Programul Recto-Verso (scop, obiective, tematica, lucrul in grup). [301559]

Universitatea din București

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Departamentul Psihologie

Teză de doctorat

Efecte psihosociale ale pedepselor custodiale

și noncustodiale asupra reinserției sociale a minorilor delincvenți

Coordonator științific

Prof. univ.dr. Ruxandra Rășcanu Doctorand: [anonimizat]

2015

CUPRINS

CUPRINS 2

INTRODUCERE 4

CAPITOLUL 1 6

Abordări clasice și moderne privind delincvența 6

1.2.Teoriile psihologice 9

1.3. Abordări moderne privind etiologia delincvenței juvenile 14

1.4. Fundamentele individuale ale dezvoltării personalității minorului delincvent 21

1.5. Caracteristici psihosociale ale adolescenților delincvenți 33

1.6. Minorii delincvenți și renunțarea la viața infracțională 38

[anonimizat] 40

[anonimizat], juridice, psihologice și sociale 40

1. Sancțiunile penale în legislația românească actuală 46

2. Aspecte psihosociale ale privării de libertate. Posibilități și limite ale instituțiilor de detenție în îndeplinirea funcțiilor sociale. 48

3. Specificul relațiilor interumane în mediul privativ de libertate 52

4. Cadrul general de desfășurare a activităților de reintegrare socială în unitățile de detenție 56

5. Aspecte ale justiției pentru minori în Europa 58

6. [anonimizat] (transformat în Centrul Educativ din anul 2014 conform noilor modificări legislative) 60

[anonimizat] 64

Locul și rolul probațiunii în cadrul sancțiunilor alternative la pedeapsa închisorii 64

1. Aspecte ale funcționării probațiunii din România 68

[anonimizat] 73

Metodologia cercetării 73

1.Scopul și premisele cercetării 73

2. Obiectivele cercetării 76

3. Structura lotului de minori 77

4. Ipotezele cercetării 78

5. Metode și tehnici de cercetare utilizate 79

6. Conținuturile și principiile intervenției recuperative și de asistență psihosocială 88

7. Obiectivele și tematica programelor recuperative aplicate 91

7.1 [anonimizat] 91

7.2 Program de consiliere și orientare vocațională 92

7.3 Program de reducere a agresivității 93

7.4 Programul Recto Verso (de conștientizare a efectelor delictelor asupra victimelor) 94

8. Bazele teoretice și metodologice ale intervenției recuperativ propuse. 104

CAPITOLUL AL V-LEA – REZULTATE OBȚINUTE 108

A. FAZA A – Cercetarea inițială constatativă 108

a. Atitudinea față de scoală 144

b. Atitudinea față de muncă 155

c. Atitudinea față de lege 168

d. Atitudinea față de afectele de Rușine si Vinovăție 187

e. Atitudinea față de victimă 204

f. Atitudinea față de viitor 206

Testul arborelui 223

FAZA B – RETESTAREA 226

Verificare Ipoteza 1. 226

a. Atitudinea față de muncă 226

b. Atitudinea față de lege 234

c. Analiza sentimentelor de rușine și vinovăție 258

d. Atitudinea față de victimă 273

e. Atitudinea față de viitor 287

1. Verificare Ipoteza 2. 299

2. Verificare Ipoteza 3. 308

3. Verificare Ipoteza 4. 335

7. CONCLUZII 347

BIBLIOGRAFIE 356

INTRODUCERE

Structura biologică a copilului la naștere

nu reprezintă legea unică a destinului său

ulterior. [anonimizat]”

Henri Wallon, 1954

A pedepsi trebuie să însemne totdeauna a îndrepta.

N. Iorga (1871 – 1940)

Delincvența juvenilă este o problemă socială care a declanșat numeroase și profunde cercetări încă din secolul trecut. De-a lungul timpului, ceea ce așteptau părinții de la minori și adolescenți era doar o supunere absolută, atitudine întreținută și de statutul confuz al acestora de “nu încă”: era clar pentru toată lumea că nu mai sunt niște copii, dar li se refuzau sistematic rolurile de adult. Iar lucrurile s-au complicat și mai mult în istorie atunci când școlaritatea s-a prelungit pentru un mare număr de tineri până spre vârsta de 25 de ani.

Perspectivele asupra delincvenților minori sunt și acum un prilej de dezbateri: juriștii consideră că ei încalcă normele de drept, sociologii apreciază comportamentele lor doar ca simple forme ale devianței, atât de frecvente în acest interval de vârstă, iar psihologii și psihiatrii vorbesc de inadaptare socială sau de tulburări de comportament. Oricum, viziunea juridică a devenit dominantă deoarece, în toate sistemele de drept, legiuitorul definește pragul de la care un comportament nu mai poate fi considerat o copilărie, o greșeală neintenționată, o abatere de moment, ci o adevărată nesocotire a legii penale care trebuie pedepsită (Rădulescu S.M., 2004, p. 74-75).

Experiența noastră în proiecte cu finanțare europeană consacrate minorilor aflați în conflict cu legea penală, ne-a pus în situația de a constata efectele măsurilor impuse de instanțele de judecată asupra celor care se aflau în libertate, dar sub supravegherea consilierilor de probațiune și asupra celor care executau pedeapsa privării de libertate într-un centru de reeducare sau într-un penitenciar pentru minori și tineri. Investigațiile noastre în literatura domeniului, precum și constatările relevate cu ocazia desfășurării cercetării de teren, ne-a pus în situația de a găsi argumente pro și contra pentru fiecare dintre măsurile pronunțate.

Investigând problematica criminalității celor două tipuri de minori – cei cu fapte grave care au fost condamnați la pedeapsa închisorii și cei cu fapte mai ușoare care se găsesc în supravegherea ofițerilor de probațiune -, am căutat să aflu ce viziune au ei despre situația lor, care sunt explicațiile faptului că au ajuns în această situație, ce modalități cred ei că trebuie să adopte pentru a ieși din acest impas. “A studia acest obiect pluridimensional înseamnă a trasa harta minorităților stigmatizate, purtătoare ale însemnelor căderii “dincolo de ziduri” sau „semnele fatalității” (Seca, 2008, p.93).

Evoluțiile sociale și juridice ale ultimilor ani au demonstrat că ideea de a-i trimite în afara comunității pe infractori, închizându-i în locurile de detenție, pare că face societatea mai sigură; aceasta pentru că izolarea condamnatului durează o perioadă determinată iar misiunea de protecție socială a serviciilor penitenciare a devenit insuficientă. Pe de altă parte, idealul reeducării, al resocializării, al reintegrării este doar o sintagmă generoasă atâta timp cât nu este dublată în mod autentic de măsuri educative și sociale atât în timpul executării pedepsei, dar și după aceasta. Rata de recidivă din România, de peste 25 %, se ridică ca un zid în fața celor mai optimiști analiști.

Întrebările fundamentale cărora am încercat să le găsim un răspuns prin lucrarea noastră au fost: sunt pedepsele aplicate minorilor măsuri care să stimuleze schimbarea în bine a acestora? Pot astfel de măsuri în sine să ajute la desprinderea de trecut a adolescentului delincvent și la restructurarea sa astfel încât, pe viitor, să nu mai intre în conflict cu legea? Care sunt factorii care facilitează alegerea comportamentului delictual?

Care sunt factorii psiho-sociali cu rol important în procesul de resocializare, sunt ei activați stimulati sau inhibați de pedepsele custodiale și/sau necustodiale?

Care pot fi principalele schimbări psihosociale pozitive care au loc în timpul executării pedepselor, durează ele în timp, sunt definitive sau pot apărea recăderi?

Care sunt tipurile de intervenție în fiecare instituție custodială sau noncustodiala și principiile care pot să asigure schimbări psiho-sociale ce pot conduce la renunțarea la alegerea comportamentului delicvent într-o situaței dată ?

Au apărut noi factori etiologici ai criminalității de care instituțiile de control social trebuie să țină seamă?

Care din sancțiunile aplicate minorilor sunt mai eficiente, cele cu privare de libertate sau cele care se execută în libertate, sub supravegherea consilierilor de probațiune?

Teza noastră a încercat să răspundă la toate aceste întrebări în speranța că va contribui la o mai bună cunoaștere a fenomenului infracțional din rândul minorilor, că va clarifica posibilitățile și limitele fiecărui tip de pedeapsă sau măsură penală aplicată acestora, că va lărgi perspectiva de abordare a soluțiilor eficiente la un fenomen social care a devenit grav și nu dă semne că va diminua în viitorul apropiat.

CAPITOLUL 1

Abordări clasice și moderne privind delincvența

1. Abordări clasice privind delincvența

Inventarul teoriilor explicative în domeniul delincvenței juvenile este destul de mare dar, în ultimii ani, s-au adăugat perspective și elemente noi care arată dimensiunile ample ale preocupărilor față de un fenomen juridic și social față de care trebuie luate măsuri urgente de prevenire și stopare a dezvoltării sale. În mod tradițional, teoriile au fost grupate în teorii psihologice și nepsihologice.

Dintre teoriile nepsihologice, vom analiza pe scurt teoriile biologice, teoriile constituționale și cele sociologice.

Teoria anormalității biologice. Cesare Lombroso (1835-1909) a predat în 1864 cursul de psihiatrie la Universitatea din Pavia fiind și director al unui azil de persoane alienate. El publică în 1876 lucrarea “Omul criminal” iar în 1891 lucrarea “Antropologia criminală și recentele ei progrese”. Studiind 383 de cranii pe care le-a măsurat riguros, a găsit la multe din cele care aparțineau unor infractori, o serie de stigmate anatomice pe care le-a considerat caracteristice omului criminal. Lombroso și-a completat studiile de anatomie și fiziologie cu cele privind tatuajul, limbajul folosit de delincvenți, alcoolismul precum și credințele lor religioase ajungând la convingerea privind caracterul atavic al criminalului. În ediția “Omului criminal” din 1895, Lombroso afirmă: “Criminalitatea este deci un fenomen atavistic provocat de cauze morbide, a căror manifestare fundamentală este epilepsia. Este foarte adevărat, criminalitatea poate fi provocată și de alte maladii (isterie, alcoolism, paralizie, vesanie, frenastezie etc.), dar epilepsia este aceea care îi dă, prin frecvența răului, prin gravitatea sa, baza cea mai întinsă” (p. 120). Deși criticată pentru unele exagerări, eforturile sale au fost importante pentru că a promovat studiul direct privind delincvenții și a pus bazele biotipologiei (Cioclei, 2011, p.110-115).

Teoria constituției delincvente se întemeiază pe studiile realizate de Kretschmer în Germania, Pende în Italia și Sheldon în Statele Unite: ei au încercat să stabilească o legătură între comportamentul delincvent și diferitele caracteristici fizice și temperamentale. În 1942, Wiliam Sheldon a considerat că există 4 tipuri constituționale – endomorf, mezomorf, ectomorf și cel echilibrat. Comparând sute de băieți delincvenți și nedelincvenți, a remarcat că tinerii cu aspect mezomorf erau mai numeroși printre delincvenți (Mitrofan, Zdrenghea și Butoi, 1992, p.27).

Esențială în cadrul abordărilor biologice a fost tendința de a considera aspectele biologiei umane drept elemente fundamentale în etiologia comportamentului delincvent. Cu toate limitele ei, această abordare a mărit aria de analiza a personalității delincvente, a introdus noi metode de cercetare și a acumulat un enorm material experimental.

Teoriile sociologice au o contribuție aparte la explicarea criminalității, deoarece sunt relevate sursele sociale ale acesteia, importanța mediului de socializare a copiilor, caracteristicile contextelor culturale și ale modelelor sociale. Cel care a elaborat o concepție coerentă privind etiologia criminalității a fost sociologul francez Emil Durkheim (1858-1917). Considerând că faptele morale sunt fapte sociale, el afirmă cu tărie că fenomenul infracțional este un fenomen normal în orice societate, ba chiar “un factor de sănătate publică” pentru că nu provine din cauze excepționale și este rezultanta marilor curente colective ale societății. Pentru aceasta, sociologul francez introduce termenul de anomie (gr. a nomos – fără lege) pentru a desemna situația în care normele sociale au o putere slăbită în conștiința cetățenilor, mai ales atunci când ei sunt interesați preponderent de confortul material și prestigiu social (Cioclei, 2010, p.103-104).

Plecând de la perspectivele deschise de Durkheim, sociologul american Robert K. Merton (1910-2003) insistă asupra conceptului de anomie în lucrarea sa “Teoria socială și structura socială” apărută în 1949. El spune că în societățile de consum, categoriile defavorizate de cetățeni recurg la mijloace infracționale pentru satisfacerea nevoilor generate de cultura în care trăiesc. Mai mult, “în timpul procesului de socializare nu se dobândește respectul față de regulile ce guvernează accesul la scopurile urmărite. Deci, conceptul de anomie se referă la o stare de tensiune nesoluționată, cauzata de opoziția intre scopurile propuse de societate și mijloacele legitime social pentru a le atinge: această contradicție este expresia unei distribuții diferențiate a posibilităților de acces către căile de ascensiune socială. Lărgind sfera, unii sociologi consideră că anomia este și o consecință a deteriorării sistemelor de credințe, a incapacitatii constiintei colective de a regla relațiile sociale și viața oamenilor obișnuiți. În versiunea din 1968 a lucrării citate mai sus, la pagina 200, Merton notează: “ În acest context, Al Capone reprezintă triumful inteligenței amorale asupra “eșecului” prescris din punct de vedere moral, atunci când canalele mobilității verticale sunt închise sau prea strâmte, într-o societate care pune un mare accent pe afluența economică și pe ascensiunea socială a tuturor membrilor ei”.

Tot sociologilor le revine meritul de a operaționaliza în lucrările lor conceptul de anomie: sentimentul că aceia care conduc destinele țării sunt indiferenți la nevoile oamenilor, că nu se poate obține mare lucru într-o societate imprevizibilă și lipsită de ordinea, dominanța sentimentului de inutilitate și convingerea că nu te poți baza pe nimeni pentru a obține securitate socială sau psihologică. Merton descrie 5 moduri de adaptare la care poate recurge individul: conformitatea, inovarea – acceptarea scopurilor dar fără o interiorizare a normelor morale privind mijloacele de realizare; ritualism – respingerea scopurilor definite cultural în conformitate cu concepția religioasă privind mijloacele; retragerea – respingerea scopului și a mijloacelor, individul recurgând la alcool, droguri etc; rebeliunea – respingerea scopurilor și a mijloacelor propuse social dar inițierea unora noi în schimb (Mitrofan &colab.,1992, p.29).

Teoria subculturii delincvente subliniază faptul că în anumite cartiere există grupuri de tineri care, prin socializare, au interiorizat alte valori decât cele admise de către majoritatea membrilor societății, unele dintre acestea exercitând o presiune în direcția delincvenței. Astfel, în 1958, M.B. Miller elaborează teoria intereselor focale: crimele sunt comise de adolescenți din clasa de jos în virtutea tradiției la care au aderat, intens valorizate fiind viclenia, duritatea comportamentului, autonomia, idea de soartă (destin) și care se manifestă cel mai vizibil în comiterea de infracțiuni (apud Mitrofan, Zdrenghea, Butoi, 1992, pag. 30).

Toate aceste abordări au anumite limite însă: nu demonstrează cum anomia acționează diferențiat asupra indivizilor și, mai ales, de ce, în aceeași societate, unii ajung să aibă un comportament delincvent iar alții nu; de asemenea, ele găsesc cauzele criminalității preponderent în ambianța socială și neglijează istoria formării personalității și motivația implicării făptuitorului. Oricum, meritul teoriilor sociologice este reprezentat de faptul că pun în evidență importanța contextului social.

În acest punct al abordării noastre nu putem omite problematica deosebit de actuală privind cultura sărăciei. Asta, deoarece, condițiile materiale de existență determină în mare măsură gradul de adaptare la exigențele comunitare, modul de interiorizarea a valorilor și normelor sociale, conținutul mentalității subiectului și, în final, a stilului său de viață. Toate acestea generează o psihologie specifică tinerilor din zonele sărace care se manifestă prin pasivitate, resemnare, prezenteism, fatalism, aspirații scăzute, duritate, credința în noroc și nu în muncă, toleranță față de cei care comit infracțiuni. Din păcate, când aceste trăsături se cronicizează, se pot transmite din generație în generație o lungă perioadă de timp (Rădulescu, 2004, p.70-72).

1.2.Teoriile psihologice

Pun accent pe caracteristicile și factorii componenți ai personalității, pe mecanismele învățării și interacțiunii sociale, pe inteligența și gândirea morală a individului ca fiind adevăratele cauze ale comportamentului infracțional. Teoriile psihologice și psihosociale au demonstrat existența unor mecanisme psihologice și psihosociale profunde care se manifestă la indivizii din orice societate. Mari psihologi precum Freud, Adler, Jung, Eysenck și mulți alții, au insistat asupra unor aspecte precum temperamentul delincvenților, anomaliile pulsionale, absența supraeului, atitudinile antisociale, dorința de putere, complexele de inferioritate, personalitatea nevrotică sau personalitatea structurată antisocial. Toți psihologii consideră că personalitatea infractorului se formează în timp iar procesul de comunicare și învățare joacă un rol major în devenirea acestuia.

Freud, cel mai de seama reprezentant al teoriilor analitice, insistă asupra faptului că un comportament delictual este o manifestare a eșecului formării instanțelor de control – eul și supraeul, datorat greșelilor timpurii ale părinților în procesul de socializare a copilului. Eșuarea tentativelor de sublimare ori de compensare a conflictelor interne, conduce la inadaptarea socială a celui în cauză și, în final, poate determina acte infracționale. Astfel, pentru Adler, comportamentele criminale sunt simptome ale problemelor emoționale fundamentale ale individului, uneori delincvența fiind o cale de depășire a unei inferiorități fizice sau a unei frustări care generează înclinația individului către agresiune. Pentru psihanaliști, comportamentul infracțional exprimă prioritar dificultățile emoționale ale persoanei, ei reușind să ofere o înțelegere corectă a cazurilor patologice de delincvenți.

Teoriile psihosociale și-au orientat explicațiile spre procesele de comunicare și interacțiune dintre indivizi care favorizează apariția comportamentului deviant. Principalele teorii in acest sens sunt: teoria controlului social, teoria învățării sociale, teoria etichetării sociale.

Teoria controlului social pune în evidență eforturile instituțiilor sociale – familia, școala, comunitatea, poliția – de a menține ordinea socială. Acest lucru este realizat în cursul socializării prin recompense pentru comportamentele acceptate social și pedepse pentru cele care amenință normele stabilite. Între teoriile care se încadrează în acest grup amintesc teoria abținerii al lui Walter C. Reckless (1961) și teoria atașamentului social promovată de Travis Hirschi (1969).

Pentru a înțelege actul infracțional dar și posibilitățile de a împiedica oamenii să încalce legea, Reckless consideră că trebuie să ne concentrăm atenția asupra factorilor care generează devianță (interni – agresivitate, slabă rezistența la frustrare și externi – sărăcie, tensiuni în familie, influențe subculturale, modele infracționale) și asupra celor care o pot bloca (interni – prestigiu social, gândire morală, autocontrol și externi – familie de calitate, situație materială bună, modele pozitive de conduită). Ca urmare, măsurile de control privind criminalitatea trebuie să se îndrepte spre acești factori, desigur, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte (Vasile A.S., 2010, pag. 277). Teoria rezistentei la frustrare încearcă să ofere mijloacele operaționale pentru prevenirea delincvenței la vârste vulnerabile și clarifică mecanismele psihosociale prin care frustrarea și agresivitatea sunt implicate în delincvența tinerilor.

Pe aceeași linie de gândire merge și Hirschi atunci când propune teoria atașamentului social al cărei fundament este legătura socială. În urma studiilor sale, autorul acestei teorii afirmă că evoluția spre devianță poate fi stopată de 4 tipuri de factori: atașamentul față de persoane sau instituții (părinți, grădiniță, scoală, biserică, club), angajamentul față de societate prin realizarea activităților cu înaltă semnificație socială (educarea copiilor, muncă cinstită), implicarea în activități convenționale precum mersul la școală, la biserică, la club, și, în sfârșit, credința în valorile și normele tradiționale (ibidem, 278). De ce acești factori sunt atât de importanți? Pentru că atașamentul leagă indivizii între ei, angajamentul social recompensează activitățile prosociale, implicarea în activități convenționale stabilizează comportamentele pozitive și coeziunea de grup iar respectul pentru valorile și normele tradiționale, conservă solidaritatea și securitatea vieții comunitare.

Maurice Cusson, profesor de criminologie la Universitatea din Montreal și cercetător la Centrul de Criminologie comparată, într-o lucrare din 1990, consideră că apariția delincvenței juvenile este legată de controlul social redus și de creșterea anomiei sociale. Controlul social este definit de profesorul canadian ca fiind ansamblu de norme utilizate de societate, pentru a împiedica sau limita criminalitatea. El identifică 4 factori, care pot contribui la menținerea unui control social optim, în vederea prevenirii delincvenței:

1. nivelul integrării sociale – calitatea și frecvența interacțiunilor care există între membrii societății: cu cât relațiile sunt mai apropiate și mai numeroase cu atât conformarea membrilor societății la normele sociale este mai mare;

2. nivelul de circulație al informațiilor – controlul social al indivizilor este cu atât mai eficace cu cât în interiorul comunității, informațiile circulă mai ușor; astfel, în marile orașe, lipsa de comunicare între cetățeni creează un sentiment de anonimat care poate deveni un factor care diminuează motivația indivizilor de a respecta normele sociale;

3. nivelul de acceptare a autorității – când membrii comunității recunosc și acceptă persoanele cu autoritate, controlul comportamentului acestora este mult mai eficace; în caz contrar, intervenția acestora este resimțită ca un atac ceea ce poate da naștere conflictelor

4. nivelul de elaborare a reacției sociale – în cazul comiterii unei infracțiuni, controlul social eficient presupune o adecvare între gravitatea actului comis și intensitatea reacției sociale prevăzute pentru o asemenea situație; când societatea reacționează prin măsuri legale și proporționale cu fapta săvârșită, se va considera că există o bună reacție socială.

Scăderea nivelului de control social crește șansele trecerii la activități deviante. Cusson consideră îngrijorătoare această diminuare a controlului social în societățile moderne, în trei medii de viața cu rol important în protecția dar și în producerea delincventei juvenile. El se referă în primul rând la familie: creșterea numărului divorțurilor, separarea frecventă a părinților, familiile monoparentale din ce în ce mai numeroase, pot fi împrejurări în care nu exista un control adecvat asupra copiilor și, ca urmare, ei pot cădea sub incidența modelelor infracționale. Dar și cealaltă extremă, a unui control prea sever efectuat de părinți asupra copiilor, poate contribui la proliferarea comportamentului delincvent. În continuare, profesorul Cusson se referă la școală: se constată de mai mulți ani că o mare parte din profesori sunt doar transmițători pasivi de informații și mai puțin educatori care promovează adevăratele valori morale și umaniste. Doar așa ar fi posibil să crească atașamentul elevilor față de instituția școlară și să aprecieze contribuția sa formativă la dezvoltarea personalității lor. Iată și o altă părere a unui psiholog belgian: „Instituția școlară, sau mai bine spus spațiul școlar, nu favorizează relațiile pașnice între copii. Vastele construcții zgomotoase, marile culoare, numărul mare de elevi în clase, zgomotul constant… sunt la originea oboselii nervoase care poate genera tensiuni și agresivitate… În școlile calme, cu clase liniștite sunt mai puține conflicte” (Odile Dot, 1984, p.37-38). În sfârșit, autorul canadian include în analiza sa orașul care, exercită o mare atracție asupra minorilor și tinerilor iar acolo unde sunt prezente elemente vizibile de dezorganizare socială, delincvența nu întârzie să apară. Acest lucru se întâmplă deoarece orașele sunt aglomerări umane eterogene, anonime, cu interacțiuni sociale puțin numeroase, autoritatea este percepută ca ceva abstract și este exercitată de un număr limitat de reprezentanți (polițiști). Toate aceste elemente sunt dovezi ale unui nivel scăzut de control social și, fără măsuri adecvate, vor favoriza proliferarea delincvenței în special la nivelul tinerilor.

Edwin Sutherland, profesor de criminologie la Universitatea din Indiana, crează o teorie deosebit de interesantă și bazată pe o cunoaștere profundă a delincvenților și a mediului în care s-au format – teoria asocierii diferențiale (publicată în volumul Criminology din 1949). În elaborarea sa el s-a inspirit din teoria imitației a lui Gabriel Tarde și din teoria interacționismului simbolic al Școlii de la Chicago. Ideile sale centrale sunt următoarele (Marion Vacheret, în Lopez și Tzitzis, 2004, p. 79-81):

– criminalitatea este un fenomen normal, social și de masă și există în toate clasele sociale (concluzie trasă din ample anchete autorevelate)

– comportamentul delincvent se învață într-un context social, prin contact și comunicare cu alte persoane

– mediul de viață joacă un rol esențial în formarea percepțiilor persoanei

– dezorganizarea socială generează o subcultură care încurajează norme opuse culturii dominante, interiorizate de tineri

– diferențele dintre țări în privința criminalității se explică prin organizarea socială diferențială.

Pentru a fi și mai clar, profesorul american, descrie procesul devenirii infracționale în 9 etape (Sutherland,1966, p.85-90):

1 – comportamentul infracțional este învățat (nu este înnăscut)

2 – el este învățat în contact cu alte persoane prin comunicare

3 – acest comportament se învață mai ales în interiorul unui grup restrâns

4– formarea infracțională (ucenicia n.n.) cuprinde a) transmiterea de informații despre tehnicile de comitere a infracțiunilor și b) orientarea mobilurilor, a tendințelor impulsive, a raționamentelor și a atitudinilor persoanei

5 – orientarea mobilurilor și tendințelor este funcție de interpretarea favorabilă sau nu a dispozițiilor legale, interpretare variind după grupurile sociale

6 – un individ devine delincvent atunci când interpretările defavorabile legii sunt mai puternice; există o asociere diferențială atunci când persoana și-a însușit modelele de conduită neconforme cu legea (sub influenta contactului și a culturii în care trăiește)

7 – asocierile diferențiale variază după frecvență, durată, anterioritate și intensitate contactelor cu persoanele/grupurile cu experiență infracțională

8 – formarea infracțională prin asocierea cu modele infracționale se face prin aceleași mecanisme ca orice altă formare (ucenicie) dar nu este vorba de o simplă imitație (pentru că se achiziționează și definiții și recompense)

9 – deși comportamentul infracțional exprimă nevoi și valori, el nu se explică prin acestea deoarece si comportamentul non-infracțional se exprimă prin aceleași nevoi și valori.

În prezent, teoria lui Sutherland este din nou valorizată și dezvoltată de Robert Clark (1972) în teoria grupurilor de referință privind procesul de identificare a tinerilor cu indivizi reali sau imaginari luați ca modele de urmat.

Între teoriile psihosociale, teoria învățării sociale ocupă un loc aparte datorită contribuției lui Albert Bandura. El consideră că orice conduită criminală este rezultatul interacțiunii dintre structura biologică și psihologică a persoanei și mediul concret în care trăiește și se formează aceasta: în acest mediu de socializare, unii indivizi pot învață comportamente infracționale. Ca exemplu, Bandura prezintă modul cum copii învață atitudinile agresive de la adulți: modelele de conduită ale copiilor imită atitudinile părinților; cu cât ambianța de viață este mai saturată de persoane violente, cu atât copiii vor fi mai înclinați să se poarte la fel; mass-media și mai ales filmele de televiziune care prezintă multă violență pot influența modul de gândire și comportament al copiilor (apud, S.M. Rădulescu, 2010, p. 247). Bandura a enumerat câțiva factori care pot facilita imitarea de către copil: intensitatea motivației (de exemplu, recompensele), experiența copilului în a observa comportamentul de imitat, faptul că observatorul (copilul) poate vedea reacțiile afective de întărire și acceptare ale modelului, ceea ce va determina fixarea acelui comportament (Mureșan, 1980, p. 83-84).

Teoria etichetării sociale relevă importanta reacției sociale la comportamentul membrilor unei comunități. Autorii acestei teorii – K. Erikson, F.Tannenbaum – consideră că delincvența nu este o caracteristică intrinsecă a actului pe care individul îl comite, ci mai degrabă un efect al aplicării unei etichete de către membrii societăți. În urma aplicării etichetei (stigmatului) de delincvent de către societate, individul intră într-un cerc vicios din care nu mai pot ieși. De exemplu, școala este o instituție în care se pun ușor etichete tinerilor: elevii stigmatizați negativ, se vor considera inferiori celorlalți și, sunt mari șanse ca ei să aibă o evoluție din ce în ce mai slabă mergând până la abandon școlar (Mitrofan, Zdrenghea, Butoi, 1992, p.39). Evidențiind rolul agenților de control social, teoreticienii etichetării sociale, consideră că, de multe ori, individul este canalizat către o carieră criminală pe care o trăiește ca fiind singura alternativă posibilă. Taneumbaum consideră că reacția societății va influența considerabil cariera viitoare a unui delincvent, întrucât el se va comporta conform stigmatului și va căuta compania unor indivizi etichetați la fel ca el (op.cit., 1938). Așa se ajunge ca “Sistemul justiției penale să producă mult din devianța pe care intenționează s-o corecteze” (Nietzel, 1979, citat de Mitrofan, Zdrenghea, Butoi, op. cit., p.39). Profesorul Sorin M. Rădulescu apreciază că procesul de etichetare este subiectiv și relativ, depinde de context, de loc și timp precum și de persoanele sau instanțele care fac evaluarea. Ca urmare, “veritabila delincvență se declanșează numai atunci când tânărul a primit eticheta de delincvent și a fost sancționat ca atare”. Referindu-se la această teorie, domnia sa afirmă: “Punctele vulnerabile ale teoriei etichetării sunt caracteristice pentru orice teorie sau concepție fenomenologică, accentul excesiv pus pe factorii cu rol subiectiv, considerarea exclusivă a semnificațiilor în detrimentul analizei cauzalității, eliminarea determinantelor structurale ale comportamentelor etc”. (S.M. Rădulescu, 2004, p. p.95-96).

1.3. Abordări moderne privind etiologia delincvenței juvenile

Desigur, toate abordările clasice surprind aspecte reale și de mare importanță privind criminalitatea minorilor și adulților de ambele genuri, dar, studiile și cercetările din ultimii 20-30 de ani, au adus puncte de vedere și elemente noi care aprofundează problematica delincvenței juvenile și demonstrează cât de complex este acest fenomen care nu dă semne că se atenuează. Este prezentat în acest subcapitol perspectiva clinică și perspectiva developmentală, specificitatea educației morale la băieți și fete, semnificația stimei de sine la minorii delincvenți, rolul televiziunii și al bandelor infracționale în geneza delincvenței.

Perspectiva clinică încearcă să înțeleagă și să explice devenirea persoanei în unicitatea ei. Acest lucru este posibil doar prin examinarea directă a acesteia, a istoriei sale, evidențiind sensul comportamentelor și modul său de a semnifica împrejurările vieții cotidiene (Robinson, 2010, p.25-34). În domeniul cercetărilor consacrate criminalității, abordarea clinică se referă la “studiul individual al delincventului în scopul determinării măsurilor care pot să-l îndepărteze de o eventuală recidivă” (Gassin, 1990, p. 642). Între conceptele de bază ale abordării clinice se numără starea periculoasă, antisocialitatea, responsabilitatea morală, culpabilitatea, capacitatea criminală, prognosticul recidivei (ibidem).

O interesantă sinteză privind perspectiva developmentală asupra delincvenței juvenile ne oferă René Carbonneau (Lopez și Tzitzis, 2004, p. 739-745). Ideile centrale ale acestei recente orientări sunt formulate astfel: infracțiunea e determinată de modele de comportament și atitudini dobândite în cursul dezvoltării persoanei (de la naștere până la vârsta adultă) și, ca urmare, pentru prevenirea transmiterii intergeneraționale a comportamentelor de inadaptare și a celor antisociale, trebuie să se țină cont de factorii developmentali asociați, care sunt de două feluri:

– factori de risc: caracteristici individuale sau de mediu care pot duce în viitor la criminalitate (temperament dificil, tulburări de comportament în copilărie, probleme de socializare, consum de alcool/drog, istorie familială cu episoade infracționale, psihopatie sau toxicomanie la părinți, practici educative abuzive, conflicte familiale, asociere cu egali devianți, mediu școlar disfuncțional)

– factori de protectie: care reduc probabilitatea evoluției spre stilul de viață infracțional (bune obișnuințe sociale, relații pozitive în familie, prieteni cu comportament prosocial, mediu care promovează normele acceptate social).

Plecând de la aceste constatări, se pot elabora programe de prevenire developmentala a delincvenței care vor fi orientate spre diminuarea factorilor de risc si favorizarea celor protectivi; programe cu ținte multiple, adaptate etapelor de dezvoltare ale minorilor; campanii mediatice de informare a publicului; programe selective pentru sub-grupurile speciale (în pericol); programe individuale pentru tinerii cu particularități speciale. Promotorii acestei orientări – Richard Trembley (1997), David P. Farrington (1990), Moffit (1993), consideră că eforturile preventive trebuie concentrate în două perioade favorabile programelor precoce: prima perioadă este cea de la naștere până la 2 ani iar a doua, debutează la începutul școlii elementare. In urma desfasurarii a numeroase cercetari in acest domeniu al concluzia a fost evidentă: prevenirea precoce a traiectoriilor developmentale care duc la dificultăți de adaptare sau delincvență trebuie începute la timp, cu intensitate și durata potrivită și însoțite de reducerea factorilor de risc și de programe multimodale.

Dezvoltarea gândirii, atitudinilor și conduitelor morale a preocupat psihologii, asistenții sociali și pedagogii din toate timpurile: toți așteptau ca printr-o educație morală serioasă și în prezența unor modele umane demne de urmat, minorii să nu mai manifeste comportamente delincvente în drumul lor spre lumea adulților. Psihologul american Lawrence Kohlberg are meritul de a fi elaborat în 1969 o teorie clară și convingătoare privind procesul maturizării morale: el vorbește de 3 nivele (preconventional, conventional si postconventional) și 6 stadii care se desfășoară între vârsta de 4 ani și adolescență.

Plecând de la teoria lui Kohlberg, cercetătorii “În loc să considere că moralitatea constă doar în atingerea controlului asupra impulsurilor de autogratificare, studiază acum modul în care copiii și adulții își întemeiază judecățile morale pe înțelegerea tot mai bună a lumii sociale” (Papalia, Olds, Feldman, 2010, p. 377).

Atât de coerentă era considerată teoria lui Kohlberg încât se părea că în materie de educație a copiilor nu mai este nimic de adăugat, dar cercetările realizate pe femei de către Carol Gilligan în perioada 1982-1993 aduc o schimbare de perspectivă surprinzătoare (ea este profesor american de psihologie la Universitatea din New York). “Gilligan susține că femeile văd moralitatea nu atât prin prisma dreptății și a corectitudinii, cât prin cea a responsabilității de a îngriji și de a evita producerea suferinței. Ele se concentrează pe nu întoarce spatele altora, și nu pe a nu-i nedreptății” (ibidem, p.378). Stadialitatea dezvoltării morale pe care o consideră valabilă pentru femei arată astfel:

Nivelul 1

– Orientare spre supraviețuirea individuală (ce este bun pentru mine ?)

– Trecerea de la egoism la responsabilitate (sunt legată de alți oameni, ce conduită responsabilă așteaptă ei de la mine ?)

Nivelul 2

– Bunătatea ca sacrificiu de sine (sacrific dorințele mele pentru ceea ce vor alții)

– Trecerea de la bunătate la adevăr (deciziile mele sunt determinate de consecințe dar trebuie să am grijă și de mine )

Nivelul 3 (moralitatea non-violenței)

– A nu face rău nimănui inclusiv sieși

– Compasiunea devine baza grijii față de ceilalți .

Cercetările întreprinse de Gilligan au evidențiat unele diferențe la băieți și fete privind raționarea morală legată de afectivitate la adolescenții din unele culturi: explicația dată este faptul că, “în general, fetele se maturizează mai repede și au relații sociale mai apropiate” (ibidem, p.378). Aceste concluzii sunt utile specialiștilor care se ocupă de acum înainte cu programele de recuperare socială a minorilor delincvenți, care vor trebui concepute astfel încât să țină cont de particularitățile fetelor și băieților.

În ce privește educația morală a bărbaților care execută pedeapsa închisorii, ea nu se desfășoară așa de ușor. Gheorghe Florian, prezintă în lucrarea sa Fenomenologia penitenciară (2006, p.78-79) un studiu realizat de David Thornton în penitenciarele britanice în 1987 referitor la relația dintre comportamentul infracțional și stadiul moral în care se afla persoana. Încercând să favorizeze învățarea morală prin exerciții special concepute, Thornton a remarcat că deținuții nu reușeau să treacă de stadiul trei al sistematicii lui Kohlberg. Pentru a înțelege rațiunile stadiilor 4, 5 și 6 era nevoie de un nivel intelectual destul de înalt pe care deținuții nu-l aveau. Șanse de progres moral erau doar atunci când grupul de dialog era prevăzut cu mai multe persoane aflate la un nivel moral superior: “Anumite grupuri – familie, școală, închisoare etc.- pot dezvolta o atmosferă morală independentă de etapa morală în care se găsesc membrii componenți. Natura climatului moral al grupului depinde de procentul membrilor aflați în etape morale avansate și de puterea socială a celor aflați în etape diferite. Climatul moral dominant va influența atât conduita membrilor cât și judecățile morale emise de fiecare în parte” (p.79). Or, tocmai aceasta este dificultatea în penitenciar: majoritatea persoanelor condamnate au un nivel intelectual și cultural redus și, ca urmare, stadiul moral dominant este scăzut.

Studii recente au pus în lumină rolul major jucat de stima de sine în dezvoltarea socială a minorilor și adolescenților. Perspectiva asupra acestui subiect a fost deschisă de Carl Rogers când a vorbit despre conceptul de sine: copilul își amplifică treptat experiențele și învață să se perceapă ca o entitate separată și distinctă. Din acest moment, pentru a actualiza propriul potențial, copilul are nevoie de o ambianță protectoare în care atașamentul părinților joacă un rol esențial. Căutând să simplifice lucrurile, unii cercetători consideră că stima de sine e legată de performanță, de funcționarea în plan social și de aspect (Gerald, Deary, Whiteman, 2005, p.119), cele 3 elemente fiind înalt valorizate de tinerii din timpurile noastre. Dacă nu se pot lăuda cu performanțe și realizări de prestigiu și nici aspectul fizic nu-i ajută, atunci infracțiunile și beneficiile lor efemere le pot aduce, după părerea lor, “respectul” celor din jur. Alți autori apreciază că doar două dimensiuni sunt reprezentative pentru stima de sine, și anume, autoaprecierea favorabilă și autocompetența (ibidem, p. 234). Ceea ce frapează la primele contacte cu un delincvent minor este faptul că are o părere proastă despre sine, că nu dorește nimic deosebit, că nu-și pune problema zilei de mâine, că se lasă în voia sorții, că nu-și reproșează nimic. “Celor cu stimă de sine scăzută le lipsește încrederea în abilitatea lor, acordă puțină atenție oricărui succes pe care l-ar putea obține și își privesc eșecurile ca pe o confirmare a incapacității lor” (Ewen, 2012, p.287). Cercetările recente pun în evidență multiple fațete ale stimei de sine, și iau în considerare și aspectul de stabilitate al acestia astfel încât sunt puse în evidență patru forme de manifestare a acesteia – stimă de sine înaltă stabilă, stimă de sine înaltă instabilă, stima de sine scăzută stabilă, stimă de sine scăzută instabilă. (Christophe Andre et Francois Lelord, 2007, P.66 si 72)

Deși cercetările au arătat multiple dimensiuni ale stimei de sine, părerile concordă în considerarea sa ca o structură care se actualizează situațional (în familie, în grupul de prieteni, la școală sau la clubul sportiv). Astfel, minorii care consideră școala un loc plin de constrângeri și cu o atmosferă greu de suportat, după mai multe eșecuri și reacții de respingere din partea colegilor și uneori a profesorilor, interiorizează incapacitatea lor de face față acestei ambianțe instituționale și, în final, abandonează unitatea de învățământ.

Pentru formarea stimei de sine la adolescenți, esențială este capacitatea de a se adapta la noile exigențe care li se impun în virtutea vârstei din partea familiei, a rudelor, a vecinilor, a prietenilor și a instituțiilor precum școala, clubul sportiv sau locul de muncă. Adaptarea socială implică alte calități decât forța fizică sau viclenia tipică etapei de copilărie: este vorba despre înțelegerea corectă a evenimentelor, de efortul personal pentru acumularea de cunoștințe valide despre oameni și contexte sociale, de evaluarea în timp optim a situațiilor cu potențial periculos, de alegerea unor criterii morale de a alege prietenii, de a rezista tentațiilor și ofertelor de alcool sau droguri, de înțelegerea optimistă a decalajului între aspirații și posibilități și multe asemenea capacități care, în cazul în care lipsesc sau nu au fost formate prosocial, pot conduce adolescentul spre conflictul cu instituțiile de control social. Dar cel mai important aspect al adaptării sociale este înțelegerea și acceptarea lumii adulților, ca o lume guvernată de proiectele de viitor și nu de prezentul imediat, de reguli obligatorii, de cooperare cinstită și de ajutor în timp util, de sentimente ținute sub control, de satisfacții amânate, de promisiuni întotdeauna onorate, de respectul celuilalt ca principiu fundamental al vieții comunitare.

Ajungem la concluzia că încrederea în sine a minorului și adolescentului (credința că poate face față oricăror împrejurări), este o construcție a cărei calitate însă este condiționată de relații interpersonale fundate pe respect, de acumulări obligatorii de cunoștințe bazale, de formarea unei viziuni optimiste despre viață.

Accesul facil la programele de televiziune și oferta de programe neadecvate minorilor, îngrijorează din ce în ce mai mult părinții, profesorii, instituțiile de control social: modelele umane prezentate copiilor sunt deseori dăunătoare pentru dezvoltarea lor cognitivă și morală. Într-o lucrarea recentă, Virgiliu Gheorghe (2005) prezintă efectele nocive surprinse de cercetători din mai multe țări: la copiii care petrec multe ore în fața micului ecran, apare o atitudine pasivă, le scade perseverența și devin apatici, sunt frecvent nervoși și au insomnii (pag. 80-84); preferă evenimentele ieșite din comun care șochează oamenii obișnuiți; devin interesați de bani, plăcere și putere, de succesul facil, de distracții și aventuri, de erotism, de achiziția lucrurilor de marcă; s-a mai constatat că acești copii nu mai recunosc nicio autoritate, fie ea a părinților, a profesorilor sau a oamenilor în vârstă (pag. 261-272); “…modelul de viață impus de televiziune nu este unul viabil, el nu provine din experiența de viață a oamenilor obișnuiți ci este doar un construct cu scop seducător, comercial” (pag. 293-295); nu în ultimul rând, scenele de violența văzute pe ecranul televizorului, facilitează agresivitatea și comportamentul antisocial, dezvoltă insensibilitatea față de victimele violenței și convinge spectatorii că trăiesc într-o lume periculoasă iar agresorii pot rămâne uneori nepedepsiți (pag. 310-318).

Relația dintre proliferarea bandelor infracționale și creșterea delincvenței juvenile a atras atenția cercetătorilor și instituțiilor reprezentative pentru controlul social (școala, poliția, autoritățile locale, tribunalele, instituțiile de detenție). Într-un articol recent intitulat Bandele infracționale și utopia securității (2012, p.260-264), Gheorghe Florian prezintă o serie de puncte de vedere ale unor cercetători de prestigiu privind marele pericol pe care îl constituie în lumea actuală fenomenul bandelor; „Bandele proliferează acolo unde se prăbușesc instituțiile tradiționale precum familia, școala și biserica, acolo unde coeziunea socială, moralitatea publică și reacția cetățenilor față de criminalitate sunt scăzute, acolo unde corupția a cuprins instituțiile puterii” (p.260). Bandele infracționale propun un stil de viață fundat pe distracție permanentă, goana după satisfacții fizice intense, disprețuirea convențiilor sociale, suprimarea oricăror inhibiții, supraaprecierea prezentului, indiferența față de oricine și orice (Cusson, 2005, cap.2); membrii acestora sunt mândri că risipesc bani și consumă în exces pretinzând considerație și respect pentru acest lucru (Lipovetsky, 2007, p.167-168). De asemenea Profesorul Michel Born (2014) într-o cercetare efectuată cu privire la factorii de risc în delicvența juvenilă, concluzionează că unul din factorii de risc în inducerea comportamentului delictual este reprezentat de influența grupurilor delicvente cu care adolescenții vin în contact.

O explicație interesantă a acestui mecanism de aderare la o grupare infracțională este prezentată de Gilles Lipovetsky: reclamele de televiziune arată tinerilor din familiile sărace distanța dintre realitatea în care trăiesc și “modelul ideal de viață bogată” și plină de distracții, prăpastia dintre consumul abundent și condițiile lor precare de existență; ca urmare, mesajul televizat îi provoacă pe acești tineri vulnerabili să recurgă la așa-numita criminalitatea de excluziune, proporțională cu sentimentul precarității din comunitatea în care trăiesc (Lipovetsky, 2007, p. 160-170). Autorul articolului, citându-l pe Maurice Cusson, atrage atenția că și bogăția unor familii poate fi criminogenă prin faptul că, uneori, se cultivă copiilor gustul pentru lux și conduite de risc, pentru plăceri intense, pentru insolență și sfidarea oamenilor obișnuiți, credința că sunt invulnerabili și pot nesocoti legile (Cusson, 2005, p. 51-60). Toate aceste aspecte impun o reflecție serioasă a instituțiilor de control social din România asupra faptului că bandele infracționale se înmulțesc rapid iar consecințele sociale negative sunt ample și, de la un anumit nivel, greu de contracarat.

1.4. Fundamentele individuale ale dezvoltării personalității minorului delincvent

Construcția personalității este un proces îndelungat la care distingem mai mulți factori cu pondere diferită funcție de etapa de vârstă traversată de individ. Dintre factorii care influențează dezvoltarea individului ne vom opri la zestrea biologică, cultura împărtășită, experiența personală și de grup.

Pentru subiectul tezei noastre, zestrea biologică a copilului este importantă, dar condiționată de ambianța socială în care trăiește un copil. Ereditatea are un rol major în determinarea calității inteligenței dar mult mai redus în manifestarea unor trăsături precum sociabilitatea, atitudinile, interesele, controlul impulsurilor (Mihăilescu, 2000, p.89). Or, tocmai aceste aspecte se manifestă în conduitele infracționale, iar geneza lor nu poate fi explicată prin ereditate. Pentru a exemplifica, un băiat cu un fizic dezvoltat peste medie va fi perceput și îndemnat de grupul de prieteni să fie bătăios și curajos în diverse confruntări, ba chiar să le provoace. Asta înseamnă că “o trăsătură fizică devine un factor de dezvoltare a personalității în raport cu modul cum este considerată și definită de către societate sau grupul de referință” (ibidem).

Când vorbim de biologia umană, nu putem trece cu vederea cercetările din domeniul neurobiologiei consacrate violenței: au fost descoperiți principalii neuromodulatori (serotonina, catecolamina, acidul gama-aminobutiric, neuropeptidele) responsabili de acest comportament și asocierea cu anumite zone din creier. Astfel, nivelul redus al metabolitului 5-hidroxiindolacetic (5HIAA) în lichidul cerebrospinal a fost asociat cu acte criminale iar sistemul serotoninergic modulează activitatea ariilor inhibitorii din cortexul prefrontal și din ariile asociate care au un rol în controlul agresivității; de asemenea, s-a descoperit agravarea comportamentului agresiv la adolescenții cu un defect genetic la nivelul monoaminoxidazei (Udangiu, Rovența, Vâlcu, 2009, p.10). Cercetările recente au pus în evidență faptul că un nivel scăzut al MAO-B (Gena MAO a fost descoperită pe cromozomul X), detectat în sânge a fost găsit în mod frecvent la pacienții care sufereau de dezinhibare. (M Born2003 pag 109), dar polimorfismul simptomelor în cazuri de delicvență nu permite stabilirea unei relații directe între caracteristicile genetice și delicvență și nici măcar o relație directă cu comportamentul violent” (M. Born, 2003, pag. 109). Toate cercetările efectuate în acest domeniu au pus în evidență atât factorii de risc genetici și biologici prin caracteristicile neurobiologice și/sau hormonale dar și mediatorii transmiterii comportamentelor delicvente.

Există anumite predispoziții genetice către anumite comportamente, iar comportamentele delicvente pot fi legate de anumite structuri cerebrale și mecanisme biochimice care asigură inhibiția și controlul comportamentului. ”Mediul în care se dezvoltă tanarul este mult mai explicativ pentru conduitele delicvente ale adolescentului pe când elementele genetice comune sunt mult mai importante la vârsta adultă. Aceste constatări se bazează pe teoriile conform cărora cu cât un subiect este mai în vârstă cu atât el realizează alegerea mediului și a conjuncturilor de viață în raport cu potențialul lui genetic. Alegerea mediului antisocial va fi mult mai evidentă la o vârsta adultă la subiecții care sunt mai mult predispuși genetic la antisocialitate” M.Born, 2003, pag.121

În ceea ce privește componenta culturală a personalității umane, iată câteva accepțiuni ale acesteia care vor facilita înțelegerea procesului de devenire a minorului/adolescentului delincvent. Ilie Bădescu, analizând evoluția istorică a termenului în Dicționarul de sociologie (1993), ne oferă câteva definiții ale culturii: educare a spiritului; “ansamblu complex al cunoștințelor, credințelor religioase, al artei, moralei, obiceiurilor și a tuturor celorlalte capacități și obișnuințe pe care le dobândește omul ca membru al societății”; “structura socială desemnează cultura ca fiind scopurile, normele, drepturile și obligațiile, codurile morale și comportamentale orientate de valori și reguli” (în Zamfir și Vlăsceanu, 1993, p.150-151). Înțelegem astfel că formarea personalității se realizează prin interiorizarea elementelor unei culturi sau subculturi cu ajutorul factorilor de socializare precum familia, rudele, prietenii, școala, comunitatea. Când individul va interioriza modele de comportament, valori și norme acceptate și prețuite social, el va fi considerat bine integrat social și va beneficia de sprijinul membrilor acesteia. În caz contrar, conduitele sale deviante vor atrage reacția comunității, mergând de la dojană și oprobriu până la blamare și sancțiune penală.

Deși în formarea personalității copilului, ambianța familială este esențială, relațiile pe care le stabilește cu alți copii de vârstă apropiată are un rol surprinzător de mare. În jocurile și comunicarea cu aceștia, se formează imaginea de sine a copilului și, pe această bază, se construiesc atitudinile și comportamentele sale sociale. Experiența de grup devine un element de referință pentru copil, având uneori o forță de influență mai mare decât învățăturile primite de la părinți. Mai ales adolescenții țin în mod deosebit să fie agreați de colegii de aceeași vârstă, să fie considerați importanți pentru grup, să influențeze opiniile și comportamentele acestora (Mihăilescu, 2000, p.93). Pe acest fond, profesorul Mihăilescu afirmă în lucrarea sa (p.95) că experiența personală a copilului (adolescentului) se acumulează și se restructurează funcție de grupul de referință, grup înzestrat în ochii săi cu putere, mijloace eficace de acțiune și moralitate (Georges Heuer spunea că, pentru copil, legea morală este legea grupului din care face parte). Michel Born citându-l pe Fillieule (2001) pune în discuție rolul cauzal al grupului în delicvența juvenilă. Este grupul cel care conduce la delicvența juvenilă sau este individul deja delicvent care aderă și se regăsește într-o bandă. Teoriilor culturaliste afirmă influența grupului în adoptarea comportamentului delictual, în timp ce teoriile de control subliniază faptul că grupul delictual se constituie din indivizi care au internalizat deja comportamentul delictual. (M. Born, 2003, p.179)

Toți acești factori au o mare semnificație pentru procesul de socializare a oricărui copil. “Socializarea este un proces de interacțiune socială prin care individul dobândește cunoștințe, valori, atitudini și comportamente necesare pentru participarea la viața socială. Prin intermediul socializării, societatea se reproduce în configurația atitudinală și comportamentală a membrilor săi” (Mihăilescu, 2000, p.96).

Modalitățile de realizare ale acestui proces de veritabilă construcție umană pot urma mai multe căi:

– învățarea socială – în primul rând în familie, apoi împreună cu prietenii, la școală sau prin intermediul mass-media; prin imitație, observație și comunicare sunt însușite regulile de politețe, ritualurile privind orele de masă, de dormit, de joacă, algoritmii de a executa anumite activități, cutumele și obiceiurile părinților, modul de a înțelege evenimentele din colectivitatea în care trăiește;

– învățarea rolurilor sociale – care începe în familie, conform voinței părinților, care țin sau nu țin cont de calitățile psihologice ale copilului, de dorințele lor, de nivelul intelectual la care au ajuns; uneori pot apare conflicte în interiorul familiei referitor la ce au gândit părinții despre “viitorul” copiilor, mai ales atunci când părinții au un nivel cultural mai redus și nu înțeleg schimbările de pe piața muncii, nu înțeleg schimbările dictate de mode, de curente de opinie, de idoli efemeri intens mediatizați care fascinează adolescenții.

– dezvoltarea cognitivă – acumularea de cunoștințe direct din experiența personală sau mijlocit, prin învățământul școlar; cu cât limbajul copilului va fi mai bogat și corect însușit cu atât reprezentările lui sociale vor fi mai adecvate, cu atât va înțelege mai complet lumea în care trăiește și va fi mai greu de manipulat și influențat în rău

– dezvoltarea morală – prin însușirea conceptelor, normelor și conduitelor morale; recompensele (întărirea pozitivă) și pedepsele (întărirea negativă) venite din partea persoanelor semnificative pentru minor/adolescent, au un rol esențial; difficultăți apar atunci când “cei semnificativi” sunt adulți delincvenți sau personaje negative din filme.

În înțelegerea specificității socializării trebuie să aveam în vedere trei dimensiuni ale acestui proces și interacțiunea dintre ele: dimensiunea psihologică, care privește maturizarea treptată a personalității individului, dimensiunea sociologică, referitoare la învățarea rolurilor sociale și dezvoltarea unor comportamente adecvate acestora, și dimensiunea culturologică – internalizarea normelor și a valorilor sociale. Aceste dimensiuni deosebesc socializarea de adaptarea socială, care presupune ajustarea trăsăturilor de personalitate și a conduitei la anumite situații sociale, dar și de integrarea socială, care vizează adaptarea voluntară a individului la normele, valorile și principiile de viață ale unui grup. (C. Neamțu, 2003, pag. 64).

Pentru a înțelege importanța, dificultățile și sensul socializării, specialiștii în problemele umane, fac o distincție între socializarea concordantă și socializarea discordantă. Prima se referă la efortul de interiorizare a valorilor și normelor sociale generale iar secunda, la socializarea al cărei conținut este neconform (contrar) valorilor și normelor sociale generale. Pentru teza noastră, cea de-a doua formă semnifică un eșec al întregului proces educativ desfășurat în familie, școală și comunitate care impune măsuri de resocializare, adică de “învățare a unor roluri noi și de abandonare a unor roluri anterioare” (Mihăilescu, 2000, p.100-101).

Pentru om, socializarea este un proces care nu se încheie niciodată. In acest sens profesorul S.M. Rădulescu (1994, p. 84-85) stabiliea un conținut al acestui proces funcție de vârsta la carea se găsește persoana:

– socializarea în copilărie are în centrul său dobândirea capacității de comunicare și interacțiune, competența de a juca rolurile specifice acestei vârste

– socializarea în adolescență are un rol anticipativ, pregătind tinerii pentru rolurile de adult în care raporturile cu celelalte generații devin deosebit de importante

– socializarea în perioada de maturitate implică trecerea de la viziunea idealistă la cea realistă asupra vieții, creșterea capacității de a rezolva exigențele conflictuale, optimizarea competențelor solicitate de roluri particulare

– socializarea la bătrânețe se referă la o dezangajare progresivă față de rolurile sociale anterioare, învățarea modalităților de a face față patologiei somatice și psihice, evitarea disperării în fața morții.

Comportamentul agresiv la minorul contemporan

Sunt deja cunoscute abordările unor cercetători celebri precum J. Dollard, N. Miller (1939), Konrad Lorenz (1968) care explicau agresivitatea umană prin starea de frustrare sau ca o energie instinctuală care se activează situațional. Pe noi ne interesează modul în care un copil ajunge să devină violent: din nevoia de a se apăra sau pentru a se afirma pe sine sau grupul din care face parte. Agresivitatea poate avea atât o conotație pozitivă cât și una negativă, modelele culturale având un rol dominant în anumite zone (cartiere), sau în interiorul unor grupuri etnice.

Lucrurile devin îngrijorătoare, când faptele agresive ale minorilor și adolescenților se prelungesc în timp: această situație are o prognoză nefavorabilă deoarece avem de-a face cu o conduită cronicizată care aduce satisfacții și beneficii agresorului. Când prejudiciile victimelor sunt percepute de acesta ca dovezi ale puterii și inteligenței sale pot apare transformări ale personalității sale intens negative.

Petermann, Döpfner și Schmidt descriu trei forme ale comportamentelor antisociale-agresive (2010):

– comportamentele opozante, care pot fi agresive sau delincvente. Cele agresive se manifestă prin refuzul de a urma cererile sau sfaturile persoanelor adulte în familie sau la grădiniță, ostilitate și plăcere de a le provoca tot timpul pe acestea; după un timp, se permanentizează o atmosferă apăsătoare și rece în relația adultului cu copilul opozant (pag.1-7)

– comportamentele agresive sunt specifice genului: ele pot fi ostile versus manipulative, fățișe sau ascunse, reactive sau active, afective sau “tâlhărești”. Ele pot apare în copilărie sau în timpul adolescenței dar prognoza este mai bună când aceste comportamente se manifestă mai târziu (pag. 5)

– comportamentele delincvente apar de 4 ori mai des la băieți decât la fete și cu cât simptomele sunt mai numeroase cu atât intervenția terapeutică e mai dificilă. Comportamentele delincvente sunt însoțite de manifestări diverse precum eșec școlar, dispoziție depresivă, consum de alcool sau droguri, încredere excesivă în sine, nevoia de a fi recunoscut și temut pentru modul său de a se manifesta (pag. 11-19). De obicei, în familia acestor minori există o multitudine de factori care au condus la această stare de lucruri: competențe educaționale de nivel redus ale părinților, atașamentul minorului a fost de tip șantajist încă din copilăria mică, relații tensionate între mamă și copil, reguli de conduită fixate de părinți aproape inexistente, pedepse constant severe aplicate de părinți, cei de aceeași vârstă îl evită pe minor sau îl influențează negativ. Astfel, un număr mare de conflicte între părinți și copil, prezic apariția în adolescență a comportamentului delincvent deoarece este afectată stima de sine a acestuia (pag. 14-22). Cei trei autori citați mai sus, consideră că intervențiile pentru corectarea acestor comportamente trebuie să țină cont de severitatea lor: în formele ușoare pot fi suficiente doar informații generale pentru părinți, apoi poate urma o scurtă consiliere dacă îngrijorarea părinților persistă; dacă nu se obțin rezultate notabile, se poare urma un program terapeutic intensiv cu părinții copiilor cu probleme comportamentale și, în sfârșit, intervenții extinse la nivelul familiei cu copii cu probleme multiple (pag.27).

Deși delincvența este, în primul rând abordată din perspectiva normelor dreptului penal, pentru specialiștii din domeniul științelor umaniste, ea reprezintă un fenomen psihosocial cu consecințe distructive asupra indivizilor și grupurilor, care necesită o abordare complexă în perspectiva recuperării celor care au comis infracțiunile și a reintegrării lor sociale ulterioare. În vederea relizării unei intervenții adaptate tipului de delict trebuie avute în vedere mai multe dimensiuni ale acestui fenomen.

Frechette et Le Blanc (1987, pag. 269-277) propune o tipologie bazată pe 4 dimensiuni – momentul în care delicvența a apărut, frecvența cu care se manifestă, gravitatea și persistența comportamentului delictual rezultând astfel 4 tipuri de comportamente delictuale.

Delincvența sporadică, ocazională – individul comite un numar redus de acte delictuale de o gravitate scăzută. Aceste acte apar la un moment bine stabilit al dezvoltării individului (în adolescență de ex) și nu se mai repetă.

Delincvența explozivă – Actele comise sunt foarte numeroase, foarte heterogene (contra bunurilor, contra persoanei, vandalism,), dar gravitatea lor este scăzută. Perioada în care se produc aceste acte este restransă și este corelată cu un climat de mari dificultăți familiale și personale.

Delincvența persistentă intermediară – delincvența heterogenă de lungă durată, gravitatea faptelor este intermediară. Aceste acte încep să se manifeste adesea în copilărie și se continuă până la vârsta adultă. ”Chiar daca actele sunt numeroase si il expun pe autor la pedeapsea cu inchisoarea, persoana nu va trece la o escaladare a comportamentului către agresiuni violente, furt cu arma sau crime. Cariera sa este fluctuantă și cunoaște anumite perioade de acalmie , dar nu asistam la o reala desitanță înainte de vârsta matură”

Delicvența persistentă gravă – actele comise sunt din ce în ce mai numeroase și de o gravitatea din ce în ce mai mare, de cele mai multe ori insoțite de violență. (crime, jafuri armate, luare de ostateci, etc.) Cateodată delictele devin repetitive și aceștia se transformă în criminali sau violatori în serie.

Această tipologie este utilă atât pentru a putea înțelege cauzalitatea comportamentelor delicvente dar și pentru a putea realiza o intervenție cât mai adaptată tipologiei delictuale întâlnite în practică.

Complexitatea fenomenului delincvenței impune cercetătorilor acestuia o abordare pluridisciplinară care să țină seama de multitudinea dimensiunilor implicate (D. Banciu, S. Rădulescu, 1996, pag. 61)

dimensiunea statistică evidențiază starea și dinamica delincvenței în registru spațio-temporal, prin evaluarea și măsurarea diferitelor delicte și corelarea acestora cu o serie de variabile și indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic;

dimensiunea juridică are în vedere tipul normelor juridice violate prin fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor, tipul sancțiunilor adoptate;

dimensiunea sociologică se concentrează asupra identificării, explicării și prevenirii sociale a infracțiunilor, în raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare și devianță existente în societate și cu formele de reacție socială față de diferitele delicte;

dimensiunea psihologică se axează asupra personalității delincventului, asupra motivației comiterii faptei și asupra atitudinii sale față de aceasta;

dimensiunea economică vizează consecințele directe și indirecte ale delictelor din punct de vedere material și moral;

dimensiunea prospectivă se referă la tendințele de evoluție în viitor ale delincvenței și propensiunea către delincvență a anumitor indivizi și grupuri.

Abordarea oricăreia dintre aceste dimensiuni trebuie să pornească de la caracteristicile perioadei adolescenței și de la modul în care acestea rezonează în conduitele minorilor.

