Fig. 1. Portulaca oleracea L. [301976]

Fig. 1. Portulaca oleracea L.

Fig. 2. Polygonum aviculare L.

INTRODUCERE

Motto:

"Și a zis Dumnezeu: «[anonimizat].

Acestea să fie hrana voastră.»"

(Facerea 1, 29)

Plantele sunt neîntrecute izvoare de produse utile: alimente, medicamente, coloranți, furaje, [anonimizat], încă așteptând să fie descoperite. [anonimizat], pentru a studia, cerceta și determina noi specii de plante din flora spontană. Există ipoteza că remediile cele mai eficiente pentru diversele boli le vom găsi în locurile în care ne naștem și trăim.

Așadar, [anonimizat]. [anonimizat].

[anonimizat] a [anonimizat] (Portulaca oleracea L.) și troscotul (Polygonum aviculare L.), [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat] a deveni plante medicinale veritabile.

[anonimizat] ([anonimizat], sau cercetare) [anonimizat].

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SELECȚIA ȘI IMPORTANȚA MATERIALULUI DIN PLANTE

I.1. Abordarea etnofarmacologică a selecției de plante

Deși întâmplarea a [anonimizat]. Teoretic s-ar părea că există o [anonimizat] 90 % din angiospermele lumii. S-a acceptat că există cel puțin 250.000 de specii de angiosperme și aproximativ 700 de specii de gimnosperme. [anonimizat] a [anonimizat] a medicamentelor din plante. [anonimizat]: [anonimizat], selecția întâmplătoare a plantei urmată de bioexperiment. [anonimizat] a extractelor de plantă. [anonimizat] a devenit proeminentă în ultimii câțiva ani [1].

Extractele din plante conținând compuși de structură dorită (de exemplu alcaloizi) pot fi evidențiate prin aplicarea unei simple colorări sau prin teste cromatografice. O [anonimizat].

Descoperirea digoxinei din Digitalis lanata este un bun exemplu al măsurii în care modul de abordare chemotaxonomic poate conduce la un medicament nou. De atunci această specie a [anonimizat] a [anonimizat], într-un alt membru al aceluiași gen Digitalis purpurea. Abordarea taxonomică este potențial utilă prin aceea că, o producție mai mare a componentului de interes dat poate fi găsită, de exemplu, în alți membri ai aceluiași gen al speciei în studiu. Programele de descoperire a medicamentelor derivate din plante au fost fixate dinainte în trecut, când plantele erau colectate la întâmplare, iar prioritățile au fost stabilite după monitorizarea în una sau mai multe încercări biologice.

Fără îndoială, cel mai extensiv program de acest tip a fost cel organizat de Institutul Național de Cancer (NCI), Bethesda care a funcționat din 1955 până în 1981.

În acest program au fost studiate circa 114.000 de extrase din plante utilizând diferite citotoxicități la încercările în vitro și efecte antineoplazice la cele în vivo 4.3 % (1500 de genuri și circa 3400 specii) au fost confirmate ca fiind active. Printre numeroșii compuși antineoplazici structural diferiți, descoperiți în cadrul acestui program de proiectare a fost și taxolul care este încă în dezvoltare clinică și oferă multe promisiuni împotriva anumitor tipuri de cancer.

Există un mare număr de rapoarte în literatura de specialitate, referitor la proiectarea biologică a extractelor de plante în care natura compusului activ sau compușilor responsabili pentru activitatea observată nu a fost niciodată determinată ulterior prin fracționare dirijată și caracterizare spectroscopică și/sau chimică.

Schultes a semnalat faptul că, după cel de-al doilea război mondial, unii oameni de știință din țările occidentale au manifestat o atitudine cam cinică față de remediile populare și de medicamentele de origine vegetală deopotrivă. În ciuda acestora, ceea ce s-a întâmplat în anii recenți poate fi descris ca o explozie dramatică, de interes major pentru domeniul etnofarmacologiei. Acest termen se referă la observația științifică interdisciplinară, descrierea și investigația experimentală a medicamentelor indigene și a activității biologice a acestora. De aici informația etnobotanică referitoare la taxonomia plantelor medicinale în țările în curs de dezvoltare, în particular, poate fi întrebuințată în procesul de selecție a plantelor.

După Cox, trei caracteristici sunt de dorit pentru buna selecție etnofarmacologică a plantelor. Populația locală luată în studiu trebuie să aibă o istorie stabilă a utilizării acelorași plante medicinale timp de mai multe generații. Să locuiască într-o zonă cu floră diversificată și să fi trăit în aceeași regiune geografică.

Evident, șansele de succes în utilizarea avantajoasă a acestui tip de informație sunt mult mărite dacă aceeași plantă medicinală este folosită în același scop de către două sau mai multe cuburi indigene separate geografic una de cealaltă. Exemple de medicamente derivate din plante care au origine folclorică sunt digitoxina și tubocurarina [2].

Plantele medicinale sunt monumente și minuni ale naturii. Reîntoarcerea oamenilor spre tratamentele medicinale, spre practicile și terapiile naturiste nu e, nicidecum, răsfăț, modă, moft sau tradiționalism cu orice preț, ci o necesitate și un incontestabil temei. Se spune că medicamentul tratează repede și eficient și că planta medicinală nu poate fi decât un adjuvant sau o terapie de întreținere, deși istoria oamenilor ne arată, parcă, altceva și anume că aceștia au străbătut-o bazându-se și pe puterea mică-mare a plantelor tămăduitoare, pe leacurile izvorâte generos din încă prea puțin pătrunsele lor taine. Plantele medicinale au secrete și compuși pe care poate noi oamenii, nu le vom dezvălui niciodată în toată complexitatea lor. Medicamentele sunt făcute de mâna omului, în timp ce plantele au harul divin. O diferență care spune totul și încă ceva în plus: că nu existăm și că nu vom exista decât prin natură. Între hotarele mierii și ale laptelui, între adânc de mare și vârf de munte, există o lume pe care trebuie desigur, să ne-o apropiem. Vorbim aici despre lumea vegetală pe care este atât de necesar s-o înțelegem și pe care trebuie s-o cercetăm, întru binele și echilibrul nostru [3].

Clima temperată și relieful variat sunt condițiile care au favorizat o dezvoltare armonioasă a vegetației în România. Pe un teritoriu relativ redus, cresc numeroase specii de plante foarte diferite, iar prezența lor atrage atenția în tot locul.

Aceste împrejurări au făcut ca poporul român trăind și muncind în mijlocul unei naturi generoase să devină de-a lungul timpului un mare iubitor, cunoscător și cultivator de plante. Grație cunoștințelor botanice empirice, limba română dispune de un mare tezaur de nume de plante, măiestrit și sugestiv alese, adesea derivând din caracterele botanice și proprietățile utilitare ceea ce înlesnește însușirea ușoară și temeinică a unor noțiuni despre plante.

Recoltarea unor plante nu se poate face an după an din aceleași locuri. În scurtă vreme s-ar ajunge la dispariția lor din zonă. Așa sunt: coada șoricelului (Achillea millefolium L.), crușinul (Rhamnus frangula L.), iarba mare (Inula helenium L.), mătrăguna (Atropa belladonna L.). Se recomandă ca după un an de recoltare, să li se lase un an pentru refacere.

Plantele nu cresc toate într-o singură zonă și nu sunt răspândite în aceleași locuri. În câmpii sunt răspândite unele specii de plante care au nevoie de lumină și de căldură, dar nu au nevoie de prea multă umezeală. În zonele montane sunt răspândite plante iubitoare de lumină, care sunt rezistente la frig dar au un timp de viață mai scurt. Pe dealuri, în păduri cresc plante care necesită puțină lumină, dar acestea au nevoie de multă umezeală.

Trebuie să se cunoască bine și partea din plantă care trebuie recoltată. De exemplu, nu trebuie recoltată planta întreagă atunci când este nevoie numai de frunze, flori sau fructe [4].

I.2. Perioada, momentul și tehnicile de recoltare

Pentru recoltarea unei plante este important să se cunoască perioada de timp care este cea mai potrivită. Este necesar să se cunoască mai întâi în ce lună a anului poate să înceapă recoltare fiecărei plante. Momentul din zi este important atunci când se recoltează plantele, deoarece unele plante se recoltează dis-de-dimineață pe rouă pentru ca să nu li se scuture fructele, iar dacă nu se poate recolta în zori atunci se vor recolta noaptea la lumina lunii. Recoltarea plantelor aromatice se face dupa ce trece un interval de timp de una două zile însorite după ploaie pentru ca vremea sa fie uscată dar cel mai bun timp pentru recoltare este timpul cald și noros.

Părțile aeriene (herba) se recoltează fie în timpul înfloririi fie cu puțin înainte de înflorirea completă iar momentul optim de recoltare al plantei este foarte diferit în funcție de specie și de zona geografică.

Părțile subterane ale plantei medicinale: rădăcinile (radix), rizomii (rhizoma), bulbii (bulbus) și tuberculii (tuber) se recoltează primăvara timpuriu înainte de formarea mugurilor.

Scoarța sau coaja (cortex) tulpinilor, ramurilor sau rădăcinilor se recoltează în special primăvara la începutul vegetației când seva începe să circule, deoarece pe de o parte scoarța conține o cantitate suficientă de principii active și pe de altă parte se poate desprinde ușor de partea lemnoasă a organului vegetativ.

Mugurii foliari (gemmae sau turiones) se recoltează primăvara înainte de desfacerea lor când planta își intensifică perioada ei de vegetație.

Frunzele (folium) se recoltează dupa ce au ajuns la maximum de dezvoltare. Frunzele care conțin uleiuri volatile trebuie recoltate pe timp noros, iar celelalte pe vreme cu soare.

Recoltarea florilor (flos) se face cu puțin înainte de înflorire adică în boboc cât și în timpul înfloririi, dar în nici un caz mai târziu.

Recoltarea fuctelor (fructus) în cazul fructelor cărnoase (afine) recoltarea se face când ele sunt dezvoltate iar în cazul fructelor uscate înaintea de deshidratarea lor. Pentru obținerea unor produse de bună calitate, se aplică anumite tehnici sau metode procedee de recoltare.

