi elemente precum pagode, chioșcuri, poduri arcuite și noi influențe precum cele italiene sau franceze, dar arta grădinilor chineze și-a păstrat caracteristicile, continuând să lase impresia de peisaj natural. Ea a influențat arta grădinior din Japonia și a altor țări învecinate, iar în Europa, a contribuit la crearea stilului peisager al grădinilor engleze (sec. al XVIII-lea). Sortimentul ornamental adus în Europa, s-a îmbogățit tot datorită Chinei, ea constituind sursă a numeroaselor specii horticole aduse aici.

1.3.1. Grădinile japoneze

Influența Chinei a pătruns în Japonia din secolul VII e.n., aducând noul în cultul grădinilor, acesta fiind asimilat și mai apoi personalizat de japonezi, devenind în timp artă națională, cu o inconfundabilă originalitate. Primele grădini imperiale, aduceau aminte de parcurile chinezești. Dar sub influența religiei, mai ales a doctrinei zen, arta grădinilor cunoaște o mare dezvoltare și un mare rafinament, relevante fiind grădinile templelor. Clădirile erau astfel concepute, încât păreau a fi o componentă a peisajului. Grădinile mari conțineau și elemente construite precum poduri, pavilioane, lanterne de piatră, ansambluri decorative din coloane de lemn. Lipsa aleilor a fost suplinită cu pasaje de pietre așezate la distanțe convenabile pentru a putea păși pe ele și de asemenea erau înălțate față de teren pentru a evita calcarea pe mușchiul verde. Vegetația este perfect integrată în peisaj: cireși japonezi, pini, ienuperi, arbuști de ceai, camelii, azalee, bambus, fac parte din decorul vegetal tradițional alături de numeroase specii de flori, ferigi și mușchi.Unul dintre cele mai caracteristice exemple îl reprezintă grădinile templului Daisen-in.

Figura 15. Grădinile Japoniei

Arta grădinilor japoneze este guvernată de anumite principii și reguli; ea a fost practicată în decursul timpului de anumiți grădinari, desenatori speciali, unii călugări Zen, devenind o meserie artistică. Dorința de a aduce natura în locuițe, atât de pregnantă la japonezi, legată și de simbolismul religios, a determinat dezvoltarea tradiției aranjării florilor (expozițiile Ikebana datează din 1425) și a culturii arborilor pitici (bonsai).

Figura 16. Grădina Zen

Farmecul deosebit și specificul grădinilor japoneze a trezit ecouri în arta grădinilor din Europa, prin apariția unor grădini sau a unor sectoare de grădină imitând stilul acestora; anumite elemente au fost preluate în arta modernă a grădinilor.

1.4. Grădinile renașterii

Renașterea (sec. XV-XVI d.H.) a fost o perioadă de înflorire a culturii și civilizației europene, prin reluarea idealurilor antichității clasice, din toate domeniile: artă, arhitectură, literatură, știință. Această orientare a apărut la început în regiunea Florenței, din Italia concepțiile au fost preluate în Franța care mai apoi și-a creat propria artă clasică a grădinilor.

În perioada Renașterii grădina reprezenta o demonstrație a ceea ce poate realiza omul în confruntare cu natura. Grădinile Renașterii nu erau făcute pentru promenadă sau meditație, ci pentru a fi privite ca opere artistice sau pentru contemplația pur estetică. Din acest punct de vedere, natura este frumoasă atunci când este logică, organizată, când reprezintă o formă în care se materializează o idee.

1.4.1. Grădinile italiene renascentiste

Primele creații renascentiste în arta grădinilor (sec.XV) apar în zona Florenței și au ca protagoniști familia Medici și câțiva arhitecții care lucrau pentru aceștia. Mai apoi Bramante , prin sistematizarea grădinii Belvedere de la Vatican și Raffael, prin proiectarea grădinilor de la Villa Madama lângă Roma au inițiat principii arhitecturale urmate și dezvoltate de numeroși arhitecți.

Principiile de amenajare ale grădinilor antice – simetria, organizarea arhitecturală a spațiilor, legătura dintre clădire și grădină prin elementele decorative construite, prezența sculpturilor, utilizarea vegetației tunse, au fost adoptate și recreate, într-un stil original care caracterizează grădinile italiene.

Figura 13. Grădina italiană

Datând din epoca Renașterii, se mai păstrează și astăzi unele din cele mai frumoase realizări în arta grădinilor, precum Villa Medici în Roma, Villa d’Este la Tivoli, Villa Lante din Bagnaia ș.a. O sistematizare etajată, subordonată unei axe principale de perspectivă este conceptul acestor grădini. Desene din buxus și forme tunse, bazine cu jocuri de apă, canale, cascade, fântâni, statui, vase ornamentale, balustrade, parapete toate acestea fiind elemente ornamentale ce decorau și animau peisajul grădinilor.

