„A construi o casă nu ar trebui să constea în nimic altceva decât în montaj, ceea ce nu va duce în mod obligatoriu la o uniformizare a locuințelor…. [301799]

ARHITECTURA GERMANIEI NAZISTE

1933-1945

Lucrare de licență

"A construi o [anonimizat] o uniformizare a locuințelor. [anonimizat] […] [anonimizat]".

ADOLF HITLER

INTRODUCERE

Lucrarea propune prezentarea caracteristicilor și tendințelor fundamentale ale arhitecturii germane din perioada nazistă dintre anii 1933- 1945, [anonimizat].

În urma unei lecturi a studiului domnului arh. Sorin Vasilescu asupra sistemului totalitar german (Sorin Vasilescu, “Arhitectura Germaniei naziste”, [anonimizat], 2012), mi-au stârnit un real interes răspunsurile găsite la o [anonimizat]:

1) Care au fost principalele ideologii ale arhitecturii naziste?

2) A existat vreo legătură între caracterul criminal al regimului hitlerist și arhitectura sa ?

3) Ce s-a [anonimizat]?

Acest studiu reprezintă întoarcerea într-o perioadă neagră din istoria Germaniei în care arhitectura a jucat un rol foarte important și se concentreaza pe prezentarea celor mai importante exemple arhitecturale de propagandă ale epocii naziste.

[anonimizat], arhitectura a fost profund afectată de ideologiile Partidului Nazist. Puterea Reichului trebuia să fie reflectată printr-o [anonimizat], monumentală. Astfel, [anonimizat].

Capitolul al doilea descrie viziunea lui Hitler asupra arhitecturii și intențiile sale de a impresiona lumea prin ridicarea de edificii monumentale. [anonimizat]. [anonimizat] (Capitolul 2.3.2, p. 18) [anonimizat], precum Noua Cancelaria a Reichului (Capitolul 2.3.2, p. 19).

Ultimul capitol reprezintă o proiecție în prezent a [anonimizat], degradate iar altele modernizate sau în curs de modernizare.

CAPITOLUL I. ISTORIC. CONTEXT. DEFINIȚII TERMENI

După aproape 20 [anonimizat], arhitectura Germaniei avea să fie profund afectată de ideologiile naziste.

Termenul de “arhitectură nazistă” [anonimizat], [anonimizat] 1933-1945, când statul german a stat sub controlul ferm al partidului totalitar nazist și a [anonimizat] .

Denumirea de „ Al Treilea Reich ” este folosită ca sinonim pentru Germania nazistă.  S-a supranumit „Reich-ul milenar” ([anonimizat] o mie de ani), întrucât conducătorii naziști voiau astfel să propage ideea că ideologia și puterea nazistă sunt invincibile si vor dura chiar 1000 de ani.

Nazismul a apărut într-o perioadă dificilă pentru națiunea germană învinsă în primul Război Mondial. Principalul obiectiv al partidului nazist era dezvoltarea țării după criza economică din anii 1930, eliminarea șomajului, eliminarea inflației devastatoare și extinderea producției de bunuri de larg consum pentru îmbunătățirea nivelului de trai al populației. Adolf Hitler, conducătorul Partidului Național Socialist, numit cancelar al Germaniei în urma alegerilor din anul 1932, dorea crearea unui Reich milenar, o supraputere capabilă să rivalizeze cu Imperiul Britanic și Statele Unite.

Pentru liderii politici ai statelor totalitare relația politică-arhitectură era una complexă, aceștia vedeau arhitectura ca instrumentul cel mai potrivit de reprezentare a statului. Pe lângă Germania, alte două țări în care s-a promovat ideologia “arhitectura artă de stat” au fost Italia Fascistă condusă de catre Benito Amilcare Andrea Mussolini și Uniunea Sovietică, condusă de Iosif Vissarionovici Stalin.

Aceste trei state, cu elemente comune la bază, dar total diferite în ceea ce privește bagajul cultural și tradiția, sunt campioane ale regimului totalitar. Un rol determinant în dezvoltarea arhitecturii fiecărui dintre cele trei state l-a avut conducatorul. În Italia, Mussolini a atacat futurismul, unul dintre curentele principale ale modernității, care promova viteza, curajul, tehnologia și era industrială . Acesta afirma “ Pentru noua Italie am nevoie de o nouă arhitectură”. A promovat o arhitectură modernă, dar bazată pe tradiție, element care considera că a fost neglijat odată cu revoluția industrială. În Rusia sovietică, Stalin, teolog fiind, a organizat statul și arhitectura ca pe biserica ortodoxa. Stalin considera că „poporul sovietic are dreptul la coloane”, cum afirmase Anatoli Lunacearski, Comisarul Poporului.

În Germania, arhitectura era vazută ca o modalitate de instituire a unei noi ordini naționale. Această „întoarcere la ordine” avea să marcheze arhitectura reprezentativă germană, ce se dorea expresie a unei noi civilizații și culturi. Hitler era o persoană cu o puternică sensibilitate artistică, cu un mare talent în desen. Vedea arhitectura ca pe una reprezentativă pentru Reichul ce-l visa milenar, eternă, clasică, aspră, definită de ordinul monumental. Această arhitectură masivă trebuia să aibă dimensiuni gigantice. Astfel, toate “bâlbâielile delirante culturale” ale cubiștilor, futuriștilor și dadaiștilor, inclusiv cele ale expresioniștilor au fost eliminate din viata culturală a noii Germanii. În concepția lui Hitler, arhitectura modernă, datorită elementelor de nouă tehnologie, era un atentat la unitatea națională germană și totodată o negație a calității originale a muncii populare. Din acest motiv, școala Bauhaus, cu sediul la Dessau a fost închisă de către naziști în anul 1933.

În această nouă lume în care arhitectura era considerată parte integrantă și reprezentativă a puterii, arhitecții aveau trei posibilități. Puteau să se integreze puterii și să colaboreze cu aceasta, să ocolească puterea cu riscul de a fi marginalizați, precum Peter Behrens sau să se opună puterii alegand să emigreze, precum Walter Gropius sau Mies van der Rohe.

Hitler considera că stilul unei construcții este strâns legat de funcțiunea dată acesteia. Din acest motiv, nu s-a putut realiza o singură forma de arhitectură nazistă, ci s-au urmărit trei direcții principale care să deservească necesităților și aspirațiilor noului Reich, cu o oarecare continuitate a culturii arhitecturale din trecut. Prima direcție a fost cea a monumentalului pentru edificiile publice, de natură clasicizantă, edificii menite să reprezinte atât în prezent cât și în viitor grandoarea Reichului milenar. A doua direcție a fost cea de natură funcționalistă, o arhitectură modernă de oțel, beton și sticlă, prezentă în construcțiile industriale și militare. Cea de-a treia direcție, este reprezentata de o arhitectură poporanistă, tradiționalistă folosită la programele de locuinta.

CAPITOLUL II. ARHITECTURA CELUI DE-A TREILEA REICH

2.1. Ideologiile arhitecturii naziste

Nici un popor nu trăiește mai mult decât documentele culturii sale

(Adolf Hitler, 1935)

S-a considerat încă din antichitate că arhitectura ocupă un loc fruntaș față de toate celelalte arte. Ea redă cu mândrie vremurile mărețe din trecut și le personifică. Timpurile glorioase și popoarele puternice pot fi și astăzi descifrate prin intermediul monumentelor de arhitectură. Dacă aceste monumente grandioase lipsesc, înseamnă că și măreția epocii lipsește.

În Germania nazistă se dorea ca arhitectura să ofere poporului, din punct de vedere pshilogic, siguranță și încredere pentru a compensa umilința înfrângerii în Primul Război Mondial.

Unul dintre cei care au marcat arhitectura germană a celui de-al Treilea Reich a fost însuși Adolf Hitler. Dotat cu o sensibilitate artistică deosebită, cu abilități mari de a desena, după scurte studii la Academia de Arte din Viena, unde a studiat arhitectura de interior (Innarchitektur), Hitler avea să ramână marcat de neîmplinita sa vocație de om de artă, de arhitect, căutând în permanență să-și găsească mâna care să-i traducă în fapt arhitectural aspirațiile sale .

O mare influență asupra lui Hitler a avut-o grandioasa arhitectură a Romei imperiale pe care a cunoscut-o „pe viu” cu ocazia unei vizite la Roma, în 1931, la invitația lui Mussolini. Acestuia i-a atras în mod special atenția perfecta geometrie și uriașa cupola a Pantheonului, pe care le-a reluat mai apoi, la o scară colosală, în proiectul sau, Die Grosse Halle. De asemenea, un alt monument ce l-a impresionat profund, a fost Colosseumul, dupa care s-a ispirat atunci când a dat ordine să se construiască un Colosseum german, care să deservească ca sală a congreselor partidului de la Nürnberg.

Anii tinereții petrecuți în Viena l-au marcat profund pe Hitler. Despre Opera din Viena, spunea ca este „Cel mai splendid edificiu de operă din lume, cu o acustică formidabilă” . Era atras de nenumaratele teatre construite la sfarsitul sec. al XIX lea în Austro-Ungaria în stilul neobarocului târziu. De asemenea, prețuia Opera din Dresda, precum și Hofburgul și Muzeele Curții din Viena. Îl considera pe baronul Georges-Eugène Haussman ca fiind cel mai mare urbanist al istoriei și Admira Opera din Paris a lui Charles Garnier despre care afirma: “Are cele mai frumoase scări din lume” 7 (vezi Anexa 1 – fragment din cartea În umbra lui Hitler).

” Arhitectura celui de-al Treilea Reich nu a avut niciodată însă un stil propriu. În concepția statului național-socialist edificiile aveau rolul de a consolida societatea și s-a recurs la un limbaj neoclasic transformat și exagerat până la limita ridicolului.” (Albert Speer, În umbra lui Hitler, Vol. 1, Ed. Nemira, 1997, p. 19). Arhitectura trebuia să simbolizeze puterea Reichului de 1000 de ani. Astfel, intențiile pe care le-a urmărit Hitler în toate planurile și proiectele sale de arhitectură erau de a impresiona atât poporul cât și adversarul prin monumentalismul edificiilor, prin proporțiile lor uriașe. Dorea să creeze monumente în onoarea grandorii sale, avea ca scop dominarea Europei și apoi a întregii lumi cu marile construcții pe care le-a proiectat. Aceste construcții megalomane care comemorau marile sale victorii ( victorii care nu avuseseră încă loc ) au fost proiectate pe hârtie dinainte ca războiul să înceapă. Își dorea un bulevard cu 20 de metri mai lat decât Champs-Elysees și un Arc de Triumf care să depășească de câteva ori mărimea celui din Paris și care trebuia să glorifice victoriile sale.

Megalomania a fost expresia epocii lui Hitler. Interesul acestuia asupra construcțiilor gigantice a fost un act de autoreprezentare și autoglorificare și, în același timp, un proces de depersonalizare a ființei umane. Acesta a afirmat că “numai prin grandoarea și puritatea construcțiilor noastre poporul poate realiza dimensiunile gândurilor noastre. De la epoca catedralelor noi suntem primii care oferim artiștilor sarcini așa de mari și de îndrăznețe. Nu este vorba de a construi case private, vile sau pavilioane, ci de a face să țâșnească din pământ edificii, cele mai vaste care au fost ridicate de la egipteni și babilonieni încoace” . Astfel, nu s-a dorit niciodata crearea unui stil propriu al național-socialismului. Hitler avea doar teama că în nici o altă țară să nu mai existe edificii care să depășească ordinul de mărime al scării pe care el o hotărâse pentru “Noua Germanie”. Își fixase încă din anul 1925, prin schițele “Marelui Dom” și a “Arcului de Triumf “ din Berlin obiectivele asupra arhitecturii, și anume, clădiri de megadimensiuni.

2.2 Arhitectura industrială în perioada Germaniei naziste

În domeniul industrial, rațiunea, funcțiunea și eficiența au fost cele care au impus stilul. Astfel, pentru construcțiile industriale și militare s-a recurs la o arhitectură modernă de oțel, beton și sticlă, inspirată din modelele adoptate de Școala Bauhaus. Noțiunile care au stat la baza întregii culturi industriale a Germaniei din acea perioadă au fost publicate mai apoi, în anul 1943 la Berlin, în cartea profesorului Ernst Neufert intitulată “Elemente de construcții” (germ. Bauordnungslehre). Această carte, publicată la cererea și cu sprijinul lui Albert Speer, a devenit în scurt timp un manual de standardizare și normare, un important instrument pentru proiectarea raționalistă a arhitecturii și este folosită și astăzi de către arhitecți.

În anul 1932, în timpul unei discuții într-un restaurant din München, Hitler însuși a facut primele schițe pentru automobilul Volkswagen ( Fig. 1). Acesta era de părere că fiecare cetățean german ar trebui să dețină o mașină proiectată inteligent, ieftină și fiabilă. Astfel, un designer din Stuttgart

pe nume Ferdinand Porsche a transformat ideile lui Hitler și le-a transpus în realitate printr-un vehicul care a ajuns să fie cunoscut drept „mașina poporului”.

Au fost realizate apoi, în stil modernist, uzinele de automobile Volkswagen din Westfalia și uzinele de avioane Heinkel (1938).

Odată cu dezvoltarea conceptului de automobil deținut de către orice cetățean, s-a pus problema construirii de drumuri pentru aceste automobile.  Cu prilejul deschiderii Salonului Internațional de Automobile și Motociclete de la Berlin, Hitler a declarat: „Așa cum în trecut drumurile erau construite pentru cal și trăsură, așa în viitor va trebui să construim drumurile pentru automobil”.

Astfel, în anul 1933 a anunțat public dezvoltarea unui proiect gigantic de construire de autostrăzi. Acesta s-a inspirit din ideile lui Mussolini care, în anul 1924, a deschis prima autostradă din lume, lungă de 130 km, autostradă care lega Milano de Lacul Como din nordul Italiei. Sub conducerea inginerului Fritz Todt, pe 22 septembrie 1933 s-au deschis oficial lucrările de construire a celei mai mari rețele de autostrăzi a Reichului unde zilnic lucrau aproximativ 30.000 de muncitori (Fig. 2, Fig 3). Hitler afirma că prin acest proiect măreț nu rezolva doar problema șomajului ridicat dar stimula și vânzarea de automobile, în condițiile creării „automobilului poporului” (volkswagen), accesibil unei mari mase a populației.

Majoritatea inginerilor care au lucrat la acest proiect proveneau din industria căilor ferate. Din acest motiv, autostrăzile aveau câteva caracteristici specifice căilor ferate, cum ar fi trasee separate pentru cele două sensuri și benzi lungi și neîntrerupte de mare viteză. La dorința lui Hitler, drumurile trebuiau să se integreze armonios în peisaj, apelandu-se la peisagiști, ingineri silvici și arhitecți.

Cifrele sunt impresionante: în fiecare zi s-au folosit aproximativ 2.250 m3 de ciment. Într-un singur an au fost construite 88 de stații de combustibil și 60 milioane m2 de drumuri, au fost mutați 280 milioane m3 de pământ și piatra și evacuați 15, 2 milioane m3 de sol. Până în anul 1937 s-au folosit 4 milioane m³ de beton și 180.000 tone de oțel, s-au utilizat 50.000 de utilaje speciale, 3.000 de locomotive si 300 de buldozere.

