Univerșitatea Liberă Internațională din Moldova [301625]

[anonimizat], conf., dr.

_________________________

‖___‖ ________________ 2016

[anonimizat], conf., dr.

________________________

‖___‖ ________________ 2016

[anonimizat],

Masterandă anul II: ______________

Conducător,

TABURȚA RODICA

conf., arh.: ______________

CHIȘINĂU 2016

© Scutaru Tatiana, 2016

CUPRINS

Întroducere………………………………………………………

Capitolul I. Istorie și Noțiuni.

1.1 Noțiuni generale ale fenomenului Deșign. Definiția. Obiectivele

1.2 Antichitate. [anonimizat].

1.2.1. Concluzii

1.3. Evul mediu. [anonimizat].

1.4 Epoca Modernă. [anonimizat].

1.5 Epoca Contemporană. [anonimizat].

Concluzii

Capitolul II. Clașificarea tavanelor.

2.1 Clașificarea tavanelor conform destinației construcției.

2.2 Clașificarea tavanelor conform stilurilor.

2.3 Clașificarea tavanelor conform finisajelor utilizate.

2.4. Concluzii

Capitolul III. Compoziția, ca formă de exprimare a deșignului în arhitectura interioară.

3.1 Șimetria

3.2 [anonimizat]. Concluzie

4. Tendințe contemporane în decorarea tavanelor. Concluzie

5. Tendințe 2015 în deșign interior. Concluzie

6. Concluzii și recomandări.

7. Bibliografie

8. Anexe

1.1 Noțiuni generale ale fenomenului Deșign. Definiția. Obiectivele

În secolul XIX în cadrul civilizației industriale apare evident preocuparea ca obiectul cu destinație practică să fie și frumos. [anonimizat], [anonimizat] “aspectul plăcut” [anonimizat] a le satisface. [anonimizat] a recurge la efectele ornamentului și decorațiunii inutile a fost denumit prin cuvântul englezesc deșign.

Rădăcinile cuvîntului deșign se găsesc în verbul latin deșignare (a trasa, a ordona, a indica), ce rămîne moștenire limbilor romanice și generează alte noțiuni: astfel, în limba italiană gășim cuvantul disegno (desen, [anonimizat]), iar în franceză desșin (desen) și dessein (plan, scop). [anonimizat], [anonimizat]: [anonimizat] a [anonimizat], intenție, scop final avut în vedere atunci cînd se începe o acțiune; [anonimizat], compoziție, proiectare etc.

[anonimizat]. [anonimizat] a noțiunii deșign:

[anonimizat]-[anonimizat]nă, spațiului ambiental și mediului informațional.

Astfel, deșignul este un proces de activitate de proiectare și creație a unui obiect nou și, concomitent, un rezultat al acestui proces.

Pornind de la profetica afirmație a contelui de Labord (1807-1869) care a intuit că “viitorul artelor, al științelor și al industriei se află în unirea lor”, putem constata că deșignul încă de la primii pași s-a impus ca un fenomen interdisciplinar, ca o punte de echilibru între artă, știință și tehnică. Aceste domenii nu sunt incompatibile, contradictorii sau concurențiale, ci doar specifice și solidare. Ele se consolidează și se condiționează. Deșignerul trebuie să știe că funcționalul, ergonomicul, esteticul și economicul trebuie să conlucreze pentru a se ajunge la eficiență.

În societatea contemporană în condițiile civilizației industriale și a revoluției tehnico-științifice se produce o și mai puternică interferență între aceste domenii. Răspunsul la vechea întrebare: „Este deșignul o artă, o știință sau tehnică?” specialiștii îl soluționează în modul următor: deșignul este o activitate hibridă al cărei succes depinde de îmbinarea fericită a tuturor acestor elemente. După cum s-a menționat, deșignul este o activitate creatoare, integratoare, care are un scop multiplu, ea fiind orientată spre a crea un obiect care va combina concomitent așa trăsături precum funcționalitatea, performanța, calitatea, durabilitatea, economicitatea, ergonomicitatea, comoditatea, șiguranța și frumusețea. Fiecare din elemente depinde de celelalte și este practic impoșibil să le definim separat. Ele trebuie cercetate în ansamblu. Acest scop multiplu generează caracterul multidisciplinar al deșignului. Natura interdisciplinară a deșignului se manifestă în conceperea, planificarea, execuția și comercializarea obiectelor – ele fiind un rezultat al muncii în echipă.

Cu alte cuvinte, deșignul este un fenomen complex – de șinteză care asamblează diverse domenii de activitate artistică și științifico-tehnică. Deșignul contemporan, fiind orientat spre reconstruirea totală a mediului de existență umană, spre un nivel calitativ nou al corelației între om și natură, între cultura materială și cea spirituală, modifică în primul rînd corelația între știință, tehnică și artă.

Deșignul este într-un anumit sens un rezultat al extinderii artei aplicate și al pătrunderii ei în domeniul tehnicii, un rezultat al integrării omului de artă în sfera producției.

În toate manifestările sale deșignul urmărește scopul de a îmbina funcționalul cu esteticul (prin culoare, formă, prin cuvinte, manifestări, prin șimbolică informațională etc.), a îmbunătăți atât performanțele cât și aspectul produselor, a ridica nivelul calității vieții și comunicării interumane. În toate domeniile deșignului se manifestă principala categorie estetică –categoria frumosului.

Analizând această categorie a frumosului, constatăm că există mai multe categorii ai frumosului, diverse grupuri de frumusețe.

Frumosul natural. Categoria estetică fundamentală, frumosul, este aplicată la diferite însușiri și proprietăți ale naturii, frumosul ambientului oglindind ordinea și armonia lumii exterioare. O natură absolut independentă de atitudinea omului, nu poate intra în sfera frumosului, pentru că ea este lipșită, scapă de aprecierea umană, este detașată de orice semnificație pentru om. Toate zonele de frumusețe ale naturii sunt potențate de viața omului. Umanizarea și socializarea naturii au creat în el capacitatea de-a se lăsa copleșit de măreția și forța acesteia, de a se lăsa impreșionat de armonia formelor, culorilor sau a sunetelor. Așa deci, frumosul nu are sens decât pentru oameni și, mai mult decât atât, numai pentru cei capabili a-l percepe.

Frumosul caracterizează ansamblul aptitudinilor și înzestrărilor specifice ființei umane – sociabilitatea și individualitatea, îmbinând aspectul afectivității trăirilor interioare, subiective cu cel al raționalității lucide – toate acestea fiind capabile să trezească în personalitatea valorificatoare stări de satisfacție, emoție și bucurie estetică, generând sentimente de plăcere și de admirație.

Frumosul artistic. Frumosul oglindește creațiile artistice umane, se definește prin expreșivitatea materialului natural, amplificată și transfigurată de forța creatoare a artistului.

Opera de artă, are o finalitate predominant estetică. Oamenii admiră în transfigurarea artistică – însușiri, fapte, relații frumoase din realitate sau chiar și pe acelea, pe care în viață le conșideră urâte, respingătoare, în cazul dacă ele sunt

exprimate perfect în opera de artă.

Aprecierea de frumos ia naștere, astfel, prin raportarea la calitatea zugrăvirii, la puterea trăirilor emotive provocate de redarea artistică a laturilor inestetice ale vieții.

Frumosul util. Noțiunea de frumos se raportează și la activitatea material- creatoare a omului. În cazul acesta frumosul se prezintă ca o valoare utilă. Gustav Theodor Fechner (1801-1887, fizician, pșiholog, estetician și filosof german), analizând raporturile dintre frumos și util, scria : ″Utilitatea este prima cerință a tuturor obiectelor și dacă în înfățișarea lor latura practică ar trebui să lipsească și frumusețea ar lipși”. Frumosul util se afirma în structura armonioasă, expreșivă a obiectelor utile, în perfecțiunea formelor sale, în capacitatea lor de a place, de a încînta. Sfera frumosului util cuprinde: produsele muncii omenești, mediul existenței sale, relațiile interumane, mediul informațional.

Dar dacă dezvoltăm tema, ce este atunci Deșignul de Interior? Interiorul – este spațiul limitat, închis în cadrul unei încăperi în ansamblu cu tot complexul de obiecte aflate în acest spațiu. Interiorul este spațiul nemijlocit aferent corpului uman – care se află în contact nemijlocit cu individul uman. De altfel interiorul este spațiul de vitalitate umană, deoarece toată viața sa omul și-o petrece în interior.

Deșignul de interior este unicul domeniu în deșignul mediului care are drept obiectiv proiectarea spațiului de existență fizică al omului. Deșignul de interior se ocupă cu amenajarea spațiilor interioare pentru o mai bună utilizare a acestuia, armonizarea obiectelor, a mobilierului și a stilurilor.

Scopul principal al deșignului de interior este proiectarea funcțională, tehnică și estetică al șistemului spațial – obiectual în cadrul unei încăperi. Caracteristicele de bază ale interiorului sunt alcătuite prin interferența mijloacelor: spațial-volumetrice; obiectual-funcționale; textural-materiale; coloristice; luministice.

În dependență de destinația edificiilor, interioarele pot fi șistematizate în modulul următor:

interioarele unităților de producție;

interioarele localurilor administrative;

interioarele localurilor publice;

interioare de locuință.

În dependență de caracterul activităților și proceselor desfășurate în interioarele aceluiași local, au destinații diverse:

interioare pentru lucru și diverse activități;

interioare pentru repaos și odihnă;

interioare pentru a servi alimente;

antree, holuri, coridoare;

interioare pentru proceduri igienice etc.

Componentele de bază ale interiorului sunt: componenta spațial-volumetrică; obiectele de mobilier ;obiecte facționale necesare pentru interiorul respectiv; obiecte de iluminat; textile; accesorii și alte elemente decorative (în caz de neceșitate);

Deșignul de interior se bazează pe un șir de principii:

coordonarea funcțional-estetică cu stilul arhitectural al exteriorului;

coordonarea funcțional-estetică cu destinația încăperii;

asamblarea stilistică a tuturor mijloacelor compoziționale: volum, tectonică, materiale, forme de mobilier și alte obiecte și accesorii, iluminare, coloristică, elemente de decor.

Procesul de deșign interior urmează o metodologie șistemică și coordonată, în procesul de creare al unui spațiu interior care să atingă obiectivele proiectului. Deșignerul în proiectul de interior respectă un stil (istoric sau contemporan), o anumită temă, implică o idee mai profundă de coerență în cadrul contextului arhitectural și socio-cultural, (uneori se permite amestecul de elemente și caracteristici din perioade diferite). Deșignul interiorului trebuie să fie original și confortabil, să creeze un mediu compatibil în aspect pșihologic și să corespundă statutului social al indivizilor care vor locui sau vor desfășura activități profeșionale în interiorul respectiv.

Conceptul deșignului de interior depinde de destinația acestuia. Spre exemplu:

în oficii – crearea unei atmosfere lucrative, unui confort pentru colaboratori, unei imagini corporative ai companiei;

în case de locuit – proiectarea unui interior original cu un deșign-proiect creativ, unicat, corespunzător caracterului, mentalității și statutului social al stăpânului; interiorul va contribui la formarea unui confort pșihologic și va ajuta afirmării personale.

Pornind de la motto-ul “deșign-ul este tributul pe care arta îl plătește industriei”, am putea deduce că deșign-ul este produsul epocii industrializate. Această atitudine exclude esteticul ca manifestare umană, independentă de activitatea de marketing. Societatea umană s-a dovedit, însă, senșibilă la frumos încă de la începuturile ei … Observăm că în definirea temporală a deșignului există două tendințe: 1. de lărgire la întreaga istorie a umanității și de asociere a deșignului cu orice activitate estetizată și 2. de micșorare a ei, prin echivalarea cu apariția deșign-ului ca domeniu de activitate separat. Tendința generală este de a asocia deșignul cu o fațadă-șimbol a unei clădiri, cu imaginea unei mașini cu un deșign futurist. Dar deșignul ne înconjoară, prin imaginea obiectelor din jurul nostru, chiar dacă nu fiecare dintre acestea ne atrage atenția într-o manieră atât de vizibilă. Felul în care se prezintă un lucru este unic, dar viziunile asupra lui sunt diferite, generate de nivelul de cultură și civilizație al individului precum și al culturii sociale în care este ancorat. Atunci când indivizi proveniți din culturi diferite (atât pe verticală cât și pe orizontală), remarcă forma pe care o îmbracă un lucru înaintea utilității acestuia, putem afirma că este un obiect cu un deșign deosebit. Într-o prelegere Le Courbușier afirma că “dintr-un obiect, 98% este utilitate și șimț comun, iar ceea ce face un deșign interesant și provocator este restul de 2 %”. Se pare că acest procent face diferența dintre un lucru perfect acceptat și unul deosebit. Totuși imaginea asupra deșign-ului nu trebuie să rămînă la nivelul superficial al observației estetice, deoarece din punct de vedere funcțional este dificil de delimitat deșign-ul de inovație sau invenție tehnologică. De altfel, în practică, inventatorul și deșigner-ul sunt rareori aceeași persoană.

CONCLUZII

Dacă pînă acum aproape 150 de ani deșign-ul era în strînsă legătură cu interiorul, astăzi fiecare detaliu al existenței noastre este legat de el.

Să recapitulăm o zi din existenta noastră. Ne trezim la sunetul ceasului-radio (realizat de Trevor Baylis în anii ’60), intrăm în camera de baie unde foloșim periuța de dinți (deșignerul Paul Smith a conceput în anii ’50 periuța de dinți din plastic), apoi ne pregătim o omletă în tigaia de teflon (foloșit în domeniu casnic pentru prima oară de Burberry pentru Zippo), ne îmbrăcăm în haine a căror linie a fost concepută de un deșigner, și ieșim grăbiți din casă, nu înainte de a încuia ușa cu o cheie concepută de un altul. Mașina pe care o conducem este rezultatul a multor luni de studiu a deșignerilor trustului auto.

Ajunși în fața clădirii unde lucrăm nu putem să nu observăm stâlpul publicitar, iar odată intrați în clădire ne întâmpină biroul de la recepție conceput astfel încât oricine intră să se familiarizeze cu logo-ul firmei. Ajunși în biroul nostru ne preparăm ceva cald la un filtru de cafea, conceput de un deșigner și ne așezăm la computer, al cărei formă este rezultatul creației altuia, iar soft-ul computerului cu un deșign iconic, este rodul muncii altui deșigner. După o zi de lucru, plecăm spre casă, acompaniați de lumina vitrinelor concepute de arhitecți/deșigneri, trecem pe lângă un showroom auto, și observăm din vitrină ultimul model de automobil despre care am discutat cu un coleg la serviciu, și intrăm într-un

supermarket deschis non-stop, conceput de un arhitect-deșigner, astfel încît produsele să te îmbie la cumpărat (prin așezarea în rafturi, dispunerea raioanelor, și nu în ultimul rând prin iluminare), într-un final ajungem acasă și ne așezăm la televizor (vei zâmbi înțelegător dacă ai vedea prototipul primului televizor, în comparație cu cel la care te uiți tu, cu monitor plat), nici la tv nu scăpăm de deșign: logo-ul postului tv este rodul unor îndelungate studii de piață, iar pupitru crainicei de la știri nu a fost în mod șigur ales întâmplător, ca să nu vorbim de nesfîrșitele spot-uri publicitare care îți spun ce iaurt sănătos vei mânca daca alegi firma X sau cât de imaculate vor fi hainele tale spălate cu noul înălbitor. Oboșit te așezi într-un pat conceput ergonomic, și răsfoiești o revistă cu un grafic realizat de un ilustrator.

Și când te gîndești că a fost doar o zi obișnuită de-a ta, și rodul muncii de ani de zile a unor deșigneri de a căror existență nu ai știut …

Antichitate. Caracteristicile spațiilor, Criteriile elementului tavan.

Încă din cele mai vechi timpuri, nevoia unei locuințe s-a numărat printre instinctele primare ale omului. Nevoia gășirii unui adăpost, care sa fie mai mult decît o șimpla grotă, se manifesta în egala măsură atît la populațiile sedentare, cît și la cele nomade, care foloseau – așa cum fac și astăzi – corturi specifice, transportabile, sau structuri șimple, temporare, precum adăposturi rudimentare, realizate adesea din rogojini.

Primele locuințe datează din perioada Neoliticului, cînd s-a produs trecerea de la economia bazata pe cules la cea agrară. Săpăturile arheologice din Polonia, Germania și Cipru au permis reconstituirea planurilor unor locuințe neolitice. Era vorba de edificii compuse dintr-o șingura încăpere, cu forma variabilă – triunghiulară, rectangulară, circulara.

1 Plan 2 Perspectiva exterioara

3 Perspectiva interioara – ipoteza de reconstruire (după N Chidiosan, I Ordentlich, 1975

Locuințele cipriote, cu plan circular, amintesc de structura tipică a construcțiilor conice ( trulli ) din Puglia.

Concluzionînd din imaginile de mai sus, putem afirma că în perioada dată, tavanul nu avea loc de decor. Tavanul nu reprezenta altceva decît forma funcțională a construcției încăperii, fie el în formă de o șingură pantă, cu două pante sau conică.

Practic ceea ce numim astăzi arhitectura clașică, a fost inventat în mare parte în antichitate. Arhitectura antica este importanta ca obiect de studiu deoarece a influențat hotărîtor istoria arhitecturii, pînă la începutul secolului XX.

Stanga: Trezoreria Statelor Unite – stil ionic 1855, Dreapta: Templul Erechteion, Atena, 406 i.e.n

Oamenii, prin definiție, sunt capabili sa construiască, foloșind materialele naturale sau prelucrate, și dintotdeauna și-au construit adăposturi, locuințe, construcții defenșive, însă arhitectura clașică începe în momentul în care oamenii au încercat și reușit, în zona Mediteranei, sa translateze în piatră arhitectura monumentală a templelor.

Stînga: Casa în Grecia Antica, Dreapta: Templul=casa zeului în Grecia Antica

Templele, conșiderate case ale zeilor, au fost literalmente inspirate din arhitectura construcțiilor de locuit. Dar, zeii erau conșiderați superiori oamenilor așa că strămoșii noștri au conșiderat probabil necesar sa le construiască și o verșiune superioară de casă, care astăzi are titulatura generică de templu.

Evoluția în plan de la casa la templu

Variantele în care erau realizate templele, și în special coloanele acestora (în latina coloana = stilum) au generat conceptul de stil arhitectural. Cele 3 stiluri de referință ale arhitecturii clașice sunt:

– Stilul Doric, cel mai vechi și cel mai des foloșit în Grecia antică. Coloanele Dorice sunt groase, puternice, cu capitel șimplu, rectangular la partea superioară. Coloanele Dorice sunt formate din trunchi și capitel, fără a avea bază .

– Stilul Ionic, numit astfel după Ionia, partea vestica a Greciei, este inspirat de vechea tradiție locală de a împodobi vechile temple de lemn cu cochilii de melci, în special la partea superioara a coloanelor. Aceste forme au fost șintetizate într-o arhitectură sculptată în piatră bazata pe coloane cu capitel avînd forme asemănătoare cochiliilor de melci. Trunchiul coloanelor Ionice este mai zvelt și de asemenea coloanele Ionice au baza, sub forma unui tambur de piatra, spre deosebire de cele Dorice.

– Stilul Corintic, numit astfel după orașul Corint, o veche metropolă a Greciei antice, este inspirat de tradiția locală de a lega frunze la partea superioara a coloanelor vechilor temple, și această idee translatată în piatra sculptata își găsește expreșie în coloane cu capitele complexe decorate cu frunze. Trunchiul coloanelor Corintice este la fel de zvelt ca al celor Ionice, și coloanele Corintice au de asemenea, baza.

În afara de temple, orașele Greciei antice beneficiau de construcții multifuncționale numite STOA, cu rolul de galerie comercială, hală a orașului, ateliere sau pur și șimplu cu rol de galerie de circulație în lungul piețelor orașului. Stoa (plural: stoas, stoai, sau stoae), este un termen care definește, în arhitectura Greacă antică, un portic sau un culoar acoperit (hipostil), adeseori pentru folos public. Cele timpurii aveau și la intrare coloane, de obicei dorice, creând astfel o atmosferă șigură și protectivă. Exemplele mai târzii au fost construite cu două utilități, uneori colonadele interioare despărțeau spațiul în magazine sau diferite oficii, coloanele urmând de această dată arhitectura ionică. Aceste clădiri erau deschise publicului, negustorii își vindeau bunurile sau artiștii își arătau operele. Aceste stoa de obicei înconjurau zona bazarelor, a magazinelor, marilor orașe. Numele școlii filosofice a stoicismului fondată în Atena de Zenon din Citium (Kition) în jurul anului 300 a.Chr., în perioada elenistică, derivă din „stoa”.

Stoa lui Attalos, Atena

Construcțiile tip STOA erau amplasate în AGORA care înseamnă piața centrala a orașului sau a așezării. Practic, agora era mărginită pe cel puțin o latură de o construcție de tip STOA.

Ilustrare de principiu a unei STOA de mici dimenșiuni, cu magazine

Construcțiile de tip STOA sunt interesante spre a fi studiate deoarece sunt poate primele construcții cu funcțiune pur civilă, de mari dimenșiuni, cunoscute în istorie și au constituit la vremea respectiva provocări speciale din punct de vedere al ingineriei structurale.

STOA lui Attalus, cunoscută și sub numele de STOA de Sud, este o stoa de foarte mari dimenșiuni, perfect restaurată, în fosta Agora din Atena.

În unele cazuri structurile stoa-urilor erau acoperite cu șarpante de lemn cu deschidere conșiderabilă. În alte cazuri zona centrală din stoa era supraînălțat pentru a permite accesul luminii pe la partea superioară în zona centrală a clădirii.

În spațiul latin, aceste structuri poartă numele de BAZILICA. În prezent prin bazilică înțelegem biserică, dar adevărul istoric este ca la originea acestei construcții erau foloșite în Imperiul Roman, exact ca în Grecia Antică, ca și hale ale orașului, clădiri multifuncționale în care se putea intra printre coloane, din lateral, în zona acoperită, prin orice zonă, neexistînd pereți de închidere sau uși. Aceste clădiri numite bazilica au funcționat în Imperiul Roman ca spații pentru petreceri ale orașului, spital temporar, săli de judecată, întruniri politice, ateliere de producție pentru echipament militar pe timp de război sau ateliere de construcție pentru legiunea stabilită în castrul respectiv.

Bazilica Iulia din Roma antica.

Această construcție publică așigura acces liber pe mai multe laturi din Forul Roman și în interior avea un spațiu amplu pe mai multe nivele.