Pentru unele părți de plantă se utilizează anumite metode și cu totul altele se folosesc pentru alte părți. În plus, sunt unele produse care se recoltează prin tehnici cu totul speciale, care nu se potrivesc la recoltarea altor produse.

Scoarțele de pe ramuri și de pe tulpini se recoltează cu cuțite. Se crestează mai întâi scoarța într-un loc, de jur împrejurul ramurii sau tulpinii, cu o tăietură inelară, pătrunzând până la partea tare, lemnoasă, fără a reteza de pe copaci ramuri sau tulpini prea mari sau prea multe, pentru a nu se usca copacul. La distanțe de 10-20 cm se fac tăieturi inelare asemănătoare, între două inele, se face altă tăietură de-a lungul ramurii sau tulpinii și începând de la această tăietură se dezlipește de jur împrejur, cu vârful cuțitului scoarța, care gata recoltată se aseamănă cu un jgheab. Pe tulpinile sau ramurile mai groase se fac de-a lungul mai multe tăieturi, iar scoarța nu se mai desface în jgheaburi, ci în fâșii late și lungi. Nu se vor tăia mai multe ramuri și tulpini de câte se pot decoji în aceeași zi, deoarece mai târziu nu se mai desprind de pe lemn.

Mugurii se culeg cu mâna, unul câte unul, căutându-i pe cei de mărime corespunzătoare, observând să nu fie deschiși.

Frunzele se recoltează manual, prin culegere, mai rar prin tăiere cu foarfeca. Strujirea se aplică atunci când se recoltează deodată toate frunzele de pe tulpină sau de pe ramuri.

Tulpina de exemplu, se prinde de vârf cu o mână, apoi se cuprinde din apropiere cu cealaltă mână care, trasă în josul plantei, adună în palmă toate frunzele, detașându-le una după cealaltă. La fel se recoltează și frunzele de pe ramuri. Frunzele foarte mari, care crescând la baza plantelor se întind în apropierea pământului, se recoltează prin tăiere cu secera sau foarfeca. În general, frunzele se culeg fără codițe (pețiol).

Florile și inflorescențele, înțelegând prin inflorescențe formațiuni care cuprind mai multe flori la un loc sau alăturate se recoltează cu mâna sau cu foarfeca.

Părțile aeriene ale plantelor, tulpinile înfrunzite cu ramuri și flori se recoltează prin rupere și prin smulgere cu mâna, dar și prin tăiere cu foarfeca, secera. De la plantele prea înalt crescute, precum și de la cele cu baza lemnoasă, se recoltează numai vârfurile înflorite, ierboase.

Fructele se recoltează cu mâna, prin secerare și uneori prin batere și scuturare.

Rădăcinile și rizomii se recoltează prin smulgerea plantelor prin scoaterea cu hârlețul, prin săparea unor gropi sau șanțuri. Plantele ușor înrădăcinate se smulg. Cele cu rădăcini mai puternice se scot cu hârlețul. Când rădăcinile sau rizomii sunt mari și adânc înfipte în pământ, se sap gropi sau șanțuri care urmărește traseul rădăcinilor lungi, pentru a nu lăsa îngropate părțile căutate și de valoare. Șanțurile și gropile, indiferent de mărimea lor, se astupă imediat, pentru nivelarea terenului. Recoltarea rădăcinilor și rizomilor se face cu grijă, lăsând în teren destule plante, încât recoltarea să nu fie urmată de distrugerea speciei prin dispariția ei din locurile de creștere.

Plante toxice (otrăvitoare) sunt plantele care conțin substanțe toxice (otrăvitoare) se recoltează, se transportă, se prelucrează și se păstrează astfel, încât să nu pună în pericol viața și sănătatea celor care le recoltează și le mânuiesc, a altor persoane, viața și sănătatea animalelor, precum și puritatea mediului înconjurător. Plantele toxice se recoltează numai de persoane adulte. Cea mai mare importanță trebuie să se acorde faptului că recoltarea, mânuirea și prelucrarea plantelor toxice nu se vor face în nici un caz cu ajutorul copiilor.

Lipsa de experiență, atenția redusă, imposibilitatea de a înțelege consecințele, sensibilitatea mărită a organismului în creștere față de unii agenți toxici sunt argumente suficiente pentru a explica necesitatea excluderii copiilor de la această activitate, ori câte măsuri de protecție s-ar lua.

Folosirea mănușilor de protecție este obligatorie. De asemenea, este absolut necesară spălarea mâinilor cu apă și săpun după lucru și înainte de a mânca, fuma. Ducerea mâinilor la ochi, gură, nas pe tot timpul lucrului este interzisă.

Ultima observație se referă la interzicerea de a arunca apa în care se spală plantele toxice în iazurile, bălțile, lacurile din care se hrănesc animalele domestice și sălbatice [4,5,6].

I.3. Forme farmaceutice utilizate în fitoterapie

Pentru ca plantele medicinale să fie accesibile celor ce le folosesc, s-a recurs la forme de utilizare a lor în condiții casnice, fără nici un fel de dificultate.

Pentru a obține substanțele medicamentoase din droguri, se pot utiliza diferite procedee de preparare ca: infuzie, decocție, macerație, tincturi care în general se bazează pe extracția principiului sau a grupului de principii active, folosindu-se dizolvanți ca: apa, vinul, alcoolul, oțetul, uleiul. Odată cu principiul activ se extrag și unele substanțe secundare care uneori au proprietatea de a mări efectul terapeutic al drogului.

Cele mai simple forme de utilizare în uz intern ale plantelor medicinale sunt:

Ceaiurile medicinale care se pot prepara prin infuzie, decoct și macerare.

Infuzia este forma cea mai obișnuită de extracție a substanțelor active din plantele medicinale. Poate fi: infuzie la rece și infuzie la cald.

Infuzia la rece se prepară lăsând planta proaspătă sau uscată fărâmițată să stea acoperită cu apă rece timp de 6 până la 16 ore. După acest timp, se amestecă conținutul și se strecoară. Se bea rece sau ușor încălzit.

Infuzia fierbinte se acoperă planta proaspătă sau uscată cu apă clocotită. Se acoperă vasul și se lasă să infuzeze cu planta 3-10 minute, după care se strecoară. Infuzia se recomandă a fi preparată din flori sau părți de plantă cu țesuturi friabile. Unele droguri ca florile de tei, mușețel, frunze de mentă se prepară numai prin infuzie, deoarece prin fierbere principiul lor activ (uleiul volatil) dispare.

Maceratul este o soluție extractivă apoasă, care se obține din plante la temperatura mediului ambiant. Acest procedeu este utilizat pentru speciile care se extrag la rece, ca de exemplu: valeriană, nalbă, vâsc. Produsul vegetal fragmentat sau întreg se menține în contact cu apa timp de o oră până la 12 ore și se agită din când în când. Soluția obținută se filtrează prin tifon și se administrează în aceeași zi.

Decoctul este o soluție extractivă apoasă obținută la cald din materia primă vegetală fragmentată. Se pune la fiert împreună cu cantitatea de apă prescrisă și se lasă timp de 30 de minute . Soluția extractivă apoasă se filtrează, se lasă apoi să mai infuzeze încă 10 minute. Acest procedeu se utilizează în cazul materiilor prime vegetale cu consistență dură: rădăcini, scoarțe și unele fructe cu semințe.

Tinctura este o soluție hidroalcolică care se obține la temperatura camerei. Această formă farmaceutică se obține prin macerarea materiei prime vegetale în alcool etilic de 40-70 de grade.

Pentru prepararea tincturii se folosește planta proaspătă sau uscată, cu excepția valerianei. Este preferabil ca pentru prepararea tincturii să se întrebuințeze planta proaspătă.

Se taie bucăți planta, rădăcina se taie felii, florile se desfac petală cu petală, fructele se strivesc ușor. Apoi se pun într-un vas, care se poate închide ermetic, se acoperă planta cu alcool. Se lasă vasul la temperatură moderată și se agită zilnic. Se lasă la macerat conform prescripțiilor. După aceea se presează planta, se strecoară dacă este necesar. Deși tinctura se poate păstra timp îndelungat, se recomandă, totuși, să se prepare anual. Se administrează sub formă de picături, luate cu apă, ceai.

Pulberea de plantă se obține pisând planta într-un mojar sau măcinând-o în râșniță, dacă vrem să obținem o pulbere mai fină. Pulberea nu se păstrează timp îndelungat, deoarece substanțele aromatice conținute se evaporă foarte ușor. Pulberea se administrează, de obicei, dizolvată în apă, lapte, supă sau alte lichide.

Siropurile medicinale sunt soluții extractive apoase la care se adaugă zahăr (640 g zahăr la 360 ml lichid). În general, siropurile din plante medicinale se prepară dizolvând zahărul într-o soluție ce conține substanțele medicamentoase aflate în drog (macerate, infuzii, decocturi). Dizolvarea zahărului se face la rece sau la cald.

Apa care se evaporă în timpul fierberii se completează cu apă fierbinte. Siropurile se strecoară (filtrează) fierbinți prin tifon, direct în sticle uscate de capacitate mică, se completează bine și se astupă imediat. Se păstrează la rece.

Vinul medicinal este o formă farmaceutică care se obține din materii prime vegetale fragmentate. Se folosesc 30-50 g de drog la un litru de vin vechi și de bună calitate. Macerarea se face la temperatura camerei. După 7-8 zile se strecoară. Se lasă în repaus 24 ore, apoi se adaugă zahărul după gust. Vinurile medicinale sunt administrate intern, pentru a stimula pofta de mâncare. Se administrează cu jumătate de oră înainte de masă. Vinurile medicinale nu se administrează persoanelor care au gastrită hiperacidă, hipertensivilor și celor cu afecțiuni hepatice. De asemenea, nu se vor administra copiilor.

Ca forme de uz extern se întâlnesc următoarele forme de administrare ale plantelor medicinale:

Oțeturile medicinale (aromatice). Se prepară prin macerarea plantelor medicinale mărunțite în oțet de vin, în cantitate de 50-100 g plante la un litru de oțet. Timpul de macerare este de 7-8 zile după care se filtrează prin tifon, iar la sfârșit conținutul tifonului se presează. Oțeturile medicinale se administrează numai în uz extern.

Uleiurile medicinale. Pentru prepararea extractelor uleioase de plante medicinale, se utilizează, în special, florile în afară de scopurile medicinale, uleiurile se întrebuințează și pentru îngrijirea pielii. Cel mai valoros ulei este cel de sunătoare, dar se poate prepara și din flori de mușețel, levănțică, cimbrișor, rozmarin. Extractele uleioase se pot amesteca câte două sau câte trei. Uleiurile se păstrează în recipiente etanșe. Pentru prepararea extractelor uleioase se întrebuințează doar ulei de măsline sau de floarea-soarelui de bună calitate obținute prin presare la cald. Vasul în care s-au pus la macerat florile, se așează într-un loc ferit de soare, timp de 4-6 săptămâni, agitându-se zilnic conținutul. După scurgerea timpului necesar se presează plantele și se strecoară uleiul prin pânză. Uleiul rămas se lasă să se sedimenteze. Se păstrează la loc întunecat.

Inhalația se obține din plante medicinale bogate în uleiuri volatile care se pun în vase de porțelan, peste care se adaugă o anumită cantitate de apă clocotită. Vaporii de apă saturați în uleiuri volatile acționează când pătrund prin inhalare în căile respiratorii.

Gargarisme se prepară ca infuzie sau decoct din plante medicinale folosindu-se sub formă de gargară în stomatite, afte, amigdalită, abcese dentare, etc.

Cataplasmele se mai numesc și comprese, se utilizează extern acestea se obțin din soluții apoase sau hidroalcoolice.

Cataplasma se aplică direct pe piele pentru a se obține un efect revulsiv, emolient sau antiinflamator. În acest mod se aplică și măștile cosmetice [4,6,7,8,9].

CAPITOLUL II

ORIGINE. ISTORIC. RĂSPÂNDIRE. UTILIZĂRI

II.1. Cercetări pe plan mondial privind Portulaca oleracea L.

Portulaca oleracea L. face parte din familia Portulacaceae și este o plantă anuală, erbacee, comestibilă și medicinală, terofită se întâlnește prin grădini, curți, pe lângă ziduri mai este întâlnită prin locuri cultivate și pe lângă drumuri. Este originară din cea mai mare parte a Lumii Vechi înspre Africa de Nord spre Orientul Mijlociu și India, Europa de Sud și Bazinul Mediteranean. Se mai numește iarbă grasă, floare de piatră, iarbă grasă de grădină, pita porcului, dragoste, grașiță, iarba tunului. Această plantă este cunoscută încă din antichitate.

Portulaca oleracea L. este numele speciilor lui Varro, după asemănarea frunzelor cu ale speciei Peplis portula. Pe meleagurile asiatice și în Bazinul Mediteranean este cultivată ca și mirodenie. În Orientul Mijlociu grașița combinată cu alte legume verzi și cu iaurt este servită ca garnitură pentru carnea friptă. În Turcia este folosită la prepararea tocănițelor de miel și a produselor de patiserie iar în Mexic este adăugată în preparatele din carne de porc și în zona Mediteranei este utilizată la prepararea supelor. În Albania și în Pakistan se prepară ca și spanacul iar în Portugalia este un ingredient popular în supe. În Grecia este folosită pentru prepararea salatelor tradiționale numită „horiatiki” alături de roșii, branza feta, usturoi și ulei de măsline [10,11].

În ultimii douăzeci și cinci de ani au apărut numeroase studii în special în Europa cu privire la producția și consumul de alimente în Grecia arhaică și clasică. Dieta greacă veche nu mai este studiată de simpozioanele greci așa cum s-a descris de Platon și Xenofob, iar problemele legate de producția și prelucrarea diferitelor produse alimentare au fost adăugate cercetării moderne. Cercetătorii arheologi se bazează pe surse literare ca texte antice în produsele alimentare. Dovezile literare reprezintă o sursă prețioasă de informații dar poate induce și erori. Oricare ar fi motivul, poemele homerice par a construi un regim alimentar special care diferă de elementele de probă în evidența arheologică a ceea ce oamenii au mâncat la acel moment.

Portulaca oleracea L. este o plantă anuală cu frunze cărnoase și flori mici . Această plantă este foarte comună în Grecia și crește în grădini. Aceasta produce semințe mici negre care sunt comestibile.

Theophras, părintele botanicii numește grașița ca una din plantele de vară care se seamană în luna aprilie. În medicină Portulaca oleracea L. a fost foarte mult apreciată în antichitate. Conform lui Dioscoride migrenele, problemele respiratorii, indigestia și alte dificultăți digestive pot fi ușor ameliorate prin consumul de grașiță. Planta este o sursă excelentă de acizi grași conține omega 3 și poate fi folosită ca medicament în tratarea hipertensiunii arteriale, coagularea sângelui sau în inflamații [12].

Portulaca oleracea L. este foarte cunoscută în medicina chineză aceasta apare și în Farmacopeea chineză. Au fost găsite unele componente bioactive cum ar fi acidul cafeic (CA), hesperidina (HP) acidul ferulic (FA), acidul p-cumaric (p-Ca). Aceste componente bioactive contribuie la mai multe acțiuni farmacologice cum ar fi hesperidina pentru scăderea nivelului de colesterol la șobolan iar acidul cafeic inhibă progresia tumorii și acțiunea antioxidantă la fel ca și acidul ferulic iar acidul p-cumaric pentru acțiunea antibacteriană și efectele antifungice [13].

Portulaca oleracea L. merită o atenție specială din partea agricultorilor dar și a nutriționiștilor deoarece, este o buruiană comună. Multe feluri de Portulaca oleracea L. care se găsesc sub diferite denumiri cresc în mare parte în diferite regiuni climatice. Este de asemenea utilizată pentru gătit, în medicină se folosește pentru tratamentul arsurilor, dureri de cap, precum și a bolilor legate de intestin, stomac, tuse și artrită. Este utilizată ca purgativ, emolient, relaxant muscular. Iarba grasă a fost de asemenea utilizată în tratamentul osteoporozei și a psoriazisului. Cercetări recente au demonstrat că Portulaca oleracea L. are o calitate nutritivă decât principalele legume cultivate cu conținut ridicat de beta caroten, acid ascorbic și acid alfa linoleic. În plus Portulaca oleracea L. a fost descrisă ca un aliment puternic deoarece, are ridicate proprietăți nutritive și antioxidante. Este populată în medicina tradițională în China pentru tratamentul hipotensiunii arteriale și a diabetului zaharat. Din punct de vedere științific nu este dovedită că are efect antidiabetic dar oamenii o folosesc în acest scop. Un experiment a fost efectuat pentru extracția polizaharidelor din Portulaca oleracea L. pentru a investiga efectele hipoglicemiante a acestor constituienți cu teste pe animale pentru utilizarea acestei plante în tratamentul diabetului. Portulaca oleracea L.este o sursă bogată de acid alfa linoleic.

Acidul alfa linoleic este un acid gras care joacă un rol important în creșterea și dezvoltarea umană și în prevenirea bolilor. S-a demonstrat că Portulaca oleracea L. conține de cinci ori mai mult acid gras omega 3 decât spanacul.

Acizii grași omega 3 aparțin unui grup de acizi grași polinesaturați esențiali pentru creșterea umană, dezvoltarea, prevenirea numeroaselor boli cardiovasculare precum și pentru întreținerea sistemului imunitar. Corpul nostru nu sintetizează acizi grași omega 3. De aceea acizii grași trebuie consumați dintr-o sursă de dietă. Peștele este cea mai bogată sursă de acizi grași omega 3. Planta a fost identificată recent ca fiind cea mai bogată sursă vegetală de acid alfa linoleic.

Lipsa de surse alimentare de acizi grași omega 3 a condus la un nivel tot mai mare de interes pentru a introduce Portulaca oleracea L. ca o nouă legumă cultivată. Aceasta înflorește în numeroase locații biogeografice din întreaga lume și este extrem de adaptabilă la multe condiții adverse cum ar fi seceta și condiții cu deficit de nutrienți.

Este raportată că a fost o legumă comună a Imperiului Roman, însă originea ei nu este dovedită dar existența acestei plante este raportată în urmă cu 4000 de ani . Tulpinile suculente și frunzele cărnoase ale plantei reflectă faptul că aceasta poate avea originea și adaptarea la clima deșertică din Orientul Mijlociu. Grașița poate fi găsită în Europa, Africa, America de Nord, Australia și Asia.

Este bogată în vitamina A care este un antioxidant natural. Portulaca oleracea L. este planta care conține cel mai mare conținut de vitamina A printre legumele cu frunze verzi.

Aceasta conține de asemenea, vitamina C, complexul de vitamine B precum riboflavină, niacin și piridoxină. Grașița oferă cele mai ridicate minerale alimentare cum ar fi potasiu (494 mg/100 g) urmat de magneziu (68 mg/100g), calciu (65 mg/100 g), fosfor (44 mg/100 g), și fier ( 1,99 mg/100 g). Portulaca oleracea L. ar putea aduce beneficii de sănătate considerabile pentru dieta vegetariană și alte diete unde consumul de ulei de pește este exclus. Analiza științifică a componentelor sale chimice arată că această buruiană comună are o valoare nutritivă mai puțin frecventă fiind una dintre potențialele alimente pentru viitor.

Prezența conținutului ridicat de antioxidanți (vitamina A și C, alfa-tocoferolul, beta-carotenul și glutationul), acizii grași omega 3, efectele sale de vindecare și antimicrobiene plăgilor precum și utilizarea sa tradițională în tratamentul local al stărilor inflamatorii sugerează că Portulaca oleracea L. este un candidat foarte probabil ca ingredient cosmetic util [14].

Cercetări recente au arătat că grașița este o sursă bogată de acizi grași omega 3, ceea ce este important în prevenirea atacului de cord și întărirea sistemului imunitar.