Acest proiect ambițios de construire a rețelei de autostrăzi a dus la realizarea unor construcții tehnice remarcabile la care au contribuit atât tehnologiile moderne, cât și sistemul impecabil de organizare a muncii. La realizarea proiectului, un rol important l-a avut proiectarea de poduri, unul dintre cele mai reprezentative fiind Elbehochbrucke din Hamburg (Fig 4). Cu o lungime totală de 1200 metri, și o înălțime de 73 metri astfel încât să permită navelor de mare tonaj să navigheze pe Elba, podul se sprijinea pe doi piloni gigantici cu înălțimea de 178 metri și lățimea de 20 metri.

Deschiderea dintre cei doi piloni era de 700 metri iar lățimea benzilor de circulație auto era de 47 metri. Podul a fost distrus în totalitate în timpul razboiului.

Un alt proiect măreț care a marcat arhitectura industrială militară a Germaniei în perioada nazistă a fost Zidul Atlanticului, unul dintre cele mai mari proiecte de fortificare din istoria recenta a Europei. Hitler a ordonat construirea acestor fortificații în anul 1941 pentru a impiedica forțele aliate să invadeze Europa ocupată de Germania nazistă. Zidul era o reprezentare a puterii germane care trebuia să ofere poporului său un sentiment de protecție maximă și în același timp trebuia să intimideze și să descurajeze inamicul.

Mai mult de 2 ani, în perioada 1942-1945, muncitori din toate țările europene ocupate de naziști au lucrat la această construcție.

Pentru zidul care se întindea pe o distanță de aproximativ 5.000 kilometri, s-au folosit 17 milioane de metri cubi de beton (Fig. 5) și 1,2 milioane de tone de oțel, și s-au cheltuit 3,7 miliarde de marci germane imperiale.

În mai puțin de o zi însă, a fost distrus de trupele aliate din Marea Britanie, Canada și Statele Unite.

2.3 Albert Speer – arhitectul celui de-al Treilea Reich

Albert Speer a fost unul dintre cei mai importanți oameni din anturajul lui Adolf Hitler, fiind arhitectul preferat al acestuia înainte de a deveni ministru al Armamentului.

S-a nascut în anul 1905 în Mannheim, un oraș din vestul Germaniei, într-o familie din clasa mijlocie, dar destul de înstărită. Și-ar fi dorit să devină matematician, însă a călcat pe urmele tatălui său și a bunicului său și a studiat arhitectura. S-a înscris mai întâi la Universitatea din Karlsruhe pe care a abandonat-o din cauza crizei economice, alegând apoi Școala Superioară Tehnică din Berlin. Acolo l-a cunoscut pe profesorul și arhitectul Heinrich Tessenow, pe care l-a amirat foarte mult, devenind mai apoi asistentul lui în cadrul Universității.

Fără a avea înclinații asupra politicii, a participat la sfârșitul anului 1930, la insistențele unor studenți, la o adunare a partidului nazist, unde a asistat la un discurs de-al lui Hitler. A fost foarte impresionat atât de ideile și principiile acestuia, cât și de persoana sa. Vrăjit de personalitatea lui Hitler, pe 1 martie 1931 Speer a devenit membru al Partidul Nazist.

În anul 1931, Speer și-a dat demisia din postul de asistent al lui Tessenow din cauza unei reduceri de salariu, iar în vara anului 1932, în timpul unei vizite în Berlin, a fost recomandat ca arhitect care să ajute la renovarea sediului Partidului din Berlin. Un an mai tarziu, dupa alegerile din 1933, noul ministru al Propagandei, Joseph Goebbels, i-a incredințat lui Speer misiunea de a-i transforma ministerul și de a amenaja diferite încăperi importante, precum biroul său de lucru și săli de ședință. Tot în acea perioada, Speer, văzând proiectul pentru demonstrația ce avea să aibă loc în noaptea de 1 Mai, pe esplanada de la Tempelhof, a rămas profund dezamăgit, afirmând : ”Asta arată ca o pavoazare pentru un concurs de tir” . În urma răspunsului primit, “ Dacă puteți face ceva mai bun, poftiți”16 , s-a născut un nou proiect pentru o marea tribună, în spatele căreia au fost amplasate trei steaguri enorme, mai înalte decât o casă cu zece etaje. Acestea au fost luminate cu proiectoare puternice care să evidențieze și mai mult punctul central (vezi Anexa 2- Fragment din cartea lui Albert Speer, În umbra lui Hitler).

În vara aceluiași an, cu ocazia primului congres al Partidului la Nürnberg, Speer a elaborat proiectul pentru arhitectura decorurilor, inspirându-se din proiectul defilării de 1 Mai. A înlocuit însă punctul central, steagurile imense, cu un vultur uriaș, cu o deschidere a aripilor de peste 30 de metri.

A urmat apoi un proiect de renovare a reședinței din Berlin a lui Hitler, unde Speer l-a ajutat pe arhitectul Paul Ludwig Troost să termine lucrarea intr-un termen foarte scurt. Acesta a fost momentul în care Hitler a remarcat abilitățile și talentul tânărului arhitect Speer. Peste câțiva ani, acesta a afirmat “Te remarcasem cu ocazia acelor vizite de inspecție. Căutam un arhitect căruia să-i încredințez proiectele mele. Trebuia să fie tânăr. Căci, după cum știi, aceste proiecte sunt cu bătaie lungă. Am nevoie de cineva care să le poată continua și după moartea mea, de cineva care să le ducă mai departe cu autoritatea conferită de mine. Dumneata vei fi acela." (SPEER Albert, În umbra lui Hitler, p. 13) Astfel, în 1934, după moartea arhitectului Troost, Speer îl înlocuiește pe acesta în postul de arhitect șef al partidului, devenind Șef al Oficiului pentru construcții.

A început împreună cu ceilalți arhitecți să lucreze la proiecte imense, la o scară foarte mare, cu fațade înalte, coloane uriașe, linii drepte și foarte agresive. Acest nou stil arhitectural trebuia mai întâi să intimideze și apoi să impresioneze. Trebuia să emane forță, dominare și multă prestanță. Hitler considera că oricine ajunge în fața acestor clădiri trebuie să simtă senzația de bogăție și putere a Germaniei.

În opinia lui Hitler existau cinci orașe germane de o mare importanță pe care dorea să le remodeleze arhitectural și în care să construiască aceste noi clădiri reprezentative, impunătoare. Acestea erau: Linz (orașul tinereții lui Hitler, despre care spunea că vrea să îl transforme într-un concurent al Vienei), München (Capitala Mișcării), Hamburg (Capitala navigației germane), Nürnberg (Orașul congreselor partidelor) și Berlin (Capitala lumii).

Astfel, Speer a fost însărcinat să creeze noi orașe, cu clădiri nemaivăzute până atunci, un Nürnberg cu o arhitectură eternă și un Berlin care să devina noua Germanie, un oraș care să domine întreaga lume. Proiectele nu au mai fost însă realizate din cauza declanșării celui de-al Doilea Război Mondial.

2.3.1 Nürnberg

Orașul Nürnberg a reprezentat în timpul celui de-al Treilea Reich locul propagandei și al defilărilor național-socialiste. După proclamarea sa în anul 1933 ca “ Oraș al Congreselor ”, s-a pus problema construcției unor clădiri reprezentative pentru partid.

Pentru celebrarea în anul 1943 a unui deceniu de la preluarea puterii de catre Partidul Național Socialist, s-a propus în 1934 proiectarea unui imens complex de clădiri repezentative ca spațiu al manifestațiilor de masă ale partidului. Complexul a fost gândit ca un spațiu scenografic și cuprindea o arteră axială monumentală , denumită Marele Drum sau Große Straße (Fig 6. – Nr 6 în legendă) cu o lățime de 60 metri și o lungime de 2 kilometri care făcea legătura dintre Sala de Onoare (Luitpold Arena- Nr.1 în legendă) și câmpul în care se desfășurau paradele, Câmpul lui Marte (Marzfeld- Nr 8 în legendă). De asemenea, de o parte și de alta a axului, au fost proiectate Sala Congreselor (Kongresshalle supranumită și Colosseumul German – Nr 5 în legendă), Stadionul German (Deutches Stadion, Nr 7 în legendă) și Zeppelinfelds (Nr. 11 în legendă).

În 1934 Speer a primit prima mare comandă, și anume i s-a cerut să înlocuiască tribuna provizorie din lemn de pe Esplanada Zeppelin cu o construcție masivă, monumentală, din piatră. Astfel, între anii 1935-1937 s-a construit o uriașă clădire rectangulară cu o lungime de 390 metri și o înălțime de 24 de metri, prevăzută cu o tribună principală și două tribune laterale. Pentru paradele de noapte, Speer a conceput și proiectat primele efecte de lumini.

A propus amplasarea de jur-împrejurul esplanadei a 130 de proiectoare gigantice, la doar 12 metri distanță unul față de celalalt. Acestea iluminau cerul cu fasciculele lor care băteau pana la 6 sau chiar 8 kilometri înălțime. Impresia uimitoare creată era aceea că te afli într-o încăpere cu pereți susținuti de stâlpi incandescenți, de o înălțime nesfârșită. Spectacolul grandios de lumini a dat naștere la o Catedrală de lumini, o nouă formă de propagandă vizuală, fiind poate prima “constucție iluminată” ( Fig.7). Câmpul de paradă al Zeppelinul avea capacitatea de a gazdui aproximativ jumătate de milion de oameni.

În anul 1937, din dorința lui Hitler ca Jocurile Olimpice ce urmau să aibă loc în anul 1944, să se joace la Nürnberg, Albert Speer a fost însărcinat să proiecteze și să realizeze cel mai mare stadion din lume – Deutches Stadion, cu o capacitate de 400.000 de locuri, dublul capacității avute de Circus Maximus din Roma ( Fig 8, Fig 9).

Stadionul trebuia să fie cel mai important edificiu din tot complexul, dar și unul dintre cele mai importante din istorie. În formă de potcoavă, precum stadionul din Atena, acesta trebuia să aibă o lungime de 550 metri și o lățime de 460 metri, și un volum de 8,5 milioane de metri cubi (de trei ori mai mare decât piramida lui Keops care are o lungime de 250 metri, o lățime de 146 metri și un volum de doar 2,5 milioane de metri cubi) ( Fig 8 și Fig 9). Materialele care trebuiau să fie folosite erau granitul roșu pentru exterior și granitul gri pentru tribune și ar fi costat între 200 și 250 de milioane de marci. La începerea lucrărilor, în timpul discursului de la Nürnberg în anul 1937, Hitler a afirmat că “Națiunea germană și-a dobândit, în sfârșit, imperiul ei germanic” .

Cu toate acestea, Hitler începuse să își justifice gigantismul stilului său și afirma „De ce merg tot timpul pe linia celor mai mari construcții? Fac acest lucru ca să redau fiecărui cetățean german încrederea în sine. Ca să spun fiecărui individ dintr-o sută de domenii diferite că noi nu suntem inferiori, ci dimpotrivă, suntem absolut egali cu oricare alt popor” (Albert Speer, În umbra lui Hitler, p. 32). Însă proporțiile supradimensionate ale lui Hitler erau menite să-i glorifice opera, să-i întăreasca puterea, să-i ofere prilejul de a deține supremația asupra întregii lumi. Astăzi, din giganticul proiect nu a mai rămas decât săpătura pentru fundații unde s-a format un lac.

Principala construcție a complexului era însă Noua Sală a Congreselor (germ. Neue Kongresshalle), proiectată de către arhitecții Ludwig și Franz Ruff. Edificiul a fost amplasat pe malul unui lac, în locul unei foste Grădini Zoologice. Lucrările de construcție au fost începute în anul 1935 dar nu au fost terminate niciodată.

Aceasta era denumita în mod neoficial “Colosseumul german” pentru că amintea de Colosseumul din Roma care l-a fascinat pe Adolf Hitler în timpul vizitei la Roma din anul 1931 (Fig.10).

Clădirea trebuia să aibă o lungime de 275 metri , o lățime de 265 metri, și o înălțime de 69 metri ( Fig. 12). Întreaga clădire în formă de potcoavă a fost placată pe exterior cu granit. Deasupra celor trei etaje, trebuia să mai fie ridicat încă un etaj și un vast plafon de sticlă care, datorită transparenței sale, să permită participarea la spectacolul de lumini al gigantelor reflectoare amplasate pe Zeppelinfelds.

2.3.2 Berlin

„Nu-i nimic de făcut cu acest Berlin, începând de azi, dumneata vei lucra la proiect. Uite un plan. Când ai ceva gata, să-mi arăți. Pentru asta, așa cum știi, am totdeauna timp… Berlinul este un oraș mare dar nu o metropolă. Privește Parisul, cel mai frumos oraș din lume, sau chiar Viena. Sunt orașe, cu o puternică personalitate. Berlinul însă nu e decât o îngrămădire haotică de case. Trebuie să surclasăm Parisul și Viena" .

Aceastea erau afirmațiile lui Adolf Hitler cu privire la planurile lui asupra Berlinului. Vroia să dărâme Berlinul în întregime și să îl reconstruiască conform ideologiilor sale, asa cum Haussmann a schimbat Parisul în vremea lui Napoleon al III-lea. Vroia să îl transforme în “supercapitala” celui de-al Treilea Reich și să îl redenumească Germania.

Albert Speer afirma în cartea să că Hitler a studiat mult planurile orașului Berlin încă din anii ’20 și de atunci a luat hotărârea să deplaseze gările Anhalt și Potsdam la sud de esplanada Tempelhof pentru a elibera centrul orașului de șinele de cale ferată, creând astfel un bulevard de prestigiu, ce avea să traverseze Berlinul de la Nord la Sud, cu clădiri reprezentative, cu o lungime de 7 kilometri și o lățime impresionantă.

La cele două capete ale acestui mare bulevard, care urma să devină o axă simbolică a noului oraș, Hitler plănuia să ridice două edificii monumentale care să depășească orice proporție arhitecturală: Noua Gară de Sud (Sudbahnhof), o gigantică clădire rectangulară și Marea Sală sau Sala Poporului ( germ. Grosse Halle) (Fig.15).

Această sală urma să devină cea mai importantă și impresionantă clădire din Berlin în ceea ce privește dimensiunea și încărcătura să simbolică. A fost inspirată după Panteonul reconstruit de imparatul Hadrian, pe care Hitler l-a vizitat în anul 1938, cu ocazia unei vizite oficiale la Roma. Însă, admirația și interesul liderului nazist pentru acest edificiu erau cunoscute cu mult înainte, încă de când a

desenat primele schițe pentru Grosse Halle și

Arcul de Triumf, în anul 1925 ( Fig 17), schițe

pe care mai apoi i le-a înmânat arhitectului Albert Speer. Hitler își fixase încă de pe atunci obiectivele în ceea ce privește dimensiunea acestor edificii, megadimensiuni nemaiatinse până atunci în istoria construcțiilor. Obiectivele și interesul liderului nazist erau orientate exclusiv către edificii de prestigiu, impunătoare, prin care să își manifeste puterea, prin care să se autoglorifice, fără a mai ține cont de aspectele sociale care aveau repercusiuni directe asupra

urbanismului oraselor.

Trebuia să aiba în plan dimensiunea de 315 x 315 metri, un diametru al cupolei de 250 metri, o înălțime totala de 290 metri si o capacitate de 180.000 de personae. ( Fig 18, Fig 19)

La interior era prevăzută o nișă cu înălțimea de 50 metri și lățimea de 28 metri, decorată cu mozaic de aur. Un gigantic vultur cu o înălțime de 24 metri era amplasat în acest spațiu care marca tribuna de unde Hitler se putea adresa unei mulțimi de aproximativ 180.000 de persoane. Perimetral erau amplasați 100 de piloni de marmură, înalți de 24 metri care delimitau o arena

circulară în care erau poziționate cele 180.000 de scaune pentru auditori. Deasupra acestui spațiu central se ridica o imensă cupolă cu tavan casetat, realizată dintr-o structură metalică portantă, și acoperită cu tablă de cupru. Daca această clădire imensă ar fi fost realizată, ar fi avut un dom de 16 ori mai mare decât cel al Basilicii San Pietro din Roma. Din fericire, aceasta aspirație arhitecturală nazistă a ramas doar pe hârtie.

De asemenea, la mică distanță de Gara de Sud, Hitler intenționa să ridice un arc de triumf asemănător celui din Paris, însă cu o înălțime de 120 metri, care să fie inscripționat cu numele celor 1,8 milioane de soldați germani morți în timpul Primului Război Mondial. Acest mare Arc de Triumf urma să fie proiectat dupa schițele lui Adolf Hitler, pe care i le-a înmânat arhitectului, Albert Speer, spunându-i : „Le-am făcut acum zece ani. Le-am păstrat mereu, căci nu m-am îndoit niciodată că, într-o zi, le voi putea construi. Așa că acum să trecem la realizarea lor!" (Fig. 22). Hitler visa la proiectarea acestor clădiri gigantice cu mult timp înainte fără a ști dacă va ajunge vreodata să le construiască.

Însă planurile lui Hitler nu erau limitate doar la această zonă, ci el dorea o reorganizare a infrastructurii întregului oraș. Suburbiile trebuiau să fie mărite astfel încât să asigure locuințe pentru mai mult de 200.000 de berlinezi, erau prevăzute noi aeroporturi, și trebuiau construite două noi gări, în locul celor vechi.

În ianuarie 1938 arhitectul Albert Speer a primit o ultimă mare comandă din partea lui Hitler, înainte ca acesta să devină ministru al armamentului, și anume i s-a cerut să proiecteze și să ridice, Noua Cancelarie a Reichului.

Edificiul a fost realizat într-un timp record de doar un an, între 1938 și 1939, avea o lungime de 400 metri și a costat peste 90 milioane de mărci, echivalentul a peste un miliard de dolari, astazi.

Terenul alungit pe care era amplasata clădirea impunea o succesiune de încăperi, în combinații diferite de materiale și culori, de-a lungul unei axe principale, denumită Marele Coridor (germ. Lange Halle) (Fig. 27). Sala de recepții a lui Hitler era amplasată strategic în spatele acestui lung culoar (Fig. 28). Vizitatorii trebuiau să parcurgă de la intrare și până în biroul acestuia întreaga clădire, având astfel timp să “își facă idee despre grandoarea și puterea Reichului german”. ( Fig. 24)

După Cel de-al Doilea Război Mondial, edificiul a fost considerat un simbol suprem al național-socialismului și a fost aruncat în aer de către rusi.

Construirea acestor clădiri cu o greutate colosală necesita însă efectuarea unor studii speciale pentru testarea rezistenței terenului. Inginerii germani erau însă conștienți de faptul că nu puteau construi clădirile megalomanice dorite de Hitler, deoarece solul din zona Berlinului este mlăștinos și nu ar fi putut suporta greutatea imensă a construcțiilor.

Pentru testare, au construit între anii 1941-1942 pe locul unde urma să fie construit Arcul de Triumf, un corp de beton, în formă de cilindru, cu o greutate de 12.650 tone, cu o înălțime de 18 metri și un diameru de 21 metri (Fig. 29). În trei ani s-a constatat ca uriașul cilindru s-a scufundat cu 18 centimetri și nu a putut fi dinamitat după Război, din cauza dimensiunilor uriașe, rămânând astăzi o dovadă a planului megalomanic a lui Hitler de a reconstrui Berlinul.

2.4 Alte edificii din perioada nazistă

Ca parte din planul de reconstrucție a Berlinului, în anul 1934, arhitectul german Ernst Sagebiel a fost însărcinat cu înlocuirea vechii clădiri a aeroportului Tempelhof, construită în 1927, cu una nouă. Astfel, între anii 1936-1941 a fost construit noul terminal al aeroportului, o clădire masivă, celebră prin

forma sa unică, semiovală, cu o lungime de 1.230 metri. (Fig. 30). Edificiul, cu 1.2 kilometri de fațadă placată cu calcar, amplasat în centrul Berlinului, reprezenta din punct de vedere estetic capitala mondială a lui Hitler și era la acea vreme cea mai mare clădire din lume.

După terminarea lucrărilor la acest aeroport, arhitectul Ernst Sagebiel a realizat în Berlin, între februarie 1935 și august 1936, în doar 18 luni, clădirea Ministerului Aerului (germ. Reichsluftfahrtministerium), care era la acea vreme cea mai mare clădire de birouri din Europa. Cu o structură de rezistență din beton armat și fațade placate cu calcar și travertin, clădirea era structurată pe 7 etaje și avea o suprafață totală de 112.000 mp. Avea 2.800 camere, 7 km de coridoare și peste 4000 de ferestre (Fig 31).

Pentru Jocurile Olimpice din 1936 care trebuiau să aibă loc în Berlin, Hitler a decis construcția unui Complex Olimpic. Arhitectul numit pentru realizarea proiectului a fost Werner March, iar construcția s-a realizat între 1934 și 1936. Arhitectul a prevăzut în proiectul inițial o construcție din beton cu pereți mari din sticlă. Atunci când Hitler a văzut proiectul stadionului olimpic, a anunțat că va trebui să contramandeze Jocurile Olimpice, motivul fiind, așa cum Albert Speer afirma în cartea sa de memorii, că “acestea n-ar putea să aibă loc în absența lui, căci șeful de stat este cel care se cuvine să le declare deschise; or, el n-ar pune niciodată piciorul într-o asemenea cutie din sticlă.” (SPEER Albert, În umbra lui Hitler, p. 37)

Astfel, Speer a modificat schițele inițiale, propunând îmbrăcarea

scheletului cu piatră naturală și elimi-

nând în totalitate sticla. La porțile de acces în stadion a amplasat doi piloni uriași, uniți de faimosul simbol al cercurilor olimpice (Fig 32). Complexul, cu o suprafață totală de 1,3 kilometri pătrați, era format dintr-un ansamblu de clădiri, dispuse în formă de potcoavă, fiind dominat pe verticală de șase turnuri de control. În perioada jocurilor, stadionul a avut o capacitate de 110.000 de spectatori.

(vezi Anexa 3).

Tot cu ocazia Jocurilor Olimpice din 1936 din Berlin s-a realizat o altă importantă construcție, Sala Germaniei (germ. Deutschlandhalle). Proiectată de către arhitecții Ohrtmann Franz și Wiemer Fritz, clădirea a fost una dintre cele mai mari Săli polivalente din lume, realizată într-un timp foarte scurt, de numai 9 luni. Sala, realizată pe cadre metalice, avea o capacitate pentru 10.000 de spectatori, o lungime de 117 metri și o lățime de 83 metri.

A fost folosită pentru marile evenimente sportive din cadrul Jocurilor Olimpice. Puternic distrusă de raidurile aeriene din 1943, Sala a fost reconstruită după război și redeschisă în 1957. Noul proiect a fost similar cu cel inițial al arhitecților Ohrtman Franz și Wiemer Fritz, însă noua structură de rezistentă a acoperișului a fost realizată din elemente de beton armat precomprimat. De la redeschidere a fost folosită pentru spectacole și evenimente sportive. Cu toate acestea, în anul 2011 a fost demolată pentru a se realiza în locul ei o nouă sală de expoziții.

Între anii 1933-1937, la München, după planurile arhitectului Paul Ludwig Troost, s-a construit edificiul Haus der Deutschen Kunst (Casa Culturii Germane), considerat unul dintre primele vaste proiecte de arhitectură ale perioadei naziste.

Casa Artei Germane era o construcție în stil clasic, cu o lungime de 175 m și o lățime de 75 m, cu o fațadă dominată de coloane monumentale (Fig 35). La interior erau prevăzute mai multe restaurante, lifturi, precum și un sistem centralizat de încălzire și aer condiționat. A fost concepută pentru a adaposti anual cele mai reprezentative expoziții de artă și arhitectură, opere care reflectau ideologia nazistă. Astăzi, construcția este printre puținele exemple ale arhitecturii lui Hitler rămase în München și gazduiește expoziții de fotografie, artă și sculptură.

CAPITOLUL III CLĂDIRILE NAZISTE ASTĂZI

Construcțiile monumentale naziste au avut la bază un principiu arhitectural al ruinelor introdus de Albert Speer și agreat mai apoi de către Hitler. Considerau că odată cu trecerea secolelor, aceste monumente aveau să se deterioreze sub influența factorilor climatici externi, însă chiar și în stare de ruină ele trebuiau să pastreze și să redea grandoarea și frumusețea trecutului, asemenea celor din perioada antică.

Însă cea mai mare parte dintre proiectele de construcție ale lui Hitler au rămas doar la stadiu de machetă, altele au rămas neterminate din cauza izbucnirii războiului, iar cele ce au fost terminate au fost distruse în timpul războiului sau în perioada imediat următoare.

Puține sunt edificiile naziste care au rămas nedemolate până în ziua de astăzi, unele clădiri au fost păstrate ca mărturii ale unui regim inuman, în timp ce altele au fost transformate în birouri, sau spații pentru alte servicii.

3.1 Noua Sală a Congreselor

Clădirea Noii Săli a Congreselor (germ. Kongresshalle) este a doua clădire ca mărime, rămasă nedistrusă până în prezent, ce a fost construită în perioada celui de-al Treilea Reich, cea mai mare fiind hotelul din insula Prora. Trebuia să aibă o înălțime de 69 de metri, însă nu a fost niciodată finalizată, rămânând la o înălțime de 40 de metri. De-a lungul timpului, o parte din gigantica Sală a Congreselor, cu o capacitate de 50.000 de locuri, a fost sediul Filarmonicii din Nürnberg iar o altă parte, utilizată pentru depozitarea de combustibil, sau chiar loc de parcare pentru automobile.

Începând cu anul 2001, o parte a clădirii a fost transformată în Centru de cercetare și documentare nazistă (germ. Dokumentationszentrum Reichsparteitagsgelände) și informează vizitatorii despre perioada nazistă, oferind detalii unice și despre viața orașului de dinainte și după război ( Fig. 36 – Fig. 38).

Arhitectul care a realizat această conversie a fost Günther Domenig, din Graz, Austria. Conceptul pe care s-a bazat acesta a fost acela de a trasa o axă agresivă din sticlă și oțel de-a lungul clădirii, pentru a rupe simetria și linia clasică a vechii clădiri naziste.(Fig. 37) Circulația muzeului pe orizontală este realizată prin acest element diagonal, lung de 130 metri și lat de aproape 2 metri. De asemenea, accesul principal în muzeu se realizează printr-o scară lungă ce intersectează axul, permițând vizitatorilor intrarea în cladire (Fig. 36). Aceștia au de parcurs întregul culoar pentru a intra în toate sălile de expoziție și pentru a ajunge din nou la zona de acces.

Intervenția arhitectului nu are scopul de a se amesteca cu contextul existent, ci de a se evidenția, de a se opune clădirii existente, de a crea un contrast puternic între nou și vechi. Astfel, a îmbinat armonios materialele vechi ale clădirii vechi, precum betonul și cărămida, cu materiale actuale, moderne si anume, sticla și metalul, creând astfel contrastul dorit. (Fig.38)

S-au păstrat pereții interiori de căramidă aparentă și s-a intervenit doar asupra tavanelor și pardoselii.

Centrul de documentare include pe lângă spațiile expoziționale permanente, cu tema “Fascinație și Teroare” ( engl. Fascination and Terror), spații expoziționale temporare, precum și spații expoziționale digitale în care rulează diferite documentare din perioada nazistă.

În concluzie, la o primă privire, inserția arhitectului austriac Günther Domenig pare să șocheze, însă după o analiză mai amănunțită se poate observa contrastul puternic dintre vechi și nou, între clasic și modern. Astfel, ambele stiluri arhitecturale sunt bine evidențiate și împreună creaza o legătură puternică între istorie și prezent.

3.2 Aeroportul Tempelhof

În anul 2008, după 85 de ani de activitate, aeroportul Tempelhof a fost închis din cauza deficitului înregistrat și a numărului scăzut de pasageri. Acesta a fost o emblemă a Berlinului, devenit celebru după Război, constituind una dintre porțile de intrare în partea de Vest a capitalei Germaniei.

În timpul blocadei Berlinului de Vest din anul 1948, când URSS a blocat toate legăturile rutiere și feroviare ale orașului cu Germania de Vest, aeroportul Tempelhof a avut un rol foarte important. Calea aeriană a fost singura metodă prin care populația orașului de aproximativ 2,5 milioane de locuitori a putut fi aprovizionată cu alimente și carburanți, timp de 1 an. 250.000 de zboruri ale avioanelor civile și militare, din 3 în 3 minute, pe cele 3 culoare aeriene late de 32 km, au fost singurele care au menținut legătura cu Berlinul de Vest. Datorită podului aerian format, Tempelhof a devenit un simbol al dorinței de libertate a populației din Berlin. Vârful de trafic de 5,5 milioane de pasageri, s-a înregistrat în anul 1971 și a reprezentat 90% din traficul aerian al Berlinului de Vest. După anul 1975, odată cu deschiderea aeroportului Tegel, numărul pasagerilor a început să scadă dramatic.

În 2010 aeroportul a fost redeschis publicului ca Tempelhofer Freiheit, (Fig. 39) un parc aproape de centrul orașului, care a devenit un loc preferat pentru activitățile în aer liber. Pe lângă pajiști și piste folosite de bicicliști, o parte din zona aeroportului este folosită ca o gradină urbană. Hangarele arcuite ale terminalului au fost adesea folosite pentru a găzdui evenimente la scară largă, inclusiv concerte, expoziții și târguri . Proiectul însă nu a fost finalizat până în prezent din motive politice.

În ciuda transformării într-un parc natural, pubic, Tempelhof nu poate fi confundat cu altceva în afară de un aeroport. Marcajele rămase pe piste informează vizitatorii despre episoadele din istoria acestuia. Până în prezent, aeroportul reprezintă simbol al libertății din timpul Războiului Rece, primind astfel, la redeschiderea sa ca parc public, denumirea de Tempelhof Freiheit (Tempelhof Libertate).

3.3 Stadionul Olimpic din Berlin

Stadionul face parte din Parcul Olimpic din Berlin, unul dintre cele mai importante complexe sportive din întreaga lume. Este printre puținele clădiri naziste care au rămas nedistruse în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial.

În anul 1998 statul german a decis modernizarea stadionului olimpic, lucrare care a durat 4 ani, fiind finalizată în 2004. Astfel, arhitecții au avut o sarcină grea,  respectând cele mai înalte cerințe ale ordinelor de conservare a monumentului istoric și cele mai ridicate standarde ale UEFA pentru a crea o arenă multifuncțională pentru sporturi și evenimente, ce poate găzdui aproximativ 75.000 de spectatori.

Monumentul oval nazist din granit natural nu a fost atins deloc în procesul de modernizare, ci s-a recurs doar la adăugarea de elemente noi, actuale.  Construcția și proiectarea acoperișului care trebuia să acopere o suprafață totală de aproximativ 37.000 mp a constituit un element cheie în acest proces de modernizare. Acesta a fost construit dintr-o învelitoare translucidă, care să permită razelor de soare să pătrundă în interiorul stadionului pe parcursul zilei. Întreg acoperișul a fost proiectat în contrast puternic cu strucura solidă a clădirii istorice, fiind susținut de 20 de stâlpi de oțel. Au fost instalate sisteme de sonorizare iar lojele au fost reorganizate, fiind amplasate mai aproape de marginea terenului. Terenul de joc a fost coborât cu aproximativ 2,65 metri, excavându-se nu mai puțin de 90.000 de metri cubi de pământ. Pista roșie de zgură din jurul terenului a fost înlocuită cu o pistă modernă, dintr-un material de culoare albastră (Fig. 40), cromatica fiind inspirată din sigla echipei de fotbal Hertha BSC.

Stadionul a fost de asemenea echipat cu sisteme de iluminare artificială și sonorizare de ultimă tehnologie. Au fost prevăzute 113 locuri pentru VIP, restaurante și parcare subterană pentru 630 de mașini. Costurile pentru întreg procesul de modernizare s-au ridicat la aproximativ 242 milioane de Euro.

După modernizare, stadionul a găzduit în 2006, finala Campionatului Mondial de Fotbal dintre Italia și Franța, cel mai difuzat eveniment la nivel global până la acea data, Campionatul Mondial de atletism din 2009, precum și alte competiții sportive și concerte.

3.4 Stațiunea Prora din Insula Rugen

Un alt proiect ambițios din timpul celui de-al Treilea Reich a fost stațiunea balneară Prora. Hitler a dat ordin de construire a celei mai mari stațiuni turistice din lume, pe insula Rugen, la Marea Baltică, cu doar 3 ani înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, în 1936. Hitler a dorit să deschidă aici cea mai grandioasă stațiune din Europa, pe care să o poată prezenta ca una dintre cele mai mari realizări ale sale. Prora a fost concepută ca o stațiune în care aproximativ 20.000 de turiști germani din clasa muncitorească, să poată beneficia de o cameră cu vedere spre ocean, intrucat majoritatea camerelor au fost realizate cu vedere spre mare . Peste 9000 de muncitori lucrau zilnic la uriașul complex format din 8 clădiri identintice ca și volumetrie, dispuse la 150 metri de plajă, cu o lungime de peste 4,5 kilometri și cu un total de 10.000 de camere.

Acesta cuprindea de asemenea și câteva restaurante, sală de cinema, săli de sport, piscine, teatru și o sală polivalentă de 25.000 persoane. În mijlocul complexului urma să fie ridicată o clădire masivă care să aibă funcțiunea de spital de urgență pentru turiștii care urmau să își petreacă vacanța pe insula Rugen.

Se estima că lucrările de costrucție vor fi finalizate în anul 1941, însă izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a determinat întreruperea lor în 1939, muncitorii fiind trimiși în fabrici de armament.

Acest hotel, cu o lungime de 4,5 kilometri este, până în prezent, cel mai mare hotel construit vreodată în lume și reprezintă viziunea nazistă asupra turismului. În ultimii ani, stațiunea Prora a devenit atractivă atât pentru investitori cât și pentru arhitecți, care vor să transforme spațiile abandonate atat în hoteluri, cât și în locuințe colective, printr-o încercare de a împăca Germania cu trecutul său întunecat.

Noul proiect presupune dărâmarea unei părți din vechiul complex, și reconstruirea unor clădiri moderne, păstrând însă caracterul memorial și simbolistica lui în contextul istoric (Fig 42). Deși se estimează finalizarea lucrărilor abia în anul 2022, majoritatea apartamentelor și spațiilor de vacanță sunt scoase la vânzare, la prețuri cuprinse între 400.000 si 725.000 dolari, în funcție de suprafață.

În ciuda facilităților atractive ale noului proiect cu care investitorii vor să încânte turiștii și distanța relativ mică dintre Berlin și insula Rugen, aproximativ 3 ore cu mașina, există îndoieli că nemții vor dori să își petreacă concediul aici. Încercările investitorilor de a finaliza hotelul și de a atrage turiști în zonă ar putea să eșueze din cauza imagini nefaste pe care aceștia o au asupra vechii clădiri naziste. Sau din contră, ar putea să se transforme într-o destinație de lux, într-o lume în care epoca nazista continuă să dispară din istoria și mentalitatea nemților.

CONCLUZII

Această lucrare a analizat evoluția arhitecturii din Germania în perioada dintre anii 1933-1945, când țara a fost sub conducerea regimului hitlerist. Am evidențiat în primul rand valoarea de propagandă a arhitecturii național-socialiste, și rolul pe care aceasta l-a avut în dorința de putere absoluta și de autoglorificare a lui Adolf Hitler.

Studiul reprezintă în mare parte răspunsul la trei mari întrebări pe care mi le-am pus înainte de a începe documentarea. În prima parte a lucrării se găsește răspunsul la întrebarea “Care au fost principalele ideologii ale arhitecturii naziste?”. Astfel, arhitectura partidului aflat la putere trebuia să reflecte puterea acestuia, trebuia să fie una masivă, monumentală, de dimensiuni excepționale. Hitler dorea ca prin aceste proiecte arhitecurale cu proporții gigantice să impresioneze lumea și în același timp să creeze monumente în onoarea grandorii sale.

Capitolul al doilea pune în evidență aspecte ce constituie răspuns la o a doua întrebare și urmărește legătura dintre “caracterul criminal al regimului hitlerist și arhitectura sa ”. Arhitectul Albert Speer, autorul celor mai reprezentative opere ale arhitecturii celui de-al Treilea Reich , a afirmat că ar fi trebuit să remarce în megalomania edificiilor pe care Hitler îi cerea să le construiască, dorința acestuia de a domina Europa, și mai apoi întreaga lume, fără a ține cont de dorințele poporului său. De asemenea, marile construcții pe care Hitler le-a proiectat cu mult timp înainte ca el să ajungă la conducere, (primele schițe cu Marele Dom și Arcul de Triumf din Berlin datând încă din 1925), puteau anticipa scopurile finale ale acestuia, acelea de putere totala.

Ce s-a întamplat cu marile construcții ale lui Hitler după cel de-al doilea Război Mondial? Cea mai mare parte dintre proiectele de arhitctură au rămas pentru Hitler doar la stadiul de macheta iar o parte din cele finalizate, au fost distruse în timpul războiului sau după. Unele au fost păstrate ca mărturii ale unui regim inuman și transformate în muzee sau centre de documentare nazistă, în timp ce altele au fost modernizate (Olympia Stadion Berlin), sau sunt în curs de modernizare (Insula Prora).

Cu alte cuvinte, opinia mea despre planurile mărețe ale lui Hitler pentru Germania poate fi împărțită în două. În ceea ce privește arhitectura industrială, realizările sunt remarcabile. S-a proiectat primul model de Volksagen, s-au construit numeroase fabrici, (precum uzinele Volkswagen și fabrica de avioane), precum și cea mai mare și mai bună rețea de autostraăzi din lume, existentă la acea dată. Pe de altă parte, în ceea ce privește arhitectura edificiilor publice, aceasta a fost expresie a violenței pure, a brutalității, a proporțiilor duse la extrem.

BIBLIOGRAFIE

BURLEIGH Michael, Articol VW- The People’s Car, în Revista „History today”, Nr. 42, 1992

COLIN Philpott, Relics of the Reich: The Building the Nazis Left Behind, Editura Pen and Sword Military , Marea Britanie, 2016

DONATH Matthias, Architecture in Berlin 1933-1945: A Guide Through Nazi Berlin, Editura Lukas Verlag, Berlin, 2006

GHENCIULESCU Ștefan, Articol Un documentar fotografic pe aeroportul Tempelhof din Berlin, in Revista Zeppelin, Nr 141, martie-mai 2016

GLANCEY Jonathan , Articol The Unbuilt Nazi Pantheon: Unpacking Albert Speer's "Volkshalle", 2017;

Sursa: http://www.archdaily.com/806680/unbuilt-nazi-pantheon-unpacking-albert-speer-volkshalle-germania

GRAEME Brooker & STONE Sally, Articol Documentation Center, Nazi Party Rally Grounds, Revista Basic Interior Architecture, Nr 04, 2010

HITLER Adolf – Collection of Speeches 1922-1945, Editura Reichs MilitariaCom, Marea Britanie, 2016

Interviul luat Prof. Arh. dr. Sorin Vasilescu “O problematică delicată: Arhitectura totalitara”, 2016

Sursa: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/sorin-vasilescu-între-totalitarism-și-miturile-colective-arhitectura-italiei-fasciste

LUPȘOR Andreea, Articol Arhitectul lui Hitler: Albert Speer, nazistul care și-a admis greselile;

Sursa: http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/arhitectul-lui-hitler-albert-speer-nazistul-care-admis-greselile

MOORHOUSE Roger, Articol Germania:Hitler's Dream Capital, în Revista History Today, vol. 62, nr. 3, 2012

RANDL Christoph, Articol Olympiastadion Berlin, Revista Deutsche Bauzeitung, nr 12, 2005

RAUSCHING Hermann, Hitler m’a dit, Editura Pluriel, Paris, 2012

SPEER Albert, În umbra lui Hitler,Vol. 1, Editura Nemira,București, 1997

STANESCU Manuel, Articol Autostrazile lui Hitler, o poveste de succes,

Sursa: http://www.historia.ro/ exclusiv_web/general/articol/ autostrazile-lui-hitler-o-poveste-succes

TÄUBRICH Hans Christian, Revista Die Kongresshalle Nürnberg- Architektur und Geschichte, Editura Michael Imhof Verlag, Nürnberg , 2014

VASILESCU Sorin, Arhitectura Germaniei naziste, Editura Fundației Arhitext Design, București, 2012;

VASILESCU Sorin, Arhitectura Italiei Fasciste, Editura Fundației Arhitext Design, București 2011;

WELLER Chris, Articol This 3-Mile-Long Nazi Resort is Being Resurrected as a Luxury Getaway, 2016,

Sursa: http://www.archdaily.com

http://www.natgeotv.com/ro/megastructuri-naziste

https://thirdreichtours.wordpress.com

http://www.architektourist.de/gegen-das-vergessen

https://en.wikipedia.org

http://www.mediafax.ro/externe/planurile-lui-hitler-pentru-un-oras-nazist-imens

http://www.berlin-du-bist-wunderbar.de/2014

https://www.e-architect.co.uk/berlin/tempelhof

http://olympiastadion.berlin/en/stadion-2/history/

http://www.hausderdeutschenkunst.de/geschichte/geschichte.html

ANEXE

Anexa 1 Fragment din cartea lui Albert Speer, În umbra lui Hitler, Volum 1, Ed. Nemira, p. 18:

“ Până la sfârșitul vieții, Hitler a făcut elogiul arhitecților și al edificiilor care-i serviseră drept model pentru primele lui schițe. Admira Opera din Paris (1861-1874) a lui Charles Gamier în următorii termeni: „Are cele mai frumoase scări din lume. Când doamnele, în toaletele lor prețioase, coboară printre cele două șiruri de oameni în uniforme… Domnule Speer, și noi trebuie să construim așa ceva!" Despre Opera din Viena, afirma în entuziasmul lui: „Cel mai splendid edificiu de operă din lume, cu o acustică formidabilă. Mi-aduc aminte când, ca tânăr, la ultimul balcon…" Despre unul dintre cei doi arhitecți ai acestui edificiu, Van der Nuli, Hitler povestea următoarele: „El credea că a ratat Opera. Și, vezi dumneata, era așa de disperat, încât, cu o zi înainte de deschidere, și-a tras un glonț în cap. La inaugurare a fost cel mai mare succes al lui, lumea întreagă 1-a acoperit cu elogii!" Nu erau rare cazurile când trecea la considerații privind situațiile grele prin care trecuse. Atunci își amintea că de fiecare dată se salvase totuși printr-o întorsătură favorabilă a destinului. „Nu trebuie să renunți niciodată", conchidea el. “

Anexa 2 Fragment din cartea lui Albert Speer, În umbra lui Hitler, Ed. Nemira, București, 1997, p. 11:

„ După vizitarea clădirii, Goebbels mi-a încredințat misiunea de a-i transforma ministerul și de a amenaja diferite încăperi importante, precum biroul de lucru și sălile de ședințe. Mi-a dat comandă fermă să încep neîntârziat lucrările, fără să mai aștept un deviz de cheltuieli și fără să mă interesez dacă sunt asigurate mijloacele. Aceasta era, după cum s-a dovedit ulterior, o samavolnicie, deoarece pentru Ministerul Propagandei, nou creat, nu se întocmise încă nici un deviz, cu atât mai puțin pentru această reamenajare. M-am străduit să fiu moderat în executarea lucrării, respectând arhitectura interioară a lui Schinkel. Goebbels a considerat însă că mobilierul nu făcea suficientă impresie.

Hanke își asigurase în minister poziția influentă a unui „secretar al ministrului" și domina cu abilitate desăvârșită anticamera acestuia. La el am văzut în acele zile proiectul pentru demonstrația de masă prevăzută să aibă loc în noaptea de l Mai, pe esplanada de la Tempelhof. Proiectul mă scandaliza atât ca revoluționar, cât și ca arhitect. „Asta arată ca o pavoazare pentru un concurs de tir", i-am spus lui Hanke. „Dacă puteți face ceva mai bun, poftiți", mi-a răspuns el. în acea noapte s-a născut proiectul pentru o mare tribună, în spatele căreia urmau să fie arborate trei steaguri enorme, mai înalte decât o casă cu zece etaje, dintre care două în negru-alb-roșu, iar în mijloc steagul cu svastică. Ideea era riscantă, pentru că, la vreun vânt puternic, aceste steaguri s-ar fi îndoit ca niște pânze de corabie. Ele urmau să fie luminate cu proiectoare puternice, care să evidențieze și mai mult punctul central. Proiectul a fost acceptat imediat. Și iată-mă angajat într-o nouă etapă. I-am arătat lui Tessenow, plin de mândrie, lucrarea terminată, dar acesta, cu solidul lui bun-simț de meseriaș, mi-a spus: „Crezi dumneata că astfel ai realizat un lucru durabil? Face impresie, atâta tot." Hitler, dimpotrivă, după cum mi-a povestit Hanke, a fost entuziasmat. Goebbels însă, conform aceleiași relatări, își atribuise lui însuși meritul. “

Anexa 3 Fragment din cartea lui Albert Speer, În umbra lui Hitler, Editura Nemira, Bucuresti,1997, p. 37:

“Comitetul Olimpic German s-a aflat într-o situație neplăcută când responsabilul organizării Jocurilor, Pfundtner, Secretar de Stat la Ministerul de Interne, i-a prezentat primele proiecte ale noului stadion olimpic. Arhitectul Otto March prevăzuse o construcție din beton cu pereți intermediari din sticlă, semănând cu stadionul de la Viena. După reuniune, Hitler, furios și agitat, s-a întors în apartamentele lui, ordonând să mă prezint cu proiectele mele. Fără alte explicații, a cerut să se comunice Secretarului de Stat că trebuie să contramandeze Jocurile Olimpice. Motivul invocat era că acestea n-ar putea să aibă loc în absența lui, căci șeful de stat este cel care se cuvine sa le declare deschise; or, el n-ar pune niciodată piciorul într-o asemenea cutie din sticlă. Am întocmit în noaptea aceea o schiță care prevedea îmbrăcarea scheletului cu piatră naturală și accentuarea cornișelor. Am făcut, de asemenea, să dispară sticla, și Hitler a fost mulțumit. A luat asupra-și finanțarea lucrărilor suplimentare. Profesorul March s-a declarat de acord cu modificarea și Berlinul si-a salvat Jocurile. Nu mi-a fost niciodată clar dacă și-ar fi pus cu adevărat în practică amenințarea, sau dacă asta nu exprimase decât acea atitudine de sfidare pe care obișnuia s-o adopte pentru a-și impune voința.”