Figura 16. Vila Garzoni – Collodi

Varietatea decorului e dată de axe secundare de perspectivă. Vegetația se subordonează compoziției geometrice: arbori plantați în linie, ziduri verzi, garduri vii și borduri tunse, arbuști modelați în forme geometrice alcătuiesc un decor ce încântă prin jocul de volume.

În secolul al XVII – lea, grădinile renascentiste evoluează sub influența stilului baroc ce apăruse în arhitectură. Principiile de bază se mențin, dar compoziția arhitecturală se atenuează prin introducerea în decorul grădinilor a liniilor curbe ample, a pomilor lăsați să se dezvolte liber și a elementelor ornamentale cu contururi mai dulci. Dimensiunile grădinilor cresc, tinzând către transformarea în parcuri.

1.4.2. Grădinile baroce franceze

Primele grădini realizate în Franța de un arhitect italian, la începutul secolului al XVI-lea la castelele Amboise,Blois și Gaillon nu au adus că noutăți în sistematizarea planurilor decât terasarea terenului(cu diferențe mici de nivel),dar au îmbogățit și diversificat ornamentația cu fântâni de marmură și introducerea noilor partere. Coeziunea arhitectonică între clădiri și grădină, sistematizarea compoziției în funcție de un ax dominant reprezentat de o alee centrală, modelarea terenului în terase largi, cu partere decorate cu flori, prezenta canalelor ca elemente ale compoziției – sunt câteva trăsături importante care, ulterior, vor fi dezvoltate.

Figura 14. Grădinile de la Palatul Versailles

În perioada de început a barocului a apărut tipul de parter cu broderie din buxus, înlocuind desenele geometrice regulate.

În perioada barocă , fastul și strălucirea vieții de curte au avut drept cadru nu doar palatele somptuoase, ci grădinile și parcurile care au devenit locul de desfășurare a serbărilor grandioase, pentru a impresiona puterea monarhului și ale nobilimii franceze. Capul de compoziție în stilul baroc, îl constituie palatul, unitatea de ansamblu este realizată prin ordonare geometrică a elementelor componente față de o axă centrală, aceasta constituind perspectiva principală, dezvoltată pe o mare distanță în profunzimea peisajului creat.Perpendicular pe perspectiva dominantă, sunt construite perspectivele dominante, care devin axe de compoziție subordonate. Spațiile învecinate palatului sunt degajate, permițând scoaterea în evidență a edificiului și oferind o vizibilitate mai bună asupra grădinilor.Caracteristic pentru stilul baroc sunt parterele bogat decorate cu flori, borduri sau broderii de buxus tuns, aliniamente de arbuști sempervirescenți modelați în forme geometrice, toate acestea asociate cu piese decorative arhitecturale și plastice (fântâni, bazine, statui, vase).

1.4.3. Grădinile engleze

Grădinile engleze din secolul al XVI-lea, erau caracterizate de stilul medieval cu influențe olandeze. Ulterior, ca și în alte țări, în noile grădini a pătruns influența italiană, apoi cea franceză. În timp ce arta grădinilor în Europa continua să evolueze sub influența stilului francez, secolul al XVIII-lea a marcat o schimbare esențială în concepția parcurilor și grădinilor engleze. În secolul al XVII-lea, au început să se afirme noi poziții, diferite de cele ale tradiției feudale. Sub influența noului stil în literatură, cel al lui John Milton sau Alexander Pope, combinat cu influența picturii de peisaj a lui Lorrain sau Poussin, arta grădinilor din Anglia capătă noi dimensiuni. Apare o nouă orientare și anume, orientarea spre contururi naturale, libere, o orientare spre natură sălbatică. Tunderea arborilor este suprimată, spațiile sunt lărgite prin eliminarea zidurilor, regularitatea schemelor clasice este atenuată. Astfel se merge treptat spre o naturalizare a peisajului, prin eliminarea elementelor construite decorativ și a formelor regulate.

Figura 15. Grădina engleză

Dezvoltării sociale și economice în Anglia secolul al-XIX-lea amenajarea grădinilor a depășit cadrul parti-cular, rezidențial și a intrat în cel urban, fiind realizate primele spații verzi pentru publicul larg. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Londra deținea 600 ha de spații verzi, amenajate în stil peisager, se poate aminti: St. James Parc, Green Park, Hyde Park, Kensin-gton Gardens – situate în centrul orașului, formând un lanț verde de peste 4 km. La periferie erau: Regent’s Park,Victoria Park și Battersea Park.