Extractele apoase de Portulaca oleracea L. nu au prezentat efecte citotoxice și genotoxice și a fost certificat în condiții de siguranță pentru un consum zilnic ca legume. Aceste efecte benefice ale acestei buruieni valoroase poate fi atribuită prezenței diferiților antioxidanți bioactivi și fenolici. Consumul de flori și legume bogate în antioxidanți contribuie la prevenirea proceselor degenerative cauzate de stres oxidativ.

Iarba grasă merită atenție specială din parte agricultorilor dar și a nutriționiștilor. Este o plantă comună în culturile de câmp. Planta a fost studiată în detaliu ca o buruiană, dar se cunoaște foarte puțin despre producția sa ca o cultură alimentară și efectele condițiilor culturale pe valoarea sa nutritivă, cu toate că au existat unele studii efectuate pentru a determina cele mai bune condiții de cultură pentru a obține niveluri mai ridicate de acizi grași și niveluri mai scăzute de acid oxalic în frunze. Tulpinile și frunzele plantei sunt suculente și comestibile cu un gust ușor acid și sărat.

Aceasta este o alegere rezonabilă datorită proprietăților sale nutritive și antioxidante ca alimentație umană, hrană pentru animale și utilizarea medicală. O dietă regulată cu antioxidanți poate reduce riscul unor boli grave. Dietele bogate în fructe și legume au fost întotdeauna asociate cu beneficii pentru sănătate, dar mecanismul lor a devenit clar abia în ultimele decenii. Are o valoare nutritivă mai mare decât alte legume datorită acidului gras omega 3, alfa tocoferol, acid ascorbic, beta-caroten și glutation [15].

Arabii o considerau o plantă binecuvântată deoarece se folosea pentru vindecarea rănilor, a frisoanelor, constipației sau ochi inflamați. Unii cercetători au descoperit că frunzele de Portulaca oleracea L. pot vindeca litiaza renală sau biliară, tulburările de somn și avitaminozele. De asemenea, Portulaca oleracea L. a fost folosită în secolul al XIX de către călugării ruși aceștia o consumau ca sedativ.

Medicul grec Hipocrate a descoperit foarte multe utilizări curative ale plantei: boli de rinichi, viermi intestinali, diabet, hemoroizi, conjunctivite, migrene, dureri de stomac. Portulaca olearacea L. mai era utilizată de către egipteni pentru sănătate aceștia o foloseau în timpul verii pentru a se proteja de arșiță și pentru a-și potoli setea mâncau lăstarii plantei [16,17].

Iarba grasă este cel mai bine utilizată pentru consumul uman ca legumă verde bogată în minerale și acizi grași omega 3. Acidul gras omega 3 este un precursor al unui grup specific de hormoni (prostaglandine) și pot oferi protecție împotriva bolilor cardiovasculare, cancer și o serie de afecțiuni cronice pe tot parcursul vieții umane. Activitatea scăzută a enzimelor hepatice , ALT, AST, y-GT și ALP în grupul tratat cu Portulaca oleracea L. indică rolul său de protecție împotriva leziunilor hepatice.

Scade nivelul de uree, acid uric și creatinină în tratamentul animalelor cu Portulaca oleracea L. poate datorită potențialului său antioxidant [17].

Portulaca oleracea L. este o sursă bogată în elemente nutritive cum sunt antioxidanții și mineralele. Părțile plantei care sunt comestibile conțin niveluri ridicate de acizi grași omega 3 care se recomandă pentru o dietă sănătoasă. În muguri, tulpină și frunzele crude s-a constatat că conține niveluri ridicate de oxalat prin urmare acestea nu sunt recomandate pentru un consum regulat pentru persoanele care au tendința de a forma pietre la rinichi.

Odată ce oxalatul a fost absorbit va fi transportat la rinichi pentru a fi excretat în urină ca un produs rezidual. Cantitatea de oxalat excretată în urină este un factor de risc important în dezvoltarea de cristale de oxalat de calciu.

Este originară din Orientul Mijlociu și de asemenea crește în Statele Unite, Europa, Australia și China. Această legumă este căutată în toată Asia și Europa preparându-se ca salată sau fiartă. Aspectul și textura este similară spanacului atunci când este gătită. Are gustul acrișor și acid.

Caprele care sunt hrănite cu o dietă care conține numai grașiță arată că rinichii și ficatul sunt afectate și că acestea pot muri în termen de 15 zile până la 45 de zile . Oxalatul poate fi găsit ca forme solubile și insolubile în plante.

Sărurile solubile se formează atunci când se leagă cu oxalat de potasiu, sodiu și magneziu (oxalatul de magneziu este mai puțin solubil decât sărurile de potasiu și sodiu), în timp ce sărurile insolubile sunt produse atunci când se leagă cu oxalat de calciu și fier. În cele din urmă, oxalatul poate fi, de asemenea, găsit liber. În general, rezultatele acestui experiment confirmă că gătită planta se reduce conținutul de oxalat solubil al țesutului prelucrat. Pierderea de oxalat solubil în gătit a fost de până la 33,5% în frunze și 18% din tulpini, cele două părți comestibile ale plantei.

Cele două tratamente, cu punct de fierbere pentru o perioadă scurtă de timp și de decapare ar putea permite o creștere a consumului de plantă într-o dietă sănătoasă, deoarece riscul de formare a pietrelor la rinichi care rezultă dintr-un aport mare de oxalați solubile și scăderea biodisponibilității minerale pare să fie redus prin aceste tratamente. Mai mult decât atât, consumul de plantă fiartă sau murată în mod corespunzător ar furniza o sursă valoroasă de acizi grași omega 3 și alte elemente nutritive, nu numai în dietele societății occidentale, ci și în țările în care malnutriția este larg răspândită [18].

II.2. Portulaca oleracea L. în fitoterapie și medicina populară

Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană tradițională. Principiile active au proprietăți antiscorbutice, emoliente, vermifuge, diuretice, coagulante. Conțin vitamina C care combate scorbutul, relaxează țesuturile și scade starea inflamatorie acționând benefic asupra inflamațiilor tubului digestiv. Provoacă eliminarea viermilor intestinali, acționează procesele de eliminare a toxinelor pe cale gastointestinală, renală și prin glandele sudoripare. Acționează asupra epiteliului renal mărind cantitatea de urină eliminată în timp.

Tratament cu frunze, flori și tulpini de Portulaca oleracea L.

Portulaca oleracea L. este utilizată în afecțiuni renale acute și cronice, asociate cu litiază renală, edeme, diabet.

Preparare: o lingură de plantă mărunțită se fierbe în 250 ml apă timp de 7 minute. Se lasă la infuzat timp de 2 ore. Se strecoară și se admininstrează de 3 ori pe zi câte 50-75 ml.

Grașița mai poate fi utilizată în afecțiuni oculare, spasme musculare. Toate părțile plantei (tulpini, frunze, flori) se spală în apă. Se toacă mărunt planta și se pune la infuzat în 500 ml apă clocotită timp de 30 de minute. Se aplică comprese pe locurile afectate și se țin 25-30 de minute.

De asemenea, se mai utilizează în voma cu sânge. Se pune la fiert un pahar de boabe de orez și jumătate de pahar de frunze verzi într-un litru de apă timp de 25 de minute. Se administrează câte 100 ml la fiecare 30 de minute.

Portulaca oleracea L. se utilizează în tratamentul mătreții și a seboreei. Se spală capul de două ori pe săptămână, cu infuzie preparată din 5 linguri de plantă uscată și un litru de apă clocotită.

Tratamente cu semințe de Portulaca oleracea L.

Semințele se culeg în lunile august-septembrie, acestea se utilizează pentru tratarea balonării și a insomniilor.

Mod de preparare: o linguriță de semințe se infuzează timp de 6 ore în 200 ml de apă fierbinte. Se administrează câte 2 linguri de două ori pe zi.

De asemenea, cu semințele de Portulaca oleracea L. se pot trata boli de ficat, de colecist și dureri ale articulaților.

Mod de preparare: în 200 ml de apă ferbinte se infuzează timp de 4 ore un amestec din 20 g grașiță tocată și 2 g de semințe de plantă pisate. Se administrează câte 2 linguri de patru ori pe zi, în cure de 6 săptămâni, cu pauze de 10 zile între cure. Din infuzia combinată se aplică și comprese pe locurile dureroase.

Grașița se mai poate utiliza și în tratamentul psoriazisului. Preparare: o lingură de semințe pisate se macerează în 150 ml ulei de brusture. Se tamponează zona afectată.

Din această plantă se mai prepară și suc care se folosește în tratamente interne și externe. Sucul se stoarce din toată planta, mai puțin din rădăcini, aceasta trebuie sa fie spălată bine și scuturată de apă. Se administrează câte o lingură de 3-4 ori pe zi, înainte de masă.

Sucul de grașiță se utilizează și pentru mușcăturile de șerpi și înțepături de insecte. Sucul este benefic și pentru mămicile care suferă de mastită. În terapiile populare se utilizează pentru a elimina negii, pentru furunculoză, flegmoane. O metodă din bătrâni recomandă folosirea sucului în cure de 10 zile în tratamentul leucoreei. Preparare: în 200 ml de apă rece, se infuzează timp de 2 ore 40 de grame de iarbă grasă mărunțită. Masa verde se stoarce bine. În suc se bat apoi 2 albușuri de ou crude. Amestecul se bea în 2-3 reprize în timpul zilei, puțin încălzit [19,20].

Portulaca oleracea L. reprezintă de asemenea o sursă importantă în antioxidanți, acid ascorbic, beta caroten și glutation. Planta a fost descrisă ca fiind un aliment de putere a viitorului deoarece are numeroase proprietăți nutritive și antioxidante ridicate. În zonele în care această plantă este mâncată există o incidența scazută a cancerului și a bolilor de inimă. Iarba grasă are în compoziție mulți aminoacizi cum ar fi izoleucina, leucina, lizina, metionina, valina, tirozina.

De asemenea, are efect antisetic, antidiuretic, analgezic, antiinflamator, antifungic și efect antifertilitate. Aceasta mai conține molecule active pentru tratamentul unor boli parazitare [17].