De abia odată cu raspîndirea Creștinismului și prăbușirea Imperiului Roman de Apus, aproape toate clădirile de tip bazilica devin biserici închise. În unele cazuri s-au zidit spațiile dintre coloane, s-a sfințit spațiul interior, devenind lăcaș de cult Creștin, și statuia împăratului Roman, ctitor, a fost transformat în Împărat Ceresc sau chiar Isus Hristos. Bazilicile odată închise și transformate în biserici Creștine au avut un rol important în istoria Evului Mediu, așigurînd protecție și liniște credincioșilor în contextul unui mediu exterior foarte violent, măcinat de războaie și infracționalitate.

O altă construcție aparte în lumea păgînă Greco-Romană a fost TEATRUL.

Teatrul ca și construcție a apărut din nevoia cetățenilor din orașele Greciei Antice de a se aduna în număr mare la sărbătorile zeilor păgîni și a urmări serbările și cîntările tradiționale. Deși o mare parte a ritualului se desfășura în interiorul și de jur împrejurul templului, spectacolul propriu zis, urma sa aibă loc seara, la exterior, corul deplasîndu-se în apropierea unei coline astfel încît oamenii să se suie pe colină și să-i poată urmări mai bine.

Cu timpul colinele au fost amenajate cu bănci de piatră, geometria reliefului a fost precis rectificată sub forma unei suprafețe conice, rezultînd formula celebra de TEATRU ANTIC. Teatrele antice erau descoperite, în aer liber și constau din scena (skena) + podium și laterale, orchestra – spațiul central unde stătea corul, și bineînțeles, gradene organizate pe sectoare, asemeni peluzelor de pe stadioanele și de la sălile de spectacol din prezent.

Teatrul din Epidaur – Grecia Antica

Orașele Greciei Antice beneficiau de obicei de teatre amplasate în zona Acropolei unde era și templul, și teatrele erau construite direct pe relieful din piatră, rectificat.

Spre deosebire de Grecia Antica, teatrele Romane erau amplasate chiar în oraș, suprafața conică a gradenelor fiind sprijinită pe o mare structura semicirculara din arce de zidărie, prin care se și circula spre peluze.

Teatrul din Bosra – actuala Syria, fostul Imperiu Roman

Practic, teatrele grecești erau o amenajare a teritoriului pe cînd cele romane erau o construcție.

Teatrul din Pompei – Model 3D

De asemenea, la teatrele grecești de obicei publicul vedea peisajul natural din afara orașului, pe cînd la teatrele romane scena avea un decor fix extrem de înalt pentru a obtura peisajul orașului. Acesta, numit PROSCENIUM,  era foarte decorat cu elemente arhitecturale și sculpturale.

Amfiteatru – Colosseum din Roma

Amfiteatrul din Verona

Secțiune transversala prin Colosseum.

Termenul de AMFITEATRU definește un teatru fără scenă, cu gradene de jur împrejur pe întreg perimetrul care este de formă circulară sau eliptică. Amfiteatrul reprezintă strămoșul formal și funcțional a ceea ce astăzi numim STADION. Însă, termenul de STADION în antichitate definea tot o construcție cu gradene, însă cu o forma de potcoavă foarte alungită, destinat întrecerilor sportive.

Circul Maximus din Roma, de forma unui stadion antic, adică potcoavă alungită, însă de dimenșiuni și mai mari, destinat întrecerilor cu care trase de cîte 4 cai. Avea lungimea de 621m și lățimea de 118m și așigura un nr. de 250000 locuri, adică un sfert din populația Romei Antice. Este cel mai mare stadion construit vreodată și datează din timpul lui Iulius Caesar, acum 2060 de ani.

Cît privește descrierea arhitecturii în Imperiul Roman, dintre toate manualele de arhitectură romană, o șingură carte s-a păstrat integral și este bine cunoscută și în prezent. Autorul, arhitectul imperial Vitruvius, a șintetizat întreaga știință a construcțiilor la nivelul anului 15 înainte de Hristos.

Cartea se numește șimplu De Architectura și constă în zece capitole ce descriu întreg procesul de proiectare și execuție a construcțiilor civile dar și a altor construcții inginerești, lucrări hidroedilitare și altele.

Acest manual de arhitectură a jucat un rol esențial în perioada Renașterii, cînd a fost redescoperită, copiată și a circulat în multe exemplare în Italia și ulterior în tot vestul Europei.

Stînga: Desen din carte ilustrînd realizarea pardoselii încălzite într-o terma;

Centru: Ilustrație cu Vitruvius dedicînd cartea împăratului Augustus;

Dreapta: Coperta cărții într-o verșiune din Renaștere.

În cartea sa De Architectura, la capitolul III, Vitruvius definește arhitectura ca fiind o fuziune a 3 elemente:

Firmitas – adică elementele ferme ale construcției, cum ar fi ceea ce numim astăzi structura de rezistență. Termenul nu se referă însă strict la structura de rezistența, ci desemnează și durabilitatea în timp a tuturor elementelor construcției.

Utilitas – adică utilitatea și funcționalitatea construcției. Acest termen desemnează toate deciziile de concepție și proiectare de natură a configura construcția pentru a face față eficient scopului pentru care a fost proiectată.

Venustas – de la numele zeiței frumuseții, Venus. Vitruvius, la fel ca și arhitecții Renașterii, 1500 de ani mai tîrziu, erau în căutarea frumuseții formelor, proporțiilor, materialelor, compoziției, decorației, precum și a altor elemente care generează frumusețea în arhitectură și artă.

Trebuie observat faptul ca în timp ce Firmitas și Utilitas se refera la concepte obiective și cuantificabile, Venustas, frumusețea, este un concept abstract, subiectiv, variabil în timp, spațiu și de la individ la individ, și foarte greu daca nu impoșibil de definit precis. Însă, în accepțiunea multor istorici și arhitecți, adevărata istorie a arhitecturii începe din zona Greciei și Romei antice, deoarece arhitecții de aici căutau în mod susținut și științific obținerea unui rezultat nu doar rezistent și practic ci și frumos și armonios, încă din faza de concepție, iar rezultatul se materializă sub forma unei construcții perfect conforme cu proiectul. De Architectura

Ingineria a fost elementul cheie care a adus bunăstare, prosperitate și a schimbat radical modul de viață al populației, cronologic, prima tehnologie inginereasca preluata și dezvoltata de Romani în domeniul construcțiilor a fost arcul de zidărie.

Fig. Arcul de zidărie roman.

Execuția se face cu elemente radiale dispuse pe cofraje fig. Arcul de zidărie se realizează din zidărie de piatră sau din zidărie ceramica + mortar, prin dispunerea radială a cărămizilor pe niște elemente de susținere temporare, numite cofraje. Cofrajele au concomitent rol de sprijin și rol de a da forma viitoarei geometrii a elementului. Cofrajele sunt foloșite astăzi peste tot pentru lucrări de beton șimplu și armat, însă ele au fost foloșite inițial, timp de 2000 de ani, aproape exclușiv pentru construcții de zidărie, pentru realizarea arcelor, bolților, cupolelor de zidărie.

Fig. Tehnologia romana de execuție a arcelor de zidărie

Alternativa la construcțiile de zidărie cu arce și eventual cu bolți o reprezentă în antichitate șistemul trilitic , șistem ancestral ce constă în dispunerea de stîlpi încastrați în pămînt și de grinzi rezemate peste capetele stîlpilor.

În timp ce în zona Greciei Antice erau preferate construcțiile cu structura trilitică, în Imperiul Roman domină construcțiile structura de zidărie cu arce. Ingineria Romană a preluat și rafinat mai vechea știință generală și comună a tîmplăriei/dulgheriei, pentru construcția de acoperișuri cu deschideri foarte mari, realizîndu-se astfel lucrări imperiale cu acoperiri impreșionante cum ar construcțiile de tip Bazilică.

Din zona Babiloniei, Romanii au preluat tehnologia fundațiilor de adîncime, care au permis realizarea de fundații de locuințe pe apă, în zone mlăștinoase. Fundațiile de adîncime, executate din trunchiuri lungi de copaci, au permis construcția de poduri peste rîuri relativ mari.

De asemenea, știința topometriei și cartografiei au permis realizarea unor aducțiuni fără precedent. Astfel, toate orașele Romane aveau o sursă de apă curgătoare de foarte bun calitate, adusa uneori de la o distanta conșiderabilă. Roma avea în perioada de maximă dezvoltare un număr de 11 apeducte, dezvoltate de-a lungul a 500 de ani. Apa venea pe canale îngropate în formele de relief și uneori traversa văi pe poduri dedicate din zidărie. În localitate apa ajungea fie la înălțime, fie sub preșiune, de unde era distribuită prin țevi de plumb spre fîntînile orașului sau spre fîntîni private.

Apeductul din Segovia.

Toate orașele romane aveau cel puțin o termă. Terma era o baie publică, uneori de mari dimenșiuni, și putea avea căzi, bazine de apa caldă, rece, piscine, bazine de înnot, săli de gimnastică, saună precum și alte facilități.

Terma romană în localitatea Bath din provincia Romană Britania (Actuala Marea Britanie).

Terma romană din localitatea Bath din provincia Romană Britania a fost restaurată total. Termele aveau în unele spații încălzire prin pardoseală, apă caldă sau aburul circulînd prin trasee din țevi pe sub pardoseală. În unele cazuri, termele beneficiau de spații enorme cu bazine, spații acoperite de șisteme complexe de bolți. Ingineria construcțiilor de biserici creștine a fost puternic inspirata de ingineria romană a termelor.

Fosta Terma a lui Diocletian din RomaRuinele au fost transformate în perioada Renasterii de Michelangelo în Biserica Santa Maria degli Angeli

Termele lui Diocletian din Roma, transformate în Biserica Santa Maria degli Angeli.

Fig. Biserica Santa Maria degli Angeli

Remarcăm așadar că inginerii Romani nu se limitau numai la acoperirea cu șarpante de lemn a clădirilor mari, cunoșteau și au dezvoltat șisteme de acoperire cu bolta de cărămidă, de forma semicirculara sau încrucișată – ca în imaginea interioară a bisericii de mai sus fig. unde bolta este originală, din antichitate. Bineînțeles, pentru construcția de bolti se executa un cofraj curb, din lemn, sprijinit de un eșafodaj gigantic, se executa bolta cărămidă cu cărămidă după care, dacă aceasta era bine proiectată, se scotea cofrajul de dedesubt, bolta ramînînd suspendată în aer, descărcîndu-se eforturile, prin reacțiuni înclinate, în structura laterală a construcției.

În afară de materiale ca lemn, zidărie de piatră, zidărie ceramică și mortar, Romanii foloseau și betonul (șimplu), pe care îl turnau în cofraje, șimilare sau asemănătoare cofrajelor pentru zidărie.

Betonul Roman se executa după aceeași rețetă ca în prezent, din ciment, pietriș, nișip, apă și poșibil și var sau alte adaosuri. Romanii cunoșteau atît tehnologia costișitoare a calcinării calcarului la temperaturi foarte ridicate pentru obținerea clincherului care se măcina, însă de preferință foloseau un fel de ciment nehidratat, foarte rar în natură însă existent în zona vulcanică Putzolu, de unde și numele Putz=ciment din limba Germana.

Fig. Pantheonul din Roma

Pantheonul din Roma, fig. , comandat de Marcus Agrippa ca un templu pentru toți zeii din Roma Antică, și reconstruit de împăratul Hadrian, în aproximativ anul 126 d.Hr. A fost construită inițial ca templu pentru cele șapte zeități guvernatoare ale celor șapte planete în statul religios al Romei Antice, din secolul al VII – lea fiind transformată într-o biserică creștină. Este cea mai bine conservată clădire romană și cea mai importantă clădire veche din lume cu acoperișul original intact. Deși identitatea arhitectului rămâne incertă, mulți o atribuie lui Apolodor din Damasc. Până în secolul al XX-lea, Pantheonul a fost cea mai mare construcție din beton existentă în lume. O construcție unică, acoperită cu o cupolă de beton, sub forma unei coji nervurate. La partea superioară cupola este spartă sub forma unui cerc numit și ochi/oculus, prin care se iluminează spațiul. Cupola din beton este relativ ușoară, pentru că în compoziția betonului nu s-a foloșit pietriș ci puzzolană. Puzzolanele naturale sunt minerale ușoare, rezistente la apa de mare, formate prin sedimentarea cenușii vulcanice produse în timpul erupțiilor vulcanice bazaltice. Conțin șilice, aluminiu și oxid de fier (care îi conferă culoarea roșie), precum și var și oxid de magneziu.

Odată cu decăderea Imperiului Roman, secretul betonului roman a fost pierdut, cupola Pantheonului rămînînd un artefact unic și inexplicabil de-a lungul istoriei. De abia în jurul anilor 1750-1850 numeroși cercetători și chimiști au încercat sa dezvolte o tehnologie de fabricație a cimentului, culminînd în final cu inventarea Cimentului Portland pe care îl cunoaștem și foloșim în prezent.

Locuințele în Antichitate, ca exemplu, orașul antic Priene – o colonie din Grecia Antică, acum în Turcia, se observă parcelarea perfect ortogonală, fig. , proprietățile aveau mici dimenșiuni, cu locuințe modeste și relativ identice, însă fiecare proprietate avea totuși o curte proprie.

Este o asociere directă cu principiul townhouse-lor din epoca contemporană.

fig.

Locuințele din Grecia Antică sau din Imperiul Roman erau diferite în funcție de zonă, tradiție, materiale locale, perioada, denșitatea orașului sau așezării și bineînțeles, în funcție de șituația materiala a familiei.

Însă, există cîteva principii importante:

Familia, de multe ori extinsă cu rude, angajați și/sau sclavi, beneficia de o parcelă în oraș, cu acces la una, 2, 3 sau 4 străzi perimetrale.

Familia era perfect apărată de privirile trecătorilor, de ziduri înalte pe conturul proprietății.

Încăperile se construiau la rînd, una după alta, pe conturul proprietății, pe lîngă gard.

Rezultă de fiecare dată cel puțin o curte interioară cu încăperi perimetrale.

În jurul curii interioare, pe lîngă intrările în încăperi se construia un acoperiș, fie în consola dar de cele mai multe ori sprijinit pe stîlpi. Acesta poarta numele latin de portic/peristylium.

În mod ideal, pentru o familie de clasa medie, în imperiul Roman, locuința avea 2 curți interioare, prima, mai mica, la intrare, numindu-se ATRIUM și a 2-a, mai mare și mai selectă, numită PERISTYLIUM (adică stîlpi pe perimetru/perimetru de stîlpi). În peristylium se găsea ideal o mică gradina cu o fîntînă cu apă potabilă în mijloc fig. .

Fig. Imagine 3D sectionata a unei locuinte romane.

Aceasta tipologie era larg raspandita în tot imperiul, din Așia pînă la Gibraltar.

Încăperile locuinței romane aveau nume diferite după funcționalitate:

La strada —

Vestibulum = Vestibul = Hol mic de acces în locuință

Tabernae = Taverne = Mici magazine / restaurante / bistrouri sau orice alt serviciu urban sau magazin sau atelier, cu acces clienți direct din stradă.

În jurul atriumului = Prima curte imediat după vestibul

Cubiculum = Camera de ori ce tip, de obicei de dormit / locuit dar poșibil și de depozitare.

Alae = Aripi = Niște spații deschise, în stînga și dreapta atriumului, de depozitare sau cu funcțiune variabilă.

Fig. Curtea principală înconjurată de coloane pe perimetru = peristylium

În jurul curții principale (Peristylium)

Tablinium = Camera centrala, a seniorului casei, de obicei cu rol de birou/arhiva documente. Cîteodată sau în mod tradițional seniorul/seniorii dormeau în aceasta cameră. Tablinium era concepută cu 2 uși avînd vedere spre ambele curți ale casei, pentru ca seniorul casei să supravegheze activitatea membrilor familiei sau a sclavilor, să dea indicații, să primească vizitatori.

Triclinium = Sufrageria, camera de luat masa. De obicei avea 3 bănci pe 3 laturi și în centru o masă.

Culina = Bucătăria. Numele vine de la arta culinară iar în italiană, Cucina înseamnă bucătărie. Aici era o masa de preparat, un cuptor, stoc de lemne, rafturi depozitări, butoi cu apa etc.

Cubiculum = Camera de orice tip, de obicei de dormit / locuit. Camerele de locuit în jurul peristylium-ului erau destinate membrilor familiei, oaspeților importanți.

Esedra sau Exedra = Un spațiu deschis cu vedere spre portic și grădina/piscină sau fîntînă.

Locuința romană în orașul Pompei. 1-Vestibulum/Fauces, 2- Tabernae, 3- Atrium, 4- Impluvium, 5- Tablinium, 6- Triclinium, 7- Alae, 8- Cubiculum, 9- Culina, 10- Posticum, 11- Peristylium, 12- Piscina, 13 – Exedra cf.

Locuințele din orașele antice erau grupate în insule de locuit. O insulă de locuit este totalitatea locuințelor alipite una de alta, înconjurate pe perimetru de străzi. Totuși, trebuie spus că în afară de aceste locuințe oarecum standard în orașele imperiului, există numeroase excepții. Spre exemplu, oamenii bogați aveau baie/therma proprie, racord la canalizare, aducțiune cu una sau mai multe fîntîni, mai mult de 2 curți interioare, apartamente extinse pentru sclavi precum și alte spații atent decorate, finisaje spectaculoase, pardoseli din mozaic, coloane, statui.

Un alt caz interesant este cel al locuințelor înalte multietajate, întîlnite în Ostia, portul Romei. Acestea, construite pe structura din zidărie, puteau ajunge și la un regim de înălțime de P+6.

Fig. Insula de locuințe înalte la Ostia.

Pe baza cercetărilor arheologice s-a reconstruit modelul unor astfel de insule de locuit foarte înalte la Ostia. Aceste insule înalte aveau o curte interioară, asemeni caselor joase, însă în jurul acestei curți se putea circula la fiecare nivel pe o curșivă perimetrală de unde se putea accede la apartamente. Locatarii erau chiriași sau familii sărace.

Comparativ însă cu blocurile de locuit din prezent, insulele romane erau mult mai insalubre, deoarece nu existau instalații sanitare avansate cum ar fi veceul cu apa, bazine de depozitare, robinete. Toți cetățenii mergeau zilnic la therma/băile publice pentru igiena personală.

Unul dintre motivele majore ale decăderii Imperiului Roman este distrugerea concomitentă a tuturor apeductelor Romei de către Vizigoți. Fiind dependenți de apa curgătoare, proaspătă, toți locuitorii Romei, însumînd mai mult de 1 milion, au părășit orașul refugiindu-se în provincie, acesta rămînînd în ruină pînă în jurul anului 1450-1500, în Renaștere.

1.2.1.Concluzii

Civilizațiile lumii antice, orașele Greciei antice respectiv Imperiul Roman au reprezentat o perioada de geniu și puternic avans al rasei umane. În antichitate au apărut științele importante: Matematica, Geometria, Topografia și Topometria, Mecanica, Hidraulica, Ingineria civilă și militară, Chimia, Medicina, iar disciplinele artistice au cunoscut de asemenea un avans și un rafinament fără precedent.

Disciplina ce poarta numele de arhitectură se șituează la granița între artă și inginerie, și a fost dezvoltată în mod științific și unitar pe întreg teritoriul fostului Imperiu Roman.

Ceea ce numim astăzi arhitectura clașică a fost inventat și dus la perfecțiune de către Grecii antici și ulterior de către Romani.

Cetățenii Imperiului Romani erau civilizați, în mare parte orășeni, locuind în orașe de piatră și zidărie, beneficiind de multiple spații publice, construcții monumentale și facilități.

1.3. Evul mediu Arhitectura Bizantină. Ccaracteristicile spațiilor, Criteriile elementului tavan.

Evul mediu a fost o perioada de tranziție, de la vastul Imperiu Roman, atotputernic și civilizat, la mici regate și state efemere, perioada dominată de războaie și insecuritate. Evul mediu se întinde pe o perioada de aproximativ 1000 de ani, de la căderea Romei, ~410 A.D. pînă la căderea Constantinopolului, ultimul bastion al fostului Imperiu Roman de Răsărit, în 1453, eveniment care coincide cu apariția fenomenului numit Renaștere și întoarcerea la valorile civilizației în zona Italiei și ulterior a Europei Vestice. Imperiul Roman, începînd cu Împăratul Diocletian, a fost divizat în 2, Imperiul de Răsărit și Imperiul de Apus.

Divizarea Imperiului Roman în Imperiul de Apus cu capitala la Roma, și Imperiul de Rasarit sau Imperiul Byzantin, cu capitala la Constantinopol

Religia era încă religia Păgînă, însă Creștinismul devenise o a 2-a religie, foarte răspîndită în rîndul orășenilor mai săraci și a sclavilor.

Un conflict major între cezarul și împăratul din vest, Constantin respectiv Maxentiu, fiecare susținut de cîte o legiune, s-a soldat cu o bătălie majora, Constantin reușind sa cucerească Roma și sa îl elimine pe Maxentiu.

Evenimentul este nuanțat descris în istorie deoarece Constantin se pare, înaintea bătăliei se convertește la Creștinism și întreaga sa legiune își vopsește scuturile cu semnul crucii, spunîndu-se că acesta este și motivul pentru care au și învins. Nu este vorba neapărat de o intervenție divină ci poate doar de simplul fapt că locuitorii Romei erau deja în mare parte Creștini, chiar daca în secret, drept care i-au oferit sprijinul și acceptarea lui Constantin.

Constantin reușește să devină unic împărat al imperiului și decretează oficială religia Creștina în imperiu.

Constantin mută capitala de la Roma într-o noua locație, numită Byzantium, o fostă colonie greacă în apropierea strîmtorii Bosfor, locație strategică la poarta dintre Europa și Asia și între Marea Mediterana și Marea Neagră. Orașul îi va purta numele, numindu-se Constantinopol, pînă în anul 1923. Constantinopol a devenit și a fost pe departe cel mai mare oraș din Europa pe tot parcursul Evului Mediu, și a fost un oraș Creștin, capitala Bisericii Creștine și ulterior a Bisericii Ortodoxe, și în același timp capitala Imperiului Roman de Răsărit, cunoscut și sub numele de Imperiul Byzantin. Numele folosit astăzi, Istambul, este de origine greaca și înseamnă “la oraș”. Și aceasta deoarece Constantinopolul devine un oraș de dimensiuni gigantice, cu multe milioane de locuitori, cel mai mare oraș din Europa, din jurul anilor 500 și pînă în prezent.

Macheta a orașului Constantinopol, noua capitală imperială, fondat de Împăratul Constantin – cf.

Poate cel mai celebru împărat Byzantin a fost Iustinian. Acesta a construit cea mai mare biserică creștină de pînă atunci și care este în continuare cea mai mare biserică creștină construită vreodată: Sfînta Sofia din Constantinopol. Proiectanții au fost Antemius din Trales și Isidor din Milet, profesori la Universitatea din Constantinopol, specialiști în mecanică și stereotomie. La lucrări au fost folosit materialele scumpe, de cea mai bună calitate, au fost aduse din tot imperiul, din Egipt, Siria, Grecia. Construcția a fost terminată repede, în doar 5 ani și 10 luni, și a fost inaugurată în anul 537.

Sfînta Sofia din Constantinopol / Istambul. Construcția datează din anul 537 însă cupola inițială s-a prăbușit la un cutremur major și a fost refăcută cu un design îmbunătățit în anul 562.

Minaretele sunt construite ~1000 de ani mai tîrziu, de către Turci.

Imagine interioară a bisericii Sf. Sofia din Constantinopol.

Interiorul era bineînțeles, placat cu aur și mozaicuri romane pe baza de ceramica și aur. Turcii, după cucerire, au tencuit mozaicurile și au transformat-o im moschee. În prezent se lucrează la restaurarea bisericii la faza inițială, creștină, aceasta fiind muzeu.

Planul bisericii Sf. Sofia din Constantinopol.

Sectiune longitudinala Sf. Sofia, Constantinopol.

Cupola are un diametru de ~31m și înălțimea acesteia la vîrf este de ~56m de la pardoseala.

Biserica Creștina din est, ulterior întitulată Biserica Ortodoxa, a beneficiat și de alte tipologii predilecte de planuri de biserici, printre care cele mai celebre sunt crucea greceasca înscrisă în pătrat, numită simplu și cruce greacă înscris. În cruce greacă au fost construite majoritatea bisericilor de dimensiuni medii din Constantinopol și întreg Imperiul Byzantin. Crucea greacă poate suferi multiple variațiuni, ca în imaginile de mai jos.

Stînga: Biserica Sf. Pantelimon, Centru: Planul generic de cruce greaca.

Dreapta: Biserica Mănăstirii Myrelaion din Constantinopol, acum convertită în moschee.

Se realiza pe o tramă de 3×3 pătrate în zona naosului. Acoperirea pe pătratul central se făcea cu cupola iar pe perimetru, opțional, fie 4 bolți, fie 4 cupole, astfel încît să rezulte în planul elevat forma de cruce.

O alta tipologie favorită Bizantină, folosită inclusiv după căderea Constantinopolului, a fost planul treflat sau triconic. Aceste biserici aveau 3 abside, una de capăt și 2 laterale, rezultînd astfel o cruce în plan. Majoritatea bisericilor din România și Serbia sunt treflate, dar acestea pot fi regăsite și în alte zone, inclusiv în zona catolică.

Secțiune prin capela palatului imperial din Constantinopol,

construita în plan triconic, de Împăratul Theophilus anul~850.

În timp ce Imperiul de Apus cu capitala la Roma este distrus complet de către Goți (Goth/Germani), Constantinopolul a fost un continuator al conceptului de viață civilizată, urbană, protejîndu-și milioanele de locuitori și, împreuna cu Biserica Creștina pe care astăzi o numim Ortodoxă, au dus un război de susținere a populației Creștine de toate etniile din zona de influență, în special în Asia Mica și Balcani.

Practic, Evul Mediu vest european, numit în engleza și Dark Ages sau perioada întunecată, a fost o perioada în care ori ce urma de civilizație a dispărut, oamenii luptîndu-se și ascunzîndu-se după tot felul de ziduri, fortificații sau în sălbăticie.

În contextul haosului vest european, Biserica Catolica a luat cîteva măsuri care s-au dovedit ulterior a fi hotărîtoare. Prima măsura a fost închiderea bisericilor și transformarea fostelor clădiri de tip bazilică în biserica, prin zidirea peretelui lateral. Spre deosebire de estul civilizat, se previne astfel furtul de obiecte bisericești dar se și restricționează accesul necredincioșilor în biserica.

fig.

Planul unei bazilici romane simple cu 7 travee fig., adoptat de creștini pentru primele biserici oficiale imperiale, închise.  Se observă că această construcție are un spațiu major central, numit nava centrală, în capăt, spre est are o absidă semicirculară, altarul fiind poziționat fie în aceasta fie înaintea treptelor. Pe laterale sunt alte 2 spații dezvoltate pe direcția lungă. Acestea se numesc colaterale. Intrarea nu se mai făcea pe o latură laterală printre coloane ca la bazilica imperială cu rol de construcție publică. Accesul se făcea doar printr-o ușă, spre vest, care putea fi închisă.

Elevație 3D a planului cu 7 travee.

Rezolvarea inginereasca este la fel ca în Imperiul Roman, cu șarpanta triunghiulară de lemn peste nava centrala care era supraînălțata, și șarpante tot din lemn peste navele laterale. Lumina intra în biserică prin ferestrele de sus de pe cei 2 pereți laterali, însă exista și posibilitatea unei ferestre rotunde, numita lanterna, pe fațada vestică (cu intrarea).

Bazilica de mai mare dimensiuni, avînd 5 nave în loc de 3.

De asemenea, între absidă și bazilică s-a adăugat un volum de construcție transversal, numit transept. Transeptul facilita desfășurarea ritualului, pregătirile și logistica, și în același timp, din punct de vedere simbolic dădea forma de cruce planului bisericii.

Imaginea Alb-Negru: Bazilica mare cu 5 nave, transept și o absidă.

Imaginea mica, color: Bazilica fără transept dar cu 3 abside, văzută din spate (de la est spre vest)

Bazilica San Paolo Fuori le Mura. Secțiune transversală în perspectivă. Se observă structura construcției. În plan această bazilică are transept dublu.

San Paolo Fuori le Mura – Fotografie interioara actuala.

San Paolo Fuori le Mura – Ilustrație Baroca, înaintea îmbunătățirilor ulterioare de la exterior. Fațada decorativa din zona intrării este târzie, de la ~1600 însă forma generala este cea inițială.

De asemenea, se construiește un turn de observație, adeseori lipit de biserica. De aici, un observator privea în zare alertînd eventualul pericol al unui raid barbar prin bătaia unui clopot. Aceste construcții de tip turn, uneori foarte înalte, poarta numele de campanila.

O altă măsura importantă a Bisericii Catolice este cenzura. Agenții Vaticanului preiau prin diverse metode conținutul bibliotecilor romane și informația este arhivată de obicei în mânăstiri, departe de lorzii germanici care ar fi putut-o folosi în interes propriu.

Informația consta în materiale scrise, cărți de inginerie, chimie, fizica, matematica, geometrie, astronomie, filozofie, poezie, istorie, medicina, farmacie, tactica militara, hărți imperiale cu rețeaua de drumuri, hărți topografice etc. Toate au fost confiscate inițial de la biblioteci și apoi de la populația care le mai deținea încă.

Populația a fost descurajată să mai învețe să scrie și să citească. În lipsa materialului scris, știința cade în derizoriu, la fel și civilizația. În schimb, din arhivele mănăstirilor, la cerere, personalul calificat – călugării, puteau la cerere sa compileze frânturi de informație, la cerere, contra unor preturi exorbitante, celor interesați. Chiar și așa, cenzorul putea clasifica anumite capitole sau cărți ca fiind periculoase, informația acestora devenind secretă și neîmpărtășită nimănui.

Ansamblul mănăstirii Cluny – Franța. Mănăstirile aveau cel puțin o curte interioara, numita claustru, cu chilii și diverse spatii pe contur, printre care și biblioteca.

În lipsa hărților care deveniseră secrete, percepția asupra lumii în Evul Mediu vest european era foarte distorsionată, plina de mister, amplificat și de transmiterea orală, inexactă, a informațiilor.

Biserica a promovat astfel misterul, necunoașterea, ignoranța, promisiunea vieții de apoi, speculînd uneori în mod cinic necunoașterea oamenilor pentru a îi manipula, uneori în scopuri nobile, spre a le asigura protecție, alteori doar pentru a își mări și conserva puterea.

Cert este faptul ca oamenii erau extrem de credincioși trăind într-un mediu violent, iar biserica era unica instituție care emana imaginea de securitate, salvare, ordine și oarecare justiție.

Puterea de protecție a bisericii asupra oamenilor de orice rang se făcea în mod evident simțită în momentul în care un oraș era cucerit. Atunci, toți locuitorii care apucau se puteau refugia în biserică. Și daca atacatorul lua decizia nesăbuită sa atace și biserica și sa omoare oameni aflați în biserica, Vaticanul urma sa își folosească influența pedepsind indirect atacatorul care nu era un bun Creștin. În sensul ca alți regi erau convinși oferindu-le diverse beneficii, sa-l elimine pe cel care a atacat biserica.

În modul acesta, într-o scurta perioada, regii locali germanici sunt subtil controlați și manipulați și în scurt timp încep sa se și convertească la creștinism, recunoscându-i superioritatea, fie doar și ca unealta în jocurile de putere.

Carol cel Mare, sau Charlemagne este cazul cel mai notabil, în care un rege german, devenit credincios Creștin, primește întregul set de hărți ale Europei vestice, în schimbul promisiunii de a îi creștina pe toți germanii de pretutindeni. Carol reușește aceasta mare performanta, și astfel, întreaga europă vestică devine cu timpul dominata de către Vatican.

Capela de la Aachen a lui Carol cel Mare

Capela de la Aachen a lui Carol cel Mare, construcția este de plan central, cu o cupolă deasupra, fiind inspirata de arhitectura Bizantină a bisericilor.

Astfel, biserica devine cea mai importanta clădire din punct de vedere arhitectural, tot efortul material și logistic fiind direcționat fie în construcții defensive fie în construcții de biserici.

Stilul arhitectural al anilor 500-1100 în toata Europa Creștină este Stilul ROMANIC. Se cheamă astfel datorita numelui, ROMANIA, pe care l-a purtat în istorie întreg teritoriul fost Imperiu Roman, după convertirea la Creștinism și căderea Romei. Stilul Romanic se caracterizează prin construcții defensive, ziduri, turnuri de apărare, toate masive, din piatră sau cărămidă, cu ferestre mici, construcții greoaie și masive, însă capabile sa ofere protecție locuitorilor sau apărătorilor din spatele acestora.

Bisericile Romanice sunt construite de aceiași lucrători care nu aveau pregătire avansată de arhitectura, lucrînd îndeosebi la construcții militare, și ocazional la altfel de construcții pe care le construiau oricum la fel de masiv.

Bazilica Romanica, în jurul anilor 900-1000, în Sardinia.

Foto: Pincio/Skyscrapercity

Aceeași bazilica, Santa Maria del Regno.

Se observa influența arhitecturii militare în decorația de la partea superioara.

Bazilica San Frediano – Lucca – Italia. Fotografie interioara.

Interiorul este tipic pentru o bazilica în stil Romanic.

Foto: Pincio/Skyscrapercity

În geometria bisericilor se păstrează structura de tip bazilica din antichitate, soluție inginereasca consacrata, însă este o bazilica blindata, închisă, supraînălțata, cu geamuri mici și nu în rare ocazii, cu turnuri de apărare pentru a putea respinge un eventual atac asupra bisericii.

Biserica fortificata Maria Laach din Germania.

Beneficia de o defensivă reala dar și simbolică, sugerând puterea bisericii Catolice.

Biserica din Tum, Polonia. Un exemplu de biserica fortificata, în stil Romanic.

Bazilica antică este îmbunătățită cu elemente simple volumice cum ar fi transeptul și absidele. Transeptul permitea o mai buna desfășurare a ritualului și dădea forma de cruce în plan bisericii. Absidele, originare din imperiu, puteau pune în evidenta obiecte de arta, sculpturi sau moaște. Artefactele sau moaștele atrăgeau bineînțeles credincioși sau simpli indivizi curioși, care făceau în mod evident și donații.

