I. CADRUL GEOGRAFIC ȘI ISTORIC BUCOVINEAN [301565]
[anonimizat], [anonimizat]: Cum sunt tradițiile și obiceiurile în Bucovina? Cât de importante sunt aceste tradiții? Aceste obiceiuri mai au loc? Se mai pune atât de mult accentul pe tradiții? Cât de mult se mai implică tinerii în organizarea acestor traditii? [anonimizat] a scoate în evidență importanța perpetuării acestor obiceiuri și tradiții pentru păstrarea identității naționale. Deasemenea, un alt aspect motivant în alegerea temei îl reprezintă faptul că am copilărit în această zonă și încă de atunci am fost atrasă de aceste tradiții și obiceiuri. Crescând am devenit curioasă de desfășurarea fiecărui obicei al acestei zone.
Lucrarea se structurează astfel: partea de început cuprinde argumentul și introducerea. [anonimizat]-al doilea capitol cuprinde perioada premergătoare și pregătitoare a [anonimizat]: [anonimizat]-[anonimizat]-iarnă, Ovidenia, [anonimizat] (Sfânta Varvara), [anonimizat],Cete,partii,turca,hurta. [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], iar al cincelea capitol cuprinde perioada Bobotezei. În finalul lucrării sunt atașate concluziile generale și bibliografia necesară realizării tezei.
[anonimizat] a poporului românesc. Întreaga existență a omului, [anonimizat], relațiile cu cei din jur și cu întruchipările mitologice erau strâns legate de obiceiuri.
Lucrarea Calendarul obiceiurilor și sărbătorilor de iarnă din Bucovina își are rădăcini în cultura unei civilizații tradiționale demnă de admirație. [anonimizat], [anonimizat], obiceiuri și credințe legate de relația omului cu natura și spiritualitatea.
Tema prezentată în lucrare este una de actualitate având în vedere că în ultimii ani societatea românească s-a [anonimizat], [anonimizat], datinile si obiceiurile au dispărut sau au trecut prin diferite modificări. Oamenii s-au adaptat în funcție de evoluția firească a societății, orientându-și interesul către aspecte mai actuale ale contextului temporal în care trăiesc.
Obiectivul lucrării de față este acela de a [anonimizat]. Tema tratată permite o cunoaștere a evoluției materiale și spirituale pe teritoriul bucovinean.
[anonimizat]. Acestea reprezintă dovada clară a fascinantelor tradiții folclorice din această comunitate rurală.
Activitatea de cercetare pe teren s-a [anonimizat]lnici din localitățile Iacobeni și Gura Humorului. Interviul este format din nouă întrebări deschise și s-a desfășurat în perioada octombrie-noiembrie, 2015. În urma răspunsurilor primite am aflat informații despre etapele premergătoare ale sărbătorilor de iarnă, obiceiuri care încă se regăsesc în viața contemporană. Multe dintre acestea au rămas însă doar în memoria vârstnicilor din sat și au constituit cândva adevărate legi nescrise și respectate cu sfințenie de către fiecare individ al comunității respective.
Printre tradițiile ce încă se păstrează se numără prognozarea vremii pe baza comportamentului animalelor din gospodărie, bătrânii fac în noaptea Anului Nou calendare din foi de ceapă sau din cărbuni, iar în anumite momente ale anului fac anumite ritualuri de fertilitate sau de chemare a ploii.
Cu toate că nevoia de înnoire și adaptare și-a spus cuvântul și a dus la dispariția unor tradiții sau la noi forme de manifestare ale acestora, mesajul traditional nu a fost anulat în totalitate. Colinda rămâne în continuare un mijloc esențial de comunicare în tradiția populară, suferind în schimb diferite modificări și adaptări.
„Dintotdeauna în această adevarată poartă a furtunilor, năzuința bucovineanului de a se situa mereu în sacru s-a materializat în primul rând la adăpostul unei tradiții perene, aici, obiceiurile, credințele și datinile s-au dezvoltat și menținut multă vreme în învelisul lor ancestral, într-o formă de conservare aparte.”
I. CADRUL GEOGRAFIC ȘI ISTORIC BUCOVINEAN
Bucovina, care este un ținut de încântare și vis, se recomandă însăși drept vatră de frumuseți neasemuite, ținut în care la ascunzișul codrilor seculari au apărut și au continuat datini și obiceiuri calendaristice, toate incorporate salbei de sărbători populare sau creștine. Cadrul geografic de o mare varietate, parcă ne îndeamnă să-l revendicăm pe bătrânul Crăciun ca fiind al acestor locuri, sprijiniți în primul rând de legendele populare referitoare la acest personaj mitologic, care-l înfățișează a fi un patron al ciobanilor.
Obiceiurile populare de orice fel, în special cele referiotare la sărbătoarea Crăciunului au apărut aici într-un cadru geografic încântător, un adevărat spațiu mioritic, ce te întâmpină cu o frumusețe din toate părtile, într-o caldă învăluire. În entitatea cultural-artistică românească și de ce nu și europeană, teritoriul bucovinean, reprezintă în evoluția istorică una dintre vetrele de străveche civilizație, păstrată cu o impresionantă continuitate de-a lungul anilor. Înfrățiți cu natura, oamenii de aici, chiar în vremuri de primejdie istorică și-au păstrat neștirbită unitatea de neam, credință și limbă.
La începuturile sale, satul de aici și-a conturat viața în acele obști, iar configurația reliefului a permis cu multă generozitate constituirea lor mult mai devreme decât în alte părți ale teritoriului românesc. Existența unor vetre de locuire a reprezentat adevărate realități sociale iar munca zilnică, ocupațiile diverse, derularea timpului într-un ciclu al anotimpurilor precum și multe altele au dus la conturarea unor datini și credințe ce s-au perpetuat până destul de târziu către zilele noastre. Satul bucovinean a fost leagănul de formare și de desfășurare a tuturor credințelor și datinilor referitoare la ciclul vieții sau a derulării anului calendaristic.
Aici, în Bucovina, obiceiurile și datinile s-au menținut mult timp în învelișul lor original.
Mai mult decât în orice altă parte din România, sărbătoare Crăciunului cu întreaga ei trenă de rituri și ceremonialuri înscrie în existența comunitățiilor un sentiment și o atmosferă aparte. În acest cadru natural parcă Crăciunul are o trăire aparte, totul făcând parte dintr-un scenariu trăit și învățat de om de-a lungul vremii. De Crăciun simți parcă, în fiecare casă de aici că s-a născut Isus Hristos, când candelele sfințeniei se aprind peste tot iar la gura sobelor, bunicii rostesc amintiri nepoților dornici de inedit și bucurându-se de strălucirea momentului.
Pământul bucovinean a creat datini și obiceiuri ce s-au dovedit a fi durabile iar frumusețea lor a făcut ca să fie perpetuate de către generații la rând, multe fiind încă vii și în zilele noastre. Aici, de Paști, zi de mare sărbătoare, moment al biruinței asupra morții precum și a eliberării noastre din robia păcatului, cerul se deschide, iar pasca și ouăle roșii sau încondeiate devin simboluri sacre, simboluri sfinte. Biserica a devenit o necesitate pentru oamenii locului, o piatră sacră, un fel de arbore sacru care a înlesnit legătura pământului cu divinitatea.
În sate vedem trecutul și prezentul, tradiția și modernitatea și mitologia ascunsă în locuri tainice. Satele bucovinene au continuat să-și trăiască existența în jurul unor modele bine închegate pe temeiul tradiției, cel mai bun exemplu în acest sens este sărbătoare Crăciunului cu întreaga sa suită de datini și obiceiuri, trăite sincer și armonios.
Locul Bucovinei în ansamblul teritoriului românesc a fost si este bine precizat de către geografii, istoricii, etnologii, demografii sau lingviștii români. „Bucovina reprezintă cam 5% din suprafața României, teritoriul său sprijinindu-se în partea sud-vestică pe coama falnică și impunătoare a unor munți înalți iar în cea estică pe luncile Sucevei și Siretului, relieful având o deschidere de forma unui amfiteatru uriaș cu fața alungită de peste 100 km și cu expunere estică.”. Bucovina nu este numai o unitate geografică complexă ci și o adevărată rază de soare în conștiința celui care trăiește sau care a trecut pe aici. Prima imagine a unui străin ce poposește aici, coborând din tren sau din mașină sau a celui ce gândește că ar vrea să-i fie oaspete măcar câteva zile, îl face să se întrebe imediat Unde mă aflu? Într-o imensă rezervație naturală, într-un uriaș muzeu al naturii, într-o rezevație de arhitectură medievală sau într-un adevărat muzeu al satului în care datinile și obiceiuril izbucnesc la tot pasul. Dar, să pătrundem în frumusețile naturale, geografice ale acestei „dulci grădini” românești.
I.1. Cadrul fizico – geografic
Imaginându-ne o secțiune transversală pe direcția est-vest, relieful Bucovinei se prezintă cu un urcuș în trepte, pornind din zona joasă de luncă și terminându-se în munții Călimanilor sau ai Bistriței. Ambianța și diversitatea cadrului natural este rezultatul orânduirii formelor de relief, dispuse în cea mai mare parte în șiruri paralele de culmi și străbătute de văi cu ape cristaline. Varietatea și bogăția elementelor component ale cadrului fizico – geografic al acestul ținut istoric, confirm dărnicia naturii, coordonată din mai multe puncte de vedere cu structura cadrului natural al întregii țări.
Aici granița dintre podiș și munte este destul de greu de precizat, de aceea trecerea peste aceste locuri oferă la fiecare pas priveliști aparte, de un pitoresc deosebit spre încântarea văzului și mulțumirea sufletească.
Cea mai mare regiune geografică și totodată o unitate structurală a Bucovinei, cuprinsă între Podișul Sucevei și zona cristalină o constituie cea a obcinelor: Obcina Mare, Obcina Feredeului și cea a Mestecănișului. Prin Obcinele Bucovinei, expresie de circulație populară dar si cărturească se definește o unitate geografică montană a cărei specific esre dat de succesiunea de culmi paralele și prelungite longitudinal, puțin înalte, puternic împădurite, separate de văi și bine populate.
Este un peisaj de culmi, care continuă ca niște valuri nemișcate până departe în zări, cu păduri frumoase de brad, fag sau molid, cu pajiști și fânețe care-și mențin culoarea verde până cade zăpada. Priveliștile obcinelor amintesc parcă de imaginea unor fragmente de pe platourile înalte ale Elveției. Aici în zona obcinelor peisajul este blând și chiar acolo unde natura a rămas încă intactă și pregătită pentru așezarea și activitatea oamenilor.
“Rarăul, muntele cel mai căutat de către turisti, Giumalăul cu boltirea sa uriașă, Călimanii cu renumitele stânci “12 Apostoli” munții Bistriței oferă pentru oricine, priveliști și motive de încântare.” Toate acestea, trecute prin imaginea artistică a oamenilor de la munte au putut crea acele minunate îmbinări de nuanțe de culori care constituie valoarea artistică a inegalabilelor fresce ale Humorului, Voronețului, Moldoviței, Suceviței, fresce prețuite și de străini drept unele dintre cele mai desăvârșite realizări ale artei medieval europene.
“Fără îndoială, istoria a îndrăgit aici în chip deosebit frumusețile locului. Astfel nu și-ar fi ales cu atata grijă cadrul drept scenă în care să-și desfășoare evenimentele de-a lungul veacurilor, pe care le-am numi “ veacurile Bucovinei”
Aici, în Bucovina, relieful cu munții înalți și frumoși se completează cu mărețele construcții create de om de-a lungul vremii, aici semnele trecutului se îmbină cu cele ale prezentului și cu certitudinile viitorului, într-un efort către mai bine și mai durabil.
În Bucovina pe lângă tradițiile strămoșești se nasc și tradiții tinere care, încet încet prind contur spre veacurile viitoare. “Bucovina a fost mult timp, și este și astăzi parte integrată a Moldovei, fiind chiar legănul de formare a statului feudal centralizat Moldova. Această țară a fost o pildă deosebită asupra vechimii, continuității și unității vieții materiale și spirituale românești.”
„ Teritoriul Bucovinei cunoscut mai bine din documente, cronici, letopisețe și diverse însemnări memoralistice a constituit o vatră de locuire neîntreruptă din timpuri străvechi. Prezența omului pe aceste meleaguri a fost dovedită incă paleolitic, neolitic sau de mai apoi.”
„Aici, existența unor comunități umane individualizate în formațiuni de tipul obstilor libere a condus la conturarea primelor comunități prestatale în așa zisele “voievodatele de vale”, și apoi statele, viitorul centru politic al tânărului stat Moldova fiind aici la Baia.”
Jumatatea sudică a vechii provincii istorice se include astăzi în județul Suceava, care mai înglobează spre părtile S-V, S, S-E și E teritorii care au aparținut României de dinaintea Unirii din 1918. La rândul său, și regiunea Cernăuți, cea mai mică față de cele douăzecișipatru de regiuni ale țarii vecine, a beneficiat administrativ de zona basarabeană a Hotinului. Principalele forme de relief din județul Suceava sunt Podișul Sucevei, ale cărui extreme sud-latitudinale se aproprie de orașul Roman, partea sa nordică ocupând o suprafață considerabilă din sudul regiunii Cernăuți și partea montană.
I.2. Repere din istoria Bucovinei
Conform surselor de pe internet, denumirea de Bucovina, vine din limba germană “Buchenland”-Țara fagilor și a intrat oficial ca denumire în 1774 ca urmare a anexării acestei părți nordice a Moldovei la imperiul Habsburgic. Deși fonetic pare că acest nume este în totalitate german, realitatea este alta deoarece numele provine de la cuvantul slav ”buk” adică fag. Până la adoptarea oficială a denumirii de Bucovina, această parte a Moldovei a mai avut următoarele denumiri: Țara de Sus, Plonina, Cordun și Arboroasa. Această ultimă denumire a fost dată de către Ciprian Porumbescu societății studențești din care făceau parte în anul 1875.
Această zonă istorică a țării a avut un trecut foarte zbuciumat,deoarece în anul 1849 a devenit Ducatul Bucovinei în Imperiul Austriac, în data de 28 noiembrie anul 1918 se unește cu România, în data de 28 iunie anul 1940 partea de nord împreuna cu Basarabia si Ținutul Herței vor fi ocupate și vor face parte din fostul URSS și actuala Ucraina. Capitala Bucovinei se afla la Cernăuți, în momentul de față pe teritoriul Ucrainei. Bucovina a fost ocupată la data de 1 Octombrie 1774 de către Generalul austriac Gabriel baron de Spleny. La acea dată o suprafață de 10.442 km2 din partea de N-V a Moldovei este anexată de către imperiul Habsburgic.
Istoria Bucovinei începe în 25 octombrie in 1744,când trupele maiorului Mieg, înregistrează cordonul de ocupație, călcând pe urmele proaspete ale armatelor rusești, care se retrăgeau, după pacea de la Cuciuc-Cainardj (Iulie 1774), din pricipatele române, iar armata austriaca, pornită de pe marginile Galiței, mută pajurele împărătești spre Sud și Est și puse stăpânire pe acest “drum”, despre care diplomația austriacă susține că monarchia are lipsă pentru comunicația dintre Ardeal și Galiția. Galiția fusese obținută, doi ani înainte, la 1772.
Conform scriitorului Ion Drăgușanul, Bucovina are o istorie pe care o putem prelungi în timp, din perspectivele unor statalități. Popoarele, nu au o istorie, au doar mituri. Fără îndoiala aceste pământuri minunat alcătuite au fost populate încă din cele mai vechi timpuri, așa cum o și declară măruntaiele brazdelor, rostogolite de curiozitatea simplistă a arheologilor.
Ținutul care, după ocupația habsburgică din octombire 1774, avea să se numească Bucovina trăiește, în ultima parte a istoriei moldovenești, numai în calea oștilor și a vrăjmașilor. O calcă și o pustiesc, începând cu 26 aprilie 1710, chiar și grenadirii regelui suedez Carol al XII-lea, care urcă pe valea Ceremușului, spre Vijința, iar de acolo urmând cursul Sirețelelor și Siretului, se îndreaptă spre Suceava, apoi o iau în stăpânire rușii feldmareșalului Munich, în 1737, apoi rușii lui Rumeanțev, în 1770. Bucovina intrase, pe parcursul celor prime patru ( din șase) războaie austro-ruso-turce, din 1710-1711, din 1714-1718, din 1735-1739 și din 1768-1774, într-o epocă de jaf și pustiire, întreaga Moldovă intrând sub ocupație rusească din 1770 și trecând, din 1774, cand, de fapt, începe istoria reală a Bucovinei istorice, sub ocupație și suzeranitate habsburgică.
Bucovina a fost ocupată, în 1 Octombrie 1774, de generalul austriac Gabriel baron de Spleny, cu 3 regimente de infanterie, 12 tunuri si 2 regimente de cavalerie, dar “capitala țării, Cernăuții, se afla, la 31 August, în mâna maiorului Mieg. Seretul și Suceava au fost ocupate imediat după aceea și la, 25 Octombrie 1744, cordonul de ocupațiune era complet”.
Și iată că, de la miază-noapte, de pe lângă neadormitele ape ale Nistrului, până la Pietrele Roșii, unde se înâlneau granițele celor trei țări românești, Ardealul, Moldova și Bucovina, țara gemea, acum, de cătane împărătești, tot Nemți înalți și bine legați, care erau îmbrăcați în tunici albe, roșii și albastre, și purtau cozi și tricornuri pe cap.
Băștinașii începură să mai răsufle oleacă și să se simtă mai siguri, căci legile și dreptățile nu mai atârnau de vârful sabiei, ca pe vremea stăpânirii Turcului. Dar, totuși, se mai arătau făcători de rele, ce țineau calea bieților drumeți, căci, pe unele locuri, țara era pustie, de multe ori ți se întâmplă să mergi, zile întregi, fără să dai de țipenie de om sau măcar de vreun han mai acătării. De drumuri bătute – nici pomină, numai ici-colea, câte un drumeag plin de hârtopi și mâncat de ploi, iar calea de câteva poște, întalneai doar vreun bordei, săpat în pământ, în vârful căruia atârna, pe o prăjină, un jup de paie sau de strujeni, semn că aici era un conac. Satele se întindeau pe râpi și pe marginile codrilor pustii și nepătrunși, îndosite de frica Tătarilor și a altor legi spurcate. Moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deși nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăției austriece, căci nici învălmășeală de oști n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăți, prin țară.
Descrierea aceasta, care nu poate fi suspectată de rea credință sau de lipsă de patriotism din partea autorului, poate fi găsită întocmai specifică unui prozator adevărat, și în raportul primului guvernator militar al Bucovinei, baronul Gabriel Spleny vin Mihaldy (31 august 1774 – aprilie 1778):
Nimeni nu avea grijă de siguranța drumurilor, astfel că aceasta nu erau, niciodată, sigure. Chiar și acum, când se găsește atâta armată în țară, se aude, în orice clipă, de jaf și omor la drumul mare. Înainte ca rușii și, în parte, trupele noastre să fi intrat, în cursul ultimului război, în țară, drumurile erau atât de părăginite, încât călătorii se împotmoleau, în orice moment, în mlaștini, mai ales înlăuntrul pădurilor. Mlaștinile, pâraiele, gropile, erau arareori prevăzute ca podețe și, acolo unde, totuși, fusese un pod, care se prăbușise, după lungă folosire, nu exista nimeni să-l refacă. Afară de bacul peste Prut, la Cernăuți, nu există nicăieri o posibilitate de traversare a râurilor, astfel că un călător, surprins de ape numai puțin umflate, trebuia să aștepte până ce acestea cădeau.
Puținele hanuri, de pe marginea drumurilor, constau în colibe mizerabile de lut, care oferă, de obicei, rachiu. Împotriva inundațiilor, care amenință localități întregi, nu s-a luat nici o măsură.
Conform raportului baronului Spleny, în teritoriul moldav ocupat de armatele austriece, se aflau 9 sate în districtul Hotin, 119 în districtul Cernăuți, 3 sate în Câmpulung Rusesc, 142 în districtul Suceava, 11 sate în Câmpulung Moldovenesc”, iar “în aceste sate, locuințele sunt, cel mai adesea, răzlețe, iar casele sunt atât de prost clădite și de mici, încât într-însele nu găsești, în afara unei odăi mici sau, mai degrabă, a unei afumători, alăturate unui antreu, decât arareori o cameră și foarte rar alt loc de culcare. De cele mai multe ori, aceste cocioabe sunt neîngrădite și nu sunt prevăzute nici cu șoproane sau grajduri sau alte clădiri gospodărești.