II.3. Polygonum aviculare L. în fitoterapie și medicina populară

Polygonum aviculare L.este o plantă cunoscută din antichitate pe toate continentele. Este o plantă medicinală folosită de peste 2000 de ani în Europa și Asia, pentru efectele sale puternice de la cele diuretice la cele pozitive pentru afecțiunile respiratorii [21].

În galenoterapia veche, Polygonum aviculare L.este cunoscut sub numele de Herba Polygoni sau Herba Centumondi. Medicina populară a folosit planta contra răcelii, diareei, bolilor de rinichi, reumatismului, hemoroizilor. Cu câțiva ani în urmă s-a descoperit că planta se folosește și pentru a trata ulcerul gastric și ulcerul duodenal.

Polygonum aviculare L. se folosea ca plantă tinctorială pentru vopsitul firului în albastru [22].

Polygonum aviculare L. o plantă medicinală, de la care se utilizează partea aeriană și care înflorește din mai până în septembrie, este bogat în săruri minerale, tanin, mucilagii, vitamina C și acid salicilic și este folosit mai ales pentru tratarea afecțiunilor rinichilor, are efect hemostatic și calmant [23].

În provincia Azerbaidjan din Iran unii vindecători folosesc extractul de Polygonum aviculare L. pentru a trata cancerul. Extractul de troscot are efect inhibitor puternic asupra proliferării celulare și induce moartea celulelor apoptice în celulele cancerului de sân. Fenolii și flavonoidele care se găsesc în plantă au efecte biologice multiple, cum ar fi acțiunea antitumorală, antioxidantă și au o varietate mare de proprietăți medicinale. Această plantă are acțiune antioxidantă și antitumorală [24].

Părțile aeriene ale plantei au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară, cultă și tradițională. Principiile active au însușiri astringente, antidiareice, diuretice, hipotensive și mineralizatoare. Precipită proteinele din conținutul intestinal și diminuează afecțiunile inflamatorii. Acționează asupra epiteliului renal, favorizând creșterea cantității de urină eliminată. Planta este indicată ca antiinflamator în combaterea reumatismului, ulcer stomacal, hemoragii intestinale, gută, tuberculoză, afecțiuni ale aparatului cardiovascular.

Troscotul se utilizează ca medicament în anumite boli interne:

Bolile aparatului urinar: nefrite, cistite

Bolile aparatului locomotor: osteoporoză

Bolile aparatului digestiv: gastrite, esofagită de reflux, diaree.

Bolile aparatului respirator: traheite, bronșite.

Boli reumatice. Siliciul organic din troscot are un rol important în formarea țesutului conjunctival, al ligamentelor și cartilajelor deoarece acestea sunt cele mai afectate în boala reumatismală.

Soluțiile extractive din troscot (infuzie sau decoct) ajută la atenuarea ridurilor deoarece siliciul organic pe care îl conține troscotul are un rol important în formarea elastinei și a colagenului. Planta se mai utilizează în răni, fisuri anale, hemoroizi aceasta are proprietăți hemostatice deoarece are în compoziție taninuri.

Preparate din Polygonum aviculare L.

Din Polygonum aviculare L. se pot obține diverse forme farmaceutice, unele au ca solvent apa ceaiurile (infuzia și decoctul), alcoolul (tinctura) și vinul. Ceaiul de troscot se utilizează pentru tratarea reumatismului, afecțiunilor respiratorii, ulcerului gastric și afecțiunilor renale. Tinctura de troscot este folosită în afecțiuni precum obezitatea, guta, litiaza biliară, celulită, diabet, retenție urinară. Vinul de troscot se administrează în afecțiuni cardiace, hemoragii intestinale.

Infuzia

Preparare: 2 linguri de plantă măcinată se pune în 250 ml de apă fiartă apoi se lasă la infuzat timp de 30 de minute, iar la urmă se filtrează. Se recomandă să se consume 2 căni pe zi.

Decoctul

Mod de preparare: 4 linguri de troscot uscat și mărunțit se pune într-un vas din inox în 500 ml apă apoi se fierbe timp de 30 de minute. Se poate filtra prin tifon sau vată medicinală, umectată. Inten se administrează 2 căni pe zi iar extern se folosește pentru tratarea diferitelor afecțiuni sângerânde.

Tinctura

Mod de preparare: 20 grame troscot uscat și măcinat se pun la macerat în 100 ml alcool, timp de 10 zile și se agită de 3 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, si se lasă la decantat timp de 6 zile în frigider. Se păstrează în flacoane din plastic sau sticlă prevăzute cu dop picurător.

Vinul

Mod de preparare: se cântăresc 100 g plantă uscată și mărunțită care se lasă să stea în contact cu un litru de vin alb timp de 30 de zile timp în care se agită de 3 ori pe zi. Apoi după cele 30 de zile, vinul se filtrează și se pune în flacoane. Se administrează 30 ml de 2 ori pe zi, înainte de masă [25,26].

CAPITOLUL III

ELEMENTE DE MORFOLOGIE VEGETALĂ

III.1. Poziția taxonomică a speciei Portulaca oleracea L. [27,28,29,30]

III.2. Variabilitatea genului Portulaca L.[31,32]

Cele mai reprezentative specii Portulaca din țara noastră sunt următoarele:

Fig. 3. Portulaca grandiflora Hook. (agurijoară) Fig. 4. Portulaca oleraca L. (grașiță)

III.3. Date din literatura de specialitate despre Portulaca oleracea L.

Potulaca oleracea L.- caractere morfologice

Portulaca oleracea L. (iarba grasă) – este o specie anuală, erbacee, cosmopolitan, mezofită. Această plantă este întâlnită pe lângă drumuri, ziduri, prin curți prin locuri cultivate. Se mai numește buruiană grasă, grașiță, dragoste, floare de piatră, iarba-porcului, pita-porcului [33].

Portulaca grandiflora L. (floarea de piatră), o plantă cu flori mici, colorate, extrem de iubitoare de căldură, ce crește excelent în zonele cele mai expuse la soare din grădină. Luciul petalelor sale reflectă strălucirea soarelui realizând un contrast foarte frumos cu frunzele sale suculente și de un verde crud. Este o floare originară din America și este întâlnită în grădini sub forma unui covor multicolor în zonele însorite, pe marginile aleilor [34].

Genul Portulaca este reprezentat în România de specia Portulaca grandiflora L. și Portulaca oleracea L. Este cunoscută în engleză sub denumirea de mușchi-trandafir și în română floare furată ca Portulaca grandiflora L. Este adesea cultivată în mediul rural sau urban pe soluri nisipoase în zonele însorite, pentru flori mari și frumos colorate. În afară de a fi o plantă decorativă această specie pare să nu aibe alte utilizări descrise în literatura de specialitate. Aceasta se răspândește cu ușurință, motiv pentru care este foarte căutată de către grădinari.

Portulaca grandiflora L. este utilizată în medicina tradițională orientală pentru calmarea durerilor în gât pentru iritații ale pielii și de asemenea pentru detoxifiere. Există totuși un numar mic de studii științifice cu privire la acțiunile anti-mutagene, în vitro stimulare limfocitară și asupra acțiunilor analgezice ale Portulaca grandiflora L. Literatura de specialitate publicată conține puține date referitoare la compoziția chimică a specie [35].

Portulaca oleracea L.- compoziție chimică [33,34,35].

Conform bazei de date fitochimice și etnobotanice Dr. Duke, compoziția stabilită pe diferitele părți ale plantei se prezintă astfel:

PĂRȚILE AERIENE:

Substanțe carotenoide

Vitamina C

Vitamina B1

Carbohidrați

Acizi grași linoleici

Substanțe flavonoide

Acizi grași oxalic

Substanțe saponine

Alcaloizi

Apă

SEMINȚELE:

Acizi grași superiori de tipul acidului palmitic, linoleic și oleic

SEMINȚELE ȘI FRUNZELE PROASPETE:

Noradrenalină

Tabelul nr. 1

Portulaca oleracea L. – caractere morfologice [33,36,37]

Tabelul nr.2

Compoziția procentuală de principii active conținute de Portulaca oleracea herba [14,38]

III.4. Poziția taxonomică a speciei Polygonum aviculare L. [29,30,39,40,41]

III.5. Variabilitatea genului Polygonum L. [31,32]

Cele mai reprezentative specii Polygonum de pe glob sunt următoarele:

Fig. 5. Polygonum arenastrum Boreau. Fig. 6. Polygonum aviculare L.

Fig. 7. Polygonum maritimum L. Fig. 8. Polygonum maritimum L.

Fig. 9. Polygonum mite Schrank. Fig. 10. Polygonum patulum Bieb.

III.6. Date din literatura de specialitate despre Polygonum aviculare L.

Polygonum aviculare L.- caractere morfologice

Descrierea specie. Este o plantă ierboasă, anuală, mică care crește pe întreg teritoriul țării prin locuri necultivate și cultivate. Are tulpina uneori culcată pe pământ sau ascendentă ramificată și acoperită cu frunze alterne până la vârf și rădăcină care este pivotantă. Frunzele sunt mici, eliptice sau lanceolate, cu marginile ușor îndoite în jos, iar florile hermafrodite regulate pentamere, așezate câte 3-5 la subțioara frunzelor, sunt mici, scurt pedunculate, de culoare alb-verzuie sau roșietică având un periant simplu, petaloid, cu 5 piese dispuse într-un singur verticil, iar androceul din 8 stamine, fructul este o achenă; înflorește din mai până în septembrie.

Produsul vegetal medicinal este reprezentat de părțile aeriene, cunoscut sub mai multe denumiri: Herba Polygoni avicularis

Herba Centumnodi

Herba Homeriana

Herba Sanguinalis

Acestea sunt recoltate prin smulgerea plantei și îndepărtarea rădăcinii în timpul înfloririi. Uscarea se face în strat subțire în poduri acoperite cu tablă și aerisite.

Acțiunea farmacologică: antidiareică datorită taninului, hipotensivă datorită taninurilor, astringent [42,43,44].