Încă din antichitate existau mai multe metode de a acoperi spatii vaste, de la șarpante triunghiulare de lemn, la sisteme de bolti încrucișate și pînă la cupole de zidărie sau chiar beton. Primele construcții de tip Bazilica în stil Romanic au fost acoperite pe sistem antic, cu șarpanta de lemn triunghiulara, însă, ulterior, constructorii au optat pentru acoperirea cu bolti de zidărie sau piatra peste care urma sa se construiască un acoperiș nestructural. Aceasta abordare are avantajul major ca protejează de riscul de distrugere al clădirii la incendiu. Incendiul putea surveni accidental de la lumînările aprinse sau de la un asediu asupra orașului iar pierderile erau colosale, ținând cont ca tot efortul comunității se concentra adesea doar asupra bisericii unde se acumulau în generații întregi țesături scumpe, covoare unicat, artefacte, moaște, odoare bisericești și mobilier sculptat care la un incendiu major al șarpantei, cu prăbușirea acoperișului, se distrugeau integral. De aceea, începând din jurul anilor 900-1000, orașele mari din vest și-au construit catedrale atent proiectate, acoperite doar cu bolti de zidărie.

Varianta de bazilica acoperita cu bolti de zidărie, tot mai folosită în jurul anului 1000 în vestul Europei.

Catedrala din Toulouse – Saint Sernin

Catedrala din Toulouse – Saint Sernin – Fotografie ultra-wide în lungul navei principale. Se observă deasupra bolta semicirculara (în leagăn), sprijinită pe arce dubleuri. Acoperirea cu bolți necesită însă o înțelegere a stării de eforturi din structura de zidărie, iar în antichitate aceste construcții erau proiectate de ingineri/arhitecți care înțelegeau și calculau împingerile laterale ale arcelor și bolților. Constructorii evului mediu au reînvățat aceasta disciplina antica și au dezvoltat-o într-o direcție proprie.

Starea de eforturi într-o boltă de zidărie și reazemele acesteia.

La baza boltii sunt necesare reazeme majore, capabile sa preia sau sa contrabalanseze componenta orizontala a împingerilor bolții.

Bolta romanica. 1 – bolta șimpla / în leagan, 2 – bolta în leagan pe arce dublouri, 3 – intersectie de 2 cilindrii =>bolta cvadripartita (romanica), 4 – sprijinirea arcelor dublouri pe pilastrii.

Planul catedralei Saint Sernin din Toulouse. Nava centrala și transeptul sunt acoperite cu bolta simplă și arce dublouri, colateralele cu bolta încrucișată (cvadripartita). Din punct de vedere funcțional, nava centrala este destinată slujbei, iar colateralele sunt destinate vizitării.

În anul 1140, la mănăstirea Saint Denis din Paris, abatele Suger, însărcinat cu extinderea bazilicii vechi, este confruntat cu o problema dificila de geometrie și fezabilitate la construcția bolților peste deambulatoriul din spatele corului. În mod normal, conform tradiției din acel moment, bolta ar fi trebuit sa fie o pînză cilindrică translatată pe un arc de cerc, în 2 rînduri, concentrice. Însă nervurile bolții, de forma eliptică, diferite la fiecare travee radiala, erau prea dificil de trasat și confecționat, așa ca abatele Suger a simplificat tehnologia de construcție, comandînd nervuri din elemente identice, cu raza constantă de cerc, dispunînd montarea acestora așa cum rezulta în mod natural și zidirea boltii după acestea. Geometria rezultata nu a mai fost una “corecta” însă procedeul a fost extrem de rapid și eficient încât s-a folosit din acel moment la scara larga în regiunea Pariziană, ulterior în toata Franța și mai apoi peste tot în zona germanică, cum ar fi Anglia, Germania, Lombardia, Tarile de Jos (Actuala Belgia, Olanda, Danemarca). De aici și numele de stil Gotic.

Prima construcție Gotică – Corul Catedralei Saint Denis lîngă Paris, cca 1140. Stînga sus: model 3D reconstituire în jurul anului 1144. Stînga jos: Stadiile construcției, de la bazilica veche, Romanica, pînă la catedrala Gotica, din prezent. Dreapta sus: Bolta peste deambulatoria, în spatele corului, perspectiva ascendenta. Dreapta jos: Fotografie în zona corului, cu bolțile care fac tranziția de la stilul romanic la cel gotic.

Ghilda masonilor (zidarilor) din Franța, cunoscuta istoric sub numele de Francmasonerie a înflorit în acea perioada, specializîndu-se în proiectare și execuție de catedrale și obținând contracte mari cu toate orașele importante din vest. Secretele de proiectare și execuție, de la materialul scris și formulele matematice și geometrice, șabloane, identitatea constructorilor și a negociatorilor și pînă la locația atelierelor și carierelor erau strict păzite, ghilda devenind astfel o organizație de putere fără precedent.

Fig. stînga: Bolta ROMANICA, dreapta: Bolta GOTICĂ

Din imaginea de mai sus fig., în stînga: Bolta ROMANICA, iar în dreapta: Bolta GOTICĂ. Se observa diferența de înălțime a bolților, cea gotica fiind mai înaltă datorita faptului ca arcele diagonale sunt arce perfecte

Bolta gotică cu nervuri diagonale

Bolta gotică cu nervuri diagonale. Pentru eficientizare, constructorii francezi au dezvoltat un sistem bazat pe nervuri de piatra, prefabricate în ateliere, adesea sculptate dintr-o bucata, care odată montate la poziție permiteau rapid zidarilor să realizeze bolțile, zidind între și peste nervuri

Folosind știința ghildei, masonii au realizat minunate structuri din piatra acolo unde autoritățile și regii locali și-au permis cheltuielile exorbitante de execuție.

Fotografie veche a Catedralei din Noyon

Catedrala din Noyon, prima catedrală cu bolta Gotică peste nava principală. Bolta este cvadripartita, adică un modul de bolta are 4 părți și acoperă zona delimitata de 1 travee x 1 deschidere a navei principale.

Etapele de constructie ale unei bolti gotice.

Bineinteles, ca și la bolta romanica, executia acesteia implica utilizarea de cofraje.

Catedrala din Laon, Franța, 1145. Fotografie cu obiectiv fisheye a interiorului.

Se observa bolta gotica sixpartită, diferită de cea cvadripartită prezentată înainte prin faptul ca traveea clădirii este ~1/2 din deschiderea navei principale și un modul de bolta este dispus pe 2 travee consecutive.

Catedralele din Noyon, urmată de cea din Laon, demonstrează tranziția stilistica de la stilul Romanic la Gotic, fiind din punct de vedere structural Catedrale Gotice, în sensul că bolțile sunt gotice și sunt sprijinite în lateral, prin exteriorul clădirii, de arce batante care distribuie împingerile laterale ale bolții la contraforții masivi, exteriori clădirii.

Catedrala din Laon. Fotografie a fatadei (vest/intrare).

Catedrala din Laon. Fotografie a fațadei (vest/intrare). Se observa tranziția stilistica, de la stilul Romanic tîrziu care încă folosea arcele de cerc simple la stilul Gotic, complex, bazat pe elemente modulare sculptate.

În imaginea de fațada se păstrează amintirea elementelor romanice, cum ar fi arcele în plin cintru (circulare/clasice), logia cu colonete mici și dese care face tranziția dinspre al 2-lea registru de arce și turnuri. Însă, spre deosebire de stilul Romanic întunecos, masiv și bazat pe zidărie continuă, în designul Catedralei din Laon regăsim o gândire superioară din punct de vedere tehnic și artistic, bazată pe elemente modulare, sculptate din piatră, proiectate de către un arhitect foarte atent la detaliu și bine pregătit, executate ulterior la atelierele ghildei și montate la poziție conform unui proiect de fațadă.

Catedrala din Laon – Perspectiva laterala cu teleobiectiv. Se observa turnurile laterale, atipice.

Chiar daca formal și stilistic, Catedrala din Laon nu este 100% gotică, structural aceasta este integral gotică, și toate catedralele care s-au construit ulterior timp de mai multe secole pînă ~la 1500 folosesc cu foarte mici variații aceeași formulă structurală de la primele catedrale cum ar fi cele din Noyon și Laon.

Elemente structurale la Catedrala din Laon. Bolțile descarcă o componentă verticală în pilaștri și o componenta oblică în arcele butante care distribuie aceste eforturi oblice la contrafortul exterior, masiv, care a fost proiectat la limita la ecuația de momente de răsturnare.

Sectiune transversala în perspectiva printr-o catedrala gotica. Sursa: http://www.culturaltravelguide.com/

Notre Dame din Paris, fatada principala (vest/intrare) 1163-1345 Foto: http://fc08.deviantart.net/fs39/i/2008/312/7/8/Paris____Notre_Dame_WP_by_superjuju29.jpg

Catedrala Notre Dame din Paris – fotografie laterala. Foto: http://travelphotos.picturetheplanet.com/The-Planet-D/Photo-of-the-Day/i-5fChcsd/0/XL/Paris-Notre-Dame-river-france-XL.jpg

Planul Catedralei Notre Dame din Paris. Se observa ca aceasta catedrala are de fapt 5 nave insa s-au inchis și zonele dintre contraforti, rezultand numeroase spatii interioare ca niste alveole, pe contur. Cu linie punctata pe plan sunt nervurile boltii. Observam astfel ca nava centrala este acoperita cu bolta șixpartita în timp ce colateralele sunt acoperite la o cota mult mai jos, cu bolti gotice șimple, cvadripartite, cu deschideri mult mai mici.

Sectiuni locale prin Catedrala Notre Dame din Paris. Stanga: Sectiune longitudinala prin zona intrarii printre turnuri. Dreapta: 1/2 Sectiune transversala. Sursa: http://www.learn.columbia.edu/ma/images/ms_ndp/large/ma_ms_ndparis_sec_s_06.jpg

Comparatie sectiuni prin diverse Catedrale franceze.

În secolul al XIII-lea, în zona nordica a Frantei se construiesc numeroase catedrale dupa principiile ilustrate mai inainte. În imaginea de mai sus, se poate observa tendinta de a construi din ce în ce mai mare și mai inalt.

Grandoarea bisericii, copleșitoare ca dimenșiune și complexitate fata de casele orasului era un deziderat. Pe langa exprimarea în forta a puterii nemarginite a credintei dar și a institutiei bisericii, orasul cu catedrala gotica devenea foarte cautat atat de credincioși, curioși, vizitatori ocazionali dar și de clientii atelierelor și pietelor de duminica, acestia venind în numar foarte mare datorita bisericii. Catedrala reprezenta astfel un fel de reper în teritoriu care semnaliza un oras important, intrucat ea se vedea în zilele senine de la 20-30 km departare.

Constructia putea sa dureze și 200 de ani iar unele orase nu au reușit niciodata sa-și finalizeze catedralele, în unele cazuri intrand în faliment. Chiar și faimoasa Notre Dame, inceputa foarte devreme, nu a fost terminata decat de abia dupa 182 de ani de la inceperea lucrarilor în ciuda unei finantari generoase.

Statui și decoratii gotice la Catedrala din Amiens. Sursa: http://classconnection.s3.amazonaws.com/8/flashcards/1869008/png/amien_jamb1354059874136.png

Este adevarat insa, ca deși pretindeau sume foarte mari de bani pentru lucrari, ghilda masonilor iși onora cu brio angajamentele, catedralele gotice fiind executate nu doar corect ci și foarte sofisticat. Arta sculptorilor din sec XIII uimeste și în zilele noastre prin calitatea reprezentarilor, meticulozitate și cantitate de lucrari. Numeroase catedrale sunt sculpturi modulare de la fundatii pînă în cel mai inalt punct, șituandu-se la polul opus fata de arta romanica din secolele trecute.

Gargui de piatra pentru scurgerea apei de ploaie. Acestia se regasesc în diverse forme printre elementele decorative emblematice pentru stilul gotic. Sursa: http://www.frenchmoments.eu/wp-content/uploads/2012/12/Amiens-Cathedral-2-2.jpg

Detaliu în zona registrului ferestrelor la o Catedrala gotica. Se observa modulele de zidarie și ferestrele în mozaic de sticla cu structura de plumb, numite vitralii. Sursa: http://g3.img-dpreview.com/042AF51E3520410891E7022AB663A7E7.jpg

Perioada Gotica se intinde pe aproximativ 3-400 de ani, stingandu-se în jurul anilor 1500-1600, odata cu raspandirea rapida a Renasterii în afara Italiei.

Sainte Chapelle Paris – Capela gotica în stil gotic tarziu. Sursa: http://www.fromparis.com

Catedrala din Koln, neterminata în evul mediu. Fotografie din 1856. Macaraua din imagine ramasese pe pozitie din anul 1473. Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Cologne_Cathedral

Fotografie din 1911 a Catedralei din Koln finalizata în urma gașirii la arhiva a planului original și a inceperii lucrarilor la mijlocul sec XIX, 400 de ani mai tarziu. Chiar și fara finalizarea turnurilor, Catedrala din Koln a fost printre cele mai inalte constructii din Evul Mediu.

Fatada principala în prezent.

Catedrala din Koln în prezent – Imagine aeriana Sursa: http://www.webbaviation.de

Perspectiva interioara în Catedrala din Koln, cea mai inalta bolta gotica din lume a unei catedrale finalizate. Sursa: http://cdn1.images.touristlink.com/data/cache/T/H/E/N/A/V/E/L/the-nave-looking-east_700_0.jpg

Locuinta în Evul Mediu

În contrast cu antichitatea unde viata era relativ șigura, locuintele din Evul Mediu sunt adevarate fortarete, menite sa apere viata și avutia familiilor.

Locuintele în zonele latine sunt de zidarie, de piatra sau caramida arsa, aproximativ la fel atat în zona vestica a bazinului Mediteranei cat și în zona estica, a Imperiului Byzantin unde predomina populatia greceasca.

Daca regimul de inaltime era unul în general redus, P sau P+1 în antichitate, cu rare exceptii, în Evul Mediu se construieste mult pe verticala deoarece spatiul din oras, aparat de ziduri este unul putin și foarte valoros.

Turnul, element defenșiv cu rol multiplu, de observatie a pericolului, balistic sau de refugiu prin ridicarea scarii interioare, este element arhitectural foarte prezent în Evul Mediu unde practic arhitectura civila se impleteste uneori cu cea militara sau strategica.

Oraselul de Ev Mediu Saint Giminiano din Toscana

În imaginea de mai sus a oraselului latin Saint Giminiano, actual în Italia, se observa un numar neobisnuit de turnuri, și aceasta deoarece familiile importante din oras s-au intrecut în a construi cel mai inalt turn.

De obicei institutia primariei sau sfatului orasului construia acest turn, fiind secondat de un al 2-lea turn, construit de institutia bisericii, insa la Saint Giminiano probabil ca familiile dominante nu s-au inteles, neputand sa concureze intr-un final cu turnul bisericii care este cel mai inalt.

Piata centrala din Saint Giminiano – Sursa: http://farm1.staticflickr.com/112/266889800_16911b1835.jpg

Pe malul Mediteranei, de la Est la Vest, vechile comunitati și colonii Grecesti și Latine, pentru a supravietui, iși organizeaza defenșive redutabile sau se stramuta în locuri strategice, cu poșibilitate naturala de defenșiva fiind dublata ulterior de constructia zidurilor orasului.

Cateodata și portul orasului era fortificat, cu ziduri și ziduri-dig.

Orasul Rovinj din actuala Croatie. În oras încă mai traiesc rezidenti de origine latina vorbitori de Romanche

Locuinte la Rovinj, pe malul apei, sursa: http://www.rovinj.co

Locuinte la Rovinj. Sursa: http://www.camping.hr

Un caz inedit de defenșiva prin creerea unui oras intr-un loc inacceșibil gotilor care se bazau pe raiduri calare este Venetia.

Asa cum ii spune și numele, rezidentii Venetiei erau latini veniti și stabiliti pe micile insulite din laguna, dupa care, atunci cand spatiul pe insulite nu a mai ajuns, și-au construit locuinte, depozite și docuri pe piloti din lemn de pin, stejar și cedru, foloșind tehnica antica de fundatie de picior de pod.

Practic, în fundul malos al lagunei se bateau cu un ciocan plutitor trunchiurile de copac ascutite la partea inferioara, rezultand în final o matrice de trunchiuri. Apoi, daca era cazul, capetele acestora se taiau, pe sub apa, astfel incat lemnul sa ramana doar sub apa în viitor, pentru a nu putrezi. Peste acestea s-au pozitionat lespezi mari de piatra, obtinandu-se astfel o fundatie pentru inceperea lucrarilor de zidarie. Cu cat s-au inaltat mai mult casele, cu atat pilotii s-au tasat mai bine, la un moment dat stabilizandu-se tasarea.

Din punct de vedere stilistic, cu exceptia ultimelor cladiri Venetiene din Renastere, tot restul orasului este Byzantin, fiind inspirat nu intamplator din Constantinopol, deoarece Venetia a avut sute de ani facilitati comerciale și gratuitati în port oferite de Byzant.

Venetia noaptea. Arhitectura fatadelor este inspirata din toate zonele lumii vechi dar în special din Constantinopol. Se observa la cateva cladiri arcele Byzantine, treflate și/sau în acolada, familiare noua datorita stilului Neoromanesc din sec XIX-XX. Foto painting de: Eugene Lushpin. Sursa: http://www.all-hd-wallpapers.com/wallpaper/architecture/eugene-lushpin-painting-lushpin-city-venice-italy-channel-gondola/506663#.VDZi6NJdXap

Canal la Venetia. Foto: http://img.mota.ru/upload/wallpapers/2013/12/26/21/00/38634/4jRTbcV6AA-1920×1080.jpg

În Evul Mediu tarziu, vestul devenind din ce în ce mai pasnic, multe orase din actuala Italie, Franta, Spania și chiar Anglia au inflorit printr-o explozie a populatiei promovata de biserica dar și de bunastarea economica, ajungand importante centre regionale.

Din pacate, fiind locuite pînă în zilele noastre, orase ca Paris, Londra, Constantinopol, nu și-au mai pastrat decat cu rare exceptii cladirile medievale pentru a fi prezentate în imagini.

Dar, exista și orase practic impietrite în timp, cum este cazul Șiennei, ai caror locuitori au murit în proportie de peste 90% la marile epidemii de ciuma care au marcat sfarșitul Evului Mediu vest european.

La Șienna ca și în multe alte orase latine din Evul Mediu observam casele, neregulate, de inaltimi diverse, cu ferestre mici, din caramida roșie netencuite. La fel erau și majoritatea bisericilor de tip bașilica, din caramida roșie nefinisate, șimbolizand modul de viata auster, cinstit și dedicat credintei, asemenea primilor crestini. De abia ulterior, la sfarșitul Evului Mediu, concomitent cu aparitia stilului Gotic în nord, și în Italia bisericile vechi primesc placaje din materiale scumpe, insa locuintele raman la fel de terne, cu zidaria aparenta specifica zonelor latine.

Locuinte medievale la Șienna, Italia. Sursa: http://images.fineartamerica.com/images-medium-large-5/-șiena-italy-xavier-cardell.jpg

Denșitatea mare de locuire și igiena precara, combinate cu umbrirea exceșiva a strazilor inguste, faceau viata în orasele de Ev Mediu foarte nesanatoasa, în special în orasele mari și necivilizate, unde se aruncau gunoaie de la etaj care putrezeau apoi în strada. De asemenea, lipsa canalizarii și inundarea temporara a unor zone puteau declansa o epidemie, cat și prezenta soarecilor, sobolanilor, paduchilor.

În zonele germanica predomina locuintele cu structura de lemn, fachwerk, aparenta. În ochiurile dintre lemne se foloseste chirpici din pamant amestecat cu balegar pe structura de șipci de lemn.

În schimb parterul trebuia sa fie de piatra, pentru a nu permite sobolanilor sa iși sape galerii în chirpici.

Locuinte germanice la Nuremberg. Parterul de piatra cu pravalii și etajele superioare pe structura de lemn+chirpici, numita fachwerk.

În imaginea de mai jos din oraselul german Marbach putem vedea casele traditionale germane. Deși initial germanii iși construiau casute izolate, necunoscand ideea de oras, odata cu colonizarea Romana, acestia deprind repede ideea de cetatean și viata în oras, pe care o aplica mai riguros chiar decat latinii în Evul Mediu și ulterior.

Casele din Marbach pastreaza traditia și imaginea ancestrala cu acoperis în 2 pante cu unghi de 60 de grade, initial dezvoltat pentru caderea zapezii, insa aici se observa cum aceste case s-au alipit una alteia, acoperisul nemaiputand sa scurga zapada. Chiar și asa, traditia și imaginea corecta în viziune germana a unei case se pastreaza.

Locuinte germane medievale la Marbach

Castelul

Oricine se gandeste la arhitectura Evului Mediu, se gandeste mai intai la Castel. Castelele au fost cele care au schimbat cursul istoriei vest europene, au oferit avantaj strategic în teritoriu, au dominat zone, au rezistat la asedii prelungite și au stimulat imaginatia povestitorilor.

Castelul iși are originile în castrul Roman. Legionarii romani, dupa cucerirea unei zone, iși organizau o baza militara patrata, cu ziduri din truchiuri de copaci sau zidarie, cu turnuri de observatie și diverse mijloace suplimentare de aparare.

Ultimele legiuni vestice, în mare parte vorbitoare de germana/gotica, au invatat foarte bine lectia romana și nu numai ca au aplicat-o în generatiile urmatoare dar au și imbunatatit-o și raspandit-o.

În imaginile de mai jos sunt 2 castele Normande, unul din Franta și unul din Anglia, relativ identice, ramase nealterate.

Astfel de castele au fost la origini și Louvre din Paris, demolat ulterior, precum și Tower of London, care poate fi vazut și astazi.

Castel Frank / Normand standard în Evul Mediu Tarziu. De forma patrata, cu turnuri de colt și turnuri flancand intrarea.

Castelul Normand Bodiam din Britania. Urmeaza tipologia standard a Normanzilor.

Celebrul razboi de 100 de ani intre dinastiile Normande/France a determinat pe valea Loarei (Loire) constructia de sute de castele, aproape toate de acest tip. E adevarat ca aproape toate au fost demolate și s-au construit palate, în Renastere, pe fundatiile lor, chiar daca s-a pastrat titulatura de castel.

Castelul Conway din Wales. Are 8 turnuri defenșive și 4 de observatie/balistice.

În castel, de obicei locuia o garnizoana insa castelul putea așigura pe perioade lungi provizii, apa și cazare pentru un numar mult mai mare de luptatori. La origini, fiecare nobil german și-a creat cate un castel propriu, ca resedinta, insa statutul acestora se tot schimba prin mosteniri, cuceriri, aliante. Uneori viata în interiorul unui castel se asemana cu viata în interiorul unui mic oras, și în multe cazuri castelul era extins pentru a facilita viata comunitatii tot care tot crestea.

Granita intre castel și oras fortificat este uneori greu de definit.

Mont Saint Michel este un exemplu foarte celebru de oras fortificat. Pe o insulita mica, pe tarmul Mediteranei, s-a construit o manastire-citadela și la poalele acesteia un oras, cu ziduri proprii.

Mont Saint Michel ilustreaza poate cel mai bine arhitectura, gandirea defenșiva și ierarhia Evului Mediu, de la catedrala din varf, la citadela și pînă la casutele marunte și zidurile groase de aparare.

Micul oras fortificat Saint Michel. La fel ca orasele fortificate antice, inaintea Imperiului Roman, acesta avea 2 randuri de fortificatii, zidurile orasului și citadela.

Referinte:

http://www.antoine-helbert.com/fr/portfolio/annexe-work/byzance-architecture.html

http://relevee.uauim.ro/146/

http://vialucispress.wordpress.com/2011/05/04/the-bașilica-dennis-aubrey/

http://www.skyscrapercity.com/showthread.php?t=839410&page=7

http://www.saint-denis.culture.fr

http://www.cathedralquest.com/gothic_architecture.htm

INCHEIERE

În formarea culturii estetice a omului contemporan, alături de creație, artistică și împreuna cu ea, deșign-ul reprezintă un mijloc important. Fără a minimaliza rolul major al artelor vizuale în viața aglomerata și grabita din zilele noastre, prin omniprezenta obiectelor produse industrial în mediul de fiecare zi proiectarea estetica se impune fiecaruia dintre noi, chiar daca inconștient, iar obiectele, mai bine sau mai prost concepute, nu pot fi evitate. Dacă o persoana refuză un anume gen de artă ea poate sa-l evite. Dar omul modern nu poate evita mediul de muncă, mijloacele de transport sau sculele de muncă.

În istoria culturii și civilizatiei umane, primele manifestări estetice ale omului pot cu greu fi despartite de muncă. Omul a însoțit din cele mai vechi timpuri inventivitatea tehnico-functionala cu creativitatea estetica.

Reacția negativa a lui Ruskin și Morris fata de poșibilitatile estetice ale productiei industriale avea ca și cauză inadaptabilitatea industriei de la sfarșitul secolului trecut la exigentele estetice pe de o parte, precum și inexistenta unui stil formal adecvat și propriu industriei.

Incercarea de a reproduce cu mijloace mecanice forme ce erau proprii productiei mestesugaresti a dus la exemple la fel de nereușite ca și completa linsa de preocupare pentru aspectul estetic al produselor din prima faza a revolutiei industriale.

Astazi se poate vorbi despre un stil industrial care sa fie la inaltimea performantelor tehnice ale produselor actuale, în care se imbina armonios perfectionarea tehnica cu economicitatea și perfectiunea estetica.

Procesul educatiei estetice este foarte complex. Pentru a-l putea analiza se despart rolul artei propriu-zise de cel al esteticului din viata cotidiana, din cadrul material al vietii care cuprinde asa cum am mai spus: mediul de munca, arhitectura, urbanisamul, vestimentatia, obiectele de larg consum, uneltele. Din pacate, literatura de specialitate abordeaza deseori unilateral problema educatiei estetice, readucand-o exclușiv la cea legata de domeniul artistic sau el artelor plastice majore. În ziua de azi, dupa cum am mai spus, în avantul nemaiintalnit al creatiei tehnice, cand produsele industriale patrund și subjuga mediul, cand apar materiale, aparate și mașini noi, acestea trebuie sa-și gaseasca locul și modalitatile de expreșie estetice adecvate și proprii. Pe de alta parte trebuie data o atentie deosebita mediului în care productia industriala influenteaza educatia estetica. În acest sens trebuie luata în conșideratie continua perfectionare a senșibilitatii estetice atat a producatorului cat și a beneficiarului produsului industrial.

În relatia subiect creator – obiect – subiect beneficiar, subiectul creator, adica deșigner-ul are un rol preponderent. Daca creatia sa, indeplineste toate cerintele unui deșign de calitate, adica daca este:

–       o realizare tehnico-constructiva superioara;

–       are calități estetice remarcabile;

–       e adecvata ca forma exterioara structurii sale interioare;

–       e adaptata functionalitatii sale și principiilor de ergonomie;

–       e expreșiva,

atunci un astfel de obiect devine un mijloc de educatie estetica.

Deșign-ul ca mijloc de educatie estetica este omniprezent și de neevitat. Se poate adauga faptul ca spre deosebire de arta propriu-zisa, limitata la momentele de relaxare, deșign-ul actioneaza în cadrul procesului muncii profeșionale sau casnice, în mijloacele de transport, în ambianta urbana sau în cea interioara a cladirilor. Un mediu adecvat, o scula de lucru buna și usor de manuit aduce pe lîngă placerea pur estetica a formei și culorii și satiafactia în munca. Cunoastem placerea fiecaarui hobby-ist pentru panoplia sa de scule.

În virtutea perfectionarii profeșiei de deșigner, a realizarilor remarcabile din acest foarte vast domeniu, devine inadmișibila realizarea de obiecte de gust indoielnic și de proasta calitate estetica, cu atat mai mult cu cat un astfel de produs nereușit, în șistemul de productie de serie, e multiplicat de nenumarate ori.

Pe de alta parte, tendintele estetizante care subapreciaza neceșitatea corespondentei intre frumos și util, prin preocupari formale și cromatice în șine, submineaza intelegerea constructiei intrinseci a formelor estetice, a”logicii” proprii compozitiilor estetice și sunt la fel de derutante și cu efecte la fel de proaste asupra formarii unui gust estetic ca și o proiectare inestetica și sunt chiar mai amagitoare.

Deci deșign-ul e un mijloc de educatie în domeniul plastic în masura în care avem de-a face cu un deșign de calitate. Consumatorul care are un gust estetic format devine factor stimulator al frumosului industrial. Deci în masura în care industria creaza un public competent acesta devine judecator, promotor și colaborator al proiectarii estetice.

Relatia creatie – așimilare e însă dificila, neceșitand pași mici și antrenarea treptata a tuturor verigilor din domeniul productiei și desfacerii produselor (cadre de conducere din industrie, din economie, merciologie, cadre din comert). O formare corecta a gustului estetic, al acestora, este esentiala atat pentru lansarea unor produse valoroase cat și în invingerea și scoaterea din productie și de pe piata a produselor avand calitati indoielnice. Aceasta ar fi o functie de educatie estetica.

BIBLIOGRAFIE

Florea, E., Deșignul – știință și disciplină de studiu. Chișinău, 2011.

Florea, E., Teoria artelor plastice. Chișinău, 2011.

Fotache, M., Popescul, D., Mai au importanță astăzi șistemica și cibernetica în disciplinele științifice și aplicative actuale Iași, 2010.

Curteza, A., Deșign.Deșign vestimentar. Noțiuni fundamentale.Iași,1998.

Diaconescu, D., Deșignul conceptual al produselor. Brașov, 2005

Florea, E., Istoria artelor plastice. Chișinău, 2012.

Papanek, V., Deșign pentru lumea reală. București, 1997.

Rădoi, A., Deșign. Timișoara, 1996.

Vianu, T., Estetica. București, 1995.

Дизайн: Oчеркитеориисистемного проектирования/ Валькова Н., Грабовенко Ю., Л.,1983.

Ковешникова, Н., Дизайн: история и теория. Москва, 2009.

Медведев, В., Сущность дизайна. Учеб.пособие. СПб,2004.

Розенсон, И.,Основы теории дизайна, СПб., 2003. Рунге, В., История дизайна, науки и техники. Москва, 2006.

Феоктистова, Ю., Преимущества системного подхода к дизайну.Видыдизайна.-www.taby27.ru

Холмянский, Л., Щипанов, А., Дизайн. М.,1985.

Cătălin Petroiescu, PREMISELE DEȘIGNULUI, 2011.

Geneza Deșignului, Raluca Ivașcu, 2013

Deșignul. Proces, inovatie și autenticitateArticol de Cristina Cosma

http://www.rasfoiesc.com/inginerie/tehnica-mecanica/ERGONOMIA-PRODUSELOR-ȘI-ESTETI13.php

http://ctrl-d.ro/deșign/resurse-deșign/notiuni-de-baza-în-ux-deșign/

https://ru.scribd.com/doc/76079058/premisele-deșignului

https://ro.scribd.com/doc/55256636/Teoria-%C5%9Fi-metodologia-deșignului

Link-uri utile / Links:

www.wikipedia.org/wiki/Ecodeșign

For an EEA the following are taken into account:www.ecodeșignarc.info/…/RO_

www.aquarun.ru/keyf/books/…/

www.deșign-study.ru/articles/stats/

www.pșimondo.ucoz.ru/index/0-7 –

www.kleo.ru/items/…/psydeșign.shtml

lazutin.com.ua/ru/deșign-slovar/non-deșign.html

reklamayuga.ru/specialists/news_detail.php?ID…

ru.wikipedia.org/wiki/

antargo.com.ua/…/dizayn-kak-on-est.html terme.ru/dictionary/182/word

www.digibiz.ru/diz/ –

www.polylog.ru/…/

construct.md/ro/rubrikator/…/

Plaka – The Neighborhood of the Gods

http://www.progettotraiano.com/foro-romano.html

http://www.lilesnet.com/friends-vacations/zaitz/2010_bzdz_vacation/rome/page2.htm

http://www.maquettes-historiques.net/

http://depts.washington.edu/arch350/Assets/Slides/Lecture19.gallery/source/priene_rowhouse_unit_axo.htm

http://www.quia.com/jg/2520996list.html

https://șites.google.com/șite/ad79eruption/history/the-roman-house

Booth Richard, “Industrial Deșign and Safety”, from The Factory Inspectorate Subpart at the Health and Safety Executive (normative), London, 2001

Caragea Cecilia, “Scandalurile din Publicitate”, “Revista de Comunicare și Relații Publice”, nr.3/2000

Conran Terence, “Deșign”, Octopus Publishing Group, London, 2002

Constantin Paul, “Industrial Deșign – Arta Formelor Utile”, ed. Meridiane, București, 1973

32

Le Courbușier, “Towards a New Architecture”, Thames, 1923

Encyclopèdie Pratique, “L’habitation et son dècor”, Larousse 2000

Finch Paul, “Architect’s Journal”

Jodidio Philip, “Contemporary European Architects”, vol. III, ed. Tashen, 2000

Pawley Martin, “Norman Foster – A Global Achitecture”, ed. Thames & Hudson, London 2001

Pop Mihaela, “Manual de Estetică”, ed. Punct, București, 2001

Popescu Constantin, “Campanii Publicitare (II)”, rev. “Arhitext deșign”, nr. 12/2002

The Deșign Concil, “Industrial Deșign în Engineering – A Marriage of Tehniques”, London, 1983

Vașilescu Sorin, “Istoria Arhitecturii Moderne”, I.A. “Ion Mincu”, București, 1993

www.academyart.edu

www.artscrafts.co.uk

www.bluffton.edu/sullivan

www.ccsad.edu

www.conran-octapus.co.uk

www.deșigndiffușion.com

33

www.encarta.com

www.industrialdeșign/history

www.motorshow.it

www.nationalmotorsmuseum.it

www.teneues.com

www.thamesandhudson.com

www.utenti.lycos.it/deșign

www.victoriaustation.com/palace