„Bucovina este o țară românească, măcar că ea, astăzi, se află pe lângă alt trup, pe lângă cel, adică, al împărăției Austriei, și aceasta, iată,asa: O casă ce-și capătă alt acoperiș, ea tot acea casă rămâne, ce a fost sub acoperișul de demult, fie, într-însa, acum de când îi sub acoperiș nou, și alți oameni, pe lângă cei vechi. Vlăstarea altuită pe altă trupină, ea tot acel soi rămâne, ce a fost mai nainte de altuire, altuiască-se în acea trupină, mai pe urmă, și vșăstări de alt fel. Așa-i și Bucovina noastră…
Ca parte din Dacia veche, țara aceasta, sub guvernul Domnilor Moldovei, se adnumera la așa –numia „Țara de Sus”; mai târziu, se însemna cu numele Arboroasa, Plonina și pe urmaă, Bucovina, după făgetul dinre Cernăuți și Vijința.”
Conform scriitorului Ion Drăgușanul despre istoria Bucovinei, ani și secole la rând, acest teritoriu românesc a stat sub semnul unor pericole iminente ce au venit din partea unor popoare ce ne doreau pământul și bogățiile sale. Dar, Bucovina a avut destinul mioritic al păstorului moldav. Bogată și plină de faimă, într-o vreme capabilă să organizeze rezistența împotriva trufașului rege al Ungariei în 1467, iar în 1476 împotriva temutului Mahomed al II-lea, să-i înfrunte pe îngamfații regi poloni, ea a fost și este râvnită de dușmani în veacurile XVII-XVIII, care au prădat-o și călcat-o pe rând: cazaci, ruși, polonezi, turci, austrieci, iar la 1774 fiind ocupată de către Habsburgi. Dar dupa 144 de ani de dominație străină, în virtutea dreptului istoric, Bucovina se va înscrie în coordonatele firești, revenind la patria mamă Romania în urma marelui act istoric din 1918.
II. PERIOADA PREGĂTITOARE ȘI PREMERGĂTOARE A OBICEIURILOR DE IARNĂ
II.1. Postul Crăciunului
Ca mare sărbătoare religioasă, considerată a fi un Praznic Împărătesc, Crăciunul la fel ca și Paștile, Sfinții Petru și Pavel, Sfânta Maria este prefațat de un post. Postul Crăciunului este de fapt o perioada instituită pentru pregătirea oamenilor pentru marele eveniment al umanității – Nașterea lui Isus Hristor, este o perioadă de 40 de zile ( 15 noiembrie – 24 decembrie , marcată de interdicții și de penitență, dar mai puțin severă din punct de vedere al distracțiilor și prevăzut cu mai multe dezlegări la pește.
La fel ca și pentru Postul Mare, cel al Crăciunului este deschis de un Lăsat de Sec, este vorba de Lăsatul Secului pentru Crăciun care de fapt reprezintă o sărbătoare populară nocturnă (13-14 noiembrie), moment care în calendarul popular tradițional deschidea și sezonul de toamnă – iarnă al șezătorilor.
Lăsatul Secului pentru Crăciun ținea cândva trei zile, se organizau petreceri familiale, cu mâncare și băutură din belșug și în unele sate era prefațată de Ajun ( 13 noiembrie) ș de Spolocanie (15 noiembrie). De fapt cele trei zile alcătuiau o sărbătoare comună – Filipii de Toamnă – dedicată lupilor, când se făceau numeroase acte ritualice cu caracter apotropaic (alungarea spiritelor rele prin zgomote și împușcături, ungerea cu usturoi a ușilor, porților și ferestrelor) acte profilactice (îmbunarea păsărilor, în special a vrăbiilor, cu resturi alimentare rămase de la ospățul nocturn) și multe altele. Dar despre Filipii de Toamna voi reveni când voi discuta despre sărbătorile din perioada premergătoare Crăciunului.
„Exuberanța manifestării nocturne, prin fastuoase petreceri familiale, cu o masă destul de bogată, amintește până la identitate de explozia și vitalitatea Saturnaliilor romane care durau mai multe zile, zile ce prefațau prin fast și spectacol ziua zeului soarelui Mithra, așa cum la creștini Lăsatul Secului prefigurează Crăciunul.”
Pe baza unor afinități de vecinătate, prietenie, grad de rudenie sau altele, ei se adunau în grupuri de câte 8-14 familii și se alegea din timp casa unde va avea loc petrecerea. Pentru acest moment, fiecare familie participantă avea grijă să contribuie cu câte ceva: unii pregăteau băutura, alții aduceau sarmale, friptură, murături, etc., sau chiar tocmeau și muzicanți pentru o petrecere mai frumoasă. Odată cu lăsarea întunericului, fiecare căuta să se prezinte la casa aleasă din timp, sosirea lor fiind întâmpinată de către gazde cu multă bucurie și voie bună. După ce toți se adunau și prezentau ceea ce au adus fiecare, începea ospățul nocturn, ospăț pe timpul căruia erau rememorate toate evenimentele de peste an petrecute în perimetrul comunității sătești respective. În urma cercetării mele de teren efectuată în anul 2015, în perioada octombrie-noiembrie, discutând cu Tomașciuc Cătălin din Mănăstirea Humorului am descoperit că până în preajma celui de al doilea război mondial această petrecere era specifică și localităților urbane din Bucovina pentru ca mai apoi, sub influența modernizării, tradiția din aceste localități să se piardă treptat, până la dispariție.
De fapt petrecerea era și una de încununare după un an de muncă grea, mai ales dacă recoltele au fost cât de cât îmbelșugate. Pe rând se serveau mâncaruri tradiționale: borș cu tocmagi, friptură de vită sau de porc, pasăre gătită la ceaun, sarmale, se bea țuică de prună din recolta anului respectiv iar vinul era adus special, din timp din zonele viticole. De multe ori, petrecerea era punctată și cu dans ce era permis înaintea postului. Oricum era o atmosferă destul de veselă, când se rosteau glume, ghicitori, se povesteau basme, zicători și mai ales se cânta din plin. În mod tradițional această petrecere trebuia să țină numai până la miezul nopții, dar de multe ori se prelungea până în zori de zi sau chiar continuând și în ziua de 14 noiembrie.
Lăsatul Secului de Crăciun se încheia în mod obligatoriu cu Spolocania, zi în care oamenii „se spălau” cu băutură, la cârciuma satului, de “dulcele” de dinainte de post. De fapt la această petrecere comunitară participau și femeile, care de ochii lumii veneau cu furcile de tors. Ziua de Spolocanie era una lejeră, când lumea nu prea făcea nimic, fiind plecată la cârciumă, iar copiilor rămași li se lăsa de mâncare doar niste turte coapte pe plită. În general, în această zi nu se consuma decât varză murată, castraveți murați, fructe fierte sau ciuperci cu usturoi, totul fiind făcut pentru curățarea de mâncare de frupt și mai ales cea din noaptea Lăsatului de Sec.
Și tot în ziua de Spolocanie avea loc și spălarea ritualică a vaselor de bucătărie cu leșie și cenușă (detergent tradițional). De obicei, vasele spălate erau urcate în podurile caselor și lăsate acolo până în Ajunul Crăciunului. Astăzi Lăsatul de Sec pentru Postul Crăciunului este tratat destul de superficial, sau chiar de loc, vechea tradiție dispărând. Doar în unele sate de la munte, în special din zona locuită de către huțuli mai dăinuie câte ceva din fastul și exuberanța de altă dată a sărbătorii.
Amintesc că în ziua de Spolocanie, erau spălate cu apă și cenușă și ușile, dulapurile, mesele ca să nu rămână înfruptate în timpul Postului. Apa rămasă în urma acestei proceduri se păstra într-un vas special, fiind folosită peste an drept leac pentru anumite boli ale animalelor. Se adunau și resturile de mâncare care erau date păsărilor sălbatice, rostindu-se: “Păsări ale cerului eu vă dau din hrana din casa mea cu care să fiți îndestulate și să nu mâncați, să nu vă înfruptați din holdele mele de la anul”. Acest ritual era unul cu scop preventive profilactic prin care omul credea că se asigură pentru bunul mers al viitoarei recolte. Tot în ziua de Spolocanie, femeile obișnuiau să arunce cu paharul cu băutură în tavanul locuințelor, ca să le crească cânepa mare și ca pânza să le bată bine în stative.
După acest moment sărbătoresc, urma Postul Crăciunului, post destul de tolerant față de Postul Mare, care permitea unele distracții, se făceau repetiții pentru colindele de Crăciun, aveau loc șezătorile și multe altele.
În perioada Postului Crăciunului, calendarul popular cuprinde și unele sărbători importante (Filipii de Toamnă, Zilele lupului, Ovidenia, Sfântul Andrei, Moș Nicolae, Ignatul porcilor), zile specifice unui ciclu de îmbătrânire a timpului către sfârșit de an. După 15 noiembire, creștinii se pregăteau timp de 40 de zile, cu post și cu rugăciune, ca să poată primi cu vrednicie în casele lor pe Marele Oaspete Ceresc, pe Mântuitorul Isus Hristos.
II. 1.1. Filipii de Toamnă – Zilele lupului
Avându-se în vedere că anotimpul rece era unul care se derula sub semnul mitologic al lupului, animal cu multiple semnificații pentru civilizația rurală tradițională, menționez că, multe manifestări din perioada Postului Crăciunului și de după sunt dedicate lupului, Filipii de Toamnă fiind doar începutul acestora.
Mergând pe scara timpului, voi indentifica destul de usor zile si practici anterioare cu răsfrângeri simbolice și în era creștină precum cu cele din zilele Filipilor.
Filipii erau cândva niste zeități ai casei, sărbătoriți numai de către femeile căsătorite sau văduve. În creștinism Filipii au devenit niște divinități năpraznice, sfinți patroni ai animalelor sălbatice (în special ai lupilor) care dacă erau celebrați, apărau casa de primejdii (de foc, de lupi – care ar fi putut ataca animalele din gospodărie), și era astfel, anihilată și forța distructivă a strigoilor.
În trecut, fiecare tânără primea în ziua nunții drept moștenire spirituală din partea mamei sau a soacrei un anumit număr de Flipi, pe care viitoarea tânără gospodină trebuia să-i sărbătorească în fiecare toamnă. Numele și datele de sărbătorire ale Filipilor difereau de la un sat la altul, totul culminând cu 21 noiembrie, zi în care calendarul popular consemnează pentru toată lumea pe Filip cel Schiop sau cel Mare, protector al lupilor. Filip cel Mare era o divinitate stranie, cel ce-i conduce pe Filipi, un opozant al Santoaderului (divinitate cabalină), lupta dintre ei, dintre spiritul iernii și cel al verii, derulându-se pe întreaga durată a anotimpului rece și terminându-se la începutul Postului Paștelui prin biruința Santoaderului.
Oamenii societății tradiționale încercau să prevină furia lupilor prin diverse practici săvârșite fie în cele trei zile de la începutul Postului de Crăciun sau în ziua lui Filip cel Mare, zile în care femeile nu aveau voie să dea gunoiul afară din casă, să coase cu ață roșie, să toarcă, să râșnească grăunțe, să zgârâie ceva cu cuțitul sau să pieptene lână (considerându-se o primejdie pentru oi). Tot de 21 noiembrie se ținea atârnată de stâlpul hornului o secure cu scop apotropaic, pentru ocrotirea întregii familii de pericole sau se făcea lipirea simbolică a ochilor prin astuparea cu lut a găurilor și a crăpăturilor din vatra casei, ceremonial în timpul căruia se repeta zicerea: “după cum toate acestea se astupă, tot astfel se va astupa și ochii lupilor, ca să nu vadă oile mele”. Bărbaților le era îngăduit să lucreze orice, numai să nu facă găuri cu burghiul, pentru ca lupii să nu sfâșie vitele. Sărbătoarea populară a Filipilor este încă un mister.
Tot cu această ocazie se săvârșeau și alte acte cu caracter tot apotropaic: alungarea spiritelor malefice prin zgomote și împușcături nocturne, ungerea cu usturoi a intrărilor în gospodării, locuințe și grajduri, interdicția de a se arunca cenușa din vatră.
Fig.1 Închiderea simbolică a gurii lupului. Muzeul obiceiurilor populare din Bucovina, Gura Humorului. 2007
Dar zilele Filipilor erau ținute și în cele trei zile consacrate Lăsatului de Sec pentru Postul Crăciunului, când se făceau și acte ritualice cu caracter divinator: aflarea ursitei și a norocului în gospodărie pentru anul viitor, acte cu caracter profilactic (îmbunarea păsărilor cu mâncare), se întorceau vasele cu gura în jos, ca să nu se furișeze spiritele rele.
În cele trei zile premergătoare începutului postului Crăciunului, crescătorii de animale căutau să împiedice înmulțirea lupilor prin interdicția de a nu se arunca jăratecul din vatra sobei, pentru a nu înlesni fecundația lupoaicelor. Se obișnuia să se lege în chip magic gura lupilor prin încleștarea pieptenilor metalici, sistându-se orice operație privind prelucrarea produselor animaliere.
Pe toată durata dedicată Flipilor, sărbătoare importantă a Postului Crăciunului, focul din vatră – adevărat sanctuar domestic, devenea sacru, arzând în virtutea unor principii elementare și sprijinind ancorarea omului în mit.
Din cele studiate am dedus că în secolul trecut si mai ales în secolul al XIX-lea, lupului îi erau dedicate peste 30 de zile din an, cu o concentrare către toamnă-iarnă.
Tot legat de zilele lupului, mai pot menționa că a fost posibilă o “suprapunere a unor sărbători populare de străveche tradiție peste momentele ciclului său de reproducere, acestea indicând prin fast și ceremonial, începutul de an, Anul Nou, la vechea populație de pe teritoriul actual românesc, în timpuri preistorice sau în timpul dacilor.”
II.1.2. Șezătorile de toamnă – iarnă
Postul Crăciunului pe lângă unele interdicții privind partea culinară și petrecerile, era, în tradiția satelor, și perioada calendaristică de deschidere a șezătorilor.
Șezătorile, ca obicei de muncă comunitară, începeau întotdeauna odata cu Postul Crăciunului, după terminarea muncilor agricole și durau pe toată perioada iernii până în Postul Mare, timp în care gospodinele trebuiau să termine de tors cânepa, inul și lâna, treburile casnice fiind rânduite dupa datină.
În Bucovina, șezătorile constau în adunarea femeilor și fetelor după căderea nopții la casa unei gazde, cu scopul de a lucra mai multe ore împreuna și de a petrece timpul în mod plăcut. Deseori, șezătorile se organizau și cu muzică, instrumentele muzicale obișnuite fiind tilinca, fluierul, cobza, vioara și cimpoiul. În cadrul acestor manifestări comunitare de muncă, nu lipsea nici o mâncare cât de cât frugală și băutură, mai ales dacă șezătorile coincideau cu deslegarea la pește. În unele sate, șezătorile se făceau de la o casă la alta, pe rând, la femei măritate, fetele având o gazdă de șezătoare unde se simțeau mai în voie. Șezătorile se organizau din mai multe motive: în grup se lucra mai cu spor, când se putea toarce sau coase până noaptea târziu, dar ele constituiau și un minunat prilej de petrecere comunitară și de cunoștință între tineri în vederea căsătoriilor. Monotonia lucrului era spartă cu zicere de snoave, povești, ghicitori, dar mai ales de momentul sosirii flăcăilor, care, grupați în cete, cutreierau satul pe la mai multe șezători. La cele din Postul Crăciunului, noaptea se petrecea în limitele unei „discipline”, când lucrul alterna cu jocul.
Șezătorile din perioada Postului Crăciunului erau și un minunat și potrivit prilej pentru cântarea colindelor, a urăturilor si alte practici referitoare, în special la sărbătoarea Crăciunului. În cadrul șezătorilor, mamele colindau, totodată învățând fiicele colinde moștenite din generație în generație. Cu această ocazie se derulau fel de fel de povestiri referitoare la Crăciunul precedent. Erau criticate unele manifestări urâte din partea tinerilor, se vorbea despre modul de pregătire al Crăciunului, a mâncărurilor de post și mai ales despre masa de ajun.
Șezătorile reprezentau și cadrul propice trasmiterii către generațiile tinere a unor învățăminte și moșteniri tradiționale; acum se pregătea și mâncarea (sarmale de post, plăcinte, alivenci, etc.), se bea rachiu sau vin iar fetele, numai ca să se dezmorțească, învățau jocuri populare.
În zona montană a Bucovinei, în special în satele risipite prin munți, nu se organizau șezători, aici viscolul și gerul de multe ori împiedicând ieșirea femeilor din casă.
Informații culese în urma cercetării mele de teren arată că, până către anii 50 ai secolului al XX-lea, șezătorile se individualizau mai ales prin frecvență și conținut, ele jucând un rol deosebit în crearea și transmiterea folclorului literar și coregrafic. Cele din Postul Crăciunului au o importanță aparte deoarece, fiind în preajma marii sărbători creștine era mediul în care se transmiteau toate cele privitoare la buna organizare a evenimentului: la învățarea și repetarea colindelor, a practicilor magice săvârșite de Crăciun, la învățarea cum să se prepare produsele culinare, etc.
„Rupturile brutale și transformările forțate pentru nivelarea aspectului civilizat al satelor au produs o mare discontinuitate în structurile juridice, culturale, etice cât și în relația omului de rând cu tradiția, forțându-se noi tipare stilistice în gândire, comportament, atitudine, totul rămânând doar în amintirea bătrânilor”.
II.1.3. Ovidenia
Ziua intrării în biserică a Fecioarei Maria (21 noiembrie) este cunoscută în calendarul popular sub denumirea de Ovidenia sau Vovidenia, sărbătoare ce coincide cu celebrarea unei năpraznice zeități a lupilor, Filip cel Mare (luna noiembrie fiind sub semnul lupului).
Înainte, în Bucovina se credea că în această zi s-ar fi născut Isus Hristos, ziua fiind sărbătorită atunci ca un adevărat Crăciun, prilej pentru ca oamenii să-și dea de pomană lumina cea de veci, lumânare ce nu se putea stinge niciodată pe lumea cealaltă. Este momentul când se dau de pomană colăcei și alte produse alimentare (Moșii de Ovidenie).
Acum, ca și de Crăciun, oamenii credeau că cerul se deschide și că animalele vorbesc, iar noaptea dinspre 21 noiembrie se petrecea cu lumină și cu focul aprins în vatră.
Această sărbătoare, în versiunea populară, marca un scenariu ritualic de renovare a timpului îmbătrânit către sfârșitul anului, scenariu ce își are apogeul în ziua de Crăciun. Noaptea de Ovidenie se petrecea la lumina unei lumânări aprinse (asemănător cu noapte Crăciunului), de lungime neobișnuită, în preajma căreia se afla o strachină cu apă de leac, se făceau farmece și descântece de boli și se efectuau observații meteorologice. Prin alte părți ale Bucovinei, se ungeau ușile și crucile ferestrelor cu usturoi pentru ca să nu se apropie de case farmecele vrăjitoarelor și contra strigoilor, care, din acest moment începeau să umble pe la case. Pentru preîntâmpinarea manifestărilor cu caracter malefic ale strigoilor, se mai interzicea orice activitate casnico-gospodărească de prelucrare a produselor animaliere. În cazul în care aceste măsuri se considereau a fi insuficiente, mai ales dacă se îmbolnăveau animalele, femeilor li se interzicea să spele rufe la râu, până la Sfântul Gheorghe. Aceste acte ritualice și practicile magice săvârșite la Ovidenie, în plin Post al Crăciunului au fost atestate pe întreg spațiul bucovinean, dar, ele au rămas în mentalitatea omului ca simple repere ancorate într-o tradiție ce se pare că este pe cale să moară. Practicile din această zi erau de origine precreștină, pe care biserica le-a tolerat, toate având și elemente mito-religioase specifice unei perioade calendaristice de îmbătrânire și de renovare a timpului, cu multe similitudini cu Crăciunul de altă dată, de factură numai populară.