Tabelul nr. 3

Polygonum aviculare L. – caractere morfologice

Polygonum aviculare L.- compoziție chimică [22]

Conform Enciclopediei plantelor, scrisă de Constantin Pârvu, compoziția chimică stabilită pentru partea aeriană de troscot, Poligonii aviculare herba, este următoarea:

flavonoide (aviculoarozida)

acid silicic total (1%, liber sau combinat, din care 0,8-0,20% acid silicic solubil pentru decocție)

tanin ( 3-4%)

pigmenți flavonici ( avicularozide, campheritrozida)

rezine

ceruri, grăsimi

zaharuri

mucilagii

derivați antrachinonici

vitamina C

urme de ulei volatile

CAPITOLUL IV

PARTEA EXPERIMENTALĂ

În partea experimentală a acestei lucrări se va prezenta studiul farmacobotanic al unor populații aparținătoare genului Portulaca L. și Polygonum L. Speciile identificate și analizate sunt Portulaca oleracea L. și Polygonum aviculare L., recoltate din flora spontană a județului Bihor.

Scopul lucrării este realizarea unui studiu cât mai aprofundat, justificat de existența unor date și informații sumare, privind aceste două specii, precum și de necesitatea cunoașterii a noi resurse naturale medicinale, care încă nu au fost cercetate.

Rezultatele unei asemenea cercetări sunt utile pentru cei implicați în studiul plantelor și celor interesați de domeniul atât de vast al observației microscopice, informații care contribuie la dezvoltarea cunoașterii în domeniu.

IV.1. ANALIZA CALITATIVĂ A PRODUSULUI VEGETAL SUPUS STUDIULUI

IV.1.1. RECOLTAREA

S-au identificat două specii Portulaca oleracea L. din genul Portulaca L. și Polygonum aviculare L., din genul Polygonum L.

Cele două specii Portulaca oleracea L. și Polygonum aviculare L., au fost recoltate din flora spontană a județului Bihor, din diferite zone nepoluate. Plantele au fost culese pe timp uscat, după amiaza, în timpul înfloririi, în lunile august-septembrie 2015. Recoltarea s-a făcut cu ajutorul unei foarfeci, cu care am tăiat în bucăți mai mici organele vegetative, pentru a putea fi analizate mai ușor. Orice parte a plantei care prezenta pete, mușcături de insecte sau erau veștejite și deteriorate, au fost îndepărtate. S-au recoltat doar plantele sănătoase și curate.

IV.1.2. OBȚINEREA PRODUSULUI VEGETAL

Portulaca radix și Polygoni avicularis radix, s-au recoltat rădăcinile, de la ambele specii, scuturate de pământ și spălate. Proveniență, Bihor, 2015.

Portulaca oleracea herba și Polygoni avicularis herba, părțile aeriene, recoltate în timpul înfloririi. Proveniență, Bihor, 2015.

Portulaca oleracea folium și Polygoni avicularis folium, frunzele recoltate de la ambele specii, în timpul înfloririi. Proveniență, Bihor, 2015.

Portulaca oleracea flos și Polygoni avicularis flos, florile, recoltate în timpul înfloririi, Bihor, 2015.

Portulaca oleracea semen, semințele recoltate după perioada înfloririi, Bihor, 2015.

IV.1.3. CARACTERIZAREA PRODUSULUI VEGETAL

PORTULACA OLERACEA L.

Portulaca oleracea radix, reprezintă rădăcinile subțiri și rămuroase, de culoare brun deschis, de grosime variată, cu suprafață neregulată.

Portulaca oleracea herba, format din tulpini aeriene scurte și tărâtoare, sub formă de tufă, pe care se formează florile.

Portulaca oleracea folium sunt frunzele simple, cărnoase, ușor bombate și lucioase pe partea superioară, de culoare verde, asimetric cu nuanțe de roșu, pe marginea limbului.

Portulaca oleracea flos reprezintă florile mici, de culoare galbenă, recoltate de pe aceeași tulpină floriferă.

Portulaca oleracea semen, sunt semințele mici, de culoare neagră, recoltate din fructele plantei culese.

POLYGONUM AVICULARE L.

Polygoni avicularis radix, reprezintă rădăcinile subțiri și rămuroase, de culoare brun deschis, de grosime variată, cu suprafață neregulată.

Polygoni avicularis herba, format din tulpini aeriene, de diferite dimensiuni, târâtoare, plagiotrope, sau erecte, sub formă de tufă, pe care se formează frunzele și florile.

Polygoni avicularis folium sunt frunzele simple, nestipelate, dispuse altern, de culoare verde închis.

Polygoni avicularis flos, reprezintă florile mici, de culoare albă, cu nuanțe de galben, sau roz, pe marginea petalelor, recoltate de pe aceeași tulpină floriferă.

IV.2. EXAMENUL MACROSCOPIC

Conform FR. X. controlul macroscopic stabilește caracterele morfologice ale produselor vegetale, observate cu ochiul liber sau cu lupa, precum și cele care pot fi determinate prin perceperea mirosului și a gustului.

MOD DE LUCRU

Aspectul: se observă cu ochiul liber sau la lupă, comparându-se cu o mostră cunoscută. Se stabilește aspectul exterior și inferior, fața superioară și inferioară, consistența, duritatea, aspectul la pipăit, iar la unele produse tipul secțiunii transversale și raporturi dintre țesuturi.

Dimensiunile: se determină pe hârtie milimetrică, sau cu o riglă gradată (lungimea, lățimea și grosimea). Se apreciază în cm pentru majoritatea produselor (folosind rigla), în mm pentru fructe și semințe (folosind hârtie milimetrică).

Culoarea: se determină de obicei la produsul uscat la lumina zilei, pe cele două fețe.

Mirosul: se percepe pe produsul ca atare, zdrobit între degete (frunze, flori), sau pulverizat (rădăcină, scoarță). Mai rar se încearcă prin umectare cu apă.

Gustul: se stabilește pe produsul ca atare sau pe decoct. Datorită conținutului de substanțe toxice, în unele cazuri produsul nu se înghite, se elimină și se clătește gura cu apă [45,46].

Rezultatele analizei macroscopice asupra produselor vegetale constituite din: radix, herba, folium, flos, semen sunt redate în tabelele 4, 5.

Tabelul nr. 4

Portulaca oleracea L.- rezultatele analizei macroscopice

Fig. 11. Rădăcină de grașiță Portulaca oleracea L.

Fig. 12. Partea aeriană cu tulpini și frunze de grașiță Portulaca oleracea L.

Fig. 13. Frunze de grașiță Portulaca oleracea L.

Fig. 14. Frunze de grașiță Portulaca oleracea L.

Fig. 15. Frunze de grașiță Portulaca oleracea L.

Fig. 16. Semințe de grașiță Portulaca oleracea L.

Fig. 17. Semințe de grașiță Portulaca oleracea L.

Tabelul nr. 5

Polygonum aviculare L.- rezultatele analizei macroscopice

Fig. 18. Rădăcină de troscot Polygonum aviculare L.

Fig. 19. Tulpină de troscot Polygonum aviculare L.

Fig. 20. Frunză de troscot Polygonum aviculare L.

Fig. 21. Floarea de troscot Polygonum aviculare L.

IV.3. EXAMENUL MICROSCOPIC

Reprezintă o fază mai avansată a analizei calitative a produselor vegetale, urmărind stabilirea țesuturilor și elementele anatomice caracteristice ale secțiunilor și preparatelor clarificate din pulberi sau fragmente de produse. Caracterele anatomice ale diferitelor organe de plantă servesc, în unele cazuri și la precizarea poziției taxonomice a speciilor producătoare. Un produs vegetal poate fi supus examenului microscopic, în urma unei anumite prelucrări, în vederea obținerii unor preparate ce pot fi analizate la microscop. Preparatele microscopice se realizează prin metode diferite, în funcție de natura, starea produsului (întreg, fragment, sau pulverizat) și chiar după compoziția sa chimică.

Secțiunile transversale ale rădăcinilor, tulpinilor și frunzelor, cu un diametru până la 1 cm pot să cuprindă întreaga suprafață, iar în cazul în care acestea sunt mai groase, ele trebuie să fie alcătuite din fragmente care să conțină țesuturi și din zona centrală a produselor.

Controlul microscopic se poate efectua și pe produs vegetal pulverizat, prin zdrobire, sau măcinare, urmată de omogenizare prin cernere [46,47,48,49].

MOD DE LUCRU

Studiul microscopic la nivelul organelor vegetative (rădăcină, tulpină, frunză) s-a realizat pe secțiuni transversale, longitudinale și preparate obținute prin jupuire, clarificate și colorate. Identificarea și diferențierea structurii, a elementelor caracteristice (fibre mecanice, substanțe de rezervă, peri tectori, incluziuni ergastice solide) a fost posibilă prin colorarea diferită a membranelor celulare sub acțiunea coloranților de natură chimică: membrana celulozică este colorată în roșu, iar cea lignificată în galben.

Soluțiile folosite în microscopia optică sunt următoarele:

Soluția apoasă-amoniacală de roșu de Congo

Roșu de Congo 3 g

Apă distilată 100 ml

Hidroxid de amoniu conc. 5 ml

Soluția alcoolică de crisoidină

Crisoidină 0,1 g

Alcool etilic 96ș 12 ml

Soluțiile preparate se păstrează 2 zile, agitând. După dizolvare, cele 2 soluții se amestecă, se păstrează încă 2 zile la repaus, se filtrează și se aduce într-o sticlă de culoare brună. Amestecul se cunoaște în literatura de specialitate ca reactivul Genevez.

Secțiunile se colorează timp de 1-3 minute, apoi se spală colorantul în exces de mai multe ori cu apă distilată [45,48,49].

Preparatele sunt analizate la Microscop de analiză Optika B350.

Fig. 22. Laboratorul de Botanică farmaceutică, FMF Oradea

IV.3.1. SECȚIUNI MICROSCOPICE LA PORTULACA OLERACEA L.

IV.3.1.1. Structura anatomică a rădăcinilor

În secțiune transversală rădăcina are formă circulară. Succesiunea de țesuturi dinspre exterior spre interior este: rizoderma, scoarța și cilindrul central.

Rizoderma este formată dintr-un singur strat de celule, cu pereții subțiri, celulozici, strâns unite între ele, intens colorată în brun, îngroșată inegal.

Scoarța este formată din exodermă, scoarța propriu-zisă și endoderma. Primele 3 straturi ale scoarței, sub rizodermă, alcătuiesc exoderma care, în acest caz, fiind pluristratificată poartă numele de cutis. Portulaca oleracea radix prezintă o exodermă care nu se exfoliază, fiind strâns unită de scoarță. Celulele scoarței sau parenchimului cortical, au o formă oval-rotunjită, fără spații intercelulare, cu pereți subțiri și celulozici. Se evidențiază doar sporadic, câteva lacune de dimensiuni mici.

Stratul cel mai profund al scoarței poartă denumirea de endodermă și este format din celule strâns unite între ele, dispuse ordonat, având pereții radiari și intern îngroșați puternic cu lignină, în forma literei “U”. Unele celule ale endodermului și anume, cele situate în dreptul fasciculelor lemnoase nu suferă aceste îngroșări, rămânând cu pereții subțiri, celulozici și poartă numele de celule de pasaj, care permit transportul direcționat al sevei brute, dinspre perii absorbanți, spre vasele conducătoare lemnoase.

Cilindrul central sau stelul începe cu un strat de celule strâns unite între ele, cu pereții subțiri, celulozici și care alternează cu celulele endodermului, pe care se sprijină. Acest strat se numește periciclu.

Cilindrul central este dominat de țesuturile conducătoare, formate din fascicule conducătoare lemnoase și fascicule conducătoare liberiene, în număr de 6-8 dispuse alternativ.

În cadrul fasciculelor lemnoase se pot distinge vasele lemnoase care alcătuiesc protoxilemul dispuse în vecinătatea periciclului, cu diametrul mic și care reprezintă primele vase lemnoase formate în ontogeneză. Vasele lemnoase formate mai târziu prezintă un diametru mai mare, sunt dispuse spre partea centrală a cilindrului central și alcătuiesc metaxilemul.

Fasciculele conducătoare liberiene sunt alcătuite din vase liberiene, sau tuburi ciuruite. Protofloemul reprezintă cele mai tinere elemente liberiene, dispuse spre exterior iar metafloemul, vasele liberiene formate mai târziu, dispuse spre partea centrală (deosebirile dintre ele sunt mai puțin evidente).

Celulele parenchimatice dintre fasciculele conducătoare, alungite în sens radiar, reprezintă razele medulare primare. Partea centrală a rădăcinii este ocupată de un parenchim medular sau măduvă.

Fig. 23. Secțiune transversală prin rădăcina de Portulaca oleracea L.

IV.3.1.2. Structura anatomică a tulpinilor aeriene

În secțiune transversală tulpina are un contur sinuos și rotund-oval. Succesiunea de țesuturi dinspre exterior spre interior este: epiderma, hipoderma, parenchim fundamental și fascicule conducătoare libero-lemnoase.

Epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule, strâns unite între ele, cu pereții externi ușor bombați. Imediat sub epidermă este situată hipoderma, formată din 2-3 straturi de celule, cu pereții lignificați, care contribuie la mărirea rezistenței acestor tulpini.

Parenchimul fundamental se găsește în interior, fiind un țesut cu pereții celulozici, subțiri, care se colorează ușor în roșu, cu reactivul Genevez. În acest parenchim se găsesc dispuse, circular fasciculele libero-lemnoase.

La nivelul hipodermei și parenchimului fundamental am identificat prezența cristalelor minerale, de forma unor druze de oxalat de calciu. Acestea sunt dispuse neuniform și doar sporadic.

Fasciculele conducătoare sunt mixte, adică formate din țesut liberian, situat la exterior și țesut lemnos situat spre axul central al tulpinii. Țesutul liberian al fiecărui fascicul este alcătuit din vase liberiene, sau tuburi ciuruite și celule anexe. Țesutul lemnos al fasciculului este alcătuit din vase lemnoase și parenchim lemnos. Fiecare fascicul conducător este protejat de două arcuri de țesut sclerenchimatic, întotdeauna cel dinspre partea liberiană fiind mai dezvoltat.

Fig. 24. Evidențierea druzelor de oxalat de calciu din tulpina de Portulaca oleracea L.

IV.3.1.3. Structura anatomică a frunzelor

Portulaca oleracea L. prezintă frunze cu structură bifacială, adică doar o față a frunzei este luminată direct de razele solare și în consecință, această parte este colorată în verde mai închis, decât partea inferioară. Sub epiderma superioară se diferențiază parenchimul palisadic, format din celule fotosintetizante. Epiderma este formată dintr-un singur rând de celule, cu o cuticulă foarte dezvoltată, acoperită cu ceară. Mezofilul este alcătuit dintr-un țesut palisadic, bogat în cloroplaste, format din 2-3 rânduri de celule alungite, strâns unite între ele. Identificăm aici prezența unor celule mari, poliedrice, mai puțin bogate în clorofilă, cu diametrul mai mare decât celulele înconjurătoare, care conțin o cantitate mare de suc vacuolar și care alcătuiesc țesutul acvifer. În tot limbul foliar sunt prezente în număr foarte mare cristalele de oxalat de calciu dispuse sub forma unor druze.

Din punct de vedere histologic, cele două fețe ale limbului sunt diferite.

Fig. 25. Secțiune transversală prin frunza de Portulaca oleracea L.

Fig. 26. Evidențierea cristalelor minerale din frunza de Portulaca oleracea L.

IV.3.2. SECȚIUNI MICROSCOPICE LA POLYGONUM AVICULARE L.

IV.3.2.1. Structura anatomică a rădăcinilor

În secțiune transversală rădăcina de Polygonum aviculare L. are formă circulară. Succesiunea de țesuturi dinspre exterior spre interior este: rizoderma, scoarța și cilindrul central.

Rizoderma este formată dintr-un singur strat de celule, cu pereții subțiri, celulozici, strâns unite între ele, intens colorată în brun.

Scoarța este formată din exodermă, scoarța propriu-zisă și endoderma. Primele 3 straturi ale scoarței, sub rizodermă, alcătuiesc exoderma, sau cutis.

Endoderma este formată din celule strâns unite între ele, dispuse ordonat, având pereții radiari și intern îngroșați uniform cu lignin. Unele celule ale endodermului și anume, cele situate în dreptul fasciculelor lemnoase nu suferă aceste îngroșări, rămânând cu pereții subțiri, celulozici și poartă numele de celule de pasaj, care permit transportul direcționat al sevei brute, dinspre perii absorbanți, spre vasele conducătoare lemnoase.

Cilindrul central sau stelul începe cu un strat de celule strâns unite între ele, cu pereții subțiri, celulozici și care alternează cu celulele endodermului, pe care se sprijină. Acest strat se numește periciclu.

Țesuturile conducătoare, formate din fascicule conducătoare lemnoase și fascicule conducătoare liberiene, dispuse alternative, se pot evidenția ușor în interiorul cilindrului central.

În cadrul fasciculelor lemnoase se pot distinge vasele lemnoase cu diametrul mic (protoxilem) și vasele lemnoase cu diametru mai mare (metaxilemul).

Fasciculele conducătoare liberiene sunt alcătuite din vase liberiene, sau tuburi ciuruite. Protofloemul reprezintă cele mai tinere elemente liberiene, dispuse spre exterior iar metafloemul, vasele liberiene formate mai târziu, dispuse spre partea centrală (deosebirile dintre ele sunt mai puțin evidente).

Celulele parenchimatice dintre fasciculele conducătoare, alungite în sens radiar, reprezintă razele medulare primare. Partea centrală a rădăcinii este ocupată de un parenchim medular sau măduvă.

Fig. 27. Secțiune transversală prin rădăcina de Polygonum aviculare L.

IV.3.2.2. Structura anatomică a tulpinilor aeriene

În secțiune transversală tulpina de Polygonum aviculare L. are un contur neregulat, de formă trapezoidală. Succesiunea de țesuturi dinspre exterior spre interior este: epiderma, hipoderma, parenchim fundamental și fascicule conducătoare libero-lemnoase.

Epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule, strâns unite între ele, cu pereții externi ușor bombați. Imediat sub epidermă este situată hipoderma, alcătuită dintr-un clorenchim bine delimitat, cu celule bogate în clorofilă.

La acest nivel se pot observa niște aglomerări de celule, strâns unite între ele, repartizate organizat în hipodermă, în dreptul fasciculelor libero-lemnoase, ce alcătuiesc colenchimul salicifiat.

Parenchimul fundamental se găsește în interior, fiind un țesut cu pereții celulozici, subțiri, care se colorează ușor în roșu, cu reactivul Genevez. În acest parenchim se găsesc dispuse, fasciculele libero-lemnoase. Fasciculele conducătoare sunt mixte, adică formate din țesut liberian, situat la exterior și țesut lemnos situat spre axul central al tulpinii. Țesutul liberian al fiecărui fascicul este alcătuit din vase liberiene, sau tuburi ciuruite și celule anexe. Țesutul lemnos al fasciculului este alcătuit din vase lemnoase și parenchim lemnos. Fiecare fascicul conducător este protejat de două arcuri de țesut sclerenchimatic, întotdeauna cel dinspre partea liberiană fiind mai dezvoltat.

Fig. 28. Secțiune transversală prin tulpină de Polygonum aviculare L.

Fig. 29. Evidențierea colenchimului salicifiat în tulpina de Polygonum aviculare L.

IV.3.2.3. Structura anatomică a frunzelor

Polygonum aviculare L. prezintă frunze cu structură bifacială, adică are două fețe, una superioară, mai închisă la culoare și o parte inferioară, de un verde mai deschis.

Epiderma superioară este formată dintr-un singur rând de celule. Imediat sub epidermă se evidențiază un țesut palisadic, bogat în cloroplaste, format din 2-3 rânduri de celule alungite, strâns unite între ele.

În partea mijlocie a limbului se găsesc 3-4 rânduri de celule mari, poliedrice, mai puțin bogate în clorofilă, cu diametrul mai mare, care alcătuiesc țesutul lacunar.

Tot în mezofil se găsește țesutul conducător alcătuit din nervura mediană și nervurile secundare.

Fig. 30. Secțiune transversală prin frunza de Polygonum aviculare L.

CONCLUZII

Lucrarea furnizează informații importante și originale pentru valorificarea speciilor Portulaca oleracea L. (grașiță) și Polygonum aviculare L. (troscot), considerate buruieni.

Pentru efectuarea părții experimentale, au fost recoltate populații sănătoase și nedeteriorate de grașiță și troscot, din flora spontană a județului Bihor, din diferite zone nepoluate. Plantele au fost culese pe timp uscat, în timpul înfloririi, în august-septembrie 2015.

Analiza plantelor Portulaca oleracea L. și Polygonum aviculare L. a început cu colectarea probelor, identificarea celor două specii, pe baza atlaselor botanice și a determinatoarelor și caracterizarea lor din punct de vedere macroscopic și microscopic.

Studiul macroscopic s-a realizat conform FR. X., prin stabilirea caracterelor morfologice ale speciilor recoltate, observate cu ochiul liber, sau cu lupa, precum și cele care pot fi determinate prin perceperea mirosului și a gustului.

Studiul microscopic la nivelul organelor vegetative (rădăcină, tulpină, frunze), s-a realizat pe secțiuni transversale, colorate cu reactiv Genevez.

Au fost determinate prin microscopie optică următoarele structuri anatomice: Portulaca oleracea radix și Polygoni avicularis radix, Portulaca oleracea herba și Polygoni avicularis herba, Portulaca oleracea folium și Polygoni avicularis folium.

Au fost identificate prezența cristalelor minerale de oxalat de calciu, sub forma unor druze, în tulpina și frunza de Portulaca oleracea L., și prezența colenchimului salicifiat în tulpina de Polygonum aviculare L.

Una din problemele de interes ale lucrării a vizat cunoașterea cât mai amănunțită a celor două produse vegetale, cu potențial terapeutic și stabilirea unor conexiuni între particularitățile morfologice, conținutul în principii active și efectele terapeutice benefice organismului.

Elucidarea corectă a structurilor anatomice devin foarte prețioase pentru fitoterapie, pentru cunoașterea cât mai amănunțită a produselor vegetale cu potențial terapeutic și stabilirea unor conexiuni între particularitățile morfologice și conținutul în principii active.

În concluzie trebuie să subliniem faptul că numărul cunoscătorilor și culegătorilor de plante medicinale este din ce în ce mai redus, aceștia rezumându-se doar la câteva ceaiuri pentru uzul casnic, lumea în general apelând azi la mijloacele terapeutice moderne, care nu întotdeauna sunt non-invazive.

BIBLIOGRAFIE ȘI WEBGRAFIE SELECTIVĂ

Mencinicopschi Ghe., Și noi ce mai mâncăm?, Editura Coreus Publishing, București, 2010

Toth Monika Margit, Studii etnofarmacologice în nord-estul Transilvaniei – lucrare de licență, Oradea 2011 p. 10-11

Mihăescu E., Dicționarul plantelor de leac, Editura a-2-a, revista București, Editura Călin, 2008

Temelie M., Plante medicinale spontane din România, Editura Rovimed, 2008 p. 6-9

Steiner M., Îndrumar de sănătate, Editura Gemma Print, București, 2006

Bojor O., Alexan N., Plantele medicinale și aromatice, de la A la Z, Editura Recoop, București, 1982

Bojor O., Ghidul Plantelor Medicinale și Aromatice de la A la Z, Editura Fiat Lux, București, 2003

Fischer E., Dicționarul plantelor medicinale, Editura Gamma, 1999

Enescu N., Natura – farmacia verde, Editura Porto – Franco, Galați, 1991

Pârvu C., Enciclopedia Plantelor, Plante din flora României D-L vol. II., Editura Tehnică, București, 2003

https://plantepedia.wordpress.com/2015/12/04/plante-comestibile-din-flora-spontana-grasita-alias-iarba-grasa-portulaca-oleracea (accesat 08.05.2016)

Megaloudi F., Wild and cultivated vegetables, herbs and spices in Greek Antiquity (900 B.C to 400 B.C), Environmental Archaeology 10, 2005, p. 73-82

Lan C., Zhongzhe C., Tingguo K., Haixing L., Liquid chromatographic (LC) determination of four bioactive compounds in the Portulaca oleracea L., Journal of Medicinal Plants Research vol. 5(31), ISSN 1996-0875, 2011, p. 6876-6880

Kamal Uddin M. et all., Purslane weed (Portulaca oleracea): A prospective plant source of nutrition, omega-3 fatty acid, and antioxidant attributes, The Scientific World Journal, 2014

Kamal Uddin M. et all., Evaluation of antioxidant properties and mineral composition of Purslane (Portulaca oleracea L.) at different growth stages, International Journal of Molecular Sciences, 2012

http://lataifas.ro/medicina_naturista_alternativa/plante_medicinale/38871/iarba-grasa-proprietati-tratamente-retete (accesat 08.05.2016)

Mohamed A. et all., Antioxidant effect of purslane (Portulaca oleracea) and its mechanism of action, Journal of Medicinal Plants Research vol. 5(9), 2011, p. 1589-1563

Poeydomenge G., Savage G., Oxalate content of raw and cooked purslane, Journal of Food, Agriculture and Enviroment vol. 5(1) 2007, p.124-128

http://www.formula-as.ro/2011/985/medicina-populara-77/iarba-grasa-14171 (accesat 06.02.2016)

Vasilca-Mozăceni A.,- Incursiune în fitoterapie, Ed. Polirom, Iași, 2002

http://sanatate.acasa.ro/dieta-nutritie-4/ceai-de-troscot-beneficii-pentru-sanatate-164595.html (accesat 08.05.2016)

Pârvu C., Enciclopedia Plantelor, Plante din flora României PI-Z vol. IV. Editura Tehnică, București, 2005, p. 718

http://www.ziuaconstanta.ro/divertisment/sanatate/troscotul-o-planta-utilizata-in-tratarea-mai-multor-afectiuni-501501.html (accesat 16.04.2016)

Roudkenar M. et all., Efects of Polygonum aviculare herbal extract on proliferation and apoptotic gene expression of MCF-7, Daru Journal of Pharmaceutical Sciences, 2011, p. 326-331

Pașca M. B., Istoria farmaciilor din Bihor de la începuturi până în zilele noastre, Editura Universității din Oradea, ISBN 978-606-10-1102-5, 2013

Grady A., 100 leacuri pentru 100 de boli, Editura Gemma Print, Bucuresti, 2005

Pallag A., Botanică farmaceutică, sistematica – cormobionta, Editura Universității din Oradea, 2015

Ștefan N. Oprea A., Botanică sistematică, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2007

Szabo I., Botanică farmaceutică, Sistematica vegetală, Editura Universității din Oradea, 2007

Szabó, I., Botanică farmaceutică – Sistematica plantelor, Editura Universității din Oradea, 2009

Ardelean A., Mohan Gh., Atlas flora României, Editura All, 2012

Popovici I., Moruzic C., Toma I., Atlas botanic, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1985

Pârvu C., Universul Plantelor mica enciclopedie, Editura Enciclopedica București, 1997

http://www.gradina-online.ro/Portulaca_grandiflora_A3679.html (accesat 14.05.2016)

Anghel A. I., Olaru O.T., Gatea F., Dinu M., Preliminary research on Portulaca Grandiflora Hook, Species (Portulacaceae) for therapeutic use, Farmacia, vol. 61(4), 2013

Ciulei I., Grigorescu E., Stănescu U., Plante medicinale, vol. I-II, Editura Medicală, București, 1993

Oroian S., Botanică farmaceutică, plante medicinale și aromatice, Ed. Universității de Medicină și Farmacie, Târgu- Mureș, 2004

http://www.hindawi.com/journals/tswj/2014/951019/tab1/

Sârbu I. Ștefan N., Plante vasculare din România – determinator ilustrat de teren, Editura Victor B Victor, București, 2013

Tuba Z., Szerdahelyi T., Engloner A., Botanika I., Sejttan, Szövettan, Alaktan, Nemzeti Tankönyvkiadó, Budapest, 2007

Tiță I., Botanică farmaceutică, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 2005

Constantinescu Gr., Hatieganu E., Să ne cunoaștem plantele medicinale, proprietățile lor terapeutice și modul de folosire, Editura medicală București, 1986

Tămaș M., Botanică farmaceutică, sistematica – cormobionta, vol III, Editura Medicală universitară Iuliu Hațieganu Cluj-Napoca, 2000, p. 169-173

Palade M., Botanică farmaceutică, vol. I și II, Editura Tehnică, București, 1999

***Farmacopeea Română, ediția a X-a, Editura Medicală, București, 2008

Fassina R., Lezioni di Farmacognosia, Droghe vegetali, Cedam, 1995

Palade M., Dinu M., Stamanichi M., Botanică farmaceutică, lucrări practice, vol.I. Editura Tehnoplast Company S.R.L., București, 2000

Szabo Ildiko, Nemeth T.S., Microscopia în Botanica farmaceutică, Editura Universității din Oradea, 2004

Szabo Ildiko, Pallag Annamaria, Analize microscopice, Ed. Universității din Oradea, 2007

Sursa imaginilor

Figura 1. http://pfaf.org/user/Plant.aspx?LatinName=Portulaca+oleracea (accesat în 19.07.2016)

Figura 2. http://www.plantillustrations.org/illustration.php?id_illustration=131613&mobile=0&code_category_taxon=1(accesat în 20.07.2016)

Figura 3-10. Ardelean A., Mohan Gh., Atlas flora României, Editura All, 2012

Figura 11-19. Arhivă personală

Figura 20.

http://www.commanster.eu/commanster/Plants/Flowers/SpFlowers/Polygonum.aviculare4.jpg

Figura 21-30. Arhivă personală