1.5. Grădinile din România

1.5.1. Grădinile până în secolul al XIX-lea

Ca urmare a evoluției social – istorice specifice, Transilvania a înregistrat o dezvoltare mai timpurie a grădinilor. Tranzitul diverselor popoare nomade, stabilirea coloniștilor străini, comerțul, navigația au prilejuit îmbogățirea sortimentului de plante. În cetăți – formațiunile urbane feudale – grădinile ocupau suprafețe mici și aveau mai ales caracter utilitar. Mici grădini decorative se găseau pe lângă locuințele boierilor, nobililor, meșteșugarilor înstăriți și pe lângă mănăstiri.

Mai târziu, în secolul al XVI-lea, grădinile s-au înmulțit și s-au dezvoltat. Scrierile vremii semnalează la Alba Iulia o grădină amenajată în terase și decorată cu flori. Despre grădinile existente în secolul al XVII-lea în Transilvania, principele Gh.Racokzi a dispus plantarea la Alba Iulia a unui parc cu tei și flori, printre care unele aduse din alte țări(lalele, narcise). Apar amenajări pe lângă casele orășenilor, iar din documente reiese existența unor grădini decorative în Sibiu. Paul din Alep, care a străbătut Țara Românească și Moldova, sunt descrise grădinile de pe lângă mănăstirile Tismana și Cozia, grădina cu trandafiri și flori de pe lângă mitropolia din Târgoviște. La Iași, el menționează grădina palatului domnesc, cu eleșteu, iar pe dealul Galata grădini cu trandafiri, crini, garoafe, iasomie. Din unele informații aflăm de existență în București a grădinii domnești pe malul drept al Dâmboviței și a unor frumoase grădini cu trandafiri și lalele, amenajate pe malul raului Colentina.

Figura 17. Grădinile Mănăstirii Frumoasa Iasi

Către sfârșitul secolului al XVII-lea, înflorirea arhitecturii românești, construirea a numeroase palate și case de moșie, a dus la crearea de parcuri și grădini.Palatul domnesc din București avea în preajma anului 1700 două grădini. Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, Bucureștiul era un adevărat oraș-grădină: 80% din suprafața sa era ocupată de grădini, însă foarte puține aveau un caracter organizat.

1.5.2. Grădinile din secolul al XIX-lea

Odată cu dezvoltarea orașelor, în secolul al XIX-lea s-a impus necesitatea înființării spațiilor publice pentru plimbare și agrement. În Cluj, pe locul numit „Dumbrava furnicilor”, s-a înființat în 1838 un parc – promenadă, cuprinzând dotări pentru distracția publicului:cafenea, pavilion pentru muzică, bazin de înot, teren de sport. Acestea erau incluse într-o rezolvare peisageră de o parte și de alta a promenadei rectilinii, plantată cu patru rânduri de arbori ce separau circulația pietonilor de cea a trăsurilor. Pentru amenajarea de grădini publice au fost chemați de la Viena arhitectul peisagist Carl Friederich Meyer și grădinarul Franz Hӧrer. Activitatea lor a debutat cu înființarea Grădinii Kiseleff (1844), pe o suprafață de circa 7 ha. Tot Meyer și Hӧrer au executat grădini pentru conace la Măgurele, Maia, Filipeștii de Pădure și, apoi gradina Cișmigiu, în toate proiectele predominând stilul peisager.

În 1860, s-au început lucrările pentru prima grădina botanică din București, realizată de grădinarul Ulrich Hoffman. În Craiova s-a amenajat cu ajutorul unui specialist neamț grădina logofătului Bibescu (moșie ce cuprindea zone decorative cu alei geometrice, bănci, pavilioane, sere, diferite culturi, vii, livezi, adăposturi pentru animale, moară ș.a.).

Figura 18. Grădina Botanică Bucuresti

La Brăila s-a înființat o grădină publică cu traseu peisager și Parcul „La Monument”. La începutul secolului al XIX-lea, la Iași s-a amenajat Grădina Copou. La Brașov s-au realizat promenade (Aleea de sub Tampa), Arad, Făgăraș, Mediaș, Dej, Oradea, Hațeg, Ploiești, Giurgiu și alte orașe. La Sibiu în 1857, s-au început lucrările pentru parcurile „Sub arini” și „Dumbravă”. În 1858, la Timișoara s-a amenajat primul parc al orașului, cu denumirea actuală de Parcul Tineretului (anterior – „Regina Maria”, „Poporului”), urmat mai apoi de Parcul Scudier (1870, în prezent „Parcul Central”) și promenadă către Teatrul Național. La Simeria s-au pus bazele primului parc dendrologic, pe o suprafață de circa 70 ha, iar la sfârșitul secolului s-a început crearea unui alt parc dendrologic, la Bazos, lângă Timișoara.