II.1.4. Sfântul Andrei
Cea mai mare sărbătoare din perioada Postului Mare este cea a Sfântului Andrei (30 noiembrie), personaj și mitologic, considerat de a fi „capul iernii”.
De fapt, toate sărbătorile de origine religioasă și nu numai din luna noiembrie și din decembrie (înainte de Crăciun) cuprinde sccenarii ritualice de înoire a timpului calendaristic îmbătrânit către finele anului. Acest ciclu de sărbători este dominat de această divinitate autohtonă (Andrei) care este și un patron al lupilor, de la care și luna decembrie și-a însușit numele (Undrea-de la Andrei,Andrea).
Sub aspectul său popular, sărbătoarea din 30 noiembrie, sub aspectul său popular se suprapunea cândva peste Dionisiacele câmpenești ale tracilor și apoi peste Brumalia romanilor, iar prin formă și conținut a rămas până târziu, specific spațiului carpatin, când oamenii simțeau că ordinea din natură începe să se deterioreze, ajungându-se la starea simbolică de haos , când spațiul terestru era bântuit de forțele malefic ale strigoilor. Înainte se credea (parțial se mai crede și astăzi) că strigoii ieșeau în noaptea dinspre Sfântul Andrei din morminte și se luau la bătaie pe la intersecțiile drumurilor sau pe la hotarele satelor, pricinuind mult rău celor vii. Aceste forțe rebele umblă libere, nefiind manevrate de vrăjitoare, acțiunea lor prelungindu-se până la primul cântat al cocoșilor, când după aceea totul intra la normalitate, iar spațiul înconjurător începe să se purifice.
“Poporul păstrător al acestor taine a prevenit acțiunea distructivă a strigoilor prin diverse mijloace: ascunderea coaselor, a furcilor, a tuturor obiectelor contondente precum și prin ungerea cu usturoi a tuturor intrărilor la case, grajduri, șuri,etc.”
Andreiul de iarnă a păstrat până destul de târziu unele elemente specifice nopții de Crăciun sau chiar a unui revelion. Acum se organizează un fel de distracție nocturnă cu excese de mâncare și băutură, se prepară un fel de băutură ritualică, se cosumau alimente, de asemenea de factură ritualică și încă multe altele.
Acum în noaptea de Andrei, fetele de măritat recurgeau la fel de fel de vrăji, vrăji pentru aflarea viitorului lor soț și a binelui sau a răului în viitor. Aceste vrăji se săvârșeau fie în interiorul casnic, în jurul vetrelor , în jurul meselor, în tinda casei sau în spațiul exterior a gospodăriei: la gard, în spatele porții, la fântână sau în târla oilor sau în cotețul porcului.
Referitor la această sărbătoare, credința în strigoi este vehiculată mai mult ca oricând din timpul anului calendaristic și constituie reprezentarea cea mai răspândită în trecut și cea mai bine conservată în prezent.
Fig.2 Ungerea cu usturoi în preajma nopții de Sântandrei.
Moroșan Lucreția, Mănăstirea Humorului (colecție personală) 2000
Despre semificația divinității precreștine îmbrăcată în haine creștine amintește și numele popular a lui decembrie, provenit de la Andrei (Undrea), celebrat în luna noiembrie, și nu de la Crăciun sărbătorit în decembrie.
Fac o remarcă și totodată o paranteză arătând că, ”acest calendar popular și-a făcut apariția încă din zorii civilizației carpatine, într-o societatea preistorică, când semi-civilizații ofereau sacrului prioritate în fața profanului, sacrul fiind prezentat în orice fază din evoluția anului și a vieții omului.” Calendarul popular a fost un fel de hartă spirituală, un ghid pentru societățile trdiționale de mai apoi, ce cuprindea un corpus de datini și credințe acumulate și perfecționate într-un proces al unor îndelungate observații ale omului asupra naturii și vieții sale, el având o finalitate practică, ceea ce dezvăluie acordul existenței între viața socială și manifestările ciclice ale fenomenelor astronomice, meteorologice, ale unei relații dintre om și divinitate.
Odată cu răspândirea creștinismului începe să apară un nou calendar, cel bisericesc, ce avea un conținut specific, religios, cu sfinți și sărbători creștine. Dar, biserica nu a obturat cu duritate vechile credințe populare, mare parte dintre ele fiind acceptate dacă nu vizibil, cel puțin trecute cu vederea sub forma unei toleranțe ascunse. Așa se face că, multe divinități populare și-au însușit numele și data celebrării de la cele creștine sau că unele sunt prezente atât în calendarul popular cât și în cel bisericesc.
Divinitățile (sfinții) ce aparțin calendarului popular, cresc, se maturizează cu cât înaintăm în timp. Astfel că, la începutul anului, Sfântul Vasile este reprezentat în legendele populare ca un tânăr vesel, mereu pus pe șotii, dar către sârșitul anului sfinții din calendar îmbătrânesc odată cu timpul calendaristic.
Așa se face că, în calendarul popular, către sfârșitul anului întâlnim „Sfinți moși”- Moș Nicolae, Moș Ajun sau Moș Crăciun, aceștia, în credința populară trdițională mureau și reînviau în cadrul unui ceremonial specific.
Dintre acești „Sfinți moși”, cei mai adorați de către cultura popular bucovineană erau Moș Nicolae și Moș Crăciun.
Precizez ca am căutat să urmăresc atât evoluția sărbătorilor populare cât și a celor religioase atât pe baza calendarului popular cât și acelui bisericesc, căutând punctele de convergență, mai ales în cadrul manifestărilor religioase ce aparțin Postului Crăciunului precum și a Crăciunului în sine.
II.1.5. Zilele bubatului (Sfânta Varvara)
“Complexul de credințe și practici receptate sub semnul medicinei populare nu au constituit niciodată o plagă a spiritului, cum greșit s-a judecat cândva în cercurile ateiste și de combatere a misticismului, ci mai degrabă au constituit o modalitate de implementare imediată și continuă a sacrului și a magicului în existența cotidiană.” Este și cazul unor momente din calendarul popular pe luna decembrie, când, într-un ciclu de trei zile (3-5 decembrie) cunoscut ca Zilele bubatului, magia devenea un veritabil catalizator moral și de comportament, reglând situații specifice dn sânul comunităților tradiționale carpatice.
Zilele bubatului în care erau comemorate niște reprezentări mitice feminine, erau ținute cu strictețe în special de către femei în scopul de a-și feri copiii de bubat (vărsat de vânt sau variolă). În lumea satelor se credea că bubatul ar lovi și pe cei adulți care ar îndrăzni să lucreze în aceste zile. Acum femeile se abțineau să țeasă, să coasă, ca să „nu apară bubatul năvădit des ca ițele”, se fereau să opărească rufe, pentru ca “să nu opărească vărsatul“, și astefel copii să rămână “ciupiți sau mâncați de vărsat”. Părinții păzeau copiii ca în Zilele bubatului, să nu mănânce porumb copt, fasole și semințe de dovleac, ca nu cumva, prin analogie, bubatul (vărsatul) să se mărească de mărimea acestor semințe.
Mamele dădeau copii pe față cu miere de albine sau cu apă în care se dizolva zahăr, pentru a fi feriți de această boală. În cazul în care un copil era deja bolnav de vărsat, acesta era spălat cu apă în care se turna agheasmă și se atingea cu o icoană în credința că fața lui se va curăța precum icoana.
Îmbărbutatul se făcea mai ales la 4 decembrie, de Sfânta Varvara, zi în care mamele marcau semnul crucii pe fața tuturor copiilor din familie cu degetul arătăror înmuiat în miere de albine sau apă cu zahăr.
Sânta Varvara, personaj mitologic în calendarul popular, dar aparținând Panteonului creștin, era consemnată de spiritualitatea populară, la vârsta senectuții, drept patron al Bubatului. De Sfânta Varvara era și obiceiul să se pună ramuri de măr, păr, cireș în vase cu apă, care se lăsau așa până de Florii. Floriile erau momentul când ramurile se observau cu mare atenție: dacă acestea înfloreau toate era semn bun, că anul va fi bogat, iar dacă nu înfloreau, oamenii se așteptau la secetă.
Practicile săvârșite în aceste zile, de la începutul lui decembrie, veneau să suplinească (unde era cazul) ritul religios sau lipsa medicului, totul fiind făcut cu gând și suflet curat, cu speranță, încredere și nu în ultimul rând cu intenții reparatorii.
II.1.6 Moș Nicolae
Moș Nicolae este o zeitate populară ce face parte din rândul „Sfinților Moși”, dar care și-a luat numele de la un sfânt creștin orthodox, Nicolae, fost episcop în secolul al IV-lea în Mira.
În spiritualitatea tradițională bucovineană, Moș Nicolae este sinonim cu Moș Nicoară, ambii fiind sărbătoriți pe 6 decembrie. Între Mos Nicolae și Mos Crăciun sunt similitudini, cea mai importantă fiind aceea că ambii împart daruri, în special celor mici, dar și unele practici întalnite în ziua de Moș Nicolae se repetă și de Crăciun. Spre deosebire de Moș Crăciun, Nicolae este prezentat în hagiografia populară călare pe un cal alb și este și aducătorul primei zăpezi. El mai păzește soarele ca să nu se ascundă în tărâmul de miază noapte și ca acest astru să nu lase lumea fără de lumină și căldură. Totodată el este și iscoada lui Dumnezeu, infiltrându-se în mediile subterane ca să spioneze, fapt pentru care este răsplătit cu o invitație la masa împărătească de Crăciun.
Făcând parte din generația moșilor el este înfățișat în povestiri și legende ca un personaj blajin, mărinimos, ajută văduvele și orfanii, înlesnește măritișul fetelor sărace, dar cel mai mult, este adorat de copii, cărora le aduce frumoase daruri în noaptea de 5/6 decembrie. În același timp, Moș Nicolae este sever cu neascultătorii și leneșii, la care sosește cu nuielușe de alun pentru ca părinții să aibă cu ce să le facă corecții.
În noaptea de Moș Nicolae se fac unele vrăji și farmece, pronosticări meteorologice, însă acestea nu ating amploarea celor practicate în noaptea de Sfântul Andrei, la Crăciun sau în noaptea de Anul Nou. Moș Nicolae încheie în calendarul popular practicile consacrate cultului morților, al moșilor și al strămoșilor și parțial, celor dedicate lupului ca animal patron al iernii.
Moșul este cum bine spunea Constantin Noica, o „închidere ce se deschide, un prototip al ființei bune și bătrâne. El nu este un divin ascuns ci unul dezvăluit. La fel ca și Crăciunul, sărbătoare lui Moș Nicolae este una solstițială, în societățile tradiționale (în precreștinism) era sărbătorit la solstițiul de iarnă și de aceea se zicea până mai curând că de acum ziua începe a se mări când „noaptea se întoarce către ziuă cât se sucește puiul în găoace”.
II.1.7. Ignatul porcilor
Intrați în decembrie sau Undrea, Andrea (denumiri populare ale lunii) ne îndreptăm în linie dreaptă către marea sărbătoare a Crăciunului, când, viața satelor cunoaște o relaxare aproape totală dar în paralel se amplifică zi de zi manifestările spirituale ce prefațează Nașterea Mântuitorului –Craciunul. Toate manifestările erau chiar momente festive, cu un rol bine precizat și nu erau doar simple repere cronologice în viața comunităților rurale. Un astfel de moment sărbătoresc dar și marcat prin activități lucrative era Ignatul porcilor.
Ziua de 20 decembrie este consemnată în calendarul popular ca sărbătoare închinată unei divinități solare. Ignatul porcilor, divinitate ce a preluat odată cu apariția creștinismului numele și data de celebrare de la un sfânt creștin (Ignație Teofanul). De fapt, în preajma Crăciunului, sărbătoarea era una pregătitoare Crăciunului. Acum, în această zi în comunitățile tradiționale (dar și astăzi) avea loc sacrificiul ritual al porcului, substitut al zeului precreștin al vegetației (a grâului în special), divinitate ce murea și învia la solstițiul de iarnă.
Dacă la început sacrificiul porcului se săvârșea primăvara, în momentele ciclului agrar, treptat, acest ceremonial a fost mutat odata cu sărbătorile, devenite de iarnă în perioada imediat premergătoare solstițiului de iarnă, înlocuind treptat sacrificul taurului care se practica în acel moment.
“Relevante semnificații ritualice în actul sacrifical al porcului la Crăciun îl are sângele. Rolul pozitiv al sângelui «identificat cu viața» se exprimă prin multiple credințe mai ales în rolul ce-l are în realizarea legăturii o divinitate, dar și între comeseni în timpul ospățului festiv al pomanei porcului. Sângele se strângea într-un vas cu mei și era folosit ulterior în scopuri etnoiatrice.”
Și astăzi, în lumea satelor, porcul se obișnuiește a fi sacrificat la Ignat, dar fără ca acest sacrificu sa mai aiba o încărcătură spirituală ancestrală. Ceremonialul de sacrificare a porcului în prag de Crăciun mai păstrează totuși unele obiceiuri și credințe străvechi pe care oamenii le săvârșesc doar în virtutea tradiției fără a le cunoaște și întelege semnificațiile inițiale. Astfel și acum se marchează cu cuțitul semnul crucii pe capul animalului sacrificat, în credința veche , acest lucru însemnând, alungarea spiritelor maelfice cuibărite în corp pe timpul verii, se prognozează vremea, în special durata iernii în funcție de forma și mărimea splinei, se recoltează părul de porc, folosit peste an la diverse vrăji și farmece. Ca semn al unității colectivității rurale tradiționale, s-a păstrat până astăzi așa zisa pomană a porcului, pentru ca fiecare să aibă câteva preparate din carne pentru Crăciun.
Fig.3 Focul de la Ignat – Din colecția Muzeului obiceiurilor populare din Bucovina, Gura Humorului – 1989
Cu această ocazie, ciobanii preparau înainte o unsoare din grăsimea netopită amestecată cu unele plante de leac ( laptele cucului, leuștean, salcie, mulgătoare), totul fiind amestecat cu cenusă. Cu acest preparat păstorii ungeau ugerul oilor înaintea primei mulsori, primăvara, în ziua Sfântului Gheorghe, în credința că oile vor fi ferite de furtul manei laptelui.
Aceste credințe și practici magice săvârșite în momentul sacrificiului porcului în ziua de Ignat sunt niște rămășițe ale unui timp precreștin, sunt forme de păstrare a magiei albe în viața oamenilor.
Porcul era considerat în vechile culturi un animal sacru, animal emblematic pentru zeii vegetației. El era sacrificat în onoarea lor în cadrul unor ceremonii publice de mare amploare, din care nu lipseau actele culinare ritualice urmate de mesele comune la care oamenii mâncau în credința purificării prin puterea vitală a cărnii animalului sacrificat.
J.G. Frazer, „Creanga de aur”, susține cu argumente convingătoare că porcul este un străvechi spirit agrar în folclorul general European. Totodată, el presupune că porcul a fost socotit o întrupare a lui Adonis, zeul grec care simboliza moartea și renașterea ciclică a vegetației și de aceea este posibil ca el să fie ucis în ocazii solemne.
Creștinismul a acceptat practica sacrificării porculuia ca secvență a suitei de obiceiuri ce pregătesc marea sărbătoare religioasă a Crăciunului. Prin semnificații multiple, Crcăciunul marchează totodată, în calendarul popular începutul ciclului celor 12 zile de sărbătoare ce însoțesc trecerea de la Anul Vechi la Anul Nou, perioadă a renașterii și renovării timpului calendaristic, perioada în care agricultorul ce a încheiat un ciclu agrar își pregătea intrarea în următorul, prin acte ritualice cu rol apotropaic.
„La tăierea porcului erau respectate gesturi și formule ritualice pentru „consacarea”victimei: animalul era stropit cu apă sfințită, era așezat cu capul spre răsărit, pe frunte era trasat semnul crucii cu un cuțit, porcul era tras cu râtul înapoi, iar în casă se rostea formula ritualică ”Doamne ajută, să-l mâncăm cu sănătate”
“Sarea, simbol de purificare și curățenie, este utilizată în ritualul sacrificării încă de la romani, care o presărau pe capul porcului tăiat împreună cu boabe de orez, pentru îmblânzirea zeilor Penati, zei ocrotitori ai casei”.
Ansamblul ritual al “tăierii” porcului se încheia prin masa comună, de obicei numită “pomana porcului”, pe alocuri, “praznicul porcului”. Pomana porcului practicată astăzi, mai ales prin trimiterea prin sat a pachetelor de carne este o rămășiță a unui obicei străvechi păstrat și acum.
II.1.8. Cete, partii, turca, hurta
Ceata a fost și încă este o formă de asociere a tinerilor, de fapt o formă de manifestare foarte unică. Cetele se constituiau pentru o manifestare spectaculoasă în cadrul colectivității respective, repetate de la un an la altul cu ocazia unor momente deosebite din calendarul popular sau bisericesc. Dar fiecare ceată a tinerilor avea și un important impact de natură socială, ea era și o fală a fiecărui sat, de multe ori intrând în concurență cu cele din satele vecine, dar cetele organizate în fiecare cătun sau sector al satului căutau prin recuzită și component să fie cotată de către asistență ca fiind cea mai bună. De la o zonă la alta formele de asociere pentru sărbătorile de iarnă purtau demult denumiri diferite: ceată, partie, urcă, malancă, noi folosim termenul de ceată dat fiind frecvența acestuia în arealul bucovinean.
Fig.4 Colindători din Mănăstirea Humorului
Din colecția personală a bunicilor – 2002
Preocuparea pentru constituirea cetelor în vederea colindatului sau a celor pentru Anul Nou, începea imediat după începutul Postului Crăciunului. Criteriile de selecție corespundeau cu pretențiile întregii colectivități din care făceau parte tinerii. Tinerii care intrau în ceată trebuiau să fi avut pe parcursul timpului trecut din anul respectiv o ținută și o conduită deosebită, să nu se fi compromis cu nimic, să cunoască la perfecție obiceiurile din satul respectiv, să aibă o voce plăcută, să nu fie afoni, etc, dar selecția se făcea și pe baza criteriilor de vecinătate, grad de rudenie, de prietenie și de afecțiune față de ceilalți tineri.
Tinerii desemnau din timp un șef de ceată care, și acesta avea denumiri variate de la un sat la altul, în funcție și de profilul cetei: calfă, vornic, căpitan, turc sau simplu șef de ceată. Se obișnuia ca după alegerea șefului într-o întrunire la o casă aleasă de comun acord, acesta să fie ridicat de către tinerii cetași la grinda case, simbolizând astfel mărimea, succesul și „ridicarea cetei în sat”, într-un cuvânt prestigiul și bunul mers al grupului respective. În unele sate ceata se constituia pentru întreaga perioadă de 14 zile a sărbătorilor de iarnă, la fel se alegea și șeful acesteia. Nu întotdeauna tinerii constituiți într-o ceată obișnuiau să fie asociați pentru întreg ciclu al sărbătorilor, de la caz la caz aceștia se asociau numai pentru Crăciun sau Anul Nou.
Tânărul desemnat ca șef, trebuia să fie fiul unui mare gospodar și să exceleze prin ținută și comportament, totodată trebuia să aibă și un fizic plăcut.. El trebuia să se ocupe de tot: trebuia să se îngrijească de locul unde aveau loc repetițiile, de preocuparea recuzitei necesare, să tocmească muzicanții, iar în timpul exercitării programului avea o atenție mărită ca nimeni să nu greșească cu nimic.
Înainte, pentru ceata de Crăciun se stabileau și alte funcții: cine colinda, cine era desăgarul (acesta fiind tânărul ce purta desagii în care colecta ceea ce primeau tinerii drept dar de colindat: cârnați, colaci, băutură, etc.). Pentru ceata de Anul Nou se repartizau din timp rolurile fiecăruia, urși, capre, căiuți, cerbi, țigani, moși, babe, etc.
Pe întreaga perioadă a Postului Crăciunului și în mod special după Moș Nicolae, tinerii făceau repetiții când se întâlneau la o casă aleasă din timp, aici ei repetând colindele sau jocurile cu măști. La aceste repetiții participau si tinerii căsătoriți care deja aveau experientță în acest domeniu, mai ales la jocurile cu măști care necesitau un profesionalism aparte.
În urma cercetării mele de teren am descoperit că în secolul al XIX-lea pentru colindat, tinerii trebuiau să știe în jur de 12-14 colinde: de fată mare, pentru vornic, pentru preot, colindă de pădurar (feșter), negustor, moasă, colindă de văduv, văduvă, etc. Dacă un tânăr era încorporat pentru armată în toamna respectivă, la casa acestuia trebuia să se cânte o colindă de cătănie, dat fiind și faptul că în timpul ocupației austriece stadiul militar era foare lung, siguranța tânărului plecat de acasă era destul de precară și din cauza deselor războaie.
În momentul când se începea pregătirea costumațiilor și a recuzitelor pentru cetele de Anul Nou, în special a cetelor de irozi, împărați, bunghieri, erau cooptate și alte persoane din sat. De obicei, fetele erau cele care contribuiau cu mărgele, baticuri, tot ele confecționau buchete din panglici multicolore și chiar împreună cu mamele împodobeau costumele. Ultima repetiție era și un fel de previzionare, aceasta desfășurându-se în fața părinților și a rudelor apropiate, făcându-se ultimele retușuri privind interpretarea vocală, cea în privința jocului cu măști și a ținutei vestimentare se făceau pe loc ca tinerii să-și desfășoare programul în mod impecabil.
Către finalul Postului Crăciunului, emoțiile tinerilor cetași erau foarte mari, deoarece aceștia erau sub privirile întregului sat, ei căutând să folosească mijloace cât mai ingenioase de manifestare artistică, pentru ca prin costumațiile lor și dans să creeze o stare de trăire aparte.
III. CRĂCIUNUL
Crăciunul ca personaj mitologic este un zeu solar, specific teritoriilor locuite de strămoșii autohtoni ai romanilor, geto-dacii, indentificat cu zeul roman Saturn și cu zeul iranian Mithra. „Mai mult de un mileniu creștinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun în imediata apropiere a solstițiului de iarnă: la Roma până în secolul al XII-lea, în Franța până la 1564, în Rusia până în vremea țarului Petru cel Mare, iar în Țările Romane și implicit în Bucovina până către mijlocul secolului al XIX-lea. Până nu demult în unele sate bucovinene, ziua de 1 ianuarie era numită Crăciunul Mic și nu Anul Nou și că în anumite sate (Solca, Cacica, Doroteia și încă altele), de Crăciun, tinerii încă obișnuiesc să se mascheze ca de Anul Nou, în moși și babe.”
În spațiul carpatic românesc, Crăciunul era o sărbătoare solstițială când oamenii celebrau divinitatea solară cu același nume. Determinativul de “moș” indica vârsta zeului adorat care trebuia să moară și să renască împreună cu timpul calendaristic la Anul Nou. Astfel, divinitatea se naște împreună cu timpul la 25 decembrie, trăia 365 de zile și murea pentru a renaște la începutul anului următor.
“La un moment dat, în spațiul european ocupat de către romani, deci și în cel carpatic, zilele dedicate Crăciunului s-au suprapus (au fost “contaminate”) de Saturnaliile romane (la începutul mileniului I i.Hr. zeul Saturn se celebra între 17-23 decembrie) apoi cu nașterea zeului solar de origine iraniană, Mithra iar după apariția creștinismului, devenind numai Nașterea lui Isus Hristos.”
Având drept cadru de orientare, anumite texte biblice, vechii teologi, au fixat dubla naștere a lui Isus, fizică și spirituală în ziua a 6 a a Creației, zi în care Dumnezeu a facut lumea, numărată după Anul Nou celebrat pe atunci la Calendele lui Ianuarie. Dar cum la acea dată se celebrau două nașteri, ei au lăsat Botezul Domnului la 6 ianuarie iar nașterea propriu zisă a fost trecută în 25 decembrie peste ziua de celebrare a divinității păgâne Mithra. Cu aceasta, teologii vremii au dorit să îndepărteze cultul lui Mithra, cult păgân prin triumfarea nașterii lui Isus Hristos.
Această migrație a datei de celebrare a Crăciunului a dus la păstrarea a numeroase elemente commune, caracteristice scenariului unei nașteri rituale, dupa 365 de zile a timpului:sacrificiul ritual al porcului la Ignat (20 decembrie), abundența obiceiurilor și credințelor care ilustrează degradarea timpului și crearea de “haos” dinaintea Crăciunului (a Creației), credințe că se deschid mormintele și cerul pentru a reveni printre cei vii spiritele morților, excese de mâncare și băutură, distracție, dansuri rituale, abundența cuvintelor și expresiilor licențioase păstrate până în zilele noastre sub forma felicitărilor de sărbătorile de iarnă, colindele desfășurate pe întreaga perioadă a sărbătorilor de iarnă. Faptul că colindatul se obișnuiește să se facă și în noaptea Anului Nou (satul Mănăstirea Humorului) este o mărturie a unor vechi rămășițe când Crăciunul a migrat de la Bobotează la Anul Nou și apoi la data de 25 decembrie. La fel este și apariția irozilor în zilele Crăciunului și tot a acestora la Anul Nou (Arbore, Drăgușeni, Capu Codrului) precum și a mascatului de Crăciun și Bobotează prin transfigurarea în moși și babe, reamintindu-ne de vechiul cult al moșilor și strămoșilor, cult al fecundității și fertilității, legat tocmai de deschiderea cerului și venirea spiritelor celor morți printre cei vii.
În cultura popular românească, Crăciunul este un personaj cu trăsături bivalente: are puteri miraculoase, specific zeilor sau ale eroilor din basme, dar sunt calități și defecte specifice oamenilor. Ca persoană profană, Crăciun este un om bătrân, un pastor bătrân cu barbă de omăt, vecin cu Moș Ajun, fratele său mai mic și mai sărac. Sub influența creștinismului, Crăciun apare și ca figură apocrifă: ”s-a născut înaintea tuturor sfinților”, este și mai marele peste ciobanii satului sau, loc în care s-a născut și Isus Hristos precum și multe altele.
Legendele nașterii Maicii Domnului ne introduce în peisajul etnografic al unui sat tradițional cu specific pastoral, de parcă ar fi de pe aici din Bucovina, sau unde trăia bătrânul Moș Crăciun, unde își avea casa și mai multe grajdiuri, coșare și târle pentru animale, el fiind foarte bogat spre deosebire de fratele său mai mic, Moș Ajun. O frumoasă legendă populară bucovineană ne transpune în atmosfera ancestrală când s-a născut Isus Hristos. Legenda ne arată că odată în satul în care locuia Crăciun sosește pe neașteptate o femeie străină,care, simțind că e vremea să nască, bate la poarta casei lui Moș Ajun și îi cere găzduire. Acesta, motivând că este sărac o trimite la fratele său mult mai bogat, Moș Crăciun. Ajungând aici, tânăra femeie (Maica Domnului) este întâmpinată de către soția lui Crăciun (Crăciunița), care la auzul celor dorite de necunuscută începe să-i relateze acesteia că soțul său Crăciun nu este acasă, că el este un om foarte rău și dacă ar auzi ceea ce ar face s-ar răzbuna năpraznic asupra sa. Totodată Crăciunița îi arată tinerii femei că înainte de a pleca în satul vecin, Crăciun a schilodit-o din bătaie iar pe cele trei fete ale sale le-a mutilat: la una i-a scos ochii, la alta i-a tăiat mâinile iar la a treia i-a tăiat picioarele. Totuși la insistențele Maicii Domnului, aceasta este primită în interiorul curții și găzduită în grajd. În noaptea aceea sarcina divină a fost dusă la capăt, născându-se Isus Hristos. Deodată în plină noapte au început să răsară stelele, luceafărul și soarele făcându-se o luminăție ca-n plină zi. Crăciun, cel rău întorcându-se acasă și văzând această luminăție deasupra casei sale a crezut că fetele i-au fat foc gospodăriei drept răzbunare pentru ceea ce le-a făcut el acestora. Dar ajuns acasă el dă de o mare minune: fetele erau perfect sănătoase. Una ducea lemne în casă, alta alegea grâu, iar cea de a treia frământa aluatul în covată. Spunândui-se de către soția sac ă la ei s-a născut Mesia, Crăciun intră în grajd, se căiește, îi cere iertare lui Dumnezeu, se închină Pruncului, devenind astefel „primul creștin”, “sfântul cel bătrân”, soțul femeii care a moșit-o pe Maria.
Lipsa bunei cuviințe răsplătită nefiresc cu ridicarea în rang până la omologarea lui Crăciun cu divinitatea din legendele românești în general și a celor bucovinene în special ascund un mare adevăr istoric: la apariția creștinismului, Crăciun era un zeu atât de venerat încât nu a fost exclus cu desăvârșire din calendarul popular și din conștiința oamenilor care au adoptat credința în Isus Hristos. Prin tot ceea ce a făcut Crăciun, s-a opus sau a împiedicat nașterea Pruncului Isus întrucât venirea Lui presupune mai întâi plecarea (moartea) Moșului. În continuare aceeași legendă ne spune că, de bucurie, Crăciun a umplut mai mulți saci cu colaci, mere, nuci și a pornit prin satul său și prin cele invecinate, împărțind daruri la copii, vestind totodataă Nașterea Mântuitorului. Acest aspect s-a perpetuat până în zilele noastre, cu ani în urmă obișnuindu-se să se dea colindatorilor asemenea darurui tradiționale, daruri cu caracter primițial , drept simbol al fertilității pământului și pentru ca gospodarii să se asigure de întreg belșugul din anul viitor.
Tradițiile despre „sfântul” Crăciun, despre Moșul cel “darnic și bun”, “încărcat cu daruri multe” sunt printre puținele influențe pătrunse în cultura popular românească. Sărbătorile Crăciunului durează în sens restrâns, trei zile (25-27 decembrie) sau în sens lărgit, 19 zile (20 decembrie-7 ianuarie). Obiceiurile, practicile ritualice prin care se reactualizează și recrează simbolic lumea nouă, prin moartea și renașterea anuală a lui Crăciun (în sensul popular) și prin Nașterea anuală, repetabilă, a lui Isus Hristos (în sens religios, ortodox și catolic), se grupează în două perioade simetrice: perioada nefastă dintre tăierea porcilor și miezul nopții de Crăciun și o perioadă fastă ce cuprinde spațiul dintre noaptea de Crăciun și Boboteaz. De fapt împărțirea ciclului sărbătorilor și a obiceiurilor de Crăciun în două perioade (fastă și nefastă), (vechi-nou) este oarecum greu de identificat datorită mutării nașterii lui Isus Hristos de către părinții teologi ai bisericii creștine de la Bobotează către data de 25 decembrie, între care se interferează și Anul Nou cu întreaga sa suită de datini și obiceiuri.
Actele ritualice și ceremoniale în zilele Crăciunului, de degradare progresivă a timpului calendaristic către ideea de haos dinaintea Creației, când se sacrifica divinitatea mult adorată, de la renașterea divinității la atmosfera de bine cu care începe noul an, forma cândva un complex scenariu ritual din care nu lipsea tăierea porcului, prepararea alimentelor, credințe referitoare la deschiderea mormintelor, ospătarea morșilor, aprinderea rituală a luminilor, mese îmbelșugate, obsrvații astronomice, pronosticarea norocului, vrăji și farmece. Odată cu apariția creștinismului, sărbătoare Crăciunului căpăta și alte semnificații sub patronajul Nașterii lui Isus Hristos, când întâlnim și alte aspecte: pregătirea mesei de Ajun, colindatul care a suferit o transformare: de la colindatul cu caracter agrar la cel de tip religios în care este glorificată venirea lui Isus Hristos pe pământ, umblatul cu steaua.
“Crăciunul ca sărbătoarea creștină este cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă, prin care se celebrează “Nașterea în trup a Fiului lui Dumnezeu”.Crăciun este sărbătoarea recunoscută de toată lumea creștină și a fost statornicită în calendarul bisericesc la sfârșitul secolului al III-lea,după cum reiese din informația furnizată de istoricul bizantin Nichifor Calis”.
“Acest eveniment, descătușat de percepțiile precreștine a avut loc în timpul persecuțiilor declanșate împotriva creștinismului de către împărații Dioclețian și Maximus. După cum s-a arătat mai sus, până în a doua jumătate a secolului al IV-lea, biserica răsăriteană prăznuia Crăciunul în ziua de Bobotează și era cunoscut ca Sărbătoarea Arătării Domnului.”
Deși opiniile filologilor sunt diverse, credem că etimologia cuvântului Crăciun, din limba română, este de la latinescul Creatio, cu sensul de început, referindu-se la începutul mântuirii survenită odată cu Nașterea lui Isus Hristos. Acest început este făcut cunoscut oamenilor prin chemările colindelor, când colindătorii vestesc “vestea cea mare”.
Crăciunul se axează în jurul datelor de 24 și 25 decembrie, un număr mare de ritualuri și obiceiuri unice din tot anul. Toate aceste forme de anunțare a Crăciunului precum și cele din timpul sărbătorii nu au apărut simultan, au apărut succesiv in timp, unele dintre ele fiind rămășițe dintr-un timp precreștin dar adaptate conform noilor dogme religioase.
Praznicul Nașterii Domnului are însă pentru noi o importanță deosebită fiind sărbătoarea familiei, a copiilor și a părinților.
III.1. Ajunul Crăciunului – Datini și obiceiuri
Crăciunul ca mare sărbătoare popular-creștină este prefațat de un ajun (Moș Ajun). Moș Ajun este un personaj mitologic care pentru tradiția românească reprezintă un adevărat zeu al Panteonului autohton, fratele mai sărac a lui Moș Crăciun. Ca dată ce precede un mare eveniment calendaristic (Nașterea Mântuitorului), Ajunul Crăciunului era presărat cu ani în urmă de o multitudine de datini și obiceiuri, mare parte dintre acestea fiind eliminate din ritualurile de mai apoi, dar unele fiind încă vii și astăzi.
De fapt practicile săvârșite cu ocazia marei sărbători a Nașterii aveau loc în special în ziua de Ajun și mai puțin în 25 decembrie, în ziua Crăciunului propriu-zis.
În dimineața de Ajun, după prima ieșire din casă a gospodarului, la întoarcere, acesta aducea într-un pumn surcele mărunte pe care le împărțea tuturor membrilor familiei sale zicând: “Bună dimineața de Moș Ajun/Că-I mai bună a lui Crăciun/Vaci, viței, cai, purcei…/Bogătate, sănătate/ Că-i mai bună decât toate”. Această urare din datinile Crăciunului era prima urare de bun augur, pentru belșugul și sănătatea în familie. După această urare versificată, gospodina ieșea în pragul casei și arunca semințe de cereale către răsărit, în credința că păsările sălbatice nu vor dăuna cu nimic semănăturilor din primăvară, iar capul familiei revenea în curtea casei și atingea cu mâna toate uneltele din gospodărie pentru a avea spor și noroc la lucrările agricole de primăvară, sau a celor de peste an.Totodată gospodarul casei avea grijă ca să i se înapoieze tot ceea ce a împrumutat prin vecini, atelaje și unelte, pentru că se credea că nu e bine ca acestea să nu fie în gospodărie în timpulsărbătorilor de iarnă.
După răsăritul soarelui, în dimineața acestei zile, bărbații intrau în livezi, amenințând cu toporul pomii ce nu au rodit în anul respective, simulând chiar că îi taie, iar femeile, cu mâinile pline de aluat, îi implorau să nu îi atingă, timp în care ungeau tulpinile cu preparatul de pe mâini rostind cuvintele: “Cum îs mâinile mele pline de aluat așa să fiți voi încărcați de roade la anul”. Această practică era un rit de fertilitate, în speranța unei recolte mai bune la anul.
Mai ales în Bucovina, sărbătoarea Crăciunului, cu întreaga ei zestre de rituri, căpăta o semnificație aparte. Aici încă din preajma sărbătorii, fiecare individ participă în felul său la pregătirea marelui miracol al timpului reînoit. În dimineața Ajunului, bătrânii începeau să “pilduiască”, cum spunea marele Octavian Goga, pe la colțurile vetrelor, iar femeile se trezeau devreme pentru pregătirea alimentelor ritualice, din care nu lipseau colacii rotunzi “ca soarele și luna”, precum și alte mâncăruri ce se consumau în zilele următoare. Dis de dimineață, femeile obișnuiau să marcheze și să puncteze Ajunul Crăciunului cu practici cu scop apotropaic, de apărare și fertilizare. Ele ascundeau furcile, fusele, fuioarele de tors sau introduceau câte o piatră în cuptorul de copt pâine care se ținea acolo până la Bobotează, în speranța îndepărtării șerpilor din spațiul gospodăresc, iar gunoiul strâns în casă în această zi se aduna într-un colț și se arunca apoi în grădină cu scop fertilizator sau se ardea în a treia zi de Crăciun, când se afumau și vitele. Numai fetele de măritat, după ce măturau prin casă invers (de la usă spre fereastră), aveau voie să ducă în această zi gunoiul la o răspântie, despletite și rugându-se special cu voce tare.
În Ajunul Crăciunului se măturau cosurile sobelor, funinginea adunată fiind împrăștiată prin livezi cu scop fertilizator, iar apa rămasă de la spălarea vaselor se aduna într-un recipient și se păstra până în primăvara următoare, când se stropeau cu ea stupii de albine pentru a nu fi deocheați. Tot în Ajunul Crăciunului se făcea un colac mare, împletit în forma cifrei opt, numit Creciun, care apoi se păstra până anul viitor, la scoaterea plugului, și se punea în coarnele acestuia.
Bătrânii obișnuiau în această zi ca să “lege grindina” în mod simbolic prin înnodarea unei ațe timp în care rosteau o rugăciune, această practică fiind de fapt un rit de anticipație benefică, tot ei obișnuiau să dea animalelor din toate felurile de mâncare sfințită cu ocazia vizitei preotului pentru fecunditatea si fertilitatea acestora. Femeile și fetele nu au voie să umble prin vecini în această zi zicându-se că sunt purtătoarele sărăciei pe care ar putea să o transfere și să o propage cu această ocazie.
Dar cel mai important moment al acestei zile era pregătirea și împodobirea mesei îmbelșugat, numită Masa de Ajun conform zicerii: “Crăciunul este sătul,iar Paștile e fudul”, această masă conținând 12 feluri de mâncare.Pe cea mai frumoasă față de masă din casă se așezau la colțuri colacii, câte unul în fiecare colț, colacii simbolizând soarele și fața lui Isus Hristos, totodată simbolizând și cele patru puncte cardinale, semn că Mântuitorul veghează întreg pământul, în mijlocul mesei punându-se o sticlă cu vin roșu. În străchini de lut erau puse și alte bucate de post: hribi fierți, borș de mazăre sau urechiușe, borș de pește (era dezlegare la pește , fiind ultima zi din Postul Crăciunului), fructe uscate sau afumate, grâu pisat, fiert și îndulcit cu miere având și miez de nucă, sarmale din crupe, un preparat anume numit pelincile lui Isus, toate aceste preparate fiind de post. Amintim că toată lumea postea, unii ținând chiar post negru până la sosirea preotului cu icoana. Tot pe masă de Ajun se mai punea: usturoi la colțuri, o coasă și dedesubt toporul, obiectele metalice simbolizând, prin analogie, transferarea sănătății și durității fierului către om, iar usturoiul și macul fiind folosite apoi peste an pentru contracararea deochiului.
În unele sate se mai obișnuia să se așeze acum,la un colț al mesei, un fuior de cânepă bine pieptănat, aceasta simbolizând barba lui Moș Crăciun, sau, sub fața de masă, se punea fân, marcând ceva din aspectul ieslei în care s-a născut Isus. Nimeni nu avea voie să se atingă de bucatele de pe masă până la venirea preotului cu icoana, preotul umblând toată ziua prin sat, vizitând casele însoțit de mai mulți copii care prin strigăte vesteau Nașterea. După intrarea în casă, preotul rostea troparul Nașterii, binecuvânta casa, pe cei din familia respectivă și masa, după care el era invitat să se așeze pe laiță sau pe pat, unde sub țol se puneau semințe. Această invitație era făcută de către gospodină pentru ca „să stea cloștile în primăvară și să vină pețitori la fete”. Mai era și obiceiul ca, înainte de sosirea preotului la casă, fata de măritat să pună sub pragul ușii o agrafă peste care, normal trecea părintele, care apoi era prinsă în păr, în credința că își va visa viitorul soț. După plecarea preotului, femeia lua cu o lingură mare grâu fiert aruncându-l în tavan iar ceea ce cădea pe podea se strângea și se păstra până la scosul stupilor de albine din iarnă iar ceea ce rămânea prins pe tavan se arunca in livadă, această practică fiind tot un ritual de fertilitate și fecunditate.
Încă din preajma Crăciunului casele erau bine pregătite, făcându-se o curățenie generală pe măsura acestei mari sărbători și împodobite cu cele mai frumoase și valoroase țesături decorative de interiror.
Fig. 5 Colindători din Mănăstirea Humorului
Din colecția personal a bunicilor – 2002
În afara acestor rituri, încă de dimineață începea colindatul, datină deschisă de copiii mici care mergeau pe la case cu Moș Ajun, urmat pe parcursul zilei de colindatul copiilor de vârstă mai mare iar noaptea urmând colindatul tinerilor. Colindatul face parte din complexul de practici dedicate resurecției naturii și vegetației, unde întâlnim daruri precum colaci și fructe ca simboluri solare și vegetale, dar și cu caracter primițial, menite să asigure belșugul în gospodărie, astăzi acestea fiind înlocuite mai lesnicios cu bani sau cu dulciuri, mai puțin fiind întâlnite darurile tradiționale.
Grupurile sau cetele de colindători sunt de fapt o reflectare a actelor de purificare deoarece prin dansul lor și prin colinde elimină energiile negative sau spiritele rele din jurul gospodăriei, iar împodobirea caselor cu ramuri verzi de brad, mâncărurile și ospețele îmbelșugate sunt lucruri care nu au lipsit și încă nu lipsesc nici acum din structura complexelor ritualice.
În afara preparatelor descries mai sus, cu ocazia acestei sărbători se pregătesc și mâncăruri aparte de frupt având la bază carnea de porc, animal special sacrificat în preajma acestei zile (cârnați, chișcă, friptură, sarmale cu carne, etc.) pentru ca omul îmbrăcând hainele sfințeniei, să trăiască din plin momentul divin.
III.2. Crăciunul
Crăciunul este așteptat cu multă bucure de toată lumea. În postul Crăciunului, nu se fac nunți și petreceri în sate și singurele ocazii de întâlnire și distracție erau numai șezătorile de desfăcut porumbul sau alte întruniri comunitare cu caracter lucrativ. Tineretul are un mare motiv să aștepte deschiderea sau dezlegarea horelor și nunțile iar copii tânjesc în toată această perioadă după colindat, stea, irozi, capră, urs și altele, iar toată lumea așteaptă Crăciunul cu mâncare și băutură din belșug.
Cu cel puțin două săptămâni înaintea Crăciunului în sate era un fel de fierbere în privința aflării cetelor de Crăciun și componența acestora. Lumea se interesa din timp cine era șeful fiecărei cete și ce muzică aveau pregătită.
Dar sărbătoarea Crăciunului nu era pregătită oricum de către membrii satelor. Ca mare Praznic Împărătesc pentru Crăciun lumea se pregătea din timp, cu carne, cârnați și aduceau fiecare de acasa țuică și vin chiar din locuri mai îndepărtate, vinul se aducea de prin părțile Cotnarului iar țuica era preparată în satele din zona pomicolă de deal.
Pentru buna pregătire de Crăciun, fiecare trebuia să facă câte ceva. În sărbătoarea Crăciunului, când oamenii vor merge în vizită sau cu colinda unii pe la alții, sau când casele erau colindate de către tineri sau copii, nu se cuvenea ca gospodăriile să fie neîngrijite. De aceea, la fe ca de Paști, curțile se măturau, lemnele erau depozitate și organizate cu grijă în șură, toate uneltele agricole se strângeau, lumea având grijă să-și recupereze tot ceea ce a împrumutat prin sate, cum ar fi, coasa, sapa, plugul, furca, etc., în credința că nu este bine ca aceste lucruri sa stea prin sat împrumutate în zilele de Crăciun.
Gospodinele făceau o curățenie generala, schimbând țesăturile decorative cu unele de sărbătoare iar zestrea fetelor era etalată vizibil și chiar forțat, pentru ca aceasta să fie în ochiul tuturor celor ce vor intra înn casă.
Sărbătoarea Crăciunului este un minunat prilej pentru înfrumusețarea și scoaterea în evidență a interioarelor țărănești, când gospodinele puneau sub streșinile caselor diverse plante și flori, cum ar fi, menta creață, măghiran, busuioc, care vor rămâne expuse o mare perioadă de timp din anul viitor ( până la Paști), aspect ilustrat și în textul unei colinde: „Streașină de busuioc/ Să vă fie cu noroc,/ Streașină de măghiran,/ Să vă fie peste an,/ Streașină de mentă creață,/ Să vă fie pentru viață,/ Streașină de bumbișori,/ Să vă fie ajutori,/ La fete și la feciori,/ Și nouă de sărbători.”
Și tot pentru ca sărbătoarea Crăciunului să fie trăită și simțită puternic, lumea caută să se împace, fiecare om căutând să-și ceară iertare față de semenii săi cu care s-a certat sau a avut anumite dispute, pentru ca în zilele Crăciunului ei ieșiți prin sat, mergând la biserică să se oprească pe la porți,strângându-și mâinile cu o expresie de urare sinceră în care dispar și cele mai mici resentimente (dacă au existat vreodată), schimbă între ei și câteva vorbe, apoi se răspândesc pe ulițe.
Oricum, din cele spuse mai sus, reiese că, sărbătoarea Crăciunului, prin multitudinea pregătirilor, prin bogăția mâncărurilor și a băuturilor , prin fast și ceremonial, devenea în societatea tradițională o adevărată instituție spirituală, unică în tot anul, o adevărată formă de comunicare.
Prin colinde, Crăciunul aduce o veste a bucuriei pentru oricine, în toate casele în care se aprind candelele sfințeniei când se alungă supărările și când lumea trăiește taina unei Nașteri.
III.3.Pomul de Crăciun
Anual ne adunăm familia în jurul Pomului de Crăciun, un simbol al trăiniciei. Dar ne punem întrebarea: ce simbolizează pomul verde în plină iarnă, care este originea acestei datini și de când datează? Cine este Moș Crăciun?
Conform scriitoarei Nicolau Irina, “În sat nu există pom de Crăciun împodobit, sub care Moș Crăciun să așeze daruri. Există, în schimb un butuc numit Crăciun care «moare», adică este ars, în timpul sărbătorii.”
Tradiția românească ne spune că Moș Crăciun a fost bătrânul în a cărui gospodărie s-a născut Isus, iar pomul verde de Crăciun este o ipostaziere fitomorfă a acestui personaj (de fapt o zeitate populară autohtonă), cel care, în concepția mitologică carpatică, murea și învia în preajma solstițiului de iarnă. Pomul de Crăciun este o variantă a butucului ce ardea în noaptea acestei sărbători și care simboliza zeitatea moartă prin incinerare.
La originea pomului de Crăciun stau straturile succesive ale unor culte precreștine, manifestări ce s-au practicat și după nașterea lui Hristos. Românii, în zilele Saturnaliilor din preajma solstițiului de iarnă își împodobeau casele cu ramuri verzi de brad sau de alți arbori înverziți, fâcându-și daruri reciproce și urări de bine. Nu știm în ce măsură s-au transmis aceste simboluri, dar este cert că prin analogie cu pomul vieții a fost instituit în spațiul carpatic, deja creștin, un fel de pom din paie de secară sau grâu,împodobit cu mărgele (precursoare ale globurilor de mai apoi) și fire colorate de lână drept simbol al Crăciunului, acest tip categorial a fost atestat din plin în Bucovina și Maramureș. „În secolul al XIX-lea, acest pom era confecționat și din nuiele de salcie și ornat cu panglici multicolore. Salcia trebuie pusă în legătură cu valențele magice ce i-au fost atribuite, ea făcând parte din categoria arborilor sacri.” Prezența grâului în acest așa zis pom, este un exemplu al investirii acestei plante cu atribute benefice, sacre, iar dacă adaugăm și colăceii din arhaicul pom, ce simbolizau soarele, ne duce cu gândul la vechiul cult al zeului Mithras, a cărui zi de nașterea era sărbătorită la 25 decembrie, creștinismul suprapunând peste această zi Nașterea Mântuitorului.
„La sfârșitul secolului XIX-lea și începutul celui următor, acest „pom” de concepție străveche a început să fie trptat înlocuit, până a dispărut, cu bradul din pădure, simbol al veșniciei atât la români cât și la multe popoare europene.”
Adoptarea bradului de Crăciun, așteptarea Moșului care vine cu daruri, este un obicei occidental care a pătruns la noi prin filieră germană, răspândire făcându-se de sus în jos, adică de la orașe către sate, de la curțile boierești la casele țărănești. Această pătrundere a fost mai lesnicioasă și mai timpurie în Bucovina, avându-se în vedere că acest ținut românesc a fost sub ocupație autriacă încă din anul 1775.
Bradul împodobit astăzi cu globuri, beteală, dulciuri, lumânări are în substrat aceleași funcții ritualice cu vechiul pom autohton, dar cu o încărcătură spiritual mult diminuată.
III.4. Colindatul în Bucovina
Crăciunul este sărbătoarea care se păstrează în Bucovina, poate mai mult decât în alte părți și este cel mai frumos și așteptat moment din an. El este pregătit cu mult înainte, odată cu începutul Postului Crăciunului, când se hotărăsc cetele de colindători precum și colindele ce urmează a fi învățate și repetate. În Bucovina colindatul de Crăciun a fost și încă este nu numai o datină, ci, prin modul de organizare, devine o adevărată instituție, cu legi și reguli specifice, cu totul aparte. Din timp, copiii dar mai ales tinerii se întrunesc în grupuri de câte 4-6 persoane pentru alcătuirea cetelor, pe criteriul de selecție ce țin fie de domeniul categoriei sociale, fie de afinități personale și de calitățile morale. Se alege câte un șef de ceată (calfă, vătaf, turc), un bun organizator și cu o oarecare autoritate asupra celorlalți, dar în primul rând un bun cunosctător al datinilor din comunitatea respectivă, un bun cântăreț și bun dansator. Repetițiile pentru învățarea colindelor se fac fie pe la casele tinerilor din ceată, fie, așa cum se obișnuia în trecut, în cadrul șezătorilor, singurele manifestări socio-comunitare permise în Postul Crăciunului.
Momentul culminant al Crăciunului îl constituie colindatul, datină inaugurată de către copii, care în jurul prânzului încep a umbla în grupuri mici, o parte dintre ei umblând dis de dimineață cu Moș Ajun, colindând casele la rând. Înainte răsplata micilor colindători consta in daruri tradiționale (mere, colăcei, pere, nuci), pe care le-a oferit și bătrânul Crăciun copiilor din satul său, iar mai recent, gazdele oferă dulciuri și bani.
“Astfel spus, sensul sărbătoresc al colindelor este unul al purificării absolute, al renașterii însăși a omului, al revenirii lui în “era de aur”.
Până astăzi, o serie de gesturi s-au păstrat. Așa cum remarca Petru Caraman, “cei interesați în eficiența magică a colindatului erau tinerii, de aceea, în calitatea lor de persoane pure, au preluat, la un moment dat, practica colindatului în ansamblul ei.”
Astăzi această datină a colindelor s-a cam diluat în fantasmele oferite de către societatea modernă în sensul că tinerii au cam uitat de portul popular tradițional precum și de alte obiceiuri ale colindatului de odinioară.
La începutul secolului al XX-lea și până după cel de-al doilea război mondial acompaniamentul instrumental al colindătorilor consta numai din fluier si ciur (instrument de percuție), pentru ca apoi să extindă acompaniamentul cu fanfare.
“Colindele indiferent de genul lor, izvorăsc dintr-un sentiment al sărbătorii, dintr-un comportament rămas în cadrul lui ceremonial, din credința că astfel de momente sunt puse sub semnul Harului Divin.”
Colindatul flăcăilor era așteptat cu nerăbdare și chiar cu emoție, deoarece această noapte era și un dificil examen de trecere a tinerilor în fața oamenilor din sat, dar mai ales față de fetele de măritat și părinții acestora, când fiecare mișcare sau gest era analizat cu atenție prin filtrul critic al mamelor. După începerea colindelor de noapte, oamenii considerau sărbătorile ca începute.
Înainte, tinerii angajau din timp muzicanții din satele ce erau la mari distanțe de localitatea lor, iar în dimineața de Ajun, aceștia mergeau cu săniile frumos împodobite după muzică. Fiecarea ceată era obligată să colinde în primul rând la primăria satului respectiv, de unde primeau și o autorizație de funcționare primind în același timp și sfaturi de cum să se comporte. Apoi colindătorii porneau prin sat, de obicei de la casa șefului sau de la fata care dădea de mâncare muzicanților, aceasta fiind aleasă din timp.Erau și sate în care se organiza numai o singură ceată mare de colindători, casele fiind în acest caz colindate pe rând dar de obicei, în majoritatea satelor bucovinene încă se mai organizează mai multe cete.
„Colinda nu este un cîntecel-vorbe aruncate în vînt. Ea este o urare ce poate, avînd în vedere calitatea cu totul specială a timpului în care are loc , să influențeze favorabil viitorul. Simplul fapt că până nu demult era cu totul interzis că cînți colinde în afara Crăciunului dovedește puterea cu care sînt învestite.Dacă poate face bine, înseamnă că poate face și rău.”
De la caz la caz, după obiceiul local, tinerii colindau la începutul nopții la preot, primar, învățător, dar dorința lor cea mai mare era să colinde pe la fetele de măritat, la casele acestora cântând colinde speciale „de fată mare” și nu altele. Redau în acest sens o colindă din Udești:
Bună seara gospodari,
Astă-i seara lui Crăciun,
Am venit a vă’ntreba
De-n dați voie a colinda
Ferice de-astă casă,
Că are o fată frumoasă.
Dar pe fată cu mi-o cheamă
Ilenuța cea frumoasă șade la gherghef și coasă,
Nu știm coasă sau descoasă,
Dar la lacrimi știm că varsă
Pe-o năframă de mătasă,
Se mărită și ne lasă.
Cu Ionică pleacă în casă
Si de noi nici că nu-i pasă.
Busuioc și mintă creață,
Rămâi gazdă sănătoasă
Busuioc și barbanoc,
Rămâi gazdă cu noroc.
O Isuse Prea Hristoasă
Rămâi gazdă bucuroasă
Noi plecăm la altă casă
Unde-s pahare pe masă.
În cazul în care tinerii colindă la casa unei fete, după cântatul la fereastră, ei sunt invitați în casă de către fata colindată, și după anumite formule de amabilitate, muzica începe să cânte, tinerii pornind dansul. De obicei la casa colindată vin și fetele de prin vecini, care toată noaptea dansează si cântă. Tinerii sunt răsplătiți pentru colindat cu bani, sunt ospătați și cinstiți cu băutură,iar calfa, înainte de plecare, nu uită să invite fata din casă, a doua zi la hora satului împreună cu părinții. Tinerii colindau cam până în jurul amiezei din ziua următoare, în ziua Crăciunului, când se adunau la o casă făcându-și socotelile, din banii primiți plătind muzica. „Colindele de Crăciun se cântă numai în ajunul Crăciunului, sara spre Crăciun, rar când și în ziua de Crăciun și a doua zi, tot sara. De regulă, se cântă numai una, rar când două, combinate, acompaniarea cu scripca este foarte rară…”
Fig.6 Colindători din Mănăstirea Humorului
Din colecția personală a bunicilor – 2002
În credința locală bucovineană, colindele se rostesc pentru a dispărea demonii, de aceea se zice și acum că este mare păcat să stea cineva în noaptea de Crăciun cu poarta închisă. De fapt, colindatul, pe lângă alte însușiri avea menirea de a purifica atmosfera satului în noaptea în care s-a născut Isus.
Nu este lipsit de importanță faptul că în unele localități precum, Solca, Pârteștii de Sus, Poieni, Doroteia și altele se manifestă încă travestirea flăcăilor în babe și moșnegi. Este o prezentare în mod original a spiritelor moșilor, care, și în acest caz, prin joc și gesturi, prin dialog, transmit într-o viziune proprie, străvechiul principiu al fertilității și fecundității. Tot atât de bine s-ar putea ca mascatul de Crăciun, să fie o reminiscență a timpului în care Crăciunul, cădea,odată cu Anul Nou. Acest aspect ar putea fi interpretat și ca o modalitate de refulare a tensiunilor umane acumulate de-a lungul anului și izbucnite acum, într-un moment festiv-sărbătoresc, când în spatele măstilor se poate face și zice ceea ce nu-ți permiți în viața de zi cu zi.
Dacă în ziua și noaptea Ajunului de Crăciun umblă cu colinde numai copiii și flăcăii, începând din ziua propriu-zisă a sărbătorii și până la Bobotează, cei care colindă sunt tinerii căsătoriți și ce vârstnici, ei merg împreună numai pe la vecini, rude sau prieteni. În unele sate întâlnim și colinda bisericii, alcătuită numai din gospodarii ce fac parte din corul bisericesc, care adună, cu această ocazie, fonduri bănești pentru biserica din sat.
IV. ANUL NOU
Sărbătorile ce se grupează în jurul Anului Nou îmbină străvechi practici precreștine cu cele creștine. Farmecul este răspândit de urăturile și jocurile cu măști, obiceiuri păstrate până astăzi.
Bucovinenii și-au dorit dintotdeauna holde bogate și un an bun, aspect ilustrat și în cunoscuta datină a plugușorului. Acest obicei imită aratul, clopotele și buhaiul, fiind semne externe caracteristice plugușorului. Cu ani în urmă, se obișnuia să se pornească prin sat cu un plug adevărat numit „plugul mare”, marcându-se aceste locuri simbolic, de bun augur.
Ceata buhaiului este formată din mai mulți tineri, fiecare având roluri precise: unul poartă și ține buhaiul, altul îl trage, cineva rostește urătura și sună din clopot, unul cântă din fluier, iar doi-trei tineri pocnesc din bice. Obiceiul are un profund caracter agrar, evidențiat de recuzită (buhai, bice, clopote, tălăngi).
Alături de alaiul plugușorului sau al buhaiului, casele sunt vizitate de către tineri, în grupuri mari sau mai mici, cu capre, cerbi, urși, etc., în cadrul jocurilor cu măști, ce formează cete complexe care includ multe personaje. În Bucovina, măștile și deghizările ceremoniale sunt prezente în majoritatea datinilor și obiceiurilor care marchează pragul simbolic dintre ani. În costumații de o inegalabilă fantezie, întruchipând cele mai bizare creaturi, mascații, însoțiți de muzicanți și de numeroși curioși, încep a umple ulițele satelor încă din dimineața ajunului de An Nou.
În unele sate, cele mai mult așteptate sunt „benzile” cu capre (4-6 la număr), urșii, căluții, ceilalți fiind doar însoțitori. Aici, muzica de acompaniament este formată dintr-un fluieraș și un toboșar, cel dintâi având și rolul de cioban. În casă, caprele intră pe fundalul sonor al unei strigături, chemare rostită de către cioban, după care urmează bine cunoscutul ritm de joc al caprelor, rostirea de alte strigături satirice adresate celor de față, cu rol moralizator.
Fig.7 Jocul caprelor
Oniga Adrian, colecție personală – 2003
Gura Humorului
Ursul, animal mitologic, cu multiple semnificații în credința populară, este mult venerat, el făcându-și apariția pe la case însoțit de țigan, animalul deplasându-se într-un mers legănat, pe fondul melodiei „ca la urs” sau “ursească”. În părțile Humorului , se mai întâlnește “ursul de paie”, obicei străvechi, destul de popular înainte.
Asemănător alaiului caprei și ursului este și cel al căluțului, însoșit de turc, babă, moșneag, negustor, nevastă, personajele desfășurându-și jocul în cerc, însoțit de strigături.
Un loc cu totul aparte în acest cadru ceremonial îl ocupă malăncile, dar mai ales cetele complexe compuse din urși, capre, dame, jandarmi, împărați, turc, nevasta. Aici, din simplă piesă decorativă, masca populară ajunge obiect de artă al jocului însuși.
Jocurile cu măști li se asociază forme de teatru popular în cadrul benzilor ce poartă numele unor personaje istorice sau eroi populari (Bujor, Gruia, Novac, Darie, Coroi). În acest caz, după un scenariu simplu, cu un text adecvat, și vestimentație de epocă, sunt lăudate și rememorate unele aspecte din lupa neamului românesc pentru dreptate și libertate.
Elena N. Voronca menționează această mască-costum în termenii următori: „Urs se făcea un flăcău învelit peste tot cu un odgon de paie. Pentru mai mult haz îl aprind, iar el se aruncă în omăt și se stinge”.
Recuzita obiceiurilor s-a îmbogățit cu noi categorii, măști cu caracter etnic (turc, grec) sau de Anul Nou a fost travestirea cu scop divertismental și ritualic, masca fiind de fapt un produs complet al deghizării.
Fig.8 Nuntă din Udești
Din colecția Muzeului obiceiurilor populare din Bucovina, Gura Humorului. 2003
IV.1. Măști tradiționale din Bucovina
Colindele, urăturile și jocurile cu măști sunt concentrate pentru a-l elibera pe om de grijile cotidiene, sărbătorile cuprinzând aici mai ales de Anul Nou un bogat repertoriu de datini și obiceiuri ale jocului cu măști si a travestirilor zoomorfe și antropomorfe precum și adevărate reprezentații teatrale de tipul jienilor, codrenilor, bujorilor, darienilor, eroilor sau nunta țărănească.
Mascatul din zilele noastre își are rădăcinile în vremuri străvechi când în preistorie omul în lupta împotriva temerii din afară a început să se camufleze în fața dusșmanului până treceau momentele de incertitudine și de frică. În paralel cu camuflarea, când omul își acoperea corpul cu unele materiale din mediul respectiv apare și deghizarea care presupunea schimbarea aspectelor fizice ale fizionomiei și a comportamentului pentru a produce iluzia unei făpturi umane sau animale. Pentru o deghizare mai reușită, omul a inventat masca simplă sau masca costum. În decursul istoriei, omul pentru a se travesti a perfecționat tot mai mult diverse tipuri de măști, ca forme culturale. Între deghizare și travestire există deosebiri cu privire la modificarea identității persoanei; dacă deghizrea presupune schimbarea totală a înfățișării cu ajutorul măstilor costum, travestirea constă în schimbarea parțială a caracteristicilor fizionomice cu ajutorul machiajului sau chiar a obrăzarelor sau chiar a maschetelor. Încă din preistorie se credea că ființele divine sau cele demonice în general își făceau prezența pe pămâmt sub ascunzișul măștilor pentru ferirea omului de imaginea lor sacră. În Bucovina, orice bucată de pânză, stofă, carton sau blană pot deveni obiecte de artă prin transpunerea lor pe măști. În atmosfera jocului cu măști orice gând este filtrat prin toleranța marelui spectacol, unic. Tot cu această ocazie sunt ironizate unele defecte morale ale oamenilor, unele comportări deplasate de la normele firești ale comunității respective, totul fiind realizat prin măștile caricaturale de urâți și a gesturilor mascaților.
“Vasta bogăție și varietate a aspectelor legate de măști încercăm să o abordăm într-o categorisire cât mai simplă și lesnicioasă, insistând asupra măștilor zoomorfe și antropomorfe chiar dacă în literatura de specialitate apar clasificări mai complicate referindu-ne și la unele variante locale.” Măștile bucovinene oferă o largă paletă de realizare artistică în care creatorii își pun toată imaginația și îndemânarea pentru redarea cât mai reală a personajelor (la urși, capre, cerbi,etc.) sau aspectul caricatural la măștile de “urâți”. Aici au cea mai mare căutare măștile integrale de tipul maștilor-costum sub care purtătorul se deghizează complet pentru a nu fi recunoscut.
Fig.9 Urâți mascați
Din colecția Muzeului obiceiurilor populare din Bucovina, Gura Humorului. 2003
Mascoidele le întâlnim numai în jocul căiuților, realizare de mare efect artistic.
Apariția pe ulițele satelor a urșilor, caprelor, cerbilor, căiuților, moșilor, babelor, țiganilor, turcilor, împăraților, generalilor, burghezilor,etc. este motivată și astăzi în primul rând de „legea locului” având convingerea că respectând obiceiul străbun, oamenii vor putea dobândi la anul care vine, belșugul și rodnicia pământului, a turmelor și sănătatea mult dorită.
Fig.10 Jocul moșnegilor
Din colecția Muzeului obiceiurilor populare din Bucovina, Gura Humorului. 2003
Mascații din Bucovina se constituie din timp în grupuri complexe cunoscute sub denumirile de ceată, bandă, turcă, partie, malancă. După repetiții îndelungate începute încă din Postul Crăciunului ei apar pe ulițele satelor (în ziua ajunului Anului Nou) cu înfățișări stranii, unii imitând mersul animalelor sălbatice, alții cântând la diferite instrumente muzicale dezacordate pentru a produce hazul, toți făcând fel de fel de ghidușii în costume de o inepuizabilă fantezie și dornici de a oferi un spectacol cât mai inedit de la un an la latul. Sub anonimatul măștilor, gesturile și mișcările capătă o rezonanță simbolică într-un peisaj saturat de normalitate și banalitatea cotidiană.
În continuare voi descrie cele mai reprezentative măști din aceaste locuri:
Ursul. Masca ursului, animal cu multiple semnificații în spiritualitatea locală a suferit o transimbolizare din cadrul civilizațiilor străvechi. În societățile tradiționale jocul ursului făcea parte dintr-un ritual legat de moartea și renașterea naturii, aspect păstrat în gesturile și mișcările sale din timpul dansului. Prezența ursului în datina de Anul Nou aparține astăzi mai mult aspectului de divertisment, jucătorii neștiind nimic din semnificațiile străvechi.
Totuși s-au păstrat și unele aspecte arhaice legate de medicina populară vizând în primul rând călcatul ursului și smulgerea firelor din blană folosite apoi la afumarea copiilor speriați sau bolnavi.
Fig.11 Urși din Udești
Din colecția Muzeului obiceiurilor populare din Bucovina, Gura Humorului. 2003
“Nu știm în ce măsură măștile de astăzi se aseamănă cu cele străvechi, dar aici se întâlnesc încă forme destul de arhaice ce nu pot fi regăsite în altă parte a României. Ne referim în primul rând la masca-costum a ursului de paie întâlnită doar cu totul insular în părțile Humorului, fiind considerată ca una dintre cele mai vechi reprezentări a genului din întreg teritoriul carpatic.” În satele humorene costumul de urs este realizat din funii de paie de ovăz cusute pe hainele purtătorului, fața fiindu-i acoperită cu o mască ce reproduce fizionomia animalului. Cel de al doilea tip de costum de urs mai apare totuși pe ici, pe colo în multe sate bucovinene fiind realizat din blana de urs, pe cap având o mască ce imită capul sălbăticiunii. Dar cele mai multe măști-costume de urs apar realizate din blană de oaie ce poartă denumirea de piele de urs, capul fiind realizat din piele de vițel sau de miel.
Capul ursului este realizat în aceste sate în mai multe moduri: fie că pielea de vițel sau de miel este modelată pe o găleată metalică (Stulpicani, zona Câmpulungului) sau pe un schelet metalic (Bosanci, Udești, Reușeni, Plăvălari) redând aspectul unui animal fioros. În unele sate (Poieni, Racova, Știrbăț, Chilișenu, Fântânele) se întâlesc la măștile costum urși numai maschete frumos realizate cu mărgele, fir metalic, paiete, flori artificiale ce sunt purtate pe cap, fără a acoperi fața. Urșii sunt dotați și însemne ale puterii, ei mânuind în timpul dansului bâte masive legate cu lanțuri de purtător, de picioare atârnându-le talăngi care în timpul jocului produc o imagine sonoră dezarmantă, vechi obicei de îndepărtare a spiritelor malefice. Jocul ursului la început a fost destul de simplu dar bogat în conținut și semnificații, astăzi el amplificându-se, devenind un joc de grup contaminat uneori de personaje mascate (moși, babe, țigani, căiuți), personaje ce amplifică aspectul sărbătoresc în jurul acestui animal. Ursul poate fi întâlnit fie ca un personaj singular în cete cu mai multe personaje sau în grupuri colective cu mai mulți urși sau ursari. Atât urșii din cetele mai mari cât și cei din grupuri mai mici joacă după melodii vechi specifice cum ar fi ursăreasca, mărunțica, jocul fiind ritmat de bătaia tobei și strigături ale genului:
“Foicică de-un grăunte/Vin cu ursul de la munte/Numa-n coate și-n genunghi./Foicică foi de fag/Ia fă trupa peste prag/Și arată cin ți-e drag/Dacă inima te doare/Scoalăte și în picioare./ursul meu din Fălticeni/Ainvățat a mânca strujeni/Ursul meu de la Oșoi/S-a dat la mâncat și oi/Ursul meu de la Udești/Mornăie pe sub ferești,/C-am trecut Valea Sacă/Și-am uitat să-l dau la apă./L-am trecut printr-un pârâu/Și-am uitat să beau și eu.”
În cadrul cetelor complexe cu urși și alte personaje mascate, trecerea de la jocul ursului la alte jocuri cu măști contrastează vizibil , aspecte derivate și din teama insuflată de aceste măști și costume ce transmit o înfricoșare.
Capra este personajul cu o largă răspândire în Bucovina, în unele sate deținând locul central în cadrul obiceiurilor de Anul Nou (Pojorâta, Mănăstirea Humorului). Aici jocul caprei este completat și cu alte personaje mascate care cu timpul și-au pierdut identitatea mitologică și funcțională: moși, babe, ciobanul, mirele-mireasa. În zilele noastre jocul caprei a rămas ca o amintire valoroasă a trecutului când animalul purta o bogată încărcătură simbolică a fertilității și fecundității, fără ca acum, purtătorii măștii sa fie conștienți de zestrea spirituală tradiională.
Masca de capră are forma unui cap de capră cioplit în lemn, învelit în piele, cu maxilarul inferior mobil fiind acționat de o sfoară. În interiorul maxilarului se coase o pânză roșie iar pe cap sunt fixate coarnele împodobite cu fir metalic, paiete, mărgele, flori, oglinzi și multă verdeață.
Fig.12 Capră din Ostra
Din colecția Muzeului obiceiurilor populare din Bucovina, Gura Humorului – 2003
Capul de capră se fixează într-un băț iar de la ceafă se îmbracă cu-n lăicer pe care sunt cusute bucăți de pânză de in, cânepă, bumbac,etc. Cel ce joacă capra este acoperit în timpul dansului de aceată țesătură iar în timp de repaos sau când se deplasează, capra este purtată pe umăr.
În timpul nopții de Anul Nou, caprele intră în casă pe fundalul unei strigături, chemare rostită de către cioban. Capra gătită “cu cerci și cu hurmuz/Cu canafi și licurici/Cu Cordele de panglici” este invitată printr-un fel de uvertură ceremonială:”Frunzuliță foi de fag/Săi căpriță peste prag,/Frunza verde ca bobu/Să intre și țăpucu/Și la urmă și iedu”. După intrarea în casă urmează cunoscutul joc al caprei, ritmat de rostirea altor strigături satirice cu rol moralizator adresate în special fetelor din casă. De un mare efect emoțional, dramatic este momentul morții animalului și apoi al învierii urmat de scena vinderii acestuia. Când capra reînvie spre bucuria tuturor, glumele își reiau cursul, totul într-o atmosferă plină de bucurie și glume săvârșite prin casă de către capră.
Cerbul simbolizează în mitologia românească dreptatea și puritatea iar la vechii traci era simbolul soarelui.
La prima vedere impresionează aspectul general al acestui personaj, modul de împodobire al coarnelor și capului cu diverse materiale multicolore și strălucitoare (flori, mărgele, oglinzi, beteală) iar a corpului cu cele mai frumoase lăicere.
Fig.13 Cerb mascat
Oniga Adrian, colecție personală – 2007
Gura Humorului
În jocul cerbului intră și alte personaje secundare, subordonate cerbului: fluierașul, toboșarul, dansatorii, moși și babe. Jocul cerbului în ceată cu dansatori este un scenariu al morții și reînvierii naturii la viață. Această scvență se derulează cu cerbul în mijloc, având în jur, în cer celelalte personaje care cântă sau descântă referitor la episoadele din viața animalului. În unele sate sunt chiar anumiți oameni pricepuți în a juca cerbul, aceștia fiind solicitați în fiecare an de către tineri.
Țiganul nu poate fi decât un tânăr energic, bun improvizator, care trebuie să conducă în permanență urșii, are o costumație sumară, compusă din pantaloni negri, flanea roșie, curele cu nasturi de alamă, mască de culoare neagră sau fața dată cu tăciune, o pălărie uzată și un ciur din piele cu ajutorul căruia bate ritmul în care vor dansa urșii. Se agită permanent, ca un adevărat dresor, bătând diverse ritmuri pentru gruparea și îndemânarea urșilor la joc.
Moșneagul și baba apar costumați în haine tradiționale, purtând măști de urâți și accesorii precum pușca, tașca, un iepurie împăiat, cornul de vânătoare și traista. Jocul moșneagului cu baba stârnește amuzament și bună dispoziție tocmai prin contrastul dintre voinicia celor care le execută.
Fig.14 Babă
Din colecția Muzeului obiceiurilor populare din Bucovina, Gura Humorului. 2000
Căiuții sunt jucați de doi băieți ale cărei măști, confecționate din lemn și fixate pe corp cu ajutorul unor curele, imită capul și gâtul animalului.
Corpul este îmbrăcat fie cu țol de perete, fie cu o fustă albă scurtă. Căiuții completează jocul Caprei, dându-i un aspect pseudo-teatral.
Fig.15 Căiuți din Botoșana
Oniga Adrian, colecție personală – 2005
Damele sunt jucate de doi tineri chipeși, costumați cu fuste roșii, pulovere albe. Pălării gătite cu flori și dantelă. Stilul lor de joc aduce aminte de atmosfera saloanelor austriece.
Jandarmii sunt întruchipați de doi tineri care au un comportament ireproșabil în viața comunității. Ținuta ofițerească și mai ales modul de decorare a acesteia (medalii, panglici, epoleți, fireturi, cizme, săbii, pălării împodobite cu pene colorate de gâscă și imitând perucile imperiale austriece) dau o notă de distincție acestor personaje ale cetei de Anul Nou. Dansul lor, care face aluzie la vechii ocupanți ai Bucovinei, este o formă de protest social față de vremelnicii stăpâni ai acestor locuri. În timpul jocului tinerii păstrează ținuta sobră, executând doar niște mișcări ritmate, marcate de o ușoară ciocnire a săbiilor.
Turcul și nevasta sunt personaje ce încheie jocul cetei. Turcul, echipat cu o manta cu glugă și un ceac (coif) din cordele, este, de fapt, organizatorul grupului și cel care răspunde de evoluția cetei, pe tot parcursul nopții. Nevasta este imbrăcată cu o cațaveică (haină țărănească scurtă) veche, pe cap poartă un șal de mătase, iar în picioare, ghete foarte elegante.
Dacă Urșii, Capra sau Căiuții fac parte din fondul străvechi al obiceiurilor comune intregului spațiu românesc, Damele și Jandarmii sunt personaje relativ recent incluse în ceată, aproximativ de 10-15 ani, putând fi întalnite doar într-un număr limitat de sate.
Bunghierul, ce are și rolul de ursar, poartă o haină militară împodobită cu franjuri, pantalon negru sau albastru, cizme ofițerești împodobite cu zurgălăi, căciulă sau coif de hârtie, în talie are 10 rânduri de curele, iar pieptul, cu 2-6 rânduri de curele, puse în diagonală.
Generalul este costumat în uniformă, de preferință albastră și poartă cizme negre, în jur de 100 de decorații, coif de pene albastre sau mov și mărgele de sticlă pune în zig-zag.
Pentru început toate personajele se prind într-o horă mare, urmată de jocul de numere.
„Dincolo de interpretările științifice date acestui obicei, putem vedea în nevoia omului de a se masca, cel puțin în perioada contemporană, o șansă de a fi liber, blamând sau ridiculizând, în umbra măștii și a unui alt eu, atitudini, mentalități, punând destinul omenesc într-o mai veche luminp, aceea a lumii ca teatru.”
V. BOBOTEAZĂ- DATINI ȘI OBICEIURI
Boboteza, este menționată în calendarul creștin Ortodox ca ziua în care a fost botezat Isus Hristos. Are multiple semnificații și pentru calendarul popular, sărbătoarea încheind ciclul celor 14 zile de renovare a timpului, zile ce aparțin sărbătorilor de iarnă, momentul fiind și un important prilej pentru purificarea spațiului și a apelor. Mare eveniment creștin dar și cu substrat popular, Boboteaza reprezintă purificarea mediului de forțele malefice, ea prezentându-se sub forma unor straturi culturale suprapuse cu segmente specifice de reînoire a anului, riturile creștine preluându-le pe cele populare de purificare și de alungare a spiritelor malefice prin strigăte, împușcături ( Chiraleisa) sau aprinderea focurilor ritualice. Ca mare sărbătoare creștină, Boboteaza este precedată de un Ajun, zi în care sunt excluse din alimentație carnea, laptele, brânza și ouăle și în care fetele în speranța măritișului țineau post negru. În societatea tradițională, Ajunul Bobotezei era considerat și ca un moment favorabil farmecelor și descântecelor. În această zi, preoții umblă prin sate, pe la casele oamenilor cu crucea și cu aghiasmă iar cetele de copii care-i însoțesc rostesc în cor Chiraleisa, strigare cu efecte magice. Pentru primirea lor erau pregătite mese cu mâncăruri ritualice ( grâu pisat și fiert, îndulcit cu miere de albine, prune afumate și fierte, sarmale cu crupe, etc.). După intrarea preotului în casă, rostirea unei rugăciuni și apoi sfințirea mesei,
Fig.16 Crucea de gheață la Bobotează
Din colecția personală a bunicilor – Iacobeni,Suceava – 1999
acesta era obligat să ia loc pe o baca făcută din scânduri de lemn sau pe pat „pentru ca să cadă cloștile și să vină pețitorii la casă”. Era momentul când preotul primea banii, colacul popii și un frumos fuior de cânepă pe care gospodina il aranja pe cruce. Fuiorul popii avea multe semnificații: de firele lui urmau să se prindă toate relele, el devenind o punte prin care treceau sufletele decedaților în drumul lor către rai, Maica Domnului făcând din aceasta un sac cu care prindea sufletele morților și le urca la cer.
În ziua Bobotezei are loc ceremonialul de sfințire a apei prin slujba Iordanului, zi potrivită pentru purificare. Sfințirea apei este un ritual creștin care se execută prin scufundarea crucii în apă, aceasta fiind aruncată de către preot. Apa sfințită de către preot se poate folosii pentru-alungarea spiritelor malefice prin stropire cu aghiasmă, stropirea copiilor, a bătrânilor, a fântânilor, animalelor, gospodăriilor, recoltelor. Tot în Bucovina era practicată Ardeasca, un obicei de la finalul slujbei de Iordan. Tinerii se adunau pe un loc mai înalt în jurul unui foc aprins pentru acest moment folosind frunze uscate și vreascuri adunate cu o zi înainte. În timul arderii tinerii jucau în jurul focului cântând: ”Astăzi,Domnul cel prea Sfânt la Iordan dac-a/venit/și către Ioan zicând:Vin, Ioane,mă botează/că lumea se îndepărtează/Iisus botezându-se/Cerul deschizându-se,/Glas din cer s-a auzit/Tu esti fiul meu iubit/Întru care am voit” Când flacăra focului se mai potolea , tinerii săreau peste foc si prin fumul gros, în credința că vor fi curățați de boli și că dorințele li se vor îndeplini. O parte din cărbunii rămași de la aprinderea focului erau folosiți și la aprinderea focurilor prin livezi, un obicei care are un rol de fertilizare si de apărarea a recoltei. Mai luau cărbuni acasă, cu care afumau tot ce ține de gospodărie, făceau semnul crucii în grinda casei sau erau păstrați peste an și apoi folosiți la diverse practici magice de medicină populară. În cazul în care cărbunii erau folosiți pentru descântece de sperietură, se folosea și puterea cuvântului: „Să se ducă răul/ Cum se duce plumbul,/ Să se frigă/ Și să fugă/ De la noi la dușmani/ Cum a ars și a zburat/ Dopul de la săcălus!” Dacă încărcătura unei puști folosită la slujba Iordanului se ducea acasă, se înconjura clădirea cu ea de trei ori, în credința că toată gospodăria va fi ferită de rele, în special de trăznetele de vară. Cărbunii luați din focul de Ardească se foloseau pentru marcarea semnului crucii pe fruntea copiilor pentru a fi feriți de rele, precum și pâinea de pe masă.
Tot în ziua de Bobotează, oamenii în grupuri, pe drumul de întoarcere de la slujba Iordanului strigau, “Chiraleisa, Chiraleisa…” în speranța unor recolte bogate și aruncau fiecare câte puțină aghiasmă, în fântânile întâlnite în cale. Acest obicei l-am practicat și eu când mergeam in vacanță la bunici în perioada Crăciunului și pot spune din propria experiență că acest obicei este unul foarte frumos și unit, ne adunam mulți copii, cu părinții, bunicii dar am observat din cercetarea mea de teren discutând cu mai multe persoane că acest obicei nu se mai practica la fel ca acum 10-15 ani, au rămas doar persoanele vârstince, acei copii cu care mergeam prin sat și strigam „Chiraleisa, Doamne…” acum au crescut și toți au plecat și nu mai locuiesc în sat, iar bătrânii care au rămas nu se mai simt în putere pentru a colinda satul pentru a ține această tradiție, se mai merge la biserica și se mai practică aruncatul curcii în apă de către preot. Acest obicei se desfășoară pe malul unei ape, la sfârșitul slujbei de Bobotează, când preotul aruncă crucea, iar băieții tineri se aruncă după ea. Cel care o aduce este binecuvântat de către preot și primește cadou o icoană sfințită.
În Bucovina, Boboteaza cuprinde încă momente specific zilelor de reînoirne simbolică a timpului și a anului, local se mai maschează, numai sub forma moșilor și a babelor, încă se mai colindă, amintindu-ne de timpul în care Nașterea lui Isus era sărbătorită pe data de 6 ianuarie, se fac farmece și descântece.
Fig.17 Cu Chiraleisa prin sat
Voloșciuc Valeriu, colecție personală, comuna Botoșana – 2004
În vremuri de mult uitate, la Bobotează copii ce purtau busuioc, crenguțe de brad, vâsc precum și alte plante cu semnificații multiple umblau în grupuri pe la case, când înconjurau casa rosteau în cor : “Chiraleisa, spic de grâu/ Până-n brâu,/ Roade bune/ Mană-n grâne”, este un fel de colind, urătură de bun augur, acest aspect se amplifică în noaptea acestei sărbători de către cei vârstnici, aceștia colindând colinde speciale de Bobotează.
CONCLUZII
Realizarea acestei lucrări cu tema Calendarul sărbătorilor și obiceiurilor de iarnă din Bucovina a presupus o cercetare amănunțită a tot ceea ce înseamnă sărbătoare și obicei de iarnă din Bucovina. Am scos în evidență ce face ca acest ținut să fie diferit de celelalte zone din țară, deși anumite obiceiuri și practici, fie ele religioase sau spirituale, se mai găsesc și în alte regiuni, cum ar fi Ardeal, Maramureș,ș.a.
Am reliefat marea gamă a manifestărilor etnofolclorice ale sărbătorilor de iarnă. Crăciunul este clipa celor mai așteptate și frumoase momente de pe întreg anul calendaristic, când satele de aici, devin o uriașă scenă iar oamenii sunt pentru câteva zile actorii și spectatorii unui grandios spectacol.
În această lucrare am demonstrat că, practic, odată cu trecerea timpului, unele semnificații străvechi ale practicilor, simbolurilor, a obiceiurilor și în mod special al colindelor au început să dispară din cauza oamenilor care nu mai dau valoare tradițiilor și obiceiurilor. Cu toate acestea o mare parte, s-au păstrat în mod miraculos în ciuda trecerii timpului. Aceste obiceiuri de iarnă au cunoscut de-a lungul veacurilor o evoluție spectaculoasă. De la colindele arhaice de natură agrară s-a trecut și la cele religioase sau de alt gen, de la pomul de Crăciun străvechi, confecționat din paie și crengi uscate, s-a trecut la pomul din brăduț împodobit cu globuri , toate acestea reprezintă o mare cale care s-a întins în timp la umbra unei tradiții puternic înrădăcinate în mentalitatea localnicilor. Adaptarea unor noi forme ale colindatului, spre exemplu, colindatul cu steaua, globul, luceafărul, cu irozii și malanca, păstrarea colindatului cu măști este dovada unei permanente căutări de trăire cât mai armonioasă a pragului dintre ani.
În prima parte a lucrării și anume Cadrul geografic și istoric bucovinean, am prezentat pe scurt câteva elemente geografice și istorice. Am scos în evidență spațiul mioritic și frumusețea naturii, iar in ceea ce priveste partea istorică, am prezentat pe scurt semnificația numelui de Bucovina și istoria trecutului care a fost unul zbuciumat.
Perioada de pregătire și anume, Postul Crăciunului am tratat-o conform specificului ei, ea fiind în primul rând și una de pregătire pentru petrecerea Crăciunului care odată cu Nașterea lui Isus semnifică și momentul trezirii la o nouă viață.
În această perioadă a postului Crăciunului am scos în evidență ritualurile din această perioadă, spre exemplu, zilele în care femeile nu aveau voie să dea gunoiul afară din casă, să coase cu ață roșie, să toarcă, să râșnească grăunțe, să zgârâie ceva cu cuțitul sau să pieptene lână, acest lucru fiind considerat o primejdie pentru oi.
De asemenea, am încercat să scot în evidență importanța colindatului în cete, partii, deoarece este o formă importantă de asociere a tinerilor, de manifestare către unul sau mai multe obiceiuri populare, sau pentru un fapt social. Cetele se constituiau pentru o exprimare spectaculoasă și un ceremonial în cadrul colectivității respective, repetate de la un an la altul cu ocazia unor moment deosebite din calendarul popular sau bisericesc
Pe parcursul lucrării am încercat să îmbin armonios aspectul pre-creștin cu cel creștin, dovedind astfel că sărbătoarea și obiceiul au în primul rând un substrat popular profan, peste care s-a implantat pregnant aspectul religios.
Pe parcursul studiului realizat am ajuns la concluzia că aceste tradiții și obiceiuri nu se mai respectă chiar atat de intens ca și acum 30-40 de ani, cercetarea mea în zona Bucovinei, și anume în Vatra Dornei si Gura Humorului m-a ajutat foarte mult să descopăr tot felul de tradiții și lucruri foarte interesante referitor la obiceiuri și sărbători de iarnă dar în același timp m-a ajutat să descopăr că lucrurile nu mai sunt la fel. Din fericire, o parte din aceste obiceiuri si traditii se mai respectă si acum și este chiar curios faptul, că tinerii încă se implică în aceste obiceiuri. Spre exemplu, mersul la colindat în cete, fetele și băieții încă se mai maschează și se costumează pentru a merge la colindat,la urat prin sat, dar chiar și în oraș. Am observat și faptul că ei se implică și în organizarea spectacolelor de Crăciun și pentru Anul Nou, aici participând de asemenea și persoanele mai în vârstă.
Ultima parte a acestei lucrări se încheie cu Boboteaza, un obicei care are multiple semnificații. Acest obicei este un important prilej pentru purificarea spațiului și al apei. De asemenea, am scos în evidență importanța tradiției și de asemenea ritualurile care au loc în această zi.
În încheiere, rămân la convingerea, că sărbătorile și obiceiurile de iarnă din zona Bucovinei, prin latura festiv-sărbătorească ,prin bogatul repertoriu al colindelor, prin diversitatea practicilor ritualice, prin datini și credințe rămân un moment care iese în evidență în gradul cel mai înalt de desăvârșire artistică, devenind chiar o adevărată instituție culturală.
ANEXA
Cercetarea mea de teren s-a desfășurat în zona Bucovinei, în comuna Iacobeni, Gura Humorului, în anul 2015, în perioada octombrie-noimebrie.
Iacoban Rodica, 66 ani, Iacobeni
Î: Care sunt etapele premergătoare sărbătorilor de iarnă?
R: Etapele premergătoare sărbătorilor de iarnă sunt: Lăsatul Secului-Spolocaniile, postul Crăciunului, sărbatoare Crăciunului, aniversarea Anului Nou, Boboteaza și sărbătoarea Sf. Ion.
Î: Observ că aici, în Bucovina sunt multe persoane credincioase/ religioase. Țineți Postul Crăciunului?
R: Eu sunt o persoană cu credință în Dumnezeu și mereu am ținut tot Postul, uneori și Post negru în care am băut doar apă și am mâncat doar pâine după asfințitul soarelui.
În Post nu se mănâncă carne, ouă, lapte, branzeturi, nimic ce provine de la animale. În Post mă rețin de la mâncarea de dulce, multa rugăciune și mai puțin păcat. Mă liniștesc sufletește foarte mult.
Î: Ce activități se desfăsoară cu ocazia Lăsatului Secului?
R: Lăsatul Secului este ultima zi în care se mai mănâncă carne deoarece se intră în Postul Crăciunului. Ne adunăm toată familia, rudele la o masă mare care este pusă la răsărit lângă o icoană, pe masă se așează o față de masă alba iar la mijloc un colac împletit făcut în casă și sare. Aici la noi în Bucovina se spune că cine lucrează în această zi o să-l prindă frigurile tot anul. Firmiturile care raman sunt strânse într-o față de masă si aruncate la răsărit la Păsările cerului.
Î: Dar despre Spolocane ce îmi puteți spune?
R: Spolocania este prima zi de post și în această zi se curăță blidele în care s-a gătit mâncarea de dulce, este ca un fel de ritual. Vasele care au fost curățate se urcă în pod și se coboară vasele în care gătim mâncarea pentru Postul Crăciunului. Mâncarea care a rămas de la masa de frupt se aruncă înspre răsărit pentru păsările cerului.
Î: Până la Crăciun, ce alt eveniment se mai serbează?
R: Până la Crăciun se serbează Sfântul Nicolae. Sfântul Nicolae este apărător al credinței în Isus. Se spune că, pe cand era episcop în Myra, a aflat că trei fete orfane, sărace, se prostituau pentru a-și asigura traiul. Atunci episcopul s-a deghizat într-un moș, s-a strecurat în noaptea premergătoare zilei sale onomastice în casa fetelor și în timp ce ele dormeau le-a pus în papuci câte o pungă cu galbeni pentru fiecare. Vestea s-a răspândit repede , neștiindu-se cine a făcut această faptă pentru a adduce fetele pe calea cea bună, de atunci ele au avut suficienți bani nefiind nevoie să mai cerșească sau să se prostitueze. De atunci a inceput obiceiul de Moș Nicolae.
Î: Cum vă pregătiți pentru Crăciun?
R: Mă pregatesc pentru Crăciun încă din Ajunul Crăciunului. Este obiceiul ca în dimineața de Ajun , după prima ieșire din casă a gospodarului, la întoarcere el aduce într-un pumn surcele mărunte pe care le împarte tuturor membrilor familiei sale zicând: „Bună dimineața de Moș Ajun,că-i mai bună a lui Crăciun,vaci,viței,cai,purcei…bogătate,sănătate,că-i mai bună decât toate”. Aceasta este prima urare de bun augur, pentru belșug și sănătate în familie. După această urare gospodina iese în pragul casei și aruncă semințe de cereal către răsărit, în credința că păsările sălbatice nu vor dăuna cu nimic sămănăturilor din primăvară,iar capul familiei revenea în curtea casei și atingea cu mâna toate uneltele din gospodările pentru a avea spor și noroc la lucrările agricole de primavară sau a celor de peste an.
Î: Apropo de colindat, cum era pe vremea dumneavoastră mersul la colindat?
R: Nu lipseau crăciuneii de la icoane care mai apoi erau dați copiilor care veneau la colindat. Cei mici încep să colinde de dimineață, iar peste ziuă si până seara colindă tineretul și cei adulți. Eu, când mergeam cu colinda, îmi găteam din timp costumul tradițional, clopoțeii, trăistuțele încăpătoare: una specială pentru nuci, mere și colăcei, iar alta pentru bani. Cel mai curios moment era atunci când ajungeam după poartă și număram banii. Și dacă vedeam că sunt puțini, ziceam că anul viitor nu ne mai ducem la acea gospodărie.
Î: Ce manifestări aveau loc la sfârșitul anului?
R: Obiceiurile de Anul Nou în zonă sunt foarte diversificate, colindele, clopoțelul, buhaiul din seara zile de Ajun, capra, cerbul, semănatul. Sunt cete de urători care merg cu buhaiul. Urătura mare a buhaiului se rostește la fereastra gospodarului acompaniat de un fluier iar pe fundal mugetul unui buhai. Urătura este însoțită de pocnete de bici, sunete de clopoței și clămpănit de capre.
Î: Ce îmi puteți spune despre Bobotează?
R: Boboteaza reprezintă ziua în care a fost botezat Domnul Iisus Hristos. Boboteaza este precedată de un Ajun în care nu se mănâncă carne, lapte, brânză, ouă, nu se mănâncă de dulce iar fetele țineau post negru. În această zi preoții umblă pe la casele oamenilor cu crucea și aghiasmă iar copii care îi însoțesc strigă în cor „Chiraleisa”. Pentru aceștia erau pregatite mâncăruri din grâu pisat și fiert îndulcit cu miere de albine, prune afumate și fierte.
Mihaela Galbează, 43 ani, Iacobeni
Î: Care sunt etapele premergătoare sărbătorilor de iarnă?
R: Sărbatorile de iarnă la noi incep o dată cu Postului Crăciunului , 15 noiembrie și țin până la Sfântul Ioan , 7 ianuarie.
Î: Observ că aici, în Bucovina sunt multe persoane credincioase/ religioase. Țineți Postul Crăciunului?
R: Da, țin Postul Crăciunului dar uneori nu pot toata perioada, încerc cât mai mult dar și familia mea.
Î: Ce activități se desfăsoară cu ocazia Lăsatului Secului?
R: Sunt multe de făcut cu ocazia Lăsatului Secului și anume: pregătirea și așezarea mesei sărbătorești , aceasta se așează la răsărit, lângă o icoană; masa este acoperită cu o față de masă albă sau ștergare iar la mijloc se pune o pâine de casă sau colac împletit, preparat în casă și sare; la începutul mesei oaspeții gustă o bucată de colac înmuiat în sare; apoi masa este împodobită cu bucate tradiționale cum ar fi: aperitive, ciorbe, preparate din carne, sarmale, plăcinte cu branză si multe altele. Cu această ocazie se mănâncă, se bea, se spun glume ( zicători, se dansează).
Î: Dar despre Spolocane ce îmi puteți spune?
R: Spolocania are loc în prima zi după petrecere. Este tot o zi de sărbătoare, lumea „se spală” cu băutura de fruptul de dinainte , toți mergând la cârciuma satului. Aici participau și femeile iar pentru derutare si ochii satului acestea veneau cu furcile de tors. Tot în această zi se spală vasele de bucătarie cu leșie (opărirea cenușii cu apă clocotită). După spălare, vasele se așează cu gura în jos „să fie feriți toți ai casei de pagubă”. Femeile spală cămășile , fețele de masă și așternuturile ca să rămână tot anul curățite.
Î: Până la Crăciun, ce alt eveniment se mai serbează?
R: Până la Crăciun îl serbăm pe Moș Nicolae care este adorat de copii. Se spune ca Moș Nicolae este destul de sever cu copii neascultatori și leneși iar din acest motiv în loc de cadouri frumoase. Moșul le aduce nuielușe de alun, nuci cu care să-i pedepsim dar bineînteles ca nu îi pedepsim cu nuiele sau să-i punem să stea pe nuci.
Î: Cum vă pregătiți pentru Crăciun?
R: În ziua de Ajun facem un colac mare, împletit în forma cifrei opt, numit Creciun, care se păstrează până anul viitor, la scoaterea plugului, și se pune în coarnele acestuia. Cel mai frumos moment al zilei este pregătirea și împodobirea mesei.Pe cea mai frumoasă față de masă din casă se așează la colțuri colacii (câte unul în fiecare colț), colacii simbolizând soarele și fața lui Isus, în mijlocul mesei se pune o sticlă cu vin roșu și tot felul de bucate. Este obiceiul că nimeni nu are voie să se atinga de bucatele de pe masă pana la venirea preotului cu icoana, preotul binecuvântează casa, famila și masa.
Î: Apropo de colindat, cum era pe vremea dumneavoastră mersul la colindat?
R: Colindam până în jurul amiezei în ziua Crăciunului, după care ne adunam la o casă să ne facem socotelile.Ne adunam în grupuri de căte 6-8 persoane după care mergeam să colindam primăria, profesorii și familia. Ca răsplata primeam mere,colăcei,pere și nuci. În zona noastra, Bucovina, colindele se rostesc pentru a dispărea diavolii, de aceea se zice și acum că este mare păcat să stea cineva în noaptea de Crăciun cu poarta închisă.
Î: Ce manifestări aveau loc la sfârșitul anului?
R: De Anul Nou sunt cetele care umblă cu plugușorul, capra, urși, căiuți, babe și moșnegi. Copiii umblă cu plugușorul mic, un plug în miniatură și ei iși fac clopotele, bice, talăngi și harapnice împodobite cu lână și ciucuri. În afară de plugușor mai sunt și cetele de feciori sau chiar maturi. Se zice că daca in ziua de Anul Nou cerul se roșește spre răsărit, va fi an ploios iar daca în noaptea de Anul Nou va fi luna senină o sa fie un an bun și liniștit.
Î: Ce îmi puteți spune despre Bobotează?
R: În ziua Bobotezei are loc ceremonialul de sfințirea apei. Stropirea cu aghiasmă a copiilor, bătrânilor, a fântânilor, animalelor, gospodăriilor. În Bucovina era practicată Ardeasca, tinerii se retrăgeau pe un loc mai întalt în jurul unui foc special aprins pentru acest moment și jucau în jurul focului cântând diverse cântări specifice. Când flacăra se mai potolea, tinerii săreau peste foc și fumul gros în credința că vor fi curățați de boli și li se vor îndeplini toate dorințele. Se luau cărbuni acasă cu care afumau construcțiile gospodărești , făceau semnul crucii în grinda casei. Tinerii poartă busuioc, crenguțe de brad, vâsc, umblau în grupuri pe la case și rosteau în cor „ Chiraleisa spic de grâu/pană-n brâu-roade bune-mână-n grâne „
Oniga Elvira, 72 ani, Gura Humorului
Î: Care sunt etapele premergătoare sărbătorilor de iarnă?
R: Se incepe mai întai cu Lăsatul Secului de Crăciun ( 13-14 noiembrie ) iar după Postul Crăciunului care ține 6 săptămâni , 5 decembrie Moș Nicolae, Ignatul porcilor-20 decembrie, Moș Ajun, Ajunul Crăciunului-24 decembrie, Crăciunul-25 decembrie, Anul Nou-31 decembrie, Ajunul Bobotezei-5 ianuarie, Boboteaza, Chiraleisa-6 ianuarie.
Î: Observ că aici, în Bucovina sunt multe persoane credincioase/ religioase. Țineți Postul Crăciunului?
R: Țin tot Postul Crăciunului, sunt o persoana credincioasa și de mică am făcut asta. Multă rugăciune și mersul la biserică cât se poate.
Î: Ce activități se desfăsoară cu ocazia Lăsatului Secului?
R: De Lăsatul Secului se prepară multă mâncare și preparate din carne, noi femeile pregătim masa, masa trebuie pusă lângă o icoană la răsărit cu un ștergar alb si colac sau pâine facută în casă.
Î: Dar despre Spolocane ce îmi puteți spune?
R: Lunea curată este prima zi a acestui post, zi în care se purifică casa, vasele, animalele, tot din jurul casei. În Bucovina femeile nu fierb nimic, servesc doar hrană rece: pâine, mălai, varză, castraveți murați. Un alt lucru important și aparte în această zi este acordată înăcriri borșului. Pentru acest lucru femeile înmuiau tărâțe de secară cu apă rece într-un vas cu doage ( borșoică) peste care apoi, se toarnă apă fierbinte, amestecă bine conținutul și se așteptă să se răcorească. După acest lucru se adaugă huște ( tărâțele care rămân în fundul putine cu borș după acrirea acestuia, drojdie de borș), pentru ca borșul umplut să dospească și să devină acru. Se obișnuiește să se adauge si frunze de vișin și câteva felii de sfelcă roșie. Pentru spălatul vaselor se face leșie cu apă și se spală toate farfuriile, lingurile, furculițele, toată bucătăria, mobilierul, în general toată casa este curățată, astfel încât orice urmă de grăsime de natură animală să dispară, ca să nu se spurce mâncarea.
Î: Până la Crăciun, ce alt eveniment se mai serbează?
R: Este aniversarea Sfântului Nicolae, pe data de 6 Decembrie. Acesta este vestitorul iernii și este prezentat ca un moș cu barbă albă care atunci cand și-o scutură, ninge. Dacă nu ninge în data de 6 decembrie se zice ca moșul a întinerit și că iarna va fi destul de grea. Moș Nicolae este blajin, înțelept și mărinimos. Ajută văduvele și orfanii dar cel mai mult este adorat de copii cărora le aduce daruri frumoase în noaptea de 5 spre 6 decembrie. La copii cuminți și buni le aduce cadouri iar la cei răi le aduce câte o vargă. Pentru a primi cadouri, copii își curătă încălțămintea și o pun la ușă. Obicei care se practica peste de altfel.
Î: Cum vă pregătiți pentru Crăciun?
R: Pentru Crăciun ne pregătim din Ajun. Este obiceiul ca femeile să se scoale devreme pentru pregătirea alimentelor, nu lipsesc colacii rotunzi „ca soarele și luna”. Pe masă se mai pun și bucate de post: hribi fierți, borș de mazăre sau borș de pește ( este dezlegare la pește, fiind ultima zi din Postul Crăciunului), fructe uscate, grâu pisat, fiert și îndulcit cu miere. De Ajun se mai pune pe masă usturoi la colțuri și mac pentru alungarea deochiului.
Î: Apropo de colindat, cum era pe vremea dumneavoastră mersul la colindat?
R: La colindat porneam prin sat, de obicei de la casa șefului sau de la fata care dădea de mâncare la muzică, aceasta fiind aleasă din timp. Colindam la începutul nopții la preot, primar, învațător. Colindele de Crăciun se cântă numai în Ajunul Crăciunului, seara spre Crăciun, rar când și în ziua de Crăciun și a doua zi,tot seara.
Î: Ce manifestări aveau loc la sfârșitul anului?
R: La noi în zonă de Anul Nou cel mai mult sunt așteptate benzile cu capre ( 4-6 la număr), urșii, căluții, ceilalți mascați fiind doar însoțitori. Aici muzica este formată dintr-un fluieraș și un dobaș, cel dintâi având și rolul de cioban. În casă, caprele intră pe fundalul unei strigături, o chemare rostită de către cioban, dupa care urmează jocul caprelor.
Î: Ce îmi puteți spune despre Bobotează?
R: În calendarul creștin Boboteaza reprezintă ziua în care a fost botezat Isus Hristos, este un moment important pentru purificarea spațiului și a apelor de forțele malefice. Aceste spirite malefice se alungă prin strigăte, împușcături (Chiraleisa) sau aprinderea focurilor ritualice. În această sarbatoare nu se mănâncă de „dulce”.
Gălbează Marcel, 45 ani, Iacobeni
Î: Care sunt etapele premergătoare sărbătorilor de iarnă?
R: La noi în zonă se incepe cu Lăsatul Secului care deschide Postul Crăciunului. Petrecerea are loc in familie, cu prietenii, unde se mănâncă preparate din carne deoarece în Postul Crăciunului nu avem voie, băutura din belșug și mult dans. Urmează Spolocaniile unde se spală cu băutura „după” dulcele de dinainte de post. Este și ziua când se spală bine vasele „de dulce”, ca să poată fi folosite la prepararea bucatelor de post.
În Postul Crăciunului nu mâncăm de dulce și încercăm să ne spălăm păcatele prin rugăciune și mersul la biserică. Mai apoi urmează Crăciunului, Anul Nou, Boboteaza și în final Sfântul Ion.
Î: Observ că aici, în Bucovina sunt multe persoane credincioase/ religioase. Țineți Postul Crăciunului?
R: Tot Postul nu îl țin dar încerc cât mai mult. Au fost dăți în care am ținut tot Postul dar degeaba mă duc la biserică să mă spovedesc și să mă împărtășesc dacă am păcătuit cu vorba, cu gândul.
Î: Ce activități se desfăsoară cu ocazia Lăsatului Secului?
R: De Lăsatul Secului femeile pregătesc masa si mâncarea deoarece ele trebuie așezate într-un anumit fel și anume, masa trebuie pusă la răsărit cu față de masă albă, colac pe mijloc și sare. Ne strangem toate rudele și prietenii, se spun glume, se bea, se mănâncă, se danseaza și se stă toată seara și cine este invitat nu are voie să lipsească.
Î: Dar despre Spolocane ce îmi puteți spune?
R: În aceasă zi mai mult femeile se ocupă de curățarea casei , iar noi barbații ne ocupăm de curte și de locul animalelor. În această zi găinile și cocoșul sunt băgate în casă, aici li se dă de mâncare, cocoșul fiind ținut în casă până cântă, iar în momentul acesta cei care sunt prezenți spunem: “Așa să fim noi sănătoși precum a cânta cocoșul”.
Î: Până la Crăciun, ce alt eveniment se mai serbează?
R: Îl serbăm pe Sfântul Nicolae, Moș Nicolae. Ca sfânt, el este ocrotitorul și călăuza marinarilor, el fiind considerat și ca un ocrotitor al vetrei casei, de aceea în unele case se găsesc frecvent icoane cu Sfântul Nicolae etalată în vatra caselor.
Î: Cum vă pregătiți pentru Crăciun?
R: Din Ajunul Craciunului începem să ne pregătim pentru aniversarea Crăciunului care reprezintă Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos. Tot în Ajunul Crăciunului se împodobește bradul. Pentru Craciun ne pregătim din timp, tăiem porcul, gătim bucate tradiționale, răcitură, cârnații noștri tradiționali cu tot felul de mirodenii, colaci. Dar în special ne pregătim pentru întoarcerea acasă a copiilor, nepoților care sunt plecați , pentru a sta împreună toată familia și de aici mergem cu toții să ne colindăm prietenii, rudele.
Î: Apropo de colindat, cum era pe vremea dumneavoastră mersul la colindat?
R: Colindam în grupuri de câte 6-10 persoane, mergeam să colindam casa unei fete, o colindam la fereastră după care eram invitați în casă, muzica începe să cânte și porneam jocul. De obicei la aceea casă vin și fetele de prin vecini. Eram răspătiți pentru colindat cu mancare, fructe, bautura dar uneori și cu bani. Șeful grupului înainte de plecare, nu uita să invite fata din casă, a doua zi la hora satului împreună cu părinții.
Î: Ce manifestări aveau loc la sfârșitul anului?
R: : La incheierea anului, se merge cu uratul de Anul Nou, mai ales tinerii dar și cei mai în vârstă. Imediat după serbarea Crăciunului, aceștia se adună în grupuri, numite cete , bandă, partie, malancă și făceau repetiții pentru însușirea urăturilor, a textelor ce aveau să le interpreteze și pregătirea costumelor. Se adună acasă la unul dintre membrii cetei și acolo făc repetiții.
Î: Ce îmi puteți spune despre Bobotează?
R: În ziua de Bobotează, preoții vin pe la casele oamenilor cu crucea și aghiasma să sfințească. În această zi se sfințesc apele prin slujba Iordanului, se o curce în apă, ea fiind aruncată de preot. Cu această apă se stropește familia, gospodăria, fântâna, pomii din livadă. La noi în zonă se mai practică și Ardeasca, un obicei practicat la finalul slujbei de Iordan. Tinerii aprind un foc folosind frunze uscate și vreascuri adunate cu o zi înainte și în timpul arderii ei joacă în jurul focului. Se iau carbuni acasă pentru a face semnil crucii în grinda casei , se mai folosesc pentru descântece de sperietură.
Sava Dumitru, 62 ani, Mănăstirea Humorului
Î: Care sunt etapele premergătoare sărbătorilor de iarnă?
R: Prima etapă este Lăsatul Secului,Postul Crăciunului, Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza și Sfântul Ion.
Î: Observ că aici, în Bucovina sunt multe persoane credincioase/ religioase. Țineți Postul Crăciunului?
R: La noi în familie se ține Postul Crăciunului, așa și părinții mei m-au învățat și e un lucru foarte bun pentru tine ca om, pentru sănătate dar mai ales pentru suflet.
Î: Ce activități se desfăsoară cu ocazia Lăsatului Secului?
R: Lăsatul Secului în Bucovina este respectat de majoritatea oamenilor. Lăsatul Secului pentru Postul Crăciunului este ultima zi în care se mai mănâncă de dulce. Această sărbătoare aduce rudele împreună, la o masă mare, cu mâncare și băutură din belșug. Uneori sărbătoarea se desfășoară afară sub cerul liber, o noapte întreagă unde suntem toată familia si prietenii. De obicei, tinerii petrec separat de părinți, unde fetele aduc mâncare, iar băieții băutura. . Pe timpuri, la sfârsitul petrecerii, fiecare mânca cate un ou zicând „Oușor, oușor,/Să-mi fie postul mai ușor”.
Î: Dar despre Spolocane ce îmi puteți spune?
R: În lunea cea curată fiind și Spolocania, lumea se „curăță” cu băutură la cârciuma satului, de obicei la această întâlnire participau și femeile, ele venind aici cu furca în brâu. Femeile în această zi fac borș, iar în timpul umplutului borșului, femeia de casă trebuia să se prefacă a fi supărată, apucând de păr și de urechi copiii din jur zicând: “Două rusce se băteau,/Borșul meu se înăcrea.Câte vinuri și oțeturi /Sunt în țara cea de jos/Toate le-au adus/Și le-au pus/În budâiul meu cu borș/Să aibă grijă de înăcrit/Ca fetele de măritat”. Apo copiii erau trași de păr zicându-se: “Acru-I borșul”, răspunsul acestora fiind “Acru să fie”. Întotdeauna acest lucru se încheie cu suflatul în borș, acest lucru se face pentru a preveni infestarea borșului acrit de către forțele malefic, în borș se stingeau și câțiva cărbuni aprinși.
Î: Până la Crăciun, ce alt eveniment se mai serbează?
R: Iarna începe la 6 decembrie,Sfântul Nicolae, Moș Nicolae și se zice că prima zăpadă este adusa de aceasta. El este aducătorul de zăpadă si vestitorul ienrii.
Î: Cum vă pregătiți pentru Crăciun?
R: În Ajunul Crăciunului se obișnuiește și acum să se așeze la un colț al mesei, un fuior de cânepă bine piptănat, acesta simbolizând barba lui Moș Crăciun, sau, sub fața de masă, se punea fân , simbolizând ieslea în care s-a născut Isus. Așteptăm preotul pentru a sfinți familia, casa și bucatele de pe masă.
Î: Apropo de colindat, cum era pe vremea dumneavoastră mersul la colindat?
R: Ne adunam în cete de câte 4-6 persoane, dintre aceștia alegeam o persoană care să fie șef de ceată, acesta trebuia să fie un bun organizator, cunoscător al datinilor și cu autoritate asupra celorlalți. Înainte de a merge cu colinda făceam repetițiile la caselele membrilor din ceată. Copii plecau cu colinda în jurul prânzului, pe timp de zi iar o dată cu lăsarea întunericului se aprindeau luminile la case care erau frumos împodobite și se auzeau vocile frumoase ale cetelor de tineri, flăcai.
Î: Ce manifestări aveau loc la sfârșitul anului?
R: La sfârșitul anului se merge cu capra, căiuții, ursul, moșneagul și baba și malanci, grupuri de mascați ce au în componență urși,capre, cerbi, tigănci, moși și babe,feșteri,etc. Fetele din aceste comunități obișnuiau să bea apă din clopoțeii urătorilor pentru a căpăta o voce mai duioasă, zicând: „Cum a sunat clopotul ăsta în astă seară, așa să sune și glasul meu la vară.”
Î: Ce îmi puteți spune despre Bobotează?
R: De Bobotează , credincioșii aduc gheață si construiesc o cruce și o pun în curtea bisericii unde se sfințește aghiasma mare. Apa sințită de Bobotează se numește aghiasma mare și se folosește în timpul anului numai cu acordul preotului. Se bea timpde 9 zile din 6 ianuarie până în 14 ianuarie iar pe timpul anului se bea numai cu acordul.
Tomașciuc Cătălin, 48 ani, Mănăstirea Humorului
Î: Care sunt etapele premergătoare sărbătorilor de iarnă?
R: Începem cu Lăsatul Secului care este ultima zi în care se mai poate mânca de dulce, apoi Postul Crăciunului, Crăciunul, pregatim casa, bradul , mergem cu colindul, Anul Nou, Boboteaza și se încheie cu Sfântul Ion.
Î: Observ că aici, în Bucovina sunt multe persoane credincioase/ religioase. Țineți Postul Crăciunului?
R: Da, ținem Postul Crăciunului, eu încerc cât pot de mult dar în schimb soția ține tot Postul.
Î: Ce activități se desfăsoară cu ocazia Lăsatului Secului?
R: Momentul pregătitor pentru această zi începe de sâmbătă, unde femeile se întrec să coacă pâine, plăcinte învârtite și în general preparate din carne. În duminica de dinaintea începutului Postului Mare, ne adunăm mai mulți la o casă și aici petrecem pana noaptea târziu. Masa mereu este pusă la răsărit cu față de masă alba și pâine facută in casă.
Î: Dar despre Spolocane ce îmi puteți spune?
R: Lunea se numește „Spolocania”, lunea păstorilor, lunea ciorilor, lunea viermilor, hărmanul pentru viermi sau tărbacul câinilor. La țară, femeile trebuie să dea de pomană și să spele cu leșie lucrurile pline de grăsime și toate recipientele în care s-a mâncat „de dulce” până acum. De Spolocanii, femeile și bărbații trebuie să bea toată ziua la crâșmă, ca să-și spele dinții de resturile cărnoase. În această zi se mai dă de pomană porumb fiert pentru aducerea a mai multor păsări in gospodărie.
Î: Până la Crăciun, ce alt eveniment se mai serbează?
R:Înainte de Crăciun este Sfântul Nicolae, Moș Nicolae . În ziua de Sfântul Nicolae este obiceiul ca băieții să se organizeze în cete și să-și aleagă casa unde vor merge pentru repetițiile colindelor de Crăciun si de Anul Nou.
Î: Cum vă pregătiți pentru Crăciun?
R: Ne pregătim pentru Crăciun cu curățarea gospodăriei, împodobim casa și pregătim masa. De Ajun, încă de dimineață incepe colindatul, copiii mici merg pe la case cu Moș Ajun după care merg persoanele de vârstă mai mare iar noaptea colnidă tinerii.
Î: Apropo de colindat, cum era pe vremea dumneavoastră mersul la colindat?
R: Angajam din timp muzicanți iar în dimineața de Ajun mergeam cu săniile împodobite, trase de cai după muzicanți. Fiecare ceată era obligată să colinde în primul rând primăria satului de unde primeau autorizație și sfaturi de cum să se comporte. Spre exemplu la noi în sat, tinerii colindaul la începutul nopții la preot,primar, invățător dar nu în ultimul rând la fetele de măritat. Ajunși la fereastră fără nici o altă permisiune, tinerii cântau colinda adecvată pentru casa respectivă.
Î: Ce manifestări aveau loc la sfârșitul anului?
R: Anul Nou este marcat , de urarea cu plugușorul, cu sorcova, cu buhaiul, și jocurile cu măști. Sunt obiceiuri care încă se mai păstrează. Un obicei unic în Bucovina în zona Câmpulung Moldovenesc sunt bungherii care sunt costumați în uniforme militare asemănătoare generalilor austrieci,ei joacă în cerc și strigă strigături de joc . Pocniturile de bici se spune ca sunt menite a alunga spiritele rele.
Î: Ce îmi puteți spune despre Bobotează?
R: De Bobotează preoții umblă la credincioși acasă și sfințesc casele. În alaiul preotului merg multi copii și strigă „Chiraleisa Doamne” ca să se faca auzită prezența lor că vine preotul. Credincioșii servesc copii cu colivă, fructe, nuci, bob fiert ( fasole mai mare).
BIBLIOGRAFIE
Barbu, Nicolae, Obcinile Bucovinei, edit. Științifică și enciclopedică, București, 1976
Bogdan-Duică, George, Bucovina. Notițe politice asupra situației, Sibiu, 1895
Camilar, Mihai “Datini și credințe în pregătirea Anului Nou Agrar”, in “Datini”,nr.1-2,Bucuresti, 1997
Camilar, Mihai, Ghidul obiceiurilor populare de peste an din Bucovina, Gura Humorului, 2003
Camilar, Mihai, Bucovina,ghid turistic, Suceava ,2003
Camilar, Mihai, Veacurile Bucovinei, text manuscris,
Camilar, Mihai-Romanciuc, Elvira, Ghidul obiceiurilor populare de peste an din Bucovina, Gura Humorului, 2003
Camilar, Mihai, “Ardealul și Bucovina într-o convergență a obiceiurilor calendaristice”, în „Zestrea”, 2 (10), Bistrița-Năsăud, 2011
Camilar, Mihai, “Prolegomene la datinile și obiceiurile udeștenilor”, în “Zadarnic Șterge vremea”, (revistă a centrului cultural Udești),nr.3-4,Udești, 2006
Camilar, Mihai, „Sculați gazde, nu dormiți”, în „Datini”, nr.34, București, 1995
Camilar, Mihai, “Datini și credințe în pregătirea Anului Nou Agrar” în “Datini”, nr.1-2,București, 1997
Camilar, Mihai, Calendarul popular Bucovinean, Ed. Mușatinii, Suceava, 2012
Camilar, Mihai,”Alaiul ursului în Bucovina”, în “Datini”,nr.2, București, 1999
Camilar, Mihai,”De Anul Nou la Udești”, jud.Suceava în “Datini”,nr.4,București, 1998
Caraman, Petru, Colindatul la români, slavi și la alte popoare, București, 1983
Drăgușanul, Ion, Povestea așezărilor bucovinene, Vol.III, Editura Mușatinii,Suceava, 2012
Drogeanu, Paul, Practica fericirii, Ed.Eminescu,București, 1985
Frazer, J.G, Creanga de aur, București, Ed. Minerva, 1980, vol.IV,
Grămadă, Ion, Cartea sângelui, Suceava, 2002
Herseni, Traian, Forme străvechi de cultură poporană românească ,Ed.Dacia,Cluj Napoca, 1977
Ispas, Sabina, ”Asta-i seara lui Crăciun,lui Crăciun celui bătrân”,în rev.”Datini”,nr.3-4(16-17), 1995, București
Matei, Mircea, D.; Emandi I.; Emil, Monoranu, Octav, Habitatul rural medieval din bazinul superior al Șomuzului Mare și Moldovei, Suceava, 1984
Mugur Andronic,Istoria Bucovinei-De la începuturi până la epoca cuceririi romane a Daciei,Suceava, 2008
Morariu, Constantin, Școalele românești din Bucovina,Revista Politică nr.7/1890
Nicolau Irina, Ghidul Sărbătorilor românești, București, 1998
Porumbescu, Iraclie, Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Cernăuți 1898
Pop, Nicolae, Ioesp, Ioan, Paulencu, Dimitrie, Județul Suceava, edit. academiei RSR, București, 1973
Rădulescu, C.; Codin, Mihalache, Dumitru,Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credințele și unele tradiții legate de ele, București, 1909
Spleny Von Mihaldy, Gabriel, Descrierea districtului Bucovina, în Bucovina în primele descrieri geografice, istorice,economice și demografice, București, 1998
Ursulescu, Nicolae, Ignat, Mircea, Săpăturile arheologice în județul Suceava în Suceava XIV, 1977
Văduva, Ofelia, „Tăiatul porcului-ritual și ceremonial”, în rev.”Datini”, nr.3-4, București, 1995
Vulcănescu, Romulus, Măștile populare, Ed.Științifică,București, 1970
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: I. CADRUL GEOGRAFIC ȘI ISTORIC BUCOVINEAN [301565] (ID: 301565)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.