În general, adolescența este o perioadă încărcată de dramatism datorită căutărilor, a experimentărilor și a tentativelor adolescentului de a ieși de sub tutela parentală, de a-și câștiga autonomia, precum și de a-și valoriza specificul personal. Nota dominantă a acestei etape din viața individului o constituie dezvoltarea intensă a personalității, contemporanizarea acesteia. (E. Verza, U. Șchiopu, 1995, pag. 201). Emblematic pentru această perioadă este procesul de căutare și de conturare a propriei identități, a imaginii și a conștiinței de sine, dar mai ales depășirea dificultăților prin dobândirea unor competențe adecvate. Tot acum are loc depășirea sentimentului de dependență și trecerea spre cucerirea treptată a unei poziții de autonomie, de inițiativă, ceea ce facilitează apariția unor modele comportamentale caracterizate prin opoziție și nonconformism care, în diferite contexte de viață, mai ales în cele educative, pot determina stări conflictuale. Catherine Audibert menționează faptul că adolescența suprinde, interoghează, și îngrijorează câteodată (2012, pg.21). In acesta perioada tanarul este marcat de instabilitate accentuată, transformări în domeniul afectivității, al atitudinilor și al comportamentului, se simte dominat de nesiguranță, anxietate, insecuritate, ambivalență atitudinală și labilitate comportamentală. Dezvoltarea din această perioadă implică apariția unor trăsături psihice contradictorii și a unor probleme dificile de adaptare ce se concretizează într-un ansamblu de conduite și acțiuni contradictorii, cărora adeseori adultul nu le înțelege logica. În acest sens, se apreciază că în această perioadă are loc “exagerarea agresivității și a dorinței de independență, care alternează cu crize pasagere de teamă față de lume (regresie la perioada infantilă) se relaționează cu maturizarea instinctului sexual, care dobândește în această etapă impulsul dezvoltării lui definitive și care coincide cu criza pubertății. Băiatul se simte bărbat și fata se simte femeie, înainte de a fi cu adevărat; de aici și dezechilibrul care caracterizează acestă periodă, de tranziție între un deja nu și un este, exprimată printr-un încă nu” (Lopez, 2007, p.52)

O altă trăsătură a acestei etape de viață o constituie confuzia de identitate, descrisă de Erik H. Erikson și observată la adolescenții „incapabili să îmbrățișeze carierele oferite de societate și să creeze sau să mențină pentru ei înșiși un moratoriu specific și personal” (D. Marcelli, A. Braconnier, 2006, pag. 48). Semnele unei astfel de confuzii apar atunci când tânărul se află în fața unor situații de viață care impun asumarea unei alegeri (persoane, profesie) sau a angajamentului. Prin urmare, adolescentul nu se poate angaja în mod autentic în raporturi cu ceilalți, nu poate stabili relații de intimitate plăcute (fie caută relații cu parteneri neobișnuiți, fie se izolează), trăiește sentimente de rușine și este incapabil să simtă mulțumire în desfășurarea unei activități, este dezinteresat de timp, incapabil de concentrare asupra diverselor sarcini și dezordonat în activități, este ostil la adresa rolurilor recomandate de părinți sau școală și adeseori optează, spre disperarea adulților, pentru o „identitate negativă”. Cercetarile fectuate de Frenkel-Brunswik au pus în evidență faptul că intoleranța la ambiguitate crează stări tensionale și agresivitate, iar această intoleranță la ambiguitate are un rol important atât în percepția lucrurilor cât și a structurilor afective. Este subliniată importanța educării copiilor în a deveni toleranți față de anumite tipuri de ambiguități si de tensiuni. (Jacques VanRillaer, 1998, pg.221).

În această perspectivă, actele de disperare sau de delincvență sunt conduite tipice confuziei de identitate, în cadrul căreia adolescentul se situează pe poziții ostile, creează și trăiește tensiuni, are tendința de a-i provoca pe ceilalți și de a le testa limitele de toleranță. „Identitatea trebuie căutată, (…) ea nu este dată individului de societate și nici nu apare ca un fenomen de maturare, precum pilozitatea pubiană. Ea trebuie câștigată prin eforturi individuale intense. Este o sarcină cu atât mai dificilă cu cât, în adolescență, trecutul tinde să se șteargă odată cu pierderea ancorajului în familie și tradiție, prezentul se caracterizează prin schimbări sociale, iar viitorul devine mai puțin previzibil” (D. Marcelli, A. Braconnier, 2006, pag. 65)

Literatura de specialitate consacră numeroase pagini contradicției specifice acestei vârste, determinată de dorința adolescentului de a i se recunoaște statutul de adult și de tendința adulților de a-i conserva statutul de copil ceea ce a dus la apariția sintagmei de criză a adolescenței care însoțește procesul de creștere și maturizare al individului, concretizată printr-o multitudine de tulburări fiziologice și afective și în dificultăți de adaptare socială. Ce facem însă când nu doar adolescentul este în criză, dar și societatea însăși, pentru că evoluția adolescentului nu se realizează izolat, ci în strânsă legătură cu schimbările sociale, istorice, culturale, cu transformările care au loc în exercitarea rolurilor parentale.

Specifică adolescenței este și nevoia de integrare într-un grup, de apartenență la viața acestuia, ceea ce conduce la o diluare a relației cu părinții în favoarea celor cu grupul de egali în cadrul căruia adolescentul primește/i se recunoaște statutul, figura centrală, similaritatea preocupărilor, este ajutat în clarificarea întrebărilor, nelămuririlor și a rolului sexual. ”Grupul de prieteni este un agent de socializare foarte important” Catherine Tourrette Michele Guidetti (2008, pag.207). Adolescentul se identifică cu grupul, primește acceptarea acestuia, dobândește demnitate pentru ceea ce este, făcând abstracție de evaluările privind randamentul său școlar sau de poziția socială. Aceste premise pun bazele un climat afectiv care generează sentimentele de apartenență, securitate și fidelitate față de grup. Astfel, tânărul asimilează normele grupului, uneori în detrimentul valorilor și normelor promovate de adulți.

Dorința de a se îndrepta către grupul de egali simultan cu îndepărtarea de familie, se datorează trebuinței de identificare a adolescentului cu o comunitate care îi oferă o identitate și o poziție recunoscute, care nu-i pun sub semnul întrebării autoritatea, experiența de viață, abilitatea de a lua decizii corecte, responsabile, în nevoia de a căuta soluții de rezolvare a unor probleme de viață în alt mod decât adulții „rigizi, conservatori, inflexibili, incapabili de creativitate”.

Grupul apare ca un loc de experimentare sociala, de a experimenta ceea ce se poate si ceea ce nu trebuie facut, este locul care permite testarea limitelor regulilor colective si sociale de a construi reprezentari comune. Catherine Tourrette Michele Guidetti (2008, pg.208). Pentru adolescenții aflați în această situație, anturajul devine o familie alternativă, care-i stimulează și valorizează. Dacă în iureșul acesta al influenței grupului de prieteni se întâmplă ca adolescenții să fie „abandonați”, lipsiți de orientare din partea părinților sau aceștia nu posedă suficiente competențe educative, atunci se poate ivi un moment de răscruce, favorizând apariția comportamentului infracțional.

În acest sens, ni se par relevante rezultatele unui studiu ce a cuprins 780 minori aflați în custodia Administrației Naționale a Penitenciarelor la acea dată. Infracțiunile comise de minorii chestionați au avut loc, în proporție de 75,5%, în colaborare cu alte persoane (38,7% cu alți minori, 18,8% cu adulți și 17,9% împreună cu minori și adulți) și numai în 24,5% dintre cazuri acțiunea infracțională a fost solitară. De asemenea, la majoritatea subiecților (87,7%) comportamentul infracțional a fost precedat de activități antisociale, cu preponderență furturi simple sau asociate cu alte conduite pre-delincvente (fugă de acasă, vagabondaj, incivilități). Paul Tough spune in evidență faptul că identitatea de grup are un puternic efect în acumulări în ambele sensuri atât pozitive cât și negative. (Paul Tough, 2013, pg. 14).

D.W. Winnicot atrage atenția asupra unor fenomene specifice grupului de adolescenți cu rol explicativ în declanșarea comportamentului infracțional; el apreciază că grupul se identifică în mod voluntar cu membrul său cel mai bolnav, iar dacă în sânul acestuia există un adolescent delincvent, întregul grup se va manifesta astfel:”membrii externi ai grupului acționează pentru întregul grup”, creînd o coeziune cu ceilalți membri, făcându-i să se simtă îndreptățiți. „Fiecare individ va fi loial și va acorda susținere celui ce vrea să acționeze pentru grup, deși nici unul nu ar aproba ceea ce face personajul antisocial” (D. Marcelli, 2003, pag.44).

În analiza noastră, vom insista doar în mică măsură asupra importanței familiei în creșterea și dezvoltarea copiilor, precum și în apariția comportamentului delincvent la adolescenți deoarece în ultimele decenii aceasta a constituit subiectul a numeroase cercetări, studii și abordări teoretice care i–au relevat rolul esențial în reglarea interacțiunilor dintre copil și mediul său fizic și social, în facilitarea inserției în societate și cultură.

S-a discutat adeseori despre rolul familiilor monoparentale sau dezorganizate în apariția comportamentului delincvent la adolescenți, despre incapacitatea familiilor moderne de a-și îndeplini funcțiile, despre disfuncțiile cuplului conjugal, transformările și frământările asociate funcționării acestora, despre noile tipuri de parteneriate și modalitățile în care acestea fac față provocărilor care stau în fața membrilor.

Stilul general de existență și funcționare ale familiei se reflectă în dezvoltarea psihică prin rezonanțele comportamentale și afective pe care le creează în personalitatea copilului: atitudinea pozitivă față de școală, atentă, de control echilibrat, determină motivație școlară, iar dimpotrivă, atitudinile ostile, rejective determină agresivitate din partea copiilor, revoltă, încredere redusă în ceilalți, dificultăți de relaționare; de asemenea, disciplina dezordonată în familie, bazată pe metode și practici inconstante, are efecte dăunătoare, determinând la copii tendința de a se simți inferiori, de a avea dificultăți în a oferi și a primi afecțiunea, de a face față dificultăților. Prof. Ruxandra Rascanu facând referire la relațiile si comunicarea în cadrul familiei mentionează că ”abordarea afecțiunii (dragoste pãrinteascã), petrecerea unui volum de timp considerabil împreunã cu minorul, tratarea acestuia cu delicatețe, aplicarea flexibilã a balanței recompenselor mai degrabã decât a critica și a fi ostil determinã o bunã imagine a pãrinților în accepția copiilor.

Dacã, dimpotrivã, copiii sunt respinși de pãrinți (reacțiile sunt diferite tatã/fiu, mamã/fiicã) ei au mai multe șanse sã evolueze la pubertate și adolescențã spre: delincvențã, agresivitate, conduite nevrotice, conduite atipice (schizofreniforme)” Ruxandra Rascanu .

Climatul familial conflictual reprezintă nu doar o sintagmă, ci o realitate importantă în conturarea modelelor educaționale care împiedică acest grup unic prin structura și funcționalitatea sa să-și îndeplinească atribuțiile, din păcate prea des și irelevant utilizată.

Climatul familial are rolul unui filtru situat între influențele exercitate de părinți asupra copiilor și achizițiile la nivelul personalității acestora. „Nu putem ignora faptul că o familie bolnavă din punct de vedere interpersonal, generează, în perspectivă, o societate fragilă din punct de vedere psihosocial” (D.Marcelli, 2003, pag. 362).

În sensul celor prezentate, amintim rezultatele cercetării realizate de Diana Baumrid cu privire la relația dintre adolescenți și părinții lor, rezultate ce au demonstrat că atracția adolescenților către grupurile de prieteni se datorează în mod fundamental părinților, stilului acestora de viață (Rădulescu, 1994, p. 109-110).

În această perspectivă cercetătorii au și propus de altfel măsuri de prevenire socială prin intermediul educației care să determine schimbări durabile la copiii în situații de risc. Sunt citate două forme principale de prevenire socială: prevenirea prin dezvoltare mintală și prevenirea comunitară prin acțiuni la nivelul cartierului sau al localității (Cusson, 2002, pag.75). Condiția de reușită a acestor tipuri de prevenire este ca ele să fie precoce, să fie desfășurate până la adolescență, să fie de ordin educativ, să implice contextul familial și școlar, îmbogățind mediul educativ precum și competențele mamei și tatălui de a fi părinți.

Ambianța familială în care au crescut minorii delincvenți este caracterizată de cele mai multe ori de o serie de factori care întrețin și amplifică efectele carenței afective: copiii sunt crescuți în mizerie, figura maternă este preocupată de supraviețuirea zilnică, tatăl ocupă o poziție anexă – șomaj, invaliditate, spitalizare, alcoolism -, inserția profesională a acestuia e aleatorie și instabilă, violența domină relațiile între soți, există un număr mare de frați și surori pe care cel mai mare ca vârstă trebuie să îi îngrijească, substituindu-se părinților; alteori, același frate mai mare trebuie să aibă grijă de părinții înșiși – un tată deprimat că a pierdut locul de muncă, o mamă lovită de soț etc. În aceste situații, nefiind investit cu o identitate distinctă, copilul se va devaloriza pe sine; nu va fi capabil de a avea un ideal, un țel în viață, nu va știi ce să vrea de la sine și de la ceilalți, așteptând norocul și bafta să îi însenineze existența; va avea întârzieri în vorbire, în achiziționarea deprinderilor de scris – citit; copilul nu va avea repere de orientare, trăind într-o angoasă permanentă, simțindu-se abandonat.

Claire Gavrey menționează faptul că mutațiile economice, culturale și politice continuă să transforme continuu sfera familială și funcțiile acesteia.

Din punct de vedere al abordării sistemice al relației cu familia și cu societatea actul delictual are un sens important, el joacă rolul de simptom, de mesaj în menținerea echilibrului familial. Guy Ausloos (1984, pag. 205).

In momentul în care apare un dezechilibru cand un sistem devine nefuncțional un membru este desemnat de a reabilita sistemul avand costuri personale pentru menținerea echilibrului. Actul delictual interpelează structurile sociale, poliție jetiție, servicii sociale, penitenciare, sisteme de probațiune. Toate acestea contribuie la reorganizarea echilibrului social și familial. Din punct de vedere al teoriei sistemice tânărul delicvent are un dublu rol în cadrul societății – ”nu numai că încearcă să reechilibreze sistemul cu care interacționează, în special cel familial, dar în același timp îl și destabilizează și îl interpelează asupra capacității sale de a se schimba” Alain Marteaux (pag 26). Prin trecerea la actul antisocial tânărul trimite informația în cadrul familiei ”că aceasta trebuie să se schimbe” dar cum? În general societatea și familia răspund prin neschimbare și prin întărirea structurilor sale coercitive aparând astfel o totală contradicție între solicitarea de schimbare pe care o primește și aspirația sa către o stare de echilibru. Valorile sociale în acest moment sunt interpelate și instanțele sociale de cele mai multe ori răspund într-o maniera rigidă (închisoare, izolare, etc). Cu cât există mai multe acte delictuale, cu atât întărim sistemul represiv și sistemul de control și cu cât acestea sunt întărite cu atât mai mult ele sufocă dorința de schimbare care se exprimă în sfera familială dar și într-un context mult mai larg la nivelul întregii societăți. Alain Marteaux (1990 pag. 26).

1.5. Caracteristici psihosociale ale adolescenților delincvenți

Fragilitatea structurilor personalității în formare a adolescentului prezintă un risc aparte în ceea ce privește minorul delincvent datorită faptului că experiența sa generală de viață, inclusiv cea cognitivă și afectivă, reduse oricum la această vârstă, sunt diminuate din cauza abandonului școlii, a climatului familial sărăcăcios din punct de vedere cultural, a contextelor de viață limitate traversate până la acest moment. Pe acest fond, cunoașterea de sine este redusă, iar imaginea de sine depreciată.

Minorul delincvent este lipsit, în evoluția personalității sale de influența formativă a școlii, a lecturilor, a întâlnirii cu dascălii care pot deveni exemple de urmat. În aceste condiții este afectată dezvoltarea opiniilor și a atitudinilor, concepția despre lume și viață în general, structurile motivaționale sunt devitalizate, aspirațiile se limitează la posesiuni și distracții, totul fiind limitat la un orizont spațio-temporal îngust, aici și acum. Această lipsă de perspectivă este identificabilă și în incapacitatea minorului de a anticipa consecințele îndepărtate în timp ale acțiunilor sale.

Așa cum reiese din portretele delincvenților conturate de diverși autori, ceea ce îi caracterizează pe aceștia este în primul rând, insuficienta maturizare socială dublată de deficiențele de integrare socială care determină apariția conflictului între acțiunile persoanei și rigorile sistemului valorico-normativ ale societății, între lumea internă a individului (trăsături de personalitate, mobiluri, motivații, aspirații, scopuri) și lumea externă a acestuia – cea socială.

Jean Pierre Chartie (2011, pg.162) subliniază faptul că adolescentul delicvent a cunoscut numeroase bariere în construcția propriei identități, citându-l pe Lagache menționează faptul că aceste tulburari de identificare se manifestă prin urmatoarele trăsături

Trăsături care se grupează în jurul egocentrismului

incapacitatea de a judeca o problemă prin prisma altor persoane ci numai prin prisma vederilor sale personale

atitudine critică și acuzatoare către ceilalți

lipsa unui sentiment de responsabilitate și de culpabilitate, predilecție catre reactii de nevinovație.

Trăsături caracteristice pentru imaturitate personală

Incapacitatea de a renunța la satisfacții imediate, în detrimentul securității personale și cu riscul perspectivei de a fi sancționat.

Control emotional insuficient

Insuficiența gândirii critice și autocritice, și a utilizării experienței personale anterioare

Astfel că eșecul identificării normative va fi principalul organizator a ceea ce poate fi numit personalitate anti-socială și în cel mai fericit caz disocială.” (Jean Pierre Chartier 2011, pag.162).

Unul dintre cele mai cunoscute portrete ale persoanei delincvente surprinde următoarele trăsături (P. Popescu Neveanu,1978, pag.180):

înclinația către agresivitate latentă sau manifestă, bazată pe un fond de negare a valorilor socialmente acceptate;

instabilitate emoțională generată de carențe educaționale și de fragilitatea eu-lui;

inadaptare socială cauzată de exacerbarea sentimentului de insecuritate;

duplicitatea conduitei;

dezechilibru existențial exprimat prin vicii, perversiuni, patimi etc.

complexul de inferioritate.

Cercetătorii în domeniu au identificat anumite trăsături de personalitate specifice minorilor delincvenți precum (V. Preda, 1998, pag.8):

insuficienta maturizare socială dublată de dificultățile de integrare socială, incapacitatea de a-și adecva conduita la exigențele relațiilor interpersonale datorită unei socializări deficitare, neacceptarea colectivității, percepție eronată asupra celor din jur, incapacitatea de evaluare adecvată a consecințelor propriilor acte, respingerea rolului social impus de societate înainte ca el să devină delincvent;

maturizarea afectivă redusă caracterizată prin absența autonomiei afective ce determină sugestibilitate ridicată, insuficientă dezvoltare a autocontrolului pornirilor afective, slaba dezvoltare a emoțiilor și a sentimentelor superioare, cu precădere a celor morale;

nivelul mintal redus constituie o altă caracteristică a delincventului minor care, asociată cu perturbările emotive ale personalității, constituie premise ale comportamentului infracțional: spirit critic redus, dificultăți de anticipare a consecințelor acțiunilor sale, capacitate redusă de a trăi anticipativ stări emotive legate de urmările infracțiunii, slabă inhibiție, absența emoțiilor și a înclinațiilor altruiste, sugestibilitate crescută;

instabilitatea emotiv-acțională, reacții discontinue, treceri (nejustificate) de la o stare la alta, reacții inconsecvente față de stimuli;

slabă toleranță la frustrare datorată egocentrismului și imaturității afective și morale.

În sprijinul celor arătate mai sus vin și datele statistice ale lui G. Cânepa (Petcu M., 1999, pag. 77) care indică procentual prezența acestor trăsături ale personalității la minorii delincvenți din lotul studiat: impulsivitate mărită/ la 68% dintre aceștia, indiferență afectivă – la 27%, egocentrism – la 41%, agresivitate – la 72%, tendințe de opoziție – la 46% și scepticism – la 50%, la care mai adaugă tendința de a percepe realitatea într-un mod deformat, prezența indeciziilor și a incertitudinilor interioare, lipsa capacității de a se autoaprecia realist, precum și tendința de a camufla propria personalitate.

Așa cum am văzut, minorii delincvenți aparțin, în marea majoritate, unor familii dezavantajate nu doar din punct de vedere material, dar mai ales cultural; ei nu au beneficiat de achiziții preșcolare și școlare suficiente, și au fost expuși masiv la atitudini de desconsiderare a instituției școlare. Pe de altă parte, școala tradițională a eșuat în a-i menține pe acești copii la cursuri și a bloca influența grupului de prieteni delincvenți care nu valorizează randamentul și succesul școlar.

În perspectiva soluționării ecuației care să ne răspundă la întrebarea referitoare la factorii implicați în comiterea infracțiunii intră numeroase variabile biologice, psihologice și sociale (A. Vasile, 2010, pag. 306): instanțe de socializare și control social care intervin pentru a diminua agresivitatea individului, pornirile lui primitive și a le dezvolta conștiința morală, a-i învăța autocontrolul și respectul – familia școala, comunitatea -, educația, care oferă modele de identificare pozitive, promovează nonviolența, recompensează conduitele prosociale, omul însuși – cu trăsăturile, agresivitatea și totodată educabilitatea lui; eșecul acestor factori înseamnă, de fapt, alunecarea adolescentului pe panta delincvenței și este eșecul nostru al tuturor.

Conform mecanismului referențial pus în evidență de Kiely (1985) apud Born (2010), pg. 254, individul pus într-o anumită situație- face o alegere comportamentală – el poate adopta o conduită socialmente neutră, socialmente pozitivă – prosocială sau socialmente negativă – antisocială, iar selecția comportamentală se realizează nu numai în funcție de un calcul de eficacitate comportamentală efectuat pe moment, dar și în funcție de atitudinile, obișnuințele și valorile acumulate de-a lungul dezvoltării sale personale.

La baza modelului referențial “se află cercetările efectuate de Michel Born între sistemul de valori și actele delictuale precum și modelul lui Eisenberg care a studiat legatura între sistemul cognitiv și comportamentul moral” Eisenberg (1987) în studiile efectuate a subliniat existența unui nivel intermediar cu rol determinant – cel al intenției comportamentale care precede comportamentul și care îl dirijează într-un anumit sens”. Born, 2003, pag. 252

Michel Born și Goffin (1999) au reluat acest model pentru explicarea comportamentului delicvent redat în figura nr. 1

Figura 1- Schema procesului referențial și locul lor în dezvoltarea personală – (Born și Goffin 1999)

Autorii menționează faptul că “noi ne-am inspirat în mare parte din conceptualizarea lui Eisenberg și am modificat-o astfel încât acest model să fie aplicabil atât comportamentelor asociale cât și celor prosociale”. (Born, 2003, pag. 253)

În acest sens interpretarea situației (1) în vederea identificării unor acțiunilor potențiale (2) ia în considerare repertoriul comportamental total al subiectului, dar acțiunile cele mai ușor mobilizabile sunt cele care au caracter de obisnuințe. De ex. Tinerii care trăiesc in cartiere cu grad ridicat de violență consideră comportamentul violent ca cel mai rapid si mai ușor de adoptat în majoritatea situațiilor, mai ales în cele conflictuale, sau cei care au fost învățați să răspundă prin agresiune la toate tipurile de frustrări, în situații frustrante vor adopta cu precădere comportamente agresive. (Born, 2003, pag. 253).

Activarea sistemelor de referință (3) – sistemul personal de valori vizează în special – valorile motivaționale, opinii, atitudini, dar mai ales valorile morale la care individul a aderat explicit și conștient sau inconștient prin forța educației primite.

Autorii au pus în evidență de asemenea faptul că intenția comportamentală (6) la rândul ei este influențată și de o serie de alți factori – Motivația (5) – analiza costurilor și a beneficiilor, precum și percepția nevoilor celorlalți (4) acestă percepție fiind larg influențată de empatia subiectului. M Born consideră faptul că un subiect care manifestă o conduită antisocială fie a observat nevoile celorlalți dar a considerat ca nu trebuie să țină cont de ele – lipsa empatiei – fie nu le-a putut percepe și atunci conduita antisocială rezultă dintr-o lipsă primară de descentrare de sine.

“Trecerea la actul delictual (7) se înscrie în ansamblul câmpului psihologic ținând cont în același timp de situație – aici și acum – dar și de toată istoria de viață a subiectului care acționează. Trecerea la actul delictual înscriindu-se într-un camp relațional, individul fiind în relație cu celălalt și cu societatea”. (Born M 2003, pag. 253)

În modelul propus de Michel Born și Goffin consecințele au rol de reglator asupra dezvoltării personale a individului și asupra procesului de socializare/ resocializare, precum și asupra dezvoltării sistemului său motivațional. In acest sens toate consecintele actelor comise de minori – inclusiv pedepsele – pot avea rol reglator important în stimularea motivației și în procesul de reinserție și resocializare prin reactivarea sistemelor de referință, atitudini, valori, obișnuințe.

1.6. Minorii delincvenți și renunțarea la viața infracțională

Specialiștii dar și publicul larg știu că majoritatea minorilor delincvenți (aproximativ 85%, după David Matza), după adolescență, încetează progresiv să mai comită delicte. Totuși, unii dintre ei continuă și ajung chiar să dezvolte adevărate cariere infracționale, cu toate consecințele care decurg de aici.

Shadd Maruna, profesor la Queen’s University și director al Institutului de criminologie și justiție penală din Belfast, arată că studiile realizate în diverse țări pe persoane adulte care în minorat au comis infracțiuni dar au renunțat definitiv la delincvență, au arătat un lucru surprinzător: trăsăturile de personalitate care generau în copilărie delincvența – agresivitatea, egocentrismul, impulsivitatea, instabilitatea emoțională, slaba empatie –, se mențineau în timp deși persoana ieșise din lumea criminalității și avea acum un comportament corect (Maruna, 2000, pag. 289). Cel care fusese etichetat cu câțiva ani în urmă ca având o adevărată personalitate antisocială, nu mai exista, își găsise un loc de muncă cinstit, își întemeiase o familie, devenise un cetățean care respecta legile. Ne vom folosi în continuare de opiniile profesorului irlandez, din care, unele le-am constatat și noi urmărind evoluția unor minori mai mulți ani după trecerea prin instituțiile profilate pe sancționarea delincvenților. Profesorul Maruna vorbește despre un veritabil paradox al criminologiei: stabilitatea personalității infracționale în timp și instabilitatea comportamentului infracțional consemnat în documentele judiciare (2000, pag. 290). Această stare de lucruri se explică prin faptul că personalitatea umană este structurată pe 3 nivele: trăsăturile dispoziționale, motivația și concepția despre sine (relevată prin identitatea istoriei personale). Deși trăsăturile care favorizează criminalitatea, de care vorbeam mai sus, nu se modifică pe parcursul vieții, schimbarea individului poate avea loc la alt nivel al personalității sale (ibidem, pag. 291). Cum se întâmplă acest lucru ? Delincventul tipic, spune Maruna, imediat după 23-24 de ani, renunță la criminalitate: studiile confirmă faptul că efectul vârstei este hotărâtor și nu condițiile sociale și culturale în care trăiește acesta. Scăderea vitalității fizice și a pasiunilor și, mai ales, modificarea obiectivelor de viață sunt factorii care explică această răsturnare de situație (p.295-297). Cu alte cuvinte, evaluarea trăsăturilor ne oferă doar începutul personalității “întregi”, doar imagini fragmentare și nu portrete integrale. Înțelegerea acestei transformări impune cu necesitate cunoașterea istoriei personale a delincventului, povestea vieții sale spuse de el, narațiunea sa lăuntrică. Doar acum devine inteligibil de ce un om a comis cândva infracțiuni și de ce acum a renunțat definitiv (pag. 289). Shadd Maruna consideră că trăsăturile sunt stabile pe parcursul vieții, asigurând un stil comportamental dar motivele și strategiile sale de acțiune se schimbă pentru că sunt construite contextual în funcție de proiectele persoanei dictate de vârsta sa, de atitudinile și normele grupului din care face parte (pag. 301-302). Concluziile profesorului irlandez sunt interesante și deosebit de fecunde pentru înțelegerea activității infracționale a tinerilor dar și pentru intervenția eficace pentru diminuarea fenomenului: explicațiile date de persoana în cauză, și nu faptele pe care le conțin, sunt datele principale, “povestirea de sine” reprezentând perspectiva și teoria sa asupra realității și nu realitatea (“temele” și rolurile care orientează comportamentul individului); identitatea persoanei este un proiect pe care individul îl restructurează toată viața funcție de noile experiențe, informații și contexte pentru a se integra pe axele timpului și construi coerența de sine (pag. 302).

⃰

După toată această prezentare, ajungem la concluzia că delincvența juvenilă a devenit o adevărată problemă socială în multe țări, care trebuie soluționată prin implicarea activă a întregii societăți pentru a reduce cauzele sale psiho-socio-culturale atât de complexe care stau la baza constituirii și menținerii ei, și a renunța la tratarea ei ca un fenomen minor și trecător de care e suficient să se ocupe doar justiția penală.

CAPITOLUL AL II-LEA

Pedeapsa penală – instituție generatoare de semnificații morale, juridice, psihologice și sociale

Istoria ne-a demonstrat că societatea umană fără infracționalitate este deocamdată o utopie. Încălcarea regulilor și a legilor a reprezentat o constantă a vieții sociale de pretutindeni, o amenințare pentru aceasta, în fața căreia oamenii au imaginat, de-a lungul timpului, diverse căi de apărare precum instituții, proceduri și mijloace și, mai ales, politici penale care până în prezent nu au avut prea mare succes. În acest context, pedepsele îndeplinesc o funcție socială complexă generând nu doar efecte represive, dar și pozitive, asupra celor sancționați și asupra comunității în general. Ele reprezintă reacția societății la acțiunea individului care a lezat interesele societății. Așa cum sublinia Cesare Beccaria, scopul acestei reacții este acela de a-l împiedica pe infractor să aducă concetățenilor săi noi prejudicii și de a-i abate și pe alții de la săvârșirea unor fapte asemănătoare (Beccaria, 1965, pag. 40).

Rolul social al pedepselor a fost conceput diferit în perioade istorice diferite și a urmărit împiedicarea unei persoane care a încălcat legea de a mai face acest lucru și în viitor, de a o face să sufere pentru răul făcut, pentru a oferi satisfacție comunității, victimei și, mai târziu, pentru a corecta comportamentul său și de a preveni comiterea de noi infracțiuni. Până in secolul al XVII-lea, elementele de bază ale pedepsei erau supliciile, pedepsele fizice și durerea, însoțite de un întreg alai de elemente teatrale – spânzurătoare, călău, stâlpul infamiei, eșafod, roată, cai pentru dezmenbrarea trupului. Odată cu trecerea timpului, pedeapsa a devenit partea cea mai puțin vizibilă a procesului penal, trecând de la practicarea senzațiilor insuportabile, la o economie a drepturilor suspendate (…) grație acestei noi atitudini moderate, o întreagă armată de tehnicieni a venit să ia locul călăului, anatomist nemijlocit al suferinței: supraveghetori, medici, preoți, psihiatri, psihologi, educatori (…) garantează că trupul și durerea nu constituie obiectivele ultime ale acțiunii ei punitive (Foucault, 1997, pag 43).

Pedepsele sunt un mijloc de creștere a solidarității sociale, de reafirmare a domniei legii, generând sentimentul de siguranță al cetățenilor, de încredere în capacitatea celor buni de a-i stăvili pe cei răi, dar au totodată și un caracter tragic conferit pe de o parte de necesitatea și, pe de altă parte, de limitarea acestora (Garland, 1991).

Necesitatea pedepselor constă în faptul că existența societății, stabilitatea acesteia, sunt de neconceput în absența respectării normelor juridice care apără cetățenii, mențin un nivel acceptabil de moralitate și sancționează comportamentele care încalcă drepturile celorlalți. Limitarea vine din faptul că pedepsele nu pot înlocui educația, nu pot moraliza oamenii, nu îi pot face mai buni, nu pot suplini nici școala, nici familia și nici alte instituții sociale cu rol în socializarea individului. De aceea, Garland atrage atenția asupra faptului că trebuie să avem așteptări realiste de la ceea ce pot face pedepsele: acestea contribuie la asigurarea ordinii morale și a autorității legale, dar nu în absența celorlalte mijloace de control social. Totodată, eșecul acestora erodează autoritatea politică și demoralizează cetățenii.

În orice caz, sancțiunea nu trebuie să fie o răzbunare a societății împotriva individului care a vexat-o, ci un mijloc utilizat de aceasta pentru ca el să-și redobândească ulterior comportamentul normal (Mira Y Lopez, pag. 106, 2007).

În această perspectivă, principalele funcții ale pedepselor sunt:

apărarea ordinii sociale – afirmarea valorilor apărate de societate, perpetuarea modelului normativ care asigură permanența societății

ispășirea – cel vinovat trebuie pedepsit pentru că a ales să facă rău unui alt membru al societății, iar pedeapsa aplicată repară răul făcut și oferă o lecție de moralitate

neutralizarea – îndepărtarea celui care a încălcat legea pe o perioadă determinată din societate îl va împiedica să mai comită alte delicte

intimidarea – descurajarea altor persoane predispuse a încălca legea, care, văzând pedepsele date, vor abandona planurile infracționale

readaptarea – ameliorarea personalității infractorului prin includerea sa în programe de tratament care să favorizeze responsabilizarea sa și căutarea unor modalități de trai respectând legea.

Orice sistem de drept penal trebuie să asigure un echilibru între ponderea pe care trebuie să o reprezinte: pedeapsa și tratamentul, controlul și protecția, rușinea și reabilitarea.

Costul și semnificația sancțiunii aplicate unui deținut trebuie raportate la costurile economice și sociale ale sancțiunii pe care le suportă societatea. De asemenea, și victimele au dreptul de a-și face auzit glasul (Graham Gilles, 2002, pag 260-261).

Evoluția societății în ansamblul său și preocuparea membrilor săi pentru stabilitate și ordine, au condus la apariția mai multor perspective penologice, grupate după modul în care a fost percepută infracțiunea în comunitate, particularitățile autorului acesteia, mijloacele de pedepsire legală în comunitate, rolul statului în asigurarea scopului măsurilor penale.

În perspectiva penală clasică, viziunea era retributivă, concentrată în jurul ideii de gravitate a infracțiunii definită ca rupere a contractului social; aceasta își propunea restabilirea echilibrului social și descurajarea pe viitor a delincventului și a potențialilor delincvenți. Infractorul era văzut ca persoana care a încălcat limitele impuse de societate, iar lezarea interesului public reprezinta elementul central, atât victima cât și infractorul având o poziție secundară. Astfel, modalitățile sociale de apărare generate erau de ordin represiv, pedeapsa pentru cel care a nesocotit interesele societății fiind privarea de libertate. Sistemul penal era preocupat de respectarea procedurilor, de legalitatea demersurilor și de formularea unei pedepse juste în raport cu gravitatea faptei. Acest model a fost acut criticat, pentru ca s-a considerat ca tinerii în această perspectivă sunt priviți ca surse de pericol social și de insecuritate socială, iar intervenția care se realizează în sistemul juridic pune prea mult accent pe faptă și prea puțin pe personalitatea și nevoile de dezvoltare ale minorului delicvent Yves Cartuyvels (2004, pag. 58)

În cazul perspectivei reabilitative accentul s-a deplasat de pe infracțiune pe autorul acesteia, văzut ca o persoană ale cărei carențe au împins-o spre a încălca legea; pedeapsa infractorului prevedea și tratamentul său în vederea adaptării la exigențele sociale. Interesul public devine o preocupare secundară, importantă fiind adaptarea individului în vederea îndeplinirii scopului pedepsei, acela de resocializare. În virtutea acestui model sunt încurajate măsurile individualizate în strânsă legătură cu evoluția și dezvoltarea minorului. În cadrul acestui model – protecționist în Belgia – există un judecător specializat în cazurile cu minori. Yves Cartuyvels – mentionează faptul că este un model de justiție tutelară care se bazează foarte mult pe relația de încredere între judecător și minor, dar în același timp este vorba și despre o justiție de expertiză, care vrea să clarifice și să prospecteze viitorul. Yves Cartuyvels (2004, pag. 63). Criticile aduse acestui model constau în faptul că a fost considerat prea lax față de nucleul dur al delicvenței juvenile care nu reacționa pozitiv la măsurile prevăzute și deasemenea nu era oferit nici un loc victimei delictelor comise de către minori. Yves Cartuyvels (2004, pag.63)

Perspectiva reparatorie – restaurativă – implică două tendințe principale – una își propune înlesnirea reparației, iar cea de-a doua, favorizarea responsabilizării autorului. Prima dintre acestea este preocupată de violarea drepturilor victimei, iar cea de a doua de echilibrul între prejudiciu și pedeapsă. Infracțiunea reprezintă, în prima ipostază, un act reprobabil care a provocat o pagubă, infractorul fiind obligat la reparație prin compensarea pagubelor; în cea de a doua ipostază, conflictul dintre infractor și victimă, poate fi rezolvat dacă cei doi reușesc să comunice adecvat. În ambele situații, poziția victimei este centrală, doar că în primul este importantă satisfacția victimelor, iar în cel de-al doilea, împăcarea ambelor părți; de aceea măsurile adoptate sunt și ele diferite – într un caz acțiunile reparatorii, de restituire, iar în cel de al doilea, medierea. Justiția restaurativă este justiția care caștigă tot mai mult teren în ultima perioadă, pentru că practicile utilizate în cadrul justiției restaurative realizeaza în indeplinirea actului de justiție o mult mai bună corelație între nevoile concrete ale individului și cele ale comunității. Justiția restaurativă pune accent pe responsabilizarea infractorilor față de fapta comisă precum de reparația pe care acestia o pot realiza, iar reintegrarea lor socială joacă un rol esențial în stabilirea intervenției în fiecare caz în parte.

Preluare din articolul – Programe de Justiție restaurativă în lume – (Analiză Documentară) – Institutul de Criminologie, pag. 10

În ultima perioadă, se vorbește tot mai mult de o nouă penologie, de justiția actuarială, care desemnează o nouă paradigmă ce nu mai are drept scop nici pedeapsă, nici reabilitarea infractorului, ci doar procesarea eficientă a cazului în sistemul de justiție și în interiorul penitenciarelor, o custodie eficientă din punctul de vedere al costurilor și un control eficient. Astfel, a apărut un nou concept de management al riscului, care se referă la gestionarea eficientă a deținuților și, în măsura posibilităților, la transformarea lor în cetățeni respectabili după liberare. (A. Vasile, 2013, pag. 17 și 207)

În ultimele decenii s-au auzit tot mai multe voci care acuză penitenciarele de faptul că generează efecte negative asupra celor încarcerați și nu sunt eficiente în ceea ce privește scăderea ratei de recidivă. În ciuda acestor critici, cel puțin deocamdată, înfăptuirea justiției este de neconceput în absența penitenciarelor. Specialiștii preocupați de reforma penală recomandă ca pedeapsa închisorii să fie pronunțată doar în ultimă instanță, când au fost epuizate celelalte măsuri. Judecătorii au acest lucru în vedere, în raport de personalitatea infractorului, vârsta, circumstanțele comiterii faptei, periculozitate etc. Astfel, sunt pronunțate pedepse necustodiale, alternative la încarcerare, în special pentru minori -mustrare, libertate sub supraveghere; supravegherea electronică este o alternativă viabilă pentru anumiți infractori; cu toate acestea, rămâne un număr mare de infractori pentru care soluția este pedeapsa privativă de libertate.

Sancțiunile penale, dincolo de faptul că protejează comunitatea, trebuie să îi îndrepte pe cei care se abat de la modelul normativ impus. Funcția de neutralizare devine ineficientă pe termen mediu și lung dacă nu este dublată de obiectivul ameliorării personalității celor închiși prin programe de educație, alfabetizare, formare profesională, terapie etc.

Pedeapsa în sine nu garantează că delincventul, odată ce a părăsit penitenciarul, nu va recidiva: pentru a împiedica recidiva sunt prevăzute intervenții educative de calitate, care să îi ajute pe deținuți, ca după liberare, să devină membrii utili ai societății.

Demersurile educative, relaționarea adecvată cu personalul, menținerea unei atmosfere umane în unitățile de detenție, au ca scop sprijinirea persoanelor private de libertate de a se dezvolta în plan personal și social astfel încat după liberare să nu mai comită infracțiuni. Dar aceasta nu este numai misiunea penitenciarului. Nu trebuie să apreciem scăderea ratei de recidivă în raport cu eficacitatea programelor și activităților recuperative sau cu eficiența închisorii în general. Există o suită de factori criminogeni care influențează capacitatea persoanei private de libertate de a comite o nouă infracțiune după liberare: trăsăturile de personalitate, durata carierei infracționale, dependența de alcool sau droguri, situația precară a familiei, existența sau nu a unei locuințe după liberare, găsirea unui loc de muncă etc. În acest sens, amintim rezultatele unui studiu privind nevoile de intervenție recuperativă ale persoanelor cu vârste între 18-21 de ani, realizat de Direcția Reintegrare Socială din Administrația Națională a Penitenciarelor în anul 2011. Au fost identificați ca factori de risc asociați comportamentului infracțional: relațiile intrafamiliale, nivelul de instrucție, stilul de viață și anturajul, situația financiară, factori emoționali și atitudinali, risc de consum de alcool sau droguri, istoricul infracțional, condițiile de viață

Desigur, trebuie să amintim și importanța măsurilor preventive ce pot fi adoptate în aval de comiterea infracțiunii: măsuri de dezvoltare comunitară prin sprijinirea activă a familiei și a copilului, programe eficiente de educație, măsuri de prevenire a abandonului școlar din ce în ce mai timpuriu, asigurarea unor programe ample de petrecere a timpului liber de către adolescenți, înființarea de asociații și cluburi pentru aceștia, educație în vederea prevenirii consumului de alcool și droguri, prevenirea violenței în familie, construcția de locuințe și oferirea de facilități pentru persoanele defavorizate, programe de dezvoltare a competențelor educative ale părinților și ale copiilor etc.

1. Sancțiunile penale în legislația românească actuală

Actul normativ fundamental care reglementează organizarea și funcționarea penitenciarelor în țara noastră este reprezentat de – Legea 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judicare în cursul procesului penal, precum și noul cod penal intrat în vigoare la data de 01.02.2014.

Legea aduce unele modificari substanțiale față de legea aplicabilă în perioada elaborării cercetării respectiv față de – Legea 275, din 4 iulie 2006, privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal cu modificările și completările aduse de <LLNK 12010 83 10 201 0 28>Legea nr. 83 din 13 mai 2010, , Decretul 545/1972 – ce legifera funcționarea Centrelor de reeducare.

Legea nr. 275/2006 a fost întărită cu Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 aprobat prin H.G. nr. 1897/2006. Elementele de noutate impuse de aceasta au conferit o nouă semnificație pedepsei cu închisoarea:

mutarea accentului de pe funcția custodială a penitenciarului pe cea de reinserție socială și reabilitare a persoanelor private de libertate;

introducerea instituției judecătorului delegat pentru executarea pedepselor;

progresivitatea regimurilor de executare a pedepselor și posibilitatea schimbării acestuia în funcție de diverși factori;

operaționalizarea procesului de individualizare a pedepsei;

introducerea comisiilor de schimbare a regimului de executare și de liberare condiționată compuse din specialiști din diverse domenii care pot aprecia evoluția persoanei private de libertate și capacitatea acesteia de a se reintegra social.

Legea din 254/2013 în plus față de legea 275 o modificare importantă în filozofia structurii sistemului penitenciar astfel încât se renunță la instituția numită Penitenciare pentru minori și tineri care se transformă în Centre de Detenție, iar Centrele de Reeducare sunt transformate în Centre Educative. De asemenea se renunță la sintagma pedeapsa cu închisoarea și se adoptă formularea – măsură educativa privativă de libertate care pune accentul în mod special asupra intervenției educative. Astfel ART. 135 menționează – Scopul executării măsurilor educative privative de libertate (1) Prin executarea măsurilor educative privative de libertate se urmărește reintegrarea în societate a persoanelor internate și responsabilizarea acestora, în vederea asumării propriilor acțiuni și a prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.

Între legislația românească și recomandările europene referitoare la executarea pedepselor privative de libertate există o strânsă interdependență. Astfel, în prima parte a Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deținuților adoptat la 30 august 1955 în cadrul primului Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, se precizează că acestea trebuie aplicate în mod imparțial.

Potrivit Legii de executare a pedepselor nr. 254/2013, persoanele private de libertate au următoarele drepturi, a căror respectare garantează un tratament demn, uman, decent, nediscriminatoriu, precum și condițiile unei reintegrări sociale autentice.

Acordarea de recompense persoanelor private de libertate reprezintă una dintre modalitățile prin care acestea sunt stimulate să se implice în activități care să confere utilitate timpului petrecut în penitenciar, să aibă conduite adecvate în raport cu ceilalți și cu ceea ce vor întreprinde după liberare. Totodată, acestea mențin ordinea în penitenciar și o atmosferă bazată pe respectul legii, al personalului și al colegilor de detenție. Condițiile generale de acordare a recompenselor, precizate în Legea 254/2013 se referă la:

existența unei bune conduite;

stăruința în muncă;

stăruința în cadrul activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, al instruirii școlare și al formării profesionale.

Recompensele ce pot fi acordate persoanelor private de libertate vin nu doar să întărească un comportament pozitiv, să îl încurajeze și pe viitor, dar să și responsabilizeze individul, proporțional cu conduita premiată; astfel, de la încredințarea unei responsabilități în cadrul activităților cultural educative sau de asistență psihosocială se poate ajunge la permisiunea părăsirii penitenciarului pe o durată de câteva zile.

Pentru participarea și implicarea în activitățile educaționale, de asistență psihologică, sociala, precum și în activitățile lucrative și pentru prevenirea unor situații de risc, deținuții primesc un număr de credite ce se convertesc în recompense, iar pentru sancționarea în urma comiterii unor abateri disciplinare aceste credite se diminuează corespunzător. În final, din dinamica aceasta a recompenselor și a abaterilor disciplinare va rezulta o imagine de ansamblu asupra eforturilor depuse de persoana privată de libertate, ce va determina adoptarea unei decizii bine fundamentate privind liberarea sa condiționată.

2. Aspecte psihosociale ale privării de libertate. Posibilități și limite ale instituțiilor de detenție în îndeplinirea funcțiilor sociale.

Erwing Goffman, consideră închisoarea o instituție totală, în sensul de loc de existență și de muncă, în care un număr de indivizi, cu o situație identică, fiind despărțiți de societatea exterioară pentru o perioadă de timp apreciabilă, duc împreună un ciclu de viață îngrădită și administrată în mod formal (Goffman, 2004, pag.11).

Pentru a răspunde cât mai adecvat misiunii sociale pentru care au fost create penitenciarele, în ultimul deceniu, au fost introduse o serie de schimbări ce au conferit pedepsei privative de libertate noi sensuri, în încercarea de a muta accentul de pe dimensiunea custodială, pe cea educativă și terapeutică, aceasta implicând abandonarea ideii că există un model ideal de închisoare, deschiderea spre societatea civilă, studii calitative ale problematicii umane, experimentarea ca principiu de optimizare a activității, primatul omului în orice situație (F. Gheorghe, 1999, pag.11).

Referitor la acest aspect, Tony Blair, fost prim ministru al Marii Britanii aprecia că…o parte a stategiei noastre trebuie să fie reabilitarea celor care vin în penitenciare. (…) Oamenii nu sunt trimiși în penitenciar pentru ca viața lor să fie o simplă traversare a pedepsei. Obiectivul nostru final este să ne asigurăm că oamenii pleacă din penitenciar mai capabili să facă față responsabilităților, să fie cetățeni decenți care respectă regulile din societate (Tony Blair, 1995).

Dacă pedepsele, în general, sunt limitate în ceea ce privește reducerea riscului de comitere a unor noi abateri de la normativitatea socială, același lucru este valabil și pentru penitenciare. În cele din urmă, cei care au comis infracțiuni părăsesc penitenciarele și se reintorc în comunitate, de multe ori înainte de a fi dobândit competențele necesare unei vieți în acord cu exigențele sociale și deci de a se putea reintegra în societate. Deși criticat, penitenciarul reprezintă o formă de pedeapsă oferită de însuși mersul istoriei (…). se cunosc foarte bine toate neajunsurile închisorii(…). Și totuși nimeni nu vede cu ce ar putea fi înlocuită. Închisoarea este soluția detestabilă de care nu ne putem lipsi. (…) Cum să nu constituie închisoarea pedeapsa prin excelență într-o societate în care libertatea este un bun ce aparține tuturor în același mod(…) pierderea ei are deci același preț pentru toți (Foucault, 1997, pag 344-345).

Criticile cele mai frecvente aduse penitenciarului se referă la:

întâlnirea tinerilor infractori, condamnați uneori pentru fapte ușoare, cu infractori multi-recidiviști, de la care învață normele și valorile subculturii infracționale, noi motivații și tehnici infracționale;

efectul negativ asupra evoluției condamnatului prin ruperea acestuia de familie, prin marginalizarea și stigmatizarea acestuia și reducerea șanselor de a-și găsi un loc de muncă;

afectează sănătatea fizică și mentală a celui încarcerat și nu are capacitatea de a oferi tratament adecvat persoanelor cu o sănătate mintală și fizică precară;

lipsa unor condiții de cazare și igienă satisfăcătoare și, mai ales, existența unor condiții de detenție improprii femeilor, minorilor și bătrînilor;

nu reușește să genereze la persoanele private de libertate sentimentul responsabilității, nu formează ideea de datorie cetățenească, obișnuiește individul cu inactivitatea;

învățarea agresivității și ulterior aducerea acesteia în comunitatea celor liberi crescând șansele pentru o nouă infracțiune;

monitorizarea greoaie a relațiilor disfuncționale ce se stabilesc între deținuți;

oferirea unui sentiment scăzut de dreptate victimelor.

Prin încarcerarea unei persoane, acesteia îi sunt afectate drepturi și libertăți precum libertatea de mișcare, libera dezvoltare a personalității, participarea la viața economică și socială, dreptul la viața familială, dreptul la muncă, dreptul de proprietate (capacitatea de administrare a propriilor bunuri), dreptul de a lua decizii referitoare la propria viață. De asemenea, sunt antrenate o serie de modificări ale modului de viață al persoanei private de libertate prin conjugarea unor factori precum:

restrângerea libertății personale în contextul unui spațiu de mișcare limitat, a împărțirii mediului de viață cu ceilalți și al renunțării la o parte din obiectele personale;

reducerea numărului relațiilor interpersonale și precarizarea acestora;

absența relațiilor familiale și diminuarea suportului acesteia;

obligația de a se încadra într-un program zilnic prestabilit și monotonia vieții cotidiene;

pierderea statutului avut înainte de trimiterea în penitenciar;

reducerea semnificativă a posibilității de a îndeplini diverse roluri sociale.

Fiecare persoană care vine în penitenciar are un anumit tip de comportament, obiceiuri, moduri de relaționare, un mod de a trăi (derivat din istoria sa de viață, educația de care a beneficiat, trăsăturile de personalitate), considerate firești până în acel moment și pe care trebuie să și le reevalueze din perspective regulilor impuse de administrația penitenciarului. Toate aceste privări dau naștere unui conflict între ceea ce era obișnuit individul să facă și normativitatea instituției penitenciare ducând la apariția unui sentiment de ineficiență personală (Goffman, 2004, pag 51).

Problema timpului devine esențială în penitenciar. În închisoare pot să treacă multe ore în care să nu se întâmple nimic. Devine posibil, să te uiți la un ceas, fără să primești vreo informație de la el. Timpul devine important pentru că, în cele din urmă, acesta este singurul care contează. Dirijarea timpului este o problemă de care se lovesc toți deținuții și unii nu găsesc niciodată o cale satisfăcătoare de a aborda această problemă (Williams, 1993, pag.88).

Izolarea și ruptura socială indusă de pedeapsa cu inchisoarea, fac să se realizeze o ruptura destructivă din ce în ce mai accentuată de trecerea timpului între persoană și actele sale. Pierzând controlul asupra actelor sale, persoana asistă neputincioasă la distrugerea autonomiei sale. (Hannecart Pierre & Jean Blairon, 2000, pag. 93). Acest proces de pierdere a autonomiei personale este aspectul cel mai distructiv al izolării prin intermediul pedepselor pentru minori și tineri delincvenți pentru că ei sunt în plin proces de dezvoltare piho-comportamentală și după cum menționează Pierre Karli “un aspect important al dezvoltării ființei umane constă în eliberarea progresivă de anumite constrângeri care îi permit obținerea unei autonomii din ce în ce mai mari în relația pe care el o întreține cu mediul înconjurător”. (Pierre Karli 2011, pag.174), astfel încât, nu oferă nici o garanție, faptul că, izolarea și pierderea autonomie, vor fi dătătoare de sens pentru obținerea unei libertăți responsabile.

Mai mult, JC Deschamps și P. Moliner (2008) menționează faptul că atunci când individul este confruntat cu o situație pe care nu o controlează – sau pe care consideră că nu o controlează- asistăm la la un fenomen care se numește resemnare învățată. (Learned Helpnessness, după Seligman,1975), ce constă într-o serie de consecințe negative cu repercusiuni la 3 nivele – la nivel motivațional – individul își pierde motivația de a mai controla situația, la nivel cognitiv – individul este incapabil să stabilească corelații logice între ceea ce el face și ceea ce i se întâmplă și la nivel emoțional – individul este într-o stare de depresie și de disperare. (J.C. Deschamps și P. Moliner 2008, pag. 46)

Aceste aspecte particulare ale mediului carceral determină raportarea diferită la valori, principii, aspecte importante ale existenței, schimbarea ierarhiei acestora în funcție de trebuințele nesatisfăcute, dar și transformări la nivelul unor componente ale personalității și în conduitele persoanei. În intensitatea acestor transformări un rol deosebit îl joacă modul în care deținutul se raportează la pedeapsă, gradul de vinovăție resimțit, rezistența la frustrare, echilibrul său personal. Toate acestea explică o serie de comportamente patologice precum agresivitatea față de ceilalți, automutilările, suicidul, greva foamei etc.

În contextul celor prezentate, sănătatea fizică și psihică a deținuților reprezintă o problemă acută pentru administrația penitenciarelor. În 1998, a fost adoptată la Haga Declarația de Consens, referitoare la promovare a sănătății mentale în închisori Haga, 1998, în care se precizează că bunăstarea psihică, atât a deținuților, cat și a celor care lucrează cu ei este vitală pentru închisori.

.În România, instituțiile custodiale se află în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor care are în componență 44 unități, după cum urmează: 14 penitenciare profilate pe deținerea persoanelor aflate în regim deschis și semideschis (în 3 dintre acestea funcționează secții de arestare preventivă), 16 penitenciare profilate pe deținerea condamnaților din regim închis și maximă siguranță, în care funcționează și secții arestare preventivă, 1 penitenciar pentru femei; 4 penitenciare pentru minorii și tinerii arestați preventiv și condamnați la pedepse privative de libertate; 6 penitenciare spital; 2 centre de reeducare minori. Din motive care țin de supraaglomerarea locurilor de detenție, Centrul de Reeducare de la Găești (în care s-a desfășurat și o parte a cercetării noastre) a fost desființat în anul 2013 și transformat în penitenciar pentru deținuți în regimul deschis.

La data de 15 august 2013, în sistemul penitenciar românesc se găseau, conform datelor statistice ale Administrației Naționale a Penitenciarelor 33.302 persoane private de libertate. Dintre acestea, 1.482 erau femei, 1.651 tineri între 18-21 ani și 500 de minori.

Situația juridică generală arată că din numărul total 29.918 sunt condamnați definitiv, 1.629 în primă instanță și 1.755 arestați preventiv. Remarcăm numărul mare de recidiviști-15.348 și al celor cu antecedente penale (6.969), ceea ce înseamnă că doar 10.985 sunt la prima condamnare. Dintre acestia 500 sunt minori – Distribuția minorilor pe tipuri de instituții este următoarea: 176 în centrele de reeducare de la Buziaș și Târgu Ocna, 245 în penitenciarele pentru minori și tineri (Bacău -54, Craiova -75, Târgu Mureș – 63 și Tichilești – 53) iar restul în tranzit, în penitenciarele pentru adulți.

3. Specificul relațiilor interumane în mediul privativ de libertate

Viața din instituțiile de detenție, este riguros reglementată, spațiile sunt închise și supravegheate, programul cotidian respectă zilnic aceleași ore de masă, de somn, de plimbare, de activități. Alături de această organizare, există și anumite dimensiuni psihosociale: norme și valori neoficiale, care funcționează simultan cu cele formale, al căror scop este avantajarea deținuților recidiviști, a celor cu pedepse mari și mai în vârstă, a celor mai puternici, crearea și menținerea unor rețele de privilegii, relații de putere, statute, roluri și dependențe care generează o lume aparte ce scapă unor priviri mai puțin avizate.

Persoana nou internată/încarcerată va intra, odată cu depunerea, într-un univers în care coexistă două lumi: cea formală, guvernată de legi, reguli, dispoziții și impusă de angajați și cea informală, cu norme impuse de deținuții cu vechime sau cu un statut privilegiat în cadrul grupului, cu un limbaj și tradiții specifice. Minorul sau tânărul se va conforma acestora, fie din nevoia de securitate, de a fi ascultat, de a primi țigări sau obiecte care nu se regăsesc în pachetul adus de familie, dar și pentru că a găsit aici un grup gata constituit cu o funcționalitate asupra căreia nu poate interveni.

Experiența lucrului cu persoanele private de libertate arată că executarea pedepsei nu este un proces liniar, că parcurge mai mult faze, începând cu cea de observare și ajustare la condițiile noului mediu de viață, caracterizată prin frica de o lume necunoscută și de încercările de a o cunoaște și înțelege, de sentimentul de abandon, de părăsire de către cunoscuți, dar și de lipsa de mijloace prin care să intervină în vreun fel în funcționarea ei.

Odată depășită această perioadă persoana va fi interesată să aibă relații pozitive cu angajații, să nu creeze probleme pentru a fi scos la activități, la muncă și, pe această bază, recompensat. În perioada următoare, cel nou venit își va diminua sentimentul de străin, se va implica în rețeaua de relații sociale, va participa activ la programe și activități.

În ultima perioadă, cea a integrării penitenciare, deținutul are relații bune cu colegii, și-a însușit normele informale, este solidar cu tovarășii săi. Firește, această ultimă perioadă poate cunoaște mai multe grade de implicare, în funcție de nivelul de instrucție, de inteligența și statutul persoanei, de mediul de proveniență etc.; uneori, persoana poate să adere la normele grupului într-un mod superficial, care să-i asigure relații destinse cu ceilalți sau poate chiar să devină un purtător activ al subculturii de penitenciar.

Adaptarea persoanelor private de libertate la ambianța penitenciară parcurge cateva etape (F. Gheorghe, 2006, pag. 95-96):

selectarea din relațiile și întâmplarile cotidiene a acelor elemente care îl avantajează – atașarea de un lider local, păstrarea tăcerii în legătură cu lucrurile neconvenabile, detașarea de unele figure din trecut;

conferirea de semnificații subiective unor persoane, instituții, evenimente;

desfășurarea unor activități compensatorii – solidarizarea cu anumiți deținuți, dialogul cu camarazii, utilizarea argoului.

Un rol important în cadrul spațiului carceral îl ocupă adaptările secundare – acele conduite în care deținutul folosește metode și mijloace neautorizate de reglementările administrației, obține rezultate neautorizate, încălcand astfel așteptările instituției cu privire la ceea ce ar trebui să facă și, în consecință, cu privire la ceea ce ar trebui să fie individul (Goffman, 2004, p.57).

Adaptările secundare reprezintă modalități prin care individul se distanțează de rolul prescris și promovat de instituție și constă în comentarii ironice, tachinări, refuzul mâncării, înscenări, provocarea unor necazuri, scăparea de sub supraveghere, tentative de evadare. Aceste adaptări nu reprezintă provocări directe ale personalului, ci modalități de a obține satisfacții prin metode prohibite, numai de ei cunoscute. Aceste conduite dau impresia individului că este încă stăpanul propriei vieți, că în ciuda normelor și a restricțiilor, controlează ceea ce se intamplă în mediul apropiat, că nimeni nu îl poate sili să facă și să fie decât ceea ce dorește el.

În cadrul grupurilor de condamnați există un anumit cod și anumite mijloace de control social neoficial, pentru a împiedica eventualele tentative de informare a personalului cu privire la adaptările secundare practicate. Există astfel o împărțire a deținuților în turnători, sifoane, ciripitori pe de o parte și a celor de treabă, pe care te poți baza, pe de altă parte. Mai ales la minori și tineri, în momentul comiterii unei abateri de la prevederile regulamentului, personalul însărcinat cu cercetarea evenimentului se lovește de solidarizarea grupului în ascunderea sau minimalizarea circumstanțelor și a efectelor; este un proces de fraternizare a deținuților și de răspuns la acțiunile personalului.

O altă caracteristică a vieții din penitenciar o reprezintă existența argoului pe care persoanele private de libertate îl folosesc pentru a comunica întâmplări, atenționări, care să scape înțelegerii angajaților. Cu timpul, personalul învăță acest limbaj și chiar îl folosește în comunicarea cu deținuții.

Pentru a face față regulilor impuse de viața din penitenciar, indivizii recurg la anumite modalități adaptative cu scopul de a administra mai bine tensiunea dintre lumea din afară și cea dinăuntru. E. Goffman (2004, pag. 62-65) descrie strategiile utilizate de persoanele instituționalizate: retragerea situațională, refuzul de a coopera cu personalul, colonizarea,

convertirea, minimalizarea riscurilor.

Experiențele de viață negative ale persoanelor private de libertate, gradul de cultură redus, dizarmoniile interioare, structura deficitară a imaginii de sine, nevoia exagerată de a fi recunoscut drept “cineva”, semnificația negativă a pedepsei cu închisoarea sunt tot atâtea elemente care îngreunează interacțiunile dintre deținuți și personal.

În penitenciarele unde deținuții se simt în siguranță din punct de vedere fizic și psihic, având relații pozitive cu personalul, s-a constatat existența unui număr mic de incidente, o ambianță destinsă, de toleranță și sprijin, propice desfășurării de activități educative, culturale, artistice ce contribuie la dezvoltarea indivizilor.

Este important ca personalul care desfășoară activități directe cu minorii și tinerii să posede cunoștințe și deprinderi care să le permită înțelegerea lumii interioare a acestora, sensibilitatea lor la complexitatea factorilor ce au generat devenirea acestora ca infractori, ușurința de a stabili relații interumane bazate pe respect și dialog, disponibilitatea de a asculta și de a nu privi deținutul exlusiv prin prisma infracțiunii comise, sprijinirea celor care doresc să ducă o existență onestă, abținerea de la agresivități inutile pentru că în final, cei care și-au ispășit pedeapsa, se reîntorc în societate.

Principalele aspecte disfuncționale ale vieții carcerale, comune atât deținuților adulți cât și minorilor și tinerilor sunt violența, autoagresiunile, greva foamei, tentativele suicidare, evadările, revoltele. Cercetările consacrate fenomenologiei carcerale indică o incidență ridicată a problemelor psihice ale celor custodiați, probleme cu care aceștia vin din comunitate și care, într-o măsură mai mică sau mai mare, au contribuit la apariția comportamentului delincvent; date fiind caracteristicile mediului privativ de libertate, aceste probleme se pot agrava pe parcursul executării pedepsei. Monotonia vieții de fiecare zi, relațiile interumane de joasă calitate, activități insuficiente în care sunt cuprinși deținuții, lipsa intimității, gestionarea inadecvată a persoanelor private de libertate, sunt tot atâția factori care pot determina apariția unor incidente negative.

Violența și agresiunile, se referă în general la utilizarea superiorității fizice împotriva unei alte persoane. Atunci când discuții cu oricare dintre supraveghetorii de pe secție, aceștia îți vor spune că cele mai multe probleme le ridică minorii și tinerii. La un moment dat, unul dintre directorii unui penitenciar cu care discutam, spunea că ar prefera să mai primească încă 500 de adulți în penitenciar, dar să-i fie luați cei douăzeci și ceva de minori pe care îi avea unitate pentru că erau implicați în majoritatea incidentelor zilnice petrecute

Autoagresiunile sau autovătămarea reprezintă unul dintre fenomenele specifice mediului carceral, care fără a se manifesta pe scară largă, poate avea urmări deosebite pentru autori. Ele cunosc o mare incidență la minori și tineri. Auto-agresiunile se manifestă divers: rănile pe corp, cu predilecție pe brațe, introducerea subcutanată a unui corp străin, înghițirea unor obiecte, ingerarea de substanțe toxice sau materiale biologice, cusutul buzelor, lovirea cu capul de perete sau gratie etc. (Pripp, 2004, pag. 327).

Sinuciderea reprezintă încercarea de a scăpa dintr-o situație pe care autorul o percepe fără ieșire, căreia nu îi întrezărește soluționarea, o modalitate de a solicita ajutorul, de a atrage atenția asupra sa printr-un gest extrem. Esențială este diferențierea tentativelor de suicid de așa numitele tentative – șantaj în vederea obținerii unei situații mai favorabile pe care nu a obținut-o apelând la mijloacele regulamentare.

Evadarea din detenție reprezintă comportamentul activ de părăsire a locului de detenție de către persoana privată de libertate. Este o expresie a acțiunii deținutului față de situația privării de libertate în general, așa cum este percepută și resimțită de către acesta, sau doar față de anumite componente ale cestei situații. Această modalitate comportamental – atitudinală este rezultatul unui complex motivațional grefat pe o personalitate aflată într un anumit complex spațio-temporal determinat (Laiu, Mirea, Gheorghe, nr. 1./2001).

Un amplu studiu, care a analizat evadările din perioada 1995-2000 a relevant ca motivații ale deținuților evadați, următoarele:

disperarea ca stare limită de tensiune psihică, urmare a unor violențe fizice, amenințări, umilire din partea altor deținuți, teama provocată de primirea unei pedepse mai mari decât cea așteptată, arestarea la scurt timp după liberarea dintr o altă pedeapsă (în 21% din cazuri)

dorința de libertate, mai ales atunci cand condițiile de detenție sunt percepute ca insuportabile (37%)

sentimentul de injustiție apărut din disonanța între așteptările deținutului și pedeapsa primită (28%)

dificultăți apărute în familia de origine sau în cea întemeiată – probleme de sănătate, deces, divorț, abandon, probleme economice, despre care deținutul află din scrisori, telefoane, vizite, de la alți deținuți (28%);

consumul de alcool – factor declanșator al evadării, fie condiție favorizantă (16%)

elemente speculative precum dorința de a fugi în străinătate.

În așezămintele de detenție, există numeroase modalități de a influența noii veniți astfel încât ei să devină distructivi, să se înrăiască și să dezvolte în viitor o adevărată carieră infracțională: a interioriza identitatea de deținut, a savura plăcerea de a fi temut de ceilalți, a jubila când un coleg și-a epuizat resursele de a rezista la condițiile de detenție, a internaliza valori distructive care-i îndepărtează de cele umanitare, a vorbi doar despre infracțiuni și despre închisoare etc. (Zimbardo, 2008, p.230-263). Toate aceste lucruri nu trebuie să se întâmple niciodată cu delincvenții minori !

4. Cadrul general de desfășurare a activităților de reintegrare socială în unitățile de detenție

Persoanele care ajung în penitenciar sunt în majoritate indivizi defavorizați, care au suferit eșecuri multiple, au un nivel de instrucție și educație redus, nu au nici o calificare, ceea ce le-a îngreunat accesul la un loc de muncă aducător de venituri, provin din medii sociale în care școala nu era valorizată.

Participarea deținuților la cât mai multe activități care să le ofere oportunități de dezvoltare este unul dintre obiectivele majore ale administrației penitenciarelor deoarece creează avantaje din punct de vedere instituțional, contribuind la menținerea unui nivel satisfăcător de disciplină și siguranță în așezământ. Din punctul de vedere al specialiștilor, activitățile educative, terapeutice și de consiliere îi ajută pe cei custodiați să-și descopere și, uneori, să-și dezvolte potențialul, să gestioneze conflictele, să se exprime și să-și dezvolte aptitudinile mentale și fizice, îi conectează cu societatea din afara penitenciarului, le îmbunătățește starea de sănătate.

Recomandarea nr. R(89)12 a Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, adoptată la data de 13 octombrie 1989 trasează liniile directoare ale activităților educative (denumire generică care include toate demersurile îndreptate către dezvoltarea personală a celor custodiați), in special se pune un accent special pe educație.

În România, cadrul de organizare și desfășurare a eforturilor educative, de asistență psihologică și socială desfășurate cu persoanele private de libertate este stabilit de ordinul ministrului justiției nr. 2199/2011. Acesta precizează că activitățile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială se desfășoară ținând cont de următoarele coordonate: standardele naționale în domeniul programelor educative și terapeutice destinate persoanelor private de libertate; caracteristicile și nevoile educative, psihologice și sociale ale acestor persoane; momentul traseului execuțional; tipul de regim; specificul fiecărui loc de deținere. În funcție de aceste condiții, persoanele private de libertate participă, în baza recomandărilor stabilite de specialiști în planul individualizat, la demersuri de reintegrare socială pe trei domenii de intervenție: educație, asistență psihologică, asistență socială.

Potrivit art. 35 din Ordinul M.J. nr. 2199/C din 28 octombrie 2011 pentru aprobarea Regulamentului privind condițiile de organizare și desfășurare a activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială din penitenciare, domeniul educație cuprinde totalitatea programelor și activităților de învățare, instruire, stimulare aptitudinală, vocațională, petrecere a timpului liber sau de creație, care urmăresc dezvoltarea unor comportamente prosociale, autonome și responsabile în cadrul comunității.

Decizia participării la un program de educație, asistență psihologică sau socială aparține specialiștilor care, în urma unei evaluări, pe parcursul căreia sunt identificate nevoile persoanei, recomandă participarea și o consemnează în planul individualizat; participarea devine obligatorie după luarea la cunoștință și semnarea angajamentului de participare de către persoana condamnată.

Evaluarea nevoilor persoanelor private de libertate este un proces continuu și cuprinde două etape distincte:

evaluarea inițială

evaluarea periodică, pe parcursul executării pedepsei.

În perioada de carantină și observare, persoanele private de libertate sunt incluse obligatoriu într-un program multidisciplinar

Programele și activitățile educative au drept scop evaluarea și compensarea nevoilor educative ale persoanelor private de libertate, facilitând reintegrarea socială a acestora prin:

convorbiri individuale de informare destinate aducerii la cunoștința persoanelor private de libertate a anumitor aspecte pentru care acestea solicită sprijin sau îndrumare.

consilierea educațională vizează formarea unor atitudini corecte față de semeni, muncă, lege etc.; în cadrul acesteia deținuții sunt sprijiniți să-și cunoască resursele personale și să înțeleagă oportunitățile educaționale – școlare, profesionale și vocaționale, pe care le au la dispoziție.

programele educative reprezintă ansamblul demersurilor structurate care utilizează metode și tehnici psihopedagogice și au drept scop compensarea nevoilor educative ale persoanelor private de libertate identificate în procesul de evaluare, facilitând astfel reintegrarea socială a acestora. Conținuturile acestora provin din domenii diverse: alfabetizare, comportament civic, viață de familie, sănătate, cultură generală, educație fizică și sport.

instruirea școlară se organizează pentru persoanele condamnate și este parte componentă a sistemului de învățământ special

formarea profesională cuprinde atât cursuri de calificare și de recalificare în diverse meserii cât și activități de inițiere, perfecționare, specializare în diverse meserii în cadrul cărora persoanele private de libertate pot dobândi competențe și deprinderi absolute necesare ocupării unui loc de muncă.

activități educative și culturale urmăresc să stimuleze dorința de cunoaștere, creativitatea, dezvoltarea și exersarea deprinderilor practice, artistice, literare, muzicale, plastice, tehnice, menținerea unui tonus fizic și psihic adecvat. În această sferă intră activități artistice, activități religioase, activități sportive, concursuri, activități desfășurate cu colaboratori externi, activități inter-penitenciare, activități desfășurate în comunitate.

Domeniul asistenței psihologice și sociale cuprinde demersurile specifice care au ca scop oferirea de sprijin calificat pentru soluționarea problemelor psihologice și sociale ale persoanelor private de libertate pe timpul executării pedepsei, în vederea pregătirii acestora pentru reintegrarea în comunitate. Acestea vizează identificarea nevoilor, a riscurilor de a dezvolta comportamente dezadaptative, precum și particularizarea intervențiilor în funcție de specificul fiecărei categorii de persoane private de libertate.

În domeniul asistenței psihologice se desfășoară trei tipuri de intervenții specifice:

evaluare,

consiliere,

psihoterapie.

5. Aspecte ale justiției pentru minori în Europa

În contextul diversificării fenomenului infracțional, delincvența juvenilă constituie o problemă de acută actualitate pentru toate statele. Încălcarea legii, conduitele agresive și deviante apar adesea la adolescenți, fiind generate atât de particularitățile specifice vârstei și de carențe educative dar și de caracteristici ale mediului în care aceștia se dezvoltă. De aceea, eforturile care se depun în vederea diminuării delincvenței juvenile sunt orientate nu atât spre sancționarea drastică, ci mai ales spre recuperarea minorilor, care să implice atât persoana adolescentului dar și mediul social în care se dezvoltă și evoluează aceasta.

Justiția pentru minori, așa cum apare fundamentată în numeroase documente precum Convenția O.N.U. pentru Drepturile Copilului, Ansamblul Regulilor Minime ale Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru minori – Regulile de la Beijing (1985), Regulile Națiunilor Unite pentru protecția minorilor privați de libertate, Convenția împotriva torturii, a tratamentelor inumane sau degradante, Regulile Penitenciare Europene (1987), trebuie să urmărească bunăstarea acestora și a familiilor lor, fiind necesară angrenarea tuturor resurselor existente – școli, instituții de stat și autorități locale, voluntari, organizații nonguvernamentale – în vederea reducerii nevoii de intervenție a legii astfel încât adolescentul să fie tratat uman, echitabil, dar mai ales adecvat caracteristicilor sale de vârstă și personalitate în formare.

În aceste documente, cheia de boltă o constituie aplicarea principiului proporționalității ce presupune evitarea penalizării copilului pentru un comportament care nu a generat grave prejudicii și aplicarea unor măsuri ținându-se cont de circumstanțele personale ale fiecăruia (particularități psiho-sociale, situație familială, circumstanțele delictului, daunele cauzate de acesta etc.), fără a pierde din vedere faptul că atitudinea nonconformistă a adolescenților și a tinerilor face parte din procesul de maturizare al acestora și tinde să dispară atunci când persoana ajunge la vârsta adultă. De asemenea, se recomandă evitatarea procesului juridic și catalogarea copiilor ca „delincvenți” sau „predelincvenți” acest lucru putând duce la stigmatizarea acestora, la izolarea și marginalizarea de către comunitate.

În această perspectivă, este imperios necesar ca adolescenții să beneficieze de o justiție echitabilă care să presupună înainte de orice, protejarea acestora, a drepturilor și a intereselor lor, trimiterea în penitenciar fiind o măsură la care să se recurgă numai în cazuri excepționale și pe o perioadă cât mai scurtă de timp și doar în condițiile separării de deținuții adulți și organizării unor programe și activități specifice vârstei.

Sistemele legislative ale țărilor europene fac distincție între vârsta majoratului civil – care în majoritatea cazurilor este de 18 ani și cea a majoratului penal care variază între 16 și 18 ani pentru majoritatea sistemelor penale, existând însă și unele excepții (Țările Scandinave – 15 ani , Germania, Ungaria, Austria – 14 ani, Franța, Polonia – 13 ani). Vârsta minimă a răspunderii penale variază de la o țară la alta: în Cipru de la 7 ani, în Scoția de la 8 ani, în Anglia și Țara Galilor de la 10 ani, în Turcia de la 11 ani, în Portugalia și Țările de Jos de la 12 ani, în Franța și Polonia de la 13 ani, iar în Germania, Austria, Italia și Ungaria de la 14 ani.

În România, limita inferioară a răspunderii penale este de 14 ani, între 14 și 16 ani Codul Penal prevăzând că minorul răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ; între 16 și 18 ani minorul poate răspunde penal de faptele sale.

6. Centrul de reeducare – instituție specializată în custodierea minorilor delincvenți (transformat în Centrul Educativ din anul 2014 conform noilor modificări legislative)

Centrul de reeducare (Centrul educațional) și Penitenciarul pentru minori și tineri – (actual Centrul de detenție), sunt instituții aflate în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor, care au drept scop custodierea adolescenților și a tinerilor delincvenți aflați în executarea unei măsuri privative de libertate.

De-a lungul timpului, au fost desființate unele școli de corecție, astfel încât în 1960 mai erau 5, iar în 1973 mai rămăseseră doar 6. În 1977, centrele de reeducare au fost desființate integral, faptele comise de minori fiind amnistiate.

Un moment important în ceea ce privește justiția pentru minori în țara noastră îl reprezintă apariția Decretului 545/1972 privind executarea măsurii educative, a internării minorilor infractori într-un centru de reeducare, aflat în vigoare în timpul efectuării cercetării dar abrogat prin legea nr. 234/2013 care înființează Centrele educative.

Începând cu anul 1978 au fost reînființate centrele de la Tg. Ocna și Găești, apoi în 1982 cel de la Tichilești; în 1992, Școala Specială de la Craiova trece de la Secretariatul de stat pentru handicapați la Ministerul Justiției. Numărul mare de minori condamnați la pedeapsa închisorii a impus transformarea în anul 1997, a Centrului de reeducare Craiova în Penitenciar pentru minori și tineri.

Din 2000, centrele de reeducare au intrat într-un amplu proces de transformare atât în ceea ce privește calitatea condițiilor de cazare, școlarizare și profesionalizare, cât și conținuturile programelor educative și terapeutice. Astfel, a fost modernizat Centrul de Reeducare Găești, a fost reînființat Centrul de reeducare Tg. Ocna în același spațiu cu Școala Militară de Administrație Penitenciară și a fost construit un nou centru în zona de vest a țării, la Buziaș, la 30 de kilometri de Timișoara. Din păcate, numărul mare de deținuți adulți aflați în penitenciarele din București, raportat la numărul locurilor de cazare, a impus transformarea Centrului de Reeducare Găești în penitenciar profilat pe deținerea adulților, minorii fiind transferați la Buziaș.

Începând cu anul 2000, administrația penitenciară a demarat un amplu proces de racordare a centrelor de reeducare la momentul social pe care îl traversam și care impunea trecerea de la înțelegerea delincvenței-act la delincvența-personalitate: pentru specialist, fapta reprezintă manifestarea trăsăturilor unei personalități structurate inadecvat într-un mediu de viață impropriu. Un alt aspect a fost acela ca centrele de reeducare să depășească modelul instituției izolate, auto-suficiente și să devină un spațiu de întâlnire a intereselor comunitare, o sursă de idei originale și adecvate pentru intervenții sociale eficiente.

În această optică a devenit clar că nu mai este suficientă respectarea drepturilor minorilor privați de libertate sau crearea unor condiții de cazare la standarde europene: a devenit imperios necesară centrarea actului de resocializare pe subiect, în funcție de nevoile și caracteristicile lui individuale, ceea ce presupune deschiderea reală spre comunitate, studii calitative ale problematicii umane, “experimentarea” de activități noi, care să dovedească primatul omului în orice situație. Specialiștii care lucrează cu minorii și tinerii în instituțiile privative de libertate au conștientizat faptul că nu trebuie să se limiteze doar la administrarea sancțiunilor pronunțate de instanță; prin toate acțiunile pe care le desfășoară, trebuie să îi ajute pe minori să-și modifice comportamentul astfel încât, atunci când părăsesc aceste instituții, să fie cetățeni responsabili, capabili să respecte valorile și normele social acceptate.

În centrul de reeducare pot fi internați minori cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani ce au săvârșit fapte penale și cărora li s-a aplicat măsura internării într-un centru de reeducare, de către o instanță de judecată. Organizarea și funcționarea centrului de reeducare are în vedere realizarea a două obiective: pe de o parte apărarea comunității față de pericolul proliferării unor fapte antisociale și, pe de altă parte, protecția minorilor internați față de factorii care ar periclita evoluția adecvată a personalității lor (apud S. Cerbu, AN.P., 2007).

Minorii care vin în centrele de reeducare, dar și în penitenciarele pentru minori și tineri provin în mare măsură din familii defavorizate aflate în situații de risc, situații care pot influența dezvoltarea copilului, accentuând posibilitatea ca el să devină o victimă (Banciu, Pușcaș, nr. 4/2006).

Etapele executării măsurii internării într-un centru de reeducare:

Etapa de adaptare cu o durată de 21 de zile,

observarea – culegerea de informații semnificative din istoricul minorului, identificarea profilului psihocomportamental, a intereselor și aptitudinilor acestuia;

evaluarea personalității și completarea Dosarului de dezvoltare a minorului care va cuprinde planul de intervenție personalizată.

Etapa intervenției propriu-zise pe parcursul căreia minorul este inclus în programele și activitățile planificate, iar echipa pluridisciplinară îi monitorizează evoluția prin evaluări periodice ale calității acumulărilor și ale progresului înregistrat.

Etapa premergătoare reîntoarcerii în comunitate începe cu două luni înainte de punerea în libertate, timp în care minorul participă la programe specifice pentru pregătirea în vederea reintegrării familiale, profesionale, școlare și comunitare, i se facilitează contactul cu serviciile de probațiune, cu agențiile de ocupare a forței de muncă și cu alți reprezentanți ai comunității. În vederea menținerii unui contact permanent cu societatea civilă, minorii din centrele de reeducare participă săptămânal la activități desfășurate în cadrul cercurilor existente la palatul Copiilor, cluburi sau licee din localitate. Pe de o parte, acestea vin în completarea ofertei educaționale a centrului, iar pe de altă parte, creează posibilități de exersare, de către minori, a comportamentelor învățate, de menținere permanentă a contactului cu comunitatea și exigențele ei, astfel încât, în momentul întoarcerii în societate, să fie evitat șocul determinat de contactul cu lumea înconjurătoare.

Înainte de punerea minorului în libertate, specialiștii din centrul de reeducare contactează în scris o serie de instituții, cu atribuții în zona în care se află domiciliul minorului.

Cu toate acestea, după părăsirea centrului, minorii se găsesc adeseori singuri în fața unei lumi despre care știu mai multe, dar în care își vor găsi cu greu un loc de muncă (lucru dificil și pentru adulți), o locuință, o familie și, în final, un sens de viață.

Ariile de intervenție sunt echilibrarea și optimizarea psihocomportamentală, aria instructiv-formativă (școlarizare și calificare profesională), aria educativă, aria sportiv-recreativă și artistică.

Activitățile desfășurate cu minorii au ca obiectiv general asigurarea protecției și asistenței în plan social, educativ, profesional, psihologic, medical și fizic în scopul adoptării unor conduite cât mai apropiate de exigențele sociale. Acest obiectiv se realizează prin implicarea întregului personal, de la agenții supraveghetori până la personalul cu sarcini de coordonare a activității de reintegrare. Prin tot ceea ce întreprinde fiecare angajat, indiferent de sectorul în care lucrează, poate constitui un exemplu pozitiv pentru minor, un model de urmat în viață.

Respectarea și protejarea libertății, demnității și a drepturilor tuturor minorilor sunt fundamentale în munca de reintegrare socială. Personalul, sub nici un motiv, nu poate aplica, instiga sau tolera vreun act de tortură, pedeapsă, măsură disciplinară crudă, inumană sau degradantă. Totodată, veghează la protecția sănătății fizice și morale a minorilor. Ținând cont de carențele educative ale minorilor și de dificultățle școlare sau profesionale trăite de aceștia anterior internării în centru, sarcinile personalului didactic (învățători, profesori, maiștri) cuprind atât activitatea de școlarizare cât și programele și activitățile educative și recreative organizate la sfârșit de săptămână și în perioadele vacanțelor școlare.

În cadrul activităților descrise, un rol deosebit revine psihologului ale cărui atribuții vizează cunoașterea și observarea longitudinală a tuturor minorilor și în special a celor vulnerabili (abuzați, cu risc suicidar crescut etc.); convorbiri individuale și de grup, desfășurarea unor programe specifice în vederea descoperirii resurselor fiecărui minor, conturarea unei imagini de sine adecvate; asistarea permanentă în vederea optimizării personalității minorului prin intermediul programelor terapeutice individuale sau de grup; monitorizarea evoluției minorului prin raportare la obiectivele propuse în cadrul planului de intervenție individualizat și ajustarea acestuia în funcție de constatări.

Un alt funcționar important este asistentul social care monitorizează minorul pe întreaga perioadă în care se află în centru. Atribuțiile acestuia se referă la cunoașterea caracteristicilor mediului de proveniență al fiecărui minor; menținerea legăturilor cu familia; organizarea activităților specifice în vederea liberării; participarea la elaborarea planului de intervenție individualizată; asigurarea colaborării cu partenerii din comunitate.

Intervenția recuperativă desfășurată în centrul de reeducare se referă la ansamblul structurat de programe și activități ce oferă minorilor diferite ocazii de învățare, prin intermediul cărora aceștia să dobândească acele competențe de viață care să le determine un comportament constructiv, autonom și responsabil în cadrul comunității. Toate informațiile relevante despre minori, precum și planul de intervenție conceput în manieră individualizată, sunt consemnate în Dosarul de dezvoltare personală.

Oferta educațională a centrului este completată de activitățile desfășurate în mediu deschis. Acestea se înscriu într-un spectru amplu, incluzând vizionarea unor spectacole la teatrele și cinematografele din localitate, vizitarea unor obiective cu semnificație culturală sau istorică, competiții sportive împreună cu adolescenții de la liceele din comunitate, activități nestructurate, recreative, dar și vizitarea unor instituții cu rol în asistarea socială a persoanelor aflate în dificultate și participarea la slujbe religioase în comunitate.

CAPITOLUL AL III-LEA

Locul și rolul probațiunii în cadrul sancțiunilor alternative la pedeapsa închisorii

De-a lungul timpului, au existat numeroase voci care au pus sub semnul întrebării capacitatea închisorilor de a genera răspunsuri sociale eficiente la problema infracționalității; ba mai mult, s-a afirmat că încarcerarea unui delincvent nu face decât să crească șansele de recidivă ale acestuia. Aceste voci au invocat ample studii criminologice precum cea realizată de Shadd Maruna (op.cit, 2000), care, parcurgând rezultatele cercetărilor în domeniul infracționalității ale lui Graham și Bowling, 1995; Robins și Rutter, 1990; Rutherford, 1992, concluzionează că, deși mulți infractori adulți au manifestat conduite delincvente în copilărie și adolescență, majoritatea delincvenților juvenili nu devin infractori adulți. Citând statisticile realizate de Blumstein și Cohen, 1987 el atrage atenția faptului că până la vârsta de 28 ani, aproape 85% din foștii delincvenți încetează să mai comită infracțiuni și doar o mică parte din delincvenți ajung la o „carieră criminală” de o viață.

Relația dintre vârstă și delincvență este subliniată de același autor, arătând că delincvența adolescenților este un fenomen larg răspândit care se diminuează odată cu înaintarea acestora în vârstă, prin asumarea unor noi obiective și strategii de viață; apogeul acestui tip de delincvență este, potrivit lui Maruna între 18-23/24 de ani după care, la vârsta adultă, scade abrupt printr-un proces de reformare asupra descrierii căruia există încă opinii contradictorii (sunt citați Cline, 1980, Gartner și Piliavin, 1988, Hindelang, 1981; Irwin, 1970; Rowe și Tittle, 1977; Sullivan, 1989).

Începând cu anii 80 a fost pornită o mișcare anticustodială grevată de opinii ce au marcat disponibilitatea judecătorilor de a pronunța sentința menținerii lor în libertate în detrimentul privării de libertate (Haynes). Cele mai reprezentative argumente împotriva pedepselor cu închisoarea se refereau la:

realitatea trivială – cele mai multe dintre infracțiunile comise de minori nu sunt grave;

infracționalitatea juvenilă nu e rezultatul unei patologii sociale, cei mai mulți dintre copii comit infracțiuni în perioada adolescenței și majoritatea lor vor înceta activitatea infracțională prin procesul de maturizare;

teoria etichetării – implicarea formală în cadrul sistemului de justiție penală poate avea consecințe negative asupra adolescenților deoarece aceștia fiind etichetați drept delincvenți, cresc șansele ca, pe viitor, să se comporte conform cu eticheta aplicată;

efectul creșterii costurilor – dacă un minor intră în sistemul de justiție penală la o vârstă timpurie și pentru infracțiuni minore, este probabil ca pentru comiterea altor infracțiuni să fie condamnat la pedepse privative de libertate;

privarea de libertate este o experiență dăunătoare deoarec pune tinerii în contact cu infractorii mai în vârstă și mai specializați, care le oferă modele negative de rol;

principiul lărgirii rețelei – abordările bazate pe principiile bunăstării copilului tind să aducă un număr prea mare de copii și tineri în interiorul sistemului de justiție penală;

teza nonintervenției radicale – cel mai bun lucru pe care îl pot face profesioniștii din domeniu este să evite producerea unor posibile prejudicii care pot fi aduse minorilor de către sistemul de justiție penală afirmă că a nu întreprinde nimic este mai bine pentru copii decât a-i introduce pe aceștia în sistemul de justiție penală.

Astfel, în anul 1976, Rezoluția Consiliului Europei (76)10 stabilește care sunt măsurile penale alternative la închisoare:

probațiunea, pentru a cărei funcționare adecvată se recomandă statelor membre înființarea de centre rezidențiale în care să fie cazate, pe o perioadă determinată de timp, persoanele aflate în supraveghere și în care să se deruleze programele de intervenție specifice;

amenda, pentru aplicarea eficientă a căreia, se recomandă statelor membre să ia în considerare resursele materiale de care dispune delincventul, pentru a se evita situațiile în care acesta să ajungă în imposibilitatea de plată și la recursul inevitabil la detenție;

măsurile de siguranță, sub forma restricțiilor sau a confiscărilor, privite ca independente de pedeapsa închisorii.

Anul 1992 este un an important pentru istoria europeană a probațiunii (Groza, Tălpănescu, Pană, 2012), întrucât furnizează, în premieră, o definiție a sancțiunilor și a măsurilor comunitare.

Astfel, sintagma „sancțiuni și măsuri comunitare” desemnează acele sancțiuni și măsuri care satisfac cumulativ trei cerințe, și anume: (1) mențin infractorul în comunitate; (2) implică anumite restricții de libertate, prin impunerea unor condiții sau obligații; (3) sunt implementate de o autoritate desemnată de lege în acest sens. Această autoritate de implementare este considerată a fi, în majoritatea statelor, serviciul de probațiune. Tot acum se specifică faptul că sancțiunile financiare (de exemplu, amenda) nu cad sub incidența acestei definiții, deși, anterior anului 1992, fuseseră considerate ca făcând parte din ansamblul sancțiunilor și măsurilor comunitare iar implementarea lor urmează aceleași reguli. În schimb, suspendarea executării pedepsei închisorii ori liberarea condiționată apar recunoscute ca făcând parte din ansamblul sancțiunilor și măsurilor comunitare.

În această perioadă sunt definite principiile supravegherii eficace, cunoscute în literatura de specialitate sub numele de what works pentru a preciza și mai clar filozofia care stă la baza acestui tip de sancțiune.

principiul riscului – adaptarea instensității intervenției cu nivelul riscului de recidivă;

principiul nevoii – programul de intervenție trebuie să acționeze asupra factorilor favorizanți care conduc la reiterarea comportamentului infracțional;

principiul implicării- rolul activ al persoanei condamnate în programul de intervenție, colaborarea acesteiai la propria schimbare;

principiul integrității programului – aderarea completă a consilierului de probațiune la programul planificat, derulat și evaluat (Costandache C, Florea N, 2002, pag.17-18)

Conceptul de probațiune este relativ dificil de definit, fiind, pe de o parte, strâns legat de principiile care stau la baza dreptului penal al fiecărei țări, de semnificația pedepsei, de felul în care sunt gândite mijloacele de recuperare a celor care au comis infracțiuni. Pe de altă parte, el armonizează două dimensiuni ce, la prima vedere, par ireconciliabile: pedeapsa – ca reacție a societății la încălcarea unor norme sociale, bine precizată în codul penal și asistarea și consilierea infractorului; probațiunea este totodată o sancțiune și un ajutor. Concepută astfel, probațiunea face parte din ceea ce în mod curent numim alternative necustodiale.

Existența alternativelor necustodiale la pedeapsa închisorii își are rădăcina într-o realitate ușor observabilă: cei care comit infracțiuni s-au născut în mijlocul comunității, aparțin acesteia, din mijlocul căreia pleacă pentru o perioadă de timp, pentru a-și ispăși pedeapsa, după care se reîntorc în mijlocul comunității. De aceea, dacă comunitatea este cea lezată prin intermediul infracțiunilor celor care încalcă normativitatea socială și juridică, tot ea trebuie să fie și cea care poate furniza mijloace și resurse de îndreptare și reintegrare socială a lor.

Termenul de probațiune se originează în latinescul probation care însemna o perioadă de demonstrație, de încercare și iertare. M. Tomic și D. Kalageroupoulos definesc probațiunea ca fiind „o modalitate de sancționare cu fundament socio-pedagogic, caracterizată printr-o combinație între supraveghere și asistență. Ea este aplicată, în comunitate, delincvenților selecționați în funcție de personalitatea lor criminologică, scopul principal fiind acela de a oferi subiecților posibilitatea de a-și modifica atitudinea față de viața în societate și de a se reintegra în mediul social, la libera lor dorință și fără riscul de a încălca din nou norma penală” (Groza, Tălpănescu, Pană, op. cit.).

Probațiunea este strâns legată de măsurile comunitare și, în mod tradițional, activitățile probațiunii se referă la (Abraham, Nicolăescu, Iașnic, 2001, pag 91):

supravegherea respectării de către infractor a măsurilor și obligațiilor stabilite de către instanță;

asistența și consilierea acestuia în vederea reabilitării;

întocmirea referatelor de evaluare pentru instanțele de judecată..

În preocuparea de a reduce pe cât posibil încarcerarea, Ansamblul Regulilor minime privind administrarea justiției juvenile (Rezoluția O.N.U. 40/33 din 29 noiembrie 1985-„Regulile de la Beijing”) arată că Sistemul de justiției pentru minori caută să asigure bunăstarea minorilor și face în așa fel încât reacția față de delincvenții juvenili să fie întotdeauna corespunzătoare circumstanțelor delincvențelor și delictelor și identifică mai multe alternative la instituționalizare: ordinul de asistență, ghidare și supraveghere; probațiunea; ordinul de muncă în folosul comunității; sancțiuni financiare, compensația și restituția; ordinul de urmare a unui tratament; ordinul de participare la un program de consiliere de grup sau la o activitate similară; ordonarea plasării într-o familie sau într-un centru comunitar sau într-un alt mediu educațional.

Ceea ce ni se pare important, este recomandarea ca, indiferent de măsura dispusă, minorul să nu fie scos de sub supravegherea părinților, decât în circumstanțele care fac această scoatere absolut necesară. Convenția Drepturilor Copilului (Rezoluția O.N.U. 44/25 din 20 noiembrie 1989) ridică problema interesului superior al copilului și a proporționalității sancțiunilor și a măsurilor comunitare atât cu gravitatea infracțiunii, cât și cu circumstanțele personale ale minorului; în cadrul documentului sunt identificate sancțiunile și măsurile comunitare aplicabile în cazul minorilor:

Pentru prima dată, în anul 2010, în cadrul Recomandării Consiliului Europei R(2010) privind regulile probațiunii, este definită probațiunea astfel: ”Probațiunea se referă la implementarea în comunitate a sancțiunilor și măsurilor, definite de lege și impuse unui infractor. Ea include o serie de activități și intervenții, care implică supraveghere, ghidare și asistare, cu scopul de a asigura incluziunea socială a infractorului, precum și de a contribui la siguranța comunității”. Dar indiferent unde vom plasa și cum vom defini probațiunea, există câteva principii esențiale ale acesteia fără de care activitățile și misiunea sa ar fi imposibil de realizat:

principiul minimei intervenții – utilizarea constrângerii doar atât cât este necesar,

principiul normalizării – condițiile asigurate infractorilor ar trebui să corespundă celor asigurate persoanelor aflate în afara sistemului de justiție penală,

principiul intervenției oportune – posibilitatea lucrătorului de probațiune de a avea acces la infractori în toate fazele procesului penal,

principiul continuității intervenției,

principiul cooperării.

Dincolo de aceste principii, realitatea socială face atât de evidentă legătura dintre probațiune și sistemul penal astfel încât ea va trebui dezvoltată continuu, pe măsură ce serviciile de reintegrare socială își vor dovedi utilitatea și eficiența. (P. Abraham, 2000, pag. 425)

1. Aspecte ale funcționării probațiunii din România

Un moment important al funcționării sistemului de probațiune l-a reprezentat inițierea legea nr.140/1996 care a modificat conținutul textului penal referitor la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei în cazul adulților, introducând, în premieră, în Codul penal și reglementări referitoare la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei în cazul minorilor (art.101 C. pen.), precum și reglementări referitoare la obligațiile de supraveghere ce pot fi asociate măsurii educative a libertății supravegheate (alin. 3 al art. 103 C. pen.).

În orașul Arad, a fost semnat primul Protocol de colaborare între penitenciar, tribunal, judecătorie, parchetul de pe lângă tribunal, parchetul de pe lângă judecătorie și consiliul local, în cadrul Proiectului româno-britanic „Parteneriat pentru Justiție” inițiat de organizația nonguvernamentală Europa pentru Europa sub conducerea lui Graham Giles, protocol care a stat ulterior la baza emiterii, în anul 1997, a Ordinului Ministrului Justiției nr.510/C/18.04.1997, prin care s-a înființat, în același oraș, primul centru experimental de probațiune din România, ca un compartiment distinct în cadrul Penitenciarului Arad. Noi am facut parte din echipa care a demarat implementarea și experimentul pilot al primului centru de probațiune din România în cadrul organizației Europa pentru Europa.

În anii următori, până în 2000 au fost înființate alte 10 centre experimentale de probațiune; unele dintre acestea funcționau ca și compartimente distincte în cadrul penitenciarelor sau al centrelor de reeducare (Focșani, Gherla, Dej, Găești), iar altele funcționau în cadrul unor organizații nonguvernamentale (Cluj Napoca, Iași, Pitești, Târgoviște, Timișoara, București).

Între anii 2001-2003 apar, prin Ordine ale Ministrului Justiției, 41 de servicii de probațiune (denumite, în acea perioadă, servicii de reintegrare socială și supraveghere), câte unul pe lângă fiecare tribunal, care, împreună cu Direcția de Probațiune din Ministerul Justiției, formează sistemul național de probațiune.

Toate aceste activități educaționale s-au desfășurat în baza unei strategii de management educațional, care s-a materializat în câteva documente cu rol strategic sau metodologic: „Politica Educațională a consilierilor de reintegrare socială și supraveghere”; „Standardul ocupațional al personalului de reintegrare socială și supraveghere”, elaborat în colaborare cu Consiliul pentru standarde Ocupaționale și Atestare; „Curriculum minim de materii” necesar specializării viitorilor consilieri de probațiune în cadrul secțiilor de asistență socială, elaborat împreună cu Universitățile București, Timișoara, Iași și Cluj-Napoca; „Manualul consilierului probațiune”, însumând cursurile programului de pregătire inițială a consilierilor; „Strategiile anuale de pregătire continuă a consilierilor de probațiune”.

În anul 2003 serviciul de probațiune este nominalizat ca atare în Codul de procedură penală, prin efectul Legii nr. 281/2003. În anul 2006, Codul Penal modificat prin Legea nr. 278/2006 poziționează serviciul de probațiune alături de judecătorul delegat cu executarea, în sensul că instanța poate încredința supravegherea fie judecătorului delegat, fie serviciului de probațiune, aceleași organe fiind cele cărora li se pretinde să sesizeze instanța în caz de nerespectare de către persoană a măsurilor și obligațiilor de supraveghere.

Din punct de vedere instituțional, tot acum, în scopul eficientizării practicii serviciilor de probațiune, are loc elaborarea și implementarea unor programe de lucru cu victimele infracțiunilor și cu persoanele condamnate aflate în supraveghere.

Misiunile serviciilor de probațiune s-au concentrat asupra câtorva mari activități: supravegherea (în cazurile în care instanța pronunță o sentință de suspendare a executării pedepsei, de muncă în folosul comunității, în cadrul căreia, pe lângă condițiile impuse, durata supravegherii presupune realizarea mai multor activități de observare, discuții, control), asistența și consilierea.

Anul 2010 aduce adoptarea noului Cod de procedură penală, prin Legea nr.135/2010, a cărei intrare în vigoare a fost realizată în anul 2014. Atât noul Cod penal, cât și cel de procedură penală sunt rezultatul valorificării principiilor europene referitoare la administrarea sancțiunilor și a măsurilor comunitare, prin crearea:

unui sistem sancționator pentru minori, format în exclusivitate din măsuri educative (fiind excluse pedepsele), registrul acestora fiind mai diversificat decât cel actual;

unor noi modalități de abordare a justiției pentru adulți, dintre care amintim: renunțarea la urmărirea penală; amânarea aplicării pedepsei; executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității; instituirea suspendării executării pedepsei doar în forma ei asociată cu obligații de supraveghere; liberarea condiționată căreia îi sunt asociate obligații de supraveghere.

În toate activitățile desfășurate, serviciile de probațiune au avut în vedere și dezvoltarea comunitară: implicarea comunității locale în procesul de reintegrare socială a persoanelor delincvente, atât prin crearea unei opinii publice pozitive, cât și prin mobilizarea resurselor existente în soluționarea problemelor cu care se confruntă aceste persoane.

Potrivit datelor statistice prezentate pe site-ul oficial al Ministerului de Justiție, la data de 31 decembrie 2012, serviciile de probațiune aveau înregistrate în evidențe un număr de 16383 persoane condamnate/sancționate – ceea ce reprezintă o creștere de peste 27%, față de numărul persoanelor din această categorie, înregistrat la data de 31.12.2011.

Activitatea centrală a serviciilor de probațiune- evaluarea- s-a concretizat în existența a 7312 referate de evaluare care au furnizat instanțelor de judecată informații semnificative cu privire la persoana și situația a 6081 de inculpați (la cererea instanțelor), 97 de copii care nu răspund penal, 52 de persoane aflate în supraveghere și alte 1082 la solicitarea parchetelor. Ceea ce e important este faptul că din totalul acestora, 5199 au vizat minorii intrați în conflict cu legea.

Din numărul de persoane condamnate/sancționate, cu care lucrau serviciile de probațiune, la data de 31 decembrie 2012, procentul de 8,89% este reprezentat de minori.

Este important să precizăm, de asemenea, că în primele două semestre ale anului 2012 a fost acordată asistență și consiliere unui număr de 1438 persoane. Acestora li se adaugă și 523 persoane deținute care au parcurs, cu ajutorul consilierilor de probațiune, modulul din penitenciar al programului Reducerea riscului de recidivă. 116 participări la judecarea cauzelor privind infracțiuni săvârșite de minori (activitățile prevăzute în art. 484, alin.(2), C.p.p.).

Una dintre sarcinile fundamentale ale serviciilor de probațiune, în cazul minorilor, constă în explorarea factorilor de risc ai comportamentului delincvent în următoarele arii și propunerea de demersuri individualizate de acțiune recuperativă (Poledna și Bujan, 2004, apud M Tomiță, Probațiunea în contextul administrării comunitare a justiției, în Probațiunea-teorii, legislație, practică, coord. Ioan Durnescu, Ed. Polirom, 2011, pag 30-31)

Doar prin evaluarea acestor factori, în mod individualizat, pentru fiecare minor delincvent, se pot crea și aplica demersuri educative în urma cărora acesta să își accepte vina pentru comportamentul infracțional, să își rezolve problemele care au contribuit la comiterea faptei, să poată fi sprijinit ca persoană care dorește respectul legii și al celorlalți.

Activitatea de evaluare realizată atât în etapa presentențială, cât și în cea execuțională va fi concretizată în: referate de evaluare (în cazul evaluării minorilor inculpați) sau rapoarte de evaluare (în cazul evaluării inculpaților adulți) și va constui veritabile surse cunoaștere și orientare a instanței de judecată în adoptarea celor mai adecvate decizii, în funcție de situația individualizată a fiecărui infractor. Astfel, probațiunea devine, odată în plus, un partener indispensabil în aplicarea unor măsuri care să crească șansele de reintegrare socială ale delincventului, diminuându-le pe cele care ar putea conduce la recidivă.

În ceea ce îi privește pe minori, în etapa presentențială, informațiile pe care specialiștii din serviciile de probațiune le vor pune la dispoziția instanței vor trebui să răspundă întrebărilor semnificative referitoare la: mediul familial și social al minorului, situația educațională și profesională, comportamentul său general, analiza conduitelor infracționale și riscul săvârșirii de noi infracțiuni. Obiectivele acestei evaluări nu sunt doar de a contura un tablou cât mai detaliat al situației fiecărui minor, cât mai ales de a sprijini judecătorul în procesul de individualizare a măsurilor educative ce urmează a fi decise, inclusiv în stabilirea de obligații ori a programelor de recuperare psiho- socială pe care acesta va trebui urma să le parcurgă pe durata executării măsurii.

Remarcăm apariția unei noi și moderne reglementări în legislația noastră cu privire la referatul de evaluare și anume obligativitatea ca acesta să conțină propuneri motivate referitoare la natura și durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum și la alte obligații ce pot fi impuse acestuia (art. 116 C.p.).

În etapa execuțională, referatul de evaluare al minorului se va concentra mai puțin pe imaginea socio-familială de ansamblu și va urmări evoluția acestuia pe parcursul executării măsurii educative, prin includerea de date referitoare la respectarea condițiilor de executare stabilite de instanță în sarcina acestuia.

Indiferent dacă, viitorul va aduce cu sine și modificarea și diversificarea măsurilor adoptate în problematica delincvenților minori și a demersurilor care vor facilita reintegrarea socială a acestora, un lucru este cert și demonstrat în țările cu tradiție: mediul privativ de libertate are efecte negative asupra dezvoltării ulterioare a minorilor, asupra continuării activității infracționale și asupra dificultăților de recuperare. Șansele de reabilitare ale unui minor care a comis o infracțiune, care poate să nu răspundă din punct de vedere penal, sunt evident mai mari dacă subiectul ar fi implicat în programe care îi evaluează comportamentul în mediul deschis și care oferă, în final, rezultate mult mai valide și mai puțin costisitoare în ceea ce privește resocializarea minorului (Abraham, Nicolăescu, Iașnic, 2001, pag. 171).

CAPITOLUL AL IV-LEA

Metodologia cercetării

1.Scopul și premisele cercetării

Scopul cercetării constă în studierea efectelor psihosociale ale pedepselor custodiale și noncustodiale asupra reinserției sociale a minorilor delincvenți.

Considerăm că pentru a se realiza o bună reinserție socială, respectiv reluarea legăturilor cu societatea și manifestarea unui comportament dezirabil social prin asumarea unei libertăți responsabile după liberare, activitățile care facilitează acest deziderat trebuie să fie puse în practică și exersate încă din prima zi a pedepsei custodiale sau noncustodiale primite, încât nu trebuie să se aștepte finalizarea pedepsei /măsurii educative, pentru a începe procesul de reinserție socială și stabilirea intenției de a renunța la actul delictual.

Pentru a stabili care sunt factorii și efectele psihosociale cu rol important în procesul de reinserție socială au fost luate ca reper teoretic, studiile în domeniul psihologiei delicvenței juvenile realizate de către Michel Born Profesor la Universitatea din Liege Belgia, între anii 1992-2005, studii care au vizat printre altele și studierea proceselor referențiale și corelația lor cu elemente ale comportamentului delictual.

După cum am subliniat în capitolul ce tratează caracteristile psihocomportamentale ale delincvenților minori, conform mecanismului referențial pus în evidență de Kiely (1985) apud Born (2010), pg. 254, individul pus într-o anumită situație- face o alegere comportamentală – el poate adopta o conduită socialmente neutră, socialmente pozitivă – prosocială sau socialmente negativă – antisocială, iar selecția comportamentală se realizează nu numai în funcție de un calcul de eficacitate comportamentală efectuat pe moment, dar și în funcție de sistemul său referențial – atitudinile, obișnuințele și valorile acumulate de-a lungul dezvoltării sale personale.

Acest model a fost adaptat de noi și stă la baza cercetării – acțiune ințiată.

Figura 2 – Schema proces referențial și adaptarea lui în procesul de resocializare și dezvoltare pesonală a minorilor și tinerilor delicventi în funcție de tipul pedepsei ( adaptare dupa Born si Goffin – 1999)

În general consecințele actelor sunt cele care au fost așteptate sau altele, iar în adoptarea comportamentului delictual de cele mai multe ori consecințele sunt contrare celor așteptate. În modelul propus de Michel Born și Goffin consecințele au rol de reglator asupra dezvoltării personale a individului și asupra procesului de socializare/ resocializare, precum și asupra dezvoltării sistemului său motivațional.

Teza noastră ia în considerare toate aceste aspecte și consideră ca și consecințe cu rol reglator în procesul de resocializate pedepsele custodiale și noncustodiale.

Conform adăptării de noi a modelului propus de Michel Born și Goffin – consecințele comportamentului – respectiv pedepsele custodiale și noncustodiale au un rol important în procesul de stimulare a motivației și a tuturor mecanismelor implicate în procesul de re-socializare aspecte care facilitează stimularea procesului de dezvoltare personală care duce la o anume interpretare a situațiilor contextuale și la reorganizarea și reactivarea pe alte principii a sistemului referențial respectiv – valori, atitudini, opinii – cu rol important în procesul de identificare de acțiuni potențiale ce vizează influențarea intențiilor comportamentale – inclusiv alegerea unui comportament prosocial.

Un rol important în structurarea cercetării și a intervenției motivaționale a fost atribuit și percepției și atenției acordate nevoilor altora, atitudinei față de victimă și față de fapta comisă, implicit empatiei, factori importanți care contribuie la identificarea de acțiuni potențiale precum și la restructurarea și reactivarea sistemului referențial de valori.

Lucrarea noastră încearcă în baza modelulului care explică comportamentul delictual propus de Born și Goffin (2003), să verifice consecințele și efectele pedepselor privative și neprivative de libertate în structurarea procesului de resocializare și reinserție socială, prin stimularea motivației prosociale, schimbarea atitudinilor, restructurarea sistemului de valori morale, stimularea gradului de empatie și a analizei efectelor comportamentului delictual asupra victimelor, precum și prin experimentarea în plan practic a principiilor și metodelor justiției restaurative.

Intervenția recuperativă propusă de noi a avut și obiectivul de a pune în practică principiile intervenției restaurative și de a verifica în mod practic Fereastra Disciplinelor Sociale. Fereastra disciplinei sociale –inițiata de Watchtel 1999-2000, a fost adaptată de Watchel Mc Coll 2000, Mc Cool & Wachtel 2002 intervenției judiciare și practicii restaurative. Autorii menționează faptul că premisele practicii restaurative contau în faptul că ”oamenii vor face schimbări pozitive când cei care sunt în poziții de autoritate față de ei vor face lucruri împreună cu ei, mai degrabă decât asupra lor în mod autoritar sau pentru ei in mod paternalist”.

Wachtel & Costello – The Restorative Practices Handbook, (2009), pag. 50

CRESCUT

CONTROL

SCĂZUT

Figură 3- Fereastra Disciplinei Sociale (adaptare după Paul McCold and Ted Watchel)

În vederea atingerii scopului cercetării am urmărit punerea în practica a următoarelor obiective.

Obiectivele cercetării

Primul obiectiv al investigației noastre a fost compararea minorilor delincvenți care execută două tipuri de sancțiuni penale ce pot genera evoluții psihologice și psihosociale diferite în procesul de resocializare prin prisma efectelor pe care pot să le inducă asupra sistemelor referențiale (valori morale, atitudini) cu rol important în generarea comportamentului delincvent. Sancțiunile luate în considerare au fost reprezentate de – pedeapsa/măsura executată într-o instițuție închisă (penitenciarul de adulți, penitenciarul pentru minori și tineri, centrul de reeducare) și măsura executată în libertate sub supravegherea serviciului de probațiune.

Al doilea obiectiv a vizat măsurarea caracteristicilor psihologice și psihosociale ale minorilor delincvenți care conform modelului adaptat după Born si Goffin au un rol important în reglarea comportamentului delincvent prin prisma procesului de resocializare la care sunt supuși minorii în timpul pedepselor custodiale și noncustodiale. Ca sisteme cu rol de reglare comportamentală a fost luată în considerare activarea sistemului referențial de valori al individului respectiv – atitudinile față de muncă, familie, lege, față de infracțiune, viitor, a factorilor cu important rol motivațional – analiza sentimentelor de rușine și vinovăție, responsabiliate, stima de sine, precum și raportarea la ceilalți respectiv – empatia și percepția asupra nevoilor altora un rol important având responsabilitatea față de victimă si gradul de ostilitate.

Analiza noastră a comparat aceste dimensiuni la minorii aflați în Centrul de Reeducare Găești, în Penitenciarul pentru Minori și Tineri Tichilești, în Penitenciarul Târgșor și în Penitenciarul Ploiești, precum și minorii aflați în supravegherea Serviciului de probațiune din București și Brăila.

Al treilea obiectiv a urmărit să identifice în ce măsură există diferențe în evoluția celor care au parcurs traseul educativ conceput de noi (îl prezentăm mai jos), centrat pe actualizarea sistemului referențial de valori cu rol important in procesul de resocializare avand in vedere principiile și valorile justiției restaurative, și cei care au participat doar la activitățile standard oferite de instituțiile penale (școlarizare, calificare, activități sportiv-recreative și artistice), diferențe raportate la fiecare din cele patru tipuri de instituții penale: centru de reeducare, penitenciar pentru minori și tineri, penitenciar pentru adulți și probațiune.

In sfâșit prin obiectivul patru, cercetarea a căutat să identifice dinamica acestor schimbări psihologice și psihosociale ale minorilor în două momente distincte: în etapa dinaintea introducerii în activități și programe propuse de noi (pretestare) și în etapa ulterioară parcurgerii acestora (posttestare), pentru a înregistra diferențele în funcție de tipul instituției în care se află minorii și, mai ales, funcție de menținerea lor în comunitate versus privarea de libertate.

Structura lotului de minori

Cercetarea a cuprins un număr de 206 minori după cum urmează:

Lotul experimental, format din 106 minori condamnați, care au participat la programele educațional și de asistență psihosocială – 26 internați într-un centru de reeducare, 43 sub supravegherea serviciului de probațiune, 21 aflați în penitenciar și 16 în penitenciarul pentru minori și tineri (PMT);

Lotul martor, alcătuit din 100 de minori condamnați, cu care s-au desfășurat doar activitățile instituționale standard – școlarizare, calificare, sportiv-recreative și artistice: 20 din centrul de reeducare, 40 aflați în supravegherea serviciului de probațiune, 20 din penitenciar, 20 din penitenciarul de minori și tineri (PMT).

Ipotezele cercetării

I.1. Minorii aflați în executarea unei sancțiuni/pedepse custodiale, participanți la programe educative și de asistență psihosocială, interiorizează în mai mică măsură opinii și atitudini prosociale decât cei aflați în executarea unei sancțiuni necustodiale (probațiune), participanți la același tip de programe.

Pentru aceasta, am comparat atitudinile privind munca, viața, legea, fapta comisă, victima, percepția asupra viitorului, ale celor din mediul custodial (cele două tipuri de penitenciare și centrul de reeducare) incluși în programele și activitățile concepute de noi cu ale celor din mediul necustodial (probațiune) care au parcurs aceleași programe și activități. Am considerat atitudinile prosociale față de (muncă, viața, lege, fapta comisă, viitor, victimă, rușine și vinovăție) ca factori importanți în activarea motivației și restructurarea sistemului de valori cu rol important în selectarea și stabilirea intențiilor comportamentele prosociale, precum și în stimularea sentimentelor prosociale față de ceilalți, aspecte ce au un rol important în facilitarea procesului de reinserție socială.

I. 2. Intervenția recuperativă realizată în mediul necustodial este mai eficientă decât cea realizată în mediul custodial, favorizând în măsură semnificativă progresul psihocomportamental al minorilor delincvenți.

În acest sens, am comparat rezultatele obținute la probele vizând stima de sine și ostilitatea, ale celor din mediul custodial și necustodial introduși în programele și activitățile desfășurate de noi. Am considerat stima de sine și ostilitatea, factori importanti în stimularea motivației de a se implica în procesul de resocializare.

I. 3. Minorii delincvenți, aflați în executarea unei sancțiuni sau pedepse incluși în programe educative și de asistență psihosocială, interiorizează în mai mare măsură opinii și atitudini prosociale decât minorii aflați în executarea unei sancțiuni care nu participă la astfel de demersuri educative.

Pentru aceasta, am comparat dinamica atitudinilor la minorii incluși în programele propuse de noi, cu cea a minorilor neincluși (lotul de control) din fiecare din cele 4 tipuri de instituții – centru de reeducare, penitenciar, penitenciar pentru minori și tineri, probațiune.

Am considerat atitudinile prosociale față de (muncă, viața, lege, fapta comisă, viitor, victimă) ca factori importanți în activarea și restructurarea sistemului de valori cu rol important în selectarea și stabilirea intențiilor comportamentele prosociale, precum și în stimularea sentimentelor prosociale față de ceilalți, aspecte ce au un rol important în facilitarea procesului de resocializare si reinserție socială.

I.4. Minorii delincvenți aflați în executarea unei sancțiuni sau pedepse, participanți la activități de asistență psihosocială, realizează în mai mare măsură un progres psihocomportamental decât minorii aflați în executarea unei sancțiuni care nu participă la astfel de demersuri recuperative.

În acest sens am comparat dinamica rezultatelor la probele vizând stima de sine și ostilitatea la minorii incluși în programele propuse de noi (lotul experimental) cu cei neincluși (lotul de control), pe tipuri de instituții: centru de reeducare, penitenciar, penitenciar pentru minori și tineri, probațiune.

Am considerat stima de sine și ostilitatea, factori importanti în stimularea motivației prosociale și a procesului de resocializare și reinserție socială.

Metode și tehnici de cercetare utilizate

Pentru a surprinde caracteristicile, dinamica și efectele sancțiunilor custodiale, respectiv necustodiale, în perspectiva resocializării si a reinserței sociale a minorilor condamnați, demersul nostru comparativ a parcurs următoarele etape:

etapa constatativă (inițială) necesară identificării caracteristicilor psihosociale ale subiecților, opiniile și atitudinile acestora referitoare la familie, lege, muncă, societate, viitor etc. prin intermediul unor instrumente specifice, adecvate caracteristicilor psihosociale ale minorilor, precum și particularitățile acestora în ceea ce privește stima de sine și ostilitatea;

etapa parcurgerii de către minori a unor programe specifice propuse de noi, ce au urmărit transmiterea de cunoștințe, dezvoltarea și practicarea deprinderilor sociale, formarea atitudinilor și a unor modele de conduită care să genereze comportamente dezirabile social.

etapa constatativă (finală) de înregistrare a evoluției atitudinilor și conduitelor minorilor incluși în lotul experimental, comparativ cu cei din lotul martor.

Pentru a obține o perspectivă integrativă cât mai exactă asupra personalității minorilor, în cadrul cercetării am utilizat următoarele instrumente (ultimele două – Testul de inteligență Raven si Testul arborelui au fost utilizate doar in etapa inițială iar celelalte, atât în etapa inițială, cât și în cea finală). Toate instrumentele au fost aplicate pe toti cei 206 participanti la cercetare atat in stadiul inițial al cercetării constative cât și în stadiul final al postestării după cum urmează.

chestionarul de atitudini CATC – aplicat în cercetarea constativă inițială și în postestare pe 206 subiecți 106 lotul cercetării.

chestionarul de ostilitate – Arnold H. Buss și Ann Durkee – aplicat aplicat în cercetarea constativă inițială și în postestare pe 206 subiecți.

chestionarul Rosenberg privind stima de sine – aplicat aplicat în cercetarea constativă inițială și în postestare pe 206 subiecți.

testul de inteligență Raven – aplicat numai în cercetarea constativă pe 206 subiecți.

testul arborelui – aplicat numai în cercetarea constativă pe 206 subiecți.

Chestionarul de atitudini (Anexa nr. 1) – elaborat și testat de noi Chestionar de atitudini – Tancau Camelia (CATC)

Pentru a înțelege modurile în care minorii se raportează la realitatea socială, am conceput și aplicat un set de chestionare de atitudini alcătuit din 7 secvențe. Anexa nr. 1 (1.1 – 1.7)

chestionarul nr. 1 – Date generale – informații despre persoana celui chestionat, situația sa juridică, fapta, motivația acesteia, pedeapsa, conduitele predelincvente;

chestionarul nr. 2 – Atitudinea față de Familie – informații semnificative pentru istoria și dezvoltarea subiectului, despre climatul familial în care a crescut, autoritatea, tipul de disciplină, relațiile cu părinții, așteptările pe care le au de la familie pentru perioada de după executarea pedepsei;

chestionarul nr. 3 – Atitudinea față de școala – a urmărit să surprindă măsura în care subiecții conștientizează importanța activităților de cunoaștere și învățare, precum și a parcurgerii cursurilor, sprijinul părinților pentru a face față cerințelor școlare, motivele pentru care au întrerupt studiile, felul în care înțeleg rostul școlii în existența lor actuală și viitoare;

chestionarul nr. 4 – Atitudinea față de muncă – date despre disponibilitatea subiecților către efort și munca cinstită, modul cum se raportează la satisfacțiile oferite de muncă și de bani, reprezentarea raportului dintre existența cinstită și locul de muncă, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a găsi și, mai ales, a menține un loc de muncă, dacă ei cunosc instituțiile care îi pot sprijini în aceste demersuri;

chestionarul nr. 5 – Atitudinea față de lege, conține informații despre modul în care subiecții înțeleg necesitatea normelor, legătura acestora cu libertatea, relația dintre încălcarea legilor și consecințele ulterioare, învățăturile pe care le-au tras din experiența condamnării;

chestionarul nr. 6 – Atitudinea față de afectele de rușine și vinovăție, include date despre asumarea responsabilității pentru delict, trăirile asociate comiterii acestuia și condamnării, înțelegerea consecințelor infracțiunii asupra victimelor, disponibilitatea de a repara răul făcut și de a nu-l mai repeta, raportarea la pedeapsă, dacă o consideră justificată sau nu;

chestionarul nr. 7 – Atitudinea față de viitor, este alcătuit din itemi care să clarifice felul în care își reprezintă minorii condițiile necesare pentru a trăi o viață împlinită, ce înseamnă a trăi frumos, raportarea acestora la prezent, la noroc, la viața de după executarea sancțiunii, condițiile/lucrurile de care au nevoie pentru a nu mai comite infracțiuni.

Itemii chestionarului au fost elaborați ținând cont de limbajul curent folosit de minori, de expresiile care erau înțelese de ei în comunicarea cu colegii din unitate și cu personalul. De asemenea, pentru a evidenția cât mai fidel evoluția minorilor aflați în cele două loturi, am analizat datele statistice provenite din rapoartele de incident și pedepsire întocmite de personalul din unitățile de detenție minorilor care au încălcat regulile de conviețuire din cadrul instituției, în cele două etape ale cercetării noastre – inițială și finală.

Chestionarul de ostilitate (Anexa nr. 2) – Autori – Arnold H. Buss și Ann Durkee

În general pune în evidență modalitatatea prin care tânărul delicvent își exprimă refuzul față de autoritate. Inventatorul Summerhill – A.S. Neill arată faptul că o rezistență ostilă este opusă influenței pe care o poate avea un altul de fiecare dată când sunt contrariate aspirațiile profunde și vitale ale adolescentului. Ceea ce poate apare ca un capriciu, exprimă de fapt (în realitate), o controversă a persoanei în cauză. (Francis Ancibure, Marivi Galan Ancibure 2011, pag.16)

Chestionarul de ostilitate cuprinde 66 de itemi, iar subiectul trebuie să răspundă la fiecare întrebare cu adevărat sau fals în funcție de cum îl caracterizează întrebarea în momentul în care i se aplică chestionarul. Chestionarul este compus din 7 scale, iar nivelul de ostilitate devine semnificativ dacă scorul cumulat al scalelor depășește 38 de puncte. Cele șapte scale măsoară:

negativismul (punctaj semnificativ între 4 și 6) presupune, de obicei, o comportare opusă autorității. Această trăsătură include refuzul de a coopera, de a conlucra și poate fi reperabilă în diverse manifestări comportamentale, de la pasiva neimplicare la rebeliunea deschisă împotriva regulilor și a convențiilor;

resentimentul (punctaj semnificativ între 4 și 8) implică gelozia, adesea ura. De cele mai multe ori, este un sentiment negativ față de lume, din cauza unui tratament nedrept, real sau imaginar;

ostilitatea indirectă (punctaj semnificativ între 6 și 9) presupune un comportament ce direcționează ostilitatea spre cineva, pe un drum ocolit. Poate fi manifestată prin bârfe ori glume, ținta neputându-se apăra în această privință. Alte comportări indirecte, precum trântitul ușilor și izbucnirile temperamentale, permit unei persoane să-și elibereze sentimentele de ostilitate ce nu vor mai fi direcționate spre o persoană;

atacul (punctaj semnificativ între 6 și 10) implică violența fizică și dorința de a folosi această violență împotriva celorlalți. Este, de obicei, întâlnit în lupta cu alte persoane, mai mult decât în distrugerea de lucruri;

suspiciunea (punctaj semnificativ între 4 și 10) include proiectarea ostilității asupra altora. Se poate schimba din neîncredere și vigilență în serioase credințe că cei din jur doresc răul subiectului;

iritabilitatea (punctaj semnificativ între 8 și 11) trăsătură susceptibilă de a se manifesta la cea mai mică provocare. Poate fi întâlnită în comportamente cu diferite grade de magnitudine, precum izbucniri de violență, toane și impolitețe.

ostilitatea verbală (punctaj semnificativ între 9 și 13) presupune exprimarea verbală a sentimentelor negative către alții, atât prin ceea ce se spune, cât și prin modul în care se spune. Poate fi observată în certuri, țipete și strigăte, dar și în conținutul verbal al amenințărilor, blestemelor și criticilor.

Chestionarul Rosenberg (Anexa nr. 3)

Stima de sine se referă la evaluările pe care le fac oamenii despre ei înșiși. Stima de sine este rezultatul privirii pe care fiecare o aruncă spre sine și reflectă raportul pe care îl are cu propria persoană, fiind esențială pentru echilibrul nostru psihic. Stima de sine nu conține o trăsătură unidimensională, fiind o sumă de evaluări: oamenii se pot cântări pozitiv în anumite situații și negativ în altele, fără ca acest fapt să fie discordant.

Prin tot ceea ce întreprinde, individul încearcă să creeze, să mențină, să apere o anumită imagine despre sine în relațiile cu mediul social. Este vorba despre imaginea pe care o are despre sine, în care crede, pe care și-o atribuie efectiv și nu aceea pe care dintr-un motiv sau altul dorește să o acrediteze în exterior, fără a se identifica cu ea. Stima de sine orientează oamenii în abordarea problemelor cotidiene, corelând cu capacitatea acestora de a face față schimbărilor, de a le gestiona, influențând alegerile, capacitatea de acceptare a riscurilor, a erorilor.

Cercetările au demonstrat că persoanele cu o stimă de sine general pozitivă se simt mai împlinite, au mai mult succes și se adaptează mai ușor situațiilor stresante decât persoanele cu o stimă de sine scăzută.

Stima de sine este componenta evaluativă a sinelui și se referă la trăirea afectivă, emoțiile pe care le încearcă individul atunci când se referă la propria persoană, căreia M. Rosenberg (1986) i-a diferențiat două ipostaze:

aspectul fluctuant, circumstanțial: ocazional ne simțim valoroși, sau dimpotrivă, incompetenți, inadecvati;

aspectul relativ stabil, subconștient sau chiar inconștient ce transcende experiențele curente.

În general, se face distincția între stima de sine ridicată (pozitivă) și stima de sine scăzută (negativă), arătându-se că, persoanele din a doua categorie rezonează mult mai ușor la o întărire negativă și mai greu la o întărire pozitivă, comparativ cu cei din prima categorie.

Indivizii cu o stimă de sine scăzută sunt tentați să găsească explicațiile unor evenimente negative prin invocarea unor cauze interne și se simt mai responsabili de eșecul lor, comparativ cu indivizii cu o stimă de sine înaltă. De asemenea, indivizii cu o stimă de sine scăzută, din nevoia de a se proteja de amenințare, sunt mai puțin dispuși să-și asume riscuri, comparativ cu ceilalți subiecți, care având resurse auto-protective mai consistente, vor putea mult mai ușor face față unei amenințări.

Este evident că nivelul stimei de sine influențează performanțele în diverse activități: cei cu o consistentă apreciere de sine au o mai mare încredere, se mobilizează mai mult și reușesc în ceea ce își propun, fapt care consolidează părerea bună despre ei. Dimpotrivă, cei cu o joasă stimă de sine, sunt expuși riscului insucceselor, determinând astfel o viziune și mai sumbră asupra propriei persoane, iar acest cerc vicios odată ce devine funcțional, este dificil de demontat. De aceea, indivizii cu stimă de sine scăzută au mai degrabă tendința de a accepta eșecul, în timp ce indivizii cu stimă de sine crescută luptă activ împotriva eșecului.

Pentru a evalua stima de sine a subiecților implicați în cercetarea noastră am aplicat chestionarul Rosenberg deoarece este bine validat și ușor de înțeles de către aceștia. Scala Rosenberg conține 10 itemi, care măsoară sentimentul general al valorii personale, deci o stimă de sine globală. Cele zece afirmații trebuie cotate de către subiecți în funcție de părerea lor despre ei înșiși pe o scală de patru trepte, de la 1 – dezacord puternic, până la 4 – acord puternic. Aplicarea s-a realizat pe grupuri.

Cota totala a rezultat prin însumarea cotelor individuale după inversarea scorurilor la itemii: 3-4-5-7-9, astfel 4=1, 2=3. Scorurile mici indică un sentiment global scăzut al valorii personale, iar scorurile înalte indică persoanele încrezătoare în propriile calități și cu un grad înalt de satisfacție față de reușitele personale.

În ceea ce îi privește pe minori, o stimă de sine scăzută, favorizează neîncredere în forțele proprii, lipsă de inițiativă și de perseverență precum și eșecuri în adaptare (școlară sau profesională), iar o stimă de sine înaltă, poate facilita obținerea de succese, încredere, putere de acțiune, dorință de a învinge dificultățile, conștiința onoarei și a datoriei. Pe acest fond, capătă importanță raportarea la cei din jur, la opiniile și atitudinea lor.

Matricile Progresive Raven

Matricile Progresive Raven (MPR) au devenit în cei peste 60 de ani care au trecut de la proiectarea lor, printre cele mai utilizate probe de măsurare a inteligenței generale. Testul măsoară atât aptitudinile de deducție (stabilire) a relațiilor, dar și pe cele de a opera concomitent cu mai multe variabile, cu constructe de nivel superior care facilitează bun orientare în rezolvarea unor situații și evenimente. De asemenea măsoară capacitatea subiectului de a înțelege figurile fără semnificație definită și sesizarea relațiilor dintre ele, modul de a concepe natura figurii care completează fiecare sistem de relații prezentat, capacitatea de a dezvolta un sistem de a raționa (M. Minulescu, 2003, pag 217).

Am optat pentru utilizarea variantei standard a MPR, deoarece este proiectată să măsoare aptitudinile enumerate într-o manieră în care rezolvarea sarcinilor depinde de achiziționarea de constructe și simboluri mai puțin contaminate de relațiile interpersonale și de influențele de grup dar legate de familiaritatea cu simbolurile specifice unui anume context cultural, și care solicită identificarea problemei, reconceptualizarea întregului domeniu și al efortului intelectual de soluționare a acesteia utilizând toate informațiile disponibile.

Matricile Progresive Raven conțin 60 de itemi grupați în cinci seturi (A, B, C, D, E) de câte 12 probleme. Fiecare set debutează cu o problemă mai puțin dificilă. Problemele care urmează conțin o temă în cursul căreia rezolvarea se bazează pe algoritmii achiziționați anterior, fiecare nouă sarcină devenind progresiv mai dificilă. Sunt cinci categorii de probleme de dificultate progresivă, rezolvarea lor presupunând o învățare din experiența câștigată sau “învățare potențială”. Acest format ciclic, permite psihologului să evalueze nivelul intelectuală a unei persoane de-a lungul celor cinci dimensiuni de gândire:

Seria A urmărește modul în care subiectul, prin analiză și sinteză perceptivă, compară și înțelege relațiile dintre elementele lacunare ale structurii;

Seria B relevă modul în care se fac analogii între perechile de figuri ale matricei;

Seria C urmărește modul în care subiectul identifică schimbările progresive în figurile matricei;

Seria D relevă dacă subiectul sesizează regrupările de figuri în interiorul matricei (permutările);

Seria E este focalizată asupra descompunerilor în elemente ale figurilor matricii, diagnosticând operațiile de abstractizare și sinteză dinamică ce au loc în procesul gândirii superioare.

Testul a fost aplicat tuturor celor 206 minori, iar administrarea a fost făcută în grup. Menționez că au existat minori care au dorit să finalizeze testul și după expirarea celor 40 de minute: am considerat util să-i las să continue efortul până când au renunțat singuri. Am evaluat răspunsurile cu etalonul prezentat mai jos.

Tabel nr. 4. Clasificarea intelectuală (N. Mitrofan, 2005)

Testul Aborelui

Desenul, în diferitele sale forme, mai mult sau mai puțin artistice, a reprezentat dintotdeauna o modalitate fundamentală de expresie a emoțiilor, a sentimentelor, a atitudinilor sau a modului de gândire ale omului. Pentru psihologia proiectivă, desenul a devenit un mod preferențial de analiză a personalității: subiectului i se solicită să dea semnificații unor stimuli nestructurați sau o sarcină de desen, prin care subiectul va exterioriza propriilor trăsături de personalitate.

Desenul reprezintă o veritabilă poartă către interioritatea umană, către un univers greu de cunoscut și dificil de transpus în cuvinte. Am ales utilizarea acestui test, pentru că este mai aproape de viața de zi cu zi a minorilor (idee care, de fapt aparține lui Koch, părintele metodei): fiecare minor a contemplat un arbore atât în natură dar și încărcat de semnificații în creațiile artistice (E. Jucker, un alt părinte al metodei, s-a oprit la tema arborelui după lungi studii asupra istoriei culturii și miturilor). Al doilea motiv este constituit de particularitățile minorilor – nivel de instrucție și educație redus, slaba capacitate de a se concentra și de a fi atenți, deficiențe cognitive. Minorii pot însă asocia simbolic componentele arborelui cu existența umană, care se dezvoltă, crește și moare.

Koch considera ca arborele are o mare valoare metaforică, fiind purtătorul simbolului omului, în principal al verticalitatii, al dezvoltării si fecunditatii, iar desenarea lui aduce „la lumină” conținuturile inconstiente ale imaginii de sine, relația dintre nivelele psihismului, gradul de organizare a acestor instante, a atitudinii in fata alterității, a vietii si a mortii. Foaia pe care este desenat arborele devine astfel spațiul vital în care sunt exprimate reprezentările și dimensiunile noastre cele mai profunde, nealterate de voința conștientă. Marginile foii capătă semnificațiile unor limite și sunt resimțite uneori ca obstacole sau zone de sprijin.

Pentru analiza câmpului grafic, Grünwald-Koch și M. Pulver au descris scheme ale simbolisticii spațiale. Cadrul global este divizat de o cruce si două diagonale. Interpretarea testului a urmărit impresia de ansamblu, analiza trăsăturilor grafice, (caracteristicile liniilor), simbolismul spațiului grafic (mărimea, plasarea în pagină), semnificația componentelor desenului (linia solului, rădăcinile, trunchiul, coroana, accesoriile). Înălțimea arborelui și amplasarea sa în spațiu sunt purtătoarele unor informații importante asupra auto-percepției și a orientării atitudinii persoanei în relație cu lumea.

Se consideră că arborii de înălțime mare sunt semnificativ mai frecventi la persoanele normale, sugerând un comportament asertiv, putând fi expresia unor manifestari impulsive. Arborii de dimensiuni mici apar frecvent la bolnavii psihic. Spre exemplu, un arbore de numai cativa centrimetri si amplasat intr-o pozitie neobișnuita, precum marginea din stanga sus sau în centru, se asociaza cu un Eu si un comportament inhibat, cu mecanisme defensiv-pasive de interiorizare a tensiunii si a anxietatii, cu un superego rigid, excesiv de autocritic, cu sentimente de devalorizare a propriei persoane, absența increderii in propiile resurse, conduite de evitare si tendinta la izolare.

Așa cum reliefează literatura de specialitate rădăcina reprezintă ceea ce este necunoscut, ascuns, subteran, latura noastră nevăzută și de aceea ea poate fi asociată cu dimensiunea pulsională a vieții omului. În același timp, ea asigură inserția și stabilitatea arborelui, deci devine un simbol al nevoii de atașament, de sprijin sau de dependență. Radacinila reprezinta legatura cu materia, inconștientul și începutul primordial, fiind considerate simbolul sursei vietii (N. Dumitrașcu, 2005, pag. 223).

Trunchiul este elementul de stabilitate al arborelui, asemenea corpului uman. El face legătura între coroană și rădăcină, adică între dimensiunea subterană și cea aeriană a arborelui. Iată de ce trunchiul poate simboliza Eul subiectului, instanța care mediază între pulsiunile inconștientului și aspirațiile conștiente. Acesta are o functie de sustinere si suport al coroanei si mentinere a echlibrului dreapta/stânga. Accentuarea excesiva a trunchiului este asociată cu o conștiință psihologică deficitară, cu o inhibitie a dezvoltarii, insuficientă maturizare, infantilism, întârziere cognitivă și emoțională, un indice de imaturitate sau regresie psihica.

Excrescentele sau crestăturile de pe trunchi precum și scorburile indică traumatisme resimțite profund, complexe de inferioritate, sentimente de culpabilitate. Pentru a calcula vârsta la care a avut loc posibilul traumatism sugerat de scorbura sau ciotul prezente pe trunchi, se folosește Indexul lui Wittgenstein. Premisa teoretica este aceea ca înalțimea arborelui contine istoria de viata a subiectului. X=H/V, unde H este inaltimea arborelui desenat in milimetri (de la baza desenului), V este varsta subiectului in ani și luni. Varsta la care a avut loc traumatismul v= h/x, unde h este înăltimea, exprimată in milimetri, de la baza trunchiului la punctul cel mai înalt de pe trunchi unde apare ciotul sau scorbura.

Coroana și accesoriile sale (frunze, flori, fructe) sunt ceea ce se dezvoltă din trunchi, reprezentând o diferențiere a arborelui. Coroana urcă spre cer, de aceea este ușor de asimilat cu aspirațiile omului, cu dorința sa de dezvoltare personală, de devenire. În același timp coroana este și elementul mai fragil, mai perisabil al arborelui. Coroana este atât un simbol al vârstelor omului, cât și al dispoziției afective. Extremitatile coroanei, extremitatile ( fine) ale ramurilor reprezintă spațiul de contact cu ambianța, zona de legătură intre interior si exterior.

Conținuturile și principiile intervenției recuperative și de asistență psihosocială

Intervenția recuperativă concepută de noi și desfășurată cu cei 106 minori aflați în executarea unei sancțiuni judecătorești privative de libertate (centru de reeducare, penitenciar pentru minori și tineri, penitenciar pentru adulți) și neprivative de libertate (sub supravegherea serviciului de probațiune), care au făcut obiectul cercetării noastre, a cuprins mai multe programe și activități pe care le prezentăm în continuare.

Selecția programelor recuperative a avut în vedere scăderea șanselor de recidivă ale acestora, prin atingerea unor obiective care să conducă la ameliorarea unor caracteristici psihologice și psihosociale importante în procesul de resocializare care să activeze sistemul referențial al minorilor si tinerilor delincvenți și de dezvoltare personală respectiv:

dezvoltarea capacității de autocunoaștere și intercunoaștere

conștientizarea aspectelor pozitive și negative ale personalității și comportamentului lor si a consecințelor acestora în plan relational, familial, social, personal, precum și a faptului că acestea favorizează comportamentul infracțional

ameliorarea imaginii de sine și generarea sentimentului de încredere în forțele proprii

stimularea aspectelor de auto-eficiență

stimularea motivației intrinseci de implicare în programele și activitățile propuse în timpul perioadei de executare a pedepselor

diminuarea ostilității față de ceilalți

învățarea unor modalități neconflictuale de comunicare și interacțiune

asumarea vinovăției pentru propriile fapte și schimbarea atitudinii față de pedeapsă

înțelegerea consecințelor infracțiunii asupra victimei și schimbarea atitudinii față de aceasta

conștientizarea importanței muncii și a modului cum propriile resurse pot fi utilizate pentru a duce o viață corectă după liberare

înțelegerea necesității legilor și optimizarea atitudinii față de acestea

conștientizarea faptului că viitorul este rezultatul propriilor alegeri și acțiuni și optimizarea atitudinii față de acesta.

Prin conținuturile programelor derulate, am urmărit conștientizarea de către minori a necesității de a renunța la existența aventuroasă dusă anterior și la conduitele de risc, ceea ce în ochii lor echivalează, cel puțin într-o primă fază, cu a-i forța să ducă o viață plictisitoare, să se simtă prizonierii rutinei și ai constrângerilor greu de suportat.

Având în vedere cele prezentate, activitățile desfășurate au vizat obiective specifice dispuse pe trei paliere identificabile în toate activitățile și programele desfășurate:

Cognitiv – Informativ – transmiterea de cunoștințe și analizarea în plan teoretic a comportamentului delictual

Atitudinal și Motivațional – formarea atitudinilor și stimularea motivației în selectarea unor modele de conduită care să genereze comportamente dezirabile social.

Cognitiv – Comportamental – dezvoltarea și practicarea deprinderilor sociale analizat în plan teoretic în vederea asumării unei libertăți responsabile

Primul palier – Cognitiv – Informativ – a concentrat acțiuni îndreptate către furnizarea de informații în vederea asimilării acelor conținuturi utile, prin intermediul cărora minorii să conștientizeze riscurile sau impactul negativ al anumitor conduite și să cunoască caracteristicile și avantajele pentru sine ale adoptării celor dezirabile social. În acest sens, a educa echivalează cu a pune la dispoziție cunoștințe selecționate pentru a crea posibilitatea comparațiilor și a alegerilor potrivite.

Cel de-al doilea palier – atitudinal și motivațional – a vizat formarea unor opinii și atitudini pozitive față de semeni, față de lege, de muncă, stimularea analizei sentimentelor de rușine și vinovație, stimularea empatiei față de victime, astfel încât să fie create premisele atitudinale și motivaționale necesare dezvoltării comportamentelor prosociale.

Prin cel de-al treilea palier – cognitiv-comportamental – am vizat stimularea modalităților de dobândire autonomă a informațiilor, formarea unor capacități de orietare și acțiune, formarea unor comportamente care să permită adaptarea la dinamica și cerințele vieții sociale. Am urmărit dezvoltarea la minori a deprinderii de a gândi înainte de a acționa, de a anticipa consecințele comportamentului propriu asupra celorlalți, de a exercita un control conștient, activ asupra propriei existențe, prin pregătirea pentru a face față dificultăților de zi cu zi, astfel încât interpretarea situațiilor și identificarea unor acțiuni potențiale să conducă la selectarea unui comportament prosocial.

Principiile care au stat la baza selecției tehnicilor de intervenție au fost reprezentate de principiile interviului motivațional și ale justiției restaurative respectiv de a realiza programele și schimbările propuse ÎMPREUNĂ cu minorii și nu ASUPRA lor sau PENTRU Ei.

Ca și tehnici concrete de intervenție am optat pentru lucrul în grupuri mici. Opțiunea pentru lucrul în grupuri a avut în vedere mai multe rațiuni: pe de o parte calitățile personale unice ale individului pot fi utilizate pentru atingerea scopului grupului, iar pe de altă parte, grupul poate oferi suport sau poate încuraja aceste calități ale persoanei (P. Golu, 2001, pag. 288).

De asemenea, am avut în vedere că programele de învățare prin cooperare vor avea efect formativ doar dacă vor îmbina scopuri de grup, monitorizarea individuală și oportunitățile egale pentru succes. Conform profesorilor Ioana și Pantelimon Golu, cu cât grupurile au interacțiuni centrate pe acord și încurajează exprimarea acordului colegilor pentru a ajuta, cu atât grupul are o eficiență mai mare

O altă tehnică utilizată a fost reprezentată de adaptarea interviului motivațional ale cărui principii au fost aplicate transversal în cadrul tuturor programelor inițiate.

O schimbare a comportamentului poate să apară atunci când persoana atașează această schimbare la propriile valori, la ceva important pentru ea. Autorii consideră că în permanență persoanele sunt motivate pentru ceva anume. Întrebarea pe care trebuie să și-o pună specialiștii nu este de ce această persoană nu este motivată ? ci de ce anume ar putea să fie această persoană motivată? Un alt aspect important în cadrul interviului motivațional este reprezentat de ambivalența în care se găsește persoana – astfel ea este împărțită între dorința de schimbare în virtutea consecințelor negative pe care le are comportamentul său și dorința de a menține acest comportament în virtutea avantajelor pe care acesta le oferă. Ambivalența este explorată în timpul interviului de către intervievator care îi permite clientului să se exprime liber, fără a fi judecat. Aceasta poate ajuta persoanele să devină conștiente de starea lor și de consecințele comportamentului și să faciliteze astfel schimbarea. (Phillippe Carre et Fabien Fenouillet 2009, pg. 294). Un alt principiu general ale interviului motivațional este axat în special pe întărirea sentimentului de eficacitate personală – Phillippe Carre et Fabien Fenouillet subliniază faptul că acest principiu se bazează pe conceptul de eficacitate personală a lui Bandura, care este un element cheie în cadrul intervenției. Chiar dacă o persoană percepe importanța schimbării comportamentului său, dacă ea nu se consideră capabilă să facă această schimbare riscă să nu poată să pună în practică schimbarea comportamentului. Un obiectiv important al interviului motivațional constă în a crește încrederea persoanei în capacitatea sa de a depăși obstacolele și de a reuși în procesul schimbării. Sunt multiple modalități de a pune în practică acest sentiment de eficacitate personală, el poate explora reușitele anterioare ale subiectului și a sonda împreună cu el motivele acestui succes precum și resursele și competențele puse în practică. Eșecurile anterioare pot fi reîncadrate în termen de încercări și de experiențe acumulate, ce vor putea fi evitate pe viitor. (Phillippe Carre et Fabien Fenouillet 2009, pag. 294-296)

Obiectivele și tematica programelor recuperative aplicate

Prezentăm obiectivele și tematica fiecărui tip de intervenție, accentuând asupra programului Recto Verso – de conștientizare a efectelor delicvelor asupra victimelor, demers educativ original ce a fost utilizat în premieră în procesul recuperativ din țara noastră.

7.1 Programul educativ – Învață să trăiești alături de ceilalți

Obiective :

înțelegerea legăturii dintre nevoile de dezvoltarea ale ființei umane și responsabilitățile sale privind respectarea legilor;

dezvoltarea unei atitudini responsabile față de sine și ceilalți;

dezvoltarea unei atitudini pozitive față de muncă și învățătură și formarea la minori a motivației de a lucra și de a-și continua cursurile școlare;

înțelegerea necesității legilor și stimularea voinței de a le respecta;

cunoașterea și practicarea drepturilor omului.

Pentru atingerea acestor obiective a fost utilizată metodologia interactivă, ce implică un dialog permanent între adolescenți și educator și între adolescenții înșiși. În fiecare activitate, am urmărit aplicarea principiului de bază al acesteia și anume că un adolescent va înțelege mai bine o problemă, o situație dacă o va cerceta el însuși și va încerca să găsească propriile soluții și modalitățile adecvate de aplicare. De aceea, transmiterea de cunoștințe va fi secundară, iar accentul va cădea pe construirea uneltelor care să permită înțelegerea și nu memorarea.

Pentru aceasta, am utilizat studiul și dezbaterea problemelor controversate, a dilemelor morale, a situațiilor care se abat de la regula cotidiană, a cazurilor aflate la granița binelui cu răul, evitând transmiterea de clișee, de prejudecăți. Adolescenții au fost încurajați să comunice ceea ce gândesc, să empatizeze cu cei aflați în situații dificile, să descopere și să pună sub semnul întrebării stereotipiile, ideile de-a gata, să găsească argumente raționale pe care să fie capabili să le prezinte în fața celorlalți, respectându-le totodată opiniile și identitatea.

Program de consiliere și orientare vocațională

Scopul programului este de a ajuta persoana să se cunoască și să ia decizii realiste în functie de calitățile, aptitudinile și posibilitățile pe care le are, astfel încât să fie capabil de să-și asume o libertate responsabilă, și să obțină un grad ridicat de autonomie care să-l conducă la a-și construi o carieră (conform definiției generale a carierei), din care să excludă comportamentul infracțional. Cariera este un fenomen unic și se construiește în funcție de alegerile fiecărei persoane. Este un construct dinamic care se întinde de-a lungul întregii vieți și care nu include numai ocupații, ci integrează armonios munca și alte roluri sociale, familia, comunitatea, timpul liber.

Programul are în componența sa 3 module

Cine sunt eu ?- Program de autocunoaștere și dezvoltare personală

Ce voi face eu ? Program de Orientare Vocațională

Cum voi face ? Identificarea și elaborarea de strategii privind piața muncii

Cine sunt eu ? – program de autocunoaștere și dezvoltare personală

Principalele obiective constau în:

Sprijinirea adolescenților în stabilirea identității personale, în procesul de înțelegere și conștientizare a ceea ce sunt și a ceea ce pot deveni

Definirea și înțelegerea propriului sistem motivațional și aptitudinal

Conștientizarea calităților și a defectelor personale

Adecvarea imaginii de sine și creșterea stimei de sine

Perceperea propriei identități prin raportare la ceilalți

Valorificarea resurselor personale

Adoptarea unei atitudini pozitive față de propria persoană și față de ceilalți

Stimularea interrelaționării și fixarea granițelor „Eu – Ceilalți”

Responsabilizarea în raport cu propria persoană și cu grupul de apartenență (de suport, de egali etc.).

Realizarea diferențelor între ideal – real, posibilități dorințe

Punerea în evidență a motivației intrinseci de schimbare a comportamentului problematic

Ce voi face eu ? Program de orientare vocațională

Scopul modului constă în stabilirea unui echilibru realist între aptitudinile și aspirațiile personale ale fiecarui minor cuprins în program, precum și conștientizarea adolescenților cu privire la faptul că performanțele din orice domeniu de activitate au la bază îmbinarea anumitor aptitudini generale sau speciale, cerute de profesiile respective, cu atitudinile pozitive față de muncă.

Cum voi acționa eu ? Identificarea și elaborarea de strategii privind inserția pe piața muncii

Acest modul și-a propus sprijinirea minorilor condamnați în vederea maximizării șanselor de reinserție pe piața muncii, după executarea sancțiunii. Este binecunoscut faptul că, mai ales persoanele private de libertate, dar și celelalte, întâmpină dificultăți în ceea ce privește reintegrarea în familie, pe piața muncii și în societate în ansamblul său. Este binecunoscut faptul că timpul petrecut în detenție schimbă modul de viață și persoana își uită rolurile sociale, care oricum nu erau diversificate. Majoritatea activităților care dădeau sens vieții se devalorizează, persoana este lipsită de autonomie si de contactul susținut și de durată cu exteriorul, este obligată să se adapteze la „o nouă viață” guvernată de autorități și legi care sunt de necontestat. Viața petrecută în mediul custodial favorizează pasivitatea pentru relații sociale, accentuează sentimentul de marginalizare, de stigmatizare.

7.3 Program de reducere a agresivității

Obiective:

formarea și îmbunătățirea deprinderilor de autocunoaștere

recunoașterea necesității schimbării comportamentale și identificarea trăsăturilor asupra cărora e necesară intervenția

obținerea unui nivel de autocontrol care să permită reorientarea impulsurilor agresive;

înțelegerea mecanismului de apariție a conflictelor;

dobândirea deprinderilor care să permită rezolvarea nonviolentă a conflictelor;

îmbunătățirea relațiilor interpersonale.

7.4 Programul Recto Verso (de conștientizare a efectelor delictelor asupra victimelor)

Este un program educativ pentru conștientizarea consecințelor infracțiunii asupra victimelor – prezentat integral.

Scopul general al programului Recto Verso îl reprezintă sprijinirea minorilor în a învăța să prețuiască mai mult ființa umană. Este știut faptul că sistemul penal acordă insuficientă atenție victimelor infracțiunii, considerându-se că pedepsirea celui vinovat este de ajuns pentru răscumpărarea prejudiciului adus victimei.

Odată ce este pus în fața consecințelor actelor sale, a durerii și traumelor provocate unei alte ființe umane, se creează condițiile ca infractorul să își asume responsabilitatea, ducând astfel la trăirea sentimentului de culpabilitate și învățarea de pe urma acestei experiențe, a unor lucruri care vor deveni principii de viață corectă cu cei din jur.

Programul pe care noi l-am propus reprezintă o adaptare a conținuturilor realizate de către echipa de specialiști belgieni din cadrul organizației ARPEGE (Action Reparatrice Prestation et Guidance Reparatrice) – organizație care lucrează sub mandat judiciar în vederea punerii în practică a măsurilor alternative dispuse de către judecatori pentru minorii. Programul Recto-Verso inițiat de APRPEGE constituie una din măsurile alternative la pedeapsa cu închisoarea utilizate în Belgia pentru minorii și tinerii delincvenți care au comis fapte declarate infracțiuni.

Programul constituie rodul unor îndelungate cercetări în acest domeniu și a unei practici de peste 10 ani, timp în care acest program a fost imbunătătit și adaptat nevoilor reale ale minorilor și tinerilor cu care se lucrează. Adaptarea programului la realitatea românească s-a făcut cu ajutorul echipei CRED (Centrul Român pentru Educație și Dezvoltare umană), condus de noi, care a introdus acest program experimental pentru prima dată în România în cadrul centrelor de reeducare și a penitenciarelor pentru Minori și Tineri dar și în cadrul Sistemului de Probațiune, în colaborare cu specialiștii din aceste unități. Coordonarea introducerii programului și urmărirea efectelor introducerii acestuia în sistemul juridic român s-a făcut de către noi în plan experimental.

Obiective:

Îmbunătățirea relațiilor și a comunicării interpersonale;

exprimarea onestă și directă a propriilor sentimente;

sensibilizarea cu privire la consecințele faptei comise asupra victimelor;

experimentarea de noi comportamente non-violente care optimizează relațiile interpersonale și asigură o abordare pașnică a situațiilor conflictuale viitoare;

înțelegerea propriilor gânduri, sentimente, comportamente prin exprimarea tiparelor relaționale, atât din interiorul cât și din exteriorul grupului;

creșterea încrederii în propria persoană, îmbunătățirea imaginii de sine și a stimei de sine.

Descrierea programului

• Numarul persoanelor

Grupul poate fi constituit din minimum 6 și maximum 12 persoane. Importantă este menținerea constantă a acestui număr pe tot parcursul procesului desfasurat în cadrul grupului, pentru cresterea coeziunii si sigurantei de grup care ajuta la obtinerea rezultatelor propuse. Este necesar ca, in momentul selectării grupului tinta, beneficiarii sa fie selectati în functie de criteriile stabilite conform planului de lucru, dar si in functie de capacitatea lor de dezvoltare psihologica. Astfel, prin cuprinderea în grup a unor persoane cu o capacitate cognitivă crescuta printre persoane cu un nivel de dezvoltare mai redus se produce o dinamica cu un ritm crescut si constant de elaborare si dezvoltare psihică avand impact asupra întregului grup.

• Vârsta si sexul membrilor grupului

Specialistii selecteaza in constituirea grupurilor persoane de acelasi sex si de varste apropiate, pastrand grupul omogen prin prisma acestor două criterii.

• Frecventa ședintelor

Programul include 12 sedinte dintre care doua intalniri individuale (una la inceptutul programului si una la sfarsit) si se deruleaza pe o perioada de aproximativ 3 luni. Vor avea loc doua sedinte de lucru pe saptamana.

• Durata programului si a ședințelor de grup.

Durata sedintelor este cuprinsă între 60 și 120 minute avand in vedere gestionarea timpului pentru pauze si incadrarea in acest interval a momentelor organizatorice (din cand în cand este necesara o sedinta individuala pentru a preveni renuntarea prematură la grup, sau pentru monitorizarea persoanei care se afla într-o situatie dificila a vietii sale). O ședință mai scurtă de 60 de minute nu ar permite dezvoltarea interacțiunilor emoționale, iar una mai mare de 120 de minute ar duce la tensiuni emoționale puternice.

Metodologia

Grupul este un “laborator experimental”: participanții experimentează diferite comportamente si efectele acestora asupra celorlalți, toate acestea fiind discutate si analizate din diverse perspective. Ca urmare, un program educativ bazat pe dinamica grupurilor oferă posibilitatea unei abordari pe mai multe niveluri.

La nivel individual: o activitate de reflecție imbogatită, atat prin efectele unei confruntări cu un grup de indivizi asemanători, cat si prin efectele comportamentelor proprii asupra celorlalti si al unor eventuale comportamente alternative adaptate fiecarui individ in parte, ce sunt mai acceptabile din punctul de vedere al vieții sociale.

La nivelul grupului: o muncă de reflecție prin trăirea efectivă a relatiilor si a interactiunilor valorizante intr-un mediu-cadru, prin gandirea si comunicarea cu persoane preocupate de probleme asemanatoare si gestiunea conflictelor reale izbucnite pe parcursul ineracțiunii.

La nivelul mediului social: demers reflexiv prin punerea sub semnul intrebarii a relatiilor anterioare ale individului, care l-au condus spre infracțiune, demers orientat spre o înțelegere morală și constructivă a mediului de viață și a societății.

Dezbaterea în grup prezintă mai multe avantaje față de o abordare individuală: confruntarea cu un grup constituit din indivizi asemanatori, reflectia este mai bogata si mai interactivă, ridicând mai putine rezistente decat discursul unui interlocutor unic care ar putea fi perceput ca excesiv de moralizator.

Echipa de specialisti utilizează tehnici si metode specifice fiecărei teme abordate acoperind toate aspectele unei interventii profesioniste. Fiecare specialist (psiholog, asistent social) aplica tehnici specifice, asumându-și responsabilitatea in domeniul său de specializare in cadrul activitatilor de grup: discutii și dezbateri de grup; exercitii practice cu suporturi adecvate (desene, povestiri, metafore, istorii personale, foto-limbaj – alcătuirea unor grupări cu sens din fotografii puse la dispoziție pentru a exprima o idee cuprinsă în tematica abordată; expunerea temelor stabilite cu propriile cuvinte astfel încât să poată fi verificat modul de înțelegere a temei și a importanței sale (elaborare personala); explicația diferitelor situații, motivații și personaje cuprinse în temele prevăzute din sedinte; interviul individual initial; tehnici ale terapiei cognitiv-comportamentale; tehnici ale terapiei experientiale; tehnici ale terapiei psihodramei (jocuri de rol, puneri in situatie); chestionarul (care se va referi la utilitatea programului parcurs și la învățămintele utile în viitor).

Criterii calitative de evaluare:

– gradul de implicare a beneficiarilor in activitatile derulate;

– interesul manifestat fata de temele abordate;

– asimilarea cunoștințelor și noțiunilor utilizate în program;

– interiorizarea tehnicilor de eficientizare a propriului comportament;

– gradul de autocunoastere dobândit de fiecare participant in parte;

– gradul de satisfactie a participantilor față de fiecare ședință și față de schimbările constatate la sfârșitul programului;

– dobândirea capacitatii de a elabora strategii utile pentru dezvoltarea autonomiei personale si de depasire a situațiilor problematice cu care se confruntă.

Cel mai bun indicator al eficacității unui program socio-educativ este constituit de reacțiile beneficiarilor, de relatările lor privind modul cum au înțeles problemele abordate, de schimbările care au apărut în conduita lor, de modul cum s-au ameliorat relațiile cu colegii, cu personalul unității, dar și cu familiile lor.

Este necesară definirea, delimitarea unui cadru clar si riguros în care au loc ședințele de grup care să permită:

un spatiu al libertății- cunoașterea regulilor precise și a sanctiunilor asociate nerespectării lor (a stii ce este permis si ce nu este permis) permite manifestarea libertatilor în structura grupului- libertate de gândire, de expresie;

un spatiu securizant: transmiterea regulilor si a consecintele nerespectarii lor sunt enuntate clar si consecvent;

confruntarea cu limitele: aceasta oportunitate permite confruntarea cu propria reacție la frustrare care este utilă pentru persoanele cu comportament antisocial;

relatiile de încredere: un cadru exigent asociat principiului confidentialitatii si al eticii profesionale asigurate prin cadrul programului poate permite dezvoltarea unor relatii de încredere în interiorul grupului si deci crearea premiselor pentru realizarea unui demers de reflectie comuna si personală.

Fiecare dintre participanti va semna un contract de participare la grupul de lucru. Desfasurarea optima a programului presupune un set de reguli stabilite inca de la prima intrevedere dintre membrii grupului si specialisti, precum si crearea unor reguli de functionare a grupului.

Specialistii vor coordona impreuna sedintele de lucru si vor asigura, ca fiecare participant in parte, să se poata exprima, să fie ascultat și respectat.

Ședința nr.1

Tema: Programul Recto-Verso (scop, obiective, tematica, lucrul in grup).

Obiectiv: Prezentarea programului Recto-Verso si a modului concret de desfasurare al acestuia.

Fixarea cadrului de lucru: orar, planificarea sedintelor, temelor. Transmiterea regulilor de desfasurarea a lucrului in grup. Relevarea importanței atitudinii optime a fiecarui participant fata de desfasurarea activitatilor la grup. Ințelegerea rolului si a contributiei specialistilor la bunul mers al fiecărei întâlniri. Stabilirea regulilor de comunicare si fixarea unui cadru de lucru la grup.

Exercitii:

Exprimarea emoțiilor

Prezentarea infractiunii

Evaluarea ședinței

Ședința nr. 2

Tema: Sa ne prezentam pe noi insine.

Obiectiv: Imbunatatirea cunoasterii de sine prin prezentarea unor imagini preferate. Participarea activă la activitățile grupului, prin implicarea si cooperarea participanților.

Exerciții:

Exprimarea emotiilor

Prezentare prin foto-limbaj

Tema nr.1 pentru a fi rezolvată în camera: „Cum am trait experienta de dupa comiterea faptei, în momentul arestarii?”

Ședința nr. 3

Tema: Prezentare încrucisată

Obiectiv: Constientizarea si identificarea propriilor emoții si diferențierea lor de sentimente.

• Exercitiul : Prezentarea incrucisata

Prezentarea temei nr. 1 ce a fost rezolvată în cameră/acasă „Cum am trait experienta de dupa comiterea faptei în momentul arestarii?”. Acest exercitiu, serveste la facilitarea recunoasterii si distingerii emotiilor, reflectii individuale care sunt urmate de interventia fiecarui participant la grup în conformitate cu tehnica de lucru si de dezbaterile de la grup.

Sedința nr. 4

Tema: Atitudinea fata de victima

Obiectiv: Crearea aliantei si a coeziunii participantilor cu specialistii, dar si a interactiunilor dintre participanti, asimiland o functionare comuna specifica grupului.

Exercitii:

Exprimarea emotiilor

Coarda.

Tema nr. 2 ce va fi rezolvată în camera/acasă: Să scrie o scrisoare victimei sale (să fie sinceri, nu doar să-si ceara scuze, să spuna efectiv ceea ce gândesc). Se realizeaza in scris: sa se gandeasca cum vor prezenta scrisoarea în ședința urmatoare.

Ședința nr. 5

Tema: Descrierea infractiunii.

Exercitiul: Sa descrie infractiunea într-un tabel pe 7 coloane

Obiectiv: Constientizarea circumstantelor comiterii infractiunii, realizarea existentei unei perspective de viitor, înțelegerea emoțiilor victimelor, influenta persoanelor implicate in delict în mod direct sau colateral.

În cadrul acestei ședințe, minorii vor conștientiza faptul că infractiunile au consecinte pe termen lung si pot schimba viata acestora. Acceptarea faptului ca o infracțiune usoară poate deveni brusc o fapta grava cu consecinte enorme asupra victimei si autorului (un furt dintr-o locuinta se poate transforma în omor). Evaluarea costurilor pe termen scurt și lung la nivelul delincventului și al victimei.

Prezentarea temei nr. 2 ce a fost rezolvată în cameră/acasă: Să scrie o scrisoare victimei sale. Prin conceperea unei scrisori către victimă, fiecare membru al grupului este pus în situația de a se gândi profund la persoana victimei, stimulând astfel regretul pentru fapta comisă. Tinerii discută în grup care au fost sentimentele lor atunci când au trebuit să scrie o scrisoare victimei. Ascultând ce spun ceilalți, fiecare tânăr desprinde învățăminte pentru viitor. Formatorii accentuează ideea privind renunțarea în viitor la infracțiuni.

Tema nr. 3 ce va fi rezolvată în camera/acasă: Sa ia un interviu unei persoane pe care o cunosc si a fost victima unui delict (poate fi si o persoana din familie).

Ședința nr. 6

Tema: Problematica victimei.

Exercitiul: Victima

Obiectiv: Constientizarea efectelor delictului asupra victimei. A intelege clar ca victima nu este doar persoana prejudiciata ci, alaturi de aceasta sunt afectati și membrii familiei acesteia, rudele, prietenii, vecinii si chiar comunitatea în ansamblul său. Este o etapă necesară înainte de a putea aborda cea de-a doua parte a programului axată pe tema «victima».

Prezentarea temei nr. 3 ce a fost rezolvată în cameră/acasă: Sa ia un interviu unei persoane pe care o cunosc și a fost victima unui delict.

Prin acest exercitiu urmărim dezvoltarea capacității de a se pune in locul altuia, de a se gândi la celalalt, nu doar la sine, prin exemplificarea unor împrejurari din viata lor în care au fost victimizați. Pentru a se realiza scopul programului și anume, de a preveni comiterea de infracțiuni viitoare, trebuie constientizat impactul pe care l-au avut infracțiunile asupra victimelor, cu scopul, ca, pe viitor, să se gândească de doua ori înainte de a comite o infracțiune, dar și pentru a imbunătăți relațiile cu cei din jur, dorindu-și să se poarte frumos, astfel încât să nu îi mai răneasca. Este important de a nu-i caracteriza numai ca autori, ai faptelor comise, dar și de a le permite sa se axeze asupra lor și a emoțiilor lor si de a înțelege ce este o victimă.

Este important ca fiecare participant să poată să rememoreze o situație în care s-a simțit victimă și astfel să reflecteze, atât la consecințele emoționale, cât și la cele materiale. Încercarea de a face fiecare participant să vorbească despre aceste consecințe permite să se alcătuiască o listă care va putea servi la continuarea programului (permite să nu se furnizeze pur și simplu o listă de consecințe pentru victime sugerată de formatori, ci să li se arate că ei înșiși au început această listă).

Exercitiul: Victima

Tema nr. 4 pentru a fi rezolvată în cameră/acasă: Articolul din ziar. Relatarea evenimentului cuprins în fișă și solicitarea participantilor de a-si imagina ce i s-a întamplat fiecarui personaj în parte – brutarului/hotului/soferului. Descrierea impactului dupa anumite aspecte: Ce i s-a întamplat în ziua urmatoare? Ce i s-a intamplat în luna urmatoare? Ce i s-a întamplat în anul urmator?

Ședința nr. 7

Tema: Victima. Delimitari conceptuale. (Continuarea exercitiului Victima, din sedinta nr. 6).

Obiectiv: Sensibilizarea minorilor fata de situatia de victima, ca modalitate de prevenire a comiterii de noi infractiuni. Intelegerea conceptului de victima, integrarea responsabilitatilor fata de orice actiune în care exista consecințe, o mai buna perceptie asupra persoanelor pe care le-au victimizat.

Prezentarea temei nr. 4 ce a fost rezolvată în cameră/acasă: Articolul din ziar- Brutarul.

Fișa articolului:

În ziua de 2 noiembrie, spre ora 18.00, Ion în varstă de 37 ani, termină de copt pâinea, în spatele magazinului brutăriei sale. Acesta ridică storurile pentru a aerisi localul, când apar inopinant 4 tipi care profită de ocazie pentru a intra în magazin și a fura mai multe pâini. Ion îi vede, se urcă în mașină și pleacă în căutarea indivizilor. La numai câtiva zeci de metri, îi ajunge din urmă. Aceasta manevra s-a dovedit a fi o proastă idee. Cei patru raufăcători îl iau la bătaie lovindu-l cu pumnii și cu picioarele. Un șofer de autobuz care trecea prin zona în acel moment, hotaraste sa-i sară in ajutor si cheamă poliția. În ziua de miercuri, grație unei anchete făcute la diferite secții, este arestat Lucian în varstă de 18 ani. El recunoaște furtul pâinilor, loviturile cauzate brutarului, dar refuză să dea identitatea complicilor lui. Acestia erau doi minori și un adult. Se vor accentua discuțiile care să urmărească intelegerea de către minori a prejudiciilor provocate victimei, conștientizarea faptului ca prejudiciul provocat de cele mai multe ori este nu doar material ca in cazul furturilor, ci exista si consecinte fizice, psihologice si sociale. Ințelegerea importanței prevenirii altor infracțiuni in viitor. Antrenarea capacității tinerilor de a se pune în locul celor care suferă pe nedrept.

Ședința nr. 8

Tema: Emotiile umane. Îmbogătirea emotiilor

Obiectiv: Cunoasterea si gestionarea emotiilor în vederea evitării situațiilor indezirabile de viață.

Minorii vor constientiza faptul că, de multe ori, interpretăm anumite fapte, vorbe, întâmplări în functie de propria noastră convingere despre lume, nefiind neaparat în acord cu realitatea. Realitatea ne-o construim, în functie de experiențe, convingeri, dorinte, motivații, asteptări etc. Din acest punct de vedere uneori este greu să facem diferența între realitatea obiectiva și realitatea subiectivă.

Sedința nr. 9

Tema: Ce ne aduc relațiile dificile

Obiectiv: Identificarea de modalități practice de rezolvare a unei situații dificile prin conștientizarea emoțiilor și a trăirilor proprii. Se vor conștientiza reacțiile participanților la propriile sentimente, în situatii diferite de viată.

Tema nr. 5 pentru a fi rezolvată în cameră: Concilierea. Delimitari conceptuale.

Minorii vor nota pe o pagina, pe doua coloane, ce sfaturi pot da si ce atitudine pot avea, aflati fiind într-o situatie conflictuală traită de o persoana/mai multe persoane. Vor descrie ce cred/imaginează despre o situatie de conciliere în caz de conflict? Ce cred despre o situatie conflictuală traită din experienta proprie de viata?

Ședința nr. 10

Tema: Emoții, sentimente, relații în cadrul grupului

Exercitiul: Grupul ca o familie

Obiectiv: Constientizarea relatiilor si transferurilor afective in cadrul interacțiunilor sociale si modalitatilor practice de gestionare a acestora. Prezentarea temei nr. 5 ce a fost rezolvată în cameră/acasă: Concilierea. Delimitari conceptuale.

Ședința nr. 11

Tema: Conflictele-sensuri și modalități de conciliere.

Exercitiul: O mie de reacții

Obiective: Intelegerea faptului ca deseori evenimentele vietii pot avea semnificatii diferite în funcție de perspectivele subiectului. Conștientizarea faptului că, uneori, un detaliu al imaginii/ situatiei de viață poate schimba radical întelesul problemei sau găsirea adevaratei soluții.

Exercitiu: Sensul conflictelor. Acesta își propune dezvoltarea unor strategii cu rol predictiv in aptitudinile participantilor de evitare si de rezolvare a conflictelor, identificarea conceptiilor si viziunilor personale ale fiecarui participant despre conflicte.

Se vor discuta câteva exemple de expresii referitoare la conflicte: „Cauta cearta cu lumanarea aprinsa”, „Cauta nod in papura si pete in soare”, „Cine cauta cearta, gaseste bataie”, „Daca nu esti atent, gluma se face cearta”, „E usor a te certa, dar e greu a te impaca”, „Cearta grabnica aprinde foc si naste razboi”, „Cine scoate sabia, de sabie va pieri”, „Unde intra cearta-n casa, de acolo norocul iese”, „Cine seamana vant, culege furtuna”, „Cine are minte nu se amesteca in cearta altora”.

Tema nr. 6 pentru a fi rezolvată în cameră se va prezenta în cadrul grupului: Autoevaluare/Ce va urma, care este viitorul meu.

Ședința nr. 12

Tema: Incheierea Programului Recto-Verso. Evaluarea finală a grupului.

Exercitiu: Un gând pentru fiecare persoană din grup

Obiectiv: Evaluarea sedintelor de catre beneficiari si specialisti. Elaborarea momentului de desprindere si separare.

Prezentarea temei nr. 6. ce a fost rezolvată în cameră/acasă –Autoevaluare. Ce va urma, care este viitorul meu. Participantii relateaza în cadrul grupului tema pe care au imaginat-o si au scris-o, despre cum se văd peste o luna, un an sau peste 10 ani de la data eliberarii din penitenciar/executării sancțiunii.

Minorii sunt invitați să se gândească la viitorul lor și al celor în mijlocul cărora trăiesc. Specialistii îi ajuta să evalueze corect programul la care au participat și să aprecieze efortul celor care l-au inițiat. Participanții vor fi îndemnați să aibă încredere în evoluția lor viitoare având în vedere tot ce au asimilat prin parcurgerea tuturor activităților. De asemenea, va avea loc evaluarea sedintelor desfasurate si feedback-ului din partea participantilor privind relatiile consolidate in interiorul grupului, sugestiile acestora, exprimarea reactiilor, comentarii. Vor fi purtate discuții despre utilitatea programului si imbogatirea universului cunoasterii.

Exercitiul: Un gând pentru fiecare persoană din grup.

8. Bazele teoretice și metodologice ale intervenției recuperativ propuse.

Vom prezenta pe larg abordările și valențele teoretice care au stat la baza selecției acestui set de programe, avand în vedere;

Abordarea motivațională

Conform modelului referențial adaptat după Born și Goffin (2003), motivația ocupă un loc esențial în stimularea adoptării unui comportament prosocial, fiind un aspect esențial al procesului de resocializare și reinserție.

Motivarea schimbării comportamentale vine din interiorul persoanei și nu poate să fie impusă din exterior, iar schimbarea apare ca proces, nu este un fenomen unitar, ci este constituită din mai multe stadii, respectiv – pre-contemplarea, contemplarea, acțiunea și menținerea

Balanța decizională

Luarea deciziilor a fost conceptualizată de Irving Janis și Leon Mann (1977) ca "bilanț" decizional al câștigurilor potențiale comparativ cu pierderile induse de acea decizie.

Figură 5 Balanța motivațională (Janis și Leon Mann, 1977)

Auto-eficacitate

Schimbarea atitudinilor și a comportamentelor au la bază și elementele teoriei de auto-eficiență a lui Bandura (1977). ”Credința în auto-eficiență consitutie fundamentul agentivității umane. Dacă persoanele nu consideră că ele pot prin propriile lor acțiuni să producă rezultatele așteptate, evitând în același timp apariția unor evenimente deranjante, ele nu au motive să acționeze sau să persevereze pentru a învinge dificultățile” (Philippe Carre et Fabien Fenouillet, 2009, pag.24)

Teoria autodeterminarii (Deci si Ryan, 2000), subliniază faptul că ființa umană posedă o tendintă naturală spre actualizarea sinelui, dar fără să neglijeze influențele mediului în dezvoltarea acestuia. Sunt astfel pusi în evidență factori externi care pot să faciliteze sau să împiedice dezvoltarea sinelui. Contextul în care individul evoluează poate să susțină sau să restrângă tentativa sa de a stapâni și de a integra experiențele sale într-un eu coerent. (Phillippe Carre et Fabien Fenouillet 2009, pg. 50). Această teorie propune o concepție organică asupra motivației intrinseci și extrinseci axată pe dialectica între mediu și persoană în cautarea acesteia de a-și satisface nevoile psihologice de bază (autonomie, compentență, și apartenență socială).

Empatia

Empatia este o temă esențială în misiunea de sensibilizare a tinerilor cu privire la comportamentele delictual. Serge Tisseron (2010) pune în evidență 3 dimensiuni ale empatiei relaționale – empatia relațională – se împarte în empatie altruistă – cand intelegi că alții au alte experiențe de viață și poți să te pui in locul lor, empatia reciprocă cand întelegi și accepți ca alții să se pună în locul tău, empatia extimistă – acceptarea faptului că în momentul în care celalalt se pune în locul meu – poate să-mi evidențieze fațetele mele necunoscute încă de mine. (Serge Tisseron, 2010, pg.210).

Abordarea atitudinală

Principalele teorii care pun in evidență o corelație între atitudine si comportament și care stau la baza intervenției recuperative propuse sunt

Teoria disonanței cognitive (Festinger, 1950)

Această teorie postulează nevoia persoanei de a menține o coerență între diferitele cogniții (cunoașterea de sine, a celuilalt, a mediului). Conștientizarea unei contradicții între o atitudine și un comportament (stare de disonanță) duce la reducerea acesteia prin schimbarea atitudinii sau a comportamentului cu scopul de a le ajusta (consonanță).

Teoria acțiunii raționale (Fishbein et Ajzen, 1975)

Teoria actiunii raționale este o teorie a comportamentelor sociale dezvoltată în anii 1975 ”și este și astazi foarte influenta” Serge Guimond (2010, pag. 110). Aceasta teorie își propune să explice cum modul în care oamenii gândesc, atitutidinile lor pot fi utilizate pentru a prezice ceea ce ei vor face, modul lor de comportament.

Acest model pleacă de la ideea potrivit căreia conduita nu este determinată doar de motivele inconștiente, de dorințele irezistibile sau de convingerile iraționale. Dimpotrivă, la baza unui comportament se află o evaluare a posibilităților, a implicațiilor sau a consecințelor unei conduite pentru subiect.

Acest model este operațional pentru intervenția noastră educativă de sensibilizare; el oferă clarificări în ceea ce privește procesele de formare a atitudinilor față de comportamentul „delincvent”. Modificând convingerile sau baza informativă accesibilă, modificăm atitudinile și poate și comportamentul.

Conform teoriei comportamentului planificat ; intentia comportamentală se ancorează în gradul de control pe care individul crede că poate să-l aibă asupra comportamentului. Jacque Philippe Leyens, Vincent Yzerbyt (2002, pag. 105) mentioneaza faptul ca performanțele teoriei sunt remarcabile pentru ca pun in evidenta faptul ca incertitudinea influentează performanța. Chiar dacă atitudinea față de o activitatea este pozitivă, acea acțiune este puțin probabilă să fie pusă în practică dacă ea este sortită eșecului.

Figură 6- Reprezentarea schematică a Teoriei comportamentului Planificat – Jacque Philippe, Leyens Vincent Yzerbyt

La acest nivel se pune în evidență într-o manieră interesantă faptul că, controlul perceput ameliorează predicțiile bazate pe normele subiective și pe atitudini. Astfel intenția si controlul perceput sunt predictori importanți ai schimbării comportamentului. (Jacque Philippe Leyens Vincent Yzerbyt (2002, pag. 106) apud Ajzen, 1996, Ajzen et Madden, 1986)

Teoria evaluării cognitive – (Deci, 1975, Deci si Ryan 1980) a fost formulată pentru a descrie efectele contextului social asupra motivației intrinseci a individului. Motivația intrinsecă este prototipul autodeterminării și reprezintă un angajament dirijat de interes și plăcere. Un comportament intrinsec este realizat pentru satisfacția inerentă a comportamentului, contrar motivației extrinseci care este incitată și susținută prin intevenții și întăriri care sunt exterioare si disociate de acțiune. A fost demonstrat faptul că feed-backul oferit și comentariile pozitive legate de competențele persoanei în cadrul unei activități au ca efect mai repede de a crește decât de a scădea motivația intrinsecă, in timp ce recompensa extrinsecă duce la scăderea motivației intrinseci (Phillipe Carre et Fabien Fenouillet, 2009, pag. 51).

CAPITOLUL AL V-LEA – REZULTATE OBȚINUTE

FAZA A – Cercetarea inițială constatativă

Lotul experimental a fost format din 106 minori condamnați – Componența acestuia a fost următoarea: 43 de subiecți aflați sub supravegherea unui serviciu de probațiune (40,6%), 26 de subiecți internați într-un centru de reeducare (24,5%), 21 de subiecți aflați în penitenciar (19,8%) și 16 subiecți privați de libertate într-un penitenciar pentru minori și tineri (15,1%).

Instrumentele aplicate asupra tuturor minorilor în faza constatativă au constat în .

Chestionarul de atitudini CATC

Chestionarul de ostilitate Arnold H. Buss și Ann Durkee

Chestionarul Rosenberg

Testul de inteligență Raven

Testul Arborelui

Rezultate obținute chestionar CATC

Date factuale

Distribuția subiecților în funcție de instituțiile de proveniență

Componența lotului experimental a fost următoarea: 43 de subiecți aflați sub supravegherea unui serviciu de probațiune (40,6%), 26 de subiecți internați într-un centru de reeducare (24,5%), 21 de subiecți aflați în penitenciar (19,8%) și 16 subiecți privați de libertate într-un penitenciar pentru minori și tineri (15,1%).

Grafic 1 – Distribuția subiecților în funcție de instituție

Așa cum se poate observa, în cadrul lotului investigat, cel mai bine reprezentat segment de vârstă a fost cel al minorilor de 17 -18 ani, fapt ce se datorează mai ales prevederilor Codului Penal care stipulează că minorii care au între 14-16 ani răspund penal numai dacă se dovedește că au săvârșit fapta cu discernământ. Prezența subiecților care au depășit pragul minorității (au vârsta peste 18 ani), se datorează faptului că, la data începerii cercetării aceștia aveau peste 17 ani, iar după finalizare, au depășit cu puțin vârsta de 18 ani.

Grafic 2 – Distribuția subiecților după vârstă

Grafic 3 – Distribuția subiecților după vârstă functie de institutia in care se află

În ceea ce privește vârsta subiecților care provin din penitenciar am avut următoarea distribuție: 17 ani – 1 subiect (0,9%), 18 ani – 1 subiect (0,9%) și peste 18 ani – 19 subiecți (17,92%).

Pentru subiecții din centrul de reeducare am avut următoarea repartiție: 15 ani – 1 subiect (0,9%), 16 ani – 6 subiecți (5,66%), 17 ani – 12 subiecți (11,32%), 18 ani – 6 subiecți (5,66%) și peste 18 ani – 1 subiect (0,9%).

Cei 43 subiecți aflați sub supravegherea serviciului de probațiune au următoarele vârste: 17 ani – 5 subiecți (4,71%), 18 ani – 22 subiecți (20,75%) și peste 18 ani – 16 subiecți (15,09%).

Distribuția pe vârste a minorilor din penitenciarul de profil este: 14 ani – 1 subiect (0,9%), 16 ani – 3 subiecți (2,83%), 17 ani – 9 subiecți (8,49%), 18 ani – 3 subiecți (2,83%).

Grafic 7 – Distribuția subiecților după locul nașterii și tipul instituției

Având în vedere că cercetările anterioare au relevat faptul că o parte dintre minori își petrec primii ani din viață în alte medii sociale decat cele în care s-au născut, itemul nr. 4 a identificat de către cine au fost crescuți aceștia, astfel: 66,03% din subiecți au fost crescuți de ambii părinți (N=70); 20,75% au fost crescuți doar de unul din părinți (N=22); 11,32% au fost crescuți de bunici (N=12) iar restul de 1,88% au fost crescuți de alte rude (N=2).

Datele obținute în cadrul cercetării pun încă o dată sub semnul întrebării afirmațiile celor care localizau una dintre cauzele delincvenței juvenile în existența familiilor monoparentale. Este evident că, în ultimele decenii, avem de-a face cu o fragilizare a familiei care se răsfrânge asupra realizării funcțiilor și existenței de ansamblu a acesteia. Creșterea unui copil în mijlocul unei familii, cu o mamă și un tată, nu reprezintă garanția unei evoluții adecvate a acestuia. Copilul are nevoie nu doar de părinți, ci de părinți care să îl ajute să conștientizeze existența normelor și a interdicțiilor pe care acestea le impun, precum și importanța valorilor, a reperelor și a limitelor în viața cotidiană, fără ca aceasta să însemne că autoritatea parentală devine autoritarism. Este esențial ca părinții să îndrume maturizarea copilului în direcția unei autonomii responsabile: să învețe să își controleze emoțiile, să își ia viața în propriile mâini, să trăiască alături de ceilalți în conformitate cu normele societății, să respecte demnitatea și libertatea celorlalți etc.

În fața unui viitor nesigur, a confuziilor adolescenței, a contradicțiilor sociale, minorii au nevoie ca familia lor să constituie un mediu de stabilitate care să le furnizeze nu doar resurse materiale, ci și susținerea afectivă absolut necesară pentru formarea unei persoanlități echilibrate.

Sunt tot mai numeroase vocile care acuză costul uman al vulnerabilizării familiei și modul în care el afectează „transformarea umană” a copilului (P. Karli, 2011) deoarece în sânul familiei sale, copilul realizează socializarea sa primară și pune bazele identității sale psihosociale: Atașamentul asigurator și liniștitor al mamei și schimburile afective cu aceasta sunt cele care îl învață să își gestioneze emoțiile și să își construiască „schema de atașament” care va servi ca matrice în elaborarea relațiilor sale cu alte persoane. Cuvântul structurant al tatălui – sau mai degrabă al cuplului parental – îi va oferi cadre de referință, repere și limite. După această „trecere” dificilă care este adolescența, expresia mai mult sau mai puțin tumultoasă a „furiei de a trăi” poate fi restrânsă în limitele care salvează sănătatea fizică și mintală a tânărului, datorită structurilor fizice dobândite în copilărie și consolidate de-a lungul adolescenței. Din contră, toți intervenienții sociali constată că disfuncțiile familiale reprezintă prima cauză a perturbărilor și deviațiilor copilului și adolescentului.

Grafic 8 – De cine ați fost crescut?

Grafic 9 – De cine a fost crescut și instituția în care își ispășește pedeapsa

minorii încarcerați în penitenciar: crescuți de către ambii părinți – 19 subiecți (17,92%), doar de unul dintre părinți – 1 subiect (0,94%), crescut de bunici – 1 subiect (0,94%);

subiecții internați în centrul de reeducare: crescți de ambii părinți – 16 subiecți (15,09%), doar de unul din părinți – 5 subiecți (4,71%), de bunici – 4 subiecți (3,77%) și de alte rude – 1 subiect (0.94%).

subiecții aflați în grija serviciului de probațiune: crescuți de ambii părinți – 26 subiecți (24,52%), doar unul din părinți – 12 subiecți (11,32%), de bunici – 4 subiecți (3,77%) și crescuți de alte rude – 1 subiect (0,94%).

subiecții închiși in penitenciarul pentru minori și tineri: crescuți de ambii părinți – 9 subiecți (8,49%), doar de unul din părinți – 4 subiecți (3,77%), de bunici – 3 subiecți (2,83%).

În ceea ce privește domiciliul subiecților la data arestării, am avut următoarea distribuție: în mediul urban (87 subiecți; 82,07%), iar în cel rural (19 subiecți; 17,93%).

Grafic 10 – Distribuția subiecților în funcție de domiciliu

Minorii aflați în custodia unui penitenciar domiciliază preponderent în mediul urban – 19 (17,92%), doar 2 subiecți domiciliind în mediul rural (1,83%). Aceeași situație o întâlnim și în cazul minorilor aflați în centrul de reeducare – 20 sunt din mediul urban (18,86%) și 6 din mediul rural (5,66%). Din cei 43 de subiecți care se găsesc în monitorizarea serviciului de probațiune provin din mediul urban 36 de subiecți (33,96%), iar din mediul rural 7 subiecți (6,60%). În cazul subiecților închiși în penitenciarul pentru minori și tineri 12 sunt din mediul urban (11,32

%) și 4 din mediul rural (3,77%). Ca urmare, observăm că nu sunt diferențe majore față de locul unde au fost crescuți de către părinți.

Nivelul de școlarizare al subiecților este scăzut în comparație cu cel al tinerilor de aceeași vârstă care nu au avut de-a face cu sistemul penal. La data începerii cercetării, 16 subiecți (15,09%) erau analfabeți, iar 21 (19,81%) nu absolviseră ciclul primar; 40 subiecți (37,73%) parcurseseră în diferite grade ciclul gimnazial, 18 subiecți (16,98%) aveau IX-X clase și 11 subiecți (10,37%) XI-XII clase.

Grafic 11 – Nivelul de școlarizare

Grafic 12 – Distribuția funcție de școlarizare și tipul instituției

Rata de abandon școlar în rândul subiecților cercetării este relativ mare dacă avem în vedere că din totalul celor 106 minori, 63 (59,43%) au abandonat școala la un moment dat; 11 minori (10,37%) nu au răspuns la această întrebare.

Grafic 13 – Distribuția subiecților în funcție de abandonul școlar

Interesant este faptul că mai mulți subiecți care au abandonat școala se află în supravegherea serviciului de probațiune, același segment care prezintă și cel mai ridicat nivel de școlarizare – 27 (25,47% din totalul celor aflați în acest tip de instituție), urmați de cei din centrul de reeducare – 17 (16,03%), cei din penitenciar – 13 (12,26%) și, pe ultimul loc, cei din penitenciarul pentru minori și tineri – 6 (5,66%).

Grafic 14 – Distribuția minorilor in funcție de abandonul școlar și tipul instituției

Ierarhizarea motivelor care au determinat abandonul școlar arată astfel: absențe numeroase – 23 subiecți (21,69%), nevoia de a munci – 18 subiecți (16.98%), repetenția – 15 subiecți (14,15%), absența unor condiții (cărți, haine) – 9 subiecți (8.49%), inutilitatea cunoștințelor dobândite la școală – 6 subiecți (5,66%), sfatul prietenilor – 3 subiecți (2,83%), comportamentul nepotrivit al colegilor – 2 subiecți (1,88%), alte motive – 12 subiecți (11,32%).

Grafic 15 – Motivele abandonului școlar

Grafic 16 – Motivul abandonului școlar în funcție de instituția juridică

Remarcăm faptul că pentru cei cărora le făcea plăcere să frecventeze cursurile (itemul 9), școala era legată de speranțele lor de a deveni cineva – 35 subiecți (33,01%) ei spunând că doreau să își facă un viitor; de asemenea, un număr important de 30 subiecți (28,30%) precizează că la școală învățau lucruri noi. Dorința de a avea prieteni a constituit un motiv al frecventării școlii pentru 14 subiecți (13,20%), la fel ca și dorința de a pleca de acasă – 10 subiecți (9,43%).

Grafic 17 – Motivația frecventării școlii

Dorința de a-și face un viitor este mai pregnantă la minorii aflați în grija serviciului de probațiune – 17 subiecți (16,03%), la fel ca și faptul că urmând cursurile școlare puteau învăța lucruri noi – 16 subiecți (15,09%); la acest grup urmează, în ordine, dorința de a-și face prieteni – 6 subiecți (5,66%) și de a pleca de acasă – 4 subiecți (3,77%). În general, motivele și ierarhia acestora se păstrează și în ceea ce privește celelalte categorii de minori:

pentru minorii aflați în centrul de reeducare: posibilitatea de a învăța lucruri noi – 9 subiecți (8,49%), dorința de a-și croi un viitor – 7 subiecți (6,60%), oportunitatea de a-și face prieteni – 3 subiecți (2,83%), dorința de a pleca de acasă – 2 subiecți (1,88%);

pentru minorii aflați în penitenciar: dorința de a-și face un viitor – 10 subiecți (9,43%), a învăța lucruri noi – 4 subiecți (3,77%), a-și face prieteni – 2 subiecți (1,88%), a pleca de acasă – 1 subiect (0,94%);

pentru subiecții din penitenciarul pentru minori și tineri: a-și face prieteni si a pleca de acasă – câte 3 subiecți (2,83%), a învăța lucruri noi și a-și face un viitor – câte un subiect (0,94%).

Grafic 18 – Motivația frecventării școlii și tipul de instituție

Așa cum era de așteptat, procentul cel mai mare de minori care nu urmează cursuri de școlarizare după începerea pedepsei, este al celor aflați într-un penitenciar pentru adulți – 17 subiecți (16,03%), unde acest lucru este dificil datorită specificului instituției. Dintre minorii aflați în probațiune, 10 subiecți (9,43%) nu merg la școală, dar aceasta datoreaază faptului că ei au absolvit deja învățămantul general obligatoriu; în centrul de reeducare și penitenciarul pentru minori și tineri, aproape toți subiecții urmează cursuri, cu excepția celor care, datorită afacerilor judiciare, tranzitează mai multe instituții pentru a fi prezentați la instanțele de judecată.

Grafic 23 – Frecventarea școlii funcție de instituție

La data arestării doar un număr mic de minori lucrau – 20 subiecți (18,86%), în timp ce majoritatea acestora nu aveau nici o ocupație – 83 subiecți (78,30%), lucru explicabil prin nivelul redus de școlarizare care nu permite înscrierea la un curs de calificare.

Potrivit afirmațiilor majorității minorilor, 73 subiecți (68,86%), părinții erau la curent cu situația lor școlară (itemul 10); 18 subiecți (16,98%) afirmă că părinții nu știau ce se întâmplă la școală, iar 15 subiecți (14,15%) nu au răspuns. Comparând aceste procente cu situația școlară de ansamblu a minorilor, marcată de rezultate slabe la învățătură, repetenție și, în cele din urmă, abandon școlar, se detașează concluzia că părinții lor nu conștientizau necesitatea ca ei să aibă un nivel de instrucție adecvat. În același timp, rezultă că părinții acestor minori aveau o capacitatea scăzută de a le crea și menține motivația de a învăța, de a-i sprijini și de a cultiva o legătură strânsă cu profesorii în vederea remedierii dificultăților cu care se confruntau copiii lor. Din mărturiile copiilor, frecvent, părinții lor au manifestat același dezinteres pentru creșterea nivelului cultural, fapt care se perpetuează în familiile actuale.

Grafic 19 – Părinții cunoșteau situația școlară a minorilor

Grafic 20 – Părinții cunoșteau situația școlară și tipul instituției juridice

În general, părinții minorilor delincvenți care au făcut obiectul cercetării, își îndemnau copiii să frecventeze cursurile școlare, după cum urmează: întotdeauna – 59 subiecți (55,66%), foarte des – 22 subiecți (20,75%), uneori – 4 subiecți (3,77%), foarte rar – 4 subiecți (3,77%), niciodată – 12 subiecți (11,32%) iar 5 subiecți (4,71%) nu au răspuns.

Grafic 21 – Îndemnul părinților de a merge la școală

Item CATC – Părinții mă îndemnau să merg la școală

Minorii aflați în supravegherea serviciului de probațiune au fost îndemnați în cea mai mare măsură de părinți să frecventeze cursurile școlare: întotdeauna -22 subiecți (20,75%) și foarte des -14 subiecți (13,20%) ceea ce probabil s-a repercutat asupra traseului școlar al acestora, mai îndelungat decât al celorlalte categorii de minori. Dar acest îndemn al părinților de a merge la școală nu este dublat și de interesul concret pentru activitatea de învățare a copiilor. Astfel, la itemul nr. 10 din chestionarul nr. II – Familia – „Când povestesc ce am făcut la școală, părinții par interesați să mă asculte”, 50 subiecți (47,16%) apreciază că acest lucru nu se întâmpla niciodată, 15 subiecți (14,15%) – foarte rar, 17 subiecți (16,03%) – uneori și doar 12 subiecți (12,32%) – foarte des și 12 subiecți (12,32%) – întotdeauna .

Grafic 22 – Îndemnul părinților de a merge la școală și tipul instituției

Așa cum era de așteptat, procentul cel mai mare de minori care nu urmează cursuri de școlarizare după începerea pedepsei, este al celor aflați într-un penitenciar pentru adulți – 17 subiecți (16,03%), unde acest lucru este dificil datorită specificului instituției. Dintre minorii aflați în probațiune, 10 subiecți (9,43%) nu merg la școală, dar aceasta datoreaază faptului că ei au absolvit deja învățămantul general obligatoriu; în centrul de reeducare și penitenciarul pentru minori și tineri, aproape toți subiecții urmează cursuri, cu excepția celor care, datorită afacerilor judiciare, tranzitează mai multe instituții pentru a fi prezentați la instanțele de judecată.

Grafic 23 – Frecventarea școlii funcție de instituție

La data arestării doar un număr mic de minori lucrau – 20 subiecți (18,86%), în timp ce majoritatea acestora nu aveau nici o ocupație – 83 subiecți (78,30%), lucru explicabil prin nivelul redus de școlarizare care nu permite înscrierea la un curs de calificare.

Grafic 24– Statutul ocupațional al minorilor

Raportat la tipul instituției însărcinate cu aplicarea sancțiunii penale, remarcăm faptul că minorii din probațiune prezintă cel mai mare procent de persoane care nu aveau nici o ocupație – 34 subiecți (32,07%), urmați de cei din centrul de reeducare – 19 subiecți (17,92%), penitenciarul pentru minori și tineri – 16 subiecți (15,09%) și penitenciarul pentru adulți – 14 subiecți (13,20%); remarcăm, de asemenea, că niciun minor încarcerat într-un penitenciar profilat pe adolescenți și tineri nu lucra la momentul arestării.

Grafic 25 – Statutul ocupațional funcție de instituția în care se află minorul

Infracțiunile comise de minorii ce au făcut parte din lotul supus analizei sunt: omor – 3 subiecți ( 2,83%), lovire – 12 subiecți ( 11,32%), furt – 58 subiecți (54,71%), tâlhărie – 19 subiecți (17,92%), trafic de droguri – 11 subiecți (10,37%) și trafic de persoane – 3 subiecți ( 2,83%).

Grafic 27 – Tipul infracțiunii

Distribuția minorilor în cadrul celor patru tipuri de instituții, în funcție de infracțiunea comisă este următoarea:

în penitenciar: furt – 7 subiecți (6,60%), tâlhărie – 2 subiecți (1,88), trafic de droguri – 9 subiecți (8,49%) și trafic persoane – 3 subiecți (2,83%);

în centrul de reeducare: lovire – 1 subiect (0,94%), furt – 18 subiecți (16,98%), tâlhărie – 6 subiecți (5,66%), trafic droguri – 1 subiect (0,94%);

în supravegherea serviciului de probațiune: lovire – 11 subiecți (10,37%), furt – 26 subiecți ( 24,52%), tâlhărie – 5 subiecți ( 4,71%), trafic droguri – 1 subiect (0,94);

în penitenciarul pentru minori și tineri: omor – 3 subiecți (2,83%), furt – 7 subiecți (6,60%), tâlhărie – 6 subiecți (5,66%).

Grafic 28 – Tipul infracțiunii în funcție de tipul instituției

Motivele infracțiunii, așa cum și le reprezintă minorii sunt diverse, cea mai frecventă fiind dorința de distracție – 35 subiecți (33,01%), pe al doilea loc fiind lipsurile materiale – 20 subiecți (18,86). În ierarhia rezultată ca urmare a prelucrării datelor, al treilea loc este partajat între cei care au comis infracțiunea pentru a avea un trai mai ușor – 12 subiecți (11,32%) și cei care își procurau bani pentru a practica jocuri de noroc – 12 subiecți (11,32%); există un număr de minori care afirmă că au comis infracțiunea din curiozitate – 10 subiecți (9,43%), dar și fără motiv – 9 subiecți (8,49%); mai puțin conturate sunt motivațiile din ambiție -3 subiecți (2,83%), răzbunare – 2 subiecți (1,88%), teribilism – 1 subiect (0,94%); 2 subiecți (1,88%) nu au putut oferi niciun răspuns.

Grafic 29- Motivele care au stat la baza infracțiunii

Analizând comportamentul delincvent al minorilor sancționați de către instanța de judecată printr-o măsură privativă de libertate sau neprivativă de libertate (probațiune), am constatat și alte aspecte privind minorii investigați. Astfel, 17 subiecți (16,03%) nu au avut conduite predelincvente anterior; un sfert dintre minori condamnați au consumat droguri – 26 subiecți (24,52%); o parte au comis furturi mărunte – 20 subiecți (18,86%) iar unii au consumat alcool – 15 subiecți (14,15%), au vagabondat – 14 subiecți (13,20%), au fugit de acasă – 10 subiecți (9,43%), au agresat alte persoane – 3 subiecți (2,83%) sau au cerșit – 1 subiect (0,94%).

Grafic 30 – Comportamente predelicvente

Numărul cel mai mare al consumatorilor de alcool îl regăsim printre minorii aflați în executarea unei măsuri privative de libertate în penitenciar – 7 subiecți (6,60%) și tot ei au recunoscut, comportamente predelincvente anterioare precum consumul de droguri – 5 subiecți (4,71%) și furturile mărunte -3 subiecți (2,83%). Minorii din centrele de reeducare se remarcă prin consum de droguri – 5 subiecți (4,71%) vagabondaj – 5 subiecți (4,71%), furturi mărunte – 5 subiecți (4,71%), fuga de acasă – 4 subiecți (3,77%).

Cel mai mare număr de consumatori de droguri îl regăsim printre minorii aflați în executarea unei sancțiuni neprivative de libertate (probațiune) – 13 subiecți (12,26%; în rândul acestora se regăsește și cel mai mare număr de minori care vagabondau – 6 subiecți (5,66%), care au fugit de acasă – 5 subiecți (4,71%), urmați de cei care au consumat alcool – 3 subiecți (2,83%).

Minorii din penitenciarul pentru minori și tineri au recunoscut că anterior faptei actuale, au săvârșit furturi mărunte – 4 subiecți (3,77%), au consumat frecvent alcool – 3 subiecți (2,83%), au consumat droguri – 3 subiecți (2,83%), au vagabondat – 2 subiecți (1,88%) și au cerșit (un caz, 0,94%).

Grafic 31 – Comportamente predelicvente în funcție de tipul instituției

CLIMATUL FAMILIAL

Personalitatea este un sistem deschis, supus permanent influențelor din partea mediului social în care se dezvoltă. Aceste influente au un rol esential și in procesul de socializare concordantă a individului dar, funcție de context, și in procesul de apariție a comportamentului deviant.

Exista numeroase teorii care pun in evidentă influenta factorilor sociali in procesul de socializare si in apariția comportamentului delictual. Obiectivul nostru este acela de a analiza influența climatului familial asupra evoluției subiecților cercetării noastre, surprinzând aspectele calitative ale climatului familial, calitatea interacțiunilor din spațiul domestic, a relațiilor dintre adolescenți și familiile acestora, a proceselor și evenimentelor care au marcat dezvoltarea minorilor.

Cercetările efectuate în domeniul delincvenței juvenile au evidențiat faptul ca relaționarea cu familia si cu prietenii reprezintă importanți predictori ai comportamentului infracțional. La vârstele mici, în jur de 11 – 12 ani, exista o competiție între forța de influențare a familiei si cea a grupului de prieteni.

În sensul celor prezentate, am dorit să surprindem caracteristicile climatului familial al minorilor. Pentru aceasta, am cumulat răspunsurile la întrebările de la 1 la 19 din cel de al doilea chestionar, considerate semnificative pentru tema lucrării noastre.

Din punct de vedere statistic, în ceea ce privește climatul familial, pentru întreg lotul de subiecți, avem un scor minim de 27 de puncte și un scor maxim de 68 de puncte, înregistrându-se o medie de 47,91 puncte (liminf 95% = 46,33; limsup 95% = 49,48), cu o abatere standard 8,17 și o eroare standard a mediei 0,79. Distribuția îndeplinește condiția de normalitate (p>0,05).

În ceea ce privește climatul familial, subiecții din penitenciar, au un scor minim de 33 de puncte și un scor maxim de 65 de puncte, înregistrându-se o medie de 47,90 puncte (liminf 95% = 44,40; limsup95% = 51,41), cu o abatere standard 7,69 și o eroare standard a mediei 1,67. Distribuția îndeplinește condiția de normalitate (p>0,05).

Grafic 56 – Distribuția scorurilor la chestionarul privind climatul familial

Referitor la climatul familial, subiecții din centrele de reeducare, au un scor minim de 31 de puncte și un scor maxim de 65 de puncte, înregistrându-se o medie de 47,85 puncte (liminf 95% = 44,87; limsup95% = 50,83), cu o abatere standard 7,37 și o eroare standard a mediei 1,44. Distribuția îndeplinește condiția de normalitate (p>0,05).

Subiecții aflați în supravegherea serviciului de probațiune, au un scor minim de 27 de puncte și un scor maxim de 68 de puncte, înregistrându-se o medie de 47,58 puncte (liminf 95% = 44,67; limsup95% = 50,50), cu o abatere standard 9,47 și o eroare standard a mediei 1,44. Distribuția îndeplinește condiția de normalitate (p>0,05).

Climatul familial, la subiecții aflați în penitenciarul pentru minori și tineri, prezintă un scor minim de 36 de puncte și un scor maxim de 60 de puncte, înregistrându-se o medie de 48,88 puncte (liminf 95% = 45,52; limsup 95% = 52,46), cu o abatere standard 6,72 și o eroare standard a mediei 1,68. Distribuția îndeplinește condiția de normalitate (p>0,05).

Așa cum indică distribuția scorurilor, indiferent de tipul instituției în care se află minorii, în vederea executării sancțiunii, climatul familial în care s-au format aceștia este unul caracterizat de o comunicare precară, părinții nu sunt interesați de problemele copiilor, nu îi încurajează să ia decizii singuri, aceștia se simt lipsiți de sprijinul adulților, sunt privați de explicații clare cu privire la ceea ce se așteaptă de la ei; copiii nu beneficiază de îndrumarea și orientarea părinților, nu au loc discuții legate de ceea ce vor face în viitor, nu există obiective pe termen mediu sau lung. Sentimentul general al minorilor este unul de dezamăgire față de părinți. Desigur, pentru un număr relativ mic dintre aceștia, părinții constituie totuși un reper la care să se raporteze.

Teoria controlului social mentionează că actele delictuale apar atunci când legăturile individului cu societatea sunt slabe sau rupte (Hirschi, 1969, p. 16). Aceste legături slăbesc sau se rup în momentul în care persoana nu reușește să creeze un atasament pozitiv fată de altii (în special fata de parinti), să actioneze în conformitate cu normele sociale, să se angajeze în activitati conventionale, să creadă în normele acceptate de societate (Hirschi, 1969; Rebellon, 2002; Toby, 1957). Aceeași teorie consideră că o interventie eficientă a părintilor poate induce conformitatea cu normele sociale si poate să-l îndepărteze pe copil de influența delictuală (Hirschi, 1969; Sampson & Laub, 1993).

Copiii puternic atașati de părinti, nu se antrenează în acte delictuale, pentru că ei valorizează afecțiunea primită de la părinți si nu vor să-i dezamăgească prin comportamente neeacceptate social. (Agnew, 2001; Hirschi, 1969; Sokol-Katz et al., 1997). În absența unui proiect școlar sau profesional al părinților, care să orienteze eforturile copilului, a neimplicării în activități comune culturale și sportive care să le ocupe timpul și să-i confere utilitate educativă, părinții nu se convertesc în modele de urmat pentru adolescenți. Astfel, la întrebarea „Părinții au fost un model pentru mine pe care am dorit să îl urmez”, avem următoarea distribuție: 4 subiecți (3,77%) răspund- întotdeauna, uneori – 16 subiecți (15,09%), foarte rar -18 subiecți (16,98%) și niciodată -68 subiecți (64,15%).

În familiile minorilor am găsit accentuate stări conflictuale care se mențin diferite perioade de timp. Principalul efect al relațiilor conflictuale din cadrul familiei asupra personalității adolescenților îl constituie devalorizarea modelului parental și pierderea posibilității de identificare cu acest model. În asemenea situații, modelul parental poate fi respins activ de către copii, devenind un model negativ, care în viitor va conduce la dezvoltarea agresivității și a comportamentului antisocial. Se întâmplă adeseori, așa cum indică datele din cercetarea noastră, ca acei copii care resimt puternic influențele climatului conflictual din familie să fugă de acasă și să se refugieze în grupuri orientate antisocial.

Pentru a defini aspectele calitative ale climatului educațional din cadrul familiei de origine a minorilor, vom prezenta câteva dintre răspunsurile acestora la întrebările referitoare la acest subiect, din care reies permisivitatea cu care sunt tratați, negocierea sancțiunilor atunci când minorii greșesc, minciunile neurmate de sancțiuni, reacțiile inconstante ale părinților.

În procente importante minorii erau siguri că nu vor fi pedepsiți dacă ar face ceva interzis: 35 de minori (37,01%) erau convinși că nu vor fi pedepsiți, 36 subiecți (33,96%) – doar uneori, 10 subiecți (9,43%) – foarte des și 25 subiecți (23,58%) – întotdeauna.

În acest context, amintim faptul că, de-a lungul timpului, unii teoreticieni ai teoriei controlului social s-au concentrat pe rolul supravegherii părinților in determinarea unor comportamente eficiente (Loeber & Stouthamer-Loeber, 1986; Patterson, 1982; Rankin & Wells, 1990; Sampson & Laub, 1993). Concluzia lor este că părinții care se interesează activ de activitățile copiilor nu sunt puși in situația de a avea copii delincvenți pentru că ei stabilesc reguli clare, se angajează într-o monitorizare activă a conduitelor acestora și aplică pedepse pentru comportamentul deviant (Patterson, 1980, 1982). Adăugăm faptul că acest interes pentru relațiile și activitățile copilului este de fapt o dovadă de prețuire, de iubire a părinților pentru copii și pentru viitorul lor.

Alarmant e faptul că minorii chestionați, în proporție mare, cred că nu se pot baza pe ajutorul părinților: 68 subiecți (64,15%) – afirmă că niciodată, 12 subiecți (11,32%)- foarte rar, 15 subiecți (14,15%)- uneori și doar 7 subiecți (6,60%) – întotdeauna și 4 subiecți (3,77%)- foarte des.

Un alt procent semnificativ al minorilor chestionați nu sunt stimulați să discute cu părinții lor. Astfel, la întrebarea Mă simt încurajat de părinții mei să discutăm despre ceea ce imi trece prin cap, minorii răspund: niciodată -61 subiecți (57,54%), foarte rar -6 subiecți (5,66%) și uneori -23 subiecți (21,69%); un număr mic al acestora indică o bună comunicare cu părinții: întotdeauna – 12 subiecți(11,32%), foarte des -4 subiecți (3,77%).

De asemenea, percepția minorilor este că între ei și părinți nu există un dialog veritabil, că părinții nu sunt interesați de lucrurile importante pe care le povestesc copiii. La itemul nr 3. Când vorbesc despre ceva foarte important cu părinții mei, ei sunt foarte interesați, distribuția răspunsurilor ridică un semnal de alarmă în legătură cu calitatea relației cu părinții: niciodată -71 subiecți (66,98%), foarte rar -14 subiecți (13,20%), uneori -19 subiecți (17,92%), foarte des -2 subiecți (1,88%). Mai mult, minorii cred într-o măsură mare, că „Eu și părinții mei parcă vorbim limbi diferite”: întotdeauna -45 subiecți (42,45%), foarte des -12 subiecți (11,32%), uneori -31 subiecți (29,24%), foarte rar – 9 subiecți (8,49%) și niciodată – 9 subiecți (8,49%).

Lipsa de comunicare este un simptom al lipsei de preocupare a părinților față de copii, așa cum reise din răspunsurile acestora. La afirmația “Mi se pare că pe părinți nu îi interesează viața mea”, peste jumătate au răpuns pozitiv: întotdeauna – 55 subiecți (51,88%), foarte des – 13 subiecți (12,26%), uneori – 21 subiecți (19,81%), foarte rar – 3 subiecți (2,83%) și niciodată – 14 subiecți (13,20%).

În contextul familiilor deficitare din punct de vedere relațional, pentru neînțelegerile din spațiul familial și pentru conduitele în dezacord cu solicitările părinților, minorii cred că fuga de acasă este o soluție de ieșire din situație; astfel, pentru peste jumătate dintre aceștia, „Dacă fac ceva cu care părinții mei nu ar fi de acord, mă gândesc să nu mă mai duc acasă”: întotdeauna -52 subiecți (49,05%), foarte des – 13 subiecți (12,26%), uneori -18 subiecți (16,98%), foarte rar -5 subiecți ( 4,71%) și niciodată -18 subiecți (16,98%).

Având în vedere particularitățile familiilor minorilor reieșite din analiza noastră până acum – lipsa de competență educativă a părinților, preocuparea exclusivă pentru aspectele superficiale ale vieții, lipsa de consiliere și orientare a acestora, cantonarea cu precădere în zona îndemnurilor (de a învăța, de a fi cuminți, de a nu le mai provoca și ei supărări pe lângă cele generate de lipsa banilor, a unei locuințe etc.) nesusținute de acțiuni educative concrete (controlul temelor, discuții cu cadrele didactice, verificarea prezenței la școală sau a motivelor absențelor, achiziționarea unor cărți pentru a fi citite și comentate împreună, timp alocat activităților în parteneriat etc.), afirmațiile copiilor referitoare la sprijinul părinților conduc spre concluzia că foarte puțini minori resimt îndrumarea acestora: niciodată – 70 subiecți (66,03%), foarte rar – 14 subiecți (13,20%, uneori – 9 subiecți (8,49%), foarte des -9 subiecți (8,49%) și întotdeauna – 4 subiecți (3,77%).

Ca urmare a acestor caracteristici în relațiile de zi cu zi ale copiilor cu părinții, remarcăm instalarea dezamăgirii celor dintai: 74 dintre subiecți (69,81%) sunt dezamăgiți de adulți întotdeauna și foarte des, uneori -27 subiecți (25,47%), foarte rar – 5 subiecți ( 4,71%). Această dezamăgire, în ansamblul general de sărăcie materială și precaritate culturală, supraveghere parentală deficitară, lipsă de perspectivă și viețuirea exclusivă sub zodia lui aici și acum într-o cultură a clipei, vine să definească tabloul familiilor de proveniență ale minorilor, incapabile să-și îndeplinească misiunea educativă, să ofere modele pozitive de comportament și ancore pentru perioadele de criză pe care copiii le vor traversa în devenirea lor psihosocială.

În aceste familii, marcate de responsabilitate parentală și socială scăzută, în care copiii sunt doar moralizați dar nu găsesc sprijin și echilibru, în care valorile sunt doar predicate, nu practicate, în care disciplina este facultativă, copiii reușesc să-și manipuleze părinții pentru a nu mai fi pedepsiți, refugiindu-se în grupurile de egali în care se practică micile furturi, consumul de alcool și de droguri, agresivitatea etc.

Literatura de specialitate insistă asupra aportului părinților în motivarea copiilor de a-și construi un viitor, de a avea aspirații, de a încerca să le realizeze, de a proiecta modalități și mijloace pentru aceasta. În acest context, un aspect caracteristic al climatului descris îl constituie lipsa de preocupare a părinților în a discuta cu copiii probleme legate de viitorul acestora (itemul 17, „Pot discuta cu părinții mei lucruri legate despre viitorul meu”): niciodată – 76 subiecți (71,69%), foarte rar – 15 subiecți (14,15%), uneori – 13 subiecți (12,26%, întotdeauna – 2 subiecți (1,88%).

Neîncrederea reciprocă dintre copii și părinți este cauzată de necunoașterea preocupărilor și a problemelor cu care se confruntă, de lipsa interacțiuni autentice și, toate acestea, pe fondul nivelului scăzut de educație al adulților. La itemul „Părinții mei cred că sunt destul de mare ca să decid singur ce trebuie să fac într-o situație”, avem următoarea distribuție: niciodată – 43 subiecți (40,56%), foarte rar – 13 subiecți (12,26%), uneori – 30 subiecți (28,30), foarte des – 17 subiecți (16,03%) și întotdeauna – 6 subiecți (5,66%).

În ceea ce privește răspunsurile la întrebările 15 și 16, acestea se înscriu în aceeași notă caracteristică părinților insuficient “echipați educativ” pentru a îndeplini cu eficiență de rolul de părinte. La întrebarea „Atunci când le cer, părinții îmi oferă explicații foarte clare despre ceea ce nu înțeleg”, distribuția răspunsurilor a fost următoarea: niciodată – 67 subiecți (63,20%), foarte rar – 12 subiecți (11,32%), uneori -17 subiecți (16,03%), foarte des – 5 subiecți (4,71%) și întotdeauna – 5 subiecți (4,71%). Iar la întrebarea „Părinții îmi spun foarte clar cum trebuie să mă port într-o situație”, cifrele sunt asemănătoare: niciodată – 71 subiecți (66,98%), foarte rar – 15 subiecți (14,15%), uneori – 17 subiecți (16,03%), foarte des și întotdeauna – 3 subiecți (2,82%).

Analiza acestor răspunsuri relevă incapacitatea familiilor minorilor de a-și îndeplini una dintre funcțiile fundamentale, cea de educație, de transmitere a normelor și a valorilor esențiale ce vor constitui osatura manifestărilor atitudinale și comportamentale ale viitorilor adulți. În aceste familii, cu un climat educogen nesatisfăcător, se instalează un tip de indiferență față de copil, dezinteres pentru reușita lui școlară și profesională, pentru viitorul lui. Ca urmare, legăturile dintre componenții familiei sunt reci, nu există condiții care să ducă la formarea atașamentului copilului față de adult, care să-l motiveze pentru comportamentul prosocial.

În ciuda celor prezentate, referitoare la creșterea și dezvoltarea alături de părinți care par a nu-i iubi, lipsiți de interes și capacitate de a transmite corect normele și valorile morale, în concepția minorilor, doar în mică măsură atribuie infracțiunile lor părinților. La întrebarea „Dacă aș fi avut alți părinți nu aș fi ajuns să fiu condamnat”, 56 subiecți (52,83%) răspund negativ, 19 subiecți (17,92%), pozitiv, iar 31 subiecți (29,24%) nu răspund. Aceasta înseamnă că minorii din eșantionul nostru înțeleg dificultățile familiei dar și faptul că cea mai mare vină pentru conduita lor infracțională o poartă chiar ei și nu părinții. Practic, procesul de reeducare a acestora de aici trebuie să înceapă: dacă înțeleg că sunt responsabili de faptele lor, atunci se pot angaja pe calea schimbării în bine, pot beneficia de alianța educativă cu personalul din unitatea de detenție sau cu consilierii de probațiune.

Grafic 33 – Aprecierea responsabilității parinților pentru comportamentul lor infracțional

(Item CATC – Dacă aș fi avut alți părinți nu aș fi comis infracțiunea)

În eșantionul nostru există totuși minori delincvenți care cred că există o legătură între comportamentul lor infracțional și părinți: 11 subiecți (25,58%) aflați în în grija serviciului de probațiune și 5 din penitenciar (23,80% ). La polul opus, se află minorii din centrul de reeducare și penitenciarul pentru minori și tineri care sunt mai dispuși să își asume singuri responsabilitatea pentru propriile acțiuni; doar un singur subiect aflat în centrul de reeducare consideră că părinții au o contribuție la devenirea lui infracțională și doi din penitenciarul specializat.

Grafic 34 – Legatura stabilită de minori între comportamentul lor infracțional si părinți (Item CATC nr. Xx – Dacă aș fi avut alți părinți nu aș fi comis infracțiunea )

Răspunsurile la întrebarea „În viață e important să ai bani, nu o familie ?”, arată că minorii sunt conștienți de importanța familiei pentru existența lor, apreciind în foarte mare măsură că familia este mai importantă în comparație cu veniturile materiale – 90 subiecți (84,9%).

Grafic 35 – Aprecierea importanței familiei in comparație cu veniturile materiale ( Item CATC – În viață e important să ai bani, nu o familie)

Analiza răspunsurilor în funcție de instituția în care își ispășesc sancțiunea minorii, arată că nici unul dintre cei aflați în penitenciar și în probațiune nu afirmă preeminența banilor asupra familiei; o explicație poate fi și faptul că în momentul realizării cercetării, minorii din penitenciar erau departe de familie (ei apreciază în proporție de 90,47% -19 subiecți – că familia este mai importantă).

Distribuția răspunsurilor la această întrebare este următoarea:

subiecții din centrul de reeducare – da – 3 subiecți (11,53%), nu – 22 subiecți (84,61%), nu știu -1 subiect (3,84%)

subiecții în supravegherea serviciului de probațiune: nu – 37 subiecți (86,05%), nu știu – 6 subiecți (13,95%);

subiecții din penitenciarul pentru minori și tineri: da – 4 subiecți (25%), nu – 12 subiecți (75%).

Grafic 36 – Aprecierea importanței familiei in comparație cu veniturile materiale /funcție de tipul instituției. ( Item CATC – În viață e important să ai bani, nu o familie)

Următorul item surprinde un aspect demn de luat în seamă în procesul educativ din unitățile de detenție: este vorba despre faptul că minorii condamnați consideră că pentru o familie lucrul cel mai important sunt copiii. Își exprimă acordul cu această afirmație 104 subiecți ceea ce reprezintă 98,11% din eșantion.

Grafic 38 – Importanța copiilor în cadrul familiei.

(Întrebarea CATC – Cel mai important lucru pentru o familie sunt copiii)

Jumătate dintre minorii chestionați, afirmă că au fugit de acasă: de mai multe ori – 37 subiecți (34,90%) și o dată -18 subiecti (16,98%).

Grafic 39 – Comportamentul de fuga de acasă –

(Item CATC Am fugit de acasă)

În ceea ce privește motivația fugii de acasă, am identificat următoarele explicații, legate în mare măsură de relațiile cu părinții: dorința de a fi liber – 24 subiecți (22,64%), pedepsele frecvente ale părinților – 9 subiecți (8,49%), sentimentul că nu erau înțeleși de către părinți – 9 subiecți (8,49%), faptul că nu se comportau așa cum își doreau părinții -8 subiecți (7,54%), dorința de a sta mai mult cu prietenii -5 subiecți (4,71%), părinții nu mă iubeau -2 subiecți (1,88%), nu este cazul – 49 subiecți (46,22%).

Așadar, peste jumătate dintre minori au fugit de acasă, găsindu-și un loc printre tovarăși cu preocupări asemănătoare, în grupurile stradale a căror influență în apariția comportamentului delincvent este demonstrată deja. În mod evident, cu cât calitatea vieții familiilor se degradează, sărăcind pe fondul șomajului, al lipsei de oportunități, al nesiguranței zilei de mîine, cu atât grupurile din stradă vor fi mai concentrate pe acțiuni antisociale, în special furt. Minorii fug de acasă pentru că acolo nu găsesc interlocutori pentru abordarea problemelor cu care se confruntă, nu identifică modele consistente, doresc să scape de anumite constrângeri, strada fiind percepută ca un spațiu al libertății, iar această fugă este tocmai simptomul că celelalte instanțe de socializare au eșuat.

Grafic 40 – Motivația fugii de acasă la minori

(Item CATC Am fugit de acasă pentru că…)

Analiza distribuției motivațiilor în funcție de locul în care își execută sancțiunea minorii se prezintă astfel: dorința de a fi liber este cea mai pregnantă la subiecții chestionați, indiferent de mediul în care își execută condamnarea – în penitenciarul de profil- 5 subiecți (31,25%), (pentru aceștia este, de altfel, singura motivație), în penitenciarul pentru adulți -6 subiecți ( 28,57%) și în centrul de reeducare -5 subiecți (19,23%), în serviciul de probațiune-8 subiecți (18,60%).

Fuga cauzată de pedepsele frecvente este invocată mai ales de subiecții aflați în libertate – 5 subiecți (11,62%), în timp ce, la minorii din mediul custodial, apare mai puțin conturată – în penitenciar – 2 subiecți (9,52%), (în același procent cu părinții nu mă înțelegeau), în centrul de reeducare – 2 subiecți (7,69%), (în aceeași măsură cu părinții nu mă iubeau) și vroiam să stau mai mult cu prietenii – 2 subiecți (7,69%). La minorii din centrul de reeducare mai apar și justificările – nu mă înțelegeau – 3 subiecți (11,53%), nu mă comportam cum doreau – 4 subiecți (15,38%), iar la cei din probațiune- părinții nu mă înțelegeau – 4 subiecți (9,30%), nu mă comportam cum doreau – 3 subiecți (6,97%) și vroiam să stau mai mult cu prietenii – 2 subiecți (4,65%).

Grafic 41 – Motivația fugii de acasă la minori – în funcție de instituție

(Item CATC Am fugit de acasă pentru că…)

Remarcăm faptul că 62 de subiecți (58,49%) apreciază faptul că, atunci când vor avea un copil, vor fi părinți mai buni decat au avut ei înșiși, 4 subiecți (3,77%) cred că nu, iar 40 subiecți – (37,73%) nu știu ce fel de părinți vor fi, nu se cunosc pe sine suficient de bine incat să se transpună in această postură.

Grafic 42 – Aprecieri comparative ale minorilor față de parinții săi –

(Item CATC – Voi fi un părinte mai bun decât au fost părinții mei..)

Răspunsurile la întrebarea „Atunci când făceam un lucru rău, părinții…”, descriu alte aspecte definitorii ale relațiilor existente între minori și părinți, astfel: mă certau – 61 subiecți (57,54%), mă insultau – 10 subiecți (9,43%), mă amenințau – 11 subiecți (10,37%), mă băteau – 11 subiecți (10,37%), mă alungau de acasă – 5 subiecți (4,71%) și nu îmi făceau nimic – 8 subiecți (7,54%).

Grafic 43 – Atitudini și conduite ale parinților față de faptele minorilor.

(Item CATC Atunci când făceam un lucru rău, părinții…)

Distribuția răspunsurilor, raportată la tipul instituției în grija căreia se află minorii, nu prezintă specificități care să indice un tratament familial diferit al subiecților, astfel:

pentru subiecții din penitenciar: mă certau -14 subiecți (66,66%), mă insultau -1 subiect (4,76%), mă amenințau -2 subiecți (9,52%), mă băteau -2 subiecți (9,52%), nu îmi făceau nimic -2 subiecți ( 9,52%)

pentru subiecții din centrul de reeducare: mă certau -10 subiecți (38,46%), mă insultau -5 subiecți (19,23%), mă amenințau -4 subiecți (15,38%), mă băteau -4 subiecți (15,38), mă alungau de acasă 1 subiect (3,84%), nu îmi făceau nimic -2 subiecți (7,69%)

pentru subiecții din serviciul probațiune: mă certau -28 subiecți (65,11%), mă insultau -3 subiecți (6,97%), mă amenințau- 4 subiecți (9,30%), mă băteau -4 subiecți (9,30%), mă alungau de acasă -2 subiecți (4,65%), nu îmi făceau nimic -2 subiecți (4,65%)

pentru subiecții din penitenciarul specializat: mă certau -9 subiecți (56,25%), mă insultau -1 subiect (6,25), mă amenințau -1 subiect (6,25%), mă băteau -1 subiect (6,25%), mă alungau de acasă -2 subiecți (12,50%), nu îmi făceau nimic -2 subiecți (12,50

Grafic 44 – Atitudini și conduite ale parinților față de faptele minorilor – (funcție de tipul instituției)

(Item CATC Atunci când făceam un lucru rău, părinții…)

Minorii chestionați, indiferent de mediul în care își execută sancțiunea, afirmă că „Dacă mi-aș fi ascultat părinții nu aș fi ajuns unde sunt astăzi”: sunt de acord 86 subiecți (86,13%), nu sunt de acord 10 subiecți (9,43%) și 10 subiecți (9,43%) declară că nu știu.

Grafic 45 – Aprecierea retroactivă a minorilor a sfaturilor și îndemnurilor părinților

Intreabarea CATC – Dacă ascultam părinții nu ajungeam unde sunt astăzi

Răspunsurile la întrebarea referitoare la calitatea lucrurilor pe care le-au învățat de la părinți a generat următoarea distribuție a răspunsurilor: lucruri bune -77 subiecți (72,64%), lucruri rele -2 subiecți; (1,88%), lucruri bune și lucruri rele -27 subiecți (25,47%). Având în vedere răspunsurile de până acum și la alte întrebări puse în cadrul investigației noastre, trebuie să constatăm ambivalența minorilor delincvenți: în același timp aduc critici părinților dar recunosc și faptul că au fost învățați lucruri bune, că dacă i-ar fi ascultat, nu ajungeau în conflict cu legile.

Grafic 46 –Aprecierea lucrurilor învățate de la părinți

Item CATC – De la părinți am învățat…

Răspunsul la întrebarea „Părinții sunt mai importanți decât prietenii” arată în mod clar că adolescenții conștientizează rolul familiei în evoluția lor ulterioară, 102 subiecți (96,22%) fiind de acord cu acest lucru. Cu toate acestea, atașamentul față de prieteni (gașcă) a fost mai puternic în situații în care au plănuit în grup să comită o infracțiune.

Grafic 47 – Gradul de importanța al parinților comparativ cu grupul de prieteni.

(Item CATC – Părinții sunt mai importanți decât prietenii)

Un alt aspect conștientizat de minori se referă la îngrijorarea familiilor lor la aflarea veștii că vor fi condamnați: s-au îngrijorat foarte mult – 83 subiecți (78,30%), mult – 17 subiecți (16,03%), puțin – 2 subiecți (1,88%), foarte puțin – 4 subiecți (3,77%). Această constatare pune într-o lumină favorabilă întreaga familie care a fost marcată de perspectiva ca minorul va fi pedepsit penal.

Grafic 48 – Gradul de ingrijorare al familiei față de condamnarea primită de minor

(Item CATC – Familia mea a fost îngrijorată când a aflat că voi fi condamnat)

Aceeași situație poate fi constatată și în cazul răspunsurilor la întrebarea „Familia mea suferă pentru că am fost condamnat”: foarte mult -86 subiecți (81,13%), mult – 18 subiecți (16,93%), foarte puțin -1 subiect (0,94%), deloc – 1 subiect (0,94%).

Grafic 49 – Gradul de suferință resimtit de familie pentru condamnarea minorului

(Intreabrea CATC – Familia mea suferă pentru că am fost condamnat)

În ceea ce privește răspunsul la itemul „Familiei mele îi este rușine pentru că am fost condamnat”, avem următoarea distribuție: foarte mult – 51 subiecți (48,11%), mult – 12 subiecți (11,32%), puțin – 21 subiecți (19,81%), foarte puțin – 12 subiecți (11,32%), deloc -10 subiecți (9,43%).

Grafic 50 – Gradul de rușine resimțit de familia minorului

(Intreabarea CATC – Familiei mele îi este rușine că am fost condamnat)

Deși sunt dezamăgiți de părinți și cred că vor fi părinți mai buni, minorii din eșantionul nostru afirmă în proporție de 85,84% (foarte mult – 91 subiecți) că, indiferent ce vor face, familia le va fi alături; acestora li se mai adaugă 12 subiecți (11,32%) care cred acest lucru mult.

Grafic 51 – Atitudinea de acceptanță a faptelor minorului de către familie

(Item CATC – Indiferent ce voi face, familia mea va fi alături de mine)

În ceea ce privește răspunsul la itmul „După executarea sancțiunii, familia mă va ajuta să găsesc un loc de muncă”, avem următoarea distribuție: foarte mult – 68 subiecți (64,15%), mult – 28 subiecți (26,41%) și deloc – 10 subiecți (9,43%).

Grafic 53 – Ajutorul sperat din partea familiei pentru a găsi un loc de muncă dupa liberarea din detenție

(Intreabarea CATC – După executarea sancțiunii, familia mă va ajuta să găsesc un loc de muncă)

Speranța în sprijinul familiei l-am identificat și în răspunsurile la itemul „Cred că familia mă va ajuta să duc o viață cinstită”: foarte mult -88 subiecți (83,01%), mult – 12 subiecți (11,32%), puțin – 4 subiecți (3,77%), foarte puțin -2 subiecți (1,88%).

Grafic 55 – Speranța în sprijinul familiei pentru evitarea recidivei

Cred că familia mă va ajuta să duc o viață cinstită

Pentru minorii delincvenți, familia este chiar o problemă. Cel mai frecvent este vorba de părinți cu mari dificultăți psihologice, care au acumulat eșecuri pe multiple planuri, care au un nivel cultural redus, care nu știu să-și educe copiii, care nu sunt modele demne de urmat pentru aceștia. Deseori, dificultățile moștenite de părinți și modul în care văd ei viața, se transmit copiilor. “Traiectoriile indivizilor sunt condiționate de un anumit număr de elemente care țin în particular de identitatea moștenită, dar și de poziția socială a părinților și a bunicilor lor” (Van Eersel, Maillard, 2011, p.168). Așa reușim să înțelegem evoluția greșită a acestora iar atunci când comit infracțiuni și ajung în penitenciar, de ce este nevoie de programe intense și eforturi foarte mari din partea personalului pentru a-i aduce pe calea cea bună. În acest sens poate fi prevăzută realizarea de programe de educație și terapeutice și pentru membrii familiei (în tările Scandinave există astfel de intervenții de sustinere educațională si terapeutică a familiei minorului delicvent avand in vedere abordarea sistemică a delicvenței juvenile de reorganizare a intregului sistem familial in care copilul trebuie si ar fi bine să se reintoarcă. De asemenea în alte tări (U.K, Danemarca,) se incearcă reconstruirea tipurilor de activități si de relatii din cadrul familiei- există spații special amenajate în care membrii familiei pot petrece o zi impreuna cu minorul – pot găti împreună, pot lua masa împreună, pot face temele împreună, viziona filme. Pentru cei care nu au un sprijin familial există servicii care preiau funcțiilor simbolice ale familiei – respectiv serviciu de mentorat Acest serviciu a fost propus si e noi pentru a recrea si menține legăturile sociale rupte între minor și mediul său familial care să fie funcțional atât în mediul penitenciar cât și la nivelul serviciului de probațiune.

Atitudinea față de scoală

Școala constituie un spațiu de viață specific, în care are loc întâlnirea cu informații nelimitate, cu noi domenii de interes dar și cu alți adolescenți și mai ales cu adulți și cu modelele reprezentate de aceștia. În aceste condiții, școala este locul în care are loc confruntarea dintre ceea ce dorește copilul și exigențele sociale. În școală se învață respectul normelor, subordonarea față de autoritate, se exersează responsabilitatea, elevul este obișnuit să respecte un program instituțional precum și pe ceilalți colegi. Prin urmare, școala nu este doar un loc al achizițiilor cognitive, ci și al celor sociale, al dezvoltării morale, iar raportarea adolescenților delincvenți la aceasta reprezintă unul dintre reperele reinserției lor sociale.

S-a studiat îndelung relația dintre devianța școlară și delincvența juvenilă. În literatura de specialitate contemporană, multe dintre aspectele subordonate problematicii delincvenței – cum ar fi prevenirea și controlul – sunt puse în legătură cu natura și calitatea experienței școlare a indivizilor. Având în vedere această perspectivă, cel de-al treilea chestionar adresat minorilor a vizat evaluarea atitudinilor acestora față de școală, a modului în care se raportează subiecții la domeniile de studiu, la sarcinile școlare, relațiile lor cu colegii și cadrele didactice.

Prima întrebare din cadrul chestionarului a urmărit să surprindă căror persoane sau instituții le sunt atribuite contribuții utile în ceea ce privește procesul de învățare parcurs de aceștia până la data arestării. Astfel, la întrebarea „Cele mai folositoare lucruri pe care le știu le-am învățat de la…”, avem următoarea distribuție a răspunsurilor: de la părinți -58 subiecți (54,71%), de la bunici – 21 subiecți (19,81%), de la școală – 14 subiecți (13,20%), de la prieteni – 4 subiecți (3,77%), de la televizor – 4 subiecți (3,77%) și din cărți – 5 subiecți (4,71%).

După cum se poate observa, răspunsurile au vizat preponderent zona familială- 74,52%, urmată de cea școlară și, doar în mică măsură de grupul de prieteni, de programele de televiziune sau de cărți; de altfel, pentru minorii aflați în penitenciarul de profil, nici școala, dar nici cărțile și televiziunea nu apar deloc ca surse ale învățării unor lucruri utile.

Grafic 79 – Secvențierea rolului celor de la care au învățat cel mai mult

Item CATC – Cele mai folositoare lucruri le-am învățat de la…

Răspunsurile, în funcție de locul unde își ispășesc pedeapsa minorii, sunt următoarele:

pentru subiecții din penitenciar: părinți – 9 subiecți (42,85%), bunici – 5 subiecți (23,8%), școală – 3 subiecți (14,28%), televizor – 2 subiecți (9,52%), prieteni – 1 subiect (4,76%) și cărți – 1 subiect (4,76%);

pentru subiecții din centrele de reeducare: părinți – 14 subiecți (53,84%), bunici – 5 subiecți (19,23%), școală – 3 subiecți (11,53%), cărți – 2 subiecți (7,69%) prieteni – 1 subiect (3,84%), televizor – 1 subiect ( 3,84%);

pentru minorii supravegheați de serviciul probațiune: părinți – 25 subiecți (58,13%), bunici – 6 subiecți (13,95%), școală – 8 subiecți (18,6%), prieteni – 1 subiect

( 2,32%), televizor – 1 subiect ( 2,32%) și cărți – 2 subiecți (4,65%);

pentru subiecții din penitenciarul pentru minori și tineri: părinți – 10 subiecți (62,50%), bunici – 5 subiecți (31,75%), prieteni – 1 subiect (6,25%).

În ceea ce privește conduitele și atitudinile școlare anterioare arestării situația se prezintă astfel prin intermediul itemului „Când aveam o problemă la școală mă adresam…”: dirigintei – 61 subiecți (57,54%), unui alt profesor – 10 subiecți (9,43%), unui coleg – 6 subiecți (5,66%), altcuiva – 4 subiecți (3,77%), nimănui – 5 subiecți ( 4,71%) și non-răspuns – 20 subiecți (18,86%). Este evidențiat astfel rolul important al dirigintelui care era solicitat în primă instanță de majoritatea celor investigați.

Grafic 80 – Existența unor probleme determina o relație externă de ajutor

(Item CATC – Când aveam o problemă la școală mă adresam…)

Remarcăm numărul mare al minorilor care afirmă că părinții erau la curent cu situația școlară, în ciuda precarității acesteia. La întrebarea „Părinții mei știau ce note am la școală”, 62 subiecți (58,49%) răspund afirmativ, 29 subiecți (27,35%)- negativ și 15 subiecți (14,15%) nu răspund. Aceasta, în contextul în care, aproximativ 60% dintre minori au abandonat școala datorită absențelor, a repetenției, a lipsei condițiilor de studiu etc., iar 35% dintre aceștia nu reușiseră să finalizeze ciclul primar. Cu siguranță, un rol important în apariția acestei situații, îl are modul în care părinții valorizează școala, interesul acestora față de activitatea de învățare, nivelul lor socio-cultural, sprijinul acesteia pentru obiectivele și mijloacele utilizate de școală. Atunci când copiii găsesc acasă prea puțin sprijin și încurajare, un mediu cultural sărac, frecventarea școlii ar putea compensa aceste lipsuri; numai că, adeseori, școlile sunt la fel de sărăcăcioase ca și locuințele în care stau copiii, nu doar material, dar și spiritual, cu dascăli puțin specializați și puțin dornici de a fi educatori, incapabili de a face din întâlnirea cu învățătura o aventură fundamentală a existenței copiilor.

Este evident că părăsirea sistemului de învățământ privează minorii de contactul cu coordonate importante ale dezvoltării: înțelegerea lumii și oamenilor prin studiul literaturii, al istoriei, al geografiei, explorarea unor domenii ale cunoașterii, identificarea cu un autor sau un profesor, ceea ce ar contribui la găsirea unor modele pozitive de viață, dar și la satisfacerea dorinței de autonomie și de independență.

Grafic 81 – Cunoașterea situației școlare a minorului de către părinți

Intrebare CATC – Părinții mei știau ce note am la școală

În contextul evocat mai sus, un procent semnificativ de minori afirmă că „Mergeam cu plăcere la școală”: întotdeauna – 47 subiecți (44,33%), foarte des – 17 subiecți (16,03%), uneori – 19 subiecți (17,92%), foarte rar – 2 subiecți (1,88%) și nu au răspuns – 21 subiecți (19,81%). Explicația acestui răspuns o avem în analiza răspunsurilor la întrebarea următoare, care indică școala ca loc de întâlnire cu congenerii, de socializare, de petrecere plăcută a timpului.

Grafic 82 – Plăcerea de a merge la școală

(Item CATC – Mergeam cu plăcere la școală)

Minorii corelează în mică măsură școala cu acumularea de cunoștințe, îmbogățirea universului personal, găsirea unui loc de muncă sau progres individual ci în mare măsură cu petrecerea timpului și cu plăcerea de a fi cu prietenii. Astfel, la întrebarea „Școala mă ajută să…”, opțiunile acestora sunt: să treacă timpul – 32 subiecți (30,18%), să mă întâlnesc cu prietenii – 28 subiecți (26,41%), să pot învăța o meserie – 20 subiecți (18,98%), să învăț lucruri interesante -18 subiecți (16,98%), să pierd vremea – 6 subiecți (5,66%) și să găsesc un loc de muncă – 2 subiecți (1,88%).

Grafic 83 – Ajutorul resimțit din partea școlii

(Item CATC – Școala mă ajută să…)

Procentual, școala considerată un loc de întâlnire cu prietenii, este un răspuns mai consistent la minorii din probațiune -14 subiecți (32,55%) și la cei din PMT – 5 subiecți (31,25%). În schimb, la aceștia din urmă, și la cei din centrul de reeducare, nu există ideea unei legături între a școală și ocuparea ulterioară a unui loc de muncă. Percepția asupra modului de trecere mai rapidă, ușoară a timpului, ca motivație de a frecventa școala, este prezentă în procente asemănătoare la toate categoriile de minori: în penitenciar – 6 subiecți (28,57%), în centrul de reeducare – 8 subiecți (30,76%), în probațiune – 14 subiecți (32,55%), în PMT – 4 subiecți (25%).

În ceea ce privește celelalte tipuri de răspunsuri, nu există diferențe semnificative funcție de categoria căreia îi aparțin minorii, fapt ce conduce la ideea că minorii sunt omogeni în raportarea la procesul de învățământ, la fel ca și în cazul muncii.

Remarcăm faptul că la itemul „Cel mai important lucru pe care l-am învățat la școală”, cel mai consistent procent al minorilor – 28 subiecți (26,41%) nu au putut răspunde. Ni se pare îngrijorător faptul că aproape un sfert dintre minori nu reușesc să identifice un lucru semnificativ dobândit pe parcursul anilor de școală. Aceștia sunt urmați de cei care datorează școlii faptul că știu să scrie și să citească – 24 subiecți (22,64%), să se comporte – 22 subiecți (20,75%), să aibă o meserie – 14 subiecți (13,2%), să deseneze/picteze – 10 subiecți (9,43%), lucruri despre viață – 5 subiecți (4,71%), să prețuiască familia – 2 subiecți (1,88%).

Grafic 84 – Importanța celor învățate la școală

(Intreabarea CATC – Cel mai important lucru pe care l-am învățat la școală…)

Școala nu reprezintă pentru minorii investigați, decât uneori un sprijin pentru reușita în viață consideră 66 subiecți (62,26%). Aceștia sunt urmați de cei care apreciază ca întotdeauna – 25 subiecți (23,58%), foarte des – 11 subiecți (10,37%) și nu răspund – 4 subiecți (3,77%).

Grafic 86 – Perceția școlii ca factor de reușită

Item CATC – Școala te ajută să reușești în viață

Situația este similară și în cazul răspunsurilor la afirmația „Oamenii fără școală reușesc mai bine în viață decât cei cu școală”, care arată că, în concepția minorilor delincvenți, izbânda în viață este asociată în mică măsură cu efortul și performanța școlară, cu procesul de învățământ: întotdeauna – 14 subiecți (13,2%), foarte des – 36 subiecți (33,96%), uneori – 30 subiecți (28,3%), foarte rar – 19 subiecți (17,92%), niciodată – 3 subiecți (2,83%) și non-răspuns – 4 subiecți (3,77%).

În formarea acestor opinii, un rol important revine, cu siguranță, mass-media, care abundă de modelele de succes ale unor personaje ce au acumulat averi importante fără a avea o pregătire școlară adecvată, și care, chiar se mândresc cu acest lucru, punând pe seama istețimii native, a șmecheriei, a abilităților de a se învârti – de a fi decurcăreț, a norocului aceste reușite. În acest context, cu atât mai dificil va fi ca, în procesul recuperativ, să îi ajutăm să-și stabilească obiective de viată mai rezonabile, altele decât cele de până atunci, să invete o meserie pe care să o practice cu plăcere, să renunțe la efortul de a-i înșela pe ceilalți și să urmarească lucrul bine făcut, să nu trișeze facând lucru de mântuială.

Grafic 87 – Corelarea reușitei în viață cu frecventarea școlii

(Item CATC – Oamenii fără școală reușesc mai bine în viață decât cei cu școală)

Majoritatea subiecților afirmă că, după ispășirea pedepsei, vor dori să continue școala: da – 76 subiecți (71,69%), nu – 17 subiecți (16,03%) și non-răspuns – 13 subiecți (12,26%).

Grafic 85 – Autoaprecierea minorilor asupra continuarii școlii

(Item CATC – După executarea pedepsei voi continua școala)

Prin intermediul itemului nr. 10, minorilor le-au fost prezentate o serie de perechi antitetice de atribute pe care au fost solicitați să le asocieze cu școala, în diferite grade: plăcut-neplăcut, greu-ușor, bun-rău, urât-frumos, rapid-îndelungat, slab-puternic, întunecat-strălucitor, pasiv-activ, greoi-vioi, pe o scală începând cu cifra 1 (măsura cea mai mare în care este asociat atributul cu școala) și finalizând cu cifra 7 (măsura cea mai mică în care este asociat atributul cu școala); cifra 4 – reprezentând indecizia între cele două atribute polare. Iata care este reprezentarea școlii în viziunea minorilor ce au făcut obiectul cercetării noastre:

Școala – plăcută: 1 – 76 de subiecți (71,69%), 2 – 9 subiecți (8,49%), 3 – 11 subiecți (10,37%) și 4 – 10 subiecți (9,43%).

Școala – grea: 1 – 9 subiecți (8,49%), 2 – 5 subiecți (4,71%), 3 – 6 subiecți (5,66%), 4 – 27 subiecți (25,47%), 5 – 10 subiecți (9,43%), 6 – 8 subiecți (7,54%) și 7 – 41 subiecți (38,67%)

Școala – bună: 1 – 76 subiecți (71,69%), 2 – 7 subiecți (6,6%), 3 – 9 subiecți (8,49%), 4 – 9 subiecți (8,49%), 5 – 2 subiecți (1,88%) și 7 – 3 subiecți (2,73%).

Școala – frumoasă: 1 -5 subiecți (4,71%), 2 -4 subiecți (3,77%), 3 -11 subiecți (10,37%), 4 -7 subiecți ( 6,6%), 5 -7 subiecți (6,6%), 6 -8 subiecți (7,54%) și 7 -64 subiecți (60,37%).

Școala – îndelungată: 1 – 33 subiecți (31,13%), 2 – 6 subiecți (5,66%), 3 – 8 subiecți (7,54%), 4 – 27 subiecți (25,47%), 5 – 6 subiecți (5,66%), 6 -7 subiecți (6,6%) și 7 -19 subiecți (17,92%).

Școala – slabă: 1 – 9 subiecți (8,49%), 2 – 4 subiecți (3,77%), 3 – 3 subiecți (2,83%), 4 – 10 subiecți (9,43%), 5 – 16 subiecți (15,09%), 6 – 9 subiecți, (8,49%) și 7 -55 subiecți ( 51,88%).

Școala – întunecată: 1 – 5 subiecți (4,71%), 2 – 7 subiecți (6,6%), 3 – 8 subiecți (7,54%), 4 – 15 subiecți (14,15%), 5 – 10 subiecți (9,43%), 6 – 8 subiecți (7,54%) și 7 – 53 subiecți ( 50%).

Școala – greoaie: 1 – 12 subiecți (11,32%), 2 – 3 subiecți (2,83%), 3 – 19 subiecți (17,92%), 4 -11 subiecți (10,37%), 5 – 2 subiecți (1,88%), 6 – 8 subiecți (7,54%) și 7 – 51 subiecți (48,11%).

Așa cum putem observa, în ciuda notelor mici obținute, a repetenției și a abandonului școlar, rezonanța pe care o trezește cuvântul școală în mintea minorilor este preponderent pozitivă, aceasta fiind asociată cu atribute precum: plăcută, bună, frumoasă, puternică, mai degrabă strălucitoare și activă, chiar dacă relativ îndelungată. În percepția școlii de către minori nu există o legătură între învățătură și un statut socio-profesional mai ridicat, reușita în viață, posibilitatea de a avea un viitor mai bun etc. Școala este mai degrabă un mod plăcut de a-ți petrece timpul, de a fi alături de ceilalți, de a-ți trece vremea, decât o modalitate de a te dezvolta, de a experimenta relații constructive, de a te ancora mai bine în viața socială, de a avea mai multe șanse etc. Explicația acestei situații ține de vârsta minorilor: pentru ei este foarte important să aibă cât mai multe contacte interpersonale, și cu cât sunt mai plăcute, cu cât se simt mai admirați și în centrul atenției, cu atât se simt mai bine. Niciun alt context de viață nu le poate oferi atât de multe “calorii psihologice” (Eric Berne) ca mediul școlar. Așa se explică interesul lor pentru școală, prin facilitarea întâlnirii cu prietenii și nu cu ambianța de studiu.

Cu toate acestea, datele cercetării noastre, au confirmat faptul că, există o corelație între conduita delincventă și situația școlară, în sensul că delincvenții minori prezintă un nivel de pregătire școlară foarte scăzut. Cei mai mulți dintre cei care au săvârșit infracțiuni au avut probleme de adaptare în școală, cum ar fi rezultate foarte slabe la învățătură, repetenția, abandonul școlar (χ2 = 18,25; p<0,05).

Teoretic, în mod obisnuit, în perioada școlarizării, personalitatea elevilor se îmbogățește, aceștia asimilând noi cunoștințe, deprinderi și învățând noi comportamente, ceea ce poate contribui la modelarea adecvată a copilului provenit dintr-o familie cu probleme, dar adeseori lucrurile în practică nu se întâmplă așa. Învățătorii, profesorii preferă să lucreze doar cu copiii mai buni la învățătură, ignorându-i pe cei mai slabi. Cei din urmă, ajung să formeze categoria copiilor predispuși la comportamente deviante, însușindu-și chiar eticheta de copii-problemă. Ca urmare a nepăsării sau a insuficientei pregătiri profesionale a cadrelor didactice, copiii vor dezvolta o serie de complexe ce duc la atitudini de retragere în sine, la compensarea și încercarea de rezolvare a acestora prin adoptarea unor comportamente delincvente.

Pentru elevii din ce în ce mai numeroși aflați în dificultate, este nevoie de demersuri personalizate comune ai celor doi factori implicați, cu o consultare inițială serioasă și o urmărire comună din partea profesorilor și părinților. Desigur, acest demers este dificil și consumă mult timp, dar constituie un aspect esențial care ar aduce rezultate eficiente în planul dezvoltării de ansamblu al personalității copiilor, nu doar al achizițiilor de cunoștințe și informații.

Cele mai reprezentative manifestări deviante de comportament ale preadolescenților și adolescenților în mediul școlar, așa cum au reieșit din dialogurile noastre cu minorii sunt: conduitele de demisie, conduitele de dominare, conduite agresiv-impulsive, viciile și conduitele perverse. Le vom analiza pe scurt:

conduitele de demisie acoperă o largă paletă de manifestări precum: acte de indisciplină cronică în timpul lecțiilor și al activităților educative; manifestări datorate instabilității caracteriale; manifestări determinate de dezinteresul și de indiferența față de școală; neglijarea sistematică a obligațiilor școlare, a învățării; atitudini și acțiuni care reflectă lipsă de respect față de personalul didactic, precum și reacții obraznice la solicitările acestora; manifestări ale indiferenței afective față de colegi și de cei din jur; lene; minciună; falsificarea notelor din carnetul de elev; reacțiile bazate pe negativism; distrugerea de bunuri ale școlii; izolarea de colegi; refuzul de a intra în clasă; fuga de la școală și de acasă; vagabondajul; abandonul școlar.

în cadrul conduitelor de dominare, agresiv-impulsive includem: atitudinile sfidătoare față de colegi; denigrarea colegilor de clasă sau a profesorilor; înșelarea altor copii sau a adulților în vederea obținerii unui câștig material; manifestările egoiste; manifestările impulsive, violente și agresive față de colegii de clasă; actele de tâlhărie.

sunt considerate a fi vicii următoarele: fumatul și consumul de băuturi alcoolice; consumul de droguri; practicarea jocurilor de noroc; furtul comis de elevi.

conduitele perverse sunt: punerea în circulație a unor materiale pornografice; excesele sexuale, perversiunile, prostituția, violul. Menționăm că, în cadrul cercetării noastre, din această ultimă categorie nu am identificat decât primul tip de conduite, respectiv consumul și diseminarea de materiale cu caracter pornografic.

Atragem atenția asupra faptului că lipsa de stimulare și absența comunicării cu adolescenții proveniți din familii cu probleme, determină o demobilizare internă a acestora și o atitudine de abandon în obținerea unor rezultate bune la învățătură; dezorientarea și debusolarea nu pot fi contracarate pozitiv, fără existența unor modele adecvate. O soluție ar putea fi și recomandarea unor lecturi specifice vârstei, cu caracter formativ și care pot oferi accesul și însușirea anumitor valori morale, organizarea unor grupuri de dezbatere, a unor ateliere de idei etc. Este important ca adolescentul să ia contact cu aceste valori morale înainte ca el să comită acte antisociale grave, altfel fiind mult mai grea încercarea de recuperare deoarece s-au stabilizat deja anumite deprinderi de percepție și acțiune.

Concluzionăm astfel, ca urmare a datelor pe care ni le-a furnizat cercetarea nostră, că unul dintre indicatorii predictivi cei mai importanți ai orientării către o carieră delincventă este devianța școlară, ceea ce atrage atenția asupra mizei sociale implicate. Responsabilitatea școlii în dinamica delincvenței juvenile trebuie interpretată într-un dublu sens, să nu ne limităm doar la discutarea disfuncțiilor ei, care favorizează creșterea ratei delincvenței, ci să ne gândim și la posibilitățile semnificative ale acesteia de a interveni pentru a diminua fenomenul. Nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că, acele conduite de devianță școlară identificate sunt reversibile și că asupra lor se poate interveni cu șanse mari de reușită.

Cele două instituții fundamentale, familia și școala, trebuie să îl ajute pe copil să învețe să „trăiască”, mai precis să îi ofere o educație adecvată privind lumea, să îl ajute să dobândească capacitatea de a se mișca în această lume, de a-și găsi locul și de a face schimburi cu ceilalți. Numai pe această bază, va putea acesta să elaboreze un proiect de viață care îi va permite să dea un sens existenței sale. “Ceva nu mai funcționează în societatea noastră, ceea ce face ca mii de lucruri mărunte, puse laolaltă, să provoace efecte însemnate. O societate în care jumătate din tineri se droghează și se distrează uitându-se la filme porno este una dereglată. O societate în care familiile se destramă atât de repede este una dezechilibrată… O societate care nu mai posedă norme împărtășite de toți este lipsită de un limbaj comun” (Jean Sevillia, 2009, p.191).

Atitudinea față de muncă

Atitudinea față de muncă ocupă un loc semnificativ în sistemul atitudinal al persoanei și în sistemul referențial al valorilor personale; felul în care se raportează cineva la muncă, interesul fată de aceasta, hărnicia, constiinciozitatea, dau măsura valorii sociale a personalității. De aceea, munca este atât de necesară în procesul recuperativ, în construirea unor relații morale. Munca nu înseamnă doar poezia învățată repede de deținuți, pe care o spun mai ales celor din afara instituției (ziariști, studenți, preoți etc.): când mă liberez o să-mi caut un loc de muncă ! Ea e un proces complex care solicită atenție, efort, răbdare, deprinderea unor tehnici de lucru, anticiparea unor rezultate, răspunsul la cerințele unui coordonator, colaborarea cu colegii etc.

Prelucrarea rezultatelor la chestionarul referitor la atitudinea minorilor față de muncă s-a făcut în două modalități distincte. Pe de o parte itemii de la 1-19 (mai puțin nr. 3) au fost grupați în ceea ce am denumit mentalitatea față de muncă. Pe de altă parte, o serie de răspunsuri la întrebări au fost prelucrate individual pentru a permite o imagine cât mai fidelă a modului în care se raportează minorii la muncă, precum și a dinamicii acesteia pe parcursul executării pedepsei. Răspunsurile subiecților reflectă o atitudine deloc surprinzătoare față de muncă, având în vedere că mulți dintre ei au optat, cel puțin până la momentul arestării, pentru obținerea unor câștiguri facile, din infracțiuni și nu din muncă cinstită.

În ceea ce privește mentalitatea față de muncă, pentru întreg lotul de subiecți, am obținut un scor minim de 24 de puncte și un scor maxim de 52 de puncte, înregistrându-se o medie de 37,23 puncte (liminf 95% = 35,70; limsup 95% = 38,75), cu o abatere standard 7,93 și o eroare standard a mediei 0,77. Distribuția nu îndeplinește condiția de normalitate (p>0,05).

Trebuie să precizăm că un scor cuprins între 29-58 de puncte traduce o mentalitate deficitară față de munca, opinii negative față de angajarea în câmpul muncii, lipsa de disponibilitate la efort, absența preocupării pentru performanță, pentru lucrul bine făcut și munca cinstită.

Între 59 si 87 de puncte, mentalitatea este inconsistentă, schimbătoare în funcție de context, bazată pe interese și obiective de moment, fără o imagine de perspectivă asupra a ceea ce înseamnă munca în viața individului. Iar un scor de peste 88 puncte indică o metalitate adecvată, bine structurată, susținută printr-un sistem eficient de motivații, ancorată în înțelegerea rostului muncii pentru individ și societate, în valorizarea muncii cinstite, preocuparea pentru sarcinile de serviciu bine realizate, indiferent de beneficiile materiale.

Grafic 127 – Mentalitatea față de muncă

În ceea ce privește mentalitatea față de muncă a subiecților, în funcție de tipul instituției în grija căreia se află, situația se prezintă astfel:

pentru subiecții din penitenciar, s-a obținut un scor minim de 28 de puncte și un scor maxim de 50 de puncte, înregistrându-se o medie de 34,76 puncte (liminf 95% = 31,84; limsup95% = 37,68), cu o abatere standard 6,41 și o eroare standard a mediei 1,39;

pentru subiecții din centrele de reeducare, s-a obținut un scor minim de 26 de puncte și un scor maxim de 52 de puncte, înregistrându-se o medie de 38,50 puncte (liminf 95% = 35,17; limsup95% = 41,83), cu o abatere standard 8,24 și o eroare standard a mediei 1,61;

pentru subiecții din serviciul probațiune, s-a obținut un scor minim de 24 de puncte și un scor maxim de 48 de puncte, înregistrându-se o medie de 34,72 puncte (liminf 95% = 32,60; limsup95% = 36,84), cu o abatere standard 6,89 și o eroare standard a mediei 1,05;

pentru subiecții din penitenciar pentru minori și tineri, s-a obținut un scor minim de 27 de puncte și un scor maxim de 52 de puncte, înregistrându-se o medie de 45,13 puncte (liminf 95% = 41,60; limsup95% = 48,65), cu o abatere standard 6,61 și o eroare standard a mediei 1,65.

Itemul nr. 3 a urmărit să identifice care sunt factorii ce îi motivează pe subiecți pentru a munci. Astfel, la întrebarea „Cel mai important este ca munca pe care o faci să îți aducă..” răspunsurile sunt distribuite în mod inegal între: satisfacții- 7 subiecți (6,6%) și timp liber -99 subiecți (93,40%), deși exista posibilitatea alegerii și a altor variante, precum: bani, funcții, prieteni, călătorii, plăcerea de a face ceva folositor, bucuria de a-i ajuta pe ceilalți etc. Este evident, din analiza răspunsurilor la această întrebare că, minorilor, dincolo de capacitatea operațională de a face o anumită muncă, le lipsește înțelegerea necesității acesteia, a dorinței de a munci, de a se face utili.

Grafic 97 – Factorii care îi motivează pentru a munci în general

(Item CATC – Cel mai important este ca munca să îți aducă)

Itemul „În penitenciar/centru muncesc pentru…” le-a fost adresată doar subiecților aflați în mediul custodial, iar distribuția răspunsurilor a fost următoarea: a pleca mai repede acasă -35 subiecți (55,55%), a învăța o meserie -12 subiecți (19,04%), a găsi mai ușor un loc de muncă după liberare -7 subiecți (11,11%), a trece timpul mai repede -6 subiecți (9,52%), a fi apreciat de profesori -3 subiecți (4,76%).

Grafic 98 – Motivația petru a munci în penitenciar / centru de reeducare

Item CATC – În penitenciar/centru muncesc pentru…

Iată distribuția răspunsurilor în funcție de tipul instituției în care execută pedeapsa minorii:

pentru subiecții din penitenciar prioritar este: a pleca mai repede acasă – 12 subiecți (57,14%), a învăța o meserie – 5 subiecți (23,8%), a trece timpul mai repede – 2 subiecți (9,52%); a găsi mai ușor un loc de muncă după liberare – 2 subiecți ( 9,52%);

pentru subiecții din centrul de reeducare: a pleca mai repede acasă – 9 subiecți (34,61%), a învăța o meserie – 7 subiecți (26,92%), a trece timpul mai repede – 3 subiecți (11,53%), a fi apreciat de profesori – 2 subiecți (7,69%); a găsi mai ușor un loc de muncă după liberare – 5 subiecți (19,23%); așa cum se poate observa, la aceștia apare motivația aprecierii de către cadrele didactice generată, cu siguranță, de specificul instituției care promovează o mai bună comunicare între adolescenți și adulți și posibilitatea desfășurării unui număr de activități și proiecte împreună;

procentual, minorii din PMT sunt cei mai preocupați de a pleca acasă cât mai repede- 14 subiecți (87,5%) și deloc a învăța o meserie si a găsi mai ușor un loc de muncă după liberare (0%); motivații puțin substanțiale sunt – a trece timpul mai repede și, a fi apreciat de profesori – câte 1 subiect (6,25%).

Grafic 98 – Motivația petru a munci în penitenciar / centru de reeducare

Item CATC – În penitenciar/centru muncesc pentru…- în funcție de tipul instituției

Conform teoriei orientării cauzale – în ceea ce priveste orientarea motivațională în funcție de interacțiunea individului cu mediul sunt stabilite trei tipuri de orientări – orientarea autonomă, orientarea controlată și orientarea impersonală. (Deci Ryan, 1985), apud Phillipe Carre et Fabien Fenouillet, 2009, pag.59

Orientarea autonomă corespunde unei tendințe generale de a regla comportamentul pe baza intereselor personale și a valorilor profunde – ea este asociată pozitiv cu actualizarea sinelui, cu stima de sine și cu alți indici ai bunăstării psihologice.

Orientarea controlată este tendința de a regla comportamentul pe baza obligațiilor a cauzelor și a presiunilor interne sau externe ale individului – ea nu este asociată cu bunăstarea psihologică dar este legată de constiința de sine publică, ea este caracterizată prin agresivitate, nerabdare și exigențe foarte ridicate față de sine însuși.

Orientarea impersonală este tendința de a se comporta de o manieră pasivă și neintenționată ce conduce către amotivare – este asociată cu stimă de sine scăzută si cu depresia.

Putem considera că cei care lucrează pentru a invăța o meserie (19,04%) și cei care vor să-și gasească mai ușor un loc de munca (11,11%), se înscriu în orientarea autonomă și aceștia se regăsesc în mare parte in centrele de reeducare, urmati de un procent mai mic al celor din penitenciare.

Motivația pentru muncă a celor care au menționat faptul că vor să plece cat mai repede acasă, se înscriu în orientarea controlată 55,55% (mai bine de jumătate) – cu tendințe de nerabdare și agresivitate crescută – care se regăsesc în special în PMT și penitenciare.

Iar cei care muncesc pentru a trece timpul mai repede se înscriu în orientarea impersonală – 9,52%

Intervenția care se face cu minorii în penitenciare va trebui să stimuleze valențele motivaționale autonome, scăderii celei impersonale și tinerii sub control a celei controlate, astfel încât adolescenții să ajungă să aprecieze valențele multiple pe care poate să le genereze și stimuleze munca în dezvoltarea lor personală.

La întrebarea „Cred că după liberare îmi voi găsi mai ușor de muncă” (care a fost adresată doar subiecților din mediul custodial) avem următoarea distribuție a răspunsurilor: parțial adevărat – 47 subiecți (74,6%), adevărat – 11 subiecți (17,46%), și fals – 5 subiecți (7,93%).

Grafic 99 – Credința în găsirea unui loc de muncă după liberare

( Item CATC – Cred că după liberare îmi voi găsi mai ușor de muncă )

Nehotărârea minorilor în ceea ce privește posibilitatea de a-și găsi un loc de muncă după ispășirea pedepsei este dublată și de opinia că „O persoană care a părăsit centrul/penitenciarul va fi respinsă de colegii de muncă”: adevărat – 22 subiecți (34,92%), parțial adevărat – 24 subiecți (38,09%) și fals – 17 subiecți (26,98%).

Grafic 100 – Acceptarea /respingerea din partea colegilor de muncă

(Item CATC – O persoană care a părăsit centrul/penitenciarul va fi

respinsă de colegii de muncă)

Cei mai convinși de acest lucru sunt minorii aflați în penitenciarul pentru adulți, care, în urma interacțiunilor cu aceștia au concluzionat într-o mare proporție că vor fi respinși de colegii de muncă: adevărat – 14 subiecți (66,66%), parțial adevărat – 4 subiecți (19,04%). Procentul scade la celelalte categorii de minori; în centrul de reeducare: adevărat – 7 subiecți (26,92%) și parțial adevărat – 8 subiecți (30,76%), iar în penitenciarul pentru minori și tineri: adevărat – 1 subiect (6,25%) și parțial adevărat – 12 subiecți (75%).

Grafic 101 – Acceptarea /respingerea din partea colegilor de muncă

(Item CATC – O persoană care a părăsit centrul/penitenciarul va fi

respinsă de colegii de muncă)

– în funcție de instituție

Lipsa de optimism și încredere a unui număr semnificativ de minori este identificată și în răspunsurile la întrebarea „Întreprinderile sunt interesate să angajeze persoane care provin din centru/penitenciar: în mică măsură – 44 subiecți (41,5%), în mare măsură – 36 subiecți (33,96%), moderat – 26 subiecți (24,52%).

Grafic 102 –Tendința / reticența angajatorilor de a primi foști deținuți

pe posturile libere percepută de către minori

Item CATC – Întreprinderile angajează persoane care provin

din centru/penitenciar

Cei mai sceptici sunt minorii din PMT, apreciind în mică măsură probabilitatea ca firmele să fie interesate de angajarea foștilor condamnați – 11 subiecți (68,75%), urmați de cei din probațiune – 21 subiecți (48,83%) și penitenciar – 8 subiecți (38,09%), iar cei mai optimiști sunt minorii internați în centrul de reeducare – 4 subiecți (15,38%).

Grafic 103 – Grafic 102 –Tendința / reticența angajatorilor de a primi foști deținuți

pe posturile libere percepută de către minori – in funcție de tipul de instituție

Item CATC – Întreprinderile angajează persoane care provin

din centru/penitenciar –

Conform teoriei controlului perceput – Jacque Philippe Leyens Vincent Yzerbyt (2010), – incertitudinea influențează performanța. Autorii subliniază faptul că, cu toate că atitudinea față de o activitatea este pozitivă, acea acțiune este puțin probabilă să fie pusă în practică dacă ea este sortită eșecului.

Astfel gradul de incertitudine cu privire la obținerea unui loc de muncă este foarte ridicat pentru minorii din penitenciare și centre de reeducare, aspect care conform teoriei controlului perceput ar putea duce la renunțarea pentru 68% dintre aceștia la intenția de a căuta un loc de muncă având în vedere că această acțiune este sortită din start eșecului în viziunea lor.

Intervenția propusă de noi a vizat creșterea gradului de încredere a minorilor în forțele proprii precum și în cei din jur.

Pe langă acești factori s-a subliniat și necesitatea adoptării unor conduite care să determine obținerea și păstrarea unui loc de muncă având în vedere faptul că minorii nu identifică o legătură de cauzalitate între găsirea unui loc de muncă și anumite conduite individuale. Răspunsurile acestora denotă o acută lipsă de educație și informare în domeniu. Ele traduc o mentalitate specifică celor care trăiesc dincolo de limita legii, care ar lucra doar contra unor salarii care să le acopere cheltuielile pentru o viață de huzur, cu eforturi minime și dacă le-ar fi oferite fără o implicare personală serioasă.

Iată, succint cum arată în opinia minorilor, condițiile găsirii unui loc de muncă („Pentru a găsi un loc de muncă …”) :

trebuie să știu unde să caut: în mică măsură – 9 subiecți (8,49%), în mare măsură -5 subiecți (4,71%) și indecis – 92 subiecți (86,79%);

trebuie să mă mobilizez să caut: în mică măsură – 10 subiecți (9,43%), în mare măsură – 12 subiecți (11,32%) și indecisi – 84 subiecți (79,24%);

trebuie să știu o meserie: în mică măsură – 6 subiecți (5,66%), în mare măsură – 12 subiecți (11,32%) și indecisi – 88 subiecți (83,01%);

trebuie să accept și locuri de muncă mai prost plătite: în mică măsură – 20 subiecți (18,86%), în mare măsură – 16 subiecți (15,06%) și indecisi – 70 subiecți (66,03%);

trebuie să îi conving pe angajatori că pot fi un om de încredere: în mică măsură -5 subiecți (4,71%), în mare măsură – 9 subiecți (8,49%), indecisi – 92 subiecți (86,79%);

trebuie să am o diplomă de calificare: în mică măsură – 4 subiecți (3,77%), în mare măsură – 9 subiecți (8,49%), indecisi – 93 subiecți (87,73%);

trebuie să știu să mă prezint într-o lumină favorabilă: în mică măsură – 5 subiecți (4,71%), în mare măsură – 16 subiecți (15,09%) și indecisi – 83 subiecți (78,3%);

trebuie să am o locuință: în mică măsură – 17 subiecți (16,03%), în mare măsură -13 subiecți (12,26%), indecisi – 76 subiecți (71,69%);

am nevoie de sprijinul familiei: în mică măsură – 13 subiecți (12,26%), în mare măsură – 23 subiecți (21,69%) și indecisi – 70 subiecți ( 66,03%);

am nevoie de sprijinul comunității: în mică măsură – 21 subiecți (19,81%), în mare măsură – 28 subiecți (26,69%), indecisi – 57 subiecți (53,77%);

am nevoie de sprijinul Bisericii: în mică măsură – 53 subiecți (50%), în mare măsură – 10 subiecți (9,43%), indecisi – 43 subiecți (40,56%);

am nevoie de sprijinul prietenilor: în mică măsură – 32 subiecți (30,18%), în mare măsură – 34 subiecți (32,07%), indecisi – 40 subiecți (37,73%) ;

am nevoie de sprijinul Primăriei: în mică măsură – 36 subiecți (33,96%), în mare măsură – 22 subiecți (20,75%), indeciși – 48 subiecți (45,28%);

am nevoie de sprijinul ONG-urilor: în mică măsură – 40 subiecți (37,73%), în mare măsură – 22 subiecți (20,75%), indecisi – 44 subiecți (41,51%);

am nevoie de sprijinul serviciilor de probațiune: în mică măsură – 28 subiecți (26,41%), în mare măsură – 32 subiecți (30,18%), indeciși – 46 subiecți (43,4%).

Toate graficele sunt în anexă (ANEXA nr. 8)

Așa cum reiese din cifrele prezentate, pentru minorii delincvenți, mobilizarea pentru a căuta un loc de muncă, cunoașterea unei meserii, certificarea cunoașterii acesteia cu o diplomă de calificare, prezentarea în fața angajatorului, nu sunt condiții necesare în obținerea unui loc de muncă, ele stau sub semnul relativismului, al indeciziei, al lui așa și așa în limbajul deținuților . Sprijinul familiei în găsirea unui loc de muncă este identificat în mică măsură poate și pentru că minorii provin din familii cu un statut socio-economic precar; în schimb este valorizat sprijinul prietenilor. Toate cele prezentate constituie un simptom al lipsei de maturitate, de înțelegere a lumii sociale și a modalităților în care omul își trăiește viața alături de ceilalți, al unei viziuni copilărești asupra societății în care un rol important, înaintea oricăror eforturi și investiții personale, îl joacă norocul.

Prezentăm, în sinteză, tabloul condițiilor pe care minorii cred că trebuie să le îndeplinească pentru a-și păstra locul de muncă („Pentru a păstra locul de muncă trebuie…”); se poate observa că, și de această dată, imperativele corectitudinii, al lucrului bine făcut, al respectului față de ceilalți, al încadrării într-un program de muncă sunt relative pentru minorii din eșantionul nostru. În această perspectivă, în opinia minorilor, abandonarea stilului de viață infracțional nu constituie o condiție obligatorie pentru a avea și păstra un loc de muncă:

trebuie să fiu corect: în mică măsură – 4 subiecți (3,77%), în mare măsură – 2 subiecți (1,88%), moderat – 100 subiecți ( 94,34%);

trebuie să-mi fac bine treaba: în mică măsură – 6 subiecți (5,66%), în mare măsură – 1 subiect ( 0,94%), moderat – 99 subiecți (93,4%);

trebuie să fiu respectuos – în mică măsură – 6 subiecți (5,66%), în mare măsură – 3 subiecți (2,83%), moderat – 95 subiecți ( 89,62%);

trebuie să mulțumesc șefii: în mică măsură – 6 subiecți (5,66%), în mare măsură (1 subiect ( 0,94%) și moderat – 99 subiecți (93,4%);

trebuie să respect programul de lucru: în mică măsură – 6 subiecți (5,66%), moderat – 100 subiecți (94,34%);

va trebui să nu comit alte infracțiuni în mică măsură – 8 subiecți (7,54%), în mare măsură – 4 subiecți (3,77%), moderat – 94 subiecți (88,67%).

Grafic 119 – Rolul corectitudinii în păstrarea unui unui loc de muncă

Item CATC – Pentru a păstra locul de muncă trebuie să fiu corect

Grafic 120 – Rolul activității bine executate pentru păstrarea unui unui loc de muncă

Item CATC – Pentru a păstra locul de muncă trebuie să îmi fac bine treaba

Nici un minor dintre cei chestionați aflați în mediul custodial, nu opinează că meseria pe care o poate învăța în centru/penitenciar i-ar putea fi de folos în ocuparea unui loc de muncă. Mai mult decât atât, 51 subiecți (80,95%) consideră falsă afirmația Meseria învățată în centru/penitenciar mă va ajuta să îmi găsesc de muncă iar 12 subiecți (19,05%) – parțial adevărată.

Grafic 125 – Utilitatea meseriei invațate în penitenciar/centru

(Item CATC – Meseria învățată în centru mă va ajuta să găsesc de muncă)

La întrebarea „Dacă aș fi patronul unei firme aș angaja un fost deținut” avem următoarea distribuție: fals – 29 subiecți (27,35%), adevărat – 12 subiecți (11,32%) și parțial adevărat – 65 subiecți (61,32%). Fiind solicitați să detalieze motivația uneia sau alteia dintre decizii, cei care au optat pentru variantele fals și parțial adevărat, fie au preferat sa nu explice, fie au arătat că este dificil să ai încredere în cineva care a fost în detenție, că există riscul ca acesta să comită o nouă infracțiune; cei care au optat pentru varianta adevărat au motivat-o prin dorința de a oferi o a doua șansă celor care au greșit.

Grafic 126 – Atitudinea tinerilor față de foști deținuți prin prisma rolului de patron al unei firme

(Item CATC – Dacă aș fi patronul unei firme aș angaja un fost deținut)

Având în vedere cele prezentate, considerăm că, în procesul de recuperare psihosocială a minorilor care au comis infracțiuni, un rol esențial îl are schimbarea atitudinilor, a mentalității referitoare la muncă, în sensul nu doar al înțelegerii utilității acesteia pentru existența fiecărui om, dar și al creării unor motivații care să poată susține efortul învățării unor tehnici de lucru, respectarea orarului, colaborarea cu colegii, realizarea unor lucruri de calitate etc.

În această perspectivă un obiectiv important îl constituie dezvoltarea motivației interne a muncii care are la bază nevoia intrinsecă de a lucra, care este o expresie superioară a nevoii de performanță și de autorealizare…indicatorii acestui gen de motivație sunt următorii: atașamentul față de meserie și întreprindere, adeziunea afectivă a lucrătorului față de ceea ce face, pasiunea profesională, sentimentul concordanței dintre exigențele profesionale și aptitudinile proprii, precum și atitudinea creativă în muncă. (P. Golu, 2004, pag. 256)

Atitudinea față de lege

În continuarea cercetării ne-am propus identificarea opiniilor adolescenților delincvenți, condamnați la executarea unei sancțiuni, fie în mediu privativ de libertate (centru de reeducare, penitenciar pentru minori și tineri, penitenciar pentru adulți), fie într-unul necustodial (sub supravegherea serviciului de probațiune) cu privire la lege și normativitatea socială în general.

La primul item „Oamenii pot trăi și fără lege”, distribuția răspunsurilor arată că aproximativ jumătate dintre minori optează pentru varianta negativă și peste un sfert pentru cea indecisă: fals – 49 subiecți (46,22%), adevărat – 29 subiecți (27,35%) și parțial adevărat – 28 subiecți (26,41%).

Grafic nr. 127 – Percepția necesității legilor

Item CATC – Oamenii pot trăi și fără lege

Remarcăm un aspect interesant rezultat din analiza răspunsurilor în funcție de tipul instituției în care se află minorii: în timp ce la adolescenții aflați în centrul de reeducare (50%), probațiune (55,81%) și penitenciar pentru adulți (47,64%), ponderea celor care apreciază ca fiind fals enunțul este în jurul pragului de 50%, la minorii din penitenciarul de profil, acesta este de doar 12,5% (2 subiecți). Pe de altă parte, aceștia prezintă cel mai mare procent al indecișilor – 62,5% (10 subiecți) optand pentru varianta parțial adevărat, în timp ce la ceilalți minori acest procent este mult mai mic: în penitenciarul pentru adulți (3 subiecți; 14,28%), în centrul de reeducare – 5 subiecți (19,24%), iar în probațiune – 10 subiecți (23,25%).

În ceea ce privește răspunsul la itemul „Toți oamenii încalcă legea, dar numai unii sunt prinși”, afirmație pe care delincvenții o fac adeseori, avem următoarea repartizare a răspunsurilor: parțial adevărat – 70 subiecți (66,03%), adevărat – 23 subiecți (21,69%) și fals – 13 subiecți (12,26%). Cel mai mare procent al celor care apreciază afirmația ca fiind adevărată îl avem în centrul de reeducare, – 8 subiecți (30,76%), secondați de cei din penitenciar – 5 subiecți (23,8%), probațiune – 8 subiecți (18,6%) și cel mai mic în penitenciarul pentru minori și tineri – 2 subiecți (12,5%).

Grafic 128 – Inegalitatea în fața legii – comparatie inițial /final

(Item CATC – Toți oamenii încalcă legea dar numai unii sunt prinși)

Evenimentul cu urmări negative pentru minori, care le-a schimbat, cel puțin pentru moment, parcursul social, și care nu ar mai trebui repetat, nu îl reprezintă comiterea infracțiunii, ci prinderea și arestarea de către poliție. La itemul nr. 3 „Cel mai important când faci o infracțiune este să nu fi prins de poliție”, adolescenții își exprimă, în general, acordul: parțial adevărat -58 subiecți (54,71%), adevărat -28 subiecți (26,41%) fals -20 subiecți (18,86%). Răspunsurile date ilustrează o opinie larg răspândită printre delincvenți și deținuț, care se transmite de la unul la altul: important nu este beneficiul infracțiunii ci să poți evita prinderea de către poliție și să rămâi în libertate. Ca urmare, delincvenții recurg la tot felul de combinații și la corupție pentru a rămâne în libertate.

Grafic 129 – Relația – Infracțiune / Poliție

Item CATC – Cel mai important când faci o infracțiune este să nu fii

prins de Poliție

Cei mai încredințați de acest lucru sunt minorii din penitenciare – 9 subiecți (42,85%), situație care se datorează discuțiilor și raționalizărilor apărute în interacțiunile cu condamnații majori. Cei din probațiune sunt de acord cu afirmația -11 subiecți (25,58%), cei din centrul de reeducare – 6 subiecți (23,07%) și, în cel mai mic procent, cei din penitenciarul de minori și tineri – 2 subiecti (12,5%), la care întâlnim din nou cea mai întinsă plajă de indecizie – parțial adevărat – 13 subiecți (81,25%) datorată probabil dorinței de a face o impresie favorabilă.

Încălcarea legii ca dovadă de curaj („Cei care încalcă legea sunt mai curajoși decât cei care o respectă”) este o opțiune pentru majoritatea minorilor dacă însumăm răspunsurile adevărat – 31 subiecți (29,24%) cu cele parțial adevărat – 51 subiecți (48,11%). Cea mai mica prondere este reprezentată de minorii care nu sunt de acord cu afirmația, optând pentru varianta fals – 24 subiecți (22,64%). Adolescența este vârsta la care curajul și spiritul de aventură au un rol foarte important în procesul de dezvoltare psihosocială. Din păcate pentru 82 % dintre subiecți (care au ales varianta adevărat și parțial adevărat) spiritul aventurier si curajul se manifestă printr-o formă neacceptată social prin intermediul încălcării legilor și a normelor impuse de societate. Se impune pentru acești minori crearea de programe speciale în care să poată fi pus în practică curajul într-o forma larg acceptată social.

Grafic 130 –Incălcarea legii percepută ca formă de exprimare a curajului

(Item CATC – Cei care încalcă legea sunt mai curajoși decât cei care o respectă)

Din păcate, o mică proporție a minorilor indică, ca fiind neadevărată, afirmația ce face legătura între curaj și încălcarea legii (Cei care încalcă legea sunt mai curajoși decât cei care o respectă) – 14 subiecți (32,55%) din probațiune, 5 subiecți (19,23%) din centrul de reducare, 4 subiecți (19,04%) din penitenciar și unul singur (6,25%) din penitenciarul pentru minori și tineri. Remarcăm constanta poziționare a subiecților din penitencairul pentru minori și tineri în zona incertă, indecisă: parțial adevărat -11 subiecți (68,75%) și faptul că minorii care neagă în cea mai mare măsură veridicitatea enunțului sunt cei pentru care instanța a pronunțat menținerea în stare de libertate.

Adolescenții care își declară acordul cu afirmația sunt cei mai numeroși în penitenciarul pentru adulți, ceea ce aduce în discuție influența acestora asupra identificării și interiorizării de către cei mai tineri a raționalizărilor, justificărilor și tehnicilor delictuale, elemente esențiale în opțiunea pentru o carieră infracțională: 8 subiecți (38,09%) din penitenciar, 9 subiecți (34,61%) din centrul de reeducare, 10 subiecți (23,25%) din probațiune și 4 subiecți (25%) din penitenciarul pentru minori și tineri.

Grafic 131 – Importanța deținerii bani versus respectarea legii

Item CATC – Este mai important să ai bani mulți decât să

respecți legea (inițial)

Răspunsurile la itemul „Este mai important să ai bani mulți decât să respecți legea”, sunt mai nuanțate ca repartizare: o consideră falsă – 41 subiecți (38,67%), adevărată – 28 subiecți (26,41%) și parțial adevărată – 37 subiecți (34,9%).

Iată cum se prezintă răspunsurile în funcție de tipul instituției în care se află minorii:

pentru subiecții din penitenciar: fals – 7 subiecți (33,33%), adevărat – 7 subiecți (33,33%) și parțial adevărat – 7 subiecți (33,33%);

pentru subiecții din centrul de reeducare: fals – 12 subiecți (46,15%), adevărat – 9 subiecți (34,61%) și parțial adevărat – 5 subiecți (19,23%);

pentru subiecții din serviciul probațiune: fals – 20 subiecți (46,51%), adevărat – 9 subiecți (20,93%) și parțial adevărat – 14 subiecți (32,55%);

pentru subiecții din penitenciar pentru minori și tineri: fals – 2 subiecți (12,5%), adevărat – 3 subiecți (18,75%) și parțial adevărat – 11 subiecți (68,75%).

Comparația, pe care au trebuit să o facă adolescenții între a-și trăi viața (ceea ce in accepțiunea lor înseamnă multă distracție, absența unui program de viață și muncă, senzații tari) și a respecta legea, este în defavoarea ultimeia, astfel încat la itemul „Este mai important să-ți trăiești viața așa cum vrei decât să respecți legea”, avem următoarea distribuție: parțial adevărat – 48 subiecți (45,29%), adevărat – 29 subiecți (27,35%) și fals – 29 subiecți (27,35%).

Raportat la tipul instituției, variantele adevărat și parțial adevărat sunt repartizate procentual astfel: în penitenciar – adevărat – 7 subiecți (33,33%) și parțial adevărat – 7 subiecți (33,33%); în centrul de reeducare – adevărat – 8 subiecți (30,76%) și parțial adevărat – 11 subiecți (42,3%); în probațiune – adevărat -10 subiecți (23,25%) și parțial adevărat – 20 subiecți (46,51%), iar în penitenciarul de minori și tineri – adevărat – 4 subiecți (25%) și parțial adevărat – 10 subiecți (62,5%).

Grafic 132 – Importanța libertății necenzurate versus respectarea legii

(Item CATC – Este mai important să trăiești viața cum vrei decât să respecți legea) (inițial)

Cu toate acestea, există și un număr de minori care recunsc importanța legilor pentru ordinea socială, așa încât la itemul „Legile nu sunt bune pentru că nu îi lasă pe oameni să facă ce vor”, avem următoarea distribuție: fals -41 subiecți (38,67%), parțial adevărat -42 subiecți (39,62%) și adevărat -23 subiecți (21,69%).

Grafic 133 – Necesitatea legilor versus libertatea oamenilor

Item CATC – Legile nu sunt bune pentru că nu lasă oamenii să facă ce vor (inițial)

Peste jumătate dintre minorii aflați în probațiune nu sunt de acord cu această aserțiune, ceea ce arată recunoașterea necesității normelor pentru existența indivizilor – 22 subiecți (51,16%); acestora li se alătură un procent semnificativ de minori din centrul de reeducare- 12 subiecți (46,15%), 6 subiecți (28,57%) din penitenciar și doar unul (6,25%) din penitenciarul pentru minori și tineri.

Și la această întrebare, numărul mare al celor care răspund parțial adevărat -11 subiecți (68,75%) în penitenciarul de profil, 16 subiecți (37,20%) în probațiune, 7 subiecți (33,33%) în penitenciar și 6 subiecți (23,07%) în centrul de reeducare indică judecata morală situațională a minorilor. Discuțiile pe care le-am purtat cu aceștia demonstrau faptul că ei înțeleg că legile sunt bune, dar nu pentru ei ci pentru ceilalți, că trebuie să existe legi pentru siguranța altora, că ar dori ca, în cazul lor, să se aplice discriminatoriu, iar dacă le încalcă să fie tratați cu înțelegere de către instituțiile statului. La aceasta contribuie și faptul că, privind în jur, în societate, aceștia constată că nu toți cei care încalcă legile ajung să plătească pentru asta, că, dimpotrivă, uneori, a te sustrage legii, este o problemă care ține de situația materială, de statutul persoanei etc.

În acest context trebuie privite și răspunsurile la itemii nr. 8 și 9.

La itemul 8, „Legile apără viața și averea fiecărui om” opțiunile sunt distribuite după cum urmează: parțial adevărat -90 subiecți (84,9%) adevărat -11 subiecți (10,37%) și fals -5 subiecți (4,71%). Cei care răspund- adevărat la această afirmație sunt într-un număr foarte mic, astfel: 1 subiect (6,25%) în penitenciarul pentru minori și tineri, 2 subiecți (9,52%) în penitenciar, 3 subiecți (11,53%) centrul de reeducare și 5 subiecți (11,62%) în probațiune.

Grafic 134 – Rolul legilor în societate

(Item CATC – Legile apără viața și averea fiecărui om ) inițial

Privind la ceea ce reflectă mass-media și la ceea ce spun adulții, minorii concluzionează la itemul nr. 9 că „Legile sunt făcute să-i apere doar pe cei cu mulți bani”: parțial adevărat -43 subiecți (40,56%), adevărat -33 subiecți (31,13%) și fals -30 subiecți (28,3%).

Grafic 135 – Favorizarea prin legi a celor cu mulți bani

Item CATC – Legile sunt făcute să-i apere doar pe cei cu mulți bani (inițial)

Și în acest caz, minorii care au primit sancțiuni mai puțin aspre, respectiv menținerea în libertate sub supravegherea serviciului de probațiune și internarea într-un centru de reeducare, prezintă procente mai consistente care indică aprecieri mai nuanțate decât ale celor încarcerați: 10 subiecți (38,46%) în centrul de reeducare și 14 subiecți (32,55%) în probațiune apreciază ca fiind fals enunțul, spre deosebire de doar 4 subiecți (19,04%) în penitenciar și 2 subiecți (12,5%) în penitenciarul pentru minori și tineri.

În cazul răspunsurilor la întrebarea „Poți avea bani doar dacă încalci legile”, acestea împart minorii aproximativ în jumătate: fals – 54 subiecți (50,94%), adevărat – 27 subiecți (25,47%) și parțial adevărat – 25 subiecți (23,58%).

Grafic136 – Legatura univocă între viața infracțională și bunăstare

(Item CATC – Poți avea bani doar dacă încalci legile) (inițial)

Cei care stabilesc o legătură de cauzalitate între situația materială și viața infracțională aparțin tuturor categoriilor, cu excepția celor din PMT care ne-au obișnuit deja cu răspunsurile de compromis, indecise – 62,5% (10 subiecți). Consideră adevărată afirmația, 9 subiecți (42,85%) din penitenciar, 10 subiecți (23,25%) din probațiune, 6 subiecți (23,07%) din centrul de reeducare și 2 subiecți (12,5%) din penitenciarul pentru minori și tineri.

Ni se pare importantă proporția minorilor chestionați care opinează că nu trebuie să faci doar ceea ce consideri că este bine încălcând astfel legile – 37,73% (40 subiecți). Astfel, enunțul „Nu trebuie să respecți legile, ci să faci doar ceea ce consideri că este bine”, este declarat adevărat de către 25,47% (27 subiecți) și parțial adevărat de către 36,79% (39 de subiecți).

Grafic 137 – A face ceea ce consideră că este bine versus respectarea legilor

Item CATC – Nu trebuie să respecți legile, ci să faci ce consideri

că este bine (inițial)

Conștientizarea faptului că a face ceea ce crezi că este bine pentru tine nu este totuna cu respectarea legilor o găsim mai bine conturată la minorii din probațiune – 20 subiecți (46,51%) declară falsă aserțiunea, urmați de cei din penitenciar – 8 subiecți (38,09%), centru de reeducare – 8 subiecți (30,76%) și PMT – 4 subiecți (25%).

Experiența de viață, contactul direct cu sistemul penal, comparația cu alte categorii de persoane care încalcă legea, i-au condus pe minorii delincvenți către concluzii pesimiste în legătură cu egalitatea oamenilor în fața legii. Afirmația „Legea este aceeași pentru toți oamenii”, a generat următoarele tipuri de opțiuni: parțial adevărat – 58 subiecți (54,71%), fals – 28 subiecți (26,41%) și adevărat – 20 subiecți (18,86%).

Grafic 138 – Egalitatea în fața legii a tuturor oamenilor

Item CATC – Legea este aceeași pentru toți oamenii (inițial)

Dacă în ceea ce privește dezacordul cu afirmația enunțată, procentele sunt relativ omogene (apreciază ca fiind falsă aserțiunea privind tratamentul egal al oamenilor în fața legii – 7 subiecți (33,33%) din penitenciar, 5 subiecți (31,25%) din PMT, 7 subiecți (26,92%) din centrul de reeducare și 9 subiecți (20,93%), din probațiune), acordul prezintă proporții diferite în funcție de instituția în grija căreia se află minorii; Această stare de lucruri se explică și prin faptul că noii veniți în unitățile de detenție, găsesc la deținuții cu vechime o serie de justificări construite astfel încât să le diminueze culpabilitatea, să-i facă să nu se mai simtă vinovați ba chiar nedreptățiți. Or, ideea că viața e nedreaptă, că fac parte dintre cetățenii cărora nu li se face dreptate, e larg răspândită în lumea așezămintelor penitenciare.

În ceea ce privește enunțul „Oamenii ar trăi mai bine dacă nu ar fi legile”, avem următoarea împărțire a răspunsurilor: fals – 60 subiecți (56,6%), parțial adevărat – 24 subiecți (22,64%) și adevărat – 22 subiecți (20,75%), care arată că o parte semnificativă a minorilor chestionați este conștientă de necesitatea legilor, situație care, desigur, nu a împiedicat încălcarea acestora.

Grafic 139 –Atitudinea față de absența legilor din societate

(Item CATC – Oamenii ar trăi mai bine dacă nu ar fi legile (inițial)

Minorii aflați în probațiune se declară, în cea mai mare proporție, în dezacord cu faptul că absența legilor ar genera o viață mai bună pentru oameni – 28 subiecți (65,11%); aceeași părere o au și cei din penitenciar – 13 subiecți (61,9%), și cei din centrul de reeducare -15 subiecți (57,69%) și în cea mai mică proporție, cei din PMT – 4 subiecți (25%). Pentru variantele subscrise zonei de acord mai optează: 7 subiecți (16,27%) – adevărat și 8 subiecți (18,6%) – parțial adevărat din serviciul de probațiune, 8 subiecți (30,76%) – adevărat și 3 subiecți (11,53%) – parțial adevărat din centrul de reeducare, 4 subiecți (19,04%) – adevărat și 4 subiecți (19,04%) – parțial adevărat din penitenciar. De altfel, la această ultimă categorie, întâlnim și cel mai mic procent al celor care subscriu afirmației – adevărat (3 subiecți (18,75%); în schimb, este superior procentul celor care optează pentru varianta de mijloc- parțial adevărat 9 subiecți ( 56,25%). Explicația acestei situații a celor din PMT se explică prin faptul că ei se compară întotdeauna cu minorii din centrele de reeducare și cu cei din probațiune: ei știu că aceștia au comis fapte la fel ca ale lor dar au fost condamnați diferit. Ca urmare, legile sunt bune dar modul lor de aplicare este imprecis, e condiționat de o logică pe care ei nu o înțeleg. De aceea ei au de obicei o poziție ambiguă atunci când nu înțeleg cum funcționează anumite lucruri.

Pentru calitatea climatului educațional și modalitatea în care familiile minorilor și-au îndeplinit funcția de socializare și transmitere a valorilor morale, ni se par relevante răspunsurile la afirmația „Părinții m-au învățat să respect legea”: parțial adevărat – 91 subiecți (85,84%), adevărat – 8 subiecți (7,54%) și fals – 7 subiecți (6,6%).

Grafic 140 – Rolul educativ al părinților în respectarea legilor de către minori

Item CATC – Părinții m-au învățat să respect legea (inițial)

Nici un minor din penitenciar și PMT nu își exprimă acordul clar cu afirmația potrivit căreia ar fi fost învățat să respecte legea de către părinți. Minorii din penitenciar optează doar pentru parțial adevărat – 21 subiecți (100%), iar cei din penitenciarul specializat optează pentru varianta fals – un singur subiect – (6,25%) și parțial adevărat – 15 subiecți (93,75%). De asemenea, 3 minori din centrul de reeducare (11,53%) și 3 din probațiune (6,97%) apreciază ca fals aportul părinților în învățarea respectului față de lege și cate 4 subiecți – (15,38%) în centrul de reeducare și 9,3% din probațiune afirmă că au fost învățați de către părinți să se conformeze exigențelor normative. Procentul situațiilor parțial-adevărate este relativ mare și în aceste două instituții: în probațiune- 36 subiecți ( 83,72%) și în centrul de reeducare – 19 subiecți (73,07%). Acest lucru se explică prin faptul că părinții lor aveau deseori o atitudine ambiguă față de ideea de regulă, tradiție, lege: câteodată “luau partea” legii iar câteodată „luau partea” oamenilor care nu au respectat legea.

La itemul „Legea este bună, dar în cazul meu nu a fost aplicată corect” distribuția răspunsurilor se prezintă astfel: parțial adevărat – 60 subiecți (56,6%), adevărat – 26 subiecți (24,52%) și fals – 20 subiecți (18,86%).

Grafic 141 – Neaplicarea corectă a legilor ( cazuri individuale )

(Item CATC – Legea este bună, dar în cazul meu nu a fost aplicată corect (inițial)

Analiza răspunsurilor în funcție de tipul instituției în care își execută minorii sancțiunea nu indică diferențe semnificative.

Varianta fals a constitit o opțiune pentru: 1 subiect (4,76%) din penitenciar, 3 subiecți (11,53%) din centrul de reeducare, 13 subiecți (30,23%) în probațiune și 3 subiecți (18,75%) din penitenciarul pentru minori și tineri.

Minorii chestionați sunt preponderent indeciși atunci când trebuie să își exprime opinia privind asumarea consecințelor propriilor fapte, ceea ce arată modul în care aceștia se raportează la conduita lor, nivelul redus de responsabilitate și de vinovăție pe care îl au, ceea ce fertilizează ulterior, în condițiile unei intervenții recuperative absente, riscul de a comite noi infracțiuni și de a îngroșa rândurile recidiviștilor.

La afirmația „Cine încalcă legea trebuie să suporte consecințele” avem următoarea distribuție: parțial adevărat – 88 subiecți (83,01%), adevărat – 12 subiecți (11,32%) și fals – 6 subiecți (5,66%).

Grafic 142 –Obligativitatea suportării consecințelor în cazul nerespectării legilor

Item CATC – Cine încalcă legea trebuie să suporte consecințele (inițial)

Raportat la tipul instituției, distribuția răspunsurilor este:

în penitenciar: fals -2 subiecți (9,52%), adevărat – 3 subiecți (14,28%) și parțial adevărat -16 subiecți (76,19%);

în centrul de reeducare: fals -1 subiect (3,84%), adevărat – 3 subiecți (11,53%) și parțial adevărat – 22 subiecți (84,61%);

în serviciul probațiune: fals – 2 subiecți (4,65%), adevărat – 5 subiecți (11,62%) și parțial adevărat – 36 subiecți (83,72%);

în penitenciarul pentru minori și tineri: fals – 1 subiect (6,25%), adevărat – 1 subiect 6,25%) și parțial adevărat – 14 subiecți (87,50%).

Imaginea devine și mai clară atunci cand minorii sunt rugați să își exprime punctul de vedere referitor la disponibilitatea de a încălca legea de către cei care au mai încălcat-o candva („Cei care au încălcat odată legea, o vor încălca și altădată”): parțial adevărat – 54 subiecți (50,94%), adevărat – 42 subiecți (39,62%) și fals – 10 subiecți (9,43%).

Grafic 143 – Disponibilitatea de a încălca legea de către cei cu antecedente penale

(Item CATC – Cei care au încălcat odată legea, o vor încălca și altădată (inițial)

Remarcăm numărul mic al minorilor care resping perspectiva reiterării infracțiunilor, considerând falsă afirmația doar 9,43% la nivel general și care sunt repartizați astfel: 1 subiect (4,26%) în penitenciar, 1 subiect (6,25%) în PMT, 3 subiecți (11,53%) în centrul de reeducare și 5 subiecți (11,62%) în serviciul de probațiune.

Analizand datele pe categorii de minori observăm că cei care sunt de acord cu posibilitatea de a recidiva prezintă proporții asemănătoare – 14 subiecți (66,66%) din penitenciar, 11 subiecți (42,3%) din centrul de reeducare, 14 subiecți (32,55%) din probațiune, cu excepția celor din PMT al căror răspuns se înscrie în aceeași notă a simulării unor opinii pe care cred că le așteaptă adulții de la ei – doar 3 subiecți (18,75%). Numărul minorilor parțial de acord cu afirmația este, în funcție de instituție, – 12 subiecți (75%) în PMT, 24 subiecți (55,81%) în probațiune, 12 subiecți (46,15%) în centrul de reeducare și 6 subiecți (28,57%) în penitenciar.

Credem că părerea sinceră a majorității minorilor din eșantionul nostru este “da” (54+42=96 adică 90,56%): cei care aleg varianta “parțial adevărat” exprimă de fapt o “diplomație de pușcărie” învățată repede de la colegii de “suferință” și anume, atunci când vorbești cu un membru al personalului, să-ți lași întotdeauna o portiță de scăpare, să nu fii niciodată foarte ferm în răspunsuri.

Dezvoltarea morală precară a minorilor chestionați este vizibilă și în răspunsurile la itemii:

„Dacă ai încălcat legea și a avut de suferit un om bogat, nu este așa grav ca atunci când a avut de suferit unul sărac”: parțial adevărat – 58 subiecți (54,71%), adevărat -28 subiecți (26,41%) și fals – 20 subiecți (18,86%).

Grafic 144 –Gravitatea încălcării legii funcție de statusul socio-economic al victimei

Item CATC – Dacă ai încălcat legea și a avut de suferit un om bogat, nu este așa grav ca atunci când a avut de suferit unul sărac (inițial)

Numărul minorilor care răspund – fals la această întrebare este cel mai redus în mediul carceral: în PMT – 1 subiect (6,25%) și în penitenciar – 2 subiecți (9,52%); cel mai consistent este la minorii din supravegherea serviciului de probațiune – 12 subiecți (27,9%); minorii din centrul de reeducare se înscriu între valorile enunțate – 5 subiecți (19,23%). Minorii din centrul de reeducare sunt de acord cu afirmația astfel: adevărat -8 subiecți (30,76%) și parțial adevărat – 13 subiecți (61,9%); cei din serviciul de probațiune – adevărat 10 subiecți (23,25%) și parțial adevărat – 21 subiecți (48,83%); cei din penitenciar – adevărat 6 subiecți (28,57%) și parțial adevărat – 13 subiecți (61,9%), iar cei din PMT- adevărat – 4 subiecți (25%) și parțial adevărat – 11 subiecți (68,75%).

Deși din punct de vedere moral și legal gravitatea furtului este aceeași indiferent de situația financiară a păgubitului, răspunsurile minorilor indică prejudecățile întâlnite în lumea delincvenților care fac o distincție netă între victimele “bogate” și cele „sărace”. Se consideră de către unii delincvenți că este păcat să furi de la un om sau o familie nevoiașă dar în realitate acest lucru nu se respectă. Tocmai acest lucru îl exprimă răspunsul “parțial adevărat” am minorilor.

Răspunsurile la itemul „Cineva care a furat mai puțin nu este așa vinovat ca cineva care a furat mai mult”, sunt distribuite astfel: parțial adevărat – 39 subiecți (36,79%), fals -36 subiecți (33,96%), adevărat – 31 subiecți (29,24%).

Grafic 145 – Gradul de vinovătia în funcție de cantitatea de bunuri furate

Item CATC – Cine a furat mai puțin nu este așa vinovat ca cine

a furat mai mult (inițial)

Pentru un procent deloc neglijabil al minorilor, autorul unei acțiuni de deposedare a unui proprietar de bunurile sale prezintă diferite grade de vinovăție în funcție de cantitatea de bunuri furate. Iată distribuția opiniilor: adevărat – 3 subiecți (18,75%) din PMT, 6 subiecți (28,57%) din penitenciar, 8 subiecți (30,76%) din centrul de reeducare, 14 subiecți (32,55%) aflați în probațiune. Varianta de răspuns “parțial adevărat” este aleasă de 10 subiecți (62,5%) din PMT, 14 subiecți (32,55%) din probațiune, 10 subiecți (38,46%) din centrul de reeducare, 5 subiecți (23,8%) din penitenciar.

Aplicarea acestui dublu standard moral în viața de zi cu zi este specifică infractorilor adulți de unde a fost preluată de minori. Experiența lucrului cu aceștia ne-a relevat faptul că există o construcție socială a prestigiului celor care fură, și una dintre condițiile acestuia este să nu furi de la cei săraci sau cu handicapuri vizibile. Crearea acestui prestigiu și menținerea lui devin importante mai ales după condamnare, când, în penitenciar, infractorul se va bucura de un anumit statut printre colegi, va fi respectat, ascultat și urmat dacă va putea dovedi că a respectat “standardul de moralitate al hoțului”.

La itemul „Nu contează că am fost condamnat, important este că am fost liber și am făcut ce am vrut”, distribuția răspunsurilor este următoarea: parțial adevărat – 45 subiecți (42,47%), adevărat -20 subiecți (18,86%), fals -41 subiecți (38,67%),

Grafic 146– Gradul de constintizare a greșelilor efectuate, cauze ale condamnării

(Item CATC – Nu contează că am fost condamnat, important este că am fost liber și am făcut ce am vrut (inițial))

Și în răspunsurile la acest item rezidă concluzia că, sancționarea subiecților, în sine, n-a reușit să-i aducă într-un stadiu de reflecție în care să evalueze ce au greșit, fapt care i-a adus în condiția de a fi condamnați. Astfel, consideră adevărată afirmația potrivit căreia nu contează sancțiunea, important este că au făcut ceea ce au vrut: 6 subiecți (23,07%) din centrul de reeducare, 5 subiecți (23,8%) din penitenciar, 7 subiecți (16,27%) din probațiune și 2 subiecți (12,5%) din PMT.

La polul opus se găsesc minorii care apreciază ca fiind falsă afirmația, înțelegand prețul pe care îl plătesc pentru că au făcut “ceea ce au vrut”. Interesant este că cei mai mulți dintre ei nu sunt din rândul celor privați de libertate, ci, dimpotrivă, sunt cei menținuți în comunitate: 19 subiecți (44,18%) din probațiune, 11 subiecți (42,3%) din centrul de reeducare, 7 subiecți (33,33%) din penitenciar și 4 subiecți (25%) din PMT. Cei nedeciși sunt procentual mai numeroși în PMT – 10 subiecți (62,5%), urmați de cei din penitenciar – 9 subiecți (42,85%), probațiune – 17 subiecți (39,53%) și cei din centrul de reeducare – 9 subiecți ( 34,61%).

Constatăm încă odată modul de gândire imatur al minorilor dar și clișeele care circulă în lumea delincvenților: a se lăuda că nu le-a păsat de nimeni și de nimic, a se da ca exemplu de indiferență față de normele sociale și suferințele victimelor, a se prezenta ca “persoana care a făcut ce a vrut” în ciuda oricărui preț, e o postură foarte valorizată în rândul celor care vor să facă o carieră în domeniul criminalității. Pentru minorii din eșantionul nostru care au interiorizat acest mod de gândire, prognosticul privind evoluția lor viitoare este destul de pesimist.

Deși făcuseră obiectul unei condamnări de către instanțele de judecată și acum erau în executarea unei pedepse, puși în situația de a alege între a respecta legea și a fi condamnați din nou, minorii aleg varianta de compromis parțial adevărat într-o proporție mare – 98 subiecți (92,45%); răspunsul fals este ales doar de 5 subiecți (4,71%) iar cel de adevărat doar de 3 subiecți (2,83%).

Grafic – 147 –Respectarea legii în viitor pentru a evita o condamnarea ulterioară

(Item CATC – Este mai important să respect legea decât să fiu

condamnat din nou (inițial)

Minorii aflați în penitenciar optează exclusiv pentru varianta de mijloc parțial adevărat – 21 subiecți (100%). O situație relativ asemănătoare o avem și la cei din penitenciarul pentru minori și tineri: fals – 1 subiect (6,25%), adevărat – 1 subiect (6,25%) și parțial adevărat – 14 subiecți (87,5%). Pentru minorii din centrul de reeducare avem următoarea distribuție: fals -2 subiecți (7,69%), adevărat – 1 subiect (3,84%) și parțial adevărat 23 subiecți (88,46%). Proporția răspunsurilor este aproximativ la fel și pentru subiecții din serviciul probațiune: fals – 2 subiecți (4,65%), adevărat – 1 subiect (2,32%) și parțial adevărat – 40 subiecți (93,02%).

Aproximativ aceeași situație o înregistrăm și la afirmația „Cineva care a fost condamnat va respecta legea mai mult decât înainte”: răspund parțial adevărat – 70 subiecți (66,03%), adevărat – 27 subiecți (25,47%) și fals – 9 subiecți (8,49%).

Grafic 148 – Condamnarea va duce la respectarea mai strictă a legilor de

către minori în viitor

Item CATC – Cine a fost condamnat va respecta legea mai mult

decât înainte (inițial)

Pentru minorii aflați în PMT, condamnarea n-a avut rolul de a-i face să se gândească la o distanțare de modul de viață infracțional, niciun subiect dintre aceștia nefiind favorabil opiniei că dacă cineva a fost condamnat, după liberare nu va mai încălca legea; ei răspund fals – 4 subiecți (25%) și parțial adevărat -14 subiecți (75%). Minorii aflați în penitenciar, unde condițiile sunt mai severe decât în penitenciarul pentru minori și tineri, apreciază doar în mică măsură faptul că cineva care a fost condamnat ar putea, după liberare, să respecte legea – 8 subiecți (38,09%) consideră afirmația adevărată, 12 subiecți (57,14%) – parțial adevărată și 1 subiect (4,76% ) o consideră falsă. În centrul de reeducare situația este similară: adevărat – 8 subiecți (30,76%), parțial adevărat – 16 subiecți (61,53%) și fals -2 subiecți (7,69%). Minorii aflați în serviciul de probațiune răspund astfel: parțial adevărat – 30 subiecți (69,76%), adevărat – 11 subiecți (25,58%) și fals – 2 subiecți ( 4,65%).

Această situație a răspunsurilor minorilor la ultimii itemi ne conduce la o singură concluzie: deși penitenciarul are rigori greu de suportat, deși privările inerente instituției de detenție sunt multiple, deși lipsa libertății, a familiei și a prietenilor sunt greu de îndurat, penitenciarul nu sperie, nu se transformă într-o lecție de viață care nu va fi uitată niciodată, nu descurajează ideea recidivei la cei care au simțit pe pielea lor ce înseamnă să stai într-o închisoare.

Atitudinea față de afectele de Rușine si Vinovăție

Prezentăm în continuare datele legate de atitudinile minorilor față de rușine și vinovăție.

Minorii chestionați apreciază într-un procent important că există mult mai mulți delincvenți decât cei care ajung să fie arestați și pedepsiți și că aceasta se află în legătură cu norocul sau ghinionul fiecăruia. Astfel, la itemul „Lumea este plină de oameni care fac infracțiuni, dar sunt prinși doar cei care au ghinion”, distribuția răspunsurilor este următoarea: adevărat – 69 subiecți (65,09%), fals – 20 subiecți (18,86%) și parțial adevărat – 17 subiecți (16,03%).

De altfel, nu doar acest aspect al vieții lor este așezat sub semnul unei conjuncturi exterioare și independente de voința personală, ci și evenimente precum găsirea unui loc de muncă, absolvirea școlii, influența prietenilor, trimiterea în penitenciar etc. În perspectiva acestor date, cu atât mai importante devine, în cadrul demersurilor educative, înțelegerea faptului că nu sunt victimele sorții ci produsul propriilor decizii, că acest tip de justificare a succesului sau eșecului în viață nu sunt corecte și trebuie abandonate. Doar așa pot renunța la ideea de destin, doar așa își pot asuma greșelile și consecințele acestora.

Grafic 149 – Aprecierea minorului conform căreia fenomenul infracțional este omniprezent

Item CATC – Lumea este plină de oameni care fac infracțiuni, dar sunt prinși doar cei care au ghinion

Cei mai încredințați de acest lucru sunt minorii încarcerați, indiferent de tipul penitenciarului. Astfel, consideră adevărată afirmația – 17 subiecți (80,95%) din penitenciarul pentru adulți și 13 subiecți (81,25%) din penitenciarul pentru minori și tineri. Procentele sunt ușor diminuate la cei aflați în executarea unor pedepse mai blânde, după cum urmează: 24 subiecți (55,81%) din probațiune și 15 subiecți (57,69%) din centrul de reeducare; la aceștia întâlnim și procente mai ridicate la opțiunea pentru varianta fals- 10 subiecți (23,25%) din probațiune, 6 subiecți (23,07%) din centrul de reeducare, 2 subiecți (12,5%) din penitenciarul de profil și 2 subiecți (9,52%) din penitenciar. Răspunsurile indecise (parțial adevărat) sunt distribuite în aceeași logică- 9 subiecți (20,93%) în probațiune, 5 subiecți (19,23%) în centrul de reeducare, 2 subiecți (9,52%) în penitenciar, 1 subiect (6,25%) în penitenciarul pentru minori și tineri.

Vom prezenta pe scurt tabloul reieșit din analiza răspunsurilor minorilor la itemul: Am făcut infracțiunea pentru că… Variantele de răspuns puteau fi: așa m-au învățat tovarășii, nu aveam din ce trăi, din cauza alcoolului, din cauza drogurilor, așa am învățat în familie, mi-a plăcut, era ceva nou, mă făcea să mă simt cineva, câștigam ușor bani mulți, doream să fiu apreciat de tovarăși, altele…

În ceea ce privește contribuția prietenilor la comiterea infracțiunii, distribuția răspunsurilor este în favoarea ipotezei că, în aproape 70% din cazuri, aceștia sunt considerați responsabili pentru influențarea minorilor chestionați. La itemul „Am făcut infracțiunea pentru că așa m-au învățat tovarășii”, opțiunile minorilor sunt următoarele: adevărat – 62 subiecți (58, 49%), fals – 32 subiecți (30,18%) și parțial adevărat – 12 subiecți (11,32%).

Grafic 150 – Motivația infracțiunii – comportament indus de camarazi

Item CATC – Am făcut infracțiunea pentru că așa m-au învățat tovarășii

Procentele sunt răsturnate doar în ceea ce îi privește pe minorii aflați în penitenciarele pentru adulți, unde, apreciem că, fenomenul de penitenciarizare și-a pus amprenta asupra evaluării unor aspecte importante ale vieții, printre care și prietenii, considerați, în general, o valoare pentru deținuți, fapt detectabil și în convingerile lor (prietenii nu se trădează, indiferent ce efecte ar aduce aceasta), dar și în versurile manelelor ascultate în fiecare cameră de detenție: fals – 12 subiecți (57,14%), adevărat – 5 subiecți (23,8%) și parțial adevărat – 4 subiecți (19,04%).

În ceea ce privește celelalte categorii de minori, răspunsurile se prezintă astfel: pentru subiecții din centrul de reeducare – fals – 7 subiecți (26,92%), adevărat – 16 subiecți (61,53%) și parțial adevărat – 3 subiecți (11,53%); pentru subiecții din serviciul de probațiune: fals – 11 subiecți (25,58%), adevărat – 28 subiecți (65,11%) și parțial adevărat – 4 subiecți (9,3%); pentru subiecții din penitenciarul pentru minori și tineri: fals – 2 subiecți (12,5%), adevărat – 13 subiecți (81,25%) și parțial adevărat – 1 subiect (6,25%).

Minorii recunosc, într-un procent semnificativ, că nu lipsa mijloacelor de trai a constituit motivația infracțiunii. Astfel, pentru itemul „Am făcut infracțiunea pentru că nu aveam din ce trăi”, răspunsurile minorilor sunt: fals – 76 subiecți (71,69%), adevărat – 20 subiecți (18,86%) și parțial adevărat – 10 subiecți (9,43%).

Grafic 151 – Motivația infracțiunii – lipsa mijloacelor de trai

Item CATC – Am făcut infracțiunea pentru că nu aveam din ce trăi (inițial)

De asemenea, nici alcoolul nu constituie, decât în mică măsură, motivația pentru care au comis infracțiunea: fals – 86 subiecți, 81,13%, adevărat – 15 subiecți, 14,15% și parțial adevărat – 5 subiecți, 4,71%.

Grafic 152 – Motivația infracțiunii – Influența alcoolului

Intreabrea CATC – Am făcut infracțiunea din cauza alcoolului (inițial)

Procentajul general al celor care identifică alcoolul drept motivație infracțională, la nivelul întregului lot de subiecți, este mai crescut la cei din centrele de reeducare: adevărat -5 subiecți (19,23%) și parțial adevărat – 2 subiecți (7,69%) și PMT – adevărat – 5 subiecți (31,25%) și parțial adevărat – 1 subiect (6,25%).

O situație asemănătoare reiese și în ceea ce privește identificarea drogurilor drept cauză a comiterii delictului de către minori: fals – 74 subiecți (69,81%) și adevărat – 32 subiecți (30,18%). Procentul este mai crescut la minorii din centrul de reeducare – 8 subiecți (30,76%) și la cei din probațiune – 16 subiecți (37,2%).

Grafic 153 – Motivația infracțiunii – consumul de droguri

(Item CATC – Am făcut infracțiunea din cauza drogurilor (inițial))

În ceea ce privește localizarea motivației infracțiunii la nivelul familiei („Am făcut infracțiunea pentru că așa am învățat în familie”), avem următoarea distribuție: fals – 80 subiecți (75,47%), adevărat – 21 subiecți (19,81%) și parțial adevărat – 5 subiecți (4,71%). Simțul comun ne spune că părinții nu-și pot îndemna copiii să comită infracțiuni dar sunt destul de multe cazuri care demonstrează contrariul. Am ascultat multe confesiuni ale minorilor care mărturiseau acest lucru și, verificând în dosarul penal, am constatat că era adevărat. Credem că procentul de 24,52% declarat de minori este, din păcate, corect.

Grafic 154 – Motivația infracțiunii – comportament învățat în familie

Item CATC – Am făcut infracțiunea pentru că am învățat în familie (inițial)

Este interesantă situația distribuției răspunsurilor în funcție de instituția în supravegherea căreia minorul își ispășește pedeapsa: dacă minorii aflați în probațiune afirmă că au învățat în familie modul de viață infracțional doar într-o foarte mică măsură- adevărat – 3 subiecți (6,97%) și parțial adevărat – 1 subiect

(2,32%), nu avem aceeași situație și în cazul minorilor privați de libertate: în PMT – adevărat – 6 subiecți (37,5%) și parțial adevărat – 1 subiect (6,25%), în centrul de reeducare- adevărat – 7 subiecți (26,92%) și parțial adevărat – 2 subiecți (7,69%), iar în penienciar – adevărat – 5 subiecți (23,8%) și parțial adevărat – 1 subiect ( 4,76%).

Ni se par îngrijorătoare pentru procesul de reinserție socială ulterioară, răspunsurile minorilor referitoare la faptul că au comis infracțiunea din plăcere și pentru că era ceva inedit. Peste 30% (32 subiecți) dintre minorii chestionați apreciază ca fiind adevărată aserțiunea „Am făcut infracțiunea pentru că mi-a plăcut”, 19 subiecți (17,92%)- parțial adevărată și 55 subiecți (51,88%)-falsă.

Grafic 155 – Motivația infracțiunii – starea de plăcere obținută

Item CATC – Am făcut infracțiunea pentru că mi-a plăcut (inițial)

Plăcerea de a comite infracțiunea este mai pregnantă la minorii din centrul de reeducare, peste jumătate dintre aceștia, dacă însumăm cele două variante: adevărat – 11 subiecți (42,30%) și parțial adevărat – 7 subiecți (26,92%); la celelalte categorii de minori, procentele nu sunt diferite semnificativ.

Există și un număr de minori care au comis infracțiunea „pentru că era ceva nou”: 29 subiecți (27,35%) – adevărat, 19 subiecți (17,92%) – parțial adevărat și fals – 58 subiecți (54,71%).

Grafic 156 – Motivația infracțiunii – ineditul situației

Item CATC – Am făcut infracțiunea pentru că era ceva nou (inițial)

Dorința de a se simti “cineva”, este o motivație importantă pentru un număr redus de minori. La întrebarea Am făcut infracțiunea pentru că mă făcea să mă simt cineva, răspunsurile au fost: fals – 75 subiecți (70,75%), adevărat – 20 subiecți (18,86%) și parțial adevărat – 11 subiecți (10,43%).

Grafic 156 – Motivația infracțiunii – Nevoia de afirmare de sine

Item CATC – Am făcut infracțiunea pentru a mă simți cineva (inițial)

Ca și la itemii anteriori, minorii internați, prezintă valori superioare mediei lotului în ansamblu: adevărat – 8 subiecți (30,76%) și parțial adevărat – 3 subiecți (11,53%); pentru celelalte categorii de minori, răspunsurile sunt: în PMT- adevărat – 4 subiecți (25%) și parțial adevărat – 1 subiect (6,25%), în penitenciar – adevărat – 3 subiecți (14,28%) și parțial adevărat – 3 subiecți (14,28%), în probațiune – adevărat – 5 subiecți (11,62%) și parțial adevărat – 4 subiecți (9,3%).

Beneficiile materiale obținute facil rămâne principala motivație indicată de minori pentru delictul/delictele comise. La întrebarea „Am făcut infracțiunea pentru că astfel câștigam ușor bani mulți”, avem următoarea distribuție: adevărat – 43 subiecți (40,56%), parțial adevărat -18 subiecți (16,98%) și fals – 45 subiecți ( 42,45%).

Grafic 157 – Motivația infracțiunii – Câștig ușor de bani mulți

Item CATC – Am făcut infracțiunea pentru că astfel câștigam ușor bani mulți (inițial)

Media generală, la nivelul întregului lot, este depășită de procentajul răspunsurilor minorilor aflați în centrul de reeducare, care sugerează că aceștia au fost preocupați în mai mare măsură de obținerea unor bani care să le finanțeze traiul ușor și distracțiile – adevărat – 14 subiecți (53,84%) și parțial adevărat – 5 subiecți (19,23%) și în PMT- adevărat – 9 subiecți (56,25%) și parțial adevărat – 3 subiecți (18,75%). Minorii din probațiune cumulează următoarele procente: adevărat – 14 subiecți (32,55%) și parțial adevărat – 5 subiecți (19,23%), iar cei din penitenciar, adevărat – 6 subiecți (28,56%) și parțial adevărat – 3 subiecți (14,28%).

“Plăcerea” și “noutatea” ca motivație infracțională este explicată astfel de minori: implicarea activă și riscantă în infracțiune și beneficiile finale le-au produs o mare satisfacție și au câștigat prestigiu în proprii ochi dar și în cei ai colegilor. Noutatea gestului și faptul că au avut bani sau diverse obiecte prin efort personal, fără să se mai roage de părinți care întotdeauna îi refuzau, le-au dat sentimentul reușitei prin procurarea lucrurilor dorite imediat.

Teoria autodeterminarii (Deci & Ryan, 2000) mentionează faptul că individul încearcă să creeze un echilibru permanent între el si mediul înconjurător în vederea satisfacerii nevoilor sale psihologice de bază ( autonomie, competență și apartenență socială). Din pacate pentru minorii delicventi satisfacerea acestor nevoie s-a realizat prin mijloace neacceptate social și care au fost cel mai ușor de identificat în jurul lor. Este important în procesul de resocializare să se pună accentul pe reorientarea si redirecționarea mijloacelor de satisfacere a acestor neovoie de autonomie, competență și apartenență socială prin mijloace licite și larg acceptate social.

În ceea ce privește sensibilitatea subiecților la ceea ce cred prietenii, la imaginea pe care o au în ochii acestora, distribuția răspunsurilor la întrebarea „Am făcut infracțiunea pentru că doream să fiu apreciat de tovarăși” împarte, din acest punct de vedere minorii astfel: fals – 57 subiecți (53,77%), adevărat -39 subiecți (36,79%) și parțial adevărat – 10 subiecți ( 9,43%).

Grafic 158 – Motivația infracțiunii – Nevoia de recunoaștere și acceptare socială din partea grupului de prieteni delicvenți

Item CATC – Am făcut infracțiunea pentru ca să fiu apreciat de tovarăși (inițial)

Cea mai consistentă dorință de a fi apreciat de prieteni apare la minorii din centrul de reeducare: adevărat -15 subiecți (57,69%) și parțial adevărat – 1 subiect (3,84%), urmați de cei din probațiune: adevărat – 16 subiecți (37,2%) și parțial adevărat – 2 subiecți (4,65%) și de cei din PMT – 5 subiecți (31,25%) și parțial adevărat – 2 subiecți (12,5%), iar cea mai mică la cei din penitenciar: adevărat – 3 subiecți (14,28%) și parțial adevărat -5 subiecți (23,8%)

Concluzionând, putem spune că minorii care își ispășesc pedeapsa ca urmare a comiterii unei infracțiuni, situează motivația acesteia cu precădere în zona socială proximă, a prietenilor; ei spun că au comis infracțiunea la îndemnul și după sfaturile prietenilor și nu pentru că nu ar fi avut din ce trăi, ci pentru că în acest mod se câștigau ușor bani și experimentau ceva nou; menționez și faptul că un sfert din cei chestionați confirmă consumul de alcool și de droguri a căror procurare necesită mulți bani.

În opinia subiecților, experiența infracțională acumulată, nu constituie un obstacol în calea unei vieți în acord cu normele sociale, după ispășirea pedepsei. Astfel, la întrebarea „Am învățat prea multe lucruri rele pentru a mai putea trăi cinstit”, avem următoarea distribuție: fals – 61 subiecți (57,54%), adevărat – 30 subiecți (28,3%) și parțial adevărat – 15 subiecți (14,15%). Opiniile exprimate constituie un indicator al mentalității de deținut, care odată instalată, asigură cadrul și motivația pentru infracțiuni viitoare, ori invalidarea ei de către 57% din minori, creează premisele unei abordări restaurative eficiente în vederea reintegrării lor sociale după punerea în libertate. Acest item poate face o diferențiere intre tipurile de minori delicventi – sporadic, ocazional si persistent.

Grafic 159 – Speranța în propria reabilitare și în manifestarea unui

comportament prosocial.

Item CATC – Am învățat prea multe lucruri rele pentru a mai putea

trăi cinstit (inițial)

Pentru a realiza un tablou al modului în care subiecții își asumă responsabilitatea față de faptele comise am adiționat răspunsurile la itemii 4, 5, 6,7,8,9,13,14,19. Astfel, subiecții puteau obține scoruri cuprinse în intervalul 0-38 de puncte. La nivelul lotului nostru s-a înregistrat un scor minim de 11 puncte și un scor maxim de 31 de puncte. A rezultat o medie de 24,63 puncte (liminf 95% = 23,74; limsup 95% = 25,52), cu o abatere standard 4,62 și o eroare standard a mediei 0,44.

La nivelul lotului de minori aflați în penitenciar, inițial, s-a înregistrat un scor minim de 11 puncte și un scor maxim de 31 de puncte, reieșind o medie de 23,62 puncte (liminf 95% = 20,70; limsup 95% = 26,54), cu o abatere standard 6,42 și o eroare standard a mediei 1,40.

La nivelul lotului de minori aflați în centrul de reeducare, inițial, a rezultat un scor minim de 18 puncte și un scor maxim de 30 de puncte, rezultând o medie de 25,54 puncte (liminf95% = 23,93; limsup95% = 27,15), cu o abatere standard 3,99 și o eroare standard a mediei 0,78.

Grafic 160 – Distribuția scorurilor privind asumarea responsabilității (inițial)

În ceea ce privește minorii aflați în supravegherea serviciului probațiune, inițial, s-a înregistrat un scor minim de 16 puncte și un scor maxim de 31 de puncte. Astfel, s-a înregistrat o medie de 23,86 puncte (liminf95% = 22,61; limsup95% = 25,11), cu o abatere standard 4,07 și o eroare standard a mediei 0,62.

La minorii aflați în penitenciarul specializat a reieșit un scor minim de 17 puncte și un scor maxim de 30 de puncte. Astfel, s-a înregistrat o medie de 26,56 puncte (liminf95% = 24,64; limsup95% = 28,49), cu o abatere standard 3,61 și o eroare standard a mediei 0,90.

Se constată existența unei diferențe semnificative la nivelul celor patru grupuri în ceea ce privește responsabilitatea (F = 3,66; p < 0,05), ceea ce înseamnă că, în această fază, subiecții din PMT sunt cei mai dispuși să își asume responsabilitatea pentru ceea ce au făcut, la polul opus aflându-se subiecții din penitenciarul pentru adulți, a căror interacțiune cu majorii a contribuit la apariția unor autojustificări, autoraționalizări care conduc într-o mică proporție la asumarea responsabilității pentru infracțiune și plasarea acesteia în sarcina victimei, a sărăciei, a societății, în general etc.

În cadrul aceleiași analize a reieșit faptul că sentimentul rușinii este afirmat de către un număr important al minorilor chestionați. La întrebarea „Mi-e rușine de ceea ce am făcut” avem următoarea distribuție: adevărat – 84 subiecți (79,24%), fals – 13 subiecți (12,26%) și parțial adevărat – 9 subiecți (8,49%).

Grafic 161 – Trăirea sentimentului de rușine

Item CATC – Mi-e rușine de ceea ce am făcut (inițial)

Cel mai pregnant sentiment de rușine îl identificăm la minorii aflați în centrul de reeducare – 22 subiecți (84,61%), urmați de cei aflați în supravegherea serviciului de probațiune – 35 subiecți (81,39%), penitenciar – 16 subiecți (76,19%) și 11 subiecți (68,75%) din PMT. Numărul celor care nu se rușinează de ceea ce au făcut este aproximativ același la toate categoriile de minori – 3-4 subiecți, iar al celor indeciși – variază între 2 subiecți (9,52%) în penitenciar, 4 subiecți (9,3%) în probațiune, 2 subiecți (12,5%) în PMT și 1 subiect (3,82%) în centrul de reeducare.

În acest punct al cercetării noastre, trebuie să evidențiem faptul că formularea întrebărilor a avut în vedere înțelegerea distincției între rușine și vinovăție și a măsurii în care aceaste două emoții definitorii pentru individ, sunt prezente la minorii delincvenți. În prezentarea acestei probleme ne vom referi la lucrarea domnului Septimiu Chelcea, Rușinea și vinovăția în spațiul public, publicată în 2008.

Profesorul Chelcea consideră că atât rușinea cât și vinovăția fac parte din categoria sentimentelor morale, apărute ca urmare a comiterii unor greșeli morale sau transgresării normelor, având un rol adaptativ esențial în funcționarea comportamentului personal și interpersonal. Sentimentul rușinii este legat de expunerea publică: ceilalți cunosc faptele cuiva și îl disprețuiesc, iar din cauza acțiunilor proprii individul nu-i poate privi în ochi pe semenii lui (op.cit., p. 200-202). Rușinea rezultă astfel din interacțiunile sociale, în care persoana se teme că va fi demascat, că i se va vedea adevărata față, pe care vrea să o ascundă; de aceea rușinea se manifestă prin trăirea unor emoții dureroase de dezonoare, de ridicol, de umilință, când o persoană nu acționează la înălțimea statusului pe care crede că îl are, când orgoliul este diminuat (ibidem, p.207).

Marturia unui minor internat în penitenciarul Ploiesti, condamnat cu o pedeapsă de 3,5 ani pentru tâlhărie ( a vrut să fure bani de la barul din sat și a atacat-o pe vânzătoare împreună cu alți doi colegi de școală, nerecidivist, la prima abatere)

Ted Wachtel (2004), în cadrul conferinței De la justiția restaurativă către practica restaurativă – expansiunea paradigmei – subliniează faptul că rușinea în procesul de reinsertie și reabilitare socială merită o atenție specială. Citându-l pe Nathanson acesta menționează faptul că rușinea este un regulator critic al comportamentului social. Ea apare de fiecare dată când experiența afectelor pozitive este întreruptă.

Nathanson (1992) a dezvoltat compasul rușinii – Fig. Nr.7 – pentru a demonstra modurile în care ființa umană reacționează cand îi este rușine.

Figura 7 – Compasul Rușinii adaptarea după Nathanson (1992) apud (Ted Wachtel, 2004)

Aceste moduri sunt următoarele :

Retragerea izolarea în sine – fuga și ascunderea

Auto-atac – auto-denigrare, masochism, sinucidere

Evitarea-negare – abuzul de droguri, alcool, distragerea atenției prin căutarea senzațiilor tari,

Atac asupra celorlalți – a da vina pe alții, răsturnarea situațiilor întrucât acestea să-i fie favoriabile, atacuri verbale sau fizice

Nathanson mentionează faptul că răspunsul la rușine prin atacarea altora este responsabil în mare măsură pentru proliferarea violenței în societatea modernă.

Acest sentiment a fost manifestat ca fiind trăit de majoritatea minorilor în momentul arestării și punerii în evidență a faptei lor. Spre deosebire de rușine, vinovăția apare în urma examinării propriilor comportamente aflate în discordanță cu normele și valorile interiorizate. Această trăire implică internalizarea anterioară a regulilor morale ale societății, în absența acestei interiorizări individul neavând în raport cu ce să se simtă vinovat. Vinovăția este resimțită atunci când individul conștientizează că a făcut un act imoral, un păcat, o infracțiune și este trăită ca o tensiune psihică, însoțită de remușcări, de regrete. La nivelul vieții sociale, a te simți vinovat presupune trei condiții: a accepta că ai încălcat o normă, o interdicție, a accepta legitimitatea interdicției și a recunoaște autoritatea instanței care a instituit respectiva interdicție. În viața cotidiană, trăirea vinovăției este funcțională pentru individ: cel care se simte vinovat și regretă greșeala încearcă să o remedieze prin confesiune, penitență, răscumpărarea greșelii, ajutarea victimei; totodată, în relațiile cu semenii inspiră încredere, pare credibil în angajamente, transmite imaginea unei persoane integre și capabilă de progres (Septimiu Chelcea, 2008, p. 218-222).

Sentimentul de vinovăție spre deosebire de cel de rușine este despre ceva ce individul a făcut greșit, vinovăția motivează invididul spre a se comfesa, rușinea către a se ascunde. Tratamentul pentru rușine este expunerea și exprimarea sa în fața unui auditoriu care este empatic și care poate înțelege și susține întoarcerea către sentimente pozitive, iar pentru vinovăție responsabilizarea, repararea daunei, obținerea iertării.

În procesul de recuperea propus în special prin intermediul programului Recto-Verso am stimulat exprimarea sentimentelor de rușine si vinovăție, asumarea lor astfel încat acestea să acționeze ca un veritabil factor de control social, în vederea prevenii unor comportamente infracționale viitoare

Dacă la itemul anterior (Cea mai mare vină pentru infracțiune o are….) 76,41% din minori au afirmat că cel care o comite are vina principală, la itemul „Mă simt vinovat pentru ceea ce am făcut”, procentul a fost de 78,30% (83 de subiecți): această asemănare a procentelor credem că indică sinceritatea celor chestionați și conștientizarea efectelor infracțiunii. Cei care declară că nu se simt vinovați sunt într-un procent destul de redus – 12 subiecți (11,32%) iar cei care consideră afirmația doar parțial adevărată -11 subiecți (10,37%).

Grafic 162 – Trăirea sentimentului de vinovăție

Item CATC – Mă simt vinovat pentru ceea ce am făcut (inițial)

La itemul „Vreau să fiu un om pe care ceilalți să-l știe de frică”, avem următoarea distribuție: fals -65 subiecți (61,32%), adevărat – 24 subiecți (22,64%) și parțial adevărat -17 subiecți (16,03%)

Grafic 163 – Dorința de a inspira frică celor din jur

Item CATC – Vreau să fiu un om pe care ceilalți să-l știe de frică (inițial)

Procentul minorilor care își doresc ca, prin ceea ce fac, să îi impresioneze pe ceilalți și să fie știuți de frică, este dublu în cazul subiecților aflați în PMT – 50% (8 subiecți), urmați de cei din penitenciar, se menține la cote destul de ridicate printre cei din probațiune – 20,93% (9 subiecți) pentru a scădea la cei din centrul de reeducare la 15,38% (4 subiecți).

Preocuparea delincvenților de orice vârstă de a genera teamă este considerată un mijloc de a te simți în siguranță. Ei știu că delincvenții nu au scrupule, sunt prădători, doresc să se îmbogățească oricum, nu au milă și nu regretă nimic. De aceea, pentru a ține la distanță delincvenții, e bine să-ți construiești o imagine de individ capabil de orice, crud, nemilos și răzbunător, și, uneori, să te aliezi cu câțiva prieteni în care poți avea încredere.

La itemul „Dintre prietenii mei doar eu am comis infracțiuni”, fie minorii nu răspund cu sinceritate, fie se raportează doar la cei prinși de poliție, deoarece există un procent destul de însemnat de răspunsuri indecise (parțial adevărat) – 21 subiecți (19,81%). Varianta fals este indicată de 56 subiecți (52,83%), iar adevărat de 29 de subiecți (27,35%). Rezultă deci că, aproximativ trei sferturi dintre minorii investigați de noi au prieteni care au comis infracțiuni.

Grafic 164 – Statutul delictual în grupul de prieteni al minorului

Item CATC – Dintre prietenii mei doar eu am comis infracțiuni (inițial)

Minorii cei mai numeroși care au prieteni delincvenți, îi regăsim printre cei aflați în supravegherea serviciului de probațiune (însumăm pe cei care au răspuns fals cu cei care au răspuns parțial adevărat) – 26 subiecți (60,46%) + 9 subiecți (20,93%) și în centrul de reeducare – 16 subiecți (61,53%) + 6 subiecți (23,07%) și în mai mică măsură, în PMT- 7 subiecți (43,75%) + 2 subiecți (12,5%) și în penitenciar – 7 subiecți (33,33%)+ 4 subiecți (19,04%).

Raportarea la pedeapsă aduce un procent important de minori care nu sunt deciși în aprecierea justeții acesteia. La itemul „Pedeapsa pe care am primit-o pentru ceea ce am făcut este meritată”, răspunsurile sunt distribuite astfel: adevărat – 61 subiecți (57,54%), parțial adevărat – 30 subiecți (28,3%) și fals – 15 subiecți (14,15%).

Grafic 165 – Raportarea la justetea aplicării pedepsei

Item CATC – Pedeapsa primită este meritată (inițial)

În cazul minorilor aflați în penitenciar, datorită contaminării cu raționalizările infracționale și convingerile deținuților adulți, procentul celor care apreciază pedeapsa proporțională cu fapta este mult mai redus decât la subiecții aflați în celelalte tipuri de instituții. La polul opus se situează cei din penitenciarul pentru minori și tineri, aceștia sunt urmați de minorii din centrul de reeducare care consideră că pedeapsa primită este meritată –

Atitudinea față de victimă

Pentru a surprinde atitudinea minorilor față de victimă, am analizat împreună răspunsurile acestora la itemii cu nr. 15, 16, 17, 18. Astfel, subiecții puteau obține scoruri cuprinse în intervalul 0 – 40 de puncte. La nivelul lotului nostru s-a înregistrat un scor minim de 14 puncte și un scor maxim de 31 de puncte. Astfel s-a înregistrat o medie de 26,39 puncte (liminf95% = 25,78; limsup95% = 27,00), cu o abatere standard 3,16 și o eroare standard a mediei 0,30

Grafic 166 – Distribuția scorurilor la proba de atitudine față de victimă inițial

Se constată existența unei diferențe semnificative la nivelul celor patru grupuri în ceea ce privește atitudinea față de victimă (F = 3,66; p < 0,05).

Rezultă, astfel că, în ceea ce privește raportarea la victima infracțiunii, cei care resimt, în cea mai mare măsură că au greșit față de ea, că au comis un prejudiciu acesteia, sunt adolescenții aflați în supravegherea serviciului de probațiune. Condamnarea mult mai mică primita din partea comunității precum și procedurile sistemului de probațiune care pune mult mai bine în practică principiile justiției restaurative în cadrul intervențiilor sale, ii fac sa se simtă mai responsabil pentru prejudiciile cauzate victimelor.

In cadrul intervenției propuse un rol important a fost acordat conștientizării de către adolescenți – în special de către cei din sistemul custodial – penitenciare, centre de reeducare, a efectelor delictelor comise asupra victimelor, creștereii gradului de empatie și de asumare a responsabilității pentru repararea daunelor și a efectelor produse, aceste mecanisme fiind, conform modelului Born si Goffin, esențiale în procesul de resocializare și reinserție socială.

Un rol important în aplicarea măsurilor alternative in sistemul Belgian îl reprezintă responsabilizarea tânărului față de faptele comise iar toate masurile pronunțate de judecatorii pentru minori vizează în primul rând conștientizarea efectelor faptelor sale asupra comunității și a celor din jur.

”Prin responsabilizarea tânărului – adică prin a-l recunoaște ca responsabil pentru faptele sale cât și pentru repararea răului făcut – i se acordă acestuia premisele de a se comporta în acest fel – responsabil – și în viitor” Veronique Seykens (2001, pag. 206).

Atitudinea față de viitor

Prin analiza răspunsurilor la itemii din cadrul chestionarului nr. 7 am urmărit să aflăm modul în care minorii se raportează la viața lor de până în prezent, cum își imaginează viitorul, care cred că sunt coordonatele reușitei în viață, ce ar trebui să facă după liberare, de ce au nevoie pentru a nu mai comite o nouă infracțiune,

În majoritate, minorii nu sunt satisfăcuți de ei înșiși lucru vizibil în opiniile lor la afirmația „Sunt mulțumit de ceea ce am făcut până în prezent în viața mea” cred că afirmația este falsă – 69 subiecți (65,09%), adevărată – 20 subiecți (18,98%) și parțial adevărată – 17 subiecți (16,03%).

Grafic 167 – Sentimentul de mulțumire față de realizările efectuat până în prezent

Item CATC – Sunt mulțumit de ceea ce am făcut până în

prezent în viața mea (inițial)

În funcție de tipul instituției care are în grijă minorii, răspunsurile se diferențiază, în sensul că subiecții aflați în mediul carceral sunt cel mai puțin mulțumiți de felul în care arată existența lor, spre deosebire de cei internați în centrul de reeducare și cei aflați în probațiune, care prezintă procente mai ridicate de sastisfacție.

Această nemulțumire este generată pentru mulți dintre ei de condamnare și de privarea de libertate decât de înțelegerea faptului că se află pe un drum greșit. De aceea, unul din obiectivele intervenției l-a constituit înțelegerea de către adolescenți a faptului că situațiile de viață sunt create de oamenii înșiși si pot fi modificat de ei, că personalitatea și împrejurările de viață interacționează dând naștere comportamentului nostru cotidian, că nimic nu este un dat, că oamenii sunt generați de situatii în aceeași măsură în care sunt și creatori de situații.

Mai mult de jumătate dintre minori sunt încrezători în ceea ce se va întâmpla cu ei și ce vor deveni în viitor. La itemul „Sunt convins că viitorul meu va fi mai frumos”, distribuția răspunsurilor este următoarea: adevărat – 62 subiecți (58,49%), fals – 32 subiecți (30,18%) și parțial adevărat – 12 subiecți (11,32%).

Grafic 168 – Convingrea schimbării în bine a situației sale în viitor

– Sunt convins că viitorul meu va fi mai frumos (inițial)

Convingerea aceasta e mai puțin conturată la minorii din penitenciar: fals -12 subiecți (57,14%), adevărat – 5 subiecți (23,8%) și parțial adevărat – 4 subiecți (19,04%), probabil cauzată de întâlnirea și discuțiile cu deținuții recidiviști, povestitori ai unor experiențe negative după liberare, în sensul găsirii cu dificultate a unui loc de muncă, al reintegrării în mediul familial și social, dar și a unor obstacole imaginare, care să le justifice recidiva și reîntoarcerea în penitenciar. Aceștia sunt urmați de subiecții din centrul de reeducare: fals – 7 subiecți (26,92%), adevărat – 16 subiecți (61,53%) și parțial adevărat – 3 subiecți (11,53%) și din supravegherea serviciului de probațiune: fals – 11 subiecți (25,58%), adevărat – 28 subiecți (65,11%) și parțial adevărat – 4 subiecți (9,3%).

Cei mai optimiști sunt minorii din penitenciarul pentru minori și tineri: adevărat – 13 subiecți (81,25%), fals – 2 subiecți (12,5%) și parțial adevărat – 1 subiect (6,25%). Cu toate acestea, optimismul lor nu se bazează pe cunoașterea de sine, a celorlalți sau a ceea ce vor să facă cu viața lor, nici pe voința că vor face lucruri cinstite care să le aducă satisfacții, ci e mai degrabă o negare a faptului că se găsesc în situația de a fi condamnați, pretinzând, într-un fel, că nu s-a întâmplat nimic deosebit; atitudinea aceasta este rezultatul unor iluzii copilărești cum că, odată plecați din centru sau penitenciar își vor putea lua viața de la capăt, că singura condiție pentru a fi fericiți e să iasă afară, să se ducă în lumea celor liberi.

Un procent semnificativ al minorilor își reprezintă viața ca o suită de secvențe ale unei aventuri în desfășurare (Viața trebuie trăită ca o aventură continuă): adevărat – 62 subiecți (58,49%), parțial adevărat – 21 subiecți (19,81%) și fals – 23 subiecți (21,69%).

Grafic 169 – Viața pecepută de minori ca o aventură continuă

Item CATC – Viața trebuie trăită ca o aventură continuă (inițial)

Repartizarea opțiunilor minorilor în funcție de tipul instituției este următoarea:

La afirmația „În orice situație mă gândesc doar la ceea ce este bine pentru mine”, opțiunile minorilor au fost: adevărat – 63 subiecți (59,43%), parțial adevărat – 23 subiecți (21,69%) și fals – 20 subiecți (18,86%). Această centrare pe sine este mai pregnantă la subiecții aflați în PMT – fals (3 subiecți; 18,75%), adevărat (13 subiecți; 81,25%) și parțial adevărat (0 subiecți; 0,00%) și la cei din centrul de reeducare: fals (4 subiecți; 15,38%), adevărat (20 subiecți; 76,92%) și parțial adevărat (2 subiecți; 7,69%).

Cei care nu se gândesc doar la sine ci sunt sensibili și cei din jurul lor sunt minorii din probațiune- fals (8 subiecți; 18,6%), adevărat (18 subiecți; 41,86%) și parțial adevărat (17 subiecți; 39,53%) și penitenciar – fals (5 subiecți; 23,8%), adevărat (12 subiecți; 57,14%) și parțial adevărat (4 subiecți; 19,04%).

Grafic 170 – Analiza sensibilității față de cei din jur

Item CATC – În orice situație mă gândesc doar la ceea ce este

bine pentru mine (inițial)

În general, minorii sunt încrezători în ceilalți și în capacitatea acestora de a le furniza experiențe pozitive, astfel încât afirmația „Nu te poți aștepta la nimic bun de la ceilalți”, este negată de mare parte dintre subiecți: fals -76 subiecți (71,69%), adevărat – 20 subiecți (18,86%) și parțial adevărat – 10 subiecți (9,43%). Ei știu că totuși, în familie, în unii prieteni poți avea încredere și te vor ajuta la nevoie.

Grafic 171 – Increderea în ceilalți

Item CATC – Nu te poți aștepta la nimic bun de la ceilalți (inițial)

Minorii delincvenți nu condiționează reușita în viață de absolvirea cursurilor școlare, așa încât afirmația „A avea școală este important pentru a reuși în viață”, acumulează un procent important de invalidări: fals – 86 subiecți (81,13%), adevărat – 15 subiecți (14,15%) și parțial adevărat – 5 subiecți (4,71%).

Grafic 172 – Condiționarea reușitei in viață de frecventarea școlii

Item CATC – A avea școală este important pentru a reuși în viață (inițial)

Procentul celor care nu văd legătura între a învăța și a reuși în viață este mai mare la minorii din penitenciar – fals – 19 subiecți (90,47%), urmat de cei din probațiune- 38 subiecți (88,37%), centru de reeducare- 19 subiecți (73,07%) și PMT- 10 subiecți (62,50%).

Numai o treime dintre minori fac legătura între comportamentul propriu și felul în care arată lumea în care trăiesc: 74 subiecți (69,81%) consideră falsă aserțiunea „Lumea în care trăim poate fi mai bună prin ceea ce face fiecare dintre noi” și doar 32 subiecți (30,18%) o apreciază ca fiind adevărată.

Grafic 173 – Legătura între propriul comportament și modul în care arată lumea in care trăiesc

Item CATC – Lumea în care trăim poate fi mai bună prin ceea ce

face fiecare dintre noi (inițial)

Remarcăm procentul mare al subiecților aflați în penitenciar care nu înțeleg că lumea, societatea sunt și produsele propriului lor comportament – 17 subiecți (80,95%) apreciază ca fiind falsă afirmația, 12 subiecți (75%) dintre cei aflați în PMT, 18 subiecți (69,23%) din centrul de reeducare și 27 subiecți (62,79%) aflați în supravegherea serviciului de probațiune.

Pentru minorii chestionați, o viață frumoasă înseamnă în primul rând să faci tot ceea ce îți trece prin cap (75,47% dintre subiecți), să trăiești la maxim (70,75%), să fii bogat (75,47%) dar și să lași ceva bun în urma ta (57,54%) și să fii înconjurat de oameni care țin la tine ( 55,66%).

Grafic 174 – Dimensiunea unei vieți frumoase în viziunea minorilor – libertate fără limite

Item CATC – A trăi frumos înseamnă să faci tot ceea ce îți trece prin cap (inițial)

Grafic 174 – Dimensiunea unei vieți frumoase în viziunea minorilor – experiențe inedite

generatoare de adrenalină

Item CATC – A trăi frumos înseamnă să trăiești viața la maxim (inițial)

Grafic 175 – Dimensiunea unei vieți frumoase în viziunea minorilor – a fi bogat

Item CATC – A trăi frumos înseamnă să fii bogat (inițial)

Interesantă, la prima vedere, este și asocierea dintre o viață frumoasă și respectul legilor (58,49%) doar că, mai departe, viața frumoasă nu este asociată decât într-o mică măsură cu a nu face rău celorlalți și cu a-i ajuta pe ceilalți, ceea ce indică faptul că minori au corelat legea cu viața frumoasă mai ales pentru a face o impresie favorabilă adulților, dată fiind rezonanța cuvântului lege pe care l-au auzit din ziua arestării, pe perioada judecății, în cadrul diverselor comisii de evaluare, de la mai toți funcționarii cu care au comunicat din momentul intrării în contact cu sistemul de justiție.

Prezentăm în tabel, sinteza răspunsurilor minorilor la afirmația referitoare la dimensiunile unei vieți frumoase – A trăi frumos înseamnă:

De-a lungul timpului, aceste opinii, ca și cele legate de importanța prezentului și trăirea vieții ca pe o aventură, devin convingeri și structurează un anumit mod de a acționa, de a relaționa cu ceilalți, în final, de a fi. De altfel, la enunțul „Nu mă interesează cum va fi viața mea peste ani, important este doar prezentul”, 55% dintre minori răspund adevărat sau parțial adevărat.

Pentru minorii delincvenți, viața este concepută ca o distracție continuă, întreruptă de școală sau de muncă, evenimentele se derulează numai în prezent, fără a anticipa consecințele pe termen mediu sau lung ale propriilor acțiuni, ignorând planificarea pentru că, oricum, viitorul va fi frumos. Astfel, în viața minorilor, distracția, a face ceea ce le trece prin cap (sintagmă care trebuie înțeleasă ca absența oricărui control), timp petrecut cu prietenii, aventură, plăcerea imediată, senzații tari dobândesc o importanță majoră și trebuie finanțate din surse care nu pot fi procurate pe căi legale.

Un număr semnificativ de minori răspund pozitiv la itemul „Nimănui nu-i pasă de mine”: adevărat -63 subiecți (59,43%), parțial adevărat – 23 subiecți (21,69%) și fals -20 subiecți (18,86%), iar acest sentiment de abandonare, de nepăsare din partea celorlalți este mai accentuat la minorii care își ispășesc sancțiunea în mediu privativ de libertate: PMT- 13 subiecți (81,25%), în centrul de reeducare- 20 subiecți (76,92%) și penitenciar- 12 subiecți (57,14%). La minorii din probațiune, datorită menținerii în mediul familial și în libertate, procentul celor care se simt abandonați scade – 18 subiecți (41,86%).

Grafic 176 – Trăirea sentimentului de abandon

Item CATC – Nimănui nu-i pasă de mine (inițial)

Întemeierea unei familii reprezintă un obiectiv pentru 59 de minori (55,66%); 17 subiecți (16,03%) sunt indeciși, iar 30 subiecți (28,3%) nu doresc să aibă propria lor familie.

Grafic 177 – Dorința de a-și întemeia propria familie

Item CATC– Aș vrea, într-o zi, să îmi intemeiez propria familie (inițial)

Cei mai mulți minori care nu doresc să-și întemeieze propria familie, se găsesc în PMT- 6 subiecți (37,5%), urmați de cei aflați în supravegherea serviciului de probațiune- 14 subiecți (32,55%), din penitenciar- 5 subiecți (23,8%) și din centrul de reeducare – 5 subiecți (19,23%).

Dacă reușita în viață era independentă de parcurgerea unui traseu școlar, în schimb este dependentă de noroc: 70 dintre minori (66,03%) răspund pozitiv la întrebarea „Pentru a reuși în viitor trebuie să am noroc”, 15 subiecți (14,15%) optează pentru varinta parțial adevărat și doar 21 subiecți (19,81%) cred că între cele două entități nu există nici o legătură.

Minorii condamnați nu doresc, în general, ca după liberare, ceilalți să știe despre faptul că au trecut prin instituții privative de libertate. Astfel, enunțul „Vreau ca oamenii să știe despre mine că am fost în centru/penitenciar”, întrunește acordul a doar 12 subiecți (19,04%), acordul parțial a 10 subiecți ( 15,87%) și dezacordul a 41 subiecți ( 65,07%).

Grafic 178 – Atitudinea față de cunoașterea de către ceilalți al faptului că a trecut prin penitenciar /centru de reeducare

Item CATC – Vreau ca oamenii să știe despre mine că am fost în centru/penitenciar

Remarcăm faptul că nici un minor aflat în PMT nu dorește să se știe despre el că a fost la închisoare. Considerăm acest fapt ca o premisă pozitivă pentru procesul de recuperare psihosocială a acestora deoarece, mândria de a fi făcut pușcărie, de a aparține unui grup marginal, cu o subcultură și valori specifice, constituie un element care sporește dificultatea adoptării unor conduite prosociale și a reintegrării sociale ulterioare.

În cazul subiecților din penitenciar situația se schimbă: 5 subiecți (23,8%) doresc să se afle despre statutul de fost deținut, 10 subiecți (47,61%) sunt indeciși și doar 6 subiecți (28,57%) își exprimă dezacordul.

Numărul indecișilor crește la minorii aflați în centrul de reeducare la 16 subiecți (61,53%), iar acordul și dezacordul sunt exprimate de un număr egal de minori- câte 5 subiecți (19,23%). Aceasta și datorită faptului că măsura internării într-un centru de reeducare are un specific aparte, regimul zilnic fiind caracterizat de o mare libertate de mișcare, activități diversificate atât în interiorul centrului cât și în comunitate, contacte permanente cu mediul de suport, iar, din punct de vedere juridic, cei care se liberează din centru nu au cazier.

Minorii aflați în executarea unei sancțiuni privative de libertate sunt optimiști în ceea ce privește viața lor viitoare. Astfel, la întrebarea „După ce mă liberez din penitenciar viața mea va fi…”, cei 63 de subiecți optează pentru următoarele variante: mai bună ca înainte -54 subiecți (85,71%), la fel ca înainte (8 subiecți (12,69%), mai rea ca înainte -1 subiect (1,58%).

Grafic 179 – Atitudinea față de viitor după liberarea din penitenciar /centru

Item CATC – După ce mă liberez din penitenciar/centru viața mea… (inițial)

Cei mai optimiști sunt minorii din centrul de reeducare care, în totalitate, consideră că viața lor va fi mai bună după liberare, urmați de cei din PMT- mai bună ca înainte- 13 subiecți (81,25%), la fel ca înainte -3 subiecți (18,75%) și de cei din penitenciar, care sunt mai rezervați decât colegii lor, în urma contactului cu persoane care au mai trecut prin sistemul penal: mai bună ca înainte -15 subiecți (71,42%), la fel ca înainte -5 subiecți (23,8%) și mai rea ca înainte -1 subiect (4,76%). Menționez că optimismul afișat este puțin credibil deoarece, în mediul penitenciar, în discuția despre viitor, orice persoană privată de libertate spune același lucru: viața sa se va îmbunătăți după liberare, va respecta legile, va despăgubi victima, se va căsători și va avea mai mulți copii, va continua studiile, se va angaja în muncă. Ei știu că toți cei care se interesează de persoanele deținute (ziariști, membrii ONG, inspectori, politicieni etc.) vor să audă aceste lucruri și, e posibil, să capete o recompensă pentru bunele intenții sau chiar să se libereze la prima comisie de liberare condiționată.

Pe de altă parte, două treimi dintre minorii aflați în mediu custodial sunt conștienți că munca este una din condițiile reintegrării sociale și a existenței alături de ceilalți. La itemul „Pentru a reuși în viitor, trebuie să muncesc” distribuția răspunsurilor este următoarea: adevărat -72 subiecți (67,92%), fals -32 subiecți (30,18%) și parțial adevărat -2 subiecți (1,88%).

Grafic 180 – Reușita în viitor condiționată de găsirea unui loc de muncă

Item CATC – Pentru a reuși în viitor trebuie să muncesc (inițial)

Interesant este că în cazul minorilor aflați în probațiune, numărul celor care nu sunt de acord cu faptul că vor trebui să muncească pentru a reuși, este mai mare decât al celorlalți: fals -22 subiecți (51,16%) și adevărat- 21 subiecți (48,83%). La polul opus se găsesc minorii din centrul de reeducare, care, în procent ridicat, corelează munca cu reușita personală: adevărat -24 subiecți (92,3%), fals -2 subiecți (7,69%). O situație asemănătoare întâlnim și în penitenciar: adevărat- 17 subiecți (80,95%), fals -3 subiecți (14,28%) și parțial adevărat -1 subiect (4,76%), iar în PMT scade procentul celor conștienți de importanța muncii pentru viața omului: adevărat -10 subiecți (62,5%), fals -5 subiecți (31,25%) și parțial adevărat -1 subiect (6,25%). Persoanele private de libertate știu că munca este un subiect cu o semnificație excepțională în ochii personalului din unitate: deținuții nu irosesc nicio ocazie de a declara că prețuiesc munca pentru a fi bine cotați de personal. Asta nu înseamnă că nu sunt și tineri care chiar cred ca prin muncă se pot reabilita și duce o viață respectând legile. Din păcate, problema salariului este cea care crează dificultăți pentru că nivelul școlar și cel de calificare, la liberare, nu permite ocuparea unui loc de muncă bine plătit.

La întrebarea „Tovarășii mei de „afară” abia așteaptă să mă întorc la ei”, răspunsurile celor 63 de subiecți sunt următoarele: adevărat -37 subiecți (58,73%), parțial adevărat -14 subiecți (22,22%) și fals -12 subiecți (19,04%).

Grafic 181 – Reluarea legăturilor cu grupul infracțional (de tovarăși)

Item CATC – Tovarășii mei de „afară” abia așteaptă să mă întorc la ei

Un segment important al chestionarului l-a constituit, identificarea de către minori a acelor condiții care trebuie întrunite pentru ca ei să nu recidiveze. Iata, sintetic, care sunt răspunsurile acestora la itemul Cred că pentru a nu mai face o infracțiune am nevoie să…

Așa cum se poate observa, în opțiunile minorilor, primul obstacol în calea recidivei îl constituie locuința (79,24%) urmat de găsirea unui loc de muncă (78,30%). Așadar locuința și locul de muncă constituie condițiile fără de care subiecții cred că nu pot avea un comportament în acord cu valorile și normele sociale. Or, tomai aceste lucruri depind în mare măsură de fiecare minor/adolescent în parte , de pregătirea care se realizează în mediul de detenție pentru a căuta si găsi un loc de muncă precum și de reluarea legăturilor cu comunitatea încă din momentul în care acesta se află în penitenciar.

Intervenția propusă de noi a vizat și crearea unui modul de conștientizare a minorilor cu privire la abilitățile și posibilitățile pe care le au în vederea gărisii unui loc de muncă, stimularea lor pentru a se incrie la un curs de calificare precum și stimularea lor de a face alegeri obiective în strânsă corelație cu nivelul lor de scolarizare și cu abilitățile pe care le au, precum și exersarea abilităților necesare înainte de perioada de liberare. Locuița a fost menționată de 79 %, dar faptul că minorii speră să aibă o locuință este legat și de faptul că, mulți dintre ei, nu mai vor să stea în casa părintească ci vor să fie autonomi. Dar obținerea unei locuințe este un lucru deosebit de greu în prezent.

In alte țări dezvoltate (Norvegia) această problemă a locuinței pentru persoanele condamnate a fost rezolvată într-un mod original. Primăria dintr-o localitate a alocat un teren și materialele de construcție necesare construirii de locuințe penitenciarului din localitate, iar deținuții care doreau să obțină o locuință după liberare din penitenciar, pe perioada detenției trebuiau să-și construiască propria locuință, pe care urmau să o inchirieze de la Primărie cu o sumă simbolică, și pe care o puteau păstra numai cu condiția să nu recidiveze în perioada cât închiriază locuința respectivă de la Primărie. In acest sens a fost stimulată foarte mult motivația intrinsecă a deținuților de a munci pe perioada detenției și a fost crescut gradul de auto-eficientă perceput de detinuți în această perioadă și datorită reducerii angoasei produse de lipsa locuinței după perioada de detenție. Primăria prin această măsură a rezolvat problema locativă a persoanelor lipsite de adăpost care părăsesc sistemul de detenție și a stimulat și motivația lor de a nu mai comite alte infracțiuni dacă doreau să-și păstreze locuința.

Grafic 182 – Relația între renunțarea la a comite infracțiuni și locuință

Item CATC – Pentru a nu mai face o infracțiune am nevoie de o locuință (inițial)

Grafic 183 – Relația între renunțarea la a comite infracțiuni și un loc de muncă

Item CATC – Pentru a nu mai face o infracțiune am nevoie de un loc de muncă

Acestea sunt urmate de o serie de condiții interioare subiecților precum: a învăța să ia decizii corecte (59,43%), a nu se mai lăsa influențați de tovarăși, a se gândi că se pot reîntoarce în centru/penitenciar, a fi sprijiniți de familie (câte 58,49%). De asemenea, subiecții acordă o pondere importantă sprijinului venit din partea serviciului de probațiune (55,66%) în aceeași măsură cu a se gândi să nu mai facă rău celorlalți. O altă condiție care întrunește acordul unei jumătăți dintre minori o constituie gândirea înainte de a acționa: ei s-au convins că gândirea pripită, actele impulsive, urmarea imediată a solicitării “prietenilor” îi pot aduce din nou în locul de detenție.

Condițiile care întrunesc acordul minorilor în cea mai mică măsură sunt sprijinul din partea primăriei (82,07%), a bisericii (78,3%) și a organizațiilor non-guvernamentale (76,41%). Atrage atenția procentul mare al celor care nu vor să se mai gândească la cât rău au făcut deja (57,54%), ceea ce indică faptul că, în realitate, aceștia nu sunt pregătiți să-și asume responsabilitatea pentru faptele comise, nu înțeleg cu adevărat că au fost condamnați tocmai pentru răul pe care l-au făcut. În sfârșit, un procent mare de minori, 53,77%, nu cred că există o legătură între utilizarea alcoolului și infracțiune: motivația este faptul că la această vârstă, consumul de alcool este perceput ca o dovadă de bărbăție, de maturitate și care aduce o stare de bine și veselie foarte prețuită de minori.

Anterior aplicării chestionarului de atitudini, atât cei 106 minori incluși în lotul experimental, cât și cei 100 din lotul de control au fost investigați cu un test de inteligență (Raven) și unul proiectiv (Koch). Aplicarea acestora s-a realizat doar în etapa inițială, pentru a identifica particularitățile de ansamblu ale minorilor, înscrierea lor în dimensiunile normalității psihologice, care să permită participarea ca subiecți activi la activitățile și programele derulate, dar și comparația adecvată între cele două loturi.

Aplicarea testului Raven celor 206 minori arată că majoritatea acestora se situează, din punct de vedere intelectual în categoria inteligență de limită și deficiență mentală ușoară. Distribuția rezultatelor a fost următoarea:

în lotul experimental, din cei 106 subiecți, 28 subiecți au QI între 50-69- deficiență mentală ușoară, debilitate mentală, 39 de subiecți au QI 70-79- inteligență de limită, 22 de subiecți au QI 80-89 ceea ce îi încadrează în categoria inteligență sub medie, 9 subiecți au QI 90-99- inteligență de nivel mediu slabă, 5 subiecți au QI între 100-109-inteligență de nivel mediu bună și 3 subiecți au QI 110-119-inteligență deasupra nivelului mediu;

în lotul de control, din cei 100 de subiecți, 25 au QI între 50-69- deficiență mentală ușoară, debilitate mentală, 36 au QI 70-79- inteligență de limită, 19 subiecți au QI 80-89 ceea ce îi încadrează în categoria inteligență sub medie, 7 subiecți au QI 90-99- inteligență de nivel mediu slabă, 8 subiecți au QI între QI între 100-109- inteligență de nivel mediu bună și 5 subiecți au QI 100-109-inteligență de nivel mediu bună.

Aceste rezultate pot fi puse în legătură cu eșecul școlar al adolescenților, cu precaritatea culturală a familiilor de origine care, la rândul lor au determinat imposibilitatea de a urma cursuri de calificare (pentru care se solicită, în general, absolvirea cel puțin a cursurilor gimnaziale), îndepărtându-i tot mai mult de formele organizate de activitate și apropiindu-i de grupurile de prieteni, adolescenți în derivă, ca și ei, sunt fără ocupație, deci fără posibilitatea reală de a avea venituri legale.

Rezolvarea sarcinilor testului a fost destul de dificilă: minorii nu aveau răbdare să privească cu atenție planșele, se concentrau cu greutate, se ridicau de la masă, fiind nevoie de intervenția adulților pentru a-i readuce în clasă. A fost nevoie de întreruperea aplicării testului cu activități sportive pentru ca minorii să fie motivați să finalizeze această sarcină.

În numeroasele discuții purtate cu ei și pe parcursul activităților am sesizat un vocabular sărac în cuvinte și expresii, o capacitate redusă de a face propoziții dezvoltate, greșeli de exprimare, precum și folosirea eronată a unor cuvinte, noțiuni și sintagme. Capacitatea lor de abstractizare este redusă, lecturile aproape inexistente, singura sursă de informare fiind televiziunea și rareori internetul.

Nu există o legătură de cauzalitate între situația materială a familiei și nivelul de dezvoltare cognitivă al minorilor, dar cu siguranță, nivelul de instrucție și educație al părinților îl influențează pe cel al copiilor prin faptul că în aceste familii defavorizate din punct de vedere social, sunt valorizate în mică măsură instrucția școlară ca factor de reușită în viață, îmbogățirea cunoștințelor prin studiu, frecventarea unor medii impregnate cultural. Ori absența acestor factori de dezvoltare este cu atât mai importantă cu cât copiii sunt în plin proces de formare.

Într-un studiu realizat în cadrul Administrației Naționale a Penitenciarelor (Banciu, Pușcaș,2006) se arată că nivelul de școlarizare al părinților corelează cu cel al subiecților – 19,5% dintre tații minorilor analfabeți fiind la rândul lor analfabeți, la fel ca și 29,5% dintre mamele acestora. Pe măsură ce minorii chestionați au absolvit mai multe clase, constatăm că și părinții acestora au avut un nivel de instrucție asemănător, astfel încât în categoria minorilor cu 9-10 clase nu întâlnim nici un părinte analfabet, apărând primii părinți cu studii superioare-6%.

Evaluările învățătorilor și ale profesorilor indică faptul că este vorba despre o dezvoltare cognitivă precară ca rezultat al unei lungi perioade de privațiuni culturale. În acest sens, Ausubel (1985) observa că este „tendința deficitelor de dezvoltare existente de a deveni cumulative ca natură, deoarece ritmurile de creștere intelectuală (…) sunt întotdeauna condiționate sau limitate de nivelul atins al dezvoltării. Copilul care manifestă un deficit cauzat de o privațiune din trecut, este mai puțin capabil să profite, în ceea ce privește dezvoltarea, de pe urma unor noi și mai avansate niveluri de stimulare din partea mediului” conducând în timp la o întârziere permanentă (Ausubel, 1985, pag. 315).

Iată cum, minorii care au făcut obiectul cercetării noastre sunt posesorii unui statut socio-economic inferior care aduce cu sine o apreciere de sine negativă, precum și percepția faptului că sunt respinși pe plan social, că au puține șanse de a trăi altfel decât părinții lor.

Testul arborelui

În ceea ce privește rezultatele interpretării desenului arborelui, vom prezenta câteva dintre concluziile generale reieșite în urma aplicării acestuia, celor 206 minori.

La nivelul grafic remarcăm faptul că majoritatea desenelor cuprind linii fine, cu urme ușoare la contactul cu foaia, întâlnite la persoanele introvertite, inhibate și timide în comportament.

Există însă și desene de o mare expresivitate, cu linii puternice, accentuate, aspecte caracteristice pentru persoanele extravertite, ambițioase, deschise spre lume și cu spirit de observație.

Numeroase desene nu au o dispunere organizată ceea ce arată un mod de funcționare haotic, o inteligență precară, această trăsătură corelând și cu scorurile obținute la testul de inteligență Raven. Aceste dispuneri neregulate presupun un anumit dezechilibru în comportament, ceea ce evidențiază un Eu care se supune mai greu, mai ostil, opozant și impulsiv.

Doar un mic număr de desene sunt realizate coerent, ceea ce indică un nivel de inteligență bun, o funcționare intelectuală controlată, fapt ce decurge din interacțiunea cu un părinte sau un educator sever, critic, exigent.

Formele sunt sărace și infantile: sunt prezente frecvent stereotipii, trunchiuri separate de frunziș, ceea ce indică o evoluție întârziată.

Din punctul de vedere al simbolisticii spațiului, cei mai mulți arbori sunt așezați în partea inferioară a paginii, au dimensiuni mici, ceea ce indică o personalitate insuficient conturată, cu o reprezentare idealistă (infantilă) asupra realității. Aceste trăsături sunt reperabile și în reprezentarea trunchiului mai mic decât coroana. Aceasta semnifică un simț redus al realului, un nivel ridicat al nevoii de contact, de interacțiuni, superficialitate și refugiu în lumea dorințelor.

Cele mai multe desene sunt așezate în partea stângă a foii, ceea ce traduce dificultăți de adaptare, conflicte afective, greutăți în exprimarea emoțiilor. Aproximativ un sfert dintre desene sunt plasate în partea dreaptă a paginii, ceea ce arată o înclinație către grup, spirit de aventură, nevoia de acțiune. Corelând cu folosirea foii, cu liniile schematice și contururile deficitare considerăm a fi un indicator de încăpătânare, rigiditate, tendințe obsesive și fragilitate a personalității la nivel emoțional. Există și câteva desene care depășesc spațiul grafic, aspect care denotă aspirații înalte, expansivitate, voință sau chiar megalomanie.

Într-un număr mare de desene, trunchiul depășește în dimensiuni coroana, aspect care semnifică sensibilitate, instinctualitate, inhibiție și infantilism. Numeroși arbori au trunchiurile rotunjite la capete ceea ce indică faptul că subiecții posedă îndemânare, înclinații spre activități practice, spre lumea fizică și materială.

Lipsa rădăcinilor am găsit-o într-un număr redus de desene, aspect cu o frecvență mai mare la fete decât la băieți, iar acest fapt este un simbol al fricii sau al ezitării în a se fixa, de a-și găsi locul. Aproximativ 20% din desene au trunchiul desenat din linie neregulată, simbol al conflictelor cu sine și cu alții, adaptare dificilă, vulnerabilitate, încăpățânare, inhibiție, dar poate fi și un semn al unui traumatism psihic. Acest aspect al desenului semnifică lipsă de relaționare empatică, sensibilitate, caracter ezitant, indecizie și personalitate slab conturată.

Alte trăsături reieșite din analiza desenelor subiecților indică imposibilitate de exprimare a stărilor sufletești, prezența unor tendințe impulsive, a nervozității, a unei capacități reduse de adaptare, precum și a neîncrederii, instabilității, irascibilității, a nevoii de a ieși în evidență, a unei tendințe spre abandon, imaturitate și nevoie de activitate. Trunchiul cu îngroșări și ștrangulări este un semn al timidității, al crispării, al constrângerii și al blocajelor afective, al incapacității de refulare, al complexelor de inferioritate, al dorințelor exagerate.

În desenele minorilor liniile se întretaie și se amestecă în frunziș, iar acesta este neregulat, cu linii confuze, înnegriri, precum și cu linii ascuțite și necontrolate ceea ce indică nervozitate și control emotiv deficitar. De asemenea, ramurile sunt tubulare, înnegrite, semne ale impulsivității și mâniei subiecților; un număr mare de ramuri se despart în două, ceea ce arată ambivalență și incertitudine în privința acțiunilor viitoare.

Minorii inhibați reduc desenul la câteva linii. Ei au o manieră așa zis rațională de raportare la realitate, mai precaută, cu elementele desenului realizate mai mult din linii și unghiuri drepte.

Sunt si desene care reflectă tulburări grave de personalitate, cu forme neregulate și bizare, liniile frânte sau unghiulare, rădăcinile multiple și înălțate, ramuri sau frunze ascuțite reprezintă indicatori ai agresivității subiecților, rezultate care corelează și cu datele furnizate de aplicarea testului privind ostilitatea.

Aceste particularități ale lotului de minori, la care se adaugă caracteristicile și traseul dezvoltării personale, indică necesitatea includerii acestora în programe și activități recuperative axate pe dezvoltarea reflexivității, stimularea interiorizării valorilor autentice care să permită conduite prosociale, învățarea unei meserii, gustul pentru cultură, satisfacția pentru o viață respectând normele în mijlocul comunității.

FAZA B – RETESTAREA

Verificare Ipoteza 1.

Minorii aflați în executarea unei sancțiuni/pedepse custodiale participanți la activități și programe educative și de asistență psihosocială interiorizează în mai mică măsură opinii și atitudini prosociale decât cei aflați în executarea unei sancțiuni necustodiale (probațiune) participanți la același tip de demers. Se compară (atitudinile) cei din mediul custodial cu care s-a lucrat cu cei din mediul necustodial cu care s-a lucrat.

a. Atitudinea față de muncă

Prelucrarea rezultatelor la chestionarul referitor la atitudinea minorilor față de muncă s-a făcut în două modalități distincte. Pe de o parte itemii de la 1-19 (mai puțin nr. 3) au fost grupați în ceea ce am denumit mentalitatea sau atitudinea față de muncă. Acești itemi prezintă trei variante de răspuns: adevărat, parțial adevărat și fals. Răspunsul adevărat a fost scorat cu 2 puncte, pentru răspunsul parțial adevărat s-a acordat 1 punct, în timp ce pentru răspunsul fals nu s-a acordat nici un punct. Pe de altă parte, o serie de răspunsuri la întrebări au fost prelucrate individual pentru a permite o imagine cât mai fidelă a modului în care se raportează minorii la muncă, precum și a dinamicii acesteia pe parcursul executării pedepsei.

Răspunsurile subiecților reflectă o atitudine deloc surprinzătoare despre muncă, având în vedere că mulți dintre ei au optat, cel puțin până la momentul arestării, pentru obținerea unor câștiguri riscante din infracțiuni.

În ceea ce privește mentalitatea față de muncă, pentru întreg lotul de subiecți, avem un scor minim de 24 de puncte și un scor maxim de 52 de puncte, înregistrându-se o medie de 37,23 puncte (liminf 95% = 35,70; limsup95% = 38,75), cu o abatere standard 7,93 și o eroare standard a mediei 0,77. Distribuția nu îndeplinește condiția de normalitate (p>0,05). Precizăm că un scor cuprins intre 29-58 de puncte traduce o mentalitate deficitară față de muncă, opinii negative față de angajarea în câmpul muncii, lipsa de disponibilitate pentru efort, absența preocupării pentru performanță, pentru lucrul bine făcut și pentru munca cinstită.

Între 59 si 87 de puncte, mentalitatea este inconsistentă, schimbătoare în funcție de context, bazată pe interese si obiective de moment, fără o imagine de perspectivă asupra a ceea ce înseamnă munca în viața individului. Un scor de peste 88 puncte indică o metalitate adecvată, bine structurată, susținută printr-un sistem eficient de motivații, ancorată în înțelegerea rostului muncii pentru individ și societate, în valorizarea muncii cinstite, preocuparea pentru sarcinile de serviciu bine realizate, indiferent de beneficiile materiale.

Grafic 184 – Atitudinea față de muncă

În ceea ce privește atitudinea față de muncă, în etapa finală, pentru întregul lot de subiecți, consemnăm un scor minim de 27 de puncte și un scor maxim de 61 de puncte, cu o medie de 40,97 puncte (liminf 95% = 39,15; limsup95% = 42,79), o abatere standard 9,44 și o eroare standard a mediei 0,91.

Grafic 184 – Atitudinea față de muncă, etapa finală

Situația, în funcție de locul de executare al sancțiunii se prezintă astfel:

pentru subiecții din penitenciar, înregistrăm un scor minim de 27 de puncte și un scor maxim de 52 de puncte, rezultând o medie de 36 puncte (liminf 95% = 32,97; limsup95% = 39,03), cu o abatere standard 6,56 și o eroare standard a mediei 1,45. Comparativ cu momentul inițial, deși există un progres, diferența dintre cele două momente nu este semnificativă statistic (t = -1,64; p>0,05).

pentru subiecții din centrul de reeducare, consemnăm un scor minim de 35 de puncte și un scor maxim de 60 de puncte, reieșind o medie de 46,31 puncte (liminf 95% = 43,13; limsup95% = 49,49), cu o abatere standard 7,87 și o eroare standard a mediei 1,54. Comparativ cu momentul inițial se poate observa că există o diferență semnificativă statistic între cele două momente (t = -16,70; p<0,05).

pentru minorii din supravegherea serviciului de probațiune, avem un scor minim de 27 de puncte și un scor maxim de 48 de puncte, înregistrându-se o medie de 35,65 puncte (liminf 95% = 33,71; limsup95% = 37,6), cu o abatere standard 6,31 și o eroare standard a mediei 0,96. Comparativ cu momentul inițial, deși există un progres, diferența dintre cele două momente nu este semnificativă statistic (t = -1,01; p>0,05).

pentru subiecții din penitenciar pentru minori și tineri, scorul minim este de 39 de puncte, iar cel maxim de 61 de puncte, rezultând o medie de 53,13 puncte (liminf 95% = 50,30; limsup95% = 55,95), cu o abatere standard 5,30 și o eroare standard a mediei 1,32. Comparativ cu momentul inițial se poate observa că există o diferență semnificativă statistic între cele două momente (t = -13,52; p<0,05).

Pentru a contura un tablou cât mai complet al raportării minorilor la muncă și a modului în care aceștia înțeleg rolul muncii în construirea unei existențe în acord cu exigențele sociale, prezentăm, pe scurt, analiza comparativă a câtorva dintre răspunsurile subiecților.

La itemul In viată e mai putin important sa muncesti, mai important e să ai noroc, în etapa inițială, subiecții au optat pentru în mică măsură – 5 subiecți (4,71%), în mare măsură -9 subiecți (8,49%) și moderat -92 subiecți (86,79%), pentru ca, în etapa finală, să crească numărul celor care acordă o pondere semnificativă norocului, în raport cu munca: în mică măsură – 3 subiecți (2,83%), în mare măsură – 47 subiecți (44,33%) și moderat – 56 subiecți (52,83%).

Constatăm, pe baza cifrelor prezentate, că nu se înregistrează un progres în ceea ce privește preeminența muncii în fața a ceea ce subiecții numesc noroc- ceea ce ne face să ne gândim la faptul că sursa reușitei în viață continuă să fie, pentru aceștia, exterioară lor înșile, fiind localizată la intersecția unor condiții sociale favorabile (șansa) și a unei intervenții divine (soarta).

În schimb, înregistrăm un progres în direcția conștientizării faptului că Munca te ajută să faci lucruri importante în viață. Astfel, în etapa inițială, 6 subiecți (5,66%) au optat pentru varianta în mică măsură, 1 subiect (0,94%) pentru varianta – în mare măsură și 99 subiecți (93,40%) pentru moderat iar în etapa finală, 14 subiecți (13,2%) – în mică măsură, 38 subiecți (35,84%) – în mare măsură și 54 subiecți (50,94%) moderat.

În ceea ce privește condițiile pentru păstrarea unui loc de muncă (Pentru a-mi păstra locul de muncă va trebui să …) rezultatele au fost următoarele:

Corectitudinea, condiție pentru păstrarea unui loc de muncă, este identificată, în etapa inițială de 4 subiecți (3,77%) în mică măsură, de 2 subiecți (1,88%) în mare măsură și de 100 subiecți ( 94,34%) așa și așa, iar în faza finală, în mică măsură de 3 subiecți (2,83%), în mare măsură de 47 subiecți (44,33%) și moderat de 56 subiecți (52,83%). Se observă creșterea semnificativă, cu peste 40 de procente, a proporției celor care conștientizează că a fi corect este o condiție esențială pentru a avea și a-ți menține locul de muncă.

În ceea ce privește rezultatele obținute, în funcție de instituția în grija căreia se află subiecții, situația se prezintă astfel.

În penitenciar, în faza inițială, doar 2 subiecți (9,52%) sunt de acord în mică măsură cu nevoia de corectitudine, cifră care se păstrează și în faza finală; crește de la zero subiecți (0,00%) la 6 subiecți (28,57%) numărul celor care aleg varianta în mare măsură, scăzând de la 19 subiecți (90,47%) în faza inițială, la 13 subiecți (61,9%) în faza finală cei care aleg moderat.

În mod asemănător se prezintă situația și în cazul subiecților aflați în centrul de reeducare, crescând de la zero subiecți (0,00%) la 1 subiect (3,84%) numărul celor care se declară de acord cu afirmația în mică măsură și de la 1 subiect (3,84%) la 12 subiecți (46,15%) cei care optează pentru varianta în mare măsură, scăzând proporțional numărul celor indeciși, de la 25 subiecți (96,15%) în faza inițială, la 13 subiecți (50%) în faza finală.

În ceea ce îi privește pe minorii din probațiune, progresul este mai semnificativ, crescând de la 1 subiect (2,32%) în faza inițială, la 24 subiecți (55,81%) în faza finală, numărul celor care se declară de acord cu necesitatea corectitudinii în relațiile de muncă în mare măsură, și scăzând de la 41 subiecți (95,34%) la 19 subiecți (44,18%) numărul celor indeciși.

La subiecții din PMT distribuția răspunsurilor este următoarea: în faza inițială, 6 subiecți (37,5%) aleg varianta în mică măsură, 2 subiecți (12,50%) în mare măsură și 8 subiecți (50%) moderat, iar în faza finală niciu minor nu mai alege în mică măsură, 5 subiecți (31,25%) aleg în mare măsură și 11 subiecți (68,75%) moderat.

O altă condiție pentru păstrarea locului de muncă se referea la necesitatea de a-ți face bine treaba, fapt conștientizat de minori în mare măsură, ca urmare a participării la cursurile de calificare, precum și la programele și activitățile educative specifice. Astfel, în faza inițială 6 subiecți (5,66%) se declară de acord cu aceasta în mică măsură, 1 subiect ( 0,94%) în mare măsură – și 99 subiecți (93,4%) moderat. În faza finală scade numărul celor care cred că e nevoie să-ți faci bine treaba în mică măsură la 4 subiecți (3,77%), dar crește la 53 de subiecti (50%) numărul celor care optează pentru varianta în mare măsură, scăzând proporțional cei care apreciază enunțul moderat – 49 subiecți (46,22%).

Iată cum se prezintă rezultatele în funcție de instituția în care minorii își ispășesc pedeapsa:

Condiția de a nu mai comite alte infracțiuni (va trebui să nu comit alte infracțiuni) este identificabilă, în faza inițială doar la un număr foarte mic de minori, majoritatea optând pentru varianta indecisă, astfel: în mică măsură – 8 subiecți (7,54%), în mare măsură – 4 subiecți (3,77%), moderat – 94 subiecți (88,67%). În faza finală, procesul instructiv-educativ la care au participat minorii și-a pus amprenta asupra viziunii despre importanța unei vieți conforme cu normele și valorile sociale în scopul păstrării unui loc de muncă, astfel încât, rezultatele finale sunt semnificativ îmbunătățite: în mică măsură – 4 subiecți (3,77%), în mare măsură – 53 subiecti (50%), moderat – 49 subiecți (46,22%).

La subiecții aflați în penitenciar, înregistrăm o creștere cu 33,33% a proporției celor care optează pentru varianta în mare măsură și o scădere a numărului celor indeciși, de la 17 subiecți (80,95%) la 11 subiecți (52,38%). Aceeași îmbunătățire reiese și din răspunsurile subiecților aflați în centrul de reeducare: dacă inițial apreciaseră în mare măsură necesitatea de a nu mai recidiva 2 subiecți (7,69%), după parcurgerea modulului educativ, numărul acestora este de 16 subiecți (61,53%). Scade, de asemenea, numărul indecișilor, de la 24 subiecți (92,30%) la 10 subiecți (38,46%).

Îmbunătățirea viziunii generale despre ceea ce presupune integrarea în mediul social prin intermediul unei existențe corecte, în contextul practicării unei meserii, o regăsim și la subiecții aflați în probațiune, crescând cu peste 50% procentul celor care aleg varianta în mare măsură – de la 2 subiecți (4,65%) la 25 subiecți (58,13%) și reducându-se tot cu jumătate numărul celor indeciși- de la 39 subiecți (90,69%) la 18 subiecți (41,86%).

La minorii din PMT avem următoarea distribuție în etapa inițială: 2 subiecți (12,5%) aleg varianta în mică măsură, în mare măsură – 0 subiecți, iar moderat – 14 subiecți (87,5%), iar în cea finală- 1 subiect (6,25%) – în mică măsură, în mare măsură – 5 subiecți (31,25%), moderat – 10 subiecți (62,5%).

Rămâne, în continuare, relativ mare, la minorii din toate cele patru tipuri de instituții, numărul celor indeciși, care optează pentru varianta moderat, ceea ce este de natură să ne conducă spre concluzia că pentru aceștia, nu s-a produs conștientizarea legăturii dintre a avea un loc de muncă și a duce o viață conformă cu normativitatea socială.

Credem că explicația ține de faptul că munca în interiorul penitenciarelor nu oferă mari satisfacții pentru că este o activitate supravegheată strict care nu aduce un mare beneficiu personal iar durata de când pot executa lucrări complexe e destul de scurtă, apropiată de momentul liberării.

Pentru minorii din Centrele de Reeducare si Penitenciarele pentru Minori și Tineri în cadrul cărora s-au inițiat cursuri de calificare precum și ieșiri în comunitate pentru a vizita diverse locuri de muncă atitudinea față de muncă s-a imbunătățit față de momentul inițial.

După cum se poate constata din rezultatele cercetării inițierea unor activități lucrative în mediul penitenciar fie chiar și specializat pentru minori – nu este de natură să stimuleze toate abilitățile și funcțiile motivaționale ale muncii, dar poate în mică masură să stimuleze atitudinile pozitive față de aceasta. Conform teoriei autodeterminării (Deci si Ryan, 2000) și a autoeficienței (Bandura 1977), pentru ca munca să fie motivată intrinsec este necesară stimularea autodeterminarii, a competenței și a apartenenței sociale la un loc de muncă. Această stimulare a nevoilor psihologice se face în mică măsură în penitenciare pentru că oferta locurilor de muncă disponibile este redusă, predomină activitățile necalificate, nu există un contract de muncă și termene clare și concrete incheiate între instituția care oferă locul de muncă si tănarul deținut, tânărul nu poate să ia nici o decizie personală totul este gestionat și mediat de penitenciar inclusiv contractul colectiv de muncă, condițiile de muncă, tipul muncii. Mai mult nu există o individualizare a activității pentru un anumită persoană, penitenciarul face contract pentru un anumit numar de deținuți care urmează să desfăsoare o anumită activitate astfel încât în fiecare zi pot fi scoși alti deținuți la muncă, și este posibil să nu există nici o continuitate a activității desfăsurate.

Deci si Ryan clasifică diferite forme de motivație în funcție de autodeterminare. Pentru acesti autori pentru a fi stimulată motivația intrinsecă este o nevoie fundamentală ca individul să se simtă la originea actelor sale – această nevoie de autonomie stă la baza autodeterminării. Sistemul penitenciar nu încurajează această autodeterminare a activității de muncă și nici chiar actul normativ nu incurajează în mod teoretic această nevoie de autodeterminare. Astfel Art. 78. Dreptul la muncă din lege 254/2013 menționează – Persoanelor condamnate li se poate cere să muncească în raport cu tipul regimului de executare a pedepselor…..), astfel dacă nu există această cerință din partea sistemului penitenciar individul nu poate acționa independent în această direcție.

Noi am propus în acest sens inițierea unor acte normative care să stimuleze motivația intrinsecă și autodeterminarea, în vederea obținerii abilităților necesare inserției profesionale, respectiv acordarea posibilității deținuților, în special celor din regimul dechis, de a încheia contracte de muncă în nume personal. Ei ar putea să beneficieze de ieșirea progresivă în mod independent din penitenciar pentru a exercita activitatea de muncă într-un mediu real, competitiv, aspect care poate stimula și facilita o mult mai bună reinserție socială decât asigurarea tuturor facilităților de muncă numai de mediul penitenciar.

Acest demers este susținut teoretic nu numai de teoria autodeterminării dar si de modelul schimbării comportamentale a lui Prochaska și DiClemente. Conform acestul model în urma tuturor programelor de recuperare la care participă individul el poate trece din stadiul de precontemplare la cel de contemplare. In acest stadiu, în mod teoretic, el internalizează faptul că este importantă gasirea unui loc de muncă pentru a putea duce o viață conformă cu normele sociale, dar nu poate trece în stadiul de acțiune în care să pună în practică în mod efectiv acestă decizie decât după finalizarea pedepsei, care poate ajunge și la 3-6 ani, perioadă în care balanța motivațională se poate mult schimba și nu în sens favorabil reinserției sociale, mai ales dacă există o obișnuința de inactivitate perpetuată pe o perioadă indelungată de timp.

În penitenciarele din alte țări din Europa – in special in Norvegia, Danemarca, Suedia, există o pregătire progresivă a plecării din penitenciare în care sunt experimentate toate abilitățile necesare reinserției sociale. Astfel se trece la faza de acțiune încă din momentul în care detinutul este înca în penitenciar și dacă există recăderi se poate relua ciclul reorientării și reinserției sociale prin sprijinul specialiștilor.

Sistemul de probațiune nu pune toate aceste probleme pentru că tinerii sunt liberi (chiar incurajați) să-și gasească un loc de muncă și acest aspect poate face parte din planul de reinserție realizat impreună cu specialiștii sistemului de probațiune. Acest aspect subliniează și din această perspectivă importanța menținerii minorului în comunitate, în vederea exersării tuturor abilităților și compențelor necesare sub îndrumarea și sprijinul specialiștilor, și care pot să-i sprijine să reia ciclul căutărilor în caz de eșec pe acest plan. Totodată el poate contribui la stimularea motivației intrinseci de a găsi și păstra un loc de muncă ce poate duce la satisfacerii nevoilor psihologice de autodeterminare, auto-eficiență și aparenență la un loc de muncă.

b. Atitudinea față de lege

Pentru a măsura atitudinea față de lege a fost utilizat un chestionar cu 22 de itemi cu trei variante de răspuns: adevărat, parțial adevărat și fals. Itemii la care s-a răspuns cu adevărat au fost scorați cu 2 puncte, pentru fiecare răspuns parțial adevărat s-a acordat un punct, în timp ce pentru răspunsul fals nu s-a acordat nici un punct.

Între cele două momente ale cercetării noastre, marcate de aplicarea instrumentelor prezentate anterior, cei 106 subiecți au participat la programe și activități specifice instituțiilor care i-au avut în supraveghere în vederea diminuării riscului de recidivă și a creșterii oportunităților de reintegrare socială.

În această perspectivă, prezentăm rezultatele analizei comparative ale opiniilor minorilor referitoare la normativitate, care indică achiziții de cunoștințe și formare a unor opinii favorabile comportamentelor prosociale.

În prima fază s-au declarat în dezacord cu afirmația „Oamenii pot trăi și fără lege” 49 de subiecți (46,22%) pentru ca în cea de a doua fază numărul acestora să crească la 61 subiecți (57,54%); a scăzut, de asemenea, numărul minorilor indeciși, care optaseră pentru varianta “parțial adevărat” de la 28 (26,42%) la 21 (19,81%).

Grafic 184 – Percepția necesității legilor

Item CATC – Oamenii pot trăi și fără lege

Constatăm că în mediul carceral minorii și-au schimbat opinia referitoare la necesitatea legilor pentru existența umană într-o măsură mai mare decât în rândul celor rămași în comunitate, sub supravegherea serviciului de probațiune sau internați în centrul de reeducare.

Astfel, în penitenciar, inițial s-au pronunțat în defavoarea afirmației 10 (47,64%) minori, iar în etapa finală aceștia au devenit 15 (71,42%), scăzând numărul celor care s-au pronunțat afirmativ de la 8 (38,09%) la 6 (28,58%) și al celor indeciși la zero. Această scădere a indecișilor este un indicator al maturizării și al asumării propriilor opinii. În centrul de reeducare a crescut de la 13 (50%) la 15 (57,69%) numărul celor defavorabili enunțului, scăzând proporțional numărul celor de acord cu acesta de la 8 (30,76%) la 7 (26,92%) și al celor indeciși de la 5 (19,24%) la 4 (15,92%). La minorii din probațiune situația este asemănătoare celei din centrul de reeducare, crescând de la 24 (55,81%) la 26 (60,46%) pentru cei care răspund că nu sunt de acord că oamenii pot trăi fără legi; rămâne neschimbat procentul celor care sunt de acord cu afirmația – 9 (20,93%) și scade proporția indecișilor de la 10 (23,25%) la 8 (18,60%). Se dublează cifra minorilor aflați în penitenciarul de profil care înțeleg necesitatea legii – de la 2 (12,5%) la 5 (31,25%), diminuându-se proporțional grupul celor care răspuns afirmativ – de la 4 (25%) la 2 (12,5%) și al celor indeciși de la 10 (62,5%) la 9 (56,25%).

Constatăm o consecvență în ceea ce privește acordul minorilor cu afirmația potrivit căreia „Toți oamenii încalcă legea dar numai unii sunt prinși”, crescând doar în mică măsură procentul celor care nu sunt de acord cu enunțul de la 13 (12,26%) inițial, la 22 (20,75%) în final; se diminuează cei favorabili enunțului de la 23 (21,69%) la 19 (17,92%) și cei indeciși de la 70 (66,03%) la 65 (61,32%). Această situație nu ne surprinde deoarece persoanele investigate au avut de-a face cu legea și au simțit asprimea sa. De asemenea, între persoanele condamnate circulă tot felul de istorii despre delincvenți notorii care reușesc tot timpul să rămână nepedepsiți: deși este greu să se probeze acest lucru, el reușește să convingă pe cei mai tineri că așa stau lucrurile în realitate.

Grafic 185 – Inegalitatea în fața legii – comparativ inițial /final

(Item CATC – Toți oamenii încalcă legea dar numai unii sunt prinși)

Pentru a verifica măsura în care minorii au înțeles în mod autentic că încălcarea unei legi are consecințe nu doar pentru sine (pedeapsa), dar și pentru cei care sunt lezați în drepturile lor, le-am solicitat să se pronunțe în legătură cu afirmația: „Cel mai important când faci o infracțiune este să nu fii prins de poliție”. Spre deosebire de faza inițială, a crescut numărul celor care se exprimă în dezacord, dar apreciem că această creștere nu este semnificativă – de la 20 (18,86%) la 30 (28,3%), păstrându-se în continuare un număr mare de indeciși – de la 58 (54,71%) în prima fază, la 54 (50,94%) în faza finală, precum și 22 de subiecți (20,75%) care apreciază afirmația ca fiind adevărată – inițial, numărul acestora fiiind 28 (26,41%). Între cele patru categorii de minori nu există diferențe care ar putea să releve elemente specifice. Menționăm că în lumea delincvenților, a nu fi prins de poliție echivalează cu o recompensă: desigur, ar fi fost bun și beneficiul scontat dar, în caz de eșec, marele succes este rămânerea în libertate și suspendarea pedepsei, și nu intrarea in penitenciar.

Grafic 186 – Relația – Infracțiune / Poliție comparativ – inițial final

Item CATC – Cel mai important când faci o infracțiune este să nu fii

prins de Poliție

Încălcarea legii rămâne un indicator al curajului doar pentru 22 de subiecți (20,75%), spre deosebire de 31 de subiecți (29,24%) în faza inițială. Interesant este că rămâne neschimbată proporția celor parțial de acord cu afirmația „Cei care încalcă legea sunt mai curajoși decât cei care o respectă” – 51 subiecți (48,11%) în ambele faze, crescând de la 24 (22,64%) la 33 (31,33%) numărul celor care nu sunt de acord cu enunțul. În ceea ce privește răspunsurile minorilor în funcție de instituția în care se află, nici la acest item nu au fost înregistrate diferențe.

Această stare de lucruri are următoarea explicație: în general, minorii fac eforturi pentru a se remarca în fața egalilor și, mai ales, în fața adulților. Or, delincvenții nu se pot impune decât prin curaj – asociat de catre ei cu viclenia, ingeniozitatea, și de multe ori și cu indiferență față de consecințele faptelor lor infracționale. Curajul ramâne deci o constantă în mentalul delincvenților care nu poate fi modificat usor dacă nu li se oferă alternative de manifestare a curajului în sens benefic și orientat prosocial.

Grafic 187 – Incălcarea legii percepută ca formă de exprimare a curajului comparatie inițial/ final

(Item CATC – Cei care încalcă legea sunt mai curajoși decât cei care o respectă)

Grafic 188 – Importanța deținerii bani versus respectarea legii comparație inițial / final

Item CATC – Este mai important să ai bani mulți decât să

respecți legea

În ceea ce privește răspunsul la itemul „Este mai important să ai bani mulți decât să respecți legea”, numărul celor care apreciază fals acest enunț este, ca și în cazul întrebărilor anterioare, relativ mic – cu 12,27% mai mare decât în faza inițială (de la 41 subiecți-38,67% în faza inițială, la 54 subiecți – (50,94%) în faza finală; a scăzut, de asemenea, numărul celor care se declară de acord – de la 28 de subiecți (26,41%) la 20 de subiecți (18,86%) și al celor indeciși – de la 37 (34,9%) la 32 (30,18%).

În rândul minorilor aflați în unitățile de detenție identificăm cel mai mare procent al celor care apreciază ca fiind fals că banii sunt mai importanți decât respectarea legii. Mai mult decât atât, în PMT, în faza finală, nici un minor nu se mai declară de acord cu enunțul, ceea ce arată că experiența privării de libertate și-a pus amprenta asupra perspectivei de viață a acestora.

Schimbarea importanței între cei doi termeni – bani și lege -, poate fi înțeleasă prin experiența pierderii libertății: doar când minorii au fost internați în instituțiile penale, au înțeles semnificația vieții în comunitatea celor din libertate, bucuria de a fi alături de familie, rude și colegii de școală. Închiderea într-o instituție care pedepsește delincvenții pune în altă ordine, în cea firească, aspecte care altă dată nu erau luate în serios.

Dinamica răspunsurilor la întrebarea „Este mai important să trăiești viața așa cum vrei decât să respecți legea” este puțin conturată: cei care își schimbă opinia, fiind în dezacord cu conținutul itemului, este de doar 7,55% – de la 27,35% (29) în faza inițială, la 34,9% (37) în faza finală; numărul celor care se declară de acord, este în scădere de la 29 (27,35%) la 25 (23,58%), ca și al celor care se declară parțial de acord – de la 48 (45,29%) la 44 (41,5%).

Grafic 189 – Importanța libertății necenzurate versus respectarea legii

(Item CATC – Este mai important să trăiești viața cum vrei decât să respecți legea

În această situație, în rândul minorilor din penitenciarul pentru adulți înregistrăm cel mai mare procent al celor care se declară în dezacord cu enunțul: cu 14,29% mai mulți minori decât în faza inițială, urmați de minorii din probațiune cu 13,96% mai mult; cele mai mici schimbări sunt la minorii din centrul de reeducare (doar 7,69%) și PMT – cu 6,25% mai mare.

În ceea ce privește răspunsul la itemul „Legile nu sunt bune pentru că nu îi lasă pe oameni să facă ce vor”, constatăm o creștere cu 13,12% a procentului celor care se situează în dezacord – 55 (51,88%) în partea finală a experimentului comparativ cu 41 (38,67%) în prima parte a acestuia, scăzând proporțional procentul celor care afirmă ca fiind adevărat enunțul de la 23 (21,69%) la 14 (13,2%) și al celor indeciși – de la 42 (39,62%) la 37 (34,9).

Procentual, cea mai substanțială creștere a celor care apreciază enunțul ca fiind fals se înregistrează la minorii aflați în penitenciarul pentru adulți, de la 6 (28,57%) în faza inițială, la 12 (57,14%) în faza finală. Aceștia sunt urmați de minorii din centrul de reeducare – de la 12 (46,15%) la 16 (61,53%) și cei din penitenciarul de profil – de la 1 (6,25%) la 3 (18,75%); pe ultimul loc, cu cel mai mic procent al celor care își ameliorează opinia referitoare la lege, se situează minorii aflați în probațiune – de la 22 (51,16%) la 24 (55,81).

Grafic 190 – Necesitatea legilor versus libertatea oamenilor – comparativ inițial – final

Item CATC – Legile nu sunt bune pentru că nu lasă oamenii să facă ce vor

În ceea ce privește conștientizarea necesității legilor ca un garant al siguranței fizice și materiale a fiecărui om („Legile apără viața și averea fiecărui om”), progresul înregistrat în îmbunătățirea opiniei minorilor este nesemnificativ; în prima parte a experimentului s-au declarat de acord cu afirmația 11 persoane (10,37%), iar în cea de a doua 13 (12,26%); o situație asemănătoare există și în cazul răspunsurilor în dezacord – de la 5 (4,71%) la 7 (6,6%) și al celor indecise de la 90 (84,9%) la 86 (81,13%).

Grafic 191 – Rolul legilor în societate

(Item CATC – Legile apără viața și averea fiecărui om ) inițial

Explicația pentru opțiunile minorilor se regăsește parțial în răspunsurile la afirmația următoare: „Legile sunt făcute să-i apere doar pe cei cu mulți bani”; acum, în evaluarea finală, 25 de minori (23,58%) se declară de acord cu afirmația, spre deosebire de 33 (31,13%) în prima etapă iar 38 (35,84%) sunt acum parțial de acord, comparativ cu 43 (40,56%) anterior.

Această modificare procentuală este firească deoarece minorii condamnați devin mai interesați de lumea celor în conflict cu legea și constată că și oamenii bogați care comit infracțiuni sunt pedepsiți cu aceeași asprime.

Grafic 192 – Favorizarea prin legi a celor cu mulți bani

Item CATC – Legile sunt făcute să-i apere doar pe cei cu mulți bani (inițial)

Legătura dintre încălcarea legii și posesia banilor este identificată și în răspunsurile la itemul „Poți avea bani doar dacă încalci legile”. În urma participării minorilor la demersurile educative al căror scop era ameliorarea atitudinilor privind munca, familia, normativitatea, creșterea responsabilității față de ceilalți etc, constatăm o ușoară îmbunătățire referitoare la acest aspect; astfel, inițial se declarau în dezacord cu enunțul 54 (50,94%), iar în faza finală numărul acestora a crescut la 64 (60,37%), fără a exista diferențe între minorii aparținând celor patru grupuri.

Grafic 193 – – Legatura univocă între viața infracțională și bunăstare comparativ inițial final

(Item CATC – Poți avea bani doar dacă încalci legile)

Această schimbare e datorată faptului că eforturile efectuate de a aduce ameliorări în atitudinile minorilor au dat rezultate: la orele de consiliere se dau exemple și se lărgește perspectiva asupra surselor cinstite de bani, asupra riscurilor la care se expun. Chiar dacă pe termen scurt ei pot face rost de bani prin infracțiuni, pe termen lung, această modalitate nu duce decât la închisoare (pedepsirea faptei).

Grafic 194 – A face ceea ce consideră că este bine versus respectarea legilor

Item CATC – Nu trebuie să respecți legile, ci să faci ce consideri

că este bine

La itemul „Nu trebuie să respecți legile, ci să faci doar ceea ce consideri că este bine”, înregistrăm o creștere a numărului celor care se declară în dezacord, de la 40 (37,73%) la 54 (50,94%). Analiza, în funcție de categoria căreia îi aparțin subiecții, arată că cel mai mic procent al celor care își schimbă opinia (sunt în dezacord), îl găsim în rândul minorilor aflați în probațiune – (4,65%); la cei din centrul de reeducare procentul este cel mai ridicat – 19,24%, urmați de cei din penitencair – 19,05% și cei din PMT (18,75%).

În ceea ce privește răspunsul la itemul „Legea este aceeași pentru toți oamenii”, înregistrăm variații minore în procentajul celor care își schimbă opinia în legătură cu acest subiect. Practic, procentul celor care apreciază ca fiind adevărată egalitatea în fața legii a crescut de la 18,86% în faza inițială la 33,96% în faza finală, scăzând totdată și procentul indecișilor de la 54,71% la 49,05%. Între diversele categorii de minori nu se înregistrează diferențe semnificative. Această situație este rezultatul faptului că în lumea din care provin, minorii au auzit deseori părinții și rudele lor vorbind despre “nedreptatea din această lume”, fapt accentuat și în discuțiile cu colegii de pedeapsă. Ne aflăm în prezența unei convingeri și nu a unei simple opinii și, ca urmare, în atmosfera tipică unităților de detenție, e dificil de obținut o modificare a sa.

Grafic 195 – Egalitatea în fața legii a tuturor oamenilor

Item CATC – Legea este aceeași pentru toți oamenii (inițial)

În prima etapă a cercetării, 22 de minori (20,75%) se declarau în acord cu afirmația „Oamenii ar trăi mai bine dacă nu ar fi legile”, pentru ca în etapa finală numărul acestora să scadă la jumătate – 11 subiecți (10,37%), crescând totodată numărul subiecților care nu sunt de acord cu aceasta de la 60 (56,6%) la 78 (73,58%); între cele patru categorii de minorii nu există diferențe semnificative.

Grafic 196 – Atitudinea față de absența legilor din societate

(Item CATC – Oamenii ar trăi mai bine dacă nu ar fi legile (inițial)

Importantă ni se pare mutația în ceea ce privește afirmațiile minorilor la itemul „Părinții m-au învățat să respect legea”: în faza inițială doar 8 minori (7,54%) afirmaseră că respectul legii le-a fost insuflat de părinți dar în faza finală numărul acestora a crescut la 43 (40,56%); de asemenea numărul indecișilor a scăzut de la 91 (85,84%) la 58 subiecți (54,71%).

Grafic 197 – Rolul educativ al părinților în respectarea legilor de către minori comparativ inițial / final

Item CATC – Părinții m-au învățat să respect legea

Prezentăm un tabel comparativ cu răspunsurile inițiale și finale, în funcție de categoria căreia aparțin minorii, reieșind schimbări mai semnificative în rândul celor aflați în penitenciare și în PMT. Ameliorarea opiniilor la aceste categorii de minori este firească pentru că în penitenciare se constată deseori o “întoarcere” a minorilor și tinerilor de ambele sexe către familie și mai ales către mamă: ei își aduc aminte de îngrijorările și sfaturile bune date de mamă privind respectul normelor dar, din păcate, prea târziu.

În ceea ce privește răspunsul la itemul „Legea este bună, dar în cazul meu nu a fost aplicată corect” analiza indică o creștere de la 20 persoane (18,86%) la 32 (30,18%) în cazul celor care cred că afirmația este falsă, scăzând proporțional numărul celor care se declară de acord cu aceasta, de la 26 (24,52%) la 15 (14,15%); rămâne aproape neschimbată proporția indecișilor – 60 subiecți (56,6%) în faza inițială și 59 subiecți (55,66%) în faza finală.

Grafic 198 – Neaplicarea corectă a legilor ( cazuri individuale ) – comparativ inițial/final

(Item CATC – Legea este bună, dar în cazul meu nu a fost aplicată corect

Analiza răspunsurilor la itemul „Cine încalcă legea trebuie să suporte consecințele”, din cadrul cercetării finale, indică schimbări în ceea ce privește conștientizarea de către minori a efectelor încălcării legii și a asumării prejudiciilor cauzate de aceasta: dacă în faza inițială doar 12 subiecți (11,32%) se declaraseră de acord cu afirmația, în faza finală numărul acestora a crescut cu 34%, la 48 (45,28%).

Această creștere este mai pregnantă în cadrul minorilor aflați în PMT- de la 6,25% la 56,25% și se repercutează în scăderea ponderii răspunsurilor indecise – de la 87,5% la 37,5%; la nivelul întregului lot, în prima fază 88 subiecți (83,01%) optaseră pentru varianta parțial adevărat pentru ca în faza a II-a numărul acestora să scadă la 53 (50%).

Și în cadrul celorlalte categorii de minori există schimbări în sensul celor prezentate mai sus: astfel, crește cu 32,56% procentul minorilor aflați în probațiune care se declară de acord cu itemul, cu 26,93% cel al minorilor din centrul de reeducare și cu 28,33% cel al subiecților aflați în penitenciar.

Grafic 199 – Obligativitatea suportării consecințelor în cazul nerespectării legilor

Item CATC – Cine încalcă legea trebuie să suporte consecințele (inițial)

În etapa a doua scade într-o mică măsură numărul minorilor care inițial se declaraseră de acord cu afirmația „Cei care au încălcat odată legea, o vor încălca și altădată”, de la 42 (39,62%) la 38 (35,84%), crescând ponderea celor care își afirmă dezacordul – de la 10 (9,43%) la 17 (16,03%).

Interesant este că această diminuare se înregistrează doar la minorii din mediul carceral, la cei din probațiune (32,55%) și centrul de reeducare (42,3%) cifrele rămân neschimbate. Explicația stă în faptul că subiecții din cele două penitenciare, în contactele cotidiene cu alți deținuți, unii chiar de vârste mai mari, au aflat despre poveștile de viață ale unor persoane care, deși au fost condamnate, au reușit să se îndepărteze de modul de viață infracțional.

Grafic 200 – Disponibilitatea de a încălca legea de către cei cu antecedente penale comparativ inițial/final

(Item CATC – Cei care au încălcat odată legea, o vor încălca și altădată

.

Analiza răspunsurilor la doi itemii vizând dezvoltarea morală a minorilor și progresele înregistrate în timpul executării pedepsei, indică într-o mică măsură integrarea unor concepte morale care să-i conducă spre înțelegerea distincției între bine și rău precum și dorința de cântări în viitor pe această bază, toate acțiunile pe care vor să le înfăptuiască.

„Dacă ai încălcat legea și a avut de suferit un om bogat, nu este așa grav ca atunci când a avut de suferit unul sărac”, în prima fază au optat pentru varianta fals 20 de minori (18,86%), iar în a doua, 31 de minori (29,24%), pentru varianta adevărat 28 (26,41%), ulterior scăzând la 21 (19,81%); numărul indecișilor a scăzut de la 58 (54,71%) la 54 (50,94%). Între cele patru categorii de minori nu există diferențe semnificative.

Grafic 201 – Gravitatea încălcării legii funcție de statusul socio-economic al victimei comparativ inițial/final

Item CATC – Dacă ai încălcat legea și a avut de suferit un om bogat, nu este așa grav ca atunci când a avut de suferit unul sărac

Enunțul „Cineva care a furat mai puțin nu este așa vinovat ca cineva care a furat mai mult”, înregistrează o dinamică asemănătoare, crescând numărul celor care apreciază enunțul ca fiind fals de la 36 (33,96%) la 45 (42,45%), scăzând numărul celor care se declară de acord de la 31 (29,24%) la 25 (23,58%) și menținându-se aproximativ la fel cifra indecișilor -39 (36,79%) comparativ cu 36 (33,96%). Între cele patru categorii de minori nu există diferențe semnificative.

Grafic 202 Gradul de vinovătia în funcție de cantitatea de bunuri furate

Item CATC – Cine a furat mai puțin nu este așa vinovat ca cineva care furat mai mult

Comparând avantajele libertății înțeleasă prin a face ceea ce vrei cu dezavantajele condamnării (cu toate implicațiile acesteia), subiecții își revizuiesc opiniile. Astfel în prima fază, 20 de subiecți (18,86%) se declaraseră de acord cu afirmația „Nu contează că am ajuns în centru/penitenciar, important este că am fost liber și am făcut ce am vrut” dar în faza finală, numărul acestora a scazut la 12 (11,32%); în mod asemănător, cei parțial de acord au scăzut de la 45 (40,56%) la 39 (36,79%), crescând numărul celor care o declară falsă, de la 41(38,67%) la 55 (51,8%).

Grafic 203 – Gradul de constintizare a greșelilor efectuate, cauze ale condamnării comparativ – inițial /final

(Item CATC – Nu contează că am fost condamnat, important este că am fost liber și am făcut ce am vrut

Așa cum era de așteptat schimbările de opinie sunt mai accentuate la minorii aflați în instituții privative de libertate decât la cei aflați în probațiune, la care cifrele rămân neschimbate. Cifrele anexate indică faptul că penitenciarul/centru de reeducare au un impact puternic de natură a-i face pe minori să cumpănească mai atent la prețul libertății și la mândria păguboasă de a face ceea ce vrei, fără a ține cont de ceilalți și de norme.

În ceea ce privește minorii aflați într-un penitenciar pentru adulți, în prima fază, 7 subiecți (33,33% se declară în dezacord cu afirmația iar în cea de a doua, 12 subiecți (57,14%); inițial, 5 subiecți au fost de acord (23,80%), numărul acestora scăzând ulterior la 2 (9,52%), la fel și în cazul indecișilor – de la 9 (42,85%), la 7 (33,33%).

Și pentru minorii din centrul de reeducare, experiența închiderii își lasă amprenta asupra opiniilor exprimate: crescând de la 11 (42,3%) la 15 (57,69%) numărul celor care cred ca e falsă ideea că nu contează, scăzând de la 6 (23,07%) la 4 (15,38%) numărul celor care cred că afirmația e adevărată, precum și al celor indeciși – de la 9 (34,61%) la 7 (26,92%).

În PMT se dublează numărul celor care optează pentru varianta fals, de la 4 (25%) la 8 (50%), și scad numărul indecișilor de la 10 (62,5%) la 8 (50%), în condițiile în care niciun minor nu mai apreciază ca fiind adevărat enunțul.

Importanța respectării legii ca alternativă corectă la riscul altei condamnări este conștientizată de un număr semnificativ de minori chiar și de către cei aflați în probațiune care nu au avut experiența privării de libertate.

Astfel, în prima fază s-au declarat de acord cu afirmația „Este mai important să respect legea decât să fiu condamnat din nou” doar 3 subiecți (2,83%) pentru ca ulterior numărul acestora să crească la 49 (46,22%); de asemenea, inițial numărul indecișilor a fost 98 (92,45%) scăzând în final la 53 subiecți (50%). Cea mai importantă creștere există în ceea ce privește minorii aflați în penitenciar, care inițial nu apreciase ca fiind adevărată afirmația nici unul, dar în faza finală numărul acestora a crescut la 12 ( 57,69%).

O situație asemănătoare întâlnim și la minorii aflați în centrul de reeducare, din rândul cărora inițial s-a declarat de acord cu itemul doar un subiect, iar ulterior 15 (57,69%). Creșterea este mai mică la minorii din PMT de la 1 (6,25%) la 5 (31,25%) –adevărat, niciunul fals, păstrându-se un număr relativ mare de nehotărîți -11 (68,75%) de la 14 (87,5%), câți fuseseră inițial.

În ceea ce privește minorii din probațiune, chiar și rămași în libertate, ajung să prețuiască respectarea legii ca alternativă la o nouă condamnare- de la 1 subiect (2,32%) în faza inițială, ajungând la 17 (39,53%), diminuându-se numărul indecișilor de la 40 (93,02%) la 24 (55,81%).

Pentru o mare parte dintre minori, condamnarea reprezintă o veritabilă lecție de viață și premisa unui comportament prosocial în viitor, astfel încât înregistrăm o creștere semnificativă a numărului celor care se declară de acord cu afirmația: „Cineva care a fost condamnat va respecta legea mai mult decât înainte”, de la 27 (25,47%) la 48 (45,28%), diminuându-se numărul celor indeciși de la 70 (66,03%) la 52 (49,05%) și al celor care optează pentru varianta fals de la 9 (8,49%) la 6 (5,66%).

Între minorii aflați în centrul de reeducare și cei din probațiune nu există diferențe semnificative, acestea apar doar la minorii din PMT; inițial niciunul nu se declarase de acord cu afirmația, pentru ca în faza finală, 50% dintre ei să ajungă la concluzia că experiența condamnării te face mai precaut în fața tentației de a încălca legea.

Pentru măsurarea, în vederea analizei comparative, cu scopul conturării dinamicii raportării minorilor la elementele fundamentale ce definesc socializarea și integrarea lor socială, a răspunsurilor subiecților în cele două momente de referință – inițial și final, acestea au fost scorate cu 2 puncte în situația în care varianta aleasă era în concordanță cu scala, cu 1punct în situațiile neutre și 0 puncte în cazul în care variant aleasă era în opoziție cu scala. Astfel, în ceea ce privește atitudinea față de lege, subiecții puteau obține scoruri cuprinse în intervalul 0 – 44 de puncte.

Pentru lotul întreg de subiecți, la atitudinea față de lege în etapa inițială, scorul minim este de 12 puncte, iar cel maxim de 24 puncte, înregistrându-se o medie de 18,34 (liminf95% = 17,61; limsup95% = 19,07), cu o abatere standard 3,78 și o eroare standard a mediei 0,36.

Grafic 204 – – Atitudinea față de lege, etapa inițială

În funcție de tipul instituției în grija căreia se află minorii, situația se prezintă astfel:

pentru subiecții din penitenciar, înregistrăm un scor minim de 12 de puncte și un scor maxim de 24 de puncte, rezultând o medie de 19,38 puncte (liminf 95% = 17,43; limsup95% = 21,34), cu o abatere standard 4,29 și o eroare standard a mediei 0,93;

pentru subiecții din centrul de reeducare, se inregistrează un scor minim de 12 de puncte și un scor maxim de 24 de puncte, înregistrându-se o medie de 17,58 puncte (liminf 95% = 16,15; limsup95% = 19,00), cu o abatere standard 3,53 și o eroare standard a mediei 0,69;

pentru subiecții din serviciul probațiune, există un scor minim este de 12 de puncte, iar cel maxim de 24 de puncte, rezultând o medie de 18,56 puncte (liminf 95% = 16,47; limsup95% = 20,66), cu o abatere standard 3,93 și o eroare standard a mediei 0,98;

pentru subiecții din PMT, se inregistrează un scor minim de 12 de puncte și un scor maxim de 24 de puncte, înregistrându-se o medie de 18,56 puncte (liminf 95% = 16,47; limsup95% = 20,66), cu o abatere standard 3,93 și o eroare standard a mediei 0,98.

Pentru a vedea dacă există o diferență semnificativă în ceea ce privește atitudinea față de lege, în etapa inițială, în funcție de instituția în grija căreia se află minorii, am utilizat testul Anova – One Way. Astfel, putem observa că nu există o diferență semnificativă la nivelul atitudinii față de lege în funcție de locul de executare a sancțiunii (F = 0,91; p>0,05).

Pentru întreg lotul de subiecți, în ceea ce privește atitudinea față de lege în etapa finală, scorul minim este de 12 puncte, iar cel maxim de 31 puncte, înregistrându-se o medie de 21,88 (liminf95% = 20,99; limsup95% = 22,77), cu o abatere standard 4,61 și o eroare standard a mediei 0,44.

În ceea ce privește atitudinea față de lege a subiecților, după parcurgerea modulelor educative și de asistență psihosocială, în funcție de tipul instituției în grija căreia se află aceștia, situația se prezintă astfel:

pentru subiecții din penitenciar, avem un scor minim de 12 de puncte și un scor maxim de 24 de puncte, înregistrându-se o medie de 19,52 puncte (liminf 95% = 17,64; limsup95% = 21,41), cu o abatere standard 4,14 și o eroare standard a mediei 0,90. Comparativ cu momentul inițial, deși există un progres, diferența dintre cele două momente nu este semnificativă statistic (t = -0,88; p>0,05).

Grafic 205 – Atitudinea față de lege în etapa finală

pentru subiecții din centrul de reeducare, scorul minim este de 15 de puncte și cel maxim de 31 de puncte, înregistrându-se o medie de 22,23 puncte (liminf 95% = 20,37; limsup95% = 24,10), cu o abatere standard 4,61 și o eroare standard a mediei 0,90. Comparativ cu momentul inițial se poate observa că există o diferență semnificativă statistic între cele două momente (t = -10,81; p<0,05).

pentru subiecții din supravegherea serviciului de probațiune, se inregistrează un scor minim de 17 de puncte și un scor maxim de 31 de puncte, rezultând o medie de 23,98 puncte (liminf 95% = 22,75; limsup95% = 25,21), cu o abatere standard 3,99 și o eroare standard a mediei 0,61. Comparativ cu momentul inițial se poate observa că există o diferență semnificativă statistic între cele două momente (t = -15,64; p<0,05).

pentru subiecții din PMT, există un scor minim de 12 de puncte și un scor maxim de 24 de puncte, înregistrându-se o medie de 18,75 puncte (liminf 95% = 16,71; limsup95% = 20,79), cu o abatere standard 3,82 și o eroare standard a mediei 0,95. Comparativ cu momentul inițial, deși există un progres, diferența dintre cele două momente nu este semnificativă statistic (t = -1,05; p>0,05).

Pentru a vedea dacă există o diferență semnificativă în ceea ce privește atitudinea față de lege, în etapa finală, în funcție de instituția responsabilă cu executarea sancțiunii, am utilizat testul Anova – One Way. Astfel, observăm că există o diferență semnificativă la nivelul atitudinii față de lege în funcție de instituția în grija căreia se află subiecții (F = 8,96; p<0,05), în sensul unui progres în rândul minorilor aflați în libertate și al celor internați în centrul de reeducare. Concluzionăm astfel, că menținerea minorilor condamnați într-un mediu neprivativ de libertate (probațiune) și într-un mediu mai puțin restrictiv din punctul de vedere al libertății de mișcare, al organizării spațiului și timpului, al menținerii legăturilor cu familia și comunitatea (centru de reeducare), contribuie la interiorizarea de către aceștia a unor opinii și atitudini favorabile dezvoltării unui comportament prosocial. În același timp încarcerarea, chiar și într-o instituție specializată (PMT) și cu atât mai puțin într-un penitenciar, nu este de natură a crea condiții propice unei dezvoltări morale care să anticipeze un progres comportamental ulterior.

In acest sens este necesară organizarea de activități specifice în care regulile sa fie exersate, iar latura pozitivă a curajului să poata fi pusă în evidență si valorizată corespunzător prin activiăți prosociale.

Incercarea de a impune respectarea regulilor cât timp minorii se află în penitenciare, nu poate să faciliteze înclinarea balanței motivaționale spre respectarea acestora deși momentele prin care au trecut datorită nerespectării regulilor și legilor au fost foarte traumatizante pentru majoritatea dintre ei. Suferința acută resimțită nu este suficientă pentru a asigura renunțarea, cel puțin în mod declarativ, la comportamentul delictual, și respectarea legilor și a regulilor.

Există numeroase experimente efectuate în acest sens la nivel internațional dintre care menționam un experiement cu cele mai bune rezultate în achimbarea atitudinilor față de regulile si normele din societate prin învățarea, exersarea și deprinderea respectării regulilor și a autorității în mod practic.

În Belgia prin intermediul organizației VentDebout condusă de psih. Jean Luc Mormon – minorii și tinerii care au comis fapte declarate infracțiuni primesc ca masură alternativă la pedeapsa cu închisoara, plecarea timp de 1 lună în expediții care pot fi voiaje pe mare, pe ocean la bordul unei îmbarcațiuni, în drumeții cu cortul la munte pe drumuri puțin umblate și cunoscute, sau în deșert.

Măsura este dispusă de Judecătorul pentru Minori în urma audierii acestuia în cadrul Tribunalului pentru Minori. În expediție sunt maxim 4 minori (faptele comise sunt dintre cele mai grave, inclusiv crime, jaf armat, tâlhării, loviri), și 2 adulți dintre care un psiholog care coordonează intervenția psiho-socială recuperativă necesară a fi pusă în practică pentru fiecare minor și un tehnician care se ocupă de logistica expediției.

Este o măsură care stimulează spiritul de aventură, curajul, dorința de autodeterminare, restructurarea ordinei și a ierarhiei valorilor, restabilirea autorității, căpitanul vasului reinventează și reia locul tatălui care de multe ori este demisionar, precum și a autorității legislative în plan simbolic.

Fie că este vorba de expediție pe mare sau la munte, sau în deșert printre beduini, obiectivul este să se pregătească o ruptură de situația problematică trăită de minor, ruptură care să favorizeze reculul și priza de constiință asupra sa, asupra faptei comise, precum și a relațiilor cu celalți.

Centrată pe autonomia maximă a fiecăruia, expediția acordă un loc primordial volorilor esențiale de bază ale vieții, în primul rând respectării regulilor, respectării persoanelor din grup, impunerii de limite comportamentale – acestea sunt principii de coexistență în genera în orice comunitate, dar pe vas, în deșert sau pe munte, acestea reprezintă mijloace esențiale pentru a asigura supraviețuirea echipajului sau a grupului, pentru că așa după cum menționează Jean Luc Mormon ”Natura plătește cash orice comportament deviant și în afara normelor și regulilor stabilite”.

În timpul expediției minorii exersează absolut toate abilitătile necesare supraviețuirii, ei sunt cei care trebuie să facă absolut toate activitățile necesare grupului: mâncare, curățenie, inclusiv conducerea ambarcațiunii sub supravegherea căpitanului. În acest sens ei invață în mod practic importanța regulilor, a legilor. precum și respectul autorității reprezentat de căpitan sau șeful expediției.

”Toate aceste aspecte sunt esențiale în conducerea ambarcarțiunii și a grupului fără incidente, sunt importante aici și acum, dar exersarea lor este esențială în special în prevenirea comportamentului delictual și în internalizarea normelor și a regulilor sociale” Jean Luc Mormon. Alte aspecte psihosociale dezvoltate în timpul expediției sunt reprezentate de: Gestiunea problematicii personale,

Socializarea și sociabilitatea – învățarea regulilor de a conviețui în grup, întrajutorarea,

Reactualizarea valorilor și a atitudinilor prosociale achizitionate in timp, prin intermediul noilor curiozități și provocări suscitate de expediție.

Empatia și deschiderea către ceilalți prin intermediul echipajului care pleacă împreună. http://www.ventdebout.be/pages/module1.html

Rata de recidivă a celor care participă în astfel de expediții este sub 5 % astfel încât măsura este de maximă eficiență. Minorii exersează în mod practic regulile și limitele comportamentale și timp de 1 lună respectul regulilor și a celor din jur devine obisnuință, iar manifestarea curajului și a spiritului de aventură, de care au nevoie cei mai mulți adolescenți la vârsta lor, este manifestat în mod practic într-o activitatea benefică social și plină de satisfacții.

c. Analiza sentimentelor de rușine și vinovăție

Pentru a măsura sentimentele de rușine și vinovăție a fost utilizat un chestionar cu 21 de itemi cu trei variante de răspuns: adevărat, parțial adevărat și fals. Itemii la care s-a răspuns cu adevărat au fost scorați cu 2 puncte, pentru fiecare răspuns parțial adevărat s-a acordat un punct, în timp ce pentru răspunsul fals nu s-a acordat nici un punct.

Analiza comparativă a răspunsurilor minorilor în faza inițială și finală, indică un progres în ceea ce privește trăirea sentimentelor de rușine și vinovăție fără de care nu poate fi conceput un proces de recuperare psihosocială eficient, cu efecte durabile în comportamentul ulterior al acestora.

Astfel, la primul item al chestionarului vizând Rușinea și vinovăția, în evaluarea inițială, minorii chestionați apreciau în mai mare măsură că „Lumea este plină de oameni care fac infracțiuni, dar sunt prinși doar cei care au ghinion”. La evaluarea finală, numărul celor care apreciază afirmația ca fiind falsă crește de la 20 subiecți (18,86%) la 49 de subiecți (46,22%), scăzând proporțional numărul celor care o consideră adevărată și parțial adevărată.

Grafic 206 – Aprecierea minorului conform căreia fenomenul infracțional este omniprezent -comparativ inițial/final

Item CATC – Lumea este plină de oameni care fac infracțiuni, dar sunt prinși doar cei care au ghinion (inițial)

Conștientizarea legăturii directe dintre comiterea infracțiunii și arestarea/condamnarea celui care a comis-o, consecință logică a încălcării ordinii sociale și a lezării drepturilor unui membru al comunității, necondiționată de ghinion, este mai mare la minorii aflați în penitenciar, de la 2 subiecți (9,52%) la 10 subiecți (47,62%) și în penitenciarul pentru minori și tineri – de la 2 subiecți (12,50%) la 7 subiecți (43,75%). În centrul de reeducare creșterea este de la 6 subiecți (23,07%) la 13 subiecți (50%), iar în probațiune – de la 10 minori (23,25%) în faza inițială, la 19 subiecți (44,18%) în faza finală.

Explicăm această modificare a procentelor astfel: o caracteristică a delincvenților adulți este convingerea că “toată lumea fură”. Această generalizare, nefondată desigur, este transmisă și tinerilor delincvenți care, la rândul lor, ajung să creadă că așa stau lucrurile.

Această judecată universal afirmativa are rolul de a-i deculpabiliza, de a scuza în ochii lor comportamentul infracțional: dacă toată lumea este infractoare, eu de ce să nu fiu ?! Personalul educativ, la ședințele de consiliere, aduc argumente și exemple că “doar unii fură” iar consecințele sunt cele știute. Destul de multe persoane condamnate înțeleg astfel că au gândit greșit până atunci și renunță la asemenea enunțuri imature.

Analiza comparativă a răspunsurilor la itemul privind motivația infracțională, în cele două momente ale demersului nostru, arată o clarificare a acestora în faza finală, o recunoaștere și o asumare a adevăratelor rațiuni pentru care a fost comisă infracțiunea.

În ceea ce privește implicarea anturajului în învățarea comportamentului infracțional, în prima parte a executării sancțiunii, un număr de 62 subiecți (58,49%) se declaraseră de acord cu enunțul „Am făcut infracțiunea pentru că așa m-au învățat tovarășii”. Ulterior acest număr a scăzut la 50 de subiecți (47,16%), crescând proporțional numărul celor care se declară în dezacord cu acesta de la 32 de subiecți (30,18%) la 51 de subiecți (48,11%); de asemenea, numărul indecișilor scade de la 12 (11,32%) la 5 (4,71%).

Aceste date surprind trecerea de la etapa căutării scuzelor în stereotipiile penitenciare, a victimizării, la cea a asumării consecințelor pentru propriile fapte și decizii, ca urmare a unei mai bune cunoașteri de sine și a creșterii gradului de sinceritate.

Grafic 207 – Motivația infracțiunii – comportament indus de camarazi comparație inițial / final

Item CATC – Am făcut infracțiunea pentru că așa m-au învățat tovarășii

Ca și la itemul anterior, minorii din mediul custodial prezintă un procent mai ridicat al celor care și-au clarificat rolul prietenilor în comiterea infracțiunii, conștientizând totodată propria contribuție; astfel, din PMT, au parcurs acest traseu de la 2 (12,5%) la 6 (37,5%), în penitenciar – de la 12 (57,14%) la 17 (80,95%), în centrul de reeducare de la 7 (26,92%) la 13 (50%), iar în serviciul de probațiune de la 11 (25,58%) la 15 (34,88%).

În ceea ce privește afirmația „Am făcut infracțiunea pentru că nu aveam din ce trăi”, există o ușoară creștere a numărului celor care infirmă că asigurarea supraviețuirii a constituit motivația infracțiunii – de la 76 subiecți (71,69%) la 83 de subiecți (73,8%), scăzând în același timp și numărul indecișilor, de la 10 (9,43%) la 7 (6,6%).

Această modificare a procentelor a apărut doar după parcurgerea programelor și activităților de reintegrare socială în cadrul cărora minorii au fost puși să prezinte în fața colegilor adevăratele cauze pentru care au făcut infracțiunea. Ca urmare, scuza facilă cu “a nu avea cu ce trăi” a fost abandonată de majoritatea minorilor.

Grafic 208 – – Motivația infracțiunii – lipsa mijloacelor de trai

Item CATC – Am făcut infracțiunea pentru că nu aveam din ce trăi (inițial)

În ceea ce privește rolul alcoolului în comiterea infracțiunii nu există modificări ale afirmațiilor inițiale ale minorilor chestionați, ceea ce indică sinceritate și consecvență în formularea răspunsurilor încă din faza inițială a investigațiilor noastre.

Grafic 209 – Motivația infracțiunii – Influența alcoolului – comparativ inițial/final

Intreabrea CATC – Am făcut infracțiunea din cauza alcoolului (inițial)

Traseul către recunoașterea adevăratelor motivații ale infracțiunii reduce în opinia minorilor atât rolul drogurilor, cât și cel al familiei în declanșarea acesteia. Dacă inițial 74 de subiecți (69,81%) infirmaseră că au comis infracțiunea din cauza drogurilor, ulterior, numărul acestora a crescut la 81 (76,41%).

De asemenea, inițial, 80 de subiecți (75,47) au apreciat ca fiind falsă afirmația “Am comis infracțiunea din cauza familiei” iar ulterior, 94 (88,67%); a scăzut proporțional și numărul celor care au afirmat vinovăția familiei de la 21 (19,81) la 12 (11,32), iar al indecișilor de la 5 (4,71) la niciunul.

Grafic 210 – Motivația infracțiunii – consumul de droguri – comparație inițial /final

(Item CATC – Am făcut infracțiunea din cauza drogurilor

Grafic 211 – Motivația infracțiunii – comportament învățat în familie compartativ – inițial/final

Item CATC – Am făcut infracțiunea pentru că am învățat în familie

Iată care este dinamica răspunsurilor minorilor în ceea ce privește plăcerea de a comite infracțiunea, în cele două momente diferite ale realizării cercetării, dinamică ce surprinde procesul conștientizării și asumării vinovăției:

Cea mai semnificativă transformare este în cazul minorilor internați în centrul de reeducare; în prima fază au considerat afirmația adevărată 11 subiecți (42,30) iar în cea de a doua 19 subiecți (73,07%).

Grafic 212 – Motivația infracțiunii – starea de plăcere obținută

Item CATC – Am făcut infracțiunea pentru că mi-a plăcut (inițial)

Asumarea adevăratelor motivații infracționale continuă cu conștientizarea legăturii dintre comiterea delictului și atracția noutății acestui tip de comportament. Înainte de introducerea minorilor în activitățile și programele educative și de asistență, enunțul „Am făcut infracțiunea pentru că era ceva nou”, a fost considerat adevărat de 29 de subiecți (27,35%), iar după parcurgerea acestora, numărul a crecut la 53 de subiecți (50%), scăzând proporțional numărul celor care apreciază enunțul ca fiind fals de la 58 subiecți (54,71%) la 42 de subiecți (36,92%) și al celor care optează pentru varianta parțial adevărat – de la 19 subiecți (19,72%) la 11 (10, 37%).

Și de această dată, cel mai notabil progres este al minorilor aflați în executarea măsurii internării în centrul de reeducare: în etapa inițială aceștia considerau că delictul a fost comis datorită noutății sale de către un număr de 10 subiecți (38,46%), 7 subiecți (26,92%) fiind indeciși, pentru ca în etapa finală numărul celor care au ales varianta adevărat să crească la 16 subiceți (61,53%), iar al celor care au ales varianta parțial adevărat să scadă la 4 subiecți ( 15,38%).

Grafic 213 – Motivația infracțiunii – ineditul situației comparativ inițial/final

Item CATC – Am făcut infracțiunea pentru că era ceva nou

O dinamică ascendentă surprindem și în cazul asumării comiterii delictului din dorința de a se simți importanți – „Am făcut infracțiunea pentru că mă făcea să mă simt cineva”. De la 20 de subiecți (18,86%), după parcurgerea demersului educativ numărul minorilor este mai mare decât dublu, 48 subiecți (45,29%), în condițiile în care se reduce și numărul celor indeciși de la 11 subiecți (10,43%) la 5 subiecți (4,71%). Pe categorii de minori, situația arată o asumare a acestei motivații mai mare în mediul custodial (penitenciar și PMT) față de cel necustodial.

Grafic 214 – Motivația infracțiunii – Nevoia de afirmare de sine comparativ inițial/final

Item CATC – Am făcut infracțiunea pentru a mă simți cineva

Răspunsurile la întrebarea referitoare la legătura dintre comiterea delictului și avantajele financiare obținute cunosc aceeași curbă ascendentă în ceea ce privește recunoașterea motivelor infracționale.

Astfel, inițial „Am făcut infracțiunea pentru că așa câștigam ușor bani mulți”, întrunește acordul unui număr de 43 subiecți (40,56%) și acordul parțial al unui număr de 18 subiecți (16,98%), iar ulterior, a obținut acordul unui număr de 70 de subiecți (66,03%) și acordul parțial al unui număr de 11 subiecți (10,43%), în condițiile diminuării numărului celor care infirmaseră enunțul de la 45 subiecți (42,45%) la 25 de subiecți (23,58%).

Grafic 215 – Motivația infracțiunii – Câștig ușor de bani mulți

Item CATC – Am făcut infracțiunea pentru că astfel câștigam ușor bani mulți

Și de data aceasta surprindem afirmarea adevăratelor motive care au stat la baza infracțiunii în mai mare măsură la minorii din mediul custodial, comparativ cu cei pentru care instanța a decis executarea sancțiunii în libertate.

Ultima variantă de răspuns cu privire la motivația infracțională readuce în atenție dorința minorilor de a fi apreciați, de a avea o imagine pozitivă în ochii prietenilor, făcând astfel acțiuni care să le aducă popularitate, fără a ține seama de consecințele pentru sine și pentru ceilalți.

Răspunsurile minorilor la aserțiunea „Am făcut infracțiunea pentru că doream să fiu apreciat de tovarăși” cunosc următoarele schimbări cantitative și calitative între cele două momente de referință: fals – de la 57 subiecți (53,77%) la 37 subiecți (34,90%), adevărat- de la 39 subiecți (36,79%) la 61 subiecți (57,54%) și parțial adevărat – de la 10 subiecți (9,43%) la 8 subiecți (7,54%). Menționăm că “Aprecierea tovarășilor” nu este altceva decât nevoia de a fi recunoscuți, de a se bucura de un statut privilegiat în cadrul grupului, de a face ceva deosebit care să le confere valoare.

Grafic 216 – Motivația infracțiunii – Nevoia de recunoaștere și acceptare socială din partea grupului de prieteni delicvenți

Item CATC – Am făcut infracțiunea pentru ca să fiu apreciat de tovarăși

De data aceasta, numărul minorilor care conștientizează importanța dorinței de a fi apreciat de prieteni este mai mare în rândul celor rămași în libertate:

Dacă la prima evaluare 30 de subiecți (28,3%) apreciau că au învățat prea multe rele pentru a mai trăi cinstit, după parcurgerea demersului educativ, numărul acestora a scăzut la jumătate – 15 subiecți (14,15%), la fel ca și al indecișilor – de la 15 minori (14,15%) la 10 (9,43%), crescând firește, numărul celor care sunt în dezacord cu afirmația, de la 61 de subiecți (57,54%) la 81 (76,41%). În ceea ce privește analiza răspunsurilor în funcție de categoria căreia îi aparțin minorii, nu sunt diferențe semnificative.

Grafic 217 – Speranța în propria reabilitare și în manifestarea unui comportament prosocial.

Item CATC – Am învățat prea multe lucruri rele pentru a mai putea trăi cinstit

Prezentăm, pe scurt, analiza răspunsurilor la itemii vizînd asumarea responsabilității pentru propriile fapte (itemii 4,5,6,7,8,9,13,14,19). La această probă, subiecții puteau obține scoruri cuprinse în intervalul 0 – 38 de puncte.

La nivelul lotului nostru s-a înregistrat un scor minim de 19 puncte și un scor maxim de 33 de puncte. Astfel, a rezultat o medie de 27,84 puncte (liminf95% = 27,16; limsup95% = 28,52), cu o abatere standard 3,53 și o eroare standard a mediei 0,34.

Grafic 218 – Distribuția scorurilor la proba de responsabilitate în evaluarea finală

La nivelul lotului de subiecți aflați în penitenciar, în etapa finală, s-a înregistrat un scor minim de 22 puncte și un scor maxim de 32 de puncte. Astfel a rezultat o medie de 27,67 puncte (liminf95% = 26,04; limsup95% = 29,29), cu o abatere standard 3,56 și o eroare standard a mediei 0,77.

Așa cum am arătat deja, în etapa inițială, media a fost de 23,62, evident mai mică decât cea înregistrată în etapa postintervenție educativă.

Inițial, lotul din centrul de reeducare, a înregistrat o medie de 25,54 de puncte. În etapa finală a înregistrat un scor minim de 21 puncte și un scor maxim de 33 de puncte. Astfel, media rezultată a fost de 28,77 puncte (liminf95% = 27,49; limsup95% = 30,05), cu o abatere standard 3,17 și o eroare standard a mediei 0,62.

În ceea ce privește minorii aflați în supravegherea serviciului probațiune, în etapa finală, s-a înregistrat un scor minim de 19 puncte și un scor maxim de 32 de puncte. Astfel, a reieșit o medie de 26,88 puncte (liminf95% = 25,77; limsup95% = 28,00), cu o abatere standard 3,61 și o eroare standard a mediei 0,55; media inițială consemnată a fost de 23,86 de puncte, ceea ce indică, și în acest caz, o creștere a asumării responsabilității din partea minorilor pentru faptele comise.

La nivelul lotului de minori aflați în penitenciarul specializat s-a înregistrat un scor minim de 20 puncte și un scor maxim de 32 de puncte. Astfel, media rezultată a fost de 29,13 puncte (liminf95% = 27,36; limsup95% = 30,89), cu o abatere standard 3,30 și o eroare standard a mediei 0,82; în faza inițială media înregistrată fusese de 25,56 de puncte.

Se constată ca nu există o diferență semnificativă la nivelul celor patru grupuri în ceea ce privește responsabilitatea la finalul demersurilor educative și terapeutice (F = 0,71; p > 0,05). De asemenea, se poate observa că nivelul responsabilității este semnificativ mai mare la finalul parcurgerii de către minori a programelor și activităților derulate pe perioada executării sancțiunii (t = -15,05; p< 0,05; liminf95% = -3,63; limsup95% = -2,78).

La itemul „Mi-e rușine de ceea ce am făcut”, constatăm o creștere a numărului celor care trăiesc acest sentiment datorită conștientizării răului comis, de la 84 de subiecți (79,24%) la 97 (91,9%); în etapa finală apreciază enunțul ca fiind fals 6 subiecți (5,66%) și parțial adevărat 3 subiecți (2,83%).

Cel mai consistent procent al minorilor, care evaluându-și comportamentul, trăiesc sentimentul de rușine pentru ceea ce au făcut este al celor din PMT, unde constatăm o creștere a celor care apreciază enunțul ca fiind adevărat, de la 11 subiecți (68,75%) la 15 subiecți (93,75%), urmați de cei din penitenciar – de la 16 subiecți (76,19%) la 19 (90,47%), de cei din probațiune – de la 35 subiecți (81,39%) la 40 (93,02%) și de cei din centrul de reeducare – de la 22 (84,61%) la 23 subiecți (88,46%).

Grafic 219 – Trăirea sentimentului de rușine

Item CATC – Mi-e rușine de ceea ce am făcut

Se observă o creștere a conștientizării și mărturisirii sentimentului de rușine.

Ted Wachtel, (2004, pag.5 apud Thomkins (1987), mentionează faptul că spre deosebire de alte afecte, rușinea orientează atenția către sine, și facând acest lucru joacă un rol central în sistemul motivațional. Astfel prin conștientizarea sentimentului de rușine, prin trăirea și exprimarea acesuia minorii pot fi indrumați spre asumarea și schimbarea comportamentului, în mod eficient.

Având în vedere faptul că sentimentul de rușine este atât de evident în peste 90 % dintre cei care sunt implicați în procese penale considerăm important analiza și lucrul cu aceste afecte. Luând în considerare compasul rușinii, pus în evidență de Nathanson (1992), este importantă recunoașterea tipurilor de manifestare a acestui afect precum și analiza modalităților prin care poate fi stimulată motivația de schimbare a comportamentului delictual care creează aceste trăiri.

Este de asemenea importantă recunoașterea de către specialiștii care lucrează cu persoanele din penitenciare a reacțiilor generate de rușine respectiv – retragerea sau evadarea, autoagresiunea sau agresiunea altora – situații atât de frecvent întalnite în mediul penitenciar și a căror etiologie de cele mai multe ori nu este bine identificată și astfel nici nu sunt găsite cele mai eficiente modalități de intervenție.

Spre deosebire de intervenția din mediul custodial în care intervențiile restaurative de reducere a acestui sentiment sunt puțin utilizate, sistemul penitenciar în sine fiind un creator de rușine care nu facilitează inserția în comunitate, ci dimpotrivă o inhibă, intervenția în mediul necustodial poată să ofere beneficii multiple prin punerea în practică a programelor de intervenție recuperativă în sistemele de probațiune și utilizarea tuturor valențelor recuperative pe care acest sentiment poate să le ofere.

Având în vedere practicile restaurative – în special procesul de mediere și conferința familială realizată de sistemele de probațiune – Kalayjian Ani, Raymond F. Paloutzian, (2009) Pg. 128 citându-l pe Braithwaite 1989; Harris, 2006, pune în evidență conceptul de ”rușine reintegrativă”

Acest concept se referă la rușinea pe care delicventul o resimte când vede că este dezaprobat public comportamentul său și condamnat mai ales de către cei pe care el îi admiră și respectă foarte mult. Aceast tip de rușine este numit reintegrativ pentru că deși este foarte puternic și greu de suportat, efectele sale negative pot fi reduse prin ocazia care i să ofere delincventului de a fi reprimit și reintegrat în comunitate.

Acest fenomen se întamplă după ce delincventul își cere scuze sincere față de victimă și propune el diverse acte reparatorii care pun în evidență părerea sinceră de rău față de fapta facută și o încercare sinceră de a obține iertarea din partea victimei. Aceasta, mai ales dacă se ajunge la momentul în care delincventul ajunge să câștige un act de iertare din partea victimei.

Pentru a delimita tipurile de rușine resimțite în cele doua tipuri de intervenții – punitive- retributive și restaurative – Kalayjian Ani, Raymond F. Paloutzian, (2009), pag. 128 subliniază faptul că rușinea reintegrativă este în contradicție cu modul de tratare a delictului în justiția tradițională, retributivă.

Aceasta din urmă il umilește pe delicvent prin trimiterea lui în penitenciar fără să-i ofere nici cea mai mică sansă de a îndrepta în mod concret și vizibil răul pe care l-a făcut victimei sau să-i ofere șansa de a se împăca cu ea și de a obține iertarea din partea ei.

Într-un astfel de sistem punitiv în cea mai mare parte delincvenții devin stigmatizați, alienați, excluși și împinși către culturi subdelincvente. Kalayjian Ani, Raymond F. Paloutzian, (2009) Pg.128

Pentru a reduce pe cât posibil efectele negative ale sentimentului de rușine este importantă introducerea pe cât posibil a practicilor restaurative în structura programelor de intervenție organizate în cadrul penitenciarelor, stimularea programelor de conștientizare a efectelor delictelor asupra victimelor, creșterii gradului de empatie, precum și stimularea pe cat posibil a actiunii de mediere între victimă și infractor.

Asumarea vinovăției este o achiziție morală care cunoaște și ea o creștere cantitativă de la momentul inițial la cel final al investigației noastre. Astfel, enunțul „Mă simt vinovat pentru ceea ce am făcut”, suscită un răspuns afirmativ din partea unui număr de 99 de subiecți (93,39%), comparativ cu momenul inițial – 83 de subiecți (73,8%).

Grafic 219 – Trăirea sentimentului de vinovăție

Item CATC – Mă simt vinovat pentru ceea ce am făcut (inițial)

În cadrul interviului motivațional s-a lucrat cu minorii și tinerii din cele 4 instituții în vederea asumării sentimentului de rușine si vinovăție pentru fapta facută, prin prisma practicilor restaurative de asumare a responsabilității. S-a urmărit ca răspunsul la rușinea și vinovăția percepută să fie reprezentat prin ideea de a accepta discomfortul pe care aceste sentimente le generează, de a analiza cu calm situația, de a conștientiza și ași asuma responsabilitatea pentru comportamentul jignitor sau nepotrivit pe care l-au avut, de a se gândi la un mod de a recompensa moral victima și de a incerca să obțină iertare din partea ei, ajungând astfel să învețe din experiență și în același timp să conștientizeze că au și calități și un comportament pozitiv o sa le aducă și alte experiențe sentimente și trăiri pozitive.

În urma intervenției realizate și a constientizării și asumării sentimentului de rușine și vinovăție s-au redus și comportamentele vicioase asociate rușinii conform compasului rușinii menționat de Nathanan – respectiv agresivitatea, dorința de control asupra celorlalți prin intermediul agresivității – aspecte puse în evidență si de răspunsurile la ceilalți itemi.

De ex. Inițial, la itemul „Vreau să fiu un om pe care ceilalți să îl știe de frică”, au răspuns afirmativ 24 de subiecți (22,64%) și parțial afirmativ 17 subiecți (16,03). Ulterior, după parcurgerea demersurilor educative, numărul acestora s-a diminuat. Astfel, au răspuns afirmativ doar 11 subiecți (10,37%).

Interesant este că o diminuare semnificativă înregistrăm în cazul minorilor aflați în PMT, care, cu un procent cu 31,25% mai mic (de la 50% la 18,75%) își mai doresc să fie temuți de către ceilalți.

Grafic 220 – Dorința de a inspira frică celor din jur comparativ inițial/final

Item CATC – Vreau să fiu un om pe care ceilalți să-l știe de frică (inițial)

d. Atitudinea față de victimă

În ceea ce privește atitudinea față de victimă (întrebările 15,16,17,18), subiecții puteau obține scoruri cuprinse în intervalul 0 – 40 de puncte. La nivelul lotului nostru s-a înregistrat un scor minim de 22 puncte și un scor maxim de 32 de puncte. Astfel a rezultat o medie de 28,49 puncte (liminf95% = 28,05; limsup95% = 28,93), cu o abatere standard 2,26 și o eroare standard a mediei 0,22.

Grafic 221 – Distribuția scorurilor la proba de atitudine față de victimă în etapa finală

În cadrul lotului de minori aflați în penitenciar, în această etapă s-a înregistrat un scor minim de 25 puncte și un scor maxim de 32 de puncte. Astfel, media înregistrată este de 28,90 puncte (liminf95% = 27,92; limsup95% = 29,89), cu o abatere standard 2,16 și o eroare standard a mediei 0,42.

Pentru grupul subiecților aflați în centrul de reeducare consemnăm un scor minim de 23 puncte și un scor maxim de 32 de puncte. Astfel s-a înregistrat o medie de 28,77 puncte (liminf95% = 27,80; limsup95% = 29,73), cu o abatere standard 2,38 și o eroare standard a mediei 0,46.

Minorii aflați în supravegherea serviciului probațiune au acumulat un scor minim de 25 puncte și un scor maxim de 32 de puncte rezultând o medie de 28,53 puