În funcție de gradul de accesibilitate, receptorul recunoaște și înțelege o imagine iar aceasta ii poate provoca stari si reactii. [301671]

Introducere

Motivul abordării acestei teme pentru cercetare este unul mai mult personal: el pleacă de la reacția starnită de evenimentele tragice de la Paris din ianuarie 2015, legate de atentatele de la sediul Charlie Hebdo. [anonimizat], de a înfrunta cenzura și orice ar putea pune în pericol libertatea de exprimare a jurnalistului. M-am declarat și eu că fiind „Charlie” și am fost impresionată de mediatizarea acestui eveniment la nivel mondial și național și de valul de solidaritate stârnit printre jurnaliști și nu numai.

Studiul oferă o [anonimizat], [anonimizat] 22 de imagini din perioada 9 ianuarie-31 decembrie 2015. [anonimizat], prin descifrarea mesajului vizual și verbal și a [anonimizat] s-a [anonimizat], cum am menționat mai sus. [anonimizat]: corupția, alegerile, legile propuse în Parlament și tema războiului sfânt. [anonimizat]: actualitate, [anonimizat], fiind problemele de actualitate cele mai fierbinți.

Cercetarea pleacă de la premisele că o caricatură este o ilustrație, [anonimizat], [anonimizat], dacă reprezintă un simbol sau este demonstrativa pentru un anumit subiect. [anonimizat], pe relația între imagine si text.

Vom urmări care sunt funcțiile caricaturii și dacă esle se regăsesc în imaginile analizate în cercetarea de față. Pentru a [anonimizat]-o [anonimizat]; [anonimizat], ce anume stârnește umorul. Vom urmări posibilele surse de realizare a umorului: [anonimizat].

Consider că elementul pe care îl aduce nou acest studiu este legat de analiza unor imagini care succed și au legătură cu evenimentul Charlie Hebdo. Corpusul de date poate reprezintă opinia și viziunea unui jurnalist vis-a-[anonimizat].

[anonimizat], accesul a [anonimizat], explicații suplimentare. [anonimizat]. Acesta ține și de o anumită cunoaștere culturală a cititorilor și de măiestria autorului. Înțelegerea imaginilor depinde și de cunoștințele sociale și istorice pe care le dețin cititorii în legătură cu o anumită perioadă sau eveniment și de manieră în care ei se raportează la epoca lor (cognitiv, afectiv, comportamental), incluzând aici și modul în care se utilizează limbajul. Se pune problema gradului de accesibilitate: cât de mult cunoaște cititorul ?

În funcție de gradul de accesibilitate, receptorul recunoaște și înțelege o imagine iar aceasta ii poate provoca stari si reactii.

Rezultatele cercetării au fost verificate printr-un chestionar care și-a propus să afle și părerea cititorilor ziarului în ceea ce privește succesul descifrării imaginilor prin stabilirea relației de interdependență dintre imagine și text și prezența sau nu a efectului umoristic care stârnește zâmbetul, râsul sau creează bună-dispoziție. Analiza va descoperi formele comicului: de caracter, de situație, de limbaj. Scopul nostru este să propunem un model de analiză care să permită interpretarea unor imagini din punctul de vedere al umorului și a modalitătilor de obținere a acestuia.

Lucrarea de față este structurată în 5 capitole, iar introducerea prezintă argumente privind alegerea temei lucrării.

Partea teoretică este structurată în două capitole, un prim capitol conținând noțiuni teoretice despre caricatură, clasificarea și funcțiile acesteia, iar cel de-al doilea capitol prezintă noțiuni legate de comunicarea politică și tipurile de comic din care reies sursele umorului.

Următoarele două capitole corespund secțiunii aplicative a lucrării și cuprinde analiza a 22 de caricaturi, fiind urmate de concluzii..

Cap. I CONCEPTE

1.1 Definiția caricaturii

Romancierul englez Joseph Conrad spunea: „O caricatură înseamnă să pui fața unei glume pe trupul adevărului.”

Desenul umoristic numit „caricatură” este un mijloc de exprimare care permite desenatorilor să exprime ceea ceste interzis prin alte mijloace, cum ar fi scrisul. Ea este un suport eficace care se adresează unui public eterogen, fiind accesibilă chiar și analfabeților.

Conform definitiei din DEX (2009) caricatura poate fi:

Reprezentare, mai ales cu mijloacele graficii, a unei persoane sau a unei situații prin exagerarea unor trăsături, îndeosebi negative, cu o intenție satirică sau umoristică;

Înfățișare ridicolă a unei persoane sau a unui obiect; persoană sau obiect cu această înfățișare;

Imitație nereușită, care denaturează originalul. (din fr. „caricature”)

Conform dicționarului „Petit Larousse” ( Le petit LAROUSSE , Dictionnaire, 1989) caricatura este:

Desen, pictură, etc.care oferă unui lucru sau unei persoane o imagine deformată într-un mod revoltător, burlesc;

Descriere comică sau satirică a unei persoane sau societăți;

Reprezentarea infidelă a unei realități;

Persoana urâtă, ridicolă.

Caricatura este prezentă în toate domeniile: politic, religios, social, cultural didactic, etc. In cercetarea aceasta ne vom axa in principal pe caricatura politica, reflectata in definitia de mai sus: „descriere comică sau satirică a unei persoane sau societăți.”

Desenul umoristic numit „caricatură” este „un mijloc de exprimare care permite desenatorilor sa spuna ceea ce este interzis prin alte mijloace, cum ar fi scrisul. Ea este un suport eficace care se adresează unui public eterogen, fiind accesibilă chiar și analfabeților” .

Cuvântul „caricatura” provine verbul „caricare” fiind tradus prin: ”a încărca” (charger-fr.). Diderot a definit astfel în Enciclopedia sa cuvântul „charge” (încărcare): „Este reprezentarea, pe hârtie sau pânză, prin mijlocirea culorii, a unei persoane, a unei acțiuni, sau a unui subiect, în care adevărul și asemănarea perfectă nu sunt vătămate de excesul de ridicol. Arta constă în a demola viciul real sau o părere care exista deja parțial și a-l duce în acel punct al exagerării unde poate fi recunoscut încă.”

1.2 Abordari

Ca produs media, conform « Drepturile și responsabilitățile presei al Consililui Presei din Quebec » caricatura este un mod particular de exprimare cu funcția de ilustrare sau de prezentare în manieră satirică sau polemică a unei trăsături, al unui personaj, unui fapt, unui eveniment…Libertatea de opinie nu este absolută, iar autorul trebuie să se încadreze în limitele respectului drepturilor și libertății celuilalt. […] El trebuie să fie fidel faptelor și să dovedească integritate intelectuală în evaluarea situațiilor pe care le comentează.

Caricatura poate fi descifrată cu ajutorul semioticii. Joly Martin consideră că imaginea, fie ea fotografie, desen, pictură, etc este o unealtă de comunicare și un semn „care exprimă idei printr-un proces dinamic de inducție și interpretare” . În cazul caricaturii, această trecere de la general la particular ne ajută să înțelegem cum ea „esentializează într-o singură formă vizuală ceea ce nu poate fi rostit de numeroase cuvinte sau discursuri intregi.”

În descrierea societății, a unei persoane, în scopul de a arăta cu degetul , de a critica sau în orice alt scop, caricatura transmite un mesaj vizual și lingvistic exprimat prin semne verbale sau non-verbale. Este un mijloc de comunicare foarte eficient în transmiterea mesajelor, iar „pentru producerea efectului umoristic trebuie să existe un cod sau un sistem semiotic: lingvistic, vizual, cromatic, grafic sau de punctuatie”. Caricatura este un mijloc de comunicare ce folosește semne și simboluri pentru transmiterea mesajului. Mesajul poate fi însăși imaginea, dar acesata poate fi însoțită de semne lingvistice, care ușurează înțelegerea lui; semiologia studiza relația dintre aceste semne, raportul dintre imagine și text. Semnul lingvistic are rolul de a ghida privitorul în citirea mesajului, acționând ca un ghid.

1.3 Caracteristici

În lucrarea sa: ”Caricatura…artă și manifest, Ed. Skira, 1974” Bernard Borneumann spune că o caricatură „nu are sens decât pentru cititorul informat și nu poate exista decât raportându-se la o altă imagine, o prima imagine existând deja în realitate, necaricaturizată”. Altfel spus, orice caricatură se bazează atât pe faptul că publicul recunoaște actorul politic, dar și că acesta caricatură inseamnă o oarecare recunoaștere a spațiului public. Pentru a fi recunoscută pe deplin în caricaturi, ținta este reprezentată în situațiile respective cu atributele care se referă la evenimente în care a fost implicată. În realitate, caricatura doar citește și interpretează, în felul său (evident întotdeauna distantată și critică), evenimentul în care a fost surprinsă tintă.

1.4 Clasificări

Într-un mod mai general, caricatura se poate clasifica în funcție de criteriul dominant: sarjă amicală, umoristică, satirică, de gag, portretistică, unde elementele textuale (titlu, legendă, dialog, citat) pot predomina sau lipsi, tehnică (critică în creion, penită sau chiar acuarelă), suport: (piatră litografie, pe hârtie, ceramică), culori (alb negru sau color) sau tipul de media în care apare (caricatura de presă, de salon ).

Caricatura se deosebește, de obicei, de ilustrația editorială însă, adeseori o ilustrație la un text poate cuprinde la fel de multă satiră ca și o caricatură

O clasificare se poate face în funcție de subiectul caricaturii:

-portretizarea-care deformează fizic sau exagerează anumite trăsături caracteristice. Acest tip de caricatură se folosește mai ales în cazul politicienilor sau al artiștilor, bazându-se pe credința că trăsăturile fizice ale unei persoane sunt reflexia sufletului sau a personalitătii acesteia

-caricatura de situație: este o satiră a evenimentelor sau a imaginilor, reale sau imaginare, care incearcă să demonstreze ridicolul sau grotescul comportamentului unei societăți

Din această clasificare în studiul nostru vom determina ce tip de caricaturi contine corpusul si cum anume identificam aceste tipologii, prin analiza mesajului verbal si vizual si a relatiei dintre acestea.

O clasificare a caricaturilor, folosită mai ales în portretizare, o găsim în lucrarea despre comunicare: Cadet Christiane, Charles René, Galus Jean-Luc, La communication par image, Ed. Nathan, Paris, 1997, p.50. Clasificarea se face în funcție de modalitățile de reprezentare alese:

• Exagerarea trăsăturilor fizice

Acest tip se folosește mai ales în desenele de actualitate; îl regăsim în acele cazuri în care caricaturistul desenează întocmai chipul și trupul personajului, dar pune accent pe ce este extravagant și ieșit din comun

• Reprezentarea zoomorfică

Caricaturistul folosește calitătile și defectele animalelor pentru a explica anumite comportamente sau caractere ale personajelor, deformandu-le chipul pentru a semăna cu un animal. Această metodă se folosește pentru a judeca acel tip de comportament

Reprezentarea zoomorfică urmăreste să dea personajelor caricaturizate caracteristici animale. Există mai multe grade de zoomorfism ale personajelor animalizate, mergând de la trunchi pană la întregul corp. „Considerată moștenitoare a fabulelor lui Fontaine, reprezentarea ființelor sub formă de animale este o tehnică foarte bună datorită puterii ei de a stimula memoria. În cazul unui scandal financiar, de exemplu, se folosește adeseori imaginea unui bancher întruchipat de un vultur. În mod contrar, antropomorfismul dă animalelor caracteristici umane.”

• Simplificarea trăsăturilor

Aceasta este deseori insotită de un articol privitor la personaj și se folosește atunci când personajul ilustrat este cunoscut de către cititori.

Autorii specifică faptul că acest tip de caricatură nu dă atenție detaliilor; caricaturistul simplifică totul la maximum, iar trăsăturile personajului sunt reduse la detalii precum: mustată, o pălărie de un tip anume, etc. Caricaturistii nu se folosesc de alegorii (ca aceea a dreptătii sau a morții) sau de stereotipuri pentru ca cititorii să inteleagă repede mesajul.” Ei spun că imaginea, caricatura nu trebuie redusă la portretizare, care folosește deformarea fizicului ca metaforă a unei idei.

Caricatura se poate baza pe anumite procedee stilistice pentru a întruchipa personajul de care se râde sau pentru a simplifica. Din această perspectivă, desenatorii trebuie să inventeze semne necesare discursului lor. „Trebuie să dea dovadă de ingeniozitate și să folosească trucuri, dar se sprijină și pe semne grafice specifice care aparțin societătii din care fac parte.” .

Anacronismul

"Pentru a râde de comportamentul unui personaj public, „caricaturistul îl poate reprezenta desenat, îmbrăcat în haine aparținând unei epoci apuse, anterioare.”

Metafora

Această tehnică constă în „reprezentarea unei idei, a unei valori sau a unei instituții într-o formă umană. Astfel, pentru a personifica Franța, se folosește un model feminin „Mariana”, pentru a o ataca sau a o apăra.”

Laurent Gervereau, in Dictionnaire mondial des images, coll. Opus Magnum, Paris, Nouveau Monde éditions, 2006, propune mai multe tipuri de caricaturi: caricaturi pleonasme (reies din ilustrare, dublează textul), caricaturi metafore (în aparentă nu tratează sbiectul și folosesc elemente simbolice), caricaturi predicat-că editorialele-au titluri elocvete, demonstrează)

Mihai Stănescu, in lucrarea sa: Umor 50%, Bucuresti, Uniunea Artistior plastici din Romania, descrie trei tipuri de caricaturi:

a) Tipul în care este important doar textul

b) Caricaturi în care textul nu este suficient pentru decodare

c) Caricaturi lipsite de text (acesta ste cuprins în decor, face parte din acesta, dar nu aparține niciunui personaj

Din aceste clasificări eu consider că cea mai folosită este caricatura de situație, în care imaginea nu este suficientă pentru decodare, aceasta fiind însoțită de text.

Cap. II COMUNICAREA POLITICA

2.1 Caricatura politica

Problema care trebuie lămurită încă de la început este ce gen de comunicare reprezintă caricatură pe scena politică. Cei trei mari actori importanți ai acestei scene-clasa politică, mass-media, opinie publică-au trei moduri distincte de a comunica: discursul politic, produsul mediatic (informațional și analitic) și vocea poporului prin opțiunea de vot. Modul de comunicare este dat de legitimitatea fiecărui actor: puterea pentru politic, cerința de a informa a ziariștilor, legitimitatea votului pentru mase. Această construcție primară a schemei comunicării politice va constitui premiza pentru răsturnarea părerii conform căreia caricatura–o formă a comunicării simbolice – este și un mijloc de comunicare politică. Caricatura incearcă să surprindă elementele esențiale ale decorului politic la un moment anumit. Din acest punct de vedere ea apelează la simbolistică politică pentru a exprima într-un mod abstract situații și discursuri politice.

Urmând demersul nostru de a defini ce mijloc de comunicare este caricatura, logic este să ne intrebăm care ar fi publicul său tintă. Aici apare surpriza cu “comunicarea politică”. S-ar putea ca ținta principală să fie nu cititorul ziarului, ci…politicianul. Mergând mai departe pe această construcție, putem afirma că prin caricatură se incearcă schimbarea comportamentului politicianului. Dacă un caricaturist surprinde unele trăsături (fizice sau morale), atitudini (politice sau umane) ale politicianului, atunci creionul său devine mult mai ascuțit, iar conturul noului “personaj” mult mai fîn, chiar dacă pomeții, fruntea sau nasul sunt aduse la proporții exagerate. Politicianul apare deformat în ochii lui și în ochii celorlalți. Iar tendința generală este întotdeauna aceea de a redeveni la normalitate. Caricatura este în primul rând exprimarea unei atitudini, pe când comunicarea politică încearcă abia să instituie o situație (un decor) față de care urmează să se ia o atitudine. Caricatura amplifică o greșeală politică, în timp ce comunicarea politică încearcă să diminueze până la limite efectul ei.

Caricatura creează disconfort, în timp ce prin comunicarea politică se creează o atmosferă cât mai confortabilă pentru cei care asistă la schimbarea decorului politic. Așadar, caricatura este mai mult un răspuns la comunicarea politică și nu un mijloc de comunicare politică.

Caricatura face apel la toate elementele politicului pentru a exprima un gând apolitic, fapt care ne permite să afirmăm: “Caricatura este o reacție față de instituționalizarea comunicării politice”.

Dacă am reduce comunicarea politică la înțelesul ei cult (desfășurată în cadrul “spațiului public” a lui Habermas) în sensul comunicării între cei trei: politicieni, ziariști și electori, am observa următorul fapt: caricatura intervine în această triadă ca un factor de dezechilibru în comunicare. Ea încearcă să comunice tocmai atunci când nu se dorește acest lucru și tocmai ceea ce nu se vrea să fie auzit. Din aceest punct de vedere, caricatura poate fi un mijloc de exprimare numai în societățile democratice, în regimurile totalitare ea fiind un mijloc de propagandă folosit împotriva dușmanului de clasă sau a inamicului comun.

„Caricatura politică se ocupa mai ales sa demoleze, decât să construiască”. Datorită dezvoltării mass-media și apariției a mai multor canale de informare, caricatura nu mai reprezintă neapărat un mijloc de informare, iar caricatura politică și-a pierdut din puterea de a domina percepția lumii despre problemele politice și sociale. Caricatura a devenit mai mult umoristică decât critică.

Însă, privitorul care deslușește planul imaginar poate întâmpina dificultăți în înțelegerea celui real, pentru că el trebuie să aibă un anumit interes și față de ce se întâmplă în lumea reală, în plan social. Caricatura nu poate fi înțeleasă, totuși, dacă nu se raportează la anumite convenții sociale de actualitate, pentru a fi în consens cu contextul social și cultural în care este publicată. Dacă nu este înțeleasă, caricatura poate produce frustrare publicului, fără să își atingă țelul. Însă, pentru a se diferenția de alte imagini dintr-o publicație, aceasta trebuie să îmbine realul cu fictivul.

.

2.2 Functiile caricaturii

„Lumea nu este frumoasă; lumea nu este dreaptă; caricatura ne dă motiv să râdem de ea. Ea asociază burlescul situațiilor celor mai tragice.” Rober Philippe afirma ca „această manieră shakespeariană” este regula de aur a caricaturii: :”salvând râsul chiar și în momentele extreme este modalitatea sa de a garanta speranța, de a strecura în inima celor învinși secreta consolare a unei răzbunări”.

Pentru a studia o caricatură trebuie să înțelegem care sunt funcțiile acesteia.

Caricatura are funcție critică. Prin deformarea sau exagerarea în mod voit a unor trăsături sau caracteristici ale unei anumite persoane sau situații, ea are scopul bine stabilit al satirizării sau atragerii atenției publicului asupra lor, pentru a scoate la iveală răul, urâtul, nedreptatea, prostia, lenea, demagogia…etc

Una dintre funcțiile caricaturii este aceea de a ironiza. În acest scop „se prezintă că fiind adevărată o situație despre care se știe că este falsa.” Ironia se poate face în mod direct sau indirect cu text sau fără text, având ca țintă orice aspect sau mentalitate socială, persoane cunoscute sau oameni de rând, instituții, religii,…etc. Ea amuză și irită, insă de cele mai multe ori crează reacții, fără a trece neobservată; astfel, caricatura de cele mai multe ori ocupă un loc strategic în paginile ziarelor.

Caricaturistul are misiunea de a face oamenii să râdă prin desenele sale în diferite moduri. Acest lucru necesită câteodată creații sau situații complet imaginare. Singurele limite sunt stabilite de imaginația desenatorului.

Continuând demersul nostru de a stabili funcțiile caricaturii, am putea cita următoarea afirmație: „Desen polemic, caricatura nu caută mereu să declanșeze râsul, dar ea deformează, parodiază, arată cu degetul, batjocorește, denuntă o situație sau o persoană. Exagerând, desfigurând, acuzând, vrea să scoată în evidentă anumite trăsături fizice sau morale ale personajelor și să ajungă la cititori rapid, datorită forței simplificării. Este o artă a subversiunii care deformează, degradează modelele, atacă omul și imaginea sa, sentimentele sale, politica sa.”

Foarte importantă în înțelegerea mesajului unei caricaturi este poziția caricaturistului însuși: „Într-un registru mai puțin violent, caricaturistul poate, de asemenea să adopte poziția comentatorului actualității. Scopul sau este acela de a arăta, deseori într-o manieră ironică, aventurile din viața politică sau contradicțiile din societate. Este tipul de caricatură cel mai răspândit în zilele noastre, criticând probleme de natură economică, socială și politică. Caricatura poate, de asemenea, să distreze cititorul prin umor. Constrâns uneori de cenzură să evite subiectele politice, un caricaturist poate rămâne la ideea de a glumi pe seama problemelor cotidiene, fără a exprima adevărate opinii asupra subiectului tratat, bazându-se pe umorul negru al absurdul situațiilor. Este necesar de subliniat că granițele între cele trei categorii nu sunt întotdeauna stricte, și ca o anumită caricatură poate conține mai multi regiștri. Astfel, un anumit tip de caricatură, imagine satirică, pedepsește viciile din timpul său fără a recurge la umor.

Un alt rol al caricaturii este acela de a propune un discurs de opoziție, spre deosebire de alte forme de critică care denunță pentru a oferi o perspectivă normativă , adică să prezinte actorii politici și eșecurile lor, propunând unui model care permite să se identifice cu actorii în cauză. Caricatura este întotdeauna o enunțare negativă, distanțată și care nu ține partea. Satira, caricatura poate exista doar în situația de opoziție. Esența ei este într-o logică de opoziție. În ziua în care ea nu se poate opune, este condamnată la dispariție. Tocmai deoarece toată lumea caricaturală este negativă, făcută pentru a ridiculiza mai bine ținta, identificarea devine imposibilă. „Adeziunea pe care o propune discursul caricatural se face între cititor si emițător, pentru a batjocori mai bine ținta. „Eu ”este un subiect care se identifică cu „Tu” împotriva „Lui”. Acest discurs de opoziție îl face să treacă dincolo de cenzură.”

Caricatura este opusă complezenței sau discreției diplomatice care face privirea să se întoarcă pudică în fața imperfecțiunilor fizice și morale; ea este precum era Socrate pentru atenieni: ca și el, ea arată cu o naivitate debordantă tot ceea ce nu funcționează. Mereu la pas cu epoca actuală, ea se folosește de anecdotă, dar reproșurile sunt mereu aceleași: corupția, nedreptatea, manipularea; este o armă de lupta redutabilă. Este o denunțare.

Caricatura joacă un rol foarte important în societate, funcția sa principala fiind aceea de a face cititorii sa râdă, transmițând un mesaj implicit.

Rolul său poate varia în funcție de tipul de ziar sau de epocă. Cadet, Charles, Galus, (1997: 50) defineste urmatoarele functii ale caricaturii:

Informativă

Caricatura are rolul de a informa publicul. Ea are avantajul de a putea descrie o situație sau o trăire care nu pot fi descrise în cuvinte; ea poate prezenta o informație cu un simplu adaos de umor sau stare de bine. Ea transmite idei și dă voce realității și funcționează ca o pereche de ochelari prin care cititorul descifrează mesaje pe care fără ochelari nu le-ar fi putut descifra. Caricatura poate deveni exprimarea cea mai relevanta a părerii populației. Ea este martorul istoriei si prin ea privitorul ia parte la evenimentele istorice.

De divertisment

Caricaturistul poate da desenelor sale un rol de divertisment, pentru a-și amuza cititorii. Aceast rol este folosit cu precădere de revistele și ziarele satirice ce pun accentul pe caricatură.

Educativă

Funcția de educație apare atunci când caricaturistul împărtășește cititorilor din cunoștințele sale asupra unui anumit mediu sau a unui anumit subiect, cu intenția de a-i educa, „dezvăluind ceea ce se întâmplă în spatele cortinei.” Datorită faptului că ea este pe înțelesul tuturor, un alt rol pe care îl poate avea caricatura este de mediatizare a culturii și științei, ea putând fi folosită și în educația școlară.

De contestare

Caricatura reprezintă un mod de defulare și în consecință de calmare a caricaturistului care încearcă să repună în discuție niște postulate ale lumii actuale.

De publicitate

O altă față a caricaturii este aceea de publicitate, care scoate în evidență un anumit obiectiv sau produs.

"Desenul în presă permite ridiculizarea anumitor situații sau personaje într-un mod global, fără a le ataca direct" susține caricaturistul algerian Le Hic. "Eu personal nu mă simt deloc răspunzător pentru linia editorială a ziarului, dar știu să mă autocenzurez".

Caricatura are funcția de influențare a opiniilor privitorilor în legătură cu o situație sau chiar cu o persoană. Atacurile la adresa unui funcționar politic important nu aduc prejudicii impresiei care este formată despre puterea sa ca lider. Într-adevăr, atacurile contribuie într-o mare măsură la promovarea imaginii decât aprecierile verbale și sprijinul acordat acțiunilor sale. Murray Edelman spunea că “cel care atacă îi asigură pe toți cei interesați că deținătorul acelei funcții acționează și că este puternic. Mesajul suplimentar, și anume că oponentul nu-l place sau că nu-i place ceea ce face, conferă credibilitate afirmației că deținătorul funcției influențează evenimentele”

De obicei, o critică directă stârnește o reacție negativă la adresa celui căruia îi este adresată, pentru că apare un mecanism psihologic de auto-aparare; poate stârni eventual un zâmbet . Câți dintre noi ne recunoaștem ușor greșelile? Însă, folosind satira și ironia, scopul criticii poate oglindi tarele unei societăți, fără să aibă aceeași duritate-ironia poate lua chiar o formă artistică.

Caricatura poate fi definită ca o expresie politică concentrată a unui eveniment. Ea reprezintă echivalentul imaginilor sfinte de pe pereții bisericilor, pentru poporul neștiutor de carte, pentru ca acestea prezintă faptele sau evenimentele ca atare, fără ca privitorul să depună un minim de efort rațional. Acestea oferă o deschidere spre cunoașterea politică, totodată invitând privitorul la bună-dispoziție și haz. Din acesta perspectivă, putem spune că o altă funcție a caricaturii este aceea de divertisment, folosindu-se de umor. Umorul poate lua aspectul „hazului de necaz”, la fel de bine cum poate face haz de altcineva. Astfel, o situație poate fi privită cu umor, chiar dacă este tragică, fără insă a provoca mai multă suferintă, pentru că râsul produce omului bucurie și veselie. Umorul se realizează prin îmbinarea diverselor tipuri de comic: de situație, de intuiție, comicul de limbaj, de caracter sau de nume și are ca urmare imediată râsul.

La baza caricaturii stă comicul, pentru că un desen fără inserații comice ramâne o operă de artă incompletă. Caricatura este cea care scoate în evidență prin ironie diferite defecte umane sau mecanisme socio-politice demne de critică

De cele mai multe ori caricatura este folosită pentru a satiriza aspecte ale politicii. În situații critice însă, caricatura este utilizată ca instrument de propagandă politică.

Caricaturistul poate decide să ia partea unei cauze sau a unei ideologii și să facă polemică și propagandă pentru a-și ataca violent adversarii. Foarte util în perioada de criză politică și socială, desenul propagandistic se dovedește a fi mai eficient pentru a consolida ideile, decât pentru a convinge tabăra opusă
    Ceea ce urmărește în principal grafica de propagandă este să ofere un răspuns concis unei probleme a publicului cititor, bazându-se pe mituri sau reprezentări cunoscute. Ea urmărește, desigur, să trimită subiectul caricaturii în zona derizoriului. Scopul acesta nu este însă singular. Mai important pare a fi să se trezească acea stare de spirit cerută de interesele puterii politice sau să se inducă sentimente populare utile în vederea susținerii unor eforturi colective (război, revoluție) – ura față de dușman, dârzenia, spiritul de unitate, credința în victoria finală, forța națională. Caricatura propagandistică face apel mai mult la emoții decât la simțul umorului. O caricatură nu poate fi propagandă dacă nu conține o ideologie, dacă nu încearcă să ajungă la sufletul cititorilor și să le schimbe gândirea și opiniile, influențându-i atitudinile emoționale.

În cartea sa :”Persuasiunea-receptaare și responsabilitate”, Charles Larson face o distincție clară între publicitate, relații publice, persuasiune și proppaganda, spunând că „Nu orice comunicare înseamnă propagandă; e răspândește în mod intenționat cauze sau doctrine.” Tipăriturile, printre altele, au contribuit la răspândirea de noi tehnici de propagandă, iar caricatura face parte dintre aceste mijloace, pentru că este și ea un mijloc intenționat de răspândire a unei ideologii,care „urmareste uniformizarea părerilor, atitudinilor și comportamentelor receptorilor”. Ea este „impotriva unui lucru și în favoarea a ceva.”

În concluzie, trebuie menționat că această deformare grotească a unei persoane sau a unei situații prin exagerare voită dorește transmiterea unui mesaj într-o manieră rapidă, satirică și umoristică. Ea amuză oamenii, dar în același timp informează, critică și, pe alocuri, educă.

2.3 Caricatura în Romania

În mod primordial, caricatura evidențiază defecte fizice sau trăsături de caracter demne de critică, însă, intrând în profunzimea înțelesurilor sale, pe lângă faptul că arată defecte, caricaturistul critică o tipologie umană sau o anumită clasă socială, o instituție…etc

Referitor la manifestarea acestui gen artistic în România, caricatura se naște aici în secolul al XIX-lea, în perioadă pasoptistă, odată cu dezvoltarea presei satirice ilustrate, tradiția sa fiind continuată și în secolul XX, când se pune mult accent pe caricatura portretistică, dar și în zilele noastre. „A face haz de necaz” este o sintagmă binecunoscută la români, care printr-o atitudine ironică și în special autoironică, reușesc să facă fată problemelor de zi cu zi mai ușor, această atitudine având un rol paleativ, de păstrătoare a sănătătii spirituale.

Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Francisc Sirato-sunt nume ale unor artiști care au reprezentat la superlativ tradiția umorului românesc.

După anul 1944 comuniștii au folosit caricatura ca modalitate de propagandă. Caricaturistii satirizau (ca sarcină de partid), tare ale societătii trecute, astfel încât foștii aristocrați, boieri, nobili, industriași, patroni, să nu poată fi compătimiti pentru pedepsele pe care noua oligarhie le aplica. Insă, în acest context, umorul s-a transformat într-o armă de protest tacit împotriva dictaturii comuniste, deși nu toți caricaturistii au trecut de partea populației.

Actualmente diverse ziare folosesc serviciile caricaturiștilor pentru a da o "pată de culoare" editorialelor sau anumitor articole și teme , iar unele au chiar o secțiune specială, numită "Caricatura zilei".

Începând cu anul 2000 s-a dezvoltat și caricatura comercială, datorită dezvoltării site-urilor și blogurilor, artiștii sau firmele cu care aceștia colaborează promovându-și astfel serviciile.

Caricaturiștii români au abordat diverse teme politice si sociale: femeia, instituția căsătoriei, guvernul, clasa politică, moravurile, defectele umane, relațiile sociale interetnice, cultura, minoritățile, naționalitatea, folosirea limbii române, învățământul, biserica.

Caricatura are tradiție în presa românească, însă se pare că astăzi interesul publicului, dar și al artiștilor plastici pentru acest gen de comentariu politic a scăzut considerabil. De remarcat longevitatea jurnalului de satiră și investigație „Academia Cațavencu”, înființat în anul 1991.

Este o afirmație banală în teoria comunicării aceea că: o imagine se percepe și se memorează mai bine decât un text. Iarăși este un lucru banal acela că viața politică românească este deseori caracterizată ca un noian de vorbe. În acest noian de vorbe cenușii, marile cotidiane aduc zilnic o picătură de culoare: un colț de pagină cu un desen care atrage din primul moment atenția cititorului.

Despre grafica de presă în general și caricatură în special se pot scrie volume întregi. Întorcându-ne către începuturile umanității, exprimarea artistică a conținut din start îngroșarea unor trăsături, ironia, sarcasmul, umorul. Regimurile totalitare au căutat întotdeauna să înăbușe ironia sub pretextul seriozității, al problemelor grave, al unei viziuni maniheiste a lumii. Lângă această idee nu putem să nu-l evocam pe Umberto Eco, cel din Numele Trandafirului, un mare romancier, dar și un mare semiotician.

Presa este o oglindă a adevărurilor social-istorice, fiind un instrument de măsurare a vietii politice, culturale și economice iar umorul și ironia țintesc nedreptățile din societate, înșelătoriile, viciile și înfierează răutatea omenească. Ele sunt uneltele prin care cititorii au avut glas să își spună nemulțumirile și ele să ajungă la urechea celor care trebuiau să le audă.

Tudor Vianu consideră că țelul final al satirei este unul constructiv, spunând că: ”Satira adevărată e ca acul. Înțeapă nu ca să împungă, ci ca să coase”

Înainte de 1989, caricatura românească era aproape absentă din paginile cotidianelor. Circula chiar o butadă potrivit căreia Scânteia era ziarul puterii, iar România Liberă era al opoziției, motivul fiind acela că în România Liberă era celebră în epocă “Una pe zi” a lui Matty Aslan. Caricaturile perioadei comuniste, ca de altfel mai toate genurile artei, nu aveau voie să abordeze direct politicul.

Caricatura de cotidian a înflorit în România după 1990. Dincolo de considerațiile estetice sau economice, se pare că, mai mult decât discursurile politicienilor sau editorialelor liderilor de opinie, aceste desene au impus în conștiința publică trăsături inconfundabile ale oamenilor politici.

Începând cu anul 1989 libertatea de expresie va fi înțeleasă diferit, pentru că este momentul în care s-a hotărât „trecerea presei, radioului, televiziunii, din mâinile unei familii despotice în mâinile poporului"- se arată în comunicatul către țară al CFSN din 22 .12.1989.

Presa și-a crescut influența din clipa în care jurnaliștii au început să își ia în serios rolul de a transmite mesaje, nu de a fi oameni politici situați în afara partidelor. Prin relația dintre public, mass-media și social, indivizii își satisfac în primul rând nevoia de informare. Însăși presa satirică reprezintă o modalitate de informare, de relaxare, de educare, de a fi la curent cu relitățile sociale, dar este și o armă de luptă pentru câștigarea unor libertăți printre care și libertatea de exprimare.

Pe fondul crizei economice și al dispariției multor publicații cotidiene în varianta tipărită, s-au împuținat, de asemenea, și caricaturile zilnice prin care se comentau, umoristic, anumite evenimente. A existat tradiție în acest sens în presa românească, dar se pare că azi atât interesul publicului cât și al artiștilor plastici pentru acest gen de comentariu politic nu este foarte mare.

Iată câteva desene ale unor caricaturiști consacrați, diferiți, din perioade diferite, pentru a surprinde trăsături și atitudini tipice care s-au întipărit deja în conștiința publicului. Zâmbetul lui Ion Iliescu, cutele de pe frunte și colturile gurii lăsate în jos la Adrian Năstase, gura deschisă a scandal a lui Corneliu Vadim Tudor, ridurile, ochii mijiți și țigara lui Nicolae Văcăroiu, morga și atitudinea solitară a lui Emil Constantinescu. Toate aceste trăsături se regăsesc în caricatura de cotidian, tocmai pentru că desenele spun mai mult decât orice comentariu.

Fiecare desen este însoțit de câteva păreri ale autorului său despre caricatura contemporană, despre condiția caricaturistului după 1989, despre politică și politicienii români – sursă de inspirație pentru lucrările acestora:

Fig. 3.1 Autor:Vali Ivan

– despre caricatura de presă: “…este cu totul altceva decât grafica de festival, de salon… trebuie să fii mereu la curent, să te documentezi , să fii tot timpul în priză…”

– despre condiția graficianului de presă astăzi în România: “…eu sunt mulțumit…părerea mea este că, în medie, caricatura românească din cotidiane este mai bună, mai cu haz, decât cea din occident”.

– despre politicienii și viața politică din România: “… în mandatul trecut erau zile în care nu știai ce să alegi mai întâi… acum parcă s-au mai cumințit… oricum, politicienii noștri sunt, avem un mediu propice “ .

Fig. 3.2 Autor: Puiu Găzdaru

– despre caricatura de presă: “recomand cu căldură volumul Cartea albă a caricaturii de presă scos de mine și de un grup de studenți de la Școala Superioară de Jurnalistică și editat de Academia Cațavencu care dezbate pe larg cererea și oferta în domeniu. Cartea, ca și mine dealtfel, refuză să dea verdicte. Ea își propune să fie un tablou general, iar cei care au urechi de auzit, să-l vadă!”

– despre condiția graficianului de presă astăzi în România: “mulțumesc, din punctul de vedere al profesiei, că trăiesc în România de azi. Mulțumesc Președintelui, premierului, guvernului, parlamentului, bisericii, armatei, justiției, poliției, mafiei, că mi-au dat o pâine albă să mănânc. Saru’ mâna pentru masă!”

– despre politicienii și viața politică din România: o lege a lui Murphy spune: „cu cât dai, prin caricatură, într-un om situat pe o treapta cât mai de sus, cu atât riști să pățești cât mai puține.” Ca o considerație personală, un amendament la legea citată mai sus, aș spune că „cu cât ești mai rău, cu atât ești mai bun”.

Italia, Franța, Germania și Marea Britanie întind mâna României și îi urează “Bun venit in Europa!”. Este una dintre primele caricaturi apărute în paginile noilor cotidiane românești, imediat după căderea comunismului. Vor urma mii și mii de producții profesioniste sau amatoare, subtile sau directe, amuzante sau penibile. Totul pe măsura unei prese care explodează sub raportul numărului de titluri și al tirajelor. După 1989, caricatura românească e nevoită și ea să se redefinească, față în față cu evenimentele copioase care se succed pe scena socială și politică, dar și în acord cu gustul public.

Prea puține dintre cotidiane impun rubrici fixe cu semnături notorii, menite să facă epocă. Vechii corifei ai genului rămân de cele mai multe ori în arena și adaptează, așa cum pot, tradiția Urzicii la noile realități. Dar apar și nume noi care aparțin adeseori unor creatori talentați. Pentru că desenul politic și social nu aduce bani pe măsura efortului, mulți dintre ei dispar peste noapte, atrași fiind de activități mai lucrative. Aceeași lipsă de fonduri face ca albumele-sinteză ale caricaturilor epocii să nu atragă editurile. Creatorii importanți își au încă opera mai mult în paginile efemere ale publicațiilor.

În al doilea rând, caricatura postcomunistă reușește, totuși, de minune să ofere publicului o galerie a noilor personalități din perspectiva stereotipurilor de limbaj și de comportament sau a conjuncturilor care le caracterizează. Limba engleză a lui Iliescu, Săniuța lui Vacaroiu, relațiile lui Constantinescu cu Coposu, efeminarea lui Năstase, demagogia lui Vadim sunt teme reluate constant, pe măsură ce realitatea le oferă combustibil. Se poate creiona o istorie a perioadei în caricatură.

Dacă ar fi să facem o serie de clasificări am putea spune că avem în primul rând, pe de o parte, noul val, inspirat din școlile occidentale – cinic, parodic, adeseori sec și, pe de altă parte, genul mai popular și mai direct al «bătrânilor», cu șoricei pe care scrie «Sindicat» și cu pisici pe care se poate citi «Guvern». România are deja categorii de public care gustă stiluri diferite de abordare satirică a realității. Pe de altă parte chiar ziarele înseși au creat stiluri. România Liberă și Cotidianul au impus mai degrabă un fel de grafică socială în care umorul e sacrificat adeseori sentințelor grave. Adevărul promovează lucrări mai populare în care desenul e subordonat bășcăliei directe față de încordările momentului. România Mare oferă fie caricatura care atacă direct teme de succes sigur (sexul și violența) fie așa-zise desene care preiau și ilustrează temele și obsesiile din pamfletele penale ale lui Corneliu Vadim Tudor.

Lider de școală în domeniu rămâne mult timp Academia Cațavencu, condusă din punct de vedere grafic de Octav Mardale, publicație care a reușit să impună o linie în tradiția cinică și să promoveze produse diverse, inclusiv deja celebrele fotografii trucate și ornate cu bule. Ea este corespondentul românesc al unor Canard Enchainé sau Mad Magazine, care au făcut epoca în lumea occidentală.

Cu o soartă mult mai bună decât a benzilor desenate, gen care în România practic nu există, caricatura noastră postcomunistă își așteaptă încă o notorietate mai solidă, pe măsura realității caricaturale la care e nevoită să se raporteze.

Cap. III METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1 Definiția ilustrației

În acest subcapitol vom analiza mai amănunțit componentele unei caricaturi, pornind de la modelele propuse de Roland Barthes și Alexandra Vranceanu, privitoare la mesajul verbal și la cel vizual. O caricatură poate fi compusă doar din mesajul vizual sau poate fi însoțită de elemente de textualitate . Relația dintre acestea duc la o corectă descifrare a mesajului, la succesul transmiterii unei stări sau la stârnirea amuzamentului.

Caricatura este o ilustratie. În încercarea de a defini termenul de „ilustratie” în cartea sa” Modele literare în narațiunea vizuala- Cum citim o poveste in imagini, Ed. Cavallioti, 2002” Alexandra Vranceanu pornește de la definiția din DEX conform căreia ilustrația este „o imagine desenată sau fotografiată destinată să explice sau să completeze un text”. În acest sens larg, ilustrația însoțește un text, apare alături de el „in condiții asemănătoare cu acesta, cu sau fără aprobarea autorului textului literar”.

În capitolul dedicat ilustrației, autoarea încearcă să definească legătura dintre ilustrație și text, punând în discuție câteva modele care însoțesc textul și care au diferite funcții .

Tot ilustrații, spune autoarea, sunt și acele imagini dintr-o operă literară care sunt „scoase din context și prezentate separat”.

În accepțiunea restrânsă a termenului autoarea încearcă să demostreze de ce o imagine nu poate fi numită ilustrație doar pentru simplul fapt că ea se inspiră dintr-un text. Ca primă condiție ar fi să fie tipărită pe același tip de hârtie, în același context, iar textul poate fi completat sau prelungit de aceste ilustrații, iar ele nu pot fi înțelese decât însoțite de către text.

3.2 Functiile ilustratiei

O caracteristică a ilustrației este modalitatea ușoară de a ajunge la public: este tipărită în mai multe exemplare, are o circulație mai mare. Inițial având doar funcție decorativă, în manuscrisele evului mediu, prin frumusețea lor sporind valoarea și sacralitatea acestora, din momentul apariției tiparului ilustrația dobândește și alte funcții care se descifrează numai raportate la textul pe care acestea îl însoțesc:

de completare

de traducere

de trasare a direcției în care trebuie citit textul.

Funcția de completare

În descifrarea corectă a unei ilustrații trebuie avute în vedere două planuri: autorul și textul. Există o relație între aceste planuri care pot modifica modul în care este citită ilustrația, această relație determinând unitatea sau lipsa ei între desen și text:

-dacă autorul textului și al imaginii este unul și același, în acest caz textul și imaginea formează o unitate și trebuie citite ca atare. Simbolurile din narațiunea vizuală sunt în acest caz regăsite și în cea scrisă; valorile plastice și verbale se subliniază reciproc. Valorile plastice pot și ele să exprime idei și pot fi chiar o cpmpletare a textului.

-dacă, însă, autorul textului și imaginii sunt diferiți (ei colaborează pur și simplu)-textul inspiră un desenator sau autorul textului își impune viziunea și asupra desenelor. Poate rezulta astfel o unitate a textului și a imaginii , ilustrația completând textul, luând în vedere aceleași subiecte ori idei, dar tratate din altă perspectivă. Poate rezulta, de asemenea, o interpretare eronată în care textul „tradeaza” imaginea, iar simbolurile folosite îi dau o lată valoare-se poate urmări în mod eronat partea narativă și nu cea simbolică. Acest lucru scoate în evidența o altă funcție a ilustrației: aceea de a reinterpreta un text, lăsând libertatea de a interpreta anumite semnificații; în acest caz „ textul este folosit ca pretext”.

În funcție de modul în care folosesc semnul iconic, ilustratiiile pot fi:

-fidele textului-îl urmează și încearcă să îl ancoreze în realitate;

-încercări de a tranpune modelul literar „fara a accentua legătura cu referentul real”;

-interpretări ale textului-ele fiind, de fapt, viziunea proprie a artistului desenator, care :interpretează textul, și nu îl traduce”.

Funcțiile ilustrației determină cum se citește textul, pentru că ele ne arată dacă limbajul vizual și cel verbal se pun în lumină reciproc.

În aceasta lucrare, Alexandra Vlasceanu spune că există două tipuri de ilustrație: analitică și sintetică. Cea analitică traduce textul sau porțiuni din el în imagini, urmărindu-l fidel, dar fără să aibă neapărat un fir narativ, ci să fie doar o descriere sau o decorațiune. Ilustrația sintetică sintetizează textul și expune în imagini chiar semnificația lucrării; ea poate fi citită și în afara textului, deci nu îl explică și nu este o decorațiune ci este ilustrarea a ceea ce este important pentru artist în opera sa.

Când privim o ilustrație, o putem lectura din perspectiva iconizarii: desenatorul poate fi un traducător dar și un interpret al textului și se poate depărta destul de mult de text.

Citirea unei ilustrații trebuie să se raporteze la referentul real și „livresc” care pot da chip și localiza în spațiu și timp narațiunea, dar în același fel limitează imaginația cititorului, pentru că îl ghidează pe o direcție dinainte stabilită. Ilustrația poate fi astfel benefică sau nu unui text, pentru că, dacă textul nu este compatibil cu imaginea, rezultă o interpretare falsă, greșită, care poate să nu mai aibă nicio legătură cu textul, prin folosirea semnelor plastice cu o interpretare mai liberă. În cazul funcției explicative sau de completare a textului, cele două nu pot exista decât împreună iar ilustratorul este limitat, spre deosebire de funcția interpretativa, unde el are libertate de exprimare și traducere maxime, existând riscul „tradarii” operei literare, pentru ca el se inspiră și va pune în imagini propria interpretare, lectură.

Astfel, în lectura unei ilustrații trebuie să identificăm funcțiile desenului vis-avis de text, relația dintre referentul real și cel livresc-dacă cele două se completează, se trădează, sunt decorațiuni, dacă se păstrează firul epic sau nu. Vom analiza imaginile pentru a vedea dacă fac referire la text, la realitate sau sunt o viziune a ilustratorului și ce funcție au ele pe lângă text.

3.3 Relația dintre text și ilustrație

Este cunoscut faptul că relațiile de producere a sensului dintre limbajul verbal și non-verbal joacă un rol relevant în mass-media contemporană. Prin interacțiunea dintre cele două coduri-limbajul verbal și imagini-cuvintele și imaginile invadează mass-media : ziare, reviste, televiziune; printre altele, provocă idei și emoții indivizilor și societătii. În acest proces interactiv, semnificantul și semnificatul sunt legate unele de altele, în scopul de a înțelege sensul, iar imaginea capătă multe sensuri.

Imaginile generează reacții emoționale; răspundem visceral la formele vizuale înainte de a avea plăcerea să le citim sau să le interpretăm ca simboluri.

Mesajele caricaturilor rezultă din interacțiunea dintre cuvânt și imagine; bulele cu dialog dau cititorului puterea de interpretare. Sunt mesaje iconice expresive care evocă imagini mentale articulate cu imagini din text. Mai mult, cititorii sunt copleșiți cu informații pe care imaginile, ajustate la diferite limbi, le evocă. Desenele editoriale sunt un gen discursiv, pentru că sunt ilustrații menite să satirizeze, prin caricaturi, evenimente curente.

În cadrul cinemaului, pe timpul filmului mut, unele secvențe erau însoțite de texte care ajutau la descifrarea sensului imaginilor.

Caricaturile nu sunt limitate la ironie, dar adaugă un element singular, creat de desfigurarea imaginilor: critica, care are ca scop să influențeze cititorii care să își întărească pozițiile lor cu privire la un anumit aspect al realității, concentrat în principal pe fapte politice. Există râs și violență în umorul caricatural. Râsete se află în ambiguitatea, deliberat contradictorie, între ceea ce se spune și sensul intenționat .

Întrebările principale în acest studiu sunt:

Care este relația dintre cuvinte și imagine? Cuvintele și desenele sunt complementare? Se completează unele pe celelalte? Imaginile sunt autonome? Se poate trage concluzia că asocierea dintre codurile verbale și cele iconice este cea mai eficientă modalitate de a interpreta mesajele corect și comprehensibil. Analiza imaginilor combinate cu limbajul ridică unele probleme: Înțelesul imaginilor depinde de mesajele textuale?

In continuarea demersului nostru, vom analiza din punct de vedere lingvistic corpusul de date, urmărind funcțiile de ancorare și de releu propuse de lingvistul Roland Barthes, în eseul său The Rhetoric Of The Image (1964), apărut în colecția sa de eseuri intitulată: „Image, Music, Text (editura Hill & Wang, 1977).”

Analiza imaginilor combinate cu limbajul verbal ridică unele întrebări : Sensul imaginilor depinde de mesajele text ? Sunt imagini autonome ? Care este relația dintre cuvinte și imagine? Cuvintele și desenele sunt complementare? Se completează unele pe celelalte? Se poate trage concluzia că asocierea dintre codurile verbale și cele iconice este cea mai eficientă modalitate de a interpreta mesajele corect și comprehensibil.

Acest studiu își propune, în primul rând, să arate că aspectele legate de interdependența dintre text și imagine, precum și autonomia lingvistică ar trebui să fie luate în considerare atunci când limbajul verbal și non-verbal sunt utilizate în scopul de a asigura analiza exactă a discursului.

Este demn de menționat ca relația complementară dintre text și imagine provine de la echivalența lor. În acest sens, Roland Barthes oferă idei referitoare la aceeași întrebare. Autorul apără ipoteza că înțelegerea unei imagini se obține prin medierea textului.

El pune următoarea întrebare: " Imaginea întărește anumite informații furnizate în text, sau nu, textul adaugă o informație proaspătă imaginii? ". Prin aprofundarea întrebării, Barthes explorează relația dintre referința reciprocă dintre text și imagine.

Autorul prezintă două moduri de a face referință: ancorare și releu.

În ancorare, textul (o legendă, de exemplu) direcționează cititorul la înțelegerea resurselor utilizate pentru a înțelege semnificația imaginii, acceptând unele și refuzând altele. Imaginea conduce cititorul pentru a înțelege sensul ales în prealabil.

Astfel, ancorarea se referă la multitudinea de sensuri pe care o imagine o poate provoca într-o anumită cultură și la alegerea unuia dintre aceste sensuri într -un mod special. Textul oferă o singură interpretare, evitându-se astfel unele sensuri și, prin urmare, primind altele. În concluzie, textul are o funcție instructivă și selectivă.

Autorul precizează că în funcția de releu textul și imaginea "stau într-o relație complementară; cuvintele, la fel ca și imaginile, sunt fragmente dintr-o sintagmă mai generală, și unitatea mesajului se realizează la un nivel superior. Dacă sunt cuprinse ambele concepte, se pare că în ancorare strategia de referință este orientată de la text la imagine, pe când în releu atenția receptorului este îndreptată de la imagine la cuvânt și vice-versa.

Revenind la funcțiile de ancorare și releu ale lui Barthes, prin funcția de ancorare textul întărește sensul intenționat al imaginii. Pe scurt, textul spune ceea ce imaginea simplă nu o poate face; este o adăugire, un element care o completează. Imaginea nu poate sa spună data, ora, temperatura, etc…pe când textul o poate face. Cuvântul are rolul să ajute cititorul la interpretarea imaginii. În concluzie, funcția de ancorare subordonează imaginea cuvântului iar cea de releu le garantează același status egal

In aceasta cercetare vom analiza caricaturile din punct de vedere al mesajului lingvistic,vom identifica cele două tipuri de funcții pe care le propune Barthes: de ancorare și de releu, observând cum actionează ele și dacă sunt în relație de complementaritate cu textul. Vom vedea posibilele funcții ale mesajului lingvistic și rolul lor:

• Să controleze imaginile

• Să conducă mintea într-o anumită ddirectie

• Să arate oamenilor ce se întâmplă

• Să arate adevărul evenimentelor

• Să constrângă interpretarea cititorului

• Să se asigure că nu există citiri diferite ale imaginilor

• Să ghideze răspunsul emoțional al cititorului, fără să îi răpească plăcerea lecturii

3.4 Tipuri de umor

Plecând de la ipoteza (propusă de Samson/Huber 2007: 14, apud Tsakona 2009:1172) că în caricaturi sunt trei moduri de realizare a umorului, în care:

A) Partea grafică este doar o ilustrare a componenței verbale, efectul umoristic fiind produs în totalitate de partea verbală;

B) Partea grafică oferă informații care nu sunt cuprinse în cea verbală, ambele componente contribuind la realizarea efectului umoristic;

C) Partea grafică este esențială în producerea umorului, componenta verbală putând să lipsească, Mihaela-Veronica Constantinescu vorbește despre două tipuri de umor: hiperdeterminat textual și hiperdeterminat punctual, precizând că „umorul din caricaturi poate proveni din interacțiunea elementelor verbale și vizuale sau din părți diferite, legate tematic, ale desenului. Mijloacele verbale și vizuale pot determină combinații complexe, generând mai mult decât o opoziție de scenarii.”

Autoarea precizeaza faptul ca interacțiunea vizual-verbal este determinantă pentru producerea mesajului umoristic și pentru procesarea cognitivă. Hiperdeterminarea textuală sau punctuală relevă mai multe interpretări și mai multe tipuri de scenarii opuse, mecanisme logice sau tipuri de limbaj.

De multe ori se observă anumite tipuri de combinații între verbal și vizual: jocurile de cuvinte și metafora conceptuală. Pe langa aceste elemente, se consideră că decodarea cere și se bazează pe „cunosterea în detaliu a informațiilor sociale și culturale exploatate pentru obținerea umorului”. Scenariile opuse folosite în caricaturi se bazează pe cunoașterea de către receptori a realității socio-politice. Umorul caricaturilor este dependent cultural și contextual.

O altă clasifcare a tipurilor de umor, menționează autoarea, o regăsim în lucrarea lui Jonas Sjobergh si Kenji Araki: „ Recognizing humor without recognizing meaning, 2007.” Dintre cele mai des folosite, menționăm:

• anecdota;

• hiperbola-exagerarea unor trăsături, situații, defecte;

• satira;

• ironia;

• umorul de situație.

Vom încerca să identificăm în corpusul nostru de date care dintre aceastea sunt utilizate și să vedem proporția utilizării lor, în comparație cu alte elemente care pot produce umoru

Cap. IV JURNALUL „ACADEMIA CATAVENCU”

Înființat în anul 1991, jurnalul „Academia Cațavencu” este cel mai cunoscut ziar de satiră și investigație din România. Este o revistă pamflet care își propune să critice, prin umor, tot ce nu funcționează în România post-comunistă. Cititorii săi sunt oameni inteligenți, tineri, cu simțul umorului.

Revista critică, de la Președinte, Guvern și Parlament, tot ceea ce nu este corect sau nu funcționează corect în tara noastră: politicienii, publicațiile, istoria, intelectualii, agramații, moravurile, prostia, fățărnicia, minciuna, etc.

4.1 Istoric

A luat ființă în octombrie 1991 sub tutela unor jurnaliști de la săptămânalele „Cațavencu – săptămânal incomod” și „Cațavencu Internațional”, publicate la Editura Cassandra. Jurnaliștii au redactat săptămânalele „Cațavencu – săptămânal incomod” și „Cațavencu Internațional” timp de șase luni iar în anul 2006 din Academia Cațavencu s-a format un grup nou de jurnaliști care au lansat pe piață revista Kamikaze.

Pentru că, după falimentul ziarului și vânzarea la licitație a mărcii înregistrate Academia Cațavencu, în 2011, echipa nu a mai vrut să colaboreze cu noul deținător de drept al numelui, a luat ființă o noua publicație: Cațavencii. Împreună cu Academia Cațavencu și Kamikaze, reprezintă cele 3 publicații care au ca publicație-mamă pe Academia Cațavencu.

4.2 Titlu

Titlul este inspirat din piesa „O scrisoare pierdută” a scriitorului I. L. Caragiale, și anume de personajul parvenitului politic (prin șantaj) – Nae Cațavencu. Astfel, publicația își asumă o autoironie evidentă și, mai mult decât atât, îi dă dimensiuni mai mari prin ideea de Academia Cațavencu. Titlul original a fost „Cațavencu-săptămânal incomod” și a fost schimbat în 1991 în „Academia Cațavencu”.

4.3 Rubrici

Rubricile Academiei Cațavencu sunt: Actualitate, Politic, Opinii, Vedete, Social, Proiecte speciale, Sport, Tech

4.4 Publicul țintă

-Tineri, cu vârsta cuprinsă intre 30 și 50 ani, care locuiesc în mediul urban, cu educație medie și peste medie și venituri medii și mari.

-Persoane inteligente, cu simțul umorului și simț critic, care înțeleg ironia și subtilitățile.

Pe site-ul oficial de măsurare a tirajelor și audienței publicul-țintă se prezintă astfel:

Criteriul genului

FIG. 4.4.1

Criteriul vârstei

FIG.4.4.2

Categoria sociala ESOMAR

FIG.4.4.3

AB 42.9%; C 42.9 %; DE 14.3%

Mediu geografic –urban 100%

4.5 Stil și conținut

Stilul ziarului este variat: ironic, plin de umor, obiectiv.  Jurnaliștii folosesc atât  ironia fină, cât și un tip de ironie intenționat argotic. Ziariștii de la Academia Cațavencu pozează ei înșiși în infractori, autoironizându-se, spre încântarea cititorilor lor, astfel răspunzând unei palete ample de cititori.

Academia Cațavencu a reușit sa pună pe tapet situația societății romanești ani de-a rândul, criticându-i defectele, și a făcut-o astfel încât mesajul a fost înțeles nu numai de oamenii inteligenți, ci și de cei simpli. Mărturie stau tirajele foarte mari și succesul pe care l-a avut publicația ani de-a rândul, dar și cititorii ei din toate păturile sociale.

Academia Cațavencu face de mai bine de 20 de ani o portretistică acidă a politicienilor români, care sunt considerați corupți, vicioși, stupizi, plictisitori sau agramați, sancționându-i printr-o zeflemea extremă, bășcălie și circ și devenind moralizatori în ironia lor.

Revista conține articole propriu-zise, care pot fi simplificate în anunțuri, întrebări și răspunsuri (poșta redacției), dar și fotografii manipulate, ironice, la care se adaugă o căsuță de monolog sau dialog care iese din gura personajelor din fotografii, folosind jocuri de cuvinte si anagrame.

Inspirați de pamfletul arghezian sau caragialian, ziariștii Academia Cațavencu fac din zeflemeaua acidă o declarație a convingerilor personale în care Mircea Geoană nu este scutit de acuzațiile de corupție și de renumitul: „Mihaela, dragostea mea”; numele lui Crin Antonescu este ironizat, Traian Băsescu este vinovat de dispariția flotei și de starea proastă a societății. Se accentuează lipsa de corectitudine și minciuna, oamenii politici sunt acuzați că ar fi nebuni, proști sau mincinoși, iar jurnaliștii corupți.

Personajul principal însă este omul de rând, fără nume, care face un monolog sau dialoghează cu alte persoane. În acest dialog se tratează probleme ca: viața de cuplu, promisiunile electorale mincinoase, campaniile electorale, justiția nedreaptă, prostia omenească, avariția bisericii, sărăcia, lipsa de informare, etc.

Un personaj care trebuie amintit  în paginile Academiei Cațavencu este Moartea cu coasa, un personaj-simbol, indicator al situației disperate a României plină de corupție, minciună, promisiuni deșarte, hoție, imoralitate, prostie – pe scurt, cu un picior în groapă.

Gazetarii Academiei Cațavencu dau dovadă de spirit ludic foarte bine dezvoltat, făcând un adevărat spectacol din pamflet, făcând haz de necaz sau chiar de ei înșiși. Aceștia nu au prejudecăți, atacă cu insolență satirică viciile oricărei personalități sau instituții care nu funcționează bine în România de tranziție, ceea ce a atras descrierea revistei ca fiind abuzivă și vulgară.

Metaforele utilizate în caricaturile politice din Academia Cațavencu au fost adaptate contextului social și politic din România pentru a critica și ironiza situația social politică de așa manieră încât publicul larg să le poată interpreta.

Cap.V SURSELE UMORULUI IN CARICATURI. STUDIU DE CAZ: ACADEMIA CATAVENCU

5.1 Analiza caricaturilor

Acest capitol are la bază teoriile despre imagine și text, redate în capitolele de mai sus. Corpusul cuprinde un număr de 22 de caricaturi, pe care le vom analiza din prisma contextului, a mesajului vizual, a mesajului verbal, a relației dintre vizual și verbal, a tipurilor de comic și implicit, a surselor umorului care derivă din acestea. Vom identifică elementele de intertextualitate, rolul vorbirii directe sau al citării, simbolistica folosită, figurile de stil. În acest sens vom face apel la teoriile legate de rolurile de ancorare și de releu pe care le are textul pe lângă ilustrație, vom identifică tipul de caricatura-predicat, metaforă…etc, vom stabili care sunt situațiile care determină umorul și dacă acesta este determinat textual sau este determinat punctual (de situație). De asemenea, vom vedea daca imaginea, in lipsa textului, transmite mesajul corect dorit de caricaturist.

În completarea lui, pentru a reliefa părerea cititorului cu prvire la gradul lui de înțelegere a imaginilor și la ce anume îi provoacă o reacție, amuzamentul sau relaxarea, am conceput un chestionar la care au răspuns unsprezece cititori ai ziarului.

Fig.5.1.1

Contextul mediatic: 22 ianuarie 2015, Academia Cațavencu, rubrica Actualitate

Autor: Costel Patrascan

11 voturi pe site-ul ziarului; pagina de Facebook: 177 aprecieri, 110 distribuiri, 6 comentarii

Libertatea de exprimare e sacră

Nevoia… de liberă exprimare nu poate fi îngrădită!

Mesaj vizual :

Caricatura-predicat prezintă un polițist care privește un bărbat ce urinează pe o ușă pe care stă scris: Parlamentului României. Individul este beat (are nasul roșu-simbol al unei persoane în stare de ebrietate).

Uniforma si desenul ușii, sunt simboluri care reprezintă puterea, regulile

Mesajul verbal

Titlul:Libertatea de exprimare e sacră reprezintă tema imaginii. În completarea s avine aserțiunea: Nevoia… de liberă exprimare nu poate fi ingrădită! Caracterele italice și semnul exclamării au rolul de a atrage atenția ctitorului.

La întrebarea polițistului: „Cum îți permiți?!” individul răspunde cu o altă întrebare: ”Imi ingrădesti libertatea de exprimare?”

Titlul aduce în discuție libertatea de exprimare, făcând aluzie la evenimentul Charlie Hebdo, unde libertatea de exprimare a fost sanctionată. Acest lucru este susutinut și argumentat și de data publicării caricaturii, 22 ianuarie 2015, după atentatele de la sediul ziarului francez.

Titlul îndeplinește funcția de ancorare, ajutând cititorul să citească imaginea din perspectiva libertătii de exprimare ca drept al omului. Insă fiecare individ are acest drept și îl poate exprima așa cum crede de cuviintă. Polițistul este consternat, considerând că individul incalcă ordinea publică . Întrebarea acestuia este: :Cum îți permiți?”, iar răspunsul persoanei este și mai ciudat: „Imi îngrădești libertatea de exprimare?”Acest răspuns este susținut și de titlu, ca temă a caricaturii. Gestul individului reprezintă părerea lui despre parlamentari. Nevoia… de liberă exprimare nu poate fi îngrădită!- este o aserțiune întărită prin semul de exclamație și vine să susțină răspunsul individului.

Se folosește dubla semnificație: „nevoia”-cu sensul de trebuintă, (aici cu funcția de ancorare) dar și de nevoie fiziologică de a urina. „Nevoia” are funcție conotativă, insă, pentru a nu se crea confuzie în descifrarea textului, funcția de releu este redată și prin punctele de suspans, care reprezintă o atenționare în plus pentru descifrarea mesajului. Pe de o parte caricatura sintetizează părerea omului de rand despre Parlament și înțelegerea liberei exprimări în același timp. Ca și mesaj secundar – întotdeauna va fi cineva acolo care este pasibil să sancționeze într-un fel sau altul libertatea de exprimare.

Tema este reprezentată prin titlu, uniformă (mesaj iconic) și usă (mesaj iconic), pentru că stabilesc contextul, relația dintre personaje și locul, dar și timpul (cititorul deduce că acțiunea se produce după atentatul de la Charlie Hebdo, în fața intrării în Parlamentul României), iar comentariul explicativ și bulele de dialog completează.

Textul este în relație de complementaritate cu imaginea-impreună dau înțeles „povestii”; fără el am putea interpreta situația astfel: un individ beat urinează pe ușă Parlamentului României și este surprins de un polițist, care este consternat. Individul cu sigurantă va primi o amendă. Însă textul din caricatură, cu funcția de releu, ne lămureste: individul își cere dreptul de a se exprima liber și nu acceptă să fie ingrădit.

Umorul imaginii este unul hiperdeterminat textual, prin folosirea cu dublă semnificație a cuvântului „nevoia”, dar și de absurdul situației, de contextul în care se desfășoară acțiunea: opoziția normal-anormal (comportamentul cetățeanului care amendează clasa politică printr-un gest nepotrivit)

Fig. 5.1.2

Fiecare cu talentul lui

Contextul mediatic: Academia Catavencu, 12.01.2015, rubrica Actualitate

Autor Costel Patrascan

pagina de Facebook: 293 aprecieri, 110 distribuiri, 6 comentarii

Mesaj vizual:

Elemente deictice: o încăpere cu un birou de lucru și 3 personaje-stabilesc personajele și locul acțiunii

Indicii: o lampă aprinsă-semn că se lucrează la biroul acela. Pe birou sunt lipite 3 desene care reprezintă caricaturi, cel mai probabil aparținând unui caricaturist-deci biroul este punctul de lucru al unui cariaturist

3 personaje: un bărbat care stă pe scaun în fața biroului și pare că desenează sau scrie; alte 2 personaje, barbarti, îmbrăcați în negru stau în picioare în spatele lui, părând că îl păzesc, pentr u că inul are o armă pe umăr și cealaltă în mâini, că și cum ar sta de pază

Cromatic, negrul nu este folosit întâmplător în îmbrăcămintea celor doi, ci pentru a sugera intențiile negative

Mesaj verbal

Elemente de intertextualitate

-„Fiecare cu talentul lui”(marcă intertextuala)- are rol de ancorare-reduce semnificațiile

-Titlul: „Caricaturisti din toate țările-feriți-vă!”-rol de releu, oferă informații suplimentare. Acesta derivă din sintagma: „ Proletariat din toate țările, uniți-vă!”, însă autorul a apelat la un joc de cuvinte, folosind antinomia „feriti-va” în loc de „ uniți-va” și „poletariat/caricaturisti”-pentru a reda legătura cu cazul Charlie Hebdo.

TERIFIANT: Războiul sfânt a ajuns și în România! –functie de ancorare-se definește locul desfășurării –in România-și acțiunea: are legătură cu războiul sfânt. Caracterele italice au rolul de a evidenția mesajul, alături de formularea exclamativă, care ar rolul de a atrage atenția

-joc de cuvinte: feriți-va în loc de „uniti-va”

-„am câteva idei pe țeava…” –„…și noi!”. Este o vorbire directă citată, un dialog fals.” Idei „in acest context reprezintă opinia însăși a desenatorului. Ea este semnată de autor, deci reprezintă opinia lui care este susținută de ziar. Desenatorul se imaginează ca fiind în locul jurnaliștilor de la Charlie Hebdo sau orice alt jurnalist-aflat sub lupa atentă a jihadistilor și sub amenințarea armelor lor și dacă scrie ceva greșit „pe teava” îl așteaptă gloanțe. :Idei” este folosit aici o dată în sensul propriu, denotativ, iar a două oară în sens conotativ-gloanțe, moarte, amenințare.

Se realizează o dihotomie intern/extern încă din titlu-(Caricaturiști din toate tarile”/Războiul sfânt a ajuns și în România) între caricaturistii români si cei francezi.

Mesajul vizual și cel verbal se completează și poziționează desenul în timp: este o replică la atacurile asupra saptamanalului francez CH. Cei doi îmbrăcați în negru sunt doi jihadisti (atacatorii) care păzesc caricaturistul (victima), că nu cumva acesta să deseneze ceva ofensator la adresa religiei musulmane sau liderului musulman.

Mascații sunt personificarea cenzurii iar ziaristul este reprezentantul tuturor caricaturistilor; ne ajută aici comentariul adițional, care se referă la caricaturiști, în general.

În lipsa completării cu titlu și subtitlu, acest dialog s-ar referi strict la cenzură, și nu la problema jihadistilor și la cazul Charlie Hebdo.

Mesajul lingvistic îl completează pe cel vizual, având funcția de releu. Aflăm astfel că cei doi îmbrăcați în negru sunt jihadisti și nu se află acolo pt a îl păzi pe jurnalist, ci pentru a îi păzi „ideile”.

Titlul este cheia de lectură; el identifică problema, ne aduce in contextul atentatului, iar subtitlul are funcția de ancorare-ne ghidează cum sa citim desenul corect: caricaturistul îi sunt în pericol de moarte . Problema războiului sfânt este mondială, dar este ilustrată în România și reprezintă un scenariu plauzibil. Se vorbește de un plan intern și de unul extern :România/din toate țările-deci este o problemă globală.

„Fiecare cu talentul lui”-aici „talent” este folosit cu două înțelesuri: talent la scris și desenat versus talent la cenzurat și împușcat

Există o relație de complementaritate între imagine și text: fără text, imaginea ar putea fi citită incorect, ar purea crea confuzie, chiar. Bărbatul care scrie la birou poate un simpu om corupt, nu neapărat ziarist, nu neapărat caricaturist, spre exemplu, care este pe punctul de a fi luat pe sus de mascați și dus la poliție.

Umorul reiese din comicul de limbaj: folosirea cu dublă semnificație a cuvintelor: „talent”și „țeava”.

Caricatura-predicat a generat 4 comentarii de la cititori, referitoare la situația pe care o aduce în discuție.

Fig.5.1.3

Contextul mediatic: 22 ianuarie 2015, Academia Cațavencu, rubrica Actualitate

Autor: Costel Patrascan

Mesajul vizual:

Un bărbat întâlnește pe stradă un arab (turbanul și haina lungă, albă-simboluri ale originii lui). Arabul poartă la brâu o centură cu explozibil.de care are atașat un ceas. Acest detaliu stabilește statutul sau: atentator sinucigaș. Bărbatul pare că își potrivește ceasul după ceasul atașat la explozibilul arabului. Imaginea pune față în față un cetățean român și un terorist jihadist.

Mesajul verbal:

Bărbatul adresează cetățeanului arab o întrebare cel puțin ciudată: “Cat aveți ceasul?” Întrebarea sa este directă, însă retorică. Teroristul nu apucă să răspundă.

Întrebarea-cu funcție de ancorare, traduce inocența (bărbatul nu știe cum arată o bombă cu ceas), și ne duce cu gândul la atentatul de la sediul ziarului Charlie Hebdo-data publicării caricaturii întărește acest lucru.

Mesajul verbal vine în completarea celui vizual; fără el nu am reuși să descifrăm corect mesajul caricaturii.

Sursa umorului în această caricatură este comicul de situație; pe de o parte pentru că în prezent întâlnirea cu un arab sinucigaș este absurdă în țara noastră; pe de altă parte, este data de greșita interpretare a prezenței ceasului de la brâul cetățeanului de origine arabă

Fig.5.1.4

Context mediatic: Academia Catavencu, 24 ianuarie 2015, rubrica Actualitate

Autor: Costel Pătrășcan

Charlie Hebdo. Ura și Caricatura

Mesaj vizual

Un schelet îmbrăcat în negru. Ține în mână o coasă-simbol al morții și pe cap are o masca neagră. Pe fundal: câteva clădiri

Mesaj verbal

Scheletul declară: „mi-am pus cagulă să nu fiu recunoscuta”. Folosirea marcii de feminin ne ajuta la identificarea mortii.

Data publicării caricaturii: 24 ianuarie 2015 și titlul: Ură și caricatură fac referire la atentatul de la sediul revistei Charlie Hebdo. Titlul stabilește și temă desenului

Moartea este personificarea atacatorilor de la revistă Charlie Hebdo.

În spatele unui chip mascat se ascunde moartea.

Mesajul verbal îl completează pe cel vizual; fără el caricatura nu ar avea niciun înțeles

Umorul este dat de absurdul situației: moartea (personificată într-un schelet) nu are nevoie să nu fie recunoscută. Cagula este simbolul morții, dacă ne referim la evenimentul Charlie Hebdo-este un articol vestimentar folosit de atentatori pentru a nu fi recunoscuți.

Fig. 5.1.5

Problemele BAC-ului

Contextul mediatic: Academia Catavencu, 28 iunie 2014, rubrica Actualitate.

Autor: Costel Pătrășcan

2 voturi pe site-ul oficial al ziarului; pagina de Facebook: 23 aprecieri, 197 distribuiri

Mesaj vizual:

Caricatura-predicat conține 3 personaje: un jurnalist și două femei. Vestimentația lor este modernă: colorată, provocatoare (decolteu generous, rochii mini) și asortată: rochie roșie pantofi cu toc înalt- roșii, rochie verde-pantofi cu toc înalt verzi . Ambele au poșete pe care le țin pe antebraț.

Până acum nu putem descifra clar despre ce este vorba în imagine; putem interpreta că un jurnalist intervievează pe stradă dpua domnișoare despre un subiect de actualitate; el este completat de mesajul lingvistic, care oferă indicii asupra statutului lor

Mesajul verbal

Întrebarea din mesajul verbal cu rol de releu este: “La ce materie aveți probleme?”

itlul : „Problemele BAC-ului” ne spune că este vorba despre o problemă legată de baclaureat și are funcția de ancorare.

Apoi mesajul lingvistic traduce dialogul dintre personaje. Reporterul încearcă, prin întrebare directă, să afle ce problemă întâmpină elevii la bacalaureat:” Vine BAC-ul. La ce materie avti probleme?” ”Materie” are înțelesul aici de “materie didactica”, de specialitate, care se predă și se învață în școală. Se situează și acțiunea în timp: înainte de bacalaureat “vine BAC-ul”, spune jurnalistul. Una dintre fete raspunde” La materia cenușie!” Se identifică problema: “materia cenusie”. „Materia” este folosită cu dublă semnificație -memorie, capacitate de a învăța sau inteligență. Caricaturistul exprimă astfel opinia lui, susținută de ziar, că inteligența sau lipsa ei este problemă, mai ales printre cei care nu se preocupă de învățat.

Vizualul completează verbalul’ alegerea vestimentației celor două domnișoare nu este întâmplătoare-ele pot reprezenta imaginea liceenei actuale care contrazice statutul clasic al elevului preocupat de școală și nu de imagine. Problemele BAC-ului sunt superficialitatea, dezinteresul, preocuparea pentru modă, coafură și cumpărături.

Umorul este hiperdeterminat textual, reieșind din comicul de limbaj-aluzie la dezinteresul elevilor față de studii, satiră la adresa învățământului românesc.

Fig. 5.1.6

URA si CaricatURA

Context mediatic-Academia Catavencu, 31 ian.2015, rubrica Opinii.

Autor: Costel Pătrășcan

5 voturi pe site-ul oficial al ziarului; pagina de Facebook: 159 aprecieri, 90 de distribuiri, 1 comentariu

Mesajul vizual

Câteva personaje într-o sală, privind niște tablouri. Din înșiruirea imaginilor pe perete deducem că este vorba despre o expoziție într-un muzeu sau o sală de expoziții.

În plan depărtat observăm vizitatorii care privesc imaginile: un domn cu copilașul său, o doamnă în varstă și doi indivizi imbrăcati în negru, fiecare privind același tablou și ținând câte o armă în mană sau pe umăr. Aceștia se disting clar de ceilalți în primul rând prin haine; toți ceilalți sunt imbrăcati în culori vesele în timp ce ei sunt în negru și au o mască pe fată.

În plan apropiat, un reporter intreabă pe unul dintre vizitatori dacă la expozițiile de caricaturi vin doar cei cu simțul umorului, iar acesta îi răspunde: „Nu întotdeauna!”.

Mesajul lingvistic

Din punct de vedere al mesajului lingvistic, ni se oferă pentru decodare dialogul dintre cei doi (vorbire directă citată) și titlul însoțitor: Titlul “Ura și caricatura”- reprezintă chiar tema caricaturii. Întrebarea reporterului: “La expozițiile de caricatura…” și titlul indică tipul imaginilor de pe pereți și are funcția de releu

Răspunsul bărbatului intervievat “Nu întotdeauna!” este o exclamație menită să atragă atenția.

Caricatura face trimitere la cazul Charlie Hebdo, fiind publicată post-eveniment și pune alături caricaturistii (victimele) și atacatorii (jihadistii). Atacatorii îi țin sub observație constanta pe caricaturiști, pentru a-i pedepsi în caz că observă ceva ce nu le place.

Pentru a înțelege o caricatură și a o gusta trebuie că cititorul să aibă o anumită doză de simț al umorului, altfel, se poate ajunge la violență.

Textul este în relație de complementaritate cu imaginea , aducând indicii în plus care ajută la descifrarea corectă a mesajului

Umorul reiese din comicul de situație-incongruența dintre o sală de expoziție și prezența unor teroriști acolo. Ar fi o situate absurdă dacă nu ar fi un paralelism între cele două planuri: intern/extern.

Imaginea a generat un comentariu privitor la reușita caricaturistului de a aborda problema într-o manieră umoristică.

Fig.5.1.7

Leacul suprem pentru dureri de șale

Fiecare se tratează cum poate

Academia Cațavencu, 15 ianuarie 2015, rubrica Actualitate

Autor: Costel Pătrășcan

11 voturi pe site-ul oficial al ziarului; pagina de Facebook: 505 aprecieri, 512 distribuiri, 20 de comentarii

Mesajul vizual:

O doamnă în varstă, cu batic pe cap și în mană o plasă-semn că se întoarce de la cumpărături, și un bărbat de origine arabă (turbanul și haină lungă, albă-simboluri ale originii lui). Arabul poartă la brâu o centură cu explozibil, de care este agățat un ceas. Bătrâna, prin postură, pare mirată de ceea ce vede la brâul bărbatului și arată cu degetul spre acel lucru. Imaginea pune față în față o doamnă în vârstă din România și un terorist, ducând cititorul cu gândul la tragedia din Franța: atacul de la sediul ziarului Charlie Hebdo.

Mesajul verbal:

Bătrâna adresează bărbatului o întrebare: „Kosmodisk?” Întrebarea ei este directă, eliptică de predicat, însă retorică. Bărbatul nu apucă să răspundă.

Întrebarea are două valențe: pe de o parte traduce inocența (femeia nu știe cum arată o bombă), iar pe de altă parte duce cu gândul la pasiunea casnicelor pentru privitul programelor de teleshopping-unde se incearcă vânzarea Kosmodisk-ului. Acesta este de fapt un brâu care se pune în jurul taliei și ajută la ameliorarea durerilor de mijloc. Acest lucru este sugerat incă din titlu, care are funcția de ancorare. Funcția de releu este completată de legendă „Fiecare se tratează cum poate”. În acest sens, caricaturistul ne explică soluția arabului pentru durerile șale (în acest caz durerea de șale nu reprezintă strict acest tip de durere, ci se face referire la moarte- iar soluția femeii-folosirea unui Kosmodisk. Funcțiile de ancorare și de releu nu ar fi suficiente dacă cititorul nu cunoaște înțelesul cuvântului Kosmodisk.Un cititor care nu urmăreste programele de teleshopping poate fi în imposibilitatea de a descifra înțelesul caricaturii.

Limbajul folosit în titlu conține cuvinte folosite în special la tară sau de către oamenii în varstă: „leac” și „sale” în loc de, să spunem, „tratament” și „mijloc”, tocmai pentru a fi în concordantă cu statutul și vârstă femeii și pe înțelesul celor cărora li se recomandă tratamentul: oamenii simpli, cu dureri de mijloc. Titlul este revelația unei descoperiri: un nou tratament, leacul „suprem” pentru durerile de mijloc-exprimat printr-un adjectiv fără grad de comparație.

Întrebarea este redactată cu majuscule-arată gradul de mirare al femeii, tonul ridicat. Aceste detalii au și ele funcție de releu. Fără mesajul lingvistic, insă, am putea interpreta imaginea în felul următor: O doamna in varsta se arată consternată de brâul purtat de un bărbat arab, arătand cu degetul spre el. S-ar putea trage concluzia gresită că această știe ce reprezintă acel brâu, deci mesajul lingvistic este în relație de complementaritate cu textul în acest caz.

Mesajul caricaturii este unul ironic: unii își tratează durerile medical iar alții le tratează cu sinuciderea, aruncându-se în aer.

Umorul este hiperdeterminat punctual, realizat prin comic de situație, prezența unui atentator în România fiind un paradox. Reacția femeii întărește acest lucru, prinidentificarea greșită a ‚braului”. Umorul este realizat și de elementele exratextuale, care prezintă bomba ca un „leac suprem pentru dureri de sale.”

Imaginea a generat 20 de comentarii pe pagina de Facebook, privitoare la situația în sine și la absurdul ei.

Fig.5.1.8

Context mediatic: Academia Catavencu, 16.01.2015, rubrica „Opinii”

Autor: Costel Pătrășcan

Mesajul vizual

Imaginea prezintă un reporter intervievează un bărbat. În fundal-câteva blocuri, semn că acțiunea se petrece la oraș.

Mesajul verbal

Am putea spune că cel intervievat este un bărbat de pe stradă, insă întrebarea reporterului ne lămureste că este vorba de Marian Vanghelie (fostul primar al sectorului 5 al Bucureștiului). Reporterul folosește apelativul: „Domnule Vanghelie”, care are funcția de releu, stabilind cine este personajul intervievat.

Reporterul face o afirmație: „Eu sunt Charlie”- slogan folosit de sustinătorii revistei Charlie Hebdo-în solidaritate cu ideea libertatatii de exprimare. Putem considera această prezentare ca având funcție de releu, pentru că stabilește statutul reporterului

.

Întrebarea: „Dumneavoastră?” ar trebui sa îl implice pe respondent în exprimarea poziției lui față de atentatul de la Charlie Hebdo. De remarcat este ca întrebarea este eliptică de subiect și predicat. Acest lucru este intenționat, pentru că astfel poate fi introdus răspunsul lui Vanghelie: „Eu sunt Marian!”(o simplă prezentare, ca în cazul în care facem cunoștință cu cineva). Caricatura prezinta, pe de o parte, solidaritatea autorului cu jurnaliștii revistei Charlie Hebdo (jurnalistul este imaginea mass-media romanesti), iar pe de altă parte îl ironizează pe Marian Vanghelie, cunoscut pentru inteligența și cultura sa limitate.

Răspunsul lui Vanghelie are funcție de releu, pentru că este clar faptul că el nu a înțeles întrebarea și nici nu este la curent cu ce se intamplă în lume, cu problemele de actualitate. Mesajul imaginii este unul ironic, realizându-se un comic de situație, reieșit din interpretrea greșită a afirmației reporterului.

Umorul este hiperdeterminat punctual, reieșind dintre această nepotrivire dintre întrebare și răspuns. Caricatura reprezintă o exagerare privitoare la gradul de inteligență a politicianului-dacă era mai inteligent, ar fi înțeles întrebarea și ar fi dat un răspuns adecvat ori poate reprezenta nepăsarea politicianului față de evenimentul tragic, lipsa de empatie și de solidaritate. O altă interpretare ar fi legată de faptul ca nu este la curent cu această mișcare de solidaritate, reprezentată de afirmația „Eu sunt Charlie”. Caricatura se încadrează în țiparul celor care exagerează o anumită trăsătură, în acest caz-limitarea intelectuală.

.

Fig.5.1.9

Charlie Hebdo-Ura si CaricatUra

Contextul mediatic: Academia Catavencu, 23.01.2015, rubrica Actualitate.

Autor: Costel Pătrășcan

5 voturi pe site-ul oficial al ziarului; pagina de Facebook: 160 aprecieri, 94 de distribuiri, 1 comentariu

Mesajul vizual

Caricatura-predicat prezintă câteva personaje într-o sală, privind niște tablouri. Din înșiruirea imaginilor pe perete deducem că este vorba despre o expoziție. Poate un muzeu. În plan depărtat observăm vizitatorii care privesc caricaturile: un domn cu copilașul său, o doamnă în varstă și doi indivizi imbrăcati în negru, fiecare privind același tablou și ținând câte o armă în mană sau pe umăr. Aceștia se disting clar de ceilalți în primul rând prin haine; toți ceilalți sunt imbrăcati în culori vesele în timp ce ei sunt în negru și au o mască pe fată. În plan apropiat, un reporter intreabă pe unul dintre vizitatori dacă la expozițiile de caricaturi vin doar cei cu simțul umorului, iar acesta îi răspunde: „Nu întotdeauna!”.

Mesajul verbal

Din punct de vedere al mesajului lingvistic, ni se oferă pentru decodare numai dialogul dintre cei doi-vorbire directă citată. Răspunsul personajului prezintă opinia generală că numai cei care nu au simțul umorului pot deveni violenți fată de cei care îi ironizează.

Funcția de ancorare o reprezintă întrebarea reporterului: aici află că este vorba despre o expoziție de caricaturi, și nu de niște tablouri cu picturi. Pentru a înțelege o caricatură și a o gusta trebuie o anumită doză de simț al umorului. De aici rezultă că cei care îi blamează pe caricaturiști nu o au și nu reușesc să descifreze corect mesajul transmis de ei, reacționând în mod greșit, prin violentă (reprezentată de cei doi indivizi mascați și cele două arme pe care le au aceștia). Prezența semnului de exclamație vine să întărească această opinie.

Textul din titlu este în relație de complementaritate cu imaginea pentru că, în lipsa lui, l-am putea interpreta greșit, fără să știm că imaginile de pe pereți sunt caricaturi, deci fără să cunoaștem contextul. Unitatea mesajului ne duce cu gândul la cazul revistei Charlie Hebdo și la greșita interpretare a umorului caricaturiștilor ei.

Umorul este hiperdeterminat punctual: prezența teroriștilor într-o sală de expoziție este un paradox; este o incompatibilitate de roluri. Incongruența dintre atacatori și expoziția de desene este un semn că spațiul cultural a fost contaminat de ură.

Imaginea a generat un comentariu pe pagina de Facebook a ziarului și se referă la talentul caricaturistului de a ilustra o situație în mod umoristic.

Fig.5.1.10

Nouă ne place caricatURA

Contextul mediatic:Academia Catavencu, 09 ianuarie 2015, rubrica Opinii

Autor: Costel Pătrășcan

3 voturi pe site-ul oficial al ziarului; pagina de Facebook: 215 aprecieri, 104 distribuiri, 3 comentarii

Mesajul vizual

Caricatura-predicat include 3 personaje: un reporter și doi atacatori, teroriști (indiciu: vestimentația de culoare neagră și armele pe care le țin în mâini)

Prezența turnului Eiffel, situat în fundal, în dreapta jos stabilește locul: la Paris. Prin postura sa, reporterul pare consternat la mesajul care reiese din dialogul cu cei doi bărbati înarmați. Nu esxita bule de dialog; dialogul nu este explicit.

Caricatura pune fată în fată presa (reporterul) și teroriștii.Acest lucru este susținut și de data apariției caricaturii: 09 ianuarie 2005, imediat după atentatul de la sediul revistei Charlie Hebdo, din Paris. De remarcat că atacatorii sunt îmbrăcați în negru, sunt mascați și poartă arme; de data aceasta, una este indreptată spre reporter-acest lucru ne indică faptul că reporterul, jurnalistul, poate fi în pericol și este în bătaia armei; este o posibilă tintă.

Mesajul verbal

Întrebarea reporterului este implicită: “Ce vă place?’Raspunsul atacatorului””Noua ne place caricatura” este redactat cu majuscule, pentru a ieși în evidența. El apare că un cuvânt scris greșit de caricaturist și corectat, tăiat (în loc de caricatură să rămană scris doar ură și să reiasă : „Nouă ne place URA”); o corecție de sens care schimbă total înțelesul mesajului, ghidând cititorul către descifrarea corectă a lui. Majusculele mai pot avea și valoare de strigăt-în interacțiunea scrisă, online, ele sunt folosite pentru a exprimă tonul ridicat al vocii.

Caricatura pune față în față atacatorii și jurnaliștii. Pronumele personal ”nouă” se referă la un grup de oameni, nu doar la cei doi: atacatorii, cei care nu înțeleg gluma, și are funcție de releu (cei doi sunt simbolul categoriei din care fac parte). Cuvântul „caricatura” din titlu este scris cu majuscule astfel încât să iasă în evidentă cuvântul „URA”. Acesta are funcție de ancorare: de fapt, cei care nu înțeleg umorul caricaturistilor, atacatorii, sunt plini de ură.

Mesajul verbal vine în completarea celui vizual; ne ajută să înțelegem desenul, iar fără el ne-am află în fața unei imagini cu un reporter intervievând doi bărbați. El ne ghidează în descifrarea imaginii așa cum o dorește caricaturistul.

Umorul reiese din comicul de situație-un paradox: doi teroriști care afirmă că le place caricatura, în condițiile în care jurnaliști de la Charlie Hebdo au fost uciși pentru caricaturile considerate defăimătoare pentru religia musulmană. El este completat de modalitatea de a reda mesajul verbal: o corectură a unei greșeli.

Imaginea a generat 3 comentarii apreciative pe pagina de Facebook a ziarului, cu privire la gradul de amuzament pe care l-a stârnit în rândul cititorilor.

Fig.5.1.11

Titlu: „De sezon”

Contextul mediatic: Academia Catavencu, 07 ianuarie 2016, rubrica Actualitate

Autor: Costel Pătrășcan

2 voturi pe site-ul oficial al ziarului; pagina de Facebook: 316 aprecieri, 400 de distribuiri, 3 comentarii

Mesajul vizual

Spațiu deschis, afară, undeva la țara, iarna. Indicii: ninsoare, o casă cu gard pe fundal .

Personaje: un jurnalist care intervievează doi trecători: un bărbat și o femeie.

Bărbatul intervevat are nasul roșu și ține o sticlă pe jumătate goală în mână-semn că este în stare de ebrietate. Un pas în spatele sau este o femeie cu capul acoperit de un batic, cu un ochi vânat și o mână în ghips.

Semnificația se construiește verbal, prin titlu și dialog. Fără mesajul lingvistic, imaginea s-ar putea interpreta astfel: un jurnalist stă de vorba cu un bărbat și o femeie-bărbatul este beat, iar femeia rănită.

Mesajul verbal

Mesajul lingvistic, reprezentat prin vorbire directă citată, oferă indicii în plus, deci are funcția de releu: întâlnirea are loc după sărbătorile de iarna, prilej cu care bărbații beau peste măsură și se îmbată, având nevoie să se „dreaga” a doua zi.

Afirmația jurnalistului “Dupa petreceri, bărbații se dreg cu zeamă de varza” situează acțiunea în timp și ne duce cu gândul la spiritul sărbătorilor la români, când mahmureala este tratată cu zeamă de varză.. Apoi urmează o întrebare directă:” Dar femeile?” Logic ar fi că și ele să se trateze tot cu zeamă de varză, însă răspunsul bărbatului “cu fond de ten” are funcție de ancorare-ne arată cheia citirii mai departe a desenului. Verbul “a se drege” este folosit cu dublu sens: a se trata de mahmureală și a face tratament în scopul vindecării. Nu trebuie să deducem că și pentru femei este același tratament, ci suntem direcționați spre a citi altfel situația:femeile sunt agresate de către bărbații băuți și ar fi nevoie să își trateze “mahmureala” cu fond de ten-adică să acopere vânătăile.

De sezon”-titlul reprezintă tema imaginii, care implică un caracter repetitiv, indicând ori o situație care se întâmplă în sezonului de iarnă și are rol de ancorare.

Umorul este hiperdeterminat punctual, reiese din context, din trimiterea aluzivă la un act violent survenit ca urmare a consumării de băuturi alcoolice și din folosirea fondului de ten pentru „mahmureala”-de fapt acesta se folosește pentru a acoperii urmele beției, care în mod normal sunt mahmurelile, nu vânătăile. Asociația inedită fond de ten/mahmureală vine în completarea umorului.

Fig.5.1.12

La doctor

Contextul mediatic: Academia Catavencu, 16 februarie 2015, rubrica Caricatura zilei

Autor: Costel Pătrășcan

10 voturi pe site-ul oficial al ziarului: pagina de Facebook: 322 aprecieri, 308 distribuiri, 6 comentarii

Mesajul vizual:

O cameră, 5 personaje. Patru dintre ele stau la coadă așteptând să între într-un cabinet medical. Indiciu: ușa pe care este desenată o cruce roșie. Toate țin în mână câte un plic; postura unuia dintre ei trădează plictisul, așteptarea îndelungată

Al cincilea personaj este un bărbat (că indiciu-geantă tip postaș plină cu documente și costumul bleumarin, cu șapca). Aceste detalii ne oferă informații despre statutul personajului: postasAcesta ține în mâna întinsă un plic arătând spre cabinet.

Mesajul verbal

Vorbire directă: poștașul se adresează ultimei doamne de la coadă: “Vreau să las doar un plic”. Acesta este în calitate oficială, de reprezentant al Poștei, și a venit să lase un plic în cabinet, cel mai probabil doctorului. Este acolo cu treburi legate de serviciu și cere permisiunea de a intra în față, pentru că nu are treabă cu doctorul, ci vizita lui este foarte scurtă, atât cât să lase un plic.

Răspunsul femeii este o întrebare retorică: “Si noi pentru ce stăm? “ care este de fapt răspunsul la întrebarea poștașului: și noi stăm pentru același lucru, să lăsăm un plic. Se face aici o confuzie voită cu trimitere la obiceiul românesc de a merge cu plicul cu bani la doctor. Plicul are, în acest caz, dublă semnificație: corespondență și mită.

„La doctor” –element extratextual ce reprezintă tema imaginii și vine în completarea acesteia.

Efectul umoristic se bazează pe comicul situației: doamna interpretează greșit gestul poștașului de a lăsa un plic doctorului, în calitate de reprezentant al Poștei. Este o situație cu o falsă neînțelegere, cu scop aluziv, care taxează un anumit tip de comportament. Ținta umorului este extratextuală: corupția, dar și intratextuala: cetățenii care dau plicul la doctor.

Imaginea a generat 6 comentarii pe pagină de Facebook a ziarului, referitoare la tema abordată de aceasta.

Fig 5.1.13

Tăiatul Porcului

Contextul mediatic: Academia Catavencu, 23 decembrie 2015 , rubrica Actualitate

Autor: Costel Pătrășcan

22 voturi pe site-ul oficial al ziarului: pagina de Facebook: 576 aprecieri, 1500 distribuiri, 24 comentarii

Mesajul vizual:

Acțiunea se desfășoară cu ocazia tăierii porcului, de Ignat. Un jurnalist adresează o întrebare unui bărbat

În fundal-un alt bărbat parleste un porc întins pe paie-se face trimitere la tradiția tăierii porcului în ajunul Crăciunului si o sticlă de băutură, cel mai probabil alcool.

Până aici nu suntem pe deplin lămuriți de ce se întâmplă, însă mesajul verbal vine în completare și ne ajută să descifrăm și să interpretăm corect desenul. Am putea interpreta simplu că un jurnalist, reprezentând mass-media, urmărește tradiția din ajunul Crăciunului

Mesajul verbal:

Caricatura însoțită de titlu: „Taiatul porcului”-care are funcția de releu-ne situează în ajunul Crăciunului, când se taie porcul.

Răspunsul bărbatului implică existența inițială a unui dialog sau a unei întrebări-așa se deduce din context-este o întrebare implicită: Ce faceți aici?’. Bărbatul caracterizează românii vis-à-vis de tradiționalul porc care se taie de crăciun și îi împarte în 3 categorii. Se folosește vorbirea directă citată:

– Care taie porcul (porcul reprezintă aici animalul a cărui carne o consumăm)

– “care taie porcul de pe lista” –cetatenii săraci care nu își permit să mănânce carne de porc și o taie de pe lista de cumpărături

– “care taie porcul de pe buletinul de vot” –raspunsul are dublu sens și reprezintă

a) omul politic ca animal, respectiv porc

b) atitudinea alegătorilor față de politic

Umorul este hiperdeterminat textual, prin exploatarea polisemiei cuvântului „porc”si aluzia că toți politicienii sunt porci.

Imaginea a generat 24 de comentarii pe pagina de facebook a ziarului, referitoare la alegeri.

Fig .5.1.14

Contextul mediatic: Academia Cațavencu , 03 martie 2015 , autor Eugen Cismasu

Titlu: Multe Urări și Iubire Eternă Ilustrului Conducător!

Mesaj vizual

Este cover-story-deci reprezintă mesajul central, o problemă de actualitate.

Ediția aceasta a saptamanalului a fost scoasă cu o zi înaintea zilei de naștere a personajului de pe prima pagină, Ion Iliescu

Corpul unui dinozaur care are capul zâmbitor al lui Ion Iliescu-personaj politic, fost conducător al țării, având o vârstă înaintată. Zâmbetul este marca lui, nelipsită din aceata imagine.

La gât poartă o cravată de pionier-aluzie la rădăcinile comunismului.

Într-o gheară, dinozaurul ține secera și ciocanul-simbolul comunismului.

„dinozaur” are dublă semnificație aici: este și un animal preisoric care a dispărut în urmă cu ilioane de ani, iar cuvântu a căpătat un înțeles peiorativ și se atribuie persoanelor foarte longevive sau care ocupă mult timp o funcție importantă, sus-pusă, fără a putea fi dați jos.

Imaginea manipulată poartă semnătura autorului, deci reprezintă opinia lui și a ziarului.

Pe fundal: o priramida-simbol cu încărcătură istorică- al vechimii și un medalion cu un schelet de dinozaur ce face referire la marca filmului Jurassic Park.

Mesaj verbal

Titlul însoțitor conține o sintagmă de pe vremea comunismului, când limbajul de lemn era folosit în mod curent în tot ce avea legătură cu conducătorul țării. „Ilustru Conducator”: una dintre definițiile pompoase și impuse în acea perioadă, prin care se făcea referire la Nicolae Ceaușescu.

Elemente de intertextualitate: Titlul: Jurassic Lord-referire la un film care conține un cuvânt :jurassic” o era preistorica-era dinozaurilor. :Lord” –are înțelesul de „stapan” în limba engleză.

Denumirea: „Stapanul dinozaurilor” se face referire la două filme: Jurassic Park și Lord of the Rings

„You can’t kill what’s already extinct” este aici o contradicție-personajul este în viață însă nu poate fi omorât pentru ca este deja dispărut. Fiind vorba despre Ion Iliescu, cu rădăcini adânci în comunism, care teoretic a dispărut, aici avem un dublu înțeles.

Se remarcă folosirea unui joc de cuvinte: Jurassic Lord/Jurassic Park/Lord of the rings.

Titlul și elementele lingvistice sunt în relație de intertextualitate; ele se completează reciproc.

Umorul reiese din combinația om/dinozaur (din punct de vedere vizual) și din elementele de textualitate, care trimit cititorul cu gândul la filmul Jurassic Park; este un umor hiperdeterminat textual completat de absurdul imaginii: un dinozaur cu cap de om.

Fig.5.1.15

Ofertă de Sărbători

Context mediatic: Academia |Catavencu, 16 decembrie 2015, rubrica Actualitate Autor: Costel Pătrășcan

15 voturi pe site-ul oficial al ziarului: pagina de Facebook: 278 aprecieri, 627 distribuiri, 6 comentarii

Mesaj vizual:

Iarnă, fulgi de nea, o casă cu doi brazi în fundal-probabil la munte

2 personaje: un jurnalist interveveaza un trecător.

Mesajul verbal:

Vorbire directă citată: jurnalistul se adresează cu apelativul “domnule senator”-element care identifică personajul din sfera politică și îl întreabă unde își petrece Revelionul

Titlul este peiorativ: “oferta” nu are sensul general cunoscut, înțelesul propriu; el reiese din discuție-și se referă la diferite închisori românești, cum vom afla pe parcurs.

Din răspunsul senatorului, care are funcție de releu, dar și din contextual politic și social, se poate deduce că acesta a fost pus sub acuzație de corupție și este posibil să fie încarcerat. Omul de rând caută și primește oferte pentru recreere, în timp ce senatorul are “oferte” pentru detenție. Titlul este peiorativ și vine să susțină dialogul: “oferta” nu are sensul general cunoscut, înțelesul propriu; el reiese din discuție-și se referă la diferite închisori românești, cum aflăm din răspunsul senatorului.

Rahova, Colibași, Gherlă-dacă cititorul nu este familiarizat cu aceste denumiri, nu va putea înțelege corect mesajul. Ele au funcție de releu.

Mesajul vizual este completat de cel verbal, fără de care caricatur nu ar avea sens; nu am ști cum să o interpretăm. În lipsa dialogului citat, imaginea reprezintă un jurnalist care intervievează un bărbat de pe stradă, fără un statut anume

Umorul este determinat punctual, reieșind din răspunsul senatorului, care enumeră o serie de închisori.

Imaginea a generat 9 comentarii pe pagina de facebook a ziarului, referitoare la actele de corupție ale politicienilor.

Fig 5.1.16

Instinct canin

Context mediatic:Academia Catavencu, 18 decembrie 2015 , rubrica „Actualitate”

Autor: Costel Pătrășcan

12 voturi pe site-ul oficial al ziarului; pagina de Facebook: 701 aprecieri, 2055 distribuiri

Câinele, cel mai bun… dușman al parlamentarului

Mesajul vizual

Caricatura conține 3 personaje: un reporter, un cioban și un câine mare, ciobănesc.

Pe fundal se observă doi brazi-acțiunea se desfășoară în mediul rural.

Mesajul verbal

Reporterul adresează o întrebare ciobanului: “Ce îl întărâtă cel mai tare: lupul sau ursul? Întrebarea face referire indirect la câinele ciobanului. Răspunsul ciobanului este ciudat și surprinzător: “Parlamentarul…”

Elemente de intertextualitate:

Titlul: „Instinct canin” se referă la înstinctul câinilor de a se repezi la anumite tipuri de oameni: țigani, bețivi sau de a simți fiarele sălbatice care se apropie de stâna

Subtitlul: „Câinele, cel mai..rău dușman al parlamentarului” reprezintă tema imaginii. Aici se folosește un joc de cuvinte aflate în antonimie prieten/dușman pentru a da un alt înțeles unui vechi proverb românesc, în care câinele este definit ca find cel mai bun prieten al omului

Parlamentarul este aici asociat cu un animal de pradă, o fiară sălbatică ce dă iama în oile ciobanilor. Desenul face referire la legea dată de Parlament prin care ciobanilor li se limita numărul de câini pe care aveau voie să îi aibă la stână, să păzească oile.

Răspunsul ciobanului este o metaforă a pericolului pe care îl reprezintă legea (implicit cel care a votat-o, parlamentarul) pentru ciobani și turmele lor.

Caricatura este semnată de către autor, deci reprezintă opinia să dar și a ziarului. În opinia lui, parlamentarii nu au avut ceva mai bun de făcut decât să dezbată și șa voteze această lege.

Mesajul vizual este completat de cel lingvistic, fără de care desenul nu ar avea ntelesul pe care caricaturistul vrea să îl dea.

Efectul umoristic se bazează pe incongruența dintre rolul câinelui, menit să păzească oile, și faptul că îl întărâtă parlamentarul-considerat animal.

Fig 5.1.17

LEGEA PIG BROTHER

Context mediatic:  Academia Cațavencu , 18 octombrie 2015, prima pagina

12 voturi pe site-ul oficial al ziarului, 74 aprecieri, 74 distribuiri; pagina de Facebook: 86 aprecieri, 78 distribuiri, 7 comentarii

Mesajul vizual:

Caricatura prezintă 3 personaje politice: unul își acoperă urechile, celălalt ochii și al treilea gura.

Pe fundal: un cap de porc ce se ridică de peste gardul cocinei.

Cele 3 personaje sunt așezate în poziție de lotus pe câte un pdreptunghi, ca pe un podium.

Mesajul verbal:

Legenda: Liviu Dragnea, Victor Ponta și Klaus Iohannis, trei membri ai Frăției Partidelor, care, în loc să vadă porcăriile făcute de colegii lor, au devenit atât de preocupați de problemele noastre, ale românilor de rând, încât au decis, prin lege, să ne asculte pe toți. La telefon.

Legenda identifică liderii: Liviu Dragnea, Victor Ponta și Klaus Iohanis-este cheia de lectură și se refera la legea prin care românilor le pot fi ascultate convorbirile-in modlegal.

Titlul:”Legea Pig Brother”-element de intertextualitete-joc de cubinte big/pig-ne duce cu gândul la Big Brother și la faptul că suntem urnariti de către autorități în permanență

Imaginea este însoțită de o caricatură semnată de autor (reprezintă opinia lui și a ziarului) prin care atenția se concentrează asupra problemei, aducând informații suplimentare. Caricatura pune punctul pe I. Mesajul vizual îl însoțește și completează pe cel verbal : Legea Big Brother nu aduce atingere vieții private. Mesajul vizual contrazice această afirmație; el prezintă personajul care face această afirmație acoperit de urmele unor tălpi, semn ca a fost nu atins, dar imaginea sa a fost călcată în picioare.

Sunt folosite 3 baloane de dialog care citează vorbirea directă reprezentând opiniile celor 3 politicieni care le demască, de fapt, slăbiciunile: unul nu spune nimic, să pară inteligent,

La această imagine au comentat 7 cititori, iar comentariile lor se referă la problema corupției în România.

La umor contribuie opoziția dintre imaginea și declarațiile celor 3 si elementele de intertextualitate: dialogul, titlul, legenda și jocul de cuvinte „pig”/”big” iar în caricatură se folosește umor hiperdeterminat punctual: contradicția dintre afirmația cetățeanului și efectul legii denumite „Big Brother”.

Fig 5.1.18

Contextul mediatic: Academia Cațavencu nr. 14 – 30 11 – 13 12 2015, prima pagina

Autor: Academia Cațavencu

18 voturi pe site-ul oficial al ziarului, 13 aprecieri, 1 comentariu; pagina de Facebook: 63 aprecieri, 40 distribuiri, 1 comentariu

Mesajul vizual

Personaje: 3 politicieni-unul mare, central, în picioare,și alți 3 pe lateralele acestuia, ținându-Îi mâinile legat cu o sfoară, ca și cum ar fi o marionetă de la teatrul de păpuși

Mesajul verbal

Fiind imagine de pe prima pagină , reprezintă o problemă de actualitate, cea mai importantă informatie a editiei și în același timp reprezintă opinia ziarului, dacă luăm în considerare autorul.

Legenda: Un fost comisar european pentru agricultură, silit de oamenii politici să cultive în guvern toate bălăriile, spre dezamăgirea românilor simpli, care văd cum ”mani pulite” se transformă în manipulare.

Legenda este cheia de lectură-imaginea trebuie citită că un film, și aici care aflăm ca este vorba despre un fost comisar european. Utilizarea statutului de „comisar” ne duce cu gândul din filmul :”Cu mâinile curate”-si de personajul de film: comisarul Moldovan. Printr-un joc de cuvinte, filmul „Cu mâinile curate” devine: „Cu mâinile furate”-furate aici de către alți politicieni care îl pot manipula ușor, trăgând din sforile cu care i-au legat mâinile.

Bulele de dialog, preluate din comic books–cu funcția de releu-identifică personajul central: Ciolos, printr-un schimb de replici din care reiese corupția clasei politice. Stilul verbal al personajelor este unul lejer, formal: „colega”, „domnu’presedinte”, „bă!”, relevand un anumit grad de complicitate, de familiaritate.

Imaginea este însoțită de o caricatură semnată de autor și care este opinia acestuia și a ziarului și are funcția de releu, identificând suplimentar personajul. Elementele de intertextualitate vin în completarea imaginii, fără de care, în lips aunor cunoștințe espre viața politică, această nu ar avea sens

Umorul reiese din comicul de limbaj și de situație. Ciolos replică: „N-am cu cine,bă!Niște țărani!”-acesta este un monolog, nu o vorbire directă, si are la bază o replică dintr-o secvență publicitară. Printr-un joc de cuvinte, „mani pulite” (it. mâini curate) devine „manipulare”-mâini furate. La efectul umoristic se adaugă aluzia la corupția politicienilor.

La această imagine a comentat un cititor, lăudând măiestria desenului și a jurnaliștilor ziarului, în general.

Fig. 5.1.19

Contextul mediatic: Academia Catavencu, 5 oct 2015, prima pagina

Imaginea este situată pe prima pagină -cover-story și reprezintă o problemă de actualitate; este cea mai importantă informație a ediției.

Mesajul vizual:

Avem în față imaginea unui lider politic pe fundalul Casei Poporului

Politicianul este înconjurat de flăcări-însă nu pare să sufere la atingerea acestora

Într-o ureche acesta poartă un cercel cu simbolurile comunismului: seceră și ciocanul iar în piept poartă o insignă de pionier-aluzie tot la comunism

Poartă un maieu cu etichetă : „made în China” și un lanț cu medalion mare atârnat de gât, unul fiind un simbol al avuției lăutarilor iar cel al produselor de calitate proastă, fabricate de mană de lucru ieftină din China

Mesajul verbal

Din punct de vedere verbal, mesajul este susținut de:

-Titlu-element de intertextualitate-imaginea face apel la filmul”Greu de ucis”, printr-un joc de cuvinte: „greu de ucis”/”greu de demis”.

Legenda: „Victor Ponta, un supererou al filmelor cu bătaie (de joc), care, sub pretextul că se luptă cu mafioții și “băietii răi” din PNL, va ajunge, la finalul acestei producții cu buget redus, să arunce în aer toată România, dacă nu cumva modifică DNA scenariul”.

-Legenda –arata cheia de lectură a imaginii. Imaginea pare afișul unui film care nu mai este de bătaie, ci de bătaie de joc. Ea are funcție de ancorare (vrea să reducă din semnificații) și face apropo la scenarist și la producător-deci politicianul este scenaristul și producătorul acestui „film” .

Personajului i se atribuie o bulă-ce reprezintă vorbirea directă citată și arată gândurile acestuia. El nu vorbește nimănui; se preia balonul de dialog din benzile desenate, în care se citesc gândurile personajului. El simte „flacarile” procurorilor care încep să îl „friga”-imaginea flăcărilor care îl înconjoară susține aceste gânduri. Verbul „a frige” are în acest context un înțeles figurat, de pericol.

Tot pe prima pagină, stânga-sus- este inserată o caricatură:

O reporteră îi adresează o întrebare unui domn cu ochelari. Caricatura este semnată de autor, se află pe prima pagină și reprezintă opinia autorului, susținută de către ziar. Cei doi poartă un dialog. Reportera îi amintește bărbatului despre o promisiune făcută anterior. Din context deducem ca este vorba despre o promisiune electorală făcută de Victor Ponta, care se referă la crearea a 1.000.000 de locuri de muncă. Adresarea este directă și prin ea se identifică astfel personajul: „Domnule Ponta, ați promis că veți creă un milion de locuri de munca”

Răspunsul acesta este ambiguu”Am să verific dacă am spus că vom crea sau vom elibera”.

Caricatura are rolul de releu-însoțește și oferă informații în plus, aducând în discuție problema minciunilor din timpul campaniei electorale-in special ale lui Victor Ponta.

Umorul este hiperdeterminat textual, este o aluzie la corupția personajului și este realizat de jocurile de cuvinte din titlu, polisemia verbului :a frige”

Fig. 5.1.20

Contextul: Academia Cațavencu nr. 1 (1185) 19 ianuarie 2015 – 15 februarie 2015: Je suis Șarlă! Autor: Academia Cațavencu , 18 ianuarie 2015

Mesajul vizual:

3 personaje din sfera bisericeasca (poarta haine care le indica o functie inalta in cadrul bisericii) tin in mana cate un carton pe care scrie „Je suis Sarla”.

In stanga paginii se afla o caricatura, de sine statatoare, semnata de caricaturistul Costel Patrascan

Mesajul lingvistic:

Aceasta declaratie a lor, scrisa cu alb pe fond negru, este declaratia de solidaritate cu victimele, cu jurnalistii decedati in urma atacului de la serdiul Charlie Hebdo. „Je suis Charlie”- slogan care a circulat o vreme in toate mediile , pe Facebook, Twitter, si a avut o propagare la nivel mondial, nu doar national. Sarla- regionalism ce defineste uncare inseamna „javra’ . Este folosit aici cu majuscule, transformandu-se in numele propriu al personajului.

Legenda, cu functie de ancorare, reduce semnificatiile si identifica personajele: Pimen Suceveanul, Teodosie Tomitanul si Daniel Marca-banul. ´ Deși Pimen Suceveanul, Teodosie Tomitanul și Daniel Marcă-banul și-au manifestat, în felul lor, solidaritatea cu Charlie Hebdo, mai multe comandouri
de enoriași ne-au amenințat că vin peste noi la redacție și ne asasinează cu pistoale cu apă sfințită, icoane lacrimogene și bombe cu moaște artizanale´

Inalt Preasfintitul Daniel este poreclit aici „Daniel Marca-banul”, numele lui fiind asociat cu practica incasarii de bani de la populatie.

Se face o paralela intre caricaturistii de la Charlie Hebdo, atacati cu arme, si jurnalistii romani, atacati cu ärme” sfinte.

Umorul este hiperdeterminat punctual, prin incongruenta dintre ärme”si munitia –apa sfintita, icoane-lacrimogene si bombe cu moaște artizanale. Elementelor sfinte, sacre, li s-au alaturat elemente ce tin de domeniul razboiului.

Caricatura insotitoare , din partea stanga a primei pagini, aduce informatii, fara legatura cu imaginea centrala, dar tot cu trimitere la cazul Charlie Hebdo

Mesajul vizual al caricaturii

Indicii: o camera, simpla, fara mobilier la vedere, cu 3 personaje: unul este in interiorul camerei iar postura arata ca este surprins la vederea celorlalte doua care vor sa intre. Pana acum imaginea nu are semnificatie, nu ne transmite niciun mesaj. El se construieste prin limbaj.

Cromatic observam folosirea culorii negre la vestimentatia celor 2 care vor sa intre

Mesajul verbal al caricaturii

Titlul reprezinta tema imaginii: caricatura care poate strani ura

Exclamatie! “ Doar teroristi? Ce m-am speriat…Am crezut ca sunteti de la DNA!”

Dialogul nu este explicit, ci implicit, dedus din context. Intrebarea este retorica; cei doi nu apuca sa raspunda.

Caricatura este o opinie prin prezenta semnaturii, iar opinia jurnalistului este sustinuta de ziar

Elemente de intertextualitate: titlul: „Charlie Hebdo. Ura si Caricatura” are functie denotativa. In primul rand se face o legatura cu cazul Charlie Hebdo, deci stabileste timpul actiunii: post-eveniment. Completarea”Ura si Caricatura” contine doua cuvinte scrise cu majuscule. Ura si caricatura au devenit ele insele personaje in caricatura analizata.

Mesajul lingvistic prezent in imagine are functie de ancorare si vine in completarea stabilirii contextului: in perioada sau dupa perioada in care avantul in cercetarea fraudei in tara noastra a fost subiect controversat o perioada. Multiplele amenzi considerate abuzive i-au bagat in sperieti pe comercianti.

In caricatura nu se da niciun indiciu ca ar fi vorba despre un comerciant, insa acest lucru nu este important. Ce este important este ca DNA (Directia Nationala Anticoruptie) baga in sperieti pe romani mai ceva decat teroristii in sine, inarmati si periculosi. Barbatul insusi respira usurat cand afla ca, de fapt, cei doi nu sunt de la DNA, ci sunt „doar teroristi”.

DNA/teroristi-se realizeaza o dihotomie intre doua planuri: intern/extern. Mesajul lingvistic completeaza vizualul, pentru ca textul vine sa descifreze mesajul: nu este vorba despre un barbat care se sperie cand vede in usa casei doi teroristi, ci este vorba de un barbat care se sperie la gandul ca ar putea fi vizitat de DNA. Se defineste astfel starea de mirare si de anxietate a personajului Pe de alta parte, DNA pentru romani are conotatia fricii, a groazei, cum o au teroristii pentru toata lumea.

Umorul este hiperdeterminat textual, caricatura fiind o ironie la adresa DNA-ului.

Fig 5.1.21

Contextul mediatic: Academia Cațavencu nr. 3 (1187) 16 martie 2015 – 5 aprilie 2015: Iliescu judecat, până nu e-mbălsămat

Mesajul vizual:

Ion Iliescu pe fundalul unui zid egiptean, cu hieroglife, poarta insemne de faraon si este acoperit partial, ca o mumie

Mesajul lingvistic:

Titlul-element extratextual: „Iliescu judecat, până nu e-mbălsămat” suna a slogan, are rima si pare repetat de o masa de oameni. Se face aluzie la faptul ca Iliescu risca sa moara (imbalsamarea este un ritual post-mortem) si sa nu fie judecat pentru faptele sale.

Element de intertextualitate: balonul de dialog, folosit pentru a reda un monolog interior: „Mai draga, de-un lucru ma tem: pana ma condamna astia o sa dispara toate zacamintele de carbuni de pe planeta si ce mineri mai chem eu in ajutor?”

Monologul are rolul de releu; este construit ca o adresare directa, prin apelativul”mai draga” care ii este specific discursului personajului si este o ocazie de a face aluzie la longevitatea acestuia”pana moare el, se termina resursele de carbuni ale planetei. Aluzia la mineri ne duce cu gandul la mineriade, cand acesta i-a chemat pe mineri la Bucuresti sa disperseze manifestantii.

Legenda: „Chemat iar în instanță, în dosarul Mineriadei, Ion Iliescu, această relicvă leninistă, îi sfătuiește pe procurorii care-l vor ancheta și peste o sută de ani să nu se teamă de niciun blestem al fara(i)onilor: pentru România, blestemul a fost chiar el.´- are functia de ancorare-tema este dosarul Mineriadei si trenarea anchetelor cu privire la aceasta. Se foloseste vorbirea indirecta, care pare o declaratie a lui Ion Iliescu . Se face un paralelism intre deschiderea mormintelor faraonilor de catre ce ce voiau sa le fure continutul si redeschiderea dosarelor Mineriadei: daca profanarea mormintelor este insotita de un blestem de moarte, procurorii nu ar trebui sa se teama de un blestem la deschiderea dosarelor, care ar putea lovi Romania, pentru ca blestemul deja a trecut si este chiar Ion Iliescu. Mesajul ar fi: Ceva mai rau nu i putea intampla Romaniei.

Fara a cunoaste contextul istoric si fara falsul dialog, aceasta imagine nu ar fi avut sensul dorit-ar fi reprezentat doar un Iliescu mumificat. Textul vine in completarea imaginii.

Umorul este dat de comicul de limbaj-elementele de textualitate-monologul, titlui, legenda fac aluzie la varsta inaintat a lui Ion Iliescu.

Fig. 5.1.22

Context mediatic: Academia Cațavencu nr. 15 – decembrie 2015 – ianuarie 2016: MOȘ CERȘILĂ

Autor: de Academia Cațavencu

Mesajul vizual: Imaginea unui Mos Craciun cu mainile impreunate, ghiuluri pe degete, bratara la mana, lantisor si o curea la brau, cu insemnele marcii auto Mercedes

Legenda: („După ce a fost, în tinerețe, Moș Gerilă cu stea în frunte și epoleți sub patrafir, acest Preafericit iubitor de arginți a devenit, la bătrânețe, Moș Cerșilă, călăuzindu-și subalternii după tradiționalul dicton filantropic ”Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește sutană”. ) constituie tema imaginii si aduce informatii despre Mos Craciun, denumit Mos Gerila. Mos Gerila este vechea denumire a lui Mas Craciun, folosita pe vremea comunismului; printr-un joc de cuvinte el devine Mos Cersila, asa cum arata elemntul de intertextualitate si titlul imaginii.

Referirea la sutana si patrafir identifica personajul, dar numai in masura in care cititorul este la curent cu realitatea sociala: Inalt Preasfintitul Daniel.

Legenda face referire la banii neimpozitati, incasati de catre Biserica. La intarirea acestui fapt vine si balonul preluat din benzile desenate, formulat ca un colind adresat crestinilor, in care se marturisesc pacatele: am furat, ni s-a infundat, vom plati taxe la stat. Falsul colind face referire la o lege noua, prin care Bisericii i se impoziteaza incasarile.

Putem vorbi despre importanta aluziei in aceasta imagine; consideram ca trimiterile intertextuale un tip de aluzie a carei transparenta depinde de enciclopedia receptorului. Umorul este reprezentat de comicul de situatie si de limbaj: jocul de cuvinte mos gerila/mos cersila, poezia colind cu aluzie la banii incasati si neimpozitati. In acest caz, relevand umor hiperdeterminat textual, amuzamentul este produs atat de numele personajului, dar si de efectele obtinute prin vorbirea citata.

Rezultate

Din analiza de conținut a celor 22 de imagini din jurnalul „Academia Cațavencu” vom desprinde rolul imaginii pe lângă text sau rolul textului care însoțește imaginea. Vom vedea ce relație se stabilește între ele, care sunt elementele de intertextualitate, de textualitate, cum se citesc caricaturile, care este rolul lor, care sunt punctele slabe în citirea corectă a mesajului și ce ne ajută să descifrăm corect înțelesul lor.

Într-o prima fază, la nivel structural, am analizat elementele deictice, personajele, contextul, observând apoi dacă acestea sunt completate sau nu de elemente intertextuale: titlu, legendă, vorbire directă, pseudo-modolg, întrebări retorice, intonație.

În citirea corectă a unei imagini, cititorul trebuie să aibă un bagaj de cunoștințe minim referitor la situația sau personajul din față să, iar caricaturistul trebuie să fie conștient că trebuie să aibă o cultură comună cu cititorul sau. Acesta trebuie să cunoască limbă, și să aibă idee, măcar la suprafața, despre problemele politice, sociale, culturale, economice și de cotidian pentru a savura pe deplin înțelesul imaginilor. Plecând de la funcția de ancorare și cea de releu propuse de Barthes, am dorit să observăm relația dintre imagine și text, pe fondul unei complicități între emițător și receptor, în care ei trebuie să aibe cunoștințe comune pentru a emite și recepta corect mesajele. Se constată că metaforele folosite în aceste imagini au fost adaptate contextului din țara noastră, pentru a scoate în evidență corupția și ineficiența clasei politice prin ironie, ridiculizare pentru a putea fi înțelese de publicul românesc. Situațiile imaginate legate de războiul sfânt au fost, de asemenea, transpuse într-un cadru românesc, jurnalistul român fiind imaginea jurnaliștilor de pretutindeni La nivel macrostructural, mesajul vizual este sustinut de elemente de textualitate si intertextualitate: baloane de dialog, titlu, subtitlu, legenda (cu rolul de a reduce semnificatiile). Legenda reprezinta cheia de lectura a imaginii.

Majoritatea imaginilor de pe prima pagină abordează probleme politice și au că surse ale umorului sarcasmul, satira, ironia față de politică și de politicieni.

Culorile au o importantă în a reda o stare de spirit sau caracterul negativ al unor personaje: cele îmbrăcate în haine negre sunt personajele negative; hainele sunt alese pentru a reda statultul civil: pușcăriași, țărani, femei în vârstă, persoane educate, femei ușoare. Persoanele în stare de ebrietate au nasul roșu.

Mesajele lingvistice au de cele mai multe ori conotații-se folosesc jocuri de cuvinte, aluziise face apel la semne de exclamație sau puncte de suspensie pentru a reda starea de sirit a personajelor: mirare, consternare, sau pentru că mesajul se subantelege. Mesajul se descifrează de cele mai multe ori din context.

Procedee pragmatice, retorice și semantice întâlnite în analiză:

-jocuri de cuvinte, antonimie: greu de ucis/greu de demis, hainele moi/hainele noi ale împăratului , cu mâinile curate/furate. Acestea pot genera aluzie politică, nominală, verbală

-implicații-trimiteri la anumite evenimente sau situații

-aluzii la diverse persoane sau tiparuri comportamentale

-ridiculizarea unui anumit personaj politic: Vanghelie

-deictis: plasează acțiunea în spațiu, timp sau definesc personajele

-paradoxul: prezența unor persoane înarmate la o expoziție de caricaturi

-paralelism- referire la două planuri-intern/extern

-absurdul: situație care nu există în România-prezența teroristlui sinucigaș în România

-polisemia: folosirea cuvântului :nevoia”cu dublu sens

-figuri de stil: metaforă, repetiția, elipsă, silepsă, calamburul

-crearea de noi termeni sau de nume noi: etichetele sticlelor de vin ce poartă ume derivate din anumite caracteristici ale personajelor politice

Mesajul lingvistic este constant în toate imaginile; Imaginile nu duplică informația din text printr-un fenomen de redundantă ci oferă informații proaspete, suplimentare. Mesajul lingvistic este prezent în fiecare imagine că titlu, vorbire directă ( întrebare-răspuns), pseudo-citare(gândurile personajelor), afirmație, balon de dialog.

Lungimea sau poziționarea mesajului sunt importante pe alocuri ele având rolul de a atrage atenția cititorului și a-i stârni amuzamentul dar și de a defini a concentra un mesaj esențial. Dacă pozitioa lui poate fi importantă, lungimea mesajului nu are nicio relevanță.

Imaginile sunt polisemantice și implică un lanț de semnificații, iar privitorul poate descifra unele dintre ele sau le poate ignora pe celelalte/altele. De aceea jurnalistul folosește tehnici ajutătoare, astfel ca imaginile să fie descifrate așa cum intenționează el să le transmită.

Textele răspund la întrebarea: ce este aceasta? Unde se petrece?-așa cum afirmă Roland Barthes în lucrarea sa: …. Ele ajută la identificarea elementelor din context și la descifrarea contextlui. A locului, a timpului, a problemei, a personajelor, a sitiatiei. Astfel, elementele verbale pot avea funcția de ancoprare sau de releu.

Ancorarea ne ajută să alegem nivelul corect de percepție, adică nu doar să ne uităm și să vedem, ci și să înțelegem și să interpretăm corect, să nu ne ducem cu gândul la alte conotații. Funcția această orientează cititorul spre cum să citească să primească înțelesuri anume și să evite alte înțelesuri. El este ghidat spre un înțeles ales dinainte.Mesajul verbal are funcția de izolare a unor semne, pe care se vrea a se pune accentul. Mesajul verbal mai are și funcția de releu, adică este complementar cu mesajul vizual. Unitatea mesajului stă în citorea imaginii ca un text unitar, nu pe fragmente. Tabloul întreg oferă semnificația, iar mesajul lingvistic are cea mai mare pondere în citirea imaginii

Se observă foarte des recurgerea la opoziții de tip bun/rău, local/global, intern/extern, la reducerea semnificațiilor prin folosirea simbolurilor: negru-personaj negativ, cruce roșie-cabinetul unui medic, sceptru-regalitatea, armă-violentă, cagulă:terorismul.

Se poate remarcă faptul că principalele tipuri de umor în studiul acesta sunt umorul de limbaj și de situație . Modalitățile de realizare a umorului sunt mecanismele logice mai greu sau mai ușor de descifrata care necesită și o lărgire a sferei, prin integrarea altor elemente de tipul mecanismelor cognitive de interpretare: metaforă, silepsă. Comicul de limbaj predomină iar cel de situație este secundar.

Dintre tipurile de strategii locale, umorul hiperdeterminat textual număra în corpusul nostru cele mai multe prezențe, iar ca microprocedeu, jocurile de cuvinte sunt frecvente și foarte apreciate de către cititori. Acestea sunt prezente cu precădere în imaginile de pe prima pagină. Caricaturistul exploatează scenarii fantezie, pseudo-citarea, aluziile , dihotomiile, implicaturile, vorbirea indirectă pentru a da farmec și a spori umorul imaginilor.

În cadrul caricaturilor cantitatea de informații este foarte redusă; am putea vorbi despre o elipsă informațională sau despre un tip de litotă. Caricatura se bazează pe un fond comun de cunoștințe între autor și cititor, ; acesta trebuie să se descurce cu cât mai puțină informație: imaginile cu bărbatul arab care poartă la brâu o centură cu explozibil și ceas pot fi neînțelese de cineva care nu cunoaște noțiunea de kosmodisk.

În imaginile alese, umorul se bazează pe sensurile contextuale și interpretarea în direcția impusă de temă și de context, chiar dacă, uneori, imaginile pot fi vagi și scoase din contextul politic și social și-ar pierde din puterea de exprimare a mesajului.

Multe dintre imagini se încadrează în tipul de umor hiperdeterminat textual sau hiperdeterminat punctual; el este declanșat fie de elementele de intertextualitate, ori de mai multe surse simultan.

Limitările acestui studiu țin de mărimea corpusului de date; Consider că o extindere a corpusului de imagini din ziarul Academia Cațavencu sau completarea lui cu imagini din alte publicații ar putea dezvolta inventarul procedeelor și surselor umoristice, determinând relevarea altor tipuri de umor, pe linia umorului politic și a celui de actualitate

Rezultatele se bazează pe continuarea unui demers deductiv, în partea teoretică, cu unul inductiv, care pornește de la datele oferite de corpus.

Cap.V.CONCLUZII

Pentru a verifica rezultatele studiului cu privire la modul de înțelegere a imaginilor, mai precis complementaritatea dintre imagine și text, și la ce anume stârnește umorul și face cititorul să revină, am realizat un chestionar la care au răspuns 11 persoane, toate cititoare în mai mare sau mai mică măsură a ziarului:

Chestionarul aplicat cititorilor ziarului Academia Cațavencu este alcătuit din 13 întrebări distribuie în așa fel încât să ofere informații atât despre opiniile acestora cât și despre acțiunile lor concrete pe care le întreprind vizavi de tematică propusă. În acest sens s-au formulat 7 intrebări închise – cu variante prestabilite de răspuns ; restul de 6 intrebări sunt deschise, oferind repondentilor posibilitatea de a-și exprima liber părerea . Respondenții corespund publicului-țintă cititor al ziarului, având funcții în principal de conducere/coordonare, sunt din mediul urban 100% și au studii superioare (90%) sau medii (10%). Vârsta medie este de 35 de ani.

o Cât de des îl citiți? Săptămânal/Lunar/Câteodată, răspunsul a fost 100% :cateodata”

o Ce vă determină să citiți acest ziar? Ca motivație a citirii lui- 2 relaxare, 3 amuzament, 3 umor/ironie/sarcasm, 3 subiecte abordate/realitate

o Ce anume vă atrage mai mult la el? Partea scrisă sau cea desenată? 9 desen, 2 text

o Lecturarea lui vă provoacă amuzamentul? 8 a) de fiecare dată, 3 b) uneori

o Reușiți să descifrați de fiecare dată mesajele desenelor/imaginilor pe care le întâlniți în paginile ziarului Academia Cațavencu? 8 persoane au răspuns DA

o Dacă imaginile propuse nu ar avea text, ați înțelege mesajul lor? 3 pers au răspuns DA

o Cum ați comenta imaginile propuse? Ați face referire la text, la desen, la măiestria autorului sau la problemele abordate prin intermediul lor? 9-probleme abordate, 2-desen, 1- text, 1– măiestrie

o Căutați în mod special în paginile ziarelor caricaturi/imagini? 6DA ȘI 5NU

Analiza răspunsurilor privind ce anume îi atrage pe cititori să citească ziarul relevă faptul că aceștia apreciază umorul, ironia, sarcasmul, dar și faptul că se abordează probleme din viață reală.

80% dintre cei chestionați sunt atrași în special de partea desenată a ziarului, în timp ce doar 20% sunt atrași mai mult de mesajul lingvistic, de texte. Aceste persoane apreciază, în egală măsură desenele cât și textele în alte publicații.

70% dintre respondenți se amuză de fiecare dată la citirea textelor sau a imaginilor, în timp ce 30% doar câteodată.

Din răspunsuri aflăm că 70% nu ar înțelege o imagine dacă nu ar fi însoțită și de text. Acest lucru vine în sprijinul teoriei lui Roland Barthes, care definește funcțiile de ancorare și de releu al elementelor textuale căre însoțesc imaginile.

În cazul în care ar trebui să comenteze imaginile, majoritatea ar comenta problemele abordate

Bibliografie

Arsène, Alexandre, L’art du rire et de la caricature, Paris, Librairies-Impriméries Réunies, 1892.

Barthes, Roland – The Rhetoric Of The Image , Editura Hill & Wang, 1977.”

Borneumann, Bernard, Caricatura…artă si manifest, Ed. Skira, 1974

Boutaud, Jean-Jacques, Sémiotique et communication (Du signe au sens), Ed.L'Harmattan, Paris, 1998

Constantinescu, Mihaela-Veronica- Umorul politic romanesc in perioada comunista-perspective lingvistice, Ed. Universitatii din Bucuresti, 2012

DEX’12 -Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Ed. Univers Enciclopedic, 2012

Diderot, Denis, Encyclopédie, ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers, Paris, 1751-1772

El Refaie, Lisa, Multiliteracies: how readers interpret political cartoons, Ed. Visual Communication, 2009

El Refaie, Lisa, Understanding visual metaphor: the example of newspaper cartoons. Visual Communication, 2003, pp. 75-95.

Edelman, Murray–Politica și utilizarea simbolurillor, Ed.Polirom, Iași, 1999

Forceville, C., Pictorial Metaphor in Advertisements, Metaphor and Symbolic Activity, 1994, pp. 1–29.

Fischer, R.A., Them Damned Pictures: Explorations in American Political Cartoon Art. North Haven, CT: Archon Books, 1996

Gervereau, Laurent- Dictionnaire mondial des images, coll. Opus Magnum, Paris, Nouveau Monde, 2006

Le Petit Larousse illustré (1989)

Martine, Joly, Introduction à l'analyse de l'image. Ed. Armand Colin, 2006

Martine, Joly, Imaginea și semnele, Ed. Armand Colin, Paris, 2005

Moutsopoulos, Evanghelos – Au pays du sourire, ou la polyvalence d’une activité psycho-somatique, Annales d’Esthétique, 1969

Mușatescu, Tudor apud Elena Macavei, Umorul, p. 433

Stănescu, Mihai : Umor 50%, Bucuresti, Uniunea Artistior plastici din Romania, 1986

Vranceanu, Alexandra-Modele literare in naratiunea vizuala-Cum citim o poveste in imagini, Ed. Cavallioti, 2002

Surse online:

-http://www.academiacatavencu.info/

-http://theses.univ-lyon2.fr/documents/getpart.php?id=lyon2.2004.bah_s&part=87416, accesat 14.06.2015

-http://www.brat.ro/sati/site/academiacatavencu-info/profil-audienta/, accesat 24.04.2016

-http://lycee-marc-bloch.spip.ac-rouen.fr/IMG/doc/La_caricature_de_presse.doc.-consultat la data de 06.07.2015

ANEXE:

Chestionarul-cadru

07.06.2016

1.Varsta:…………………………………………….

2.Ocupatia:…………………………………………

3. Studii: medii/superioare……………………

4. Sex M/F…………………………………………..

5. Sunteti cititor al publicatiei Academia Catavencu?…..DA/NU………………………………………..

6. Cat de des il cititi? Saptamanal/Lunar/Cateodata………………………………………………………..

7. Ce va determina sa cititi acest ziar? …………………………………………………………………………..

8. Ce anume va atrage mai mult? Partea scrisa sau cea desenata?……………………………………..

9. Lecturarea lui va provoaca amuzamentul?

De fiecare data

Uneori

Niciodata

11. Reusiti sa descifrati de fiecare data mesajele desenelor/imaginilor pe care le intalniti in paginile

ziarului Academia Catavencu?………………DA/NU……………………………………………………………………..

12. Daca imaginile propuse nu ar avea text, ati intelege mesajul lor?……………DA/NU…………………..

13. Cum ati comenta imaginile propuse? Ati face referire la text, la desen, la maiestria autorului sau la problemele abordate prin intermediul lor?……………………………………………………………………………

14. Cautati in mod special in paginile ziarelor caricaturi/imagini?……………..DA/NU………………………….