POTENȚIALUL TURISTIC CULTURAL, CU ACCENT PE CEL AL SPAȚIULUI RELIGIOS [301668]

PARTEA a III-a

[anonimizat] o [anonimizat], potențialul turistic cultural este ansamblul valorilor de natură materială sau imaterială/spirituală, creație a [anonimizat]. Bazinul Moldovei este un spațiu în care comunitatea omenească și-a [anonimizat] (în mare parte) nealterate. Spiritul religios al populației s-a [anonimizat].

Pe parcursul a [anonimizat]: [anonimizat], [anonimizat], ca rezultat a unor necesități religioase; apariția creștinismului în acest spațiu în contextul răspândirii în zonă. [anonimizat] a [anonimizat] (Voroneț, [anonimizat], Slatina și Râșca). [anonimizat] (prin slujitorii lor), au fost centrele unde s-a fundamentat cultura română scrisă (scrieri bisericești dar și laice), a apărut și s-a consolidat școala, s-a dezvoltat o [anonimizat], arta picturii și sculpturii. O parte substanțială o [anonimizat]-se a fi o analiză amănunțită a patrimoniului monahal și ecleziastic. [anonimizat] ([anonimizat], [anonimizat] – catolice, armean), catolice și evanghelice ([anonimizat], sfânt), [anonimizat] o exercită astăzi și tipuri de activități turistice determinate.

Elementele culturii populare au constituit obiectul cercetării prin prisma influențelor religioase. Meșteșugurile, portul, [anonimizat], semnificații religioase. Multe obiceiuri de sorginte păgână au fost deturnate spre folosul creștinismului. Inclusiv arhitectura laică și chiar gastronomia sunt sub semnul credinței.

7.1. MĂNĂSTIREA, O CETATE A [anonimizat], creuzetele unde s-a [anonimizat] a acestei culturi.

[anonimizat], mănăstirile au fost loc de rugăciune asiduă și permanentă. Un aport deosebit l-[anonimizat], Humor, Râșca, Slatina – [anonimizat], sau foarte noi. [anonimizat], în fapt, o recunoaștere a valorii deosebite și incontestabile creată și păstrată cu grijă.

7.1.1. [anonimizat], un ansamblu de construcții menite a folosi unui tip specific de viețuire cât și o instituție religioasă a unei comunități cu reguli de viață deosebite. Etimologic, acest cuvânt provine din limba greacă, „monastir”, și înseamnă „casă izolată” și a pătruns la noi prin filieră slavă („monastyri”). Dicționarul dă următoarea definiție: „Instituție religioasă cuprinzând o biserică și mai multe chilii, unde trăiesc, potrivit unor reguli de viață austeră și izolați de lume, călugări sau călugărițe; p. rest.: biserică a unei astfel de instituții religioase; locaș în care serviciul divin este oficiat de călugări.”

În Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase semnat de Ene și Ecaterina Braniște mănăstirea este definită ca fiind o „așezare formată din chilii construite în careu în jurul unei biserici destinată vieții monahale (călugărești) și izolată, în afara orașului sau satului.” unde „Viața (…) se desfășoară după un ritm rânduit de Biserică, având ca scop purificarea spirituală prin rugăciuni și slujbe colective, în biserică și individuale (în chilie și biserică).”

Dictionnaire encyclopédique d'éveil, în definiția dată, accentuează caracteristici ale mănăstirilor catolice, mănăstirea fiind un „Loc unde trăiesc călugării sub ordinele unui abate. (…) Călugării se roagă și muncesc după regula ordinului cărora îi aparțin.”

Monahismul văzut ca dualitatea comunitate religioasă – mediul asociat, nu este specific doar creștinismului. Astfel de forme de organizare religioasă sunt proprii și altor religii (brahmanism, iudaism, hinduism etc.) și au existat chiar în religia dacică (așa cum vom aminti în paginile următoare).

Fenomenul monastic s-a cristalizat înainte de marea schismă (1054) și de aceea, la baza comunităților călugărești, stau aceleași principii. Asta explică și faptul că, în ansamblul sistemelor mănăstirești, nu sunt diferențe majore între elementele funcționale.

Schisma din 1054 nu a făcut decât să statueze diferențele dobândite între biserica romană a vestului și cea bizantină, din răsărit, diferențe de dogme și rit, ceea ce a condus la o dezvoltare aparte.

7.1.2. Viața monahală – o viață cu reguli (canoane)stricte

Indiferent de modul de manifestare a vieții călugărești (eremitic, cenobitic, a treia cale), monahul trebuie să îndeplinească o serie de cerințe. Primordială – și capitală în același timp – este renunțarea la lumea mireană. De altfel, cuvântul „monah” ilustrează acest lucru. „monos” în limba greacă, înseamnă „singur”, adică monahii sunt „cei care trăiesc singuri”. Acest cuvânt trebuie înțeles în două sensuri: izolarea de lume și regăsirea de sine. Izolarea de lume a fost văzută ca o separare față de tentațiile mari ce duc spre păcat. Dar, și în izolare, poate apărea tentația păcatului.

Abordăm problema monahismului pentru a înțelege rolul mănăstirii ca instituție aparte – bine individualizată – prin slujitorii care au dus-o, prin activități specifice, la un anumit mod de exprimare ecleziastică, ca sistem artistic – arhitectural – social.

Renunțând la lumea mireană, viitorul călugăr, își părăsește familiala, pentru a fi membru al unei familii noi: frații săi nu vor mai fi frați de sânge ci frați spirituali, întru Hristos, vor duce o viață exemplară, supusă unor reguli stricte. Viața lor trebuie să fie o continuă laudă adusă lui Dumnezeu și un exemplu de dragoste necondiționată față de cel aproape. Monahii mai trebuie să dea dovadă de smerenie, să fie fără patimi, așa cum îngerii, care sunt fără trup, nu au patimi, să nu fie clevetitori, să nu cugete și să recurgă sub nici un pretext la cuvinte deșarte, necuviincioase, ci doar cele spre folosul sufletului. Trebuie să fie cu înțelegere și bunătate față de ceilalți oameni.

O altă condiție pe care trebuie să o îndeplinească este renunțarea la voința proprie și ascultarea necondiționată. Ascultarea nu trebuie privită – de cei din afară – ca o înjosire și o renunțare la personalitate, ci ca pe un mijloc de înăbușire a celui mai mare dintre păcate, trufia. Mai însemnă o abandonare, cu încredere, în seama celor cu experiență, care să-i conducă pe drumul anevoios spre mântuire. Nu oricine, poate însă să parcurgă acest drum. De aceea, în mănăstire, nu intră decât cei care au ca unică motivație dăruirea față de Hristos și care conștientizează faptul că fiecare pas, gest sau vorbă trebuie să-l apropie de acest țel.

Primul organizator al vieții monahale de obște a fost Cuviosul Pahomie cel Mare. Acesta nu a scris regulile pe care apoi să le aplice, ci acestea au izvorât din viața trăită. „El este un promotor, un începător al vieții ascetice colective. Până atunci arta ascetică se practica mai mult sub inspirația personală a fiecărui ins în parte, care își simțea chemarea cea de sus, cum au fost toți asceții, bărbați și femei, de la începutul vieții creștine și până atunci.”

La începuturi, în viața monahală intrau toți cei care se simțeau atrași de ideea sacrificiului pentru credință. De aceea, fiind o decizie a liberului arbitru, Sfântul Pahomie nu a prevăzut în regulile sale nimic prin care să se cerceteze viața anterioară a acestuia, sau să aducă dovezi, care să probeze aplecarea spre viața ce urmează a o îmbrățișa. Primirea în rândul călugărilor se făcea relativ repede: rămânea, câteva zile, în fața porților mănăstiri, era învățat Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru) și câțiva psalmi, i se explicau regulile mănăstiri. În cele din urmă era dezbrăcat de hainele mirene, îmbrăca haina monahală și portarul, cu acordul starețului, îl ducea în biserică, în timpul slujbei, în fața tuturor fraților. În mănăstire erau și copii care erau educați, prin muncă, ascultare, sfătuire dar și prin pedepse (cu nuiaua). Cei care dezertau, erau reprimiți dar trebuiau să facă pocăință.

Sfântul Vasile cel Mare, în Regulile mari, urmând exemplul Mântuitorului (care l-a întrebat pe tânărul dornic să Îl urmeze, despre viața care a dus-o), prevede ca să fie cercetați „aceia care trec, fie de la o viață rea, fie de la o stare de indiferență la viața riguroasă a cunoașterii de Dumnezeu (…) dacă nu cumva se grăbesc, apoi, cum sunt în privința caracterului, dacă sunt nestatornici și-și schimbă cu ușurință hotărârile.”

Copii orfani erau primiți în mănăstire prin voința călugărilor, iar cei aduși de părinți, de față cu martori. Metodele pedagogice propuse pentru educarea lor sunt impresionante. Nu mai sunt amintite pedepsele corporale ci premiile „pentru memorarea numelor și faptelor din scripturi, ca să-și atingă scopul cu plăcere și ușor, fără chin și fără jigniri. ”

În Moldova, la 26 septembrie 1626, Miron Barnovschi, domnul Moldovei, împreună cu un sobor format din „patru sveatiteli (n.n.-preasfințiți) ai tărâiei, anume, kir Anastasie (n.n. – Anastasie Crimca, ctitorul Dragomirnei) arhiepiscop i mitropolit Suceavscoi și Athanasie episcopul de Romanu și Evloghie episcopul de Rădăuți și Mitrofanu episcopul de Huși și împreună cu tot svatulu domnii meale și cu voia unora den călugării de prin svintele mănăstiri (…) am tocmit și am scris aicea tocmala obștei (…).” Domnul a „tocmit” aceste reguli, deoarece a constatat că, vechile obiceiuri din mănăstiri, au fost uitate și „s-au stricat”. Au fost făcute „după tocmala Svintelor Săboare (…) ca să hie svintelor mănăstiri obște neclătită în veaci.” Chiar dacă se cunosc până în prezent doar așezămintele de la Secu, Dragomirna și Sucevița, este de presupus, că a fost trimis, așa cum se specifică în preambul, tuturor mănăstirilor, deci și Mănăstirii Voroneț, Humor, Vatra Moldoviței, Slatina și Râșca etc.

În acest așezământ, regulile caută să stârpească prostul obicei, ce se încetățenise în rândul călugărilor, de a avea lucruri proprii, uitându-se rânduiala veche.

Despre primirea în rândul obștii de noi adepți nu se pomenește. Se arată doar că în mănăstire „coconi mici (…) să nu petreacă (…).”

Regulamentul pentru organizarea vieții monahale și funcționarea administrativă și disciplinară a mănăstirilor, în vigoare, alocă întreg capitolul al II-lea actului de primire în viața monahală. Intrarea în monahism se face mai atent supravegheată, fiecare pas fiind reglementat. Intrare se realizează cu acordul Chiriarhului locului, în urma depunerii, de către solicitant, a unei cereri și a unor documente (acte personale privind starea civilă, judiciară, militară și medicală, la care se adaugă certificatul de botez și recomandarea preotului paroh). Vârsta minimă este 16 ani (cu acordul scris al reprezentanților legali). Conducătorul instituției monahale va cerceta cu atenție actele, dar și pe solicitant, pentru a vedea, mai ales, dacă acesta are vocație pentru viața ce urmează să o ducă. Lipsa de vocație și intrarea în monahism din alte motive (decepții, interese) face ca solicitantul, nefiind motivat de adevărata chemare, să nu reziste regulilor categorice și să abandoneze, sau, mai rău, să ducă o viață duplicitară, nerespectând canoanele, atunci când nu este sub supraveghere strictă a superiorilor, aducând astfel un prejudiciu de imagine, imens, instituției monastice și credinței ortodoxe. După această cercetare, noul venit este încredințat de către stareț, spre consiliere, unui călugăr din cadrul Consiliului Duhovnicesc și începe perioada „de ascultare”, perioadă în care este trecut prin toate sectoarele de activitate ale mănăstirii. În plus, călugărul îndrumător îl povățuiește în tot acest timp și are grijă ca nimic să nu fie făcut fără încuviințare. După trei luni, dacă solicitantul a dovedit calitățile necesare, este propus de către stareț chiriarhului, spre a fi primit în obștea monahală și începe o nouă etapă: „ispitirea canonică” (va trece prin „ascultări gospodărești” pentru a se vedea priceperea și răbdarea, dar va participa și la toate rânduielile bisericești). După reușită va fi propus de stareț să acceadă la stadiul de îmbrăcare în dulamă (haina monahală), fiind sub îndrumarea atentă a aceluiași duhovnic.„ (…) dacă are râvnă pentru lucrul Domnului (rugăciune), este grabnic la ascultare, dacă rabdă dojana”, va păși în stadiul de a intra în rândul purtătorilor de rasă monahală (în rândul rasoforilor; durată minimă de trei luni și maximă de trei ani). Când devine rasofor, candidatului i se oficiază o slujbă din Molitfelnic, este tuns, i se schimbă numele și i se dau: rasă, culion, camilafcă și metanie.

De la îmbrăcarea rasei călugărești și până la tunderea în monahism (care poate dura între șase luni și trei ani) va trebui să dea dovadă de o viață total supusă regulilor mănăstirești: „să păzească pravila Biserici și cele șapte Laude, viața de obște, smerenia, tăcerea, portul modest și cuviincios și mai ales, să aibă tot timpul rugăciunea lui Iisus în gură, în minte și inimă, nevoindu-se a-și împreuna lucrul cu rugăciunea.” Există unele derogări de la durata etapelor, pentru cei care au urmat diferite cursuri teologice.

Dacă la începuturile organizării vieții monahale trecerea în rândul călugărilor se făcea fără a parcurge o perioadă mare de inițiere, astăzi, perioada de inițiere este suficient de mare și monitorizarea deosebit de atentă încât să preîntâmpine intrarea în monahism a celor lipsiți de chemare și care ar putea abandona starea câștigată, deoarece, așa cum scrie Sfântul Vasile cel Mare „(…) nestatornicia unor astfel de oameni este primejdioasă, întrucât în afară de faptul că nu se folosesc pe ei înșiși cu nimic, se fac și altora pricină de pagubă, ridicând ocări și minciuni și clevetiri răutăcioase împotriva lucrării noastre.” Este binecunoscut faptul că, cei care au abandonat sau au fost repudiați de sistem, din cauza lipsei de vocație, sunt cei mai înrăiți defăimători ai instituției monastice. Aceștia pun eșecul pe seama unor presupuse tare ale monahismului și nu pe neputința înțelegerii, de a ajunge la sacrificiul cerut de misiunea acestuia.

Ritualul tunderii în monahism (reglementat prin articolele 23-25 ale Regulamentului) este o festivitate deosebită și complexă în comparație cu admiterea în rândul monahilor la începuturi. Este momentul care trebuie să conștientizeze că „Prin voturile monahale, călugărul s-a făcut pe sine, pentru întreaga-i viață, dar lui Dumnezeu”

Cele trei voturi monahale reprezintă „trei sfinte făgăduințe”:

Făgăduința sărăciei îl face pe monah nu numai să-și îndepărteze sufletul de patima lăcomiei pentru bani și averi și nici măcar să nu se mai gândească la bunuri materiale.

Făgăduința fecioriei, adică starea pe care a avut-o firea omenească înainte de păcatul primordial, îi va aduce liniște în suflet.

Făgăduința ascultării, prin care se caută să se ajungă la smerenie (prin lepădarea de sine) , care înseamnă adevărata ascultare (cel supus, nu mai trece prin filtrul gândirii proprii veridicitatea și justețea cerințelor părintelui care îl are în grijă) și se întărește spiritual. Asta se va petrece atunci când „izbutește să treacă peste grămada de oase ca și cum ar trece altul”, adică se privește pe sine cu detașare, știut fiind că „smerenia ucide toate patimile și liniștește sufletul” .

Ritualul tunderii se face în cadrul slujbei „Rânduiala și slujba marelui și îngerescului chip”. Se numește astfel deoarece se consideră că, monahii au chip îngeresc, prin virtuțile pe care le întruchipează, virtuți pe care doar îngerii le au: feciorie, dragoste față de Dumnezeu și de aproapele, proslăvirea neîncetată a Domnului, lipsa mândriei și patimilor, a vrăjmășiei și altor vicii omenești. Toate acestea monahii făgăduiesc să le respecte; mai făgăduiesc ca, așa cum îngerii nu au voie proprie ci sunt supuși voii lui Dumnezeu, tot așa și ei au ca țel să câștige ascultarea desăvârșită.

După tundere și cateheză, monahul primește o sumă de însemne specifice: cămașa și dulama, simbolizând „haina dreptății și veseliei”, crucea – simbolul patimilor Mântuitorului, paramanul- „spre logodirea Marelui și îngerescului chip”, brâul – simbolizând încingerea cu puterea adevărului, spre omorârea trupului și învierea sufletului, rasa – haina mântuirii, potcapul – nădejdea mântuirii, mantia și camilafca- „logodna Marelui chip”, metaniile – „sabia duhovnicească” care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciune în toată vremea, zicând „Doamne Iisuse Hristoase fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul.”

Monahul mai primește o cruce de mână, o lumânare și o Sfântă Evanghelie.

Slujba ținută și cele primite sunt menite a determina călugărul să ducă o viață, cu totul și cu totul nouă, nu numai de fațadă, ci care să constituie o schimbare profundă care să rezoneze simbolurilor și să justifice inclusiv denumirea de călugăr (Kalogheros, adică „bătrân bun”, atribut care (transcede vârsta), nu este neapărat în strânsă legătură cu vârsta biologică, ci cu devenirea dată de respectarea canoanelor.

În mediul monahal, urmând învățăturile înaintașilor, fiecare pas, gest, este sub imperiul unor reguli, menite a educa trupul și spiritul: un trup care să se nevoiască pentru înălțarea spiritului.

Misiunea deosebită a monahilor români a fost condensată de N. Iorga în următoarele cuvinte:

„Nimic nu poate fi mai folositor pentru ca preoții noștri să înlăture anume ispite, pentru ca ei să cultive anumite îndeletniciri potrivite cu demnitatea și chemarea lor, nimic nu poate fi mai priincios pentru a-i face să înțeleagă marea misiune culturală, socială și națională care li se impune, legătura strânsă ce trebuie să păstreze cu poporul, cultul de artă și carte cu care sânt datori, mândria la care au drept îndată ce vor urma bunele tradiții, decât priveliștea unei vieți organizate, aproape milenare, în cursul căreia Mitropoliții, Episcopii, Egumenii și așa de adesea ori și smeriții călugări ori umilii preoți de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învățătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul și cu nevoile lui, au sprijinit Statul fără să lase a fi înghițiți de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-și desface ochii de la cer și au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei românești, — dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de Stat, ostași, mucenici și sfinți.”

În spațiul studiat a existat un număr mare de nevoitori în rugăciunea necontenită. Mulți dintre ei s-au stins, neștiuți de nimeni, prin ascunzișurile codrilor. Câțiva au rămas în conștiința locurilor pentru desăvârșirea spirituală la care ajunseseră, unii dintre ei fiind sanctificați în timp (Tabelul 40).

Mănăstirea constituie, prin specificul ei inedit ca sistem duhovnicesc și creație multiplă, o cerință de cunoaștere și înțelegere. La mănăstiri vin atât oameni practicanți ai cultului creștin cât și cei dornici de cunoaștere a unei realități cu adânci rădăcini în istorie. Mulți turiști se îndreaptă spre locașurile monastice dintr-o necesitatea, lăuntrică, pentru momente de reculegere și liniște sufletească.

Personal, în cercetările de teren, am avut ca scop și cunoașterea concretă a modului de viață monahal mai ales în schiturile și mănăstirile izolate: Mănăstirea Doroteia (Frasin), Mănăstirea Sf. Ana (Molid), Schitul Mănăila, (Breaza), Corlățeni (Pojorâta) etc. (foto nr. 37). Atmosfera acestor așezăminte aduce sufletul într-o stare de liniște necesară refacerii spirituale și fizice. Dar, viața obștilor monahale, în armonie cu natura, este în pericol de a-și pierde ceea ce de fapt a căutat cu atâta ardoare: liniștea. De aceea, mulți dintre viețuitorii acestor locații nu sunt adepții dezvoltării unui turism de masă. Consideră că la mănăstiri trebuie să vină cei care au cu adevărat nevoie de îndrumare spirituală. Așezămintele monahale – în special cele mai vechi, reprezintă centre de atracție atât pentru credincioșii practicanți cât și pentru cei atrași de ineditul vieții monastice, de bogăția de informații privind istoricul, importanța stilului artistic și arhitectural.

7.1.2.1. Monahismul – lumea misterioasă de lângă noi

Lumea monastică este o lume aparte: chiar dacă este în preajma noastră, mulți o percep ca pe ceva îndepărtat. Și, un tărâm, cu cât este mai îndepărtat, cu atât devine mai misterios, dar și interesant. Firea curioasă a omului, incitată de mister, vrea să fie ostoită prin cunoaștere. Oamenii vor să deslușească resorturile care îi determină pe unii semeni să ia o cale, care nu-i la îndemâna oricui, vor să afle amănunte ale acestei vieți cu reguli deosebite de cele ale lumii mirene.

Oamenii gândesc și doresc senzaționalul, dar senzaționalul trăirii monastice rămâne totuși de cele mai multe ori un mister:

(…) a existat și există o sete permanentă care vrea răsturnări totale de orizonturi – transformări în culmi din umile și neștiute coline, este de remarcat faptul, pe de altă parte ca aceeași lume arsă de dorul altor lumini, privește nedumerită și întrebătoare spre visul, înalt cât cerul, al trăirii monahale și rămâne nedumerită în fața lui. De aceea, problema vieții monahale este rezolvată adesea pentru unii cu un zâmbet de semnificativă indulgență și cu o șoaptă de multiple înțelesuri – din care deduci că puțini sunt acei ce cred în realitatea vie a unei existențe plămădită din purități spirituale.

Poate că descifrarea acelor necunoscute vor transforma zâmbetul indulgent și șoapta cu înțelesuri ambigue, a unora, într-o atitudine de admirație și respect. Aceasta, deoarece, călugării sunt asemănați unor eroi deosebiți.

Această viață de excepție a impresionat încă de la începuturi:

În preajma domniei lui Constantin, în timp ce credințele păgâne dispăreau în fața moralei lui Hristos, câțiva oameni, călăuziți de o pietate înflăcărată, au părăsit lumea retrăgându-se în singurătățile cele mai profunde, pentru a se dedica în mod voit vieții religioase; austeritatea moravurilor, privațiunile riguroase care și le impuneau, uitarea tuturor bunurilor acestei lumi, și-au atras respectul populațiilor; au ales mai întâi deșerturile Egiptului, apoi țărmurile Mării Moarte și Iordanului.

Cuvântul monah are etimologie grecească și înseamnă „singur” (monos gr.=singur). Ca atare, acest cuvânt desemnează o persoană care trăiește solitar și în adorație a divinității, fiind la polul opus față de oamenii care trăiesc în societate. Dar sensul este mult mai profund, sugerând regăsirea de sine, în armonie cu Dumnezeu, prin izolare.

7.1.2.2. Fundamentul biblic al monahismului

Fundamenul biblic al fenomenului monastic este dat de relatările făcute de către sfinții apostoli. Una dintre ele este înfățișată de Sf. Evanghelist Matei. S-a petrecut atunci când Iisus s-a întors din Galileea, în Iudeeea, dincolo de Iordan. Ca de obicei, era urmat de mulțimi de oameni: pe unii i-a vindecat, iar pe alții i-a povățuit. Acum a fost momentul când ucenicii au oprit copiii care i s-au adus spre a fi binecuvântați prin punerea mâinilor pe creștet, iar Iisus a spus: „ lăsați copiii să vină la Mine, că a unora ca aceștia va fi împărăția cerurilor”. A venit și un tânăr care L-a întrebat ce bine ar trebui să facă pentru ca să aibă viață veșnică. Deoarece tânărul a spus că respectă cele șapte porunci, Mântuitorul i-a zis: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer.” Tot acum le răspunde ucenicilor: „Adevărat zic vouă că voi ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când fiul omului va ședea pe tronul slavei sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel.” Acelaș episod este relatat și de către Sfântul Evanghelist Luca. Ruperea de lumea obișnuită trebuia să fie fără echivoc, totală. Cînd unul dintre ucenici I-a cerut voie Mântuitorului să meargă să-și îngroape tatăl, acesta a spus:„ Vino după Mine și lasă morții să-și îngroape morții lor.”. Asta însemna ruperea totală de lumea și viața anterioară momentului, lumea lăsată în urmă fiind ca și moartă pentru cel ce lua această cale.

În primele trei secole după Hristos, creștinii adevărați își mărturiseau bucuroși credința, chiar cu riscul de a fi martirizați. Dar pentru ei, acest martiraj era o modalitate de a-și demonstra alăturarea, dusă până la sacrificiul suprem, de credință adevărată și calea de mântuire prin supliciu. În acest fel au sfârșit sfinții creștini înainte de edictul din Milano, semnat de Constantin cel Mare (care conducea partea de răsărit a imperiului) și Licinus (care stăpânea provinciile de apus), în 313. Acest an este anul în care se punea, oficial, capăt prigoanei împotriva creștinilor, prigoană inițiată la ordinul lui Dioclețian. Creștinii, chiar în fața unei morți martirice, respectau poruncile biblice și considerau că, moartea prin supliciu, le aduce mântuirea. Morți martirice au mai avut și alți credincioși, inclusiv după Edictul din Milano, dar cazurile erau din ce în ce mai rare. Acesta este motivul pentru care unii creștini au găsit o altă modalitate de a-și demonstra devoțiunea completă, urmând îndemnul Mântuitorului: o viață de rugăciune și muncă în sărăcie. Unii au considerat retragerea „în pustiu” ca o fugă a creștinilor din fața persecutorilor. Acest lucru ar fi fost, cu totul și cu totul, în contradicție cu modul cum era percepută asumarea credinței creștine și viața monahală de cei devotați. Monahii, în izolarea dată de întinderea nesfârșită a pustiului îl căutau pe Dumnezeu și mântuirea veșnică și nu un adăpost împotriva prigonitorilor. Pentru noi, românii, cuvântul „pustiu” cu înțelesul propriu de întindere nisipoasă lipsită de viață, a căpătat doar sensul de zonă nelocuită, departe de oameni, izolată. A fot înlocuit uneori cu „pustie”, cu același conținut.

Ca exemple vii pentru a urma calea monahismului au fost însuși Mântuitorul care S-a retras în pustiu, în post și rugăciune 40 de zile și Sfântul Ioan Botezătorul care a petrecut mult timp departe de oameni, în post smerenie și curăție.

7.1.2.3. Începuturile creștinismului pe teritoriul românesc

Un turist care vine pe meleagurile Moldovei și vizitează locașurile sfinte, nu poate să înțeleagă profunzimea vieții creștine, fără o cunoaștere, chiar mai puțin amănunțită, a originii și evoluției creștinismului în general și a creștinismului românesc, în special. De aceea, am văzut necesară tratarea acestor aspecte. Istoria creștinismului este istoria unui lung șir de sacrificii pentru credință. Multe dintre aceste aspecte au constituit teme de inspirație pentru pictorii lăcașurilor din nordul Moldovei, redate iconografic în frescele ce împodobesc mănăstirile Voroneț, Humor, Vatra Moldoviței, Slatina și Râșca. Cunoașterea evoluției unor aspecte ale vieții creștine și menținerea unității ei în această evoluție s-a făcut, în timp, prin schimbul de oameni, materiale și idei între spațiul bazinului Moldovei cu zonele limitrofe, sau mai îndepărtate, ajungând până la Ierusalim și Muntele Athos.

Treptat-treptat, creștinismul se răspândește în zonele limitrofe Ierusalimului și apoi, din ce în ce, pe tărâmuri mai îndepărtate. Ierusalimul era un centru cu viață intensă în acele vremuri: multă lume se perinda pe acolo, iar aici erau încartiruiți numeroși militari, aduși din toate colțurile Imperiului roman. Mulți au fost martori ai minunilor Mântuitorului, sau i-au ascultat predicile, devenind un potențial element de răspândire a noii credințe. Răspândirea a fost atât de rapidă încât Eusebiu din Cezarea spunea:

Fără îndoială că numai datorită unei puteri cerești și unui ajutor de sus a putut străluci asemeni razelor soarelui în toată lumea învățătura mântuirii. În scurtă vreme glasul de Dumnezeu păziților evangheliști și apostoli a răsturnat, cum zice Sfânta Scriptură, în toată lumea și «până la marginile lumii au ajuns cuvintele lor».

Ajutorul divin s-a manifestat și prin faptul că, în ziua cincizecimii, peste apostoli s-a lăsat Sfântul Duh, sub forma unor limbi de foc și astfel au deprins darul vorbirii în limbi. Numai astfel a fost posibilă răspândirea Sfintei Evanghelii, a unor noțiuni abstracte, de finețe intelectuală, („Creștinismul e o religie cu învățături de ordin superior-ideal…”) în rândul popoarelor, adesea barbare, ce vorbeau o mulțime de limbi și dialecte. Când au primit darul Duhului Sfânt, în Ierusalim, apostolii au vorbit în aramaică și au fost înțeleși de 14 seminții.

Creștinismul a pătruns și la nordul Dunării, se presupune, chiar din timpul vieții Mântuitorului. Nu există însă documente clare în acest sens. Poporul român nu are un certificat de botez:

Toate popoarele din jurul Daciei își cunosc data precisă când au devenit creștine, cu anul și uneori chiar ziua, căci toate au adoptat noua religie târziu, din calcule politice minuțios chibzuite. Poporul nostru însă n-o poate preciza, deoarece n-are certificat de botez.

De aceea, cercetătorilor nu le-a rămas decât să interpreteze documentele indirecte, urmele arheologice și tradiția populară ce fac referire la această problemă.

Vasile Pârvan a fost primul care a abordat științific problema apariției și împământenirii creștinismul în teritoriile românești sesizând:

„(…) izvoarele sânt, ce-i dreptul, puține; dar din ele se pot scoate încheieri destul de hotărâte, dacă nu și asupra amănuntelor, cel puțin asupra liniilor generale ale răspântiei Creștinismului în stânga Dunării până la Iustinian.

La argumentele de natură logică, V. Pârvan adaugă izvoarele epigrafice, disponibile la acea dată și astfel consideră că se poate vorbi de creștinism în stânga Dunării încă din prima jumătate a secolului al III-lea dar admite că, în Dacia, existau creștini încă înainte de retragerea aureliană (271). În sprijinul ideii aduce un argument de natură logică:

Că în Dacia traiană trebuie să fi fost creștini și înainte de a. 270, e o necesitate logic-istorică: toate credințele atunci existente în Imperiu se întâlnesc și în Dacia – mai ales cele orientale, dintre care vre-o câteva apar chiar numai aici, iar printre mulți orientali romanizați veniți în Dacia spre a o coloniza, un mare număr era din vechile provincii creștine, misionate de înșiși apostolii Domnului: Syria, Galatia, provincia Asia etc.

Este de la sine înțeles că încă înainte de cucerirea romană, populația geto-dacilor a luat cunoștință de noua religie prin intermediul comercianților și călătorilor străini care străbăteau regiunile din stânga Dunării. În plus, cele mai active schimburi cu lumea asiatică din preajma centrului de răspândire din Orientul Apropiat, erau cetățile grecești din Dobrogea. În timpul stăpânirii romane, creștinismul s-a răspândit și prin intermediul militarilor dislocați din imperiu la marginea acestuia, pe motivul că îl mărturisesc pe Hristos.

Împăratul Traian, pentru apărarea hotarelor Daciei contra barbarilor, a poruncit ca toate legiunile ce mărturisesc numele lui Cristos să fie trimise în Dacia. Căci, este știut, că pe la începutul secolului al II-lea, erau în Dacia legiuni întregi creștine. Traian, se crede, că a făcut aceasta din două cauze politice: a) ca să asigure hotarele imperiului roman contra barbarilor cu legiuni creștine, care erau cele mai viteze și b) pentru a curăța imperiul de creștini, care amenințau cu nimicirea totală a divinităților romane. Pe timpul lui Adrian s-au trimis în Dacia 14000 ostași creștini.

Și Dumitru Stănescu dă importanța cea mai mare armatei romane în procesul de creștinare: „Originea Bisericii române se pierde în noaptea timpurilor, ce învăluie o mare parte din trecutul nostru istoric. Creștinismul adus aici cu ostașul roman din toate părțile imperiului, dar mai ales din Asia Mică, unde creștinismul era în floare din primul secol după Cristos (….).”

Nu poate fi exclusă chiar cunoașterea directă a unor evenimente petrecute la Ierusalim, în acele momente de răscruce a vieții creștine. Este posibil, ca printre cei prezenți în momentul cinci-zecimii și a predicilor sfinților apostoli au fost și sacerdoți daci veniți să-l cunoască pe „noul Zamolxe”. Cele văzute i-au tulburat și au dorit să-l cunoască și să-l cheme pe întâiul chemat să propovăduiască în spațiul Scytiei Mici – și nu numai – a noii învățături (D. Manolache, 2008, pp.203-204).

Și N. Iorga semnalează răspândirea creștinismului în Dacia prin coloniștii veniți de pretutindeni: din Asia Mică terorizați de oficialitățile statului, din Galia chiar, din Dalmația, dar, mai ales, prin porturile Pontului Euxin. (N. Iorga, 1908, pp.4-5)

Majoritatea specialiștilor opinează că procesul de romanizare a fost concomitent cu cel de creștinare. Radu Vulpe consideră că procesul de romanizare nu a durat doar cei 170 de ani de stăpânire romană ci s-a continuat, cu încă trei secole, cât a fost granița pe Dunăre, adăugându-se încă peste un secol înainte de Traian. Astfel, poate fi elucidat „misterul” așa-zisului miracol al romanizării dacilor. Retragerea aureliană (275 d.Hr.) a fost o acțiune de proporții reduse: au evacuat din Dacia armata, administrația și cei a căror interese erau legate și garantate de statul roman. Marea masă a populației a rămas pe loc, iar urmările au fost benefice răspândirii noii credințe, scăpând de prigoana statală.

7.1.2.4. Originea apostolică a creștinismului românesc

Frate cu sf. Petru, Apostolul Andrei s-a născut pe malul lacului Ghenizaret, în orășelul numit Betsaida, fiind, mai întâi, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. După botezul Domnului, când Sf. Ioan Botezătorul L-a recunoscut pe Iisus drept Mesia „(…) Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”, Apostolul Andrei Îl va urma. Va fi în preajma Sa peste tot, în peregrinările prin țară, pătrunzând tainele noii credințe, fiind martorul minunilor săvârșite și al sfârșitului pe Golgota. El este cel care îl va atrage la credință și pe fratele său, Petru.

În ziua cincizecimii, când ucenicii au tras la sorți, Sfânta tradiție spune că lui i-a căzut să facă apostolat în zona peninsulei Balcanice (Bitinia, Bizantia, Tracia si Macedonia) și a țărmului Mării Negre până în Crimeea. După ce a adus la noua și adevărata credință mulțimi de oameni, a propovăduit Sfânta Scriptură și în Peloponez. Aici, în orășelul Patras a avut sfârșit martiric: a fost răstignit cu capul în jos, pe o cruce în formă de „X”.

Sfântul Apostol Andrei este considerat Apostolul românilor, cel care a răspândit credința creștină, așa cum a propovăduit-o și Domnul Iisus. De aceea, se consideră credința creștin-ortodoxă, o credință apostolică și deci cea adevărată. Și totuși, inexistența unor izvoare explicite a determinat pe unii istorici să considere, ca probabilă, misiunea apostolică a Sfântului Andrei, pe pământul Scytiei Minor. Astfel, Eusebiu de Cezarea arată că dintre toți cei peste 70 de ucenici ai lui Hristos, lui Toma i-a căzut soarta să meargă în Parția, lui Andrei în Sciția, lui Ioan în Asia.

Jacques Zeiller, este reticent la afirmațiile lui Eusebiu de Cezarea și își exprimă îndoiala în această privință:

Dacă am da crezare unui pasaj puțin ambiguu al lui Eusebiu privind misiunile diverșilor apostoli, Sfântul Andrei evanghelizase, după Origene, Scitya. Pasajul este ambiguu deoarece, locul de unde începe citarea lui Origene, pe care Eusebiu o face textual, nu este suficient de clar marcată.

Acesta pune în discuție și numele de Scytia, care, în secolul al III-lea, era locuită de sarmați, popor căruia, după Origene, nu ar fi fost, la vremea lui, convertit încă: „Ce să mai spunem (…) de barbarii daci, sarmați și sciți, dintre care, cei mai mulți, încă n-au auzit cuvântul Evangheliei, (…).” Ne dăm seama că acesta nu exclude posibilitatea misiunii apostolice a Sfântului Andrei, autorul folosind expresia „cei mai mulți” (ca atare, este posibil ca o parte să fi auzit „cuvântul Evangheliei”).

Incertitudinile îl fac pe Zeiller să concluzioneze că nu putem înregistra pătrunderea creștinismului spre gurile Dunării începând cu secolul I decât ca o simplă posibilitate.

Acest aspect al problemei a fost preluat și de unii autori români, care au pus sub semnul întrebării misiunea apostolică a Sf. Andrei în teritoriile românești. Dintre aceștia amintim două personalități din domeniul istoriei care, prin deosebita notorietate, au inhibat emiterea altor păreri, decenii la rând: pe D. M. Pippidi care consideră dovezile insuficient de credibile și puține (D.M. Pippidi, Intorno alle fonti letterare del cristianesimo daco-romano, RHSEE, 20, 1943, pp.169-175), și C. Daicoviciu care consideră „vechimea apostolică a creștinismului” românesc „absurdă și imposibilă”.

Este de remarcat faptul că acești doi autori nu au luat în calcul și analizat critic, în totalitate, izvoarele cunoscute la acea dată, chiar dacă puține și răspândite în diverse documentații.

C. Giurescu admite acțiunile misionarilor, dar pentru o perioadă foarte târzie. De asemenea, admite existența creștinilor pe teritoriul Daciei romane și importanța Legiunii a V Macedonica în răspândirea noii credințe ( a stat multă vreme în Palestina înainte de a fi mutată la Troesmis și apoi la Potaissa). Tot acest autor citează lucrarea Adversus Judaeos, scrisă de Tertulian, la sfârșitul secolului al II-lea și începutul secolului al III-lea, pentru a întări ideea existenței creștinilor în rândul dacilor, fără a preciza dacă este vorba de dacii supuși sau dacii liberi (C. Giurescu, 1946, pp.221-222). Consideră că misionarismul s-a desfășurat foarte târziu, începând cu secolul al IV-lea și, în acest sens, îi amintește pe Sava Goticul (martirizat în 372 prin înecare în râul Buzău în urma prigoanei lui Atanaric), pe Ulfilas, care a tradus biblia în limba goților și i-a creștinat, și pe Niceta din Remesiana, (oraș în Dacia Mediterranea, unde la 367 era episcop). Despre acesta din urmă – un înțelept care a scris numeroase texte religioase – spune că „a convertit la creștinism pe Daco-romanii de pe ambele maluri ale Dunării, pe Goți și pe Bessi. El predică și scrie, în limba latină, timp de aproape jumătate de veac și poate fi, pe drept cuvânt, socotit ca apostolul nostru național.” Deci iată că Giurescu nu amintește nimic de apostolul Andrei, dar îl consideră pe Niceta, cel care a propovăduit creștinismul, la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea, apostolul românilor (atât de departe în timp față de secolul apostolic!).

Și totuși, chiar și cu aceste dovezi ale unei activități misionare de excepție întreprinse de Niceta, nu poate fi exclusă activitatea misionară a apostolului Andrei ca cel ce pune piatra de temelie a creștinismului în teritoriile românești. Fiecare și-a avut locul său în această sfântă misiune. La începuturi, creștinismul a pătruns, mai întâi, la oraș. De aceea, se crede, termenul de „paganus” care inițial însemna locuitor al satului, a fost asimilat ulterior sensului creștin de „necredincios”. Este de la sine înțeles că mult timp după apostolul Andrei, care, probabil, a răspândit noua credință cu predilecție în orașele pontice și zonele din jur, misionarii au avut un vast teren de acțiune: lumea satelor. În această privință V. Pârvan spune că Nicetas a întreprins „creștinarea Thraco-Romanilor rămași păgâni, adică a maselor mari ale populației rurale …”

Texte care plasează activitatea misionară a Sf. Andrei într-o arie mai vastă, care includ și teritorii din țara noastră, sunt: cel scris de Epifanie Monahul în sec. al IX-lea („Viața, faptele și sfârșitul Sfântului și lăudatului Apostol Andrei cel dintâi chemat”), și „Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae – Pătimirea Sfântului Andrei de la 30 Noiembrie”.

Dacă unii cercetători și-au exprimat îndoiala veridicității consemnărilor lui Origen privitoare la Sfântul Andrei, acum există posibilitatea confirmării acestora de către un text ce-i aparține lui Hippolyt al Romei, contemporan și prieten al lui Origen: „Andrei a vestit (Cuvântul Evangheliei) sciților și tracilor”.

Mitropolitul Dosoftei al Moldovei a fost primul care a introdus în cultura noastră ideea că Apostolul Andrei este cel care a propovăduit învățătura Evangheliei în spațiul românesc.

Arhiereul Filaret Scriban, pentru a demonstra că introducerea creștinătății în Dacia a fost făcută de către Apostoli încă din „cei dintâi secoli” și că „sămânța aruncată de ei se prinse așa de bine, încât în timpul lui Constantin cel Mare, Dacia poseda Episcopate”, aduce ca dovadă texte din autori care consemnează acest lucru: Papa Clement (exilat pe țărmul Mării Negre în anul 97 d. Hr.), Ieronim (sec. al IV-lea), Sozomen (se. al V-lea), Nicita Honiad (sec. al XIII-lea), Dimitrie Fotino etc. Aceste surse vorbesc despre existența creștinilor pe pământurile românești încă de la începutul mileniului întâi și despre misiunile apostolice.

Chiar și unii autori din zilele noastre contestă ideea de creștinare apostolică directă în primul secol d. Hr., considerând acest lucru imposibil. De exemplu, Nelu Zugravu califică izvoarele privind originea apostolică a creștinismului românesc „legendare”, care „frizează legenda sau fabulațiile”, afirmații în același ton cu cele emise de C. Daicoviciu și D. M. Pippidi. Da, într-adevăr, Apostolul Andrei este erou de legendă! El este considerat „Apostolul lupilor”, fiind amintit ca atare în legendele care circulă în popor. Se știe, totuși, că orice legendă are și „un sâmbure de adevăr” și, așa cum afirma Jean-Francois Gassiaux, într-una dintre lucrările sale: „Când legenda și religia se întâlnesc, istoria este aceea care dobândește sens.″

Acum, pentru a descifra înțelesurile legendei, este necesar să abordăm semnificația lupului în cultura dacilor, dând sens istoric întâmplărilor.

Se știe că stindardul dacic era reprezentat de un cap de lup cu gura deschisă („Capul balaurului dacic stilizat ofensiv, în chip de bestie care atacă…”), confecționat din metal și un corp de șarpe făcut din material textil. Purtat în iureșul calului, aerul intra cu viteză în gura lupului scoțând un sunet aparte: „De altfel steagul însuși era astfel construit încât șueră ca furtuna”

Numele „dac” pare a proveni din „daoi”, denumire frigiană al „lupului”. M. Eliade analizează etimologia acestei denumiri și lansează câteva supoziții privind geneza acestui cuvânt: (M. Eliade, 1995, Op. cit., pp.11-15): – „de la un zeu sau de la un strămoș mitic lycomorf”(p.13); – de la un grup de fugari (imigranți, tineri certați cu legea; tineri în timpul unor probe inițiatice;) care trăiau ascunși, din pradă, ca lupii (p.13) și a treia ipoteză se referă la inițierea rituală de transformare în lup sau de imitare rituală a aspectului și comportamentului lupului (p.15).

Mircea Eliade consemnează: „Faptul că un popor își trage denumirea etnică de la numele unui animal are întotdeauna o semnificație religioasă.” Cunoscând etimologia cuvântului „dac” („daoi”), ca însemnând „lup”, putem lesne considera că sintagma „Sf. Andrei, apostolul lupilor” poate fi formulată, cu posibilitatea echivalării, ca „Sf. Andrei, apostolul dacilor”!?

Dacii, cu o religie ce avea similitudinea credinței în nemurire, au acceptat mai ușor creștinismul. Informații avem din Istoriile lui Herodot: geții „se cred nemuritori (…) credința lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor – pe care unii îl cred același cu Gebeleizis”. Textul mai sugerează că numele Gebeleizis ar fi un atribut al marelui zeu Zamolxis în felul acesta credința dacilor fiind socotită monoteistă. Problema monoteismului dacilor a generat numeroase discuții: C. Daicoviciu considera improbabilă această ipoteză. Un alt aspect, care a favorizat acceptarea creștinismului, a fost faptul că geții nu făceau reprezentări sculptate zeului lor. Era o caracteristică a triburilor indo-europene, tradiție care a fost respectată, cu strictețe, chiar în condițiile ocupației romane și a invadării spațiului cu felurite nații de adoratori ai chipurilor cioplite (V. Pârvan, 1926, p.640). Mai trebuie să adăugăm că fenomenul monahismului nu era străin geto-dacilor, sub forma eremitismului: „Ceea ce trebuie reținut din toate acestea este existenta uneia sau a mai multor clase de «specialiști ai sacrului», caracterizați printr-o viață într-un anumit fel monahală, pentru că erau celibatari, vegetarieni, și trăiau în singurătate.” Toate acestea ar explica relativ rapida și profunda creștinare a populației din Dacia. Similitudinile celor două credințe au fost sesizate și de N. Iorga:

„Legea cea nouă se potrivia în multe privinți cu legea lor cea veche, pe care stăpânii cei noi o răspândiseră la sate și căutaseră s'o nimicească. Aceiași sete de jertfă, același despreț pentru viață, scurt loc de ispășire din care ai datoria să pleci cât mai curând, aceiași râvnă pentru locașul ceresc al veșniciei sigure, aceiași credință într'un singur Dumnezeu de lumină, aceiași taină si aceiași frăție.”

Aprecieri asemănătoare a făcut și Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în lucrarea „Elemente ale religiei geto-dacilor favorabile procesului de creștinare a strămoșilor.”

Grefarea noii credințe creștine pe realitățile din Dacia a fost un proces simplu, dublat de o normalitate, care uimește. Dan Puric spune că poporul român nu s-a convertit, s-a luminat și mai spune: „«Cu moartea pre moarte călcând»; va veni mai târziu Hristos peste acest popor al lumii, pentru această învățătură. Cămașa hristică își găsește parcă trupul potrivit. Iar acest trup a fost cel al strămoșului nostru”

Poporul a consemnat în povestirile tradiționale momentul de început al creștinismului, când ultimul preot al lui Zalmoxis devine primul preot al lui Hristos: „Apostolul lui Hristos, Andrei, într-adevăr a fost la noi și ne-a adus Chipul lui Hristos în fața Căruia eu, chipul lui Zalmoxe, am îngenuncheat și am dezbrăcat <<Haina de Mag>> ;și am primit Haina nouă de preot al lui Hristos”.

Cuprinderea unor teritorii ale Daciei în cadrul Imperiului roman a fost benefică, în ce privește circulația persoanelor, bunurilor și ideilor în interiorul aceluiași stat.

Unele din aceste similitudini sunt enumerate și de N. Iorga:

Aceeași sete de jertfă, același dispreț pentru viață, scurt loc de ispășire din care ai datoria să pleci cât mai curând, aceeași râvnă pentru locașul ceresc al veșniciei sigure , aceeași credință într-un singur Dumnezeu de lumină, aceeași taină și aceeași frăție.

Creștinarea a fost un proces concomitent cu romanizarea. Creștinismul a fost catalizatorul care a accelerat procesul de romanizare chiar și la dacii liberi:

(…..) oricâtă importanță am acorda acestor factori (n.n. militar, economic, administrativ) n-am putea înțelege cum atâtea populații numeroase de geto-daci, din afara provinciei traiane, ar fi putut renunța la graiul lor trac străvechi pentru a-l înlocui atât de radical cu cel latin de care în esență era cu totul deosebit. Un asemenea rezultat nu l-ar fi putut atinge decât o foarte perseverentă acțiune de ordin spiritual, puternic pătrunzătoare în adâncul sufletelor, așa cum numai un factor religios ar fi fost în stare să-l exercite.

Numărul celor care susțin ideea lansată de Mitropolitul Dosoftei că Sf. Andrei este apostolul românilor, este din ce în ce mai mare, deoarece și dovezile scoase la iveală sunt ,din ce în ce, mai numeroase. Poporul nu a știut că Mitropolitul Dosoftei va lansa această idee și a consemnat în legende aceste evenimente cu peste o mie de ani înainte.

Un argument cu totul și cu totul valabil îl reprezintă, inclusiv, tradiția populară, deoarece, un fapt neadevărat, nu s-ar fi menținut 2000 de ani în conștiința unui popor. Ori, Sf. Apostol Andrei este și astăzi prezent în povestirile legendare și obiceiurile locuitorilor din Dobrogea, Bărăgan, sudul Moldovei și chiar de mai departe.

Ca încheiere, considerăm oportun să accentuăm importanța creștinismului în procesul etnogenezei românilor: „ (…) dacă poporul nostru n-ar fi fost român, ci ar fi fost orice altceva, ar fi devenit totuși creștin, ca și neamurile din vecinătatea sa, dar dacă n-ar fi fost creștin atunci, în acel mare moment de răscruce, este îndoielnic că ar fi rămas român.”

7.1.3. ARHITECTURA MONASTICĂ/BISERICEASCĂ

În fața unui monument de arhitectură bisericească, turistul avizat, sau mai puțin avizat, își pune întrebări, cu privire nu numai la modalitatea de construcție, materialele folosite, istoria sa, dar și la funcționalitate iar, uneori, la elementele spirituale și simbolice determinante.

Încă de la începuturile evanghelizării populației din Sciția, Apostolul Andrei a avut adepți. Mai mult ca sigur, aceștia, înainte, au fost preoți ai lui Zamolxe, devenind, după convertire, preoți ai lui Hristos. Sunt amintiți, în acest sens, trei localnici (sciți sau daci), In, Pin, Rim, care, după ce au adoptat dogma creștină, se presupune, că au evanghelizat zone întinse din stânga Dunării. Așa cum consemnează Eusebiu de Cezarea, discipolii apostolilor continuau misiunea învățătorilor lor: „Ucenici neîntrecuți ai unor astfel de oameni, ei zideau biserici pe «temeliile apostolilor» prin toate localitățile, lărgind tot mai tare câmpul de propovăduire creștină și semănând sămânța sănătoasă a împărăției cerurilor pe întinsul întregului pământ locuit.” Este posibil ca sensul expresiei a „zidi biserici” să fie figurativ, semnificând „a alcătui biserici” (biserica este reprezentată de totalitatea credincioșilor). Tot așa de adevărat este, însă, și faptul că nu putem vorbi de practicarea cultului creștin fără existența unui locaș de cult, fie el oricât de modest, în care credincioșii se adunau, pentru „frângerea pâinii” și „agapa creștină”. Aflăm acest fapt din corespondența lui Pliniu cel Tânăr, guvernator al Bitiniei cu împăratul Traian. Astfel, în Ierusalim, creștinii continuă obiceiul iudaic de a se aduna, in fiecare zi („Adunările se țineau în toate zilele, așa după cum mergeau și la templu.”). Ovidiu Panait consideră că „Adunarea se făcea seara, când credincioșii erau liberi de treburile cotidiene.” Pliniu cel tânăr însă, îl înștiințează pe Traian despre adunarea creștinilor înainte de a se face ziuă („ante luce”). Date referitoare la timpul din zi al întâlnirii credincioșilor din afara Ierusalimului și periodicitatea acestora aflăm și din Faptele Apostolilor: o singură dată pe săptămână, Duminica (în ziua întâi a săptămânii), seara.

Pornind de la textele biblice sau alte mărturii, majoritatea istoricilor consideră că primele locașuri de rugăciune erau case ale credincioșilor, sau, în anumite perioade, clădiri publice. În vremea prigoanei au fost folosite și catacombele și peșterile. Tradiția a păstrat amintirea Peșterii Apostolului Andrei, în care s-a oprit Apostolul în misiunea sa de creștinare a Sciției Minor. Acesta s-a oprit acolo unde era un loc ce avea semnificații sacre încă dinainte: «o „peșteră sfințitoare ” și nouă izvoare „sfințitoare”. „Adică într-un loc sacru unde cei care locuiau se însfințeau, sau, cei care beau apă din izvoarele sfințitoare, se tămăduiau. Cu alte cuvinte, într-un centru religios al lui Zalmoxis unde, anterior prezenței lui Andrei, peștera, pădurea și izvoarele fuseseră sfințite”»

Faptul că pentru teritoriul țării noastre o ierarhie bisericească s-a constituit de timpuriu, duce la ideea că existau și locașurile de cult necesare. Pe ansamblu însă, în afară de perioadele de prigoană statală asupra noii credințe, un alt factor care a încetinit apariția unei arte creștine au fost și unele considerente teoretice, deoarece „(…) o artă creștină nu are sens, fiindcă «realitatea abstractă», divinitatea și sufletul, nu pot îmbrăca forme umane trecătoare și inconsistente, iar ceea ce se petrece pe pământ e lipsit de orice interers.”

În Dobrogea funcționa o ierarhie bisericească, justificată prin numeroasele edificii religioase, dovadă fiind urmele arheologice ale așezămintelor descoperite. Au fost scoase la lumina zilei rămășițele a peste treizeci de biserici datate a fi din secolele IV-VI. Cea mai veche a fost datată ca fiind din timpul lui Constantin cel Mare (sec. al IV-lea), descoperită în localitatea Piatra Frecăței (Beroe). Șase bazilici au fost identificate în Constanța (Tomis), cinci în Adamclisi (Tropaeum Traiani), șapte bazilici din secolele V-VI, la Histria, o bazilică la Mangalia (de tip sirian), trei la Iglița (Troesmis), două lângă Cernavoda, ș.a. Dacă pe un spațiu atât de restrâns a fost descoperit un număr atât de mare (cu posibilitatea de a mai fi și altele), ne putem închipui că și în afara spațiului dobrogean astfel de bazilici, existau.

În Moldova nu au fost făcute descoperiri de acest gen, dar asta nu înseamnă că ele nu existau. Materialul folosit, de cele mai multe ori, a fost lemnul ce poate fi ușor distrus de foc și de vreme, și ca atare astfel de edificii sunt greu de păstrat. De aceea, astfel de relicve istorice au fost descoperite și datate pentru o perioadă apropiată de timpurile noastre. N. Iorga, consemnează: „Cele d'intâiu biserici ale Românilor, din Țara-Româneaseă, din Moldova și din părțile de peste munți, au fost clădite ușor, din lemn.”

Trebuie să facem, totuși, o departajare în ce privește ansamblurile construcțiilor sacre, în funcție de utilitatea lor, în construcții pentru uzul enoriașilor și construcții mănăstirești. Dacă elementul arhitectonic principal – biserica – este același și într-un caz și în altul, construcțiile anexe, diferă și se află în jurul lăcașurilor de cult.

7.1.3.1.Biserica-lăcaș de cult

Perceptele religioase creștine impun, pentru practicarea credinței, necesitatea existenței unui lăcaș de cult. În Vechiul Testament este consemnat: „Atunci a grăit Dumnezeu cu Moise și a zis: «Spune fiilor lui Israel să-mi aducă prinoase [….] . Din acestea să-mi faci locaș sfânt și voi locui în mijlocul lor».”

Pentru a înțelege originile și semnificațiile diferitelor elemente arhitecturale ale bisericilor ortodoxe și ale sinagogilor actuale, precizăm câteva asemănări și deosebiri cu Cortul Sfânt, primul lăcaș al lui Dumnezeu pe pământ.

În cadrul lor sunt mai multe componente, folosite prin tradiția activității specifice.

În timp, conceptul privind compartimentarea a evoluat, materialele folosite au fost în funcție de zonă și epocă. Totuși, s-au păstrat, cu strictețe, câteva principii: din compartimentarea spațială nu au lipsit niciodată Sfânta și Sfânta Sfintelor – chiar dacă au fost redenumite -, iar în timp, lăcașul a devenit o construcție de excepție, impozantă ca înfățișare și prețioasă prin valoarea intrinsecă a materialelor și cea artistică a realizării (exceptând perioada prigoanei creștine, când manifestarea credinței, nu permitea afișarea unor astfel de locașuri). Construcția trebuia să fie materializarea unei idei dar care trebuia să îndeplinească și o funcționalitate strictă. În acest sens, Mihaela Palade spune:

Dincolo de amprenta subiectivă, ce motivează întotdeauna alegerea unei anume tipologii spațiale, există și cerința obiectivă, impusă de însăși destinația zidirii respective. Amândouă formează, în fapt temelia pe care urmează să se clădească edificiul – în idee și în materie.

Cortul Sfânt reprezenta, de fapt, un ansamblu construit și funcțional și nu doar un singur element. Este vorba despre cortul în sine, la care se adaugă și un spațiu exterior, bine delimitat și cu funcționalitate specifică.

Cortul avea dimensiuni care se supuneau legilor proporționalității statuate în tratatele de mai târziu, care îi dădeau un aspect plăcut vederii: 30 de coți lungime, 10 coți lățime și tot atâția înălțime. Dispunerea era cu lungimea pe direcția V-E, cu intrarea prin partea estică.

Spațiul exterior avea dimensiunile de 100/50 coți și alcătuia o curte ce se bucura de intimitate, fiind înconjurată de o împrejmuire făcută dintr-o pânză groasă de in, susținută de stâlpi cu înălțimea de 5 coți, dispuși din 5 în 5 coți. Pe partea estică, „poarta de intrare” era o perdea de in răsucit.

În acest spațiu exterior, existau și „anexe” reprezentate de un altar pentru „arderile de tot” și un cazan de aramă în care se spălau preoții.

Cele două compartimente ale Cortului Sfânt (Sfânta Sfintelor și Sfânta) aveau funcționalități distincte. Sfânta Sfintelor adăpostea chivotul legii și era locul în care își desfășurau activitatea – doar o dată pe an – preoții, iar Sfânta era locul în care se rugau credincioșii. Tot aici, în acest ultim compartiment, se mai aflau jertfelnicul tămâieri, masa pâinilor și sfeșnicul cu cele șapte lumini făcut dintr-un talant (34,5kg aur curat). Cele două compartimente erau despărțite printr-o perdea.

În privința materialelor, se folosea lemn rezistent de salcâm, placat sau ferecat cu aur, în cea mai mare parte: pereții cortului, pe trei părți, erau făcuți din scânduri ferecate cu aur și suporți de argint, culmea pe care se sprijinea acoperișul era tot din lemn de salcâm îmbrăcat cu aur, la fel și chivotul legii (în interior și exterior), inclusiv pârghiile ce treceau prin cele patru inele de aur masiv și care foloseau la transport, la fel ca și masa pâinilor. Capacul chivotului era din aur masiv (2,5/1,5 coți) și avea, la capete, câte un heruvim din aur cu aripile desfăcute.

Acoperișul era alcătuit din patru straturi: primul era din pânză de in și mătase (violetă, stacojie, vișinie) cu chipuri de heruvimi, următorul era din țesătură din păr de capră, al treilea din piei de berbec vopsite în culoare roșie, iar ultimul din piei de vițel de mare (posibil focă, morsă sau delfin).

O reorganizare și o prefacere în timp a locașului de cult nu contravenea noilor percepte religioase. Însuși Mântuitorul a spus: „Să nu socotiți că am venit să stric legea sau proorocii; n-am venit să stric ci să împlinesc.”

Sfânta Sfintelor reprezintă altarul în biserica creștină. Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului, care a trăit în secolul al VIII-lea, un înțelept al vremii, care a descifrat multe înțelesuri ascunse ale Sfintei Scripturi și un luptător eroic pentru credința ortodoxă, a spus că „biserica este cerul pământean, în care Dumnezeu din cerul de sus locuiește și se preumblă.”

Ori de câte ori se deplasau, cele douăsprezece triburi, care alcătuiau poporul lui Israel, unite într-unul, formau un cortegiu ce părea nesfârșit de bărbați, femei și copii plus turmele lor.

Fiind poporul lui Dumnezeu, evreii aveau ca reper sacru, în timpul exodului, Cortul, denumit în limba ebraică „Ohel mo̕ el” (cortul mărturiei sau al întrunirii), deoarece, într-adevăr, aici era locul unde Iahve se întreținea „față către față” cu Moise (Biblia, Ieșirea, 33,11). O caracteristică a cortului este aceea că aici se aduceau jertfe Dumnezeului Celui Viu (jertfe sângeroase, toate trimițând, cu gândul, la cea supremă de mai târziu, Jertfa de pe Golgota).

Jertfelnicul Termenul de jertfă, „sacrificiu” în limba latină, are sensul de a face ceva sfânt, de aceea preotul din fața Sfintei Mese, așa cum vedem noi astăzi, nu face altceva decât să jertfească, de unde și sfințenia lucrării lui. În vechime sacrificiul sau jertfa era înțeles ca o acțiune rituală de distrugere a unui obiect sau a unui animal, cu ajutorul căruia se credea că se influențează, pozitiv, forțele naturii, fie pentru a se sustrage de la loviturile lor, pe care și le imaginau vătămătoare sau primejdioase, fie ca să câștige acțiunea binefăcătoare a acestora, de a le aduce satisfacții sau omagiu, sau chiar de a intra în legătură sau în comuniune cu ele.

Diferența, am spune, între jertfelnicul din curtea cortului și cel pe care îl știm noi astăzi, în altarul bisericii (Sfânta Masă), este natura jertfei (în Vechiul Testament ea era sângeroasă, iar cea de astăzi este nesângeroasă) și dimensiunea (în prima situație, jertfelnicul avea o dimensiune standard de cinci coți lungime și cinci lățime, iar Sfânta Masă o dimensiune proporțională cu locașul). Numărul de cinci nu era întâmplător, ci era pus în legătură cu cele cinci degete de la fiecare mână și picior, care nu se îndreaptă de fiecare dată spre slujirea aproapelui; cei cinci coți amintesc de cele cinci simțuri, care, nici ele, nu au fost mereu puse în slujba binelui. Totodată, există zece porunci date de Dumnezeu, cinci pe o tablă a legii și cinci pe alta. În Sfânta Scriptură, cinci este numărul responsabilității. Cele patru laturi ale altarului, amintesc de cele patru anotimpuri, precum și de cele patru puncte cardinale. Putem spune că cele patru laturi sunt respectate și de forma Sfintei Mese din biserica creștină. Înălțimea de trei coți a altarului, are legătură cu Cele trei Persoane Dumnezeiești care au implicații în lucrarea de mântuire a omului. Jertfa Mântuitorului spală toate păcatele, actualizarea ei nesângeroasă fiind Sfânta Liturghie. Faptul că în curtea cortului și chiar în cort nu exista nici un scaun sau loc de odihnă trebuie pus în legătură cu neputința de a liniști conștiința, neputința de a ierta pe deplin păcatele, imposibilitatea de a avea odihnă, situație dată de imposibilitatea de a se ierta păcatele cu aceste jertfe care să dea liniște sau odihnă. Asemănările dintre cele două jertfelnice (cel din curtea cortului și Sfânta Masă) sunt numeroase. Se știe că, pentru diferite slujbe (slujba aghesmei celei mari de la 6 ianuarie, agheasma mică din ziua Sf. Trifon, agheasma mică din ziua Crucii etc) în practică, există în curtea fiecărei biserici ortodoxe un altar sau o masă prevăzută cu Sfânta Cruce la răsărit, ca fiind o „prelungire”, o „extindere” a jertfelnicului din altar. Dacă ne gândim că aici poate fi săvârșită chiar și Sfânta Liturghie, care este și aducere aminte de Jertfa cea sângeroasă de pe Golgota, atunci asemănarea dintre aceste două locuri de jertfă este categorică.

Și atunci ca și acum, slujitorii sunt membrii unui grup instituit din voința divină; atunci doar cei din seminția lui Levi, acum doar cei hirotoniți canonic. Aceștia desfășoară ritualul de jertfă după anumite reguli.

Se mai cere menționat și faptul că, printre materialele de jertfă, pe lângă acele animale ce se așezau pe jertfelnic se mai adăugau și alte ingrediente. La toate jertfele sângeroase se adăugau sare, untdelemn și vin, ingrediente nelipsite și din cultul creștin; sarea este prezentă în artos (prescură) și din care se scoate Sfântul Agneț (bucățele de formă pătrată) ce se preface în timpul epiclezei (Rugăciune de invocare a Sfântului Duh) din Sfânta Liturghie, în Sfântul Trup; vinul este prezent tot în Sf. Liturghie, alături de pâine, care se preface în Sângele Mântuitorului. De asemenea, untdelemnul este o nelipsit din cultul creștin, pe care îl găsim în două Sfinte Taine (Mirungerea și Sfântul Maslu), precum și în cultul morților amestecat cu vin sub formă de paos. Orice candelă este în cultul creștin, putem spune un altar, întrucât aici noi jertfim ulei, iar această materie amintește și de grăsimea animală din Vechiul Testament precum și jertfa pentru păcat.

Baia de aramă era folosită de către preoți înainte de a intra în cort, pentru spălarea capului și picioarelor, așa cum scrie în Sfânta Scriptură, ca înainte de a intra în Sfânta Sfintelor, să aibă cugetul curat și spălându-și trupul cu apă curată. Corespondentul în cultul creștin ortodox este spălatul din Sfântul Altar al preotului liturghisitor (mâinile înainte și după atingerea de cele sfinte -Trupul Mântuitorului). Apa este cea mai prezentă materie din toate cultele.

Diferențele dintre cele două puncte de curățire sunt următoarele: locul în care este amplasat ligheanul de aramă este curtea cortului pe când spălătorul este prezent în altarul bisericii; forma celor două iarăși este diferită. Dacă cei din Vechiul Testament se spălau doar la intrare în cort, preoții se spală, de cel puțin trei ori, în timpul unei Sfinte Liturghii: prima dată dimineața înainte de săvârșirea slujbei de Proscomidie (pregătirea Sfintelor Daruri), apoi după cântarea axionului („Cuvine-se cu adevărat”) deoarece preotul își pregătește mâinile pentru a-L lua pe Hristos în chip fizic în palma dreaptă pentru a ne împărtăși cu El, apoi, după ce s-a împărtășit, pentru ca nu cumva să mai fi rămas o părticică cât de mică pe mâna preotului, pe care ar pute-o lăsa prin atingere în alt loc.

Asemănarea dintre cele două ritualuri de curățire, este că ele urmăresc, în esență, același scop. După intrarea în Legea cea nouă, însă, curățirea devine mai complexă.

În creștinism există două preoții: preoția universală – care desemnează pe toți creștinii botezați în numele Sfintei Treimi, capabili de a face misiune și a propovădui mesajul creștin, și preoția sacramentală (sacerdotală) – care este reprezentată de creștinii aleși de Dumnezeu pentru a duce jertfe (în Vechiul Testament este seminția lui Levi).

Altarul tămâierii se găsea în încăperea cortului numită Sfânta și, în cădelnița de pe el, se ardeau aromate și tămâie, de două ori pe zi. În biserica ortodoxă îi este similară cădelnița prevăzută cu un corp în care se arde tămâia și trei lănțișoare cu câte trei zurgălăi fiecare. Tămâierea este binecuvântată de preot printr-o rugăciune. În ambele cazuri se folosea tămâia, fumul simbolizând mireasma rugăciunii ce se înalță către Dumnezeu.

Candelabrul cu șapte brațe simboliza cele șapte daruri ale Duhului Sfânt și trebuia să ardă permanent. Fusul – simbolul Domnului Hristos, forma un tot unitar cu cele șapte brațe și avea la capete candele. Si în biserica ortodoxă există, pe Sfânta Masă, un sfeșnic cu șapte lumini având aceeași simbolistică.

Masa pentru pâinile punerii înainte. Pe ea se așezau 12 pâini (cele 12 triburi) sare și tămâie. Masa îl simbolizează pe Dumnezeu. Existe diferențe între întrebuințarea pâinii în cult atunci și cum este întrebuințată acum, după ce Hristos a statornicit cina cea de taină, a spus că pâinea este simbolul trupului său. Pâinea amintește de poporul adunat spre rugăciune în biserică, precum boabele de grâu la un loc.

Chivotul legii conținea cele două table ale Legii, toiagul lui Aaron și o năstrapă în care se păstra mană din timpul exodului, în pustiul Sinaiului. Chivotul a fost, ulterior, pus de către Solomon în Templul din Ierusalim. S-a pierdut probabil în timpul distrugerii Ierusalimului de către babiloneni în anul 587 î.Hr. După reconstrucție, în noul Templul nu a mai existat un chivot.

Asemănarea dintre Chivotul Legii din Vechiul Testament și Chivotul de pe Sfânta Masă, este izbitoare (păstrarea formei, heruvimilor și amplasarea lui pe cel mai sfânt loc din biserică, acum, chivotul adăpostește ceea ce avem mai scump: Sfintele Taine). În Joia patimilor (Joia mare) există un ritual specific, de scoatere a încă a unui agneț și sfințirea lui, care în săptămâna luminată va fi uscat și pus în chivot. Cu aceste Sfinte uscate, care se păstrează permanent pe Sfânta Masă, se împărtășesc în general bolnavii, călătorii și toți cei care din diferite motive nu pot amâna cuminecarea. Marele respect, afișat de creștini la trecerea prin dreptul bisericii, este dat tocmai de prezența lui Hristos, în chip văzut, pe Sfânta Masă în chivot.

Asemănările dintre Cortul Sfânt și arhitectura Templului și a bisericii creștine, sunt grăitoare: forma de navă, aluzie la arca lui Noe (care a supraviețuit potopului așa cum și de la infern nu vor supraviețui decât cei din corabia mântuirii, Biserica).

Acestea sunt locurile în care evreii și mai apoi creștinii s-au adunat pe lângă Dumnezeu, care aici își are „casa”, noi îi aducem jertfe și ne rugăm în comun pentru iertarea păcatelor după un ritual bine stabilit. Se impune existența unui locaș de cult, deoarece credincioșii întrunindu-se aici sunt păziți de căderea din lege, așa cum și Dumnezeu a vrut să fie în mijlocul lui israel, tocmai ca aceștia să nu cadă în idolatrie.

7.1.3.2. Evoluția arhitecturii religioase pe teritoriul românesc

Scitya Minor (Dobrogea), este considerat primul teritoriu creștinat de pe teritoriul românesc (aici au fost construite primele locașuri de cult, de tip bazilical, de factură romană, și instituită prima ierarhie bisericească).

Arhitectura nu a ținut pasul cu răspândirea rapidă a creștinismului în celelalte zone și în special în teritoriile dacilor liberi. Nici măcar organizarea ierarhiei bisericești nu s-a cristalizat în aceste teritorii decât mult mai târziu: „Darul hirotoniei, «punerii mâinilor» asupra preoților și darul sfințirii locașurilor (…) le exercitau atunci preoți mai bătrâni și singurateci, călugări vestiți pentru evlavia lor.”

Tipuri de lăcașuri de cult (construcție, materiale, structură). La început erau folosite ca lăcașe de cult locuințele unor credincioși. Următorul pas a fost edificarea unor spații destinate, special, practicării cultului. Dacă în prima fază erau case ale enoriașilor, este de presupus că și în cea de a doua fază aceste construcții să fie cu locuințele obișnuite. „Oricum, nu există vreo deosebire esențială între casa țărănească și biserică. Casa lui Dumnezeu nu este altceva la origine decât o casă țărănească mai mare.” Lucrul acesta nu trebuie să uimească, deoarece am văzut care erau obiceiurile primilor creștini (vezi cap. Apariția și dezvoltarea creștinismului). Arealul studiat se încadrează în aceste considerente: depărtat de centrul de răspândire, în afara granițelor oficiale ale Imperiului, izolat față de axele mai mari de circulație (axa Siretului).

Evoluția arhitecturală de la un edificiu simplu – o casă obișnuită dar cu o funcție specială – la construcția distinctă – biserica -, a fost treptată și normală. La aceasta au participat mai mulți factori: închegarea comunităților, adâncirea cunoștințelor și deslușirea Sfintei Scripturi, cristalizarea ierarhiei bisericești, care a impus o serie de percepte, pentru a preveni căderea în erezie și, nu în ultimul rând, influențele exterioare.

Louis Réau, a considerat că, în timp, a apărut ca element distinctiv: turnul-clopotniță. Acest element sparge monotonia peisajului construit, dând posibilitatea localizării cu ușurință a locașului de cult.

Dacă înfățișarea începe să fie diferită de cea a locuințelor obișnuite, modalitatea de construire este comună încă mult timp, treptat adăugându-se tehnici constructive noi: „(…) adoptarea modului de construcție popular, a realizat racordarea arhitecturii bisericești la sistemul tradițional românesc, iar aceasta din urmă i-a furnizat elemente constructive specifice care au fost apropriate și chiar îmbogățite în timp.”

Nicolae Iorga consideră că primele biserici românești au fost din lemn: „Cu biserici de acestea din lemn s-a făcut toată slujba Dumnezeiască în satele și în câteva, foarte puține, târguri ale noastre, până în veacul al XIV-lea.” În privința slujitorilor bisericii, tot N. Iorga spune că satele „aveau o biserică de lemn și un popă care știa ce este o carte și învățase să citească și uneori chiar să scrie (…).”

Având în vedere faptul că, până foarte târziu, în unele locuri de podiș din bazinul râului Moldova, au fost folosite și alte tehnici și materiale de construcție (pereți cu schelet de lemn tencuiți cu lut, paiantă, vălătuci) pentru locuințe, nu putem exclude și o astfel de posibilitate, modestă, care să fi fost folosită în anumite momente istorice în edificarea bisericilor. Credincioșii au conștientizat că, pentru „Casa lui Dumnezeu pe pământ” trebuie făcut un sacrificiu și trebuie folosite materialele cele mai bune. Având în vedere marea răspândire a pădurilor, acceptăm ideea exprimată de N. Cojocaru, conform căreia „bisericile de lemn au reprezentat locașurile de cult caracteristice la români în perioada prevoievodală”. Acest lucru este caracteristic mai ales bazinului Moldovei. Traseul dezvoltării arhitecturii bisericești este următorul (Fig. 27):

Se pare că, prima diferențiere vizibilă, nu a fost introducerea turlei-clopotniță – cum apreciază Louis Réau – ci modificarea planului. În veacurile XIV-XV, trecându-se de la planul dreptunghiular la cel poligonal, V. Vătășianu consideră că această inovație a apărut din nevoia de a economisi materialele de construcție, „utilizându-se și bârnele mai scurte”. Cunoscând abundența lemnului, noi am pune modificarea planului dreptunghiular al lăcașelor de cult asemănătoare locuințelor și apariția altarelor poligonale (și a peretelui vestic al pronaosului) în legătură cu dorința de apropiere de înfățișarea de navă, ca simbol „al navigării” spre mântuire. Construcțiile prevăzute cu abside laterale (tot cu plan poligonal) trebuie văzute ca o încercare de a aduce biserica la o înfățișare cât mai apropiată cu planul treflat al primelor bazilici de piatră, indiferent care a fost calea de influență (poate chiar goticul apusean). Să nu punem la îndoială nici înclinația, spre estetic, a oamenilor simpli. Considerăm ca plauzibilă această afirmație deoarece, multe din bisericile de lemn, care s-au păstrat, nu au turle, dar, în schimb, planul cu pereții dinspre est și vest au contur poligonal. Acest lucru îl putem constata și la cea mai veche biserică de lemn păstrată în nordul Moldovei, cu hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică, de la Putna. Legenda spune că este ctitoria lui Dragoș, descălecătorul, fiind avansat ca an al construcției 1346. Faptul că un domnitor folosește lemnul ca material de construcție poate fi pus pe seama lipsei de meseriași specializați în lucrările de zid, fie o grabă de moment. Biserica a fost mutată, într-o noapte, de către oștenii lui Ștefan, de la Volovăț la Putna în anul 1468.

Planul inițial al bisericii de la Volovăț era de navă, cu peretele estic al altarului și cel vestic al pronaosului, poligonale cu trei laturi exterioare, fără abside laterale și fără turlă. Presupunem că, în general, acesta era planul bisericilor, anterior consolidării statale și în zona din bazinul Moldovei. Posibilitatea de a lua drept reper al evoluției arhitecturii bisericilor din lemn chiar edificii mai puțin vechi este viabilă: „Aspectul bisericilor de lemn poate fi reconstituit ipotetic pe baza mărturiilor păstrate din veacurile XVI-XVII, fiindcă dulgherii satelor nu s-au folosit nici în perioada următoare de inovații tehnice venite de la oraș.”

Bisericile de lemn care se păstrează în zona studiată, sunt datate cu peste patru sute de ani după, dar, planul nu a suportat prea multe modificări: a rămas neschimbată compartimentarea în pronaos, naos și altar, însă au fost adăugate, în foarte multe cazuri, abside laterale (majoritatea cu formă poligonală cu cinci laturi exterioare); unele biserici au turle sau, separat, clopotnițe. Sistemul de boltire este fie semicilindric (Sf. Nicolae – Forăști, Sf. Arhangheli – Băișești, Înălțarea Domnului – Vama, Sf. Mercurie – Rădășeni, Sf. Nicolae –Lămășeni și Sf. Gheorghe – Praxia), fie o boltire tip calotă (Sf. Spiridon – Drăgușeni, Sf. Nicolae – Vama, Sf. Nicolae – Colacu, Sf. Apostoli – Boroaia, Sf. Voievozi – Bogdănești, Adormirea Maicii Domnului – Schitul Rarău). Boltirea acestora din urmă, este obținută printr-un eșafodaj de grinzi ce alcătuiesc pătrate suprapuse, rotite unul față de altul cu 90 de grade. În felul acesta se micșorează treptat suprafața ce va alcătui calota. Pe un astfel de eșafodaj se puteau construi inclusiv turlele. Sistemul va fi punctul de plecare al unui stil arhitectonic propriu zonei, ce se va dezvolta ulterior, folosindu-se ca material de construcție piatra: stilul moldovenesc. Dacă în perioada secolelor X-XII „Bisericile fuseseră construite în mod obișnuit din lemn”, și „aparțineau fără îndoială tipului sală, fiind compuse dintr-o încăpere dreptunghiulară împărțită în pronaos și naos și dintr-un altar aproximativ pătrat, proporțiile și dimensiunile depinzând de materialul disponibil, de lungimea bârnelor”, după consolidarea statului și creșterea puterii economice, treptat se impune un material mai durabil în timp, piatra. „Procesul acesta a afectat mai întâi arhitectura bisericească, apoi cea militară, extinzându-se până la urmă și asupra arhitecturii civile din orașe.”

Evoluția arhitecturii ecleziastice de la bisericile de lemn la cele din zid (piatră și cărămidă) a fost treptată. Soluția micșorării spațiului pentru edificarea bolții semisferice sau a turlei, venind aproape de la sine: grătarul de grinzi a fost înlocuit cu un sistem de arce suprapuse, care, tot la fel, sunt rotite cu un unghi de 90 de grade (dispunere oblică). A fost o soluție unică, ingenioasă, care caracterizează stilul moldovenesc. Primul care a considerat că bolțile de piatră își au originea în sistemul construcțiilor de lemn a fost Virgil Vătășianu. Unii consideră că ideea a venit din Ucraina (Joseph Strzygowschi) sau chiar din Armenia (G. Balș, 2012). Stilul s-a maturizat și definitivat în a doua jumătate a secolului al XV-lea și în cel următor, etapă dominată de activitatea ctitoricească a lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Afară de folosirea tehnicii arcelor suprapuse în diagonală în construcția bolților, stilul moldovenesc se caracterizează și prin baza stelată a turlei, la exterior, iar efectul estetic deosebit este obținut în decorarea fațadelor prin alternanța diferitelor materiale de construcție: piatra brută, piatra finisată, cărămida (uneori smălțuită) și ceramica.

O modificare a compartimentării clasice a bisericii este făcută prin introducerea între pronaos și naos (și întotdeauna numai acolo) a gropniței (Humor, Vatra Moldoviței, Slatina).

Deasupra camerei mormintelor s-a construit o cameră, cu tavanul jos, folosită mai ales pentru adăpostirea în vremuri de pericol, a obiectelor valoroase, având rol de tainiță. În această încăpere se urcă pe o scară încastrată în grosimea zidului și a cărei ușă putea fi ușor camuflată. Camera a mai fost folosită și ca o anexă asemănătoare diaconiconului, în care se păstrau obiecte de cult și veșminte.

O altă modificare, izvorâtă dintr-o necesitate practică, având o corespondență directă în arhitectura tradițională civilă, este anexarea pridvorului. Casa țărănească are ceea ce se cheamă „prispă” , ca loc de trecere de „afară”, în „casă”. Tot la fel, pridvorul este un loc de trecere dintr-un spațiu exterior bisericii în interiorul acesteia, din spațiul profan/păgân, în cel sacru/creștin. Simbolic, ar putea fi considerat un spațiu al deciziei de a urma sau nu viața în credință.

Bisericile vechilor mănăstiri au astfel de pridvoare. Unele sunt deschise, altele, închise.

Biserica Mănăstirii Humor este primul monument căreia i s-a anexat un pridvor deschis. Pridvorul este prevăzut, spre vest, cu două arcade alungite, dar care pornesc dintr-un parapet înalt. Lateral, spre nord și sud, arcadele pornesc de la nivelul pavimentului fiind locuri de intrare. La partea superioară se află un rând de ocnițe.

Pridvor deschis are și biserica Mănăstirii Vatra Moldoviței. Pe partea de vest, prezintă trei arcade alungite. Deschiderea din mijloc este fragmentată în două, partea de jos fiind folosită ca intrare. Tavanul este o boltă formată din trei părți, simbolizând crucea (obținut prin intersecția a doi semicilindri).

Mănăstirea Slatina are pridvor închis, cu intrarea pe partea sudică și trei ferestre pe partea de vest, între cei doi contraforți. Tavanul este semicilindric, cu dispunere nord-sud.

La fel și Biserica Mănăstirii Râșca are un pridvor închis, adăugat ulterior construcției lui Petru Rareș, de către marele vornic al Țării de Jos, kir Costea Băcioc și soția lui, Candachia, care aproape dublează spațiul bisericii și cu intrarea dinspre vest. Deasupra acestuia se înalță o turlă stelată pe bază pătrată. Ulterior, acestuia i s-a anexat, pe latura sudică, un mic pridvor deschis, susținut de două coloane sprijinite de zid și două spre exterior. Intrarea actuală este la îmbinarea pridvorului vornicului Băcioc și cu pronaosul, iar vechea intrare a fost zidită.

Pridvorul, în timp, datorită funcționalității practice pentru enoriașii care sunt opriți de canoane de a intra în biserică, a devenit obișnuit în arhitectura ecleziastică. Acesta a fost anexat, ulterior, aproape tuturor bisericilor din lemn.

Materialele de construcție folosite. Dacă în etapa prestatală materialul de construcție dominant a fost lemnul, consolidarea statului impune în construcția ecleziastică, piatra. Alături de piatră, își face loc, treptat, și cărămida. Cărămida era considerat un material umil, dar în alternanță cu piatra și, prin diferite modalități de dispunere, dădea efecte estetice deosebite.

Cărămida a fost amintită în biblie ca simbol al orgoliului firii omenești (construirea unui turn care să ajungă la cer – Facerea, 11, 2-4) sau modalitate de oprimare (oprimarea evreilor în Egipt – Ieșirea, 1, 11-14; 5, 6-9). În timp, evenimentele biblice înnobilează acest umil material, fiind materialul pe care s-a imprimat o icoană nefăcută de mâna omenească, a Domnului Iisus Hristos.

Cărămida a fost folosită în arhitectura bisericească atât ca material de construcție cât și ca element decorativ.

„Cărămida, acest material ieftin și destul de umil la prima vedere – comparativ cu varietățile de piatră, dintre care prima se remarcă marmura – poate constitui un nesecat izvor de motive decorative, atât în situația în care este folosită exclusiv în realizarea paramentului, cât și atunci când este combinată cu alte materiale.”

În arhitectura bizantină a fost întrebuințată la realizarea bolților (bolțile erau făcute fără cofraje), indiferent care erau materialele din care se construiau zidurile.

Roșul cărămizilor dispuse în „zimți”/ „dinți de ferăstrău” (turnul-clopotniță de la Vatra Moldoviței, Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena de la Drăgușeni etc.”) sau radiar în jurul arcelor semicirculare, realizează un efect estetic deosebit în contrast cu griul pietrei.

Piatra a fost folosită, cu mici excepții, în construcția tuturor lăcașurilor de cult domnești sau boierești, din secolele XIV-XVI. Elementele decorative sculptate în piatră sparg monotonia pietrei brute sau ușor fasonate și dau senzația de eleganță și măreție. Cel mai des întâlnit motiv sculptat în piatră (Vatra Moldoviței, Slatina, Voroneț) este motivul funiei cu trei tori (simbol al Sfintei Treimi). Funia din piatră este răsucită, din loc în loc, în sensuri diferite, pentru a închipui firea nestatornică a omului. Tot din piatră au fost sculptate ancadramentele de uși și ferestre, majoritatea ca influență a stilului gotic, în arc frânt și cu baghete încrucișate.

În afară de contrastul oferit de diversitatea materialelor și elementelor sculptate, au fost folosite și alte motive decorative, realizate prin adoptarea unor modalități de construcție: firide și ocnițe (majoritatea construcțiilor actuale), brâie (ex. Biserica „Sf. Constantin și Elena”din Drăgușeni), contraforturi (ctitoriile medievale). Toate acestea se îmbină armonios, folosirea lor fiind echilibrată. Contraforții – de sorginte gotică – nu au doar un scop practic, pentru a prelua forța de împingere generată de greutatea cupolei și turlei ci are și importanță estetică. Dispunerea verticală, mai subțire la partea superioară, dă edificiilor senzația de suplețe. Același scop îl au și firidele dispuse pe pereți sau pe turle. Senzația pe care o degajă o construcție gotică, a fost surprinsă de L. Blaga în cuvintele: „Goticul cu formele sale abstractizante, cu materia sublimată, cu liniile țâșnite spre cer, cu articulația sa spațială descărnată, cu frenezia verticalului pierdut în infinit, înseamnă înainte de orice un elan spiritual de jos în sus, (….).”

Acoperișurile locașurilor de cult, așa cum am specificat anterior, erau cele obișnuite în arhitectura populară. Pentru individualizarea construcțiilor ce și-au dobândit statutul de edificiu sacru, au fost folosite turlele, ca niște săgeți ce par a direcționa rugăciunea spre cer. Totuși, turlele sunt folosite în special de către construcțiile voievodale. Bisericile, chiar și cele din piatră, ctitorite de către boieri, de regulă, nu erau prevăzute cu turlă. Acoperișul fragmentat, pe fiecare compartiment al planului, a apărut ca o influență gotică. Învelitoarea a fost făcută din diferite materiale: șindrilă (mai ales pentru bisericile parohiale de lemn), tablă de plumb sau cupru (pentru unele ctitorii domnești). De exemplu, Vatra Moldoviței și Humor au acoperișul din șindrilă „bătută în solzi”. Faptul că Lăpușneanu cere să-i fie trimiși de la Bistrița meșteri țiglari, unii au presupus că biserica ar fi fost acoperită cu țiglă. Ar putea fi vorba totuși că acești meșteri, specialiști în produse ceramice să se fi ocupat doar de pardoselile unor clădiri ale mănăstirii: „În 1564 se ajunge la desăvârșirea ultimelor lucrări din ansamblul mănăstirii, pentru care fuseseră aduși de la Bistrița meșteri țiglari. Pardoselile de cărămidă specială, măiestrit dispusă, alcătuind un adevărat mozaic, care au apărut în diferite corpuri de clădiri recent cercetate (…)” Presupunerea ni se pare justă, având în vedere că de la sfințire (14 octombrie 1558) trecuseră șase ani: prea mult pentru a ne închipui că ar fi avut un acoperiș provizoriu și prea puțin pentru a schimba un acoperiș bine făcut.

Organizarea spațiului s-a manifestat, în mod practic, încă de la înființarea primelor comunități cenobite. Primul mare organizator al unui astfel de așezământ a fost Sfântul Pahomie. Modul de concepție a organizării spațiului trădează activitatea lui militară, desfășurată anterior îmbrăcării rasei monahale: o împărțire riguroasă a spațiului, cu o anumită ierarhie și funcționalitate practică. Modelul a fost preluat de contemporani și perfecționat de urmași, ajungându-se la o anumită generalizare, mai întâi în spațiul monastic al Orientului Apropiat, de unde s-a răspândit în întreg spațiul creștin.

În Europa de Vest, ideile privind organizarea spațiului au fost sintetizate în primul plan arhitectural monastic, cunoscut sub numele de „Planul abației Saint Gall”. Acest palan reprezintă chintesența ideilor vehiculate în epocă și a fost materializate, în parte, în preajma anului 830 (fiind construită abația Gozbert). Punem în discuție acest plan arhitectural (ideal), deoarece unele aspecte au fost preluate, modest, în timp, și de către viața monahală cenobită din bazinul superior al Moldovei. Planul Saint Gall este rezultatul unor consultări anterioare a abaților Imperiului carolingian care s-au reunit special pentru a da un cod organizării monahale. O primă reuniune a avut loc în 817 (sinodul de la Inden – localitate situată actual în Germania, landul Rheinland), și în decembrie 818. Planul a fost făcut la scară, pe pergament, fiind cel mai mare manuscris cunoscut din această epocă (1,12/0,77m). Spațiul a fost meticulos împărțit și cu dispunere logică. În afară de biserica propriu-zisă și activitățile legate de aceasta, existau spații destinate întreținerii sănătății, pentru grădină cu diferite utilizări și o multitudine de activități de fermă, locuința abatelui etc. Analizând planul, am fi tentați să credem că nici un aspect al vieții monahale – inclusiv legăturile cu exteriorul – nu a fost omis. Planul este conceput în stil romanic, stil dezvoltat în Europa carolingiană, până la sfârșitul secolului al XII-lea, în timp ce Orientul adoptase arhitectura bizantină.

Mănăstirile din bazinul Modovei aveau unele din aceste spații: bucătăria, trapeza, încăpere pentru bibliotecă, chilii, stăreție, diferite ateliere etc. Acestea erau grupate în jurul bisericii. Sectorul cu gospodăria anexă era, de obicei, în afara zidului de incintă (Humor, Vatra Moldoviței, Voroneț, Slatina, Râșca).

Actual, spațiile mănăstirilor sunt mult mai complex concepute și supuse unui proces de modernizare. Unii credincioși dezavuează acest aspect considerând că astfel se denaturează adevăratul sens al monahismului: traiul modest cu trudă și lipsuri, ca penitență pentru obținerea mântuirii.

În cazul așezămintelor monahale cenobite, prin dispunerea unor anumite construcții, spațiul se fragmentează și se individualizează, în conformitate cu scopul și modalitatea utilizării.

Spațiul central, în jurul căruia gravitează totul și fără de care nu se justifică existența celorlalte, este spațiul sacru al bisericii. În acest spațiu, se desfășoară actul liturgic, credincioșii se roagă pentru mântuire, sunt încreștinați.

La majoritatea bisericilor există un spațiu de trecere – pridvorul. Este un spațiu de trecere dar, în același timp, și un spațiu de așteptare.

Zona de proximitate cuprinde spațiul din imediata apropiere a Bisericii. Este locul necesar unor acte liturgice, cu diferite ocazii speciale: de exemplu înconjurarea bisericii la slujba de Paște, înconjurarea cu ocazia sfințirii bisericii și alte sărbători. Tot în acest spațiu se află o masă și o cruce din piatră destinate slujbei de sfințire a apei de Bobotează.

Zona tombală. Dacă pentru ctitori a fost creat acel compartiment special în interiorul bisericii – gropnița – pentru monahii obișnuiți sau care au considerat să respecte acel principiu al umilinței și sărăciei și dincolo de moarte, au fost organizate cimitire. Luăm un singur exemplu: mitropolitul Veniamin Costachi a fost înmormântat în prima etapă, în afara zidurilor bisericii Schimbarea la Față a Domnului, la Slatina, lipit de aceasta.

Zona rezidențială și administrativă este formată din chilii și stăreție; se adaugă bucătăria, trapeza, arhondaricul și alte clădiri funcționale.

Zona culturală cuprinde biblioteca și anexele acesteia, muzeul.

Zona de producție interioară este formată din spațiile destinate producției de bunuri în incinta mănăstirilor, cuprinzând spațiile destinate atelierelor cu diferite specializări: pictură de icoane, broderii, țesut covoare etc.

Zona de producție exterioară cuprinde construcțiile și terenurile exterioare zidurilor de incintă, specializate în producția agricolă vegetală și animală, exploatare forestieră și prelucrarea acestor produse: produse alimentare, gatere, balastiere etc.

Funcțiile îndeplinite de către așezămintele monahale în decursul vremii, (cu predominarea unora sau altora în etape diferite) în raport cu comunitățile din prejmă sau mai îndepărtate, au fost și sunt multiple:

funcție de oficiere a slujbelor religioase, de polarizare a vieții de credință;

funcție de conservare a dogmelor religioase în conformitate cu Sfânta Scriptură, prevederile sinoadelor și a Sfintei Tradiții;

element activ în fundamentarea culturii naționale și răspândirii acesteia în rândul poporului;

funcția de creare de bunuri materiale ( de cele mai multe ori de excepție);

funcția de educare în conformitate cu perceptele creștine pentru o viață armonioasă bazată pe iubirea aproapelui.

Pentru ieremiți (sihaștri) adăposturile erau, (și încă mai sunt), precare: o mică grotă, o colibă improvizată, în locuri retrase, sălbatice. Viața călugărului sihastru este o viață de penitență autoimpusă, cu hrană puțină, disconfort fizic și multă rugăciune. Această viață este, totuși, sub ascultarea arhimandritului mănăstirii de care aparține călugărul (de care aparține cu metania) și unde revine periodic pentru mărturisire și împărtășire cu Trupul și Sângele Mântuitorului. (Există martori din Câmpulungul Moldovenesc ce confirmă, în zilele noastre, existența sihaștrilor neștiuți de lume în Munții Rarău).

7.1.3.3. FORTIFICAREA MĂNĂSTIRILOR

Încă dintru început, ctitorii mănăstirilor, alături de biserică, ridicau și alte clădiri și dependințe, trebuincioase vieții monahale (chilii, trapeză, acareturi). Fiind vremuri tulburi, cu dese năvăliri străine, s-a impus obligația protejării construcțiilor, prin ziduri solide și, uneori, cu turnuri de apărare. Comune sunt alcătuirea (din piatră de carieră sau piatră de râu), grosimea mare (1,5-2m), înălțimea de peste 5m (situație care a favorizat conservarea în bună măsură a picturii exterioare), planul rectangular, care se adaptează formei terenului, turnuri (frecvent pe colțuri) și creneluri. Erau necesare pentru protejarea avutului de excepție al mănăstirilor dar și vieții monahilor și locuitorilor comunităților din preajmă.

La Humor, se știe cu exactitate că, la 1611, voievodul Vasile Lupu a clădit ziduri împrejurul mănăstirii, iar în colțul dinspre nord-est a înălțat un turn. La începutul secolului al XX-lea, când a fost vizitată de N. Iorga, zidurile și turnul erau părăginite, lucru consemnat de marele istoric: bisericuța „nu mai e înconjurată de vechile ziduri, din care nu a mai rămas decât o ruină de turn făcut în vremea lui Vasile Lupu”. Turnul avea o bază în formă de pătrat cu latura de 8 m și patru nivele. Tavanele sunt boltite tip „berceau”, cu dispunere alternativă pe direcția punctelor cardinale (N-S; E-V). În încăperea de la parter se pătrunde printr-o ușă în două canate, (formă semicirculară la partea superioară). La etaj se ajungea pe o scară exterioară (făcută târziu, alipită zidului), ce pornește de pe latura estică, ocolește colțul sud-estic al turnului și se oprește în fața unei mici terase pe latura sudică. Deasupra ușii de intrare de la etaj este o nișă cu arcada semicirculară, din cărămidă aparentă. Este stilul caracteristic fortificațiilor lui Vasile Lupu care a folosit și o modalitate de ornamentare arhitecturală, atât la lucrările de reconstrucție de la Cetatea de Scaun cât și la Curtea Domnească de la Suceava. La etajele superioare ale turnului se poate ajunge pe o scară interioară, cu trepte de piatră, încastrate în zid.

La Moldovița, de jur-împrejurul ctitoririi sale, Petru Rareș a construit ziduri impunătoare, având o grosime de 1,2 m și înălțimea de 6 m. La colțuri străjuiesc turnuri. Și intrarea se face pe la parterul unui turn care, deasupra, mai are două niveluri. Pe anumite sectoare (de exemplu dinspre sud), zidul de incintă este în același timp și zidul din spatele unor construcții utilitare: chilii, casa domnească. Zidurile sunt prevăzute cu creneluri, iar pe console se sprijinea drumul de pază. Zveltețea turnurilor și înălțimea zidurilor de apărare imprimă mănăstirii o alură de fortăreață, care impresionează turiștii.

Mănăstirea Râșca, instituțional, își află originea în ceea ce fusese comunitatea de monahi organizată pe lângă o ctitorie a lui Bogdan I, la Bogdănești. Devastată și distrusă în nenumărate rânduri, a fost refăcută pe amplasamentul actual de către Petru Rareș (1542). Inițial, cu o modestă bisericuță, mănăstirea a fost, ulterior, înconjurată de ziduri. Turnul-clopotniță pe sub care este intrarea în incintă, are caracteristicile arhitecturale ale unei construcții din secolul al XVII-lea . Zidul, cu turnuri de apărare la colțuri, a fost refăcut și supraînălțat (în totalitate pe latura de nord) în secolul al XVIII-lea.

Mănăstirea Slatina a fost ridicată de domnitorul Alexandru Lăpușneanu (sfințită în ziua de 14 octombrie 1558). Construcțiile pentru utilarea și fortificarea mănăstirii au mai durat încă trei ani. Au fost zidite chiliile, o casă domnească, toate fiind adăpostite de ziduri crenelate și turnuri de apărare. Impresionant este și astăzi turnul de NV.

Mănăstirea Voroneț a avut ziduri de incintă de care erau atașate chilii (sec XV – XVIII) dar care s-au părăginit și au dispărut după anul 1786 când mănăstirea a fost desființată. Ample lucrări de reconstrucție au fost întreprinse între 1961 -1968.

7.1.3.4. Raportul arhitectură bisericească-turism

Arhitectura ecleziastică și monahală și artele conexe (sculptură, pictură) reprezintă un prilej și, în același timp, un instrument de cunoaștere. Aceasta este tezaurizatoarea unor elemente de valoare ale istoriei culturale a poporului nostru, oferind turistului avizat sau mai puțin avizat, posibilitatea îmbogățirii cunoștințelor cu noțiuni de istorie și reprezentări de natură tehnică. Elementele privind tehnica de construcție se referă la tipurile de materiale de construcție, lianți, tipuri de vopseluri și tehnici de aplicare (pictura icoanelor pe diferite suporturi, tehnica „fresco”- aplicarea picturii pe tencuiala proaspătă, „seco”- pictarea pe peretele uscat); întrebuințarea unor tehnici de creare a efectului de perspectivă, umbre și tehnici de sugerare a mișcării. Elementele de conținut sunt subiecte care au o tematică de natură religioasă. Învățămintele pot fi extrase și din contextualizarea obiectivului în epoca din momentul ctitoririi, astfel putându-se explica influențele interpretării și reprezentării, nuanțele date narațiunii, în sine. În ultimă instanță, trebuie avut în vedere perspectiva luată în calcul de artist privind receptorul căruia i se adresa. Astfel, ne dăm seama de multitudinea aspectelor care ar putea constitui tot atâtea momente și posibilități de instruire, autoinstruire, educație etc. a turiștilor, în strânsă legătură cu evoluția milenară a culturii române.

Arta peisagistică acționează în scopul amenajării spațiului ambiental, intervenind în armonizarea peisajului pentru a-i da valențe estetice.

Raporturile arhitectură bisericească/monahală-turism, presupun și influențe reciproce (Fig. nr. 29 ) atât benefice cât și nefaste. Atractivitatea turistică a unor monumente de arhitectură – din anumite motive – poate să crească, determinând creșterea fluxului turistic – mai ales dacă se urmărește cunoașterea evolutivă, dar, în același timp, și vulnerabilitatea, ce conduce la degradare. Sectorul de nord-vest al arealului de studiu s-a aflat mult timp în stăpânire străină dominant catolică, ostilă ortodoxiei. Ca urmare, deciziile politico-administrative au afectat atât organizarea monahală cât și cea bisericească. Astfel, au fost desființate multe mănăstiri și schituri de către austrieci (1785); unele biserici mănăstirești au devenit biserici de parohie (în cel mai bun caz), unele lăcașe de cult s-au părăginit, au fost devastate și vandalizate. Mărturie stau zidurile scrijelate cu numeroase inscripții și graffiti, dărâmarea unor construcții (mai ales zidurile care le înconjurau: Voroneț, Humor). Fapte abominabile se petreceau în timpul războaielor sau ocupării temporare a lăcașelor de cult de către dușmani (jafuri produse de poloni, tătari, turci etc.).

7.1.4. PICTURA

Ceea ce a făcut din bisericile de aici o atracție turistică deosebită a fost pictura în frescă ce acoperă locașul de cult, atât în interior cât și în exterior. Acest lucru dă monumentelor una din caracteristicile care generează curiozitatea: unicitatea, fiind și argumentul pentru care au fost incluse pe lista UNESCO, având o valoare culturală deosebită pentru umanitate. În lume sunt rare cazurile în care se folosește o astfel de modalitate de a decora lăcașurile de cult, printr-o frescă ce acoperă pereții exteriori, de jur-împrejur, uneori de la ultima piatră a temeliei și până sub streașină. Dintre cele șapte biserici incluse pe această listă, trei aparțin de bazinul Moldovei: Voroneț, Humor și Moldovița. Se adaugă și altele, la care pictura a fost, în mare măsură, degradată de factorii naturali dar și de pictori neaveniți (ex. Râșca).

Dacă în vestul catolic valoarea artistică este susținută de elementele sculpturale, vitralii și mozaicuri, în Moldova ortodoxă s-a folosit mai ales pictura în frescă. Luc Benoist apreciază că, una din cauzele acestei orientări, a fost costul mai puțin mare față de mozaic: „ (…) principii și stareții nu puteau, în cea mai mare parte a timpului, decât să substituie mozaicului costisitor cu simple fresce pe care le întâlnim în bisericile românești (Woronetz, Moldavitza), (…).” Pictura a fost cultivată nu numai ca artă monumentală (înfrumusețarea clădirilor) ci și ca pictură miniaturală și de șevalet. Pentru etapele vechi, nu există dovezi clare, dar nu se poate exclude, sub nici o formă, existența picturii în cadrul bisericilor. Pentru secolele X-XII, V. Vătășianu spune: „Picturi murale nu se mai păstrează din această perioadă, deși e de presupus că ele nu vor fi lipsit cu desăvârșire.”, întrucât reprezentările secolelor XV – XVII au avut o bază care a fost dezvoltată.

În decursul vremii au fost căutate explicații, care să justifice pictura exterioară a bisericilor. Majoritatea cercetătorilor consideră că, scenele biblice pictate în pridvor (componentă arhitecturală anexată mai târziu) și continuate pe pereții exteriori reprezintă dorința de educare a maselor de oameni simpli, mai ales în acele timpuri, când slujba se ținea într-o limbă necunoscută lor – slavona. Petru Comarnescu dă răspuns unei întrebări care ar putea să încolțească în mintea tuturor: „Nu existau în interiorul bisericilor destule fresce cu scene religioase și destui sfinți (…) de a fost necesară o extindere a acestora și în exterior?”

Explicația ar consta în faptul că naosul era locul unde stăteau cei de rang înalt (domnitor, boieri), poporul de rând participa la slujbă în pronaos și în pridvor, iar la sărbătorile mari, majoritatea stătea în prejma biserici. Pridvorul, mult mai luminat și exteriorul, în plină lumină, ofereau informații biblice, într-o anumită succesiune, lesne de a fi deslușite și mai ales reținute. („ Răspândirea imaginilor pe pereții exteriori ai bisericilor ține locul cărților bisericești (…)”). Abundența luminii aici a generat și necesitatea conceperii reprezentărilor în culori vii. Astfel de fresce înfrumusețează bisericile mănăstirilor incluse pe lista UNESCO și parțial și al altora mai noi (ex. Boroaia).

Dacă în epoca lui Ștefan cel Mare și Sfânt s-a închegat stilul arhitectural specific Moldovei, epoca lui Petru Rareș este epoca de afirmare plenară a picturii.

Elementele pictate, ordonarea lor în spațiu, modalitatea tehnică de realizare, sugestii despre înfățișarea fizică a personajelor reprezentate, hainelor și fundalului precum și multe alte amănunte tehnice au fost transmise, mai întâi, din generație în generație, de la meșter la ucenic pe cale orală. Ulterior, în rândul pictorilor bisericești au circulat așa numitele „Caiete de modele” sau „Colecții cu modele” ce aveau, de cele mai multe ori, caracter ilustrativ. Suntem convinși că astfel de materiale au fost văzute, analizate și reținute de călugări și meșteri zugravi și iconari din tot nordul Moldovei, legătura cu zona athonită și Constantinopol fiind deosebit de strânsă. Ca urmare, s-a constituit programul iconografic ortodox, care a statuat regulile general valabile, care dau unitatea de viziune artistică a picturii de sorginte bizantină. Această statuare a unor reglementări a fost ca o reacție de feed-back la mișcarea iconoclastă. La sinodul al VII-lea de la Niceea (din anul 787) s-a stabilit că sunt admise icoanele și chiar bine primite de Dumnezeu, cu condiția cinstirii lor și nu a adorării (cinstirea nu presupune idolatrie). Diferențierile care au apărut în cadrul picturii bizantine nu au fost de esență, ci doar variații generate de regiune, epocă istorică, stil arhitectonic.

Ideile care circulau în acele manuscrise caligrafiate și miniate au fost, în timp, sistematizate în adevărate manuale de pictură bisericească numite „erminii”. Erminiile erau imperios necesare, pentru a nu fi alterată tradiția și esența credinței creștin-ortodoxe deoarece „nu este potrivit ca bisericile să se împodobească după bunul plac, ci doar urmărind norme precise, menite să înlesnească respectarea caracterului autenticei picturi sacre și totodată să asigure păstrarea unității în cadrul întregii ortodoxii.”

Cu toate acestea, chiar și între aceste limite, talentul pictorilor putea să se manifeste din plin, având destul spațiu de afirmare a personalității. Aceste tratate de pictură cuprind, însă, și unele îndrumări necanonice, preluate din textele apocrife. Acestea, la noi, au mai fost îmbogățite cu elemente din textele apocrife sau de factură populară, ceea ce a dat nota de originalitate și unitate frescelor bucovinene. De exemplu, la mănăstirea Vatra Moldoviței, pe peretele nordic, sunt reprezentate scene din viața Sfintei Fecioare, care au ca bază evangheliile apocrife (Pseudo – Matei și Protoevanghelia lui Iacob.)

Înțelegerea sensurilor picturii frescelor și icoanelor nu poate fi descifrată decât cunoscând elementele de conținut ale cultului. Acest aspect a fost sesizat de E. Braniște: „Ca toată arta sacră, și cea a icoanelor, (pictura bisericească în general) nu poate fi înțeleasă decât parțial și incomplet, dacă nu cu totul eronat, așa cum se întâmplă câteodată, în operele unora dintre istorici sau criticii de artă laici.”

Pentru a nu cădea în această greșeală, sunt nevoit a aborda și problemele de cult care stau la baza genezei aspectelor practic-materiale, chiar dacă uneori se creează impresia că aceste aspecte nu-și au locul a fi abordate în această lucrare, mai ales că reprezentările (creațiile) sunt urmărite diferențiat, dar de toate categoriile de vizitatori.

Subliniem faptul că, specialiștii care au analizat pictura murală a bisericilor bucovinene, au remarcat judicioasa folosire a spațiului și plierea temelor pe suportul arhitectural, concomitent cu respectarea erminiei ortodoxe bizantine. De aici impunerea unui program iconografic având o anumită ierarhizare în funcție de compartimentarea lăcașului de cult.

Astfel:

Pe cupola altarului și în naos sunt reprezentări închinate măreției lui Dumnezeu și Maicii Sale. În altar, de exemplu, la Humor, este reprezentată icoana Maicii Domnului (Maria Hodighitria – Călăuzitoarea; mai este denumită și Povățuitoarea; una dintre cele mai valoroase se află la Mănăstirea Humor). Explicația pictării în altar a Sfintei Fecioare este dată de tradiție, care spune că, aceasta ar fi stat în templu, în Sfânta Sfintelor (corespondentul altarului) până la vârsta de 12 ani. Este înconjurată (la Moldovița) de doi îngeri și de Sfinții săi Părinți Ioachim și Ana. În această icoană Maica Domnului este reprezentată cu Pruncul în brațe, stând cu fața spre privitor, arătând cu mâna dreaptă spre Iisus care binecuvântează. Originalul acestei icoane, (se spune că a fost pictat de apostolul Luca în timpul vieții Maicii Domnului), a fost dus în Antiohia, la Ierusalim, Constantinopol, iar în secolul patru la Roma. În secolul VI, papa Grigore cel Mare Dialogul a așezat-o în biserica Sfântul Petru. Pe pereții altarului – deoarece aici este locul unde se săvârșește sfânta liturghie -, sunt reprezentate scene care să ilustreze misterul acestui act. De exemplu, la Voroneț, sunt reprezentate, de o parte și de alta a absidei, grupate câte două față de axa ferestrei, în registrul de jos, „Cina cea de taină”, „Împărtășirea cu pâine a apostolilor”, „Împărtășirea cu vin a apostolilor”, „Spălarea picioarelor”.

În registrul inferior, în partea din spatele Sfintei Mese, spre răsărit, sunt reprezentați sfinți ierarhi, de o parte și de alta, ca într-o procesiune, privind spre partea centrală, unde este cel jertfit, adică Mântuitorul reprezentat prin Iisus Pruncul sau Mielul sacrificiului (sau ambele modalități), pe Sfântul Disc, străjuit de îngeri. Figurile reprezentate fiind la nivelul privitorului, sunt foarte migălos realizate având uneori (Voroneț) „calități portretistice pronunțate” și bine individualizate, (mai ales figurile energice ale arhidiaconilor Ștefan și Prohor”).

Pe pereții interiori ai turlei din naos sunt reprezentați Pantocratorul, serafimi și heruvimi. Pe boltă sunt pictate scene din viața Mântuitorului, a Sfântului Ioan Botezătorul. În conca fiecărei abside laterale, sunt reprezentate scene din momentele importante ale vieții Mântuitorului: „Intrarea în Ierusalim” și „Învierea lui Lazăr”, continuând, mai jos, pe pereții absidei cu „Învierea” în stânga și „Lepădarea lui Petru” în dreapta ferestrei. În partea dinspre sud, în concă, este „Schimbarea la Față” și „Rugăciunea din grădina Ghetsemani”, iar mai jos „Batjocorirea lui Iisus” și „Pregătirea Crucii”.

Scenele de pe bolți și cele de pe pereți sunt despărțite de medalioane reprezentând sfinți, având dedesubt, (pornind de la altar, împrejurul bisericii) o friză cu ilustrarea Patimilor (începând cu rugăciunea de pe Muntele Măslinilor, vinderea lui Iisus, pătrunderea ostașilor în grădina Ghetsemani, sărutul lui Iuda, lepădarea lui Petru, Iisus înaintea lui Ana și Caiafa, judecata lui Pilat, batjocorirea, Iuda care dă înapoi arginții, sinuciderea lui Iuda prin spânzurare, împărțirea veștmintelor, drumul spre Golgota, urcarea pe cruce, răstignirea, coborârea de pe cruce, tânguirea.

În naos, (pe peretele vestic, în dreapta intrării, de obicei) se află tabloul votiv. La Voroneț, tabloul votiv îl reprezintă pe Stefan cel Mare și familia sa de la acea dată: doamna Maria Voichița, Bogdan – moștenitorul tronului și o domniță (al cărui nume nu este inteligibil). Ștefan are înfățișarea asemănătoare miniaturii din Tetraevangheliarul de la Humor, dăruit acestei mănăstiri de către marele voievod, la 1473. Cu păr deschis la culoare, căzut pe spate în plete bogate, cu coroana cu fleuroni pe cap (a fel ca și doamna și domnița), ținând chivotul în mâini, închină – împreună Sfântul Mucenic Gheorghe, lăcașul, Mântuitorului Hristos, care este înfățișat pe un tron. Tabloul ne oferă informații despre felul cum arăta ctitoria în faza originară și despre bogăția și somptuozitatea veșmintelor princiare.

La Humor, tot pe zidul despărțitor dintre pronaos și naos, în partea de sud, există un tablou votiv care reprezintă familia domnitorului Petru Rareș, cu coroana cu fleuroni pe cap și doamna Elena, alături de unul dintre fii. Interesant este faptul că biserica este ctitoria boierului Teodor Bubuiog și a soției sale Anastasia, fiica logofătului Tăutu. Aceștia sunt reprezentați în gropniță, Teodor Bubuiog deasupra mormântului, pe peretele sudic, îngenuncheat în fața sfintei fecioare, oferind Mântuitului chivotul, iar soția sa, Anastasia, pe peretele nordic, îngenunchiată în fața Maicii Domnului. Faptul că familia domnitorului apare în locul în care, de regulă, erau reprezentați cei care înălțau locașul de cult, se explică prin dreptul absolut al suzeranului de stăpânitor al întregului pământ al țării. Se înțelege că această ctitorie boierească a fost înălțată doar cu acordul domnului și ulterior a fost înzestrată și de acesta.

Petru Rareș, doamna Elena și copii apar ca ziditori de biserică și la Râșca și Vatra Moldoviței. La Râșca, tabloul votiv de pe peretele nordic al pridvorului (pridvor deosebit de spațios adăugat de boierul Costea Băcioc), la îmbinarea cu zidul naosului, este de la începutul secolului al XIX-lea. Deoarece, în urma prefacerilor dintre anii 1823-1827, printre altele, a fost dărâmat zidul despărțitor dintre pronaos și naos, tabloul votiv cu familia domnului Petru Rareș a fost repictat (în anul 1827). Mai există portrete ale unor ctitori restauratori pe peretele exterior sudic al pridvorului, într-o stare precară.

Tabloul votiv de la Slatina este pe peretele vestic al pronaosului. Este o adevărată friză, datorită numărului mare de membri ai familiei: domnitorul Alexandru Lăpușneanu cu chivotul bisericii, fiul mai mare, Constantin, doamna Ruxanda, trei fete și alți trei feciori. Pictura fiind refăcută în 1822 de meșteri mai puțin pricepuți, înfățișarea originară a fost profund alterată.

Pictura din gropnița Moldoviței reprezintă mici scene din menolog și sfinții martiri. În partea dreaptă, spre est, este reprezentată o scenă cu Iisus Hristos flancat de Sfânta Fecioară și Ioan Botezătorul Mai sunt scene cu Iisus și Sfânta Fecioară, în partea de deasupra ușii spre naos, și adormirea Maicii Domnului. Scene ale calendarului (menologului), Fecioara cu Iisus și adormirea Maicii Domnului sunt reprezentate și în camera mormintelor de la Humor, alături de alți sfinți și tablourile votive ale boierului Toader și soției Anastasia. La Humor, în camera mormintelor, sunt pictate scene din viața Fecioarei Maria și chipuri de sfinți (sfânta Marina). Gropniță are și mănăstirea Slatina. În secolul al XX-lea, zidul dinspre naos a fost îndepărtat (aceasta, acum pare a fi parte a naosului). Pictura este realizată cu un desen stângaci și culori stridente de calitate inferioară.

Pronaosul are pictată pe boltă pe Sfânta Fecioară orantă, cu mâinile ce sugerează ruga și ocrotirea, având pe piept, în medalion, Pruncul Iisus. Este înconjurată de 16 îngeri și de 24 proroci mesianici. Mai sunt ilustrate cele șapte soboare ecumenice, calendarul ortodox, martiri și cuvioși.

În pridvor au fost zugrăvite chipuri de sfinți, într-o succesiune cronologică, ce ilustrează anul bisericesc cu sărbătorile religioase, scene din facerea lumii (la Moldovița și Humor).

Pictura exterioară. Pe stâlpii pridvorului de la mănăstirea Moldovița, spre vest, sunt 11 scene ce ilustrează „Contractul lui Adam”. Această scenă necanonică este redată la Voroneț prin 14 tablouri, pe peretele de nord. Tot în pictura exterioară, o altă temă, este „Vămile cerești”, credință derivată dintr-o legendă populară care le asociază călătoriei sufletului spre cer. Spațiul dintre pământ și cer – care este considerat ca un tărâm limită dintre iad și rai – este locuit de îngerii răzvrătiți, alungați de arhanghelul Gavril la porunca lui Dumnezeu. Aceștia își statornicesc vămile „punând un zăplaz de-a curmezișul drumului ca să oprească trecerea.” „Nu se știe câte vămi or fi până la cer unii zic că 7, alții că 12, dar cei mai mulți spun că 24 ba chiar că 99.” Dracul (îngerul căzut) – vameș, citește păcatele dintr-o carte neagră scrisă cu alb, iar îngerul însoțitor citește faptele bune de pe file albe scrise cu negru. Faptele bune și cele rele, sunt puse în balanță și astfel, sufletului îi este hotărâtă soarta. Subiectul este pictat pe peretele dinspre nord. Asemănarea, ca simbolistică, a făcut ca meșterii zugravi să o plaseze în apropierea peretelui nordic cu „Judecata de apoi” (Voroneț, Humor, Moldovița).

Tema „viața și martiriul Sf. Ioan cel Nou de la Suceava” este abordată la Voroneț. Louis Réau consemnează: „Dar un loc aparte trebuie rezervat unui sfânt local, numit Sfântul Ioan cel Nou pentru a-l distinge de Botezătorul și Evanghelistul, care a devenit în secolul al XV-lea protectorul Moldovei.”

Concluzii

1. Există teme specifice de decorare a diferitelor compartimente ale locașului de rugăciune, care susțin activitatea liturgică.

2. Altarul este decorat cu imagini ale Sfintei Fecioare, care simbolizează biserica. În naos sunt teme legate de viața, patimile și slăvirea domnului Iisus (marcate de cele 12 sărbători împărătești: șapte în cinstea Domnului Iisus și cinci în cinstea Maicii Sale, care amintesc cele mai importante momente ale trecerii lor pe pământ). Pronaosul și pridvorul sunt pictate cu icoana Sfintei Fecioare rugătoare și calendarul creștin.

3. Pictura exterioară, care înfățișează „Judecata de apoi”, „Arborele lui Ieseu”, „Imnul acatist” etc, înfășoară totul într-o baie de culori, atât de impresionantă, încât Louis Réau scrie: „În bisericile din Bucovina ridicate în prima jumătate a secolului al XVI-lea, pictura inundă fațadele ca un fluviu care își rupe zăgazurile.”

4. Repertoriul iconografic se caracterizează prin numărul mic de ilustrări ale unor evenimente luate din vechiul testament.

5. Subiectele pot fi grupate în categorii: teme euharistice, teme evanghelice, scene mariologice, teme hagiografice, teme escatologice și tablouri votive.

Temele euharistice sunt menite a înfățișa jertfa nesângeroasă, împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos (simbolizată prin Pruncul în potir și Mielul).

Temele evanghelice – axate, în special, pe cele 12 mari sărbători împărătești (Nașterea Maicii Domnului – 8 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci – 14 septembrie, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – 21 noiembrie, Nașterea Domnului – 25 decembrie, Botezul Domnului (Teofania) – 6 ianuarie, Întâmpinarea Domnului – 2 februarie, Intrarea Domnului în Ierusalim (Duminica Floriilor) – dată schimbătoare, Înălțarea Domnului (la patruzeci de zile după Paști), Pogorârea Duhului Sfânt (Cincizecimea) – la cincizeci de zile după Paști, Schimbarea la Față – 6 august și Adormirea Maicii Domnului – 15 august), dar și unele mai puțin apropiate actului liturgic. Arborele lui Ieseu evocă genealogia Domnului Iisus. Ca o curiozitate, în frescele bucovinene apar reprezentați și filozofi, scriitori păgâni alături de sibile („urmașe ale zeiței Hestia (Vesta) erau profetesele, numite (….) și filosofițe. Ele făceau parte din rândul taraboștilor și din chiar familia regală știutoare de carte” ) și care au profețit venirea Mântuitorului. Filozofii păgâni ai antichității reprezentați în fresce uimesc și ridică semne de întrebare pentru turistul mai puțin avizat. Pitagora (580-495 î. Hr.), Socrate (470 – 399 î. Hr.), Platon (427 – 347 î. Hr.), Aristotel (384 -322 î. Hr.) amintind doar patru dintre cei mai cunoscuți oameni ai anctichității au trăit cu aproape jumătate de mileniu înainte de nașterea Mântuitorului. Sunt, totuși, prezenți în iconografia creștină prin profețiile lor, privind nașterea lui Messia. La Moldovița, pe contrafortul din dreapta Arborelui lui Ieseu sunt pictați 10 scriitori antici. La Voroneț, portretele înțelepților, zugrăvite în anul 1547, pe când mitropolit al Moldovei era Grigore Roșca, sunt în număr de 12, dispuși în dreapta și stânga Arborelui lui Ieseu, pe două coloane, cu câte șase registre. Sunt imagini care stârnesc curiozitatea turiștilor, de aceea, fără a intra în amănunte de ordin lingvistic și de istorie.

În coloana din partea stângă, începând de sus, sunt reprezentați șase filozofi. Starea precară a picturii a făcut ca unora să nu le poată fi descifrat numele, sau să nu poată fi descifrat mesajul de pe filacterii. Începând din registrul superior al coloanei din stânga, este reprezentat elen(ul) Zmovagl (Sofocle) – al cărui filacteriu nu mai poate fi citit. Urmează, în registrul inferior, elen(ul) Umirr (Homer), apoi elen(ul) Pivogor (Pitagora),după care, în următoarele două registre, nu au putut fi descifrate numele, iar ultimul de jos se presupune a fi Porfirie. S-a ajuns la această concluzie deoarece a fost descifrată doar ultima parte a numelui (…rie) și s-a făcut o analogie cu reprezentarea de la Sucevița. În coloana din dreapta – mai bine păstrată – sunt reprezentați: elen(ul) Thghilid (Tucidide), elen(ul) Sokrat (Socrate), elen(ul) Pivogo(r) (Pitagora) și împărăteasa Sivila, elen(ul) Platon și țarul Aristotel (elen- la Moldovița).

Mai sunt ilustrate parabolele (parabola fiului risipitor, parabola semănătorului), miracolele (înmulțirea pâinilor, transformarea apei în vin la nunta din Cana, vindecarea orbilor, învierea fiicei lui Iair și învierea lui Lazăr, apariția Mântuitorului după moartea sa, Înălțarea, coborârea Sfântului Duh).

Scene mariologice (cultul marial – adus Sfintei Fecioare Maria, numit și hiperdulie; cultul marial, în creștinism este exprimat în forme multiple și variate: slujbe bisericești (rugăciuni, imnuri, acatiste, paraclise, cântări), sărbători închinate Sfintei Fecioare Maria, hramuri de biserici, onomastică, iconografie etc. Icoana Maicii Domnului este prezentă, sub diferite modalități de reprezentare, în diferite spații, ocupând un loc deosebit în decorarea bisericilor: Adormirea Maicii Domnului, Imnul Acatist (Încoronarea).

Teme hagiografice. Este cunoscut faptul că, în credința creștin-ortodoxă, rugătorii invocă ajutorul Maicii Domnului, ca aceasta, să invoce, pe Fiul. Rugăciunea acesteia, ca fiind cea care i-a dat viață, este mai bine primită. Aceeași intermediere așteaptă credincioșii și din partea sfinților, care, prin viața și sfârșitul martiric, apostolat și virtuțile înalte dobândite sunt mai aproape de Dumnezeu. De aceea, în majoritate acatistelor unor sfinți se arată această „ierarhizare” a treptelor la care credinciosul apelează, prin rugăciune, ca de exemplu: „Că unde vom năzui afară de tine să ne liniștim după noianul păcatelor noastre, decât după Mântuitorul și Preacurata lui Maică, la tine cel ce ai pătimit cu dragoste pentru Hristos și pentru a noastră mântuire”.

Astfel, pe pereții bisericilor și în icoanele catapetesmei sunt reprezentați numeroși sfinți, venerați pentru viața exemplară pe care au dus-o în dragoste de Hristos și pentru minunile pe care le-au săvârșit, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Sfântul Nicolae, episcop al Mirei (i-au fost închinate 14 biserici din zona studiată), a făcut minuni, ocrotindu-i pe cei nevoiași și pe cei năpăstuiți pe nedrept, fiind un exemplu de milă și bunătate.

Sfinții militari Gheorghe, Dumitru și Mercurie, înfățișați, în general, călare, apar la Moldovița pe stâlpii pridvorului, spre sud.

Sfântul Ioan Scărarul, sihastrul din Sinai, este autorul unei cărți „Scara dumnezeiescului urcuș”, un tratat despre modul cum trebuie trăită viața, ca să-i fie „plăcută lui Dumnezeu”, ca un îndrumar într-o viață închinată Domnului. Această „scară” a lepădării de păcate este structurată în 30 de „trepte” și se adresează cu predilecție monahilor care o citesc în postul mare. A fost scrisă spre mijlocul secolului al șaptelea. Chiar dacă la noi prima traducere a fost făcut în 1618 de către mitropolitul Varlaam al Moldovei, ea era binecunoscută mediului monahal cu mult timp înainte, dovadă reprezentarea ei picturală în preajma „Judecății de apoi” datorită asemănării de conținut al mesajului.

Sfântul Roman Melodul, de origine greacă, născut în Siria, a fost un prolific autor de imnuri. Fiind considerat patronul cântăreților bisericești, își are locul său de cinste în pictura parietală.

Sfinții Împărați Constantin și Elena (mama sa) sunt înfățișați, de fiecare dată, de o parte și de alta a Sfintei Cruci.

Cei Trei Ierarhi – Vasile Grigore și Ioan, cele șapte sinoade ecumenice se numără printre temele cu conținut hagiografic.

O mențiune aparte trebuie făcută Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava (pe care Louis Réau îl consideră un „sfânt local”). S-a născut în jurul anului 1300 în Trapezunț și a fost martirizat la Cetatea Albă. Moaștele sale au fost aduse în timpul lui Alexandru cel Bun, în 1402, cu mare alai și depuse în biserica mitropolitană Mirăuți, unde au stat până în 1589. Apoi au fost mutate în biserica Sfântul Gheorghe, ctitorie a lui Bogdan al III-lea (cel Chior) și Ștefăniță. Aducerea moaștelor a fost urmarea răspândirii veștilor despre minunile săvârșite de acestea. Sfântul a devenit ocrotitorul Moldovei. Douăsprezece scene cu mucenicia sfântului și aducerea moaștelor sunt reprezentate cu migală, sugerând un dramatism exploziv, pe peretele nordic al bisericii de la Voroneț. La Moldovița, deoarece meșterii zugravi, pentru reprezentarea acestor scene nu au avut nici un precedent, este posibil ca la baza reprezentărilor să fi stat textul despre viața sfântului, scris în limba slavonă, de către Grigore Țamblac, cel care a fost în fruntea procesiunii de aducere a moaștelor (și care un timp a slujit la catedrala mitropolitană) (Foto nr. 39). Acesta este considerat primul text original produs în Moldova.

Asediul Constantinopolului. Propriu-zis, reprezentarea acestui moment istoric ar trebui să ilustreze evenimentele de la 626 și nu cel de la 1453.

Textul Imnului Acatist, prin Proimion , consideră unii cercetători că nu conține suficientă informație, pentru a justifica mulțimea amănuntelor reprezentate în fresca ce are drept conținut nararea evenimentului istoric de la 626 d. Hr. C. I. Ciobanu demonstrează că, de fapt, inițiatorii programului iconografic au cunoscut și alte surse literare, și anume „Omilia din secolul al IX-lea cu titlul «Hymnus Acathistus de obsidione Constantinopolisti»”, și povestirea lui Nestor Iskander „Despre luarea preaslăvitei cetăți a Țarigradului.” Dacă textul triodului aducea date despre asediile suportate de orașul Constantinopol, între secolele VII-IX, povestirea relata ultimul asediu, cel din 1453.

În 626, Constantinopolul a fost asediat de către perși și avari. Superioritatea numerică a acestora a fost contracarată de dotarea superioară, organizarea, de pregătirea militară mai bună a asediaților și, se pare, credința puternică în ajutorul lui Dumnezeu. Așa se explică faptul că numai 12000 de asediați au făcut față unei armate de peste 80000 de asediatori. Un element deloc de neglijat a fost și implicarea patriarhului de Constantinopol, Serghie I (Sergius I) , care a mobilizat și organizat populația din preajma capitalei în această luptă, care era privită mai întâi ca o luptă împotriva păgânilor. După ce flota atacatorilor a fost înfrântă, în două bătălii pe mare atât de sângeroase încât Giorgios Pisides, martor ocular, spune că marea era adevărată Mare Roșie, asediatorii s-au demoralizat. În plus, au fost puternic impresionați de credința profundă a greco-romanilor și au fost convinși că Dumnezeu și Maica Domnului au fost cei care i-au învins. Evenimentele s-au precipitat: victoria pe mare a fost obținută și cu ajutorul divinității – o furtună puternică a răscolit marea și a scufundat unele corăbii ale atacatorilor, iar trăsnetele au incendiat altele; asediații se rugau intens, în procesiune, în jurul orașului pe deasupra zidurilor, cu icoana Maicii Domnului (de la biserica Vlaherne), în fruntea alaiului, la vederea căreia barbarii întorceau capul în altă parte – spune același cronicar. Nemaifiind amenințați dinspre mare, greco-romanii își concentrează forțele și alungă pe atacatori. Toată lumea – asediatori și asediați – au considerat evenimentul o minune a Maicii Domnului. În noaptea următoare victoriei, într-o zi de vineri, învingătorii s-au adunat la biserica Vlaherne și au adus mulțumiri Maicii Domnului, cântând pentru prima dată Imnul Acatist. De atunci, timp de 800 de ani, în noaptea de vineri, s-au făcut rugăciuni în cinstea Maicii Domnului, drept mulțumire. Se spune că în tot acest timp, 800 de ani, în acea biserică, săptămânal, s-a petrecut o minune: icoana, care era acoperită cu o perdea, se dezvelea singură în timpul de vineri noaptea și, tot singură, se acoperea după slujba de duminică. Acestea au fost faptele care s-au petrecut în secolul al VII-lea.

Există păreri conform cărora Imnul Acatist a fost alcătuit de Roman Melodul, cu mult înainte de aceste evenimente, „ca un cântec pur liturgic în cinstea Bunei Vestiri”. Patriarhul Seghie I (610-638) a considerat oportun, în acele momente, să rededice acest cântec drept Imn de recunoștință Maicii Domnului pentru apărarea Constantinopolului, versurile Icosului al XII-lea sugerând situația de atunci. Este vorba de patru stihuri din acest Icos: „Bucură-te, stâlpul Bisericii cel neclintit; Bucură-te, zidul împărăției cel nebiruit; Bucură-te, prin care se ridică biruințele; Bucură-te prin care se surpă vrăjmașii;”: După aceste evenimente a fost adăugată și strofa de început (Proimionul). De aceea, la Humor, imediat după scenele Imnului Acatist este reprezentat Asediul Constantinopolului. Subiectul este tratat în trei scene. Scena principală este dispusă în mijloc și este mai amplă: cetatea, cu ziduri crenelate și turnuri, procesiunea cu icoana Maicii Domnului, în dreapta o biserică moldovenească din momentul pictării. Pe mare, corăbiile dușmane sunt scufundate de talazurile furtunii și ploaia de foc trimisă de Maica Domnului. Datorită degradării, scena este mai greu inteligibilă. Mult mai bine s-a păstrat la Vatra Moldoviței (Foto nr. 40) unde, dispunerea în spațiu a personajelor este mult mai complexă. În procesiunea cu icoana Maicii Domnului și icoana Mântuitorului pe zidurile de apărare, pot fi distinși participanții: împărăteasa, curteni, ierarhi bisericești. Pe metereze și turnuri se află tunari dar și arcași; în incinta orașului sunt redate siluete de biserici cu alură moldovenească; împrejurul cetății, marea este învolburată iar pe ziduri și turnuri flutură stindarde iar într-unul se află un personaj care înalță o cruce. În preajma cetății, la poalele unei înălțimi, sunt tunurile asediatorilor, iar pe o vale, călăreți înarmați cu lăncii.

La biserica din Arbore, (hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”), ctitorită în 1502 de hatmanul Luca Arbore, este păstrat adevărul istoric și chiar consemnat acest lucru. În schimb la Moldovița și Humor acesta este neglijat în folosul unui mesaj: prin credință, lupta antiotomană va fi încununată de succes. Schimbarea se datorează inițiatorului acestui program iconografic, Petru Rareș, demn urmaș al tatălui său, Ștefan cel Mare și Sfânt, luptător pentru eliberarea de sub suzeranitatea turcilor.

Louis Réau sesizează inadvertența reprezentării dar nu și-o explică: „O particularitate curioasă a artei române este reprezentarea anacronică a Asediului Constantinopolului, care nu mai este cel din secolul al VII-lea comemorat prin acțiunea de mulțumire a Imnului Acatist, ci cel, mult mai recent, de la 1453, care a adus lovitura de grație Imperiului bizantin”. De aceea el și-a exprimat uimirea considerând un mod curios de a celebra protecția Sfintei Fecioare.

Și Paul Henry se arată uimit de modul de reprezentare a acestui eveniment istoric: „De care asediu este vorba? Pentru zugravi, fără nici o îndoială este cel din 1453: tunul, uniformele turcești ale ienicerilor și călăreții sunt indicii suficiente. Dar care este interesul de a reprezenta amintirea celei mai mari înfrângeri a creștinătății?.” P. Henry, în continuare, documentat, explică pictura prin idealul de neatârnare al lui Petru Rareș.

Acatistul Maicii Domnului este o temă iconografică a cărei reprezentare este „pitorească” după cum apreciază L. Réau. Avea menirea de „a ține trează împotrivirea față de turci”, „o adaptare a întregului Imn realității din Țara Moldovei, transformându-l într-o invocație cu un caracter demonstrativ-național.” Mesajul transmis era de chemare la luptă și invocarea divinității.

Judecata de apoi este o altă temă, de importanță deosebită, în economia programului iconografic. Amplasarea acestei reprezentări este pe fațada vestică a lăcașurilor. L. Réau explică acest lucru printr-un mesaj simbolic. „În simbolistica creștină a punctelor cardinale, Occidentul este legat, printr-un nefericit calambur, la cuvântul latinesc occidere (a ucide), și considerat, deoarece este locul unde apune soarele, ca împărăția morții și a întunericului, prin opoziție cu Orientul, simbolul luminii etern renăscătoare.” Fiind una din temele prezente la multe mănăstiri din Bucovina (care s-a păstrat diferit, din cauza, în mare măsură, a condițiilor de mediu), insistăm într-o prezentare detaliată. Acest lucru este determinat de valoarea artistică și complexitatea reprezentărilor într-o logică urmărită amănunțit de orice vizitator, indiferent de gradul pregătirii sale, interes și timpul alocat.

La Humor, pe latura de vest, se află un pridvor deschis, cu patru arcade mari, care fragmentează și restrâng spațiul, pictorul fiind obligat la o aglomerare de elemente pe spații limitate, ceea ce conduce la fragmentarea reprezentării și restrângerea „narațiunii” prin eliminarea unor episoade. Elementul care captează atenția este, însă, scaunul judecății, cu poziție centrală.

La Vatra Moldoviței arhitectura pridvorului deschis doar spre vest prin cele trei arcade (la care se adaugă intrarea, sub arcada din mijloc) face ca pictura să beneficieze de un spațiu generos. Totuși, și în acest caz, au fost eliminate unele reprezentări (Moartea dreptului, Moartea păcătosului), iar amplasarea nu este elocventă. Ca element distinctiv fată de alte fresce cu același subiect este plasarea, între păcătoși, a unui grup de catolici (pe zid se menționează acest lucru).

La Mănăstirea Voroneț există reprezentarea cea mai valoroasă, prin toate componentele – grandoare, distincție a secvențelor reprezentate, redarea cu multă acuratețe a personajelor, îmbinarea culorilor, cea mai însemnată includere în elementele stilistice a unora care au legătură cu alte spații geografice, dar, mai ales din Moldova și mai ales gradul de conservare, deși acest lăcaș a avut cel mai mult de suportat degradările din perioada ocupației austriece. Voronețul constituie cap de solicitare în orice vizită și, prin tot ceea ce reprezintă pentru această regiune, compararea valorică cu Capela Sixtină, susținută de numeroși specialiști în domeniu, este îndreptățită.

Tema este dezvoltată pe peretele vestic, care a oferit o protecție mai mare, în raport cu atacul factorilor naturali. Totodată, spațiul oferit de peretele vestic al bisericii Sfântul Gheorghe de la Voroneț, lipsit de orice străpungere și cu o suprafață suplimentară dată de contraforții oblici (creează impresie de triptic) au constituit baza de înfăptuire a unei compoziții cu mesaje fluente și bine structurate. Realizarea este monumentală, atât prin înțelesul propriu al cuvântului (legat de înfrumusețarea unui monument arhitectonic) cât și prin calitățile de excepție: măreție, mod sintetic de redare, „concizia și pregnanța formei și folosind adeseori elemente și procedee ale compoziției decorative (ritmicitatea, înscrierea în armoniile geometrice ale naturii, stilizarea etc.)”

Reprezentativitatea acesteia cere o analiză amănunțită a realizării de excepție a zugravului Marcu. Analiza va fi făcută, pe registre, începând din partea superioară.

În registrul de sus sunt reprezentați la extremități doi Arhangheli și mai mulți îngeri care înfășoară „vălul vremii”, simbolizând sfârșitul lumii și judecata cea din urmă; vălul este sub forma cerului înstelat, cu cele douăsprezece semne zodiacale, având în centru Soarele și Luna (cu chip antropomorfizat), doi îngeri deschid un triptic unde se vede chipul lui Dumnezeu Tatăl (Foto. 41 ).

Următorul registru, prezintă mărirea lui Iisus și intermedierea rugăciunilor noastre de către Fecioara Maria și Sf. Ioan Botezătorul („Deisis”). Iisus este reprezentat pe un disc de raze, cu cete de îngeri pe fundal, având în dreapta și stânga pe Sf. Fecioară și Sf. Ioan Botezătorul (Foto. 42). De o parte și de alta, sunt câte șase apostoli, așezați pe lavițe țărănești. Petru Comarnescu (1961) consideră că pictorul s-a străduit să redea aspectul de mozaic, folosind roiuri de puncte multicolore. Model de inspirație au fost mozaicurile bisericii Chora. În spatele apostolilor sunt o mulțime de sfinți, cu capetele încoronate de nimburi. Flacăra focului Gheenei (iadului), o uriașă pâlnie roșie, are o dispunere oblică, cu vârful la picioarele Mântuitorului, lărgindu-se, treptat, spre dreapta-jos.

Registrul al treilea reprezintă un tron gol, înconjurat de uneltele patimilor lui Hristos. Pe acest tron se va așeza Mântuitorul, ca judecător al lumii. Scena este cunoscută sub denumirea de Etimasia adică pregătirea pentru momentul în care Domnul „(…) va judeca lumea; cu dreptate va judeca popoarele.” Pe fiecare parte a scaunului sunt dispuși Adam și Eva, „el bătrân cu aer de ascet, ea mai tânără și nu lipsită de grație”; se roagă pentru urmași (Foto nr. 43). În stânga scenei sunt grupuri de proroci, ierarhi, mucenici, cuvioși „îndrumați spre scaunul de judecată de către apostolul Pavel”. În dreapta sunt cetele necredincioșilor, iar Moise (reprezentat imediat după Eva), le arată înfricoșătoarea judecată. Tehnicile folosite în pictarea lui Moise dau perspectivă imaginii, făcând-o aproape tridimensională. Necredincioșii, au chipurile individualizate prin trasarea de tușe amănunțite pentru reprezentarea fețelor – care sunt în general întunecate, umbrite -, dând expresii care trădează o spaimă viscerală, deznădejdea și căința. Individualizarea este și etnică și rezultă din veșmintele personajelor (turbane, coifuri, pălării). Modul în care sunt pictați necredincioșii trădează starea de spirit a pictorului față de aceștia.

Registrul al patrulea. Mâna cerească apare de sub tronul pregătirii, ținând balanța cu care se cântăresc păcatele. În partea stângă a privitorului, sunt îngerii, pe fond albastru iar în dreapta, diavolii, pe fond verde închis (verde-venin). La judecată, diavolii aruncă pe balanță suluri în care sunt înscrise păcatele, pentru a dobândi sufletul celui judecat.

În partea opusă, îngerii contrabalansează cu faptele bune. Cum întotdeauna diavolul a fost ridiculizat în povestirile populare, și aici, pictorul nu-și pierde umorul, cu toate că este o situație limită (judecarea pe vecie a unui suflet); îi înfățișează agățați de talerul balanței pentru a o înclina în favoarea lor, în poziții hilare. Mai jos, un grup de suflete s-ar părea că nu au trecut „examenul” judecății. Cu figuri desfigurate de spaimă, se îndreaptă spre râul de foc (Foto nr. 44). Cuprinși de flăcările ce ies prin gura unui balaur, sufletele se pierd, spre chinul veșnic (abia mai sunt schițate cu un desen palid). În registrele trei și patru, spre peretele sudic, sunt scene ale învierii celor morți pe uscat și pe mare. Trâmbițele Arhanghelilor, care anunță momentul învierii, sunt buciume moldovenești. Din gurile unor jivine, reale sau imaginare, ies părți de corp omenesc, pentru reîntregirea trupului în acest moment. (Foto 45 ).

În registrul al cincilea, în stânga, este reprezentat raiul (Foto nr. 46). Scena este despărțită în două de ușile raiului. În dreapta privitorului sunt cei drepți, sfinții, în număr foarte mare, reprezentați în fața unui zid curbat, care separă și individualizează scena, față de mesajul restului reprezentării. Dispunerea în mai multe planuri a personajelor, dă profunzime tabloului. Scena este plină de dinamism. În stânga, sunt personaje puține: Fecioara Maria și cei trei patriarhi (Avraam Isaac și Iacob). În fundal, sunt elemente de decor puține și simple. Față de aglomerarea personajelor din celelalte scene, care sugerează agitație, tensiune, aceasta din urmă este aerisită, liniștitoare, o atmosferă de pace.

Anumite similitudini îl determină pe N. Iorga să considere că, pictura celor trei monumente principale din arealul studiat (Voroneț, Humor și Vatra Moldoviței), a fost opera acelorași meșteri zugravi. Vorbind despre Vatra Moldoviței spune: „Dar minune e aici ca și la Voroneț și, în parte, la Humor, zugrăveala, despre care se spune anume că a fost făcută în anul 1536 (…). Ea seamănă așa de bine cu aceia de la celelalte două biserici pomenite încât trebuie să se creadă că a fost făcută de aceeași meșteri în tustrelele locașurile.” Aceeași părere are și V. Grecu despre Moldovița, Humor și Baia. Acest lucru este admis de către P. Henry ca o posibilitate dar nu ca o certitudine.

Concluzie. Prin datele de realizare a picturilor exterioare se poate deduce că în Bucovina, pe lângă curtea domnească, existau meșteri iconari care au realizat, cu mijloacele și materialele de atunci, opere ce au supraviețuit și cu care ne mândrim. A fost o școală mușatină de artă bisericească ce s-a impus prin pictură iconografică până la începutul secolului al XVII-lea.

Întrucât aceste mănăstiri au fost pictate într-o tehnică specială („fresco”, având izvoare încă din antichitate dar cu dezvoltare largă în Evul Mediu) care nu este deloc la îndemâna oricărui pictor iconar – cerând cunoștințe bogate de amestec compozițional de materiale, aplicare rapidă și o anumită cunoaștere a substanțelor chimice (coloranți) pentru înfăptuirea unei coeziuni seculare -, suntem convinși că, prin cunoașterea acestora, se va adânci interesul în urmărirea atentă a acestor creații, va spori prestigiul lor în creația artistică din Evul Mediu românesc (alături de tehnica în mozaic a vestului) și locul distinct, paralel cu cele din alte părți ale lumii.

7.1.4.2. Culorile frescelor – „brand ” turistic

Rolul picturii în credința creștină, în general, dar mai ales pentru creștinismul românesc a fost hotărâtor în jalonarea unor repere biblice, în inima privitorului credincios: „Pictura are scopul de a scoate sinteza adevărului de religie creștină în culori, pentru că, marii noștri iconografi spun, că pictura este o evanghelie în culori.”

Tehnica picturii în frescă este o tehnică deosebită, care necesită cunoștințe diverse, o perioadă mare de pregătire a materialelor înainte de folosire, o idee foarte clară asupra elementelor ce vor fi reprezentate, îndemânare și rapiditate în execuție, deoarece această modalitate de pictură nu dă posibilitatea unor experimentări, reveniri sau retușări.

Denumirea de „frescă” este de origine italiană, „fresco” însemnând „proaspăt”, ceea ce presupune aplicarea culorilor pe pereții cu tencuială proaspătă. În felul acesta, culoarea pătrunde în compoziția tencuielii și astfel are o viață îndelungată. Chiar dacă denumirea este de origine italiană, fresca nu este o invenție a lor. Pictura în frescă se găsește atât în mormintele egiptene cât și în monumente ale Romei și Greciei antice. Este posibil ca fresca să fie o invenție a egiptenilor, deoarece „esențialul pentru pictorii egipteni era pictura ca pictura să dureze secole de-a rândul, chiar milenii, fără să se altereze, să fie, cum se exprima Thucydide (… ) «o achiziție pentru vecie»”

Fresca Egiptului antic nu a cunoscut perspectiva. Diferențele de dimensiune între personaje nu aveau decât menirea ilustrării unei „perspective ierarhice”, adică o diferențiere în funcție de rangul social (personajele mai însemnate erau înfățișate mai mari). Nici în Grecia, pictura nu a descoperit deformarea perspectivică. Aceasta a apărut în Evul Mediu, mai întâi în frescele realizate de Panselinos în mănăstirile ortodoxe din Bizanț.

Tehnica picturii în frescă – un element definitoriu în arta moldovenească din sec. al XVI-lea – al XVII-lea

Pregătirea peretelui destinat picturii în tehnica „fresco”, presupune aplicarea, peste piatră sau cărămidă, a unui prim strat de tencuială cât mai plan posibil, un amestec de var, nisip și apă. Varul stins, folosit în toate etapele de lucru, este preferabil să aibă o vechime de peste cinci ani, evitându-se astfel să facă ulterior reacție și să „împuște”. Peste acest prim strat se aplică o nouă tencuială, o compoziție alcătuită din var, nisip fin, apă și fibre vegetale tăiate scurt (pentru degresare și preîntâmpinarea apariției fisurilor). Se aplică în două straturi, denumite „fresca neagră” și „fresca albă”. Ultimul strat va fi suportul picturii propriu-zise. Pe acest strat încă umed, vor fi aplicate culorile și astfel tencuiala va încorpora pigmenții. Pe parcursul etapelor de lucru au loc o serie de reacții chimice. Piatra de var (carbonatul de calciu), prin ardere, se transformă în oxid de calciu: CaCO3=CaO+H2O. În etapa următoare se obține varul pastă, prin stingerea varului bulgări: CaO+H2O=Ca(OH)2 (hidroxidul de calciu); hidroxidul de calciu eliberează apa și, în combinație cu bioxidul de carbon din atmosferă, recristalizează, formându-se carbonatul de calciu. Astfel, în final, pigmentul este acoperit cu o peliculă de carbonat de calciu care îi asigură rezistența în timp și îi dă culorii o strălucire aparte.

Pregătirea materialelor trebuincioase se face cu minuțiozitate, înainte de a aplica ultimul strat al suportului picturii, deoarece pictura trebuie aplicată în cel mult cinci ore de la aplicarea tencuielii. De aceea, cu o zi înainte, se pregătește apa de var și pigmenții sunt fărâmițați. Pentru culori au fost folosiți pigmenții naturali, care acoperă o gamă vastă de culori și nuanțe: roșu, galben, verde, albastru, violet, alb. Pentru verde a fost folosit malachitul, un carbonat anhidru de cupru (Cu2CO3(OH)2 care cristalizează în sistem monoclinic și are luciu adamantin. Se formează în urma procesului de alterare a zăcămintelor de cupru.

În Evul Mediu, culoarea verde simboliza maleficul, fiind puțin agreată, mai ales verdele oliv (verdele-venin). De aceea, această culoare o întâlnim în scena „Judecății de apoi”, ca fundal al reprezentării diavolilor.

Culoarea roșie era obținută din diferiți oxizi ai fierului iar albul din var pur. Pentru obținerea unui alb strălucitor s-a descoperit că se folosea brânza de vaci, obținută din lapte smântânit (degresat) amestecat cu var. Din acest amestec – două părți brânză, o parte lapte de var – rezultă cazeinatul de calciu, care era folosit în pictarea frescelor, rezultând un alb luminos, strălucitor.

În frescele mănăstirilor bucovinene, dintre culorile folosite, de un interes deosebit, s-a bucurat culoarea albastră, folosită la Voroneț. Despre caracteristicile culorii albastre, ca rezultat al combinării extremelor, deci cu atât mai spectaculoasă, Leonardo da Vinci a concluzionat: „Albastrul și verdele nu sunt culori în sine, culori simple deoarece albastrul este compus din lumină și întuneric (tenebre) adică dintr-un negru foarte perfect (tres-parfait) și dintr-un alb foarte pur”. Puritatea ei, strălucirea deosebită care a dăinuit în timp, i-au adus faima. Dar poate că atuul cel mai mare al faimei sale este că se consideră o taină, un secret pierdut pentru totdeauna. Acest „secret de nedezlegat” îi mărește atractivitatea, știut fiind faptul că turiștii sunt atrași de mister. Și totuși, specialiștii au arătat că această culoare albastră a fost realizată folosind un pigment numit azurit (un carbonat bazic de cupru) , aplicat pe un fond negru, obținut din praf de cărbune. Praful de cărbune are un dublu rol: izolarea azuritului de incisivitatea varului și pentru intensificarea culorii. Și totuși, secretul ar putea consta în modalitatea de aplicare, astăzi uitată și posibil, alte ingrediente care, în timp, au devenit nedetectabile. Acest mister face ca turistului, după un circuit al mănăstirilor , să-i rămână în memorie „albastrul de Voroneț al cărui secret s-a pierdut”. Mergând pe urmele efectelor „misteriosului albastru de Voroneț”, Bogdan Bratu consemnează părerea italienilor, specialiști în restaurări, difuzată într-un ziar de prestigiu din Italia (Corriere della Sera), unde se afirmă imposibilitatea reproducerii acestei culori, cu toate performanțele științei moderne. Finalul articolului este ca o invitație la împărtășirea cu această frumusețe generatoare de uimire: „La marginea Europei este deci o mănăstire construită pentru a păstra și aminti reflexele cerului. A o vizita e ca și cum ai intra în albastru, pentru că retina nu-l va uita niciodată. A trece pragul Voronețului e ca și cum ai trece împreună cu Alice în Țara Minunilor, de cealaltă parte a oglinzii, cu ajutorul icoanelor.”

În general, mănăstirile bucovinene cu pictură exterioară au câte o culoare predominantă: verde de Sucevița, galben de Moldovița, roșu de Humor și după cum am văzut, ca o încununare a tuturor, albastru de Voroneț. Autorii lucrării monografice referitoare la comuna Râșca, consideră demnă de a întregi lista, culoarea „ocru de Râșca”: „Dincolo de duhul patriarhal și autentic monahal pe care îl respiră întreaga incintă, o caracteristică cromatică a picturii de la Râșca este nuanța unică de ocru. Așa cum o lume întreagă știe de ,,«albastru de Voroneț» sau de «verde de Sucevița» la fel de bine se poate vorbi de ocru de Râșca”

Repetarea, cu obstinație, a acestei liste, va face din culori – albastru de Voroneț deja este – un adevărat brand turistic.