. Disertatie Arhitectura Germaniei Naziste [301798]

ARHITECTURA GERMANIEI NAZISTE

1933-1945

Lucrare de licență

"A construi o [anonimizat] o uniformizare a locuințelor. [anonimizat] […] [anonimizat]".

ADOLF HITLER

INTRODUCERE

Lucrarea propune prezentarea caracteristicilor și tendințelor fundamentale ale arhitecturii germane din perioada nazistă dintre anii 1933- 1945, [anonimizat].

În urma unei lecturi a studiului domnului arh. Sorin Vasilescu asupra sistemului totalitar german (Sorin Vasilescu, “Arhitectura Germaniei naziste”, [anonimizat], 2012), mi-au stârnit un real interes răspunsurile găsite la o [anonimizat]: 1) Care au fost principalele ideologii ale arhitecturii naziste?; 2) A existat vreo legătură între caracterul criminal al regimului hitlerist și arhitectura să?; 3) Ce s-a [anonimizat]?

Acest studiu reprezintă întoarcerea într-o perioadă neagră din istoria Germaniei în care arhitectura a jucat un rol foarte important și se concentreaza pe prezentarea celor mai importante exemple arhitecturale de propagandă ale epocii naziste.

[anonimizat], arhitectura a fost profund afectată de ideologiile Partidului Nazist. Puterea Reichului trebuia să fie reflectată printr-o [anonimizat], monumentală. Astfel, [anonimizat].

Capitolul al doilea descrie viziunea lui Hitler asupra arhitecturii și intențiile sale de a impresiona lumea prin ridicarea de edificii monumentale. [anonimizat]. [anonimizat] (Capitolul 2.3.2, pag 18), [anonimizat], precum Noua Cancelaria a Reichului (Capitolul 2.3.2, pag 19).

Ultimul capitol reprezintă o proiecție în prezent a [anonimizat], degradate iar altele modernizate sau în curs de modernizare.

CAPITOLUL I. ISTORIC. CONTEXT.

După aproape 20 [anonimizat], arhitectura Germaniei avea să fie profund afectată de ideologiile naziste.

Termenul de “arhitectură nazistă” [anonimizat], [anonimizat] 1933-1945.

Nazismul a apărut într-o perioadă dificilă pentru națiunea germană învinsă în primul Război Mondial și care se simțea umilită prin prevederile Tratatului de la Versailles. Principalul obiectiv al partidului nazist era dezvoltarea țării după criza economică din anii 1930, [anonimizat] de larg consum pentru îmbunătățirea nivelului de trai al populației. Adolf Hitler, conducătorul Partidului Național Socialist, numit cancelar al Germaniei în urma alegerilor din anul 1932, dorea crearea unui “Reich” milenar, visa la Germania Mare, o supraputere capabilă să rivalizeze cu Imperiul Britanic și Statele Unite.

Pentru liderii politici ai statelor totalitare relația politică-arhitectură era una complexă, aceștia vedeau arhitectura ca instrumentul cel mai adecvat de reprezentare a statului. Pe lângă Germania, alte două țări în care s-a promovat ideologia “arhitectură artă de stat” au fost Italia Fascistă condusă de Mussolini și Uniunea Sovietică, condusă de Stalin.

Aceste trei state, cu elemente comune la bază, dar profund diferite în ceea ce privește bagajul cultural și tradiția, sunt campioane ale regimului totalitar. Un rol determinant în dezvoltarea arhitecturii fiecărui dintre cele trei state l-a avut conducatorul. În Italia, Mussolini provenea din futurism, unul din punctele principale ale modernității . Acesta afirma “ Pentru noua Italie am nevoie de o nouă arhitectură”. Promova o arhitectură moderna, dar bazată pe tradiție, element care, considera ca a fost neglijat odata cu revoluția industrială. În Rusia sovietică, Stalin, teolog fiind, a organizat statul și arhitectura ca pe biserica ortodoxa, considera ca „poporul avea dreptul la coloane”, cum afirmase Anatoli Lunacearski, Comisarul Poporului.

În Germania, arhitectura era vazută ca o modalitate de instituire a unei noi ordini naționale. Această „întoarcere la ordine” avea să marcheze arhitectura reprezentativă germană, ce se dorea expresie a unei noi civilizații și culturi. Hitler era un om cu o sensibilitate artistică deosebită, cu o puternică capacitate de a desena. Vedea arhitectura ca pe una reprezentativă pentru Reichul ce-l visa milenar, una eternă, clasică, aspră, definită de ordinul monumental. Această arhitectură masivă trebuia să aiba dimensiuni gigantice. Astfel, toate “bâlbâielile delirante culturale” ale cubiștilor, futuriștilor și dadaiștilor, inclusiv cele ale expresioniștilor au fost eliminate din viata culturală a noii Germanii. În concepția lui Hitler, arhitectura modernă, datorită elementelor de nouă tehnologie, era un atentat la unitatea nationala germana și totodata o negație a calității originale a muncii populare. Din acest motiv, scoala Bauhaus, cu sediul la Dresda a fost închisă de către naziști în anul 1933.

În această nouă lume în care arhitectura era considerată parte integrantă și reprezentativă a puterii, arhitecții aveau trei posibilități : să se integreze puterii și să colaboreze cu aceasta, să ocolească puterea cu riscul de a fi marginalizați, precum Behrens sau să se opună puterii alegand să emigreze, precum Walter Gropius, Mies van der Rohe sau Bruno Taut.

Hitler considera că stilul unei construcții este strâns legat de funcțiunea dată acesteia. Din acest motiv, nu s-a putut realiza o singură forma de arhitectură nazistă, ci s-au urmărit trei direcții principale care să deservească necesităților și aspirațiilor noului Reich, cu o oarecare continuitate a culturii arhitecturale din trecut. Prima direcție a fost cea a monumentalului pentru edificiile publice, de natură clasicizantă, menite să reprezinte atât în prezent cât și în viitor grandoarea Reichului milenar. A doua direcție a fost cea de natură funcționalistă, o arhitectură modernă de oțel, beton și sticlă, prezenta în construcțiile industriale și militare. Cea de-a treia direcție, o arhitectură poporanistă, tradiționalistă folosită la programele de locuinta.

CAPITOLUL II. ARHITECTURA CELUI DE-A TREILEA REICH

2.1. IDEOLOGIILE ARHITECTURII NAZISTE

Nici un popor nu trăiește mai mult decât documentele culturii sale

(Adolf Hitler, 1935)

S-a considerat încă din antichitate că arhitectura se situează pe un loc fruntaș față de toate celelalte arte. Ea exprimă cu mandrie vremurile mărețe și le personifică. Timpurile glorioase și popoarele puternice pot fi astăzi descifrate prin intermediul monumentelor de arhitectură. Daca aceste monumente grandioase lipsesc, inseamna că și măretia epocii lipsește.

În Germania nazistă se dorea ca arhitectura să ofere poporului, din punct de vedere pshilogic, siguranță și încredere pentru a compensa umilința înfrângerii în Primul Război Mondial.

Cel care a marcat arhitectura germană a celui de-al Treilea Reich a fost însuși Adolf Hitler. Dotat cu o sensibilitate artistică deosebită, cu abilități mari de a desena, după scurte studii la Academia de Arte din Viena, unde a studiat arhitectura de interior (Innarchitektur), Hitler avea să ramână marcat de neîmplinita să vocație de om de artă, de arhitect, căutând în permanență să-și găsească mâna care să-i traducă în fapt arhitectural aspirațiile sale .

O mare influență asupra lui Hitler a avut-o grandioasa arhitectură a Romei imperiale pe care a cunoscut-o „pe viu” cu ocazia unei vizite la Roma, în 1931, la invitația lui Mussolini. Acestuia i-a atras în mod special atenția perfecta geometrie și uriașa cupola a Pantheonului, pe care le-a reluat mai apoi, la o scară colosală, în proiectul sau, Die Grosse Halle. De asemenea, un alt monument ce l-a impresionat profund, a fost Colosseumul, dupa care s-a ispirat atunci când a dat ordine să se construiască un Colosseum german, care să deservească ca sală a congreselor partidului de la Nürnberg.

Anii tinereții petrecuți în neoclasica Vienă l-au marcat profund pe Hitler și îl considera pe Haussman ca fiind cel mai mare urbanist al istoriei. Despre Opera din Viena, spunea ca este „Cel mai splendid edificiu de operă din lume, cu o acustică formidabilă” . Era atras de nenumaratele teatre construite la sfarsitul sec. al XIX lea în Austro-Ungaria în stilul neobarocului târziu. De asemenea, prețuia Opera din Dresda, precum și Hofburgul și Muzeele Curții din Viena. Admira Opera din Paris a lui Charles Garnier și afima: “Are cele mai frumoase scări din lume” 7 (Nota 1 din Anexe – fragment din cartea În umbra lui Hitler).

Arhitectura celui de-al Treilea Reich nu a avut niciodata însă un stil propriu. În concepția statului național-socialist edificiile aveau rolul de a consolida societatea și s-a recurs la un limbaj neoclasic transformat și exagerat până la limita ridicolului. Arhitectura trebuia să simbolizeze puterea Reichului de 1000 de ani. Astfel, intențiile pe care le-a urmărit Hitler în toate planurile și proiectele sale de arhitectură erau de a impresiona atat poporul cat și adversarul prin monumentalismul edificiilor, prin proporțiile lor uriașe. Dorea să creeze monumente în onoarea grandorii sale, avea ca scop dominarea Europei și apoi a întregii lumi cu marile construcții pe care le-a proiectat. Aceste construcții megalomane care comemorau marile sale victorii ( victorii care nu avuseseră încă loc ) au fost proiectate pe hârtie dinainte ca războiul să înceapă. Își dorea un bulevard cu 20 de metri mai lat decât Champs-Elysees și un Arc de Triumf care să depășească de câteva ori mărimea celui din Paris și care trebuia să amintească de dimensiunea victoriilor câștigate.

Megalomania a fost expresia epocii lui Hitler. Interesul acestuia asupra construcțiilor gigantice a fost un act de autoreprezentare și autoglorificare și în același timp un proces de depersonalizare a ființei umane. Acesta a afirmat că “numai prin grandoarea și puritatea construcțiilor noastre poporul poate realiza dimensiunile gândurilor noastre. De la epoca catedralelor noi suntem primii care oferim artiștilor sarcini așa de mari și de îndrăznețe. Nu este vorba de a construi case private, vile sau pavilioane ci de a face să țâșnească din pământ edificii, cele mai vaste care au fost ridicate de la egipteni și babilonieni încoace” ( Nota 2 din Anexe- Fragment în franceza din cartea Hitler m’a dit )

Astfel, nu s-a dorit niciodata crearea unui stil propriu al național-socialismului. Hitler avea doar teama că în nici o altă țară să nu mai existe edificii care să depășească ordinul de mărime al scării pe care el o hotărâse pentru “Noua Germanie”. Își fixase încă din anul 1925, prin schițele “Marelui Dom” și a “Arcului de Triumf “ din Berlin obiectivele asupra arhitecturii, și anume, clădiri de megadimensiuni.

2.2 ARHITECTURA INDUSTRIALĂ ÎN PERIOADA GERMANIEI NAZISTE

În domeniul industrial, rațiunea, funcțiunea și eficiența au fost cele care au dictat stilul. Astfel, pentru construcțiile industriale și militare s-a recurs la o arhitectură modernă de oțel, beton și sticlă, inspirată din modelele adoptate de Școala Bauhaus. Noțiunile care au stat la baza întregii culturi industriale a Germaniei din acea perioadă au fost publicate mai apoi, în anul 1943 la Berlin, în cartea profesorului Ernst Neufert intitulată “Elemente de construcții” (germ. Bauordnungslehre). Această carte, publicată la cererea și cu sprijinul lui Albert Speer, a devenit în scurt timp un manual de standardizare și normare, un important instrument pentru proiectarea raționalistă a arhitecturii.

În anul 1932, în timpul unei discuții într-un restaurant din München, Hitler însuși a facut primele schițe pentru automobilul Volkswagen ( Fig. 1). Acesta era de părerea că fiecare cetățean german ar trebui să dețină o mașină

proiectată inteligent, ieftină și fiabilă.

Astfel, un designer din Stuttgart pe nume Ferdinand Porsche a transformat ideile lui Hitler și le-a transpus în realitate printr-un vehicul care a ajuns să fie cunoscut drept „mașina poporului”.

Au fost realizate apoi, în stil modernist, uzinele de automobile Volkswagen din Westfalia și uzinele de avioane Heinkel (1938).

Odată cu dezvoltarea conceptului de automobil deținut de către orice cetățean, s-a pus problema construirii de drumuri pentru aceste automobile.  Cu prilejul deschiderii Salonului Internațional de Automobile și Motociclete de la Berlin, Hitler a declarat: „Așa cum în trecut drumurile erau construite pentru cal și trăsură, așa în viitor va trebui să construim drumurile pentru automobil”.

Astfel, în anul 1933 a anunțat public dezvoltarea unui proiect gigantic de construire de autostrăzi. Acesta s-a inspirit din ideile lui Mussolini care, în anul 1924, a deschis prima autostradă din lume, lungă de 130 km, autostradă care lega Milano de lacul Como din nordul Italiei. Sub conducerea inginerului Fritz Todt, pe 22 septembrie 1933 s-au deschis oficial lucrările de construire a celei mai mari rețele de autostrăzi a Reichului unde zilnic lucrau aproximativ 30.000 de muncitori (Fig. 2, Fig 3). Hitler afirma că prin acest proiect măreț nu rezolva doar problema șomajului ridicat dar

stimula și vânzarea de automobile, în condițiile creării „automobilului poporului” (volkswagen), accesibil unei mari mase a populației.

Majoritatea inginerilor care au lucrat la acest proiect proveneau din industria căilor ferate. Din aest motiv, autostrăzile aveau câteva caracteristici specifice căilor ferate, cum ar fi trasee separate pentru cele două sensuri și benzi lungi și neîntrerupte de mare viteză. La dorința lui Hitler, drumurile trebuiau să se integreze armonios în peisaj, apelandu-se la peisagiști, ingineri silvici și arhitecți.

Cifrele sunt impresionante: în fiecare zi se foloseau 2.250 m³ de ciment. Într-un singur an au fost construite 88 de stații de combustibil și 60.000.000 metri pătrați de drumuri, au fost mutați 280.000.000 m³ de pământ și rocă și evacuați 15.200.000 m³ de sol. Până în 1937 s-au folosit 4.000.000 m³ de beton și 180.000 tone de oțel, au fost completate 100 de poduri, s-au folosit 50.000 de utilaje speciale, 3.000 de locomotive, 3.500 km de cale ferată, 300 de buldozere.

Acest proiect ambițios de construire a rețelei de autostrăzi a dus la realizarea unor construcții tehnice remarcabile la care au contribuit atat tehnologiile moderne, cat și sistemul impecabil de organizare a muncii. La realizarea proiectului, un rol important l-a avut proiectarea de poduri, unul dintre cele mai reprezentative fiind

Elbehochbrucke din Hamburg (Fig 4). Cu o lungime totală de 1200 metri, și o inălțime de 73 metri astfel încât să permită navelor de mare tonaj să navigheze pe Elba, podul se sprijinea pe doi piloni gigantici cu înăltimea de 178 metri și lătimea de 20 metri. Deschiderea dintre cei doi piloni era de 700 metri iar lățimea benzilor de circulație auto era de 47 metri.

Podul a fost distrus în totalitate în timpul razboiului.

Un alt proiect măreț care a marcat arhitectura industrială militară a Germaniei în perioada nazistă a fost Zidul Atlanticului, unul dintre cele mai mari proiecte de fortificare din istoria recenta a Europei. Hitler a ordonat construirea acestor fortificații în anul 1941 pentru a impiedica forțele aliate să invadeze Europa ocupată de Germania nazistă. Zidul era o reprezentare a puterii germane care trebuia să ofere poporului său un sentiment de protecție maximă și în același timp trebuia să intimideze și să descurajeze inamicul.

Mai mult de 2 ani, în perioada 1942-1945, muncitori din toate țările europene ocupate de naziști au lucrat la această construcție.

Pentru zidul care se întindea pe o distanță de aproximativ 5000 kilometri, s-au folosit 17 milioane de metri cubi de beton ((Fig. 5) și 1,2 milioane de

tone de oțel, și s-au cheltuit 3,7 miliarde de marci germane imperiale.

În mai puțin de o zi însă, a fost distrus de trupele aliate din Marea Britanie, Canada și Statele Unite.

2.3 ALBERT SPEER – ARHITECTUL CELUI DE-AL TREILEA REICH

Albert Speer a fost unul dintre cei mai importanti oameni din anturajul lui Adolf Hitler, fiind arhiectul preferat al acestuia inainte de a deveni ministru al Armamentului.

S-a nascut în anul 1905 în Mannheim, un oras din vestul Germaniei, intr-o familie din clasa mijlocie, dar destul de instarita. Și-ar fi dorit să devina matematician, însă a calcat pe urmele tatalui sau și a bunicului sau și a studiat arhitectură. S-a inscris mai intai la Universitatea din Karlsruhe pe care a abandonat-o din cauza crizei economice, alegand apoi Scoala Superioara Tehica din Berlin. Acolo l-a cunoscut pe profesorul și arhitectul Heinrich Tessenow, pe care l-a amirat foarte mult, devenind mai mai apoi asistentul lui în cadrul Universitatii.

Fara a avea inclinatii asupra politicii, a participat la sfarsitului anului 1930, la insistentele unor studenti, la o adunare a partidului nazist, unde a asistat la un discurs de-al lui Hitler. A fost foarte impresionat atat de ideile și principiile acestuia, cat și de persoana să. Vrăjit de personalitatea lui Hitler, pe 1 martie 1931 Speer a devenit membru al Partidul Nazist.

În 1931, Speer și-a dat demisia din postul de asistent al lui Tessenow din cauza reduceri de salariu, iar în vara anului 1932, în timpul unei vizite în Berlin, a fost recomandat ca arhitect care să ajute la renovarea sediului Partidului din Berlin. Un an mai tarziu, dupa alegerile din 1933, noul ministru al Propagandei, Joseph Goebbels, i-a incredintat lui Speer misiunea de a-i transforma ministerul și de a amenaja diferite incaperi importante, precum și biroul de lucru și sali de sedinta. Tot în acea perioada, Speer, vazand proiectul pentru demonstratia ce avea să aiba loc în noaptea de 1 Mai, pe esplanada de la Tempelhof, a ramas profund dezamagit, afirmand : ”Asta arată ca o pavoazare pentru un concurs de tir” . Dupa raspunsul primit, “ Daca puteti face ceva mai bun, poftiti”16 , s-a nascut un nou proiect, pentru o mare tribuna, în spatele careia au fost amplasate trei steaguri enorme,mai inalte decât o casa cu zece etaje. Acestea au fost luminate cu proiectore puternice care să evidentieze și mai mult punctul central (Nota 3 din Anexe- Fragment din cartea lui Albert Speer, În umbra lui Hitler).

În vara aceluiasi an, cu ocazia primului congres al Partidului la Nürnberg, Speer a elaborat proiectul pentru arhitectură decorurilor, inspirandu-se din proiectul defilarii de 1 Mai. A inlocuit însă punctul central, steagurile imense, cu un vultur urias cu o deschidere a aripilor de peste 30 metri.

A urmat apoi un proiect de renovare a resedintei din Berlin a lui Hitler, unde Speer l-a ajutat pe arhitectul Paul Ludwig Troost să termine lucrarea intr-un termen foarte scurt. Acesta a fost momentul în care Hitler a remarcat abilitatile și talentului tanarului arhitect Speer. Peste cativa ani, acesta a afirmat “Te remarcasem cu ocazia acelor vizite de inspecție. Căutam un arhitect căruia sâ-i încredințez proiectele mele. Trebuia să fie tânăr. Căci, după cum știi, aceste proiecte sunt cu bătaie lungă. Am nevoie de cineva care să le poată continua și după moartea mea, de cineva care să le ducă mai departe cu autoritatea conferită de mine. Dumneata vei fi acela." Astfel, în 1934, dupa moartea arhitectului Troost, Speer il inlocuieste pe acesta în postul de arhitect sef al partidului, devenind Sef al Oficiului pentru construcții.

A inceput impreuna cu ceilalti arhitecti să lucreze la proiecte imense, la o scara foarte mare, cu fatade inalte, coloane uriase, linii drepte și foarte agresive. Acest nou stil arhitectural trebuia mai intai să intimideze și apoi să impresionez. Trebuia să emane forta, dominare, și multa prestanta. Hitler considera ca oricine ajunge în fata acestor clădiri trebuie să simta senzatia de bogatie și putere a Germaniei.

În opinia lui Hitler existau cinci orase germane de o mare importanta pe care dorea să le remodeleze arhitectural și în care să construiasca aceste noi clădiri reprezentative, impunatoare. Acestea erau: Linz (orasul tineretii lui Hitler, despre care spunea ca vrea să să il transforme intr-un concurent al Vienei), München (Capitala Miscaii), Hamburg (Capitala navigatiei germane), Nürnberg (Orasul congreselor partidelor) și Berlin (Capitala lumii).

Astfel, Speer a fost insarcinat să creeze noi orase, cu clădiri nemaivazute pana atunci, un Nürnberg cu o arhitectură “perena” și un Berlin care să devina “Germania”, un oras care să domine intreaga lume. Proictele nu au mai fost însă realizate din cauza declansarii celui de-al Doilea Război Mondial.

2.3.1 NÜRNBERG

Orașul Nürnberg a reprezentat în timpul celui de-al Treilea Reich locul propagandei și al defilărilor național-socialiste. După proclamarea să ca “Oras al Congreselor” în 1933, s-a pus problema construcției unor clădiri reprezentative pentru partid.

Pentru celebrarea în anul 1943 a unui deceniu de la preluarea puterii de catre Partidul Național Socialist, s-a propus în 1934 proiectarea unui imens complex de clădiri repezentative ca spațiu al manifestațiilor de masă ale partidului. Complexul a fost gândit ca un spațiu scenografic și cuprindea o arteră axială monumentală (denumită Marele Drum sau Große Straße- Fig 6. In Legeda: nr 6) cu o lățime de 60 metri și o lungime de 2 kilometri care făcea legătura dintre Sala de Onoare (Luitpold Arena Legenda – nr 1) și câmpul în care se desfășurau paradele (Câmpul lui Marte sau Marzfeld- Legenda: nr 8). De asemenea, de-o parte și de alta a axului, au fost proiectate Sala Congreselor (Kongresshalle sau Colosseumul German, Legenda: nr 5), Stadionul German (Deutches Stadion, Legenda: nr 7) și Zeppelinfelds (Legenda: nr 11).

În 1934 Speer a primit prima mare comanda, și anume i s-a cerut să înlocuiască tribuna provizorie din lemn de pe Esplanada Zeppelin cu o construcție masivă, monumentală, din piatră. Astfel, între anii 1935-1937 s-a construit o uriașă clădire rectangulară cu o lungime de 390 metri și o înălțime de 24 de metri, prevăzută cu o tribună principală și două tribune laterale. Pentru paradele de noapte, Speer a conceput și proiectat primele efecte de lumini.

A propus amplasarea de jur-împrejurul esplanadei a 130 de proiectoare gigantice, la doar 12 metri distanță unul față de celalalt. Acestea iluminau cerul cu fasciculele lor care băteau pana la 6, 8 kilometri înălțime. Impresia uimitoare creată era aceea că te afli într-o încăpere cu pereți susținuti de stâlpi incandescenți, de o înălțime nesfărșită. Spectacolul grandios de lumini a dat naștere la o “Catedrală de lumini”, o noua formă de propagandă vizuală, fiind poate prima “constucție iluminată” ( Fig.7). Câmpul de paradă al Zeppelinul avea capacitatea de a gazdui aproximativ jumătate de milion de oameni.

În 1937, din dorința lui Hitler ca Jocurile Olimpice ce urmau să aibă loc în anul 1944, să se joace la Nürnberg, Albert Speer a fost însărcinat să proiecteze și să realizeze cel mai mare stadion din lume – Deutches Stadion, cu o capacitate de 400.000 de locuri, dublul capacității avute de Circus Maximus din Roma ( Fig 8, Fig 9).

Stadionul trebuia să fie cel mai important edificiu din tot complexul, dar și unul dintre cele mai importante din istorie. În formă de potcoavă, precum stadionul din Atena, acesta trebuia să aiba o lungime de 550 metri și o lățime de 460 metri, și un volum de 8,5 milioane de metri cubi (de trei ori mai mare decât piramida lui Keops care are o lungime de 250 metri, o lățime de 146 metri și un volum de doar 2 570 000 metri cubi) ( Fig 8, Fig 9). Materialele care trebuiau fi folosite erau granitul roșu pentru exterior și granitul gri pentru tribune și ar fi costat între 200 și 250 de milioane de marci. La începerea lucrărilor, în timpul discursului de la Nurnberg, in anul 1937, Hitler a afirmat că “Națiunea germană și-a dobândit, în sfârșit, imperiul ei germanic” .

Cu toate acestea, Hitler începuse să se justifice în fața unor constructori pentru gigantismul stilului sau, afirmand : „De ce merg tot timpul pe linia celor mai mari construcții? Fac acest lucru ca să redau fiecărui cetățean german încrederea în sine. Ca să spun fiecărui individ dintr-o sută de domenii diferite: noi nu suntem inferiori, ci dimpotrivă, suntem absolut egali cu oricare alt popor” . Însă proporțiile supradimensionate ale lui Hitler erau menite să-i glorifice opera, să-i întăreasca puterea, să-i ofere prilejul de a deține supremația asupra întregii lumi. Astăzi, din giganticul proiect nu a mai rămas decât săpătura pentru fundații unde s-a format un lac.

Principala construcție a complexului era însă Noua Sala a Congreselor (germ. Neue Kongresshalle), poiectat de către arhitecții Ludwig și Franz Ruff. Edificiul a fost amplasat pe locul unei foste Gradini Zoologice, pe malul unui lac. Lucrările de construcție au fost începute în anul 1935 dar nu au fost terminate niciodata.

Aceasta era denumita în mod neoficial “Colosseumul german” pentru că amintea de Colosseumul din Roma care l-a fascinat pe Adolf Hitler în timpul vizitei la Roma din anul 1931 (Fig.10).

Clădirea trebuia să aibă o lungime de 275 metri , o lățime de 265 metri, și o înălțime de 69 metri ( Fig. 12). Întreaga clădire în formă de potcoavă a fost placată pe exterior cu granit. Deasupra celor trei etaje, trebuia să mai fie ridicat încă un etaj și un vast plafon de sticlă care, datorită transparenței sale, să permită participarea la spectacolul de lumini al gigantelor reflectoare amplasate pe Zeppelinfelds.

2.3.2 BERLIN

„Nu-i nimic de făcut cu acest Berlin, începând de azi, dumneata vei lucra la proiect. Uite un plan. Când ai ceva gata, să-mi arăți. Pentru asta, așa cum știi, am totdeauna timp… Berlinul este un oraș mare, dar nu o metropolă. Privește Parisul, cel mai frumos oraș din lume, sau chiar Viena. Sunt orașe, cu o puternică personalitate. Berlinul însă nu e decât o îngrămădire haotică de case. Trebuie să surclasăm Parisul și Viena" .

Aceastea erau afirmațiile lui Adolf Hitler cu privire la planurile lui asupra Berlinului.

Vroia să dărâme Berlinul în întregime și să îl reconstruiască conform ideologiilor sale, asa cum Haussmann a schimbat Parisul în vremea lui Napoleon al III-lea. Vroia să îl transforme în “supercapitala” celui de-al Treilea Reich și să îl redenumească Germania.

Albert Speer afirma în cartea să că Hitler a studiat mult planurile orașului Berlin încă din anii ’20 și de atunci a luat hotărârea să deplaseze gările Anhalt și Potsdam la sud de esplanada Tempelhof pentru a elibera

centrul orașului de șinele de cale ferată,

creând astfel un bulevard de prestigiu,

ce avea să traverseze Berlinul de la Nord

la Sud, cu clădiri reprezentative, cu o lungime de 7 kilometri și o lățime impresionantă.

La cele două capete ale acestui mare bulevard, care urma să devină o axă simbolică a noului oraș, Hitler plănuia să ridice două edificii monumentale care să depășească orice proporție arhitecturală: Noua Gară de Sud ( Sudbahnhof), o gigantică clădire rectangulară și Marea Sală sau Sala Poporului ( Grosse Halle) (Fig.14).

Această sală urma să devină cea mai importantă și impresionantă clădire din Berlin în ceea ce privește dimensiunea și încărcătura să simbolică. A fost inspirată după templul roman Panteonul lui Hadrian, pe care Hitler l-a vizitat în anul 1938, cu ocazia unei vizite oficiale la Roma. Însă, admirația și interesul liderului nazist pentru acest edificiu erau cunoscute cu mult înainte, încă de când a desenat primele schițe pentru Grosse Halle și Arcul de Triumf, în anul 1925 ( Fig 15), schițe pe care mai apoi i le-a înmânat arhitectului Albert Speer. Hitler își fixase încă de pe atunci obiectivele în ceea ce privește dimensiunea acestor edificii, megadimensiuni nemaiatinse până atunci în istoria construcțiilor. Obiectivele și interesul liderului nazist erau orientate exclusiv către edificii de prestigiu, impunătoare, prin care să își manifeste puterea, prin care să se autoglorifice, fără a mai ține cont de aspectele sociale care aveau repercusiuni directe asupra urbanismului oraselor.

Trebuia să aiba în plan dimensiunea de 315 x 315 metri, un diametru al cupolei de 250 metri și o înălțime totala de 290 metri. ( Fig 16, Fig 17)

La interior era prevăzută o nișă cu înălțimea de 50 metri și lățimea de 28 metri, decorată cu mozaic de aur. Un gigantic vultur cu o înălțime de 24 metri era amplasat în acest spațiu care marca tribuna de unde Hitler se putea adresa unei mulțimi de aproximativ 180.000 de persoane. Perimetral erau amplasați 100 de piloni de marmură, înalți de 24 metri care delimitau o arena circulară în care erau poziționate cele 180.000 de scaune pentru auditori. Deasupra acestui spațiu central se ridica o imensă cupolă cu tavan casetat, realizată dintr-o structură metalică portantă, și acoperită cu tablă de cupru.

Daca această clădire imensă ar fi fost realizată, ar fi avut un dom de 16 ori mai mare decât cel al Basilicii San Pietro din Roma. Din fericire, aceasta aspirație arhitecturală nazistă a ramas doar pe hârtie.

De asemenea, la mică distanță de Gara de Sud, Hitler intenționa să ridice un arc de triumf asemănător celui din Paris, însă cu o înălțime de 120 metri, care să fie inscripționat cu numele celor 1,8 milioane de soldați germani morți în timpul Primului Război Mondial. Acest mare Arc de Triumf urma să fie proiectat dupa schițele lui Adolf Hitler, pe care i le-a înmânat arhitectului, Albert Speer, spunându-i : „Le-am făcut acum zece ani. Le-am păstrat mereu, căci nu m-am îndoit niciodată că, într-o zi, le voi putea construi. Așa că acum să trecem la realizarea lor!" . (Fig.21) Hitler visa la proiectarea acestor clădiri gigantice cu mult timp înainte fără a ști dacă va ajunge vreodata să le construiască.

Însă planurile lui Hitler nu erau limitate doar la această zonă, ci el dorea o reorganizare a infrastructurii întregului oraș. Suburbiile trebuiau să fie mărite astfel încât să asigure locuințe pentru mai mult de 200.000 de berlinezi, erau prevăzute noi aeroporturi, și trebuiau construite două noi gări, în locul celor vechi.

În ianuarie 1938 arhitectul Albert Speer a primit o ultimă mare comandă din partea lui Hitler, înainte ca acesta să devină ministru al armamentului, și anume i s-a cerut să proiecteze și să ridice, Noua Cancelarie a Reichului.

Edificiul a fost realizat într-un timp record de doar un an, între 1938 și 1939, avea o lungime de 400 metri și a costat peste 90 milioane de mărci, echivalentul a peste un miliard de dolari, astazi.

Terenul alungit pe care era amplasata clădirea impunea o succesiune de încăperi, în combinații diferite de materiale și culori, de-a lungul unei axe principale, denumită Marele Coridor (germ. Lange Halle) (Fig. 27). Sala de recepții a lui Hitler era amplasată strategic în spatele acestui lung culoar (Fig. 28). Vizitatorii trebuiau să parcurgă de la intrare și până în biroul acestuia întreaga clădire, având astfel timp să “își facă idee despre grandoarea și puterea Reichului german”. ( Fig. 23)

După Cel de-al Doilea Război Mondial, edificiul a fost considerat un simbol suprem al național-socialismului și a fost aruncat în aer de către rusi.

Construirea acestor clădiri cu o greutate colosala necesita însă efectuarea unor studii speciale pentru testarea rezistenței terenului. Inginerii germani erau însă conștienți de faptul că nu puteau construi clădirile megalomanice dorite de Hitler, deoarece solul din zona Berlinului este mlăștinos și nu ar fi putut suporta greutatea imensă a construcțiilor. Pentru testare, au construit între anii 1941-1942 pe locul unde urma să fie construit Arcul de Triumf, un corp de beton, în formă de cilindru, cu o greutate de 12.650 tone, cu o înălțime de 18 metri și un diameru de 21 metri (Fig. 29). În trei ani s-a constatat ca uriașul cilindru s-a scufundat cu 18 centimetri și nu a putut fi dinamitat după Război, din cauza dimensiunilor uriașe, rămânând astăzi o dovadă a planului megalomanic a lui Hitler de a reconstrui

Berlinul.

2.4 ALTE EDIFICII DIN PERIOADA NAZISTĂ

Ca parte din planul de reconstrucție a Berlinului, în anul 1934, arhitectul german Ernst Sagebiel a fost însărcinat cu înlocuirea vechii clădiri a aeroportului Tempelhof, construită în 1927, cu una noua. Astfel, între anii 1936-1941 a fost construit noul terminal al aeroportului, o clădire masivă, celebră prin forma sa unică, semiovală, cu o lungime de 1230 metri. (Fig. 30) Edificiul, cu 1.2 kilometri de fațadă placată cu calcar,

amplasat în centrul Berlinului, reprezenta din punct de vedere estetic capitala mondiala a lui Hitler și era la acea vreme cea mai mare clădire din lume.

După terminarea lucrarilor la acest aeroport, arhitectul Ernst Sagebiel a realizat în Berlin, între februarie 1935 și august 1936, în doar 18 luni, clădirea Reichsluftfahrtministerium (Ministerul Aerului), care era la acea vreme cea mai mare clădire de birouri din Europa. Cu o structură de rezistență din beton armat și fațade placate cu calcar

și travertin, clădirea era structurată pe 7 etaje și avea o

suprafață totală de 112.000 mp. Avea 2.800 camere, 7 km de coridoare și peste 4000 de ferestre.

Pentru Jocurile Olimpice din 1936 care trebuiau să aiba loc în Berlin, Hitler a decis construcția unui Complex Olimpic. Arhitectul numit pentru realizarea proiectului a fost Werner March, iar construcția s-a realizat între 1934 și 1936. Arhitectul a prevăzut în proiectul inițial o construcție din beton cu pereți intermediari din sticlă. Atunci când Hitler a văzut proiectul stadionului olimpic, a anunțat că va trebui să contramandeze Jocurile Olimpice, motivul fiind, așa cum Albert Speer afirma în cartea sa de memorii, că “acestea n-ar putea

să aibă loc în absența lui, căci șeful de stat este cel care se cuvine să le declare deschise; or, el n-ar pune niciodată piciorul într-o asemenea cutie din sticlă.” Astfel, Speer a modificat schițele inițiale, propunând îmbrăcarea scheletului cu piatră naturală și eliminând în totalitate sticla. La porțile de acces în stadion a amplasat doi piloni uriași, uniți de faimosul simbol al cercurilor olimpice (Fig 32). Complexul, cu o suprafață totală de 1,3 kilometri pătrați, era format dintr-un ansamblu de clădiri, dispuse în formă de potcoavă, fiind dominat pe verticală de șase turnuri de control. În perioada jocurilor, stadionul

a avut o capacitate de 110.000 de spectatori.

Tot cu ocazia Jocurilor Olimpice din 1936 din Berlin s-a realizat o altă importantă construcție, Deutschlandhalle (Sala Germaniei). Proiectată de către arhitecții Ohrtmann Franz și Wiemer Fritz, clădirea a fost una dintre cele mai mari Săli polivalente din lume, realizată într-un timp recod, de doar 9 luni. Sala, realizată pe cadre metalice, avea o capacitate de 10.000 locuri, o lungime de 117 metri și o lățime de 83 metri. A fost folosită pentru marile evenimente sportive din cadrul Jocurilor Olimpice. A fost demolată în anul 2011 pentru a se realiza în locul ei o nouă sală de expoziții.

Între anii 1933-1937, la München, după planurile arhitectului Paul Ludwig Troost, s-a construit edificiul Haus der Deutschen Kunst ( Casa Culturii Germane), considerat unul dintre primele vaste proiecte de arhitectură ale perioadei naziste. Casa Artei Germane era o construcție clasică, cu o fațadă dominată de coloane monumentale (Fig 35), și a fost concepută pentru a adaposti anual cele mai reprezentative expoziții de artă și arhitectură, opere care reflectau ideologia nazistă. Astăzi, construcția este printre puținele exemple ale arhitecturii lui Hitler rămase în München și gazduiește expoziții de fotografie, artă și sculptură.

CAPITOLUL III CLĂDIRILE NAZISTE ASTĂZI

Construcțiile monumentale naziste aveau la bază principiul arhitectonic “al ruinelor”, introdus de Albert Speer, și agreat de Hitler. Considerau că odată cu trecerea secolelor, aceste monumente aveau să se deterioreze sub influența factorilor climatici externi, însă chiar și în stare de ruină ele trebuiau să pastreze și să redea grandoarea și frumusețea trecutului, asemenea celor din perioada antică.

Însă cea mai mare parte dintre proiectele de construcție ale lui Hitler au rămas doar la stadiu de machetă, altele au rămas neterminate din cauza izbucnirii războiului, iar cele ce au fost terminate au fost distruse în timpul războiului sau în perioada imediat următoare.

Puține sunt edificiile naziste care au rămas nedemolate până în ziua de astăzi, unele clădiri au fost păstrate ca testamente ale unui regim inuman, în timp ce altele au fost transformate în birouri, sau spații pentru alte servicii.

3.1 NOUA SALĂ A CONGRESELOR

Clădirea Noii Săli a Congreselor (germ. Kongresshalle) este a doua clădire ca mărime, rămasă nedistrusă până în prezent, ce a fost construită în perioada celui de-al Treilea Reich, cea mai mare fiind hotelul din insula Prora. Trebuia să aibă o înălțime de 69 de metri, însă nu a fost niciodată finalizată, rămânând la o înălțime de 40 de metri. De-a lungul timpului, o parte din gigantica Sală a Congreselor, cu o capacitate de 50.000 de locuri, a fost sediul Filarmonicii din Nürnberg iar o altă parte, utilizată pentru depozitarea de combutibil, sau chiar loc de parcare pentru automobile.

Începând cu anul 2001, o parte a clădirii a fost transformată în Centru de cercetare și documentare nazistă (germ. Dokumentationszentrum Reichsparteitagsgelände) și informează vizitatorii despre perioada nazistă, oferind detalii unice și despre viața orașului de dinainte și după război ( Fig.37). Intrările în sălile de expoziții se fac printr-un culoar lung de 110 metri. Arhitectul care a realizat această conversie, Günther Domenig, din Graz, Austria, a îmbinat armonios materialele vechi ale cladirii existente, precum betonul și cărămida, cu materiale actuale, moderne si anume, sticla și metalul (Fig.36). Centrul de documentare include pe lângă spațiile expoziționale permanente, cu tema “Fascinație și Teroare” ( engl. Fascination and Terror), spații expoziționale temporare, precum și spații expoziționale digitale în care rulează diferite documentare din perioada nazistă.

3.2 AEROPORTUL TEMPELHOF

În anul 2008, după 85 de activitate, aeroportul Tmpelhof a fost închis din cauza deficitului înregistrat și a numărului scazut de pasageri. Acesta a fost o emblemă a Berlinului, devenit celebru după Război, constituind una dintre porțile de intrare în partea de Vest a capitalei Germaniei.

În timpul blocadei Berlinului de Vest din anul 1948, când URSS a blocat toate legăturile rutiere și feroviare ale orașului cu Germania de Vest, aeroportul Tempelhof a avut un rol foarte important. Calea aeriană a fost singura metodă prin care populația orașului de aproximativ 2,5 milioane de locuitori a putut fi aprovizionată cu alimente și carburanți, timp de 1 an. 250.000 de zboruri ale avioanelor civile și militare, din 3 în 3 minute, pe cele 3 culoare aeriene late de 32 km, au fost singurele care au menținut legătura cu Berlinul de Vest. Datorită podului aerian format, Tempelhof a devenit un simbol al dorinței de libertate a populației din Berlin. Vârful de trafic de 5,5 milioane de pasageri, s-a înregistrat în anul 1971 și a reprezentat 90% din traficul aerian al Berlinului de Vest. După anul 1975, o dată cu deschiderea aeroportului Tegel, numărul pasagerilor a început să scadă dramatic.

În 2010 aeroportul a fost redeschis publicului ca Tempelhofer Freiheit,(Fig. 38) un parc aproape de centrul orașului, care a devenit un loc preferat pentru activitățile în aer liber. Pe lângă pajiști și piste folosite de bicicliști, o parte din zona aeroportului este folosită ca o gradină urbană. Hangarele arcuite ale terminalului au fost adesea folosite pentru a găzdui evenimente la scară largă, inclusiv concerte, expoziții și târguri . Se stimează că lucrările de reamenajare vor fi finalizate în anul 2019.

3.3 STADIONUL OLIMPIC

Stadionul face parte din Parcul Olimpic din Berlin, unul dintre cele mai importante complexe sportive din întreaga lume. Este printre puținele clădiri naziste care au ramas nedistruse în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial.

În anul 1998 statul german a decis modernizarea stadionului olimpic, lucrare care a durat 4 ani, fiind finalizată în 2004. Astfel, arhitecții au avut o sarcină grea,  respectând cele mai înalte cerințe ale ordinelor de conservare a monumentului istoric și cele mai ridicate standarde ale UEFA pentru a crea o arenă multifuncțională pentru sporturi și evenimente, ce poate găzdui aproximativ 76.000 de spectatori. Monumentul oval nazist din granit natural nu a fost atins deloc în procesul de modernizare, ci s-a recurs doar la adăugarea de elemente noi, actuale.  Construcția și proiectarea acoperișului care trebuia să acopere o suprafață totală de aproximativ 37.000 mp a constituit un element cheie în acest proces de modernizare. Acesta a fost construit dintr-o învelitoare translucidă, care să permită razelor de soare să pătrundă în interiorul stadionului pe parcursul zilei. Întreg acoperișul a fost proiectat în contrast puternic cu strucura solidă a clădirii istorice, fiind susținut de 20 de stâlpi de oțel. Au fost instalate sisteme de sonorizare iar lojele au fost reorganizate, fiind amplasate mai aproape de marginea terenului. Terenul de joc a fost coborât cu aproximativ 2,65 metri, excavând nu mai puțin de 90.000 de metri cubi de pământ. Pista roșie de zgură din jurul terenului a fost înlocuită cu o pistă modernă, dintr-un material de culoare albastră (Fig. 39), cromatica fiind inspirată din sigla echipei de fotbal Hertha BSC.

Stadionul a fost echipat cu sisteme de iluminare artificială și sonorizare de ultima tehnologie. Au fost prevăzute 113 locuri pentru VIP, restaurante, și parcare subterană pentru 630 de mașini. Costurile pentru întreg procesul de modernizare s-au ridicat la aproximativ 242 milioane de Euro.

După modernizare, stadionul a găzduit în 2006, finala Campionatului Mondial de Fotbal dintre Italia și Franța, cel mai difuzat eveniment la nivel global până la acea data, Campionatul Mondial de atletism din 2009, precum și alte competiții sportive și concerte.

3.4 PRORA- INSULA RUGEN

Un alt proiect ambițios din timpul celui de-al Treilea Reich a fost stațiunea balneară Prora. Hitler a dat ordin de construire a celei mai mari stațiuni turistice din lume, pe insula Rugen, la Marea Baltică, cu doar 3 ani înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, în 1936. Prora a fost concepută ca o stațiune în care aproximativ 20.000 de turiști germani din clasa muncitorească, să poată beneficia de o cameră cu vedere spre ocean . 9000 de muncitori lucrau zilnic la uriașul complex format din 8 clădiri identintice ca și volumetrie, dispuse la 150 metri de plajă, cu o lungime de peste 4,5 kilometri, cu un total de 10.000 de camere. Acesta cuprindea de asemenea și câteva restaurante, sală de cinema, săli de sport, piscine, teatru și o sală polivalentă de 25.000 persoane. Se estima că lucrările de costrucție să fie finalizate în anul 1941, însă izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a determinat întreruperea lor în 1939.

Acest hotel, cu o lungime de 4,5 kilometri este, până în prezent, cel mai mare hotel construit vreodată în lume și reprezintă viziunea nazistă asupra turismului. În ultimii ani, stațiunea Prora a devenit atractivă atât pentru investitori cât și pentru arhitecți, care vor să transforme spațiile abandonate atat în hoteluri, cât și în locuințe colective, printr-o încercare de a împăca Germania cu trecutul său întunecat.

Noul proiect presupune dărâmarea unei părți din vechiul complex, și reconstruirea unor clădiri moderne, păstrând însă caracterul memorial și simbolistica lui în contextul istoric (Fig 41). Deși se estimează finalizarea lucrărilor abia în anul 2022, majoritatea apartamentelor și spațiilor de vacanță sunt scoase la vânzare, la prețuri cuprinse între 400.000 si 725.000 dolari, în funcție de suprafață.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

BURLEIGH Michael, Articol VW- The People’s Car, în Revista „History today”, Nr. 42, 1992

COLIN Philpott, Relics of the Reich: The Building the Nazis Left Behind, Editura Pen and Sword Military , Marea Britanie, 2016

DONATH Matthias, Architecture in Berlin 1933-1945: A Guide Through Nazi Berlin, Editura Lukas Verlag, Berlin, 2006

GHENCIULESCU Ștefan, Articol Un documentar fotografic pe aeroportul Tempelhof din Berlin, in Revista Zeppelin, Nr 141, martie-mai 2016

GLANCEY Jonathan , Articol The Unbuilt Nazi Pantheon: Unpacking Albert Speer's "Volkshalle", 2017;

Sursa: http://www.archdaily.com/806680/unbuilt-nazi-pantheon-unpacking-albert-speer-volkshalle-germania

HITLER Adolf – Collection of Speeches 1922-1945, Editura Reichs MilitariaCom, Marea Britanie, 2016

Interviul luat Prof. Arh. dr. Sorin Vasilescu “O problematică delicată: Arhitectura totalitara”, 2016

Sursa: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/sorin-vasilescu-între-totalitarism-și-miturile-colective-arhitectura-italiei-fasciste

LUPȘOR Andreea, Articol Arhitectul lui Hitler: Albert Speer, nazistul care și-a admis greselile;

Sursa: http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/arhitectul-lui-hitler-albert-speer-nazistul-care-admis-greselile

MOORHOUSE Roger, Articol Germania:Hitler's Dream Capital, în Revista History Today, vol. 62, nr. 3, 2012

RANDL Christoph, Articol Olympiastadion Berlin, Revista Deutsche Bauzeitung, nr 12, 2005

RAUSCHING Hermann, Hitler m’a dit, Editura Pluriel, Paris, 2012

SPEER Albert, În umbra lui Hitler,Vol. 1, Editura Nemira,București, 1997

STANESCU Manuel, Articol Autostrazile lui Hitler, o poveste de succes,

Sursa: http://www.historia.ro/ exclusiv_web/general/articol/ autostrazile-lui-hitler-o-poveste-succes

TÄUBRICH Hans Christian, Revista Die Kongresshalle Nürnberg- Architektur und Geschichte, Editura Michael Imhof Verlag, Nürnberg , 2014

VASILESCU Sorin, Arhitectura Germaniei naziste, Editura Fundației Arhitext Design, București, 2012;

VASILESCU Sorin, Arhitectura Italiei Fasciste, Editura Fundației Arhitext Design, București 2011;

WELLER Chris, Articol This 3-Mile-Long Nazi Resort is Being Resurrected as a Luxury Getaway, 2016,

Sursa: http://www.archdaily.com

http://www.natgeotv.com/ro/megastructuri-naziste

https://thirdreichtours.wordpress.com

http://www.architektourist.de/gegen-das-vergessen

https://en.wikipedia.org

http://www.mediafax.ro/externe/planurile-lui-hitler-pentru-un-oras-nazist-imens

http://www.berlin-du-bist-wunderbar.de/2014

https://www.e-architect.co.uk/berlin/tempelhof

ANEXE

Nota 1 Fragment din cartea lui Albert Speer, În umbra lui Hitler, Volum 1, Editura Nemira, pag 18:

“ Până la sfârșitul vieții, Hitler a făcut elogiul arhitecților și al edificiilor care-i serviseră drept model pentru primele lui schițe. Admira Opera din Paris (1861-1874) a lui Charles Gamier în următorii termeni: „Are cele mai frumoase scări din lume. Când doamnele, în toaletele lor prețioase, coboară printre cele două șiruri de oameni în uniforme… Domnule Speer, și noi trebuie să construim așa ceva!" Despre Opera din Viena, afirma în entuziasmul lui: „Cel mai splendid edificiu de operă din lume, cu o acustică formidabilă. Mi-aduc aminte când, ca tânăr, la ultimul balcon…" Despre unul dintre cei doi arhitecți ai acestui edificiu, Van der Nuli, Hitler povestea următoarele: „El credea că a ratat Opera. Și, vezi dumneata, era așa de disperat, încât, cu o zi înainte de deschidere, și-a tras un glonț în cap. La inaugurare a fost cel mai mare succes al lui, lumea întreagă 1-a acoperit cu elogii!" Nu erau rare cazurile când trecea la considerații privind situațiile grele prin care trecuse. Atunci își amintea că de fiecare dată se salvase totuși printr-o întorsătură favorabilă a destinului. „Nu trebuie să renunți niciodată", conchidea el. “

Nota 2 Fragment în limba franceza din cartea lui Hermann Rauschning , Hitler m’a dit, Paris, 2012, pag 134:

„ Ce n'est qu'à la grandeur et à la pureté de nos constructions que le peuple peut mesurer la portée de nos desseins. Je n'aurais pas pu commettre une pire erreur que de commencer par des cités et par des maisons ouvrières. Tout cela viendra par la suite. Cela va de soi. Un gouvernement marxiste ou bourgeois aurait pu s'en contenter. Mais seul un parti comme le nôtre était capable de restituer liberté et grandeur au plus noble de tous les arts. Depuis l'époque des cathédrales nous sommes les premiers à offrir aux artistes des tâches aussi grandes et hardies. Il ne s'agit plus pour eux de construire des maisons privées, des villas ou des pavillons, mais de faire jaillir du sol les édifices les plus vastes qui aient été élevés depuis l'Égypte et Babylone. Nous créons les monuments sacrés, les symboles de marbre d'une nouvelle civilisation. J'ai dû commencer par là, pour marquer d'un sceau indestructible mon peuple et mon époque. "

Nota 3 Fragment din cartea lui Albert Speer, În umbra lui Hitler, Editura Nemira, Bucuresti,1997, pagina 11:

„ După vizitarea clădirii, Goebbels mi-a încredințat misiunea de a-i transforma ministerul și de a amenaja diferite încăperi importante, precum biroul de lucru și sălile de ședințe. Mi-a dat comandă fermă să încep neîntârziat lucrările, fără să mai aștept un deviz de cheltuieli și fără să mă interesez dacă sunt asigurate mijloacele. Aceasta era, după cum s-a dovedit ulterior, o samavolnicie, deoarece pentru Ministerul Propagandei, nou creat, nu se întocmise încă nici un deviz, cu atât mai puțin pentru această reamenajare. M-am străduit să fiu moderat în executarea lucrării, respectând arhitectura interioară a lui Schinkel. Goebbels a considerat însă că mobilierul nu făcea suficientă impresie.

Hanke își asigurase în minister poziția influentă a unui „secretar al ministrului" și domina cu abilitate desăvârșită anticamera acestuia. La el am văzut în acele zile proiectul pentru demonstrația de masă prevăzută să aibă loc în noaptea de l Mai, pe esplanada de la Tempelhof. Proiectul mă scandaliza atât ca revoluționar, cât și ca arhitect. „Asta arată ca o pavoazare pentru un concurs de tir", i-am spus lui Hanke. „Dacă puteți face ceva mai bun, poftiți", mi-a răspuns el. în acea noapte s-a născut proiectul pentru o mare tribună, în spatele căreia urmau să fie arborate trei steaguri enorme, mai înalte decât o casă cu zece etaje, dintre care două în negru-alb-roșu, iar în mijloc steagul cu svastică. Ideea era riscantă, pentru că, la vreun vânt puternic, aceste steaguri s-ar fi îndoit ca niște pânze de corabie. Ele urmau să fie luminate cu proiectoare puternice, care să evidențieze și mai mult punctul central. Proiectul a fost acceptat imediat. Și iată-mă angajat într-o nouă etapă. I-am arătat lui Tessenow, plin de mândrie, lucrarea terminată, dar acesta, cu solidul lui bun-simț de meseriaș, mi-a spus: „Crezi dumneata că astfel ai realizat un lucru durabil? Face impresie, atâta tot." Hitler, dimpotrivă, după cum mi-a povestit Hanke, a fost entuziasmat. Goebbels însă, conform aceleiași relatări, își atribuise lui însuși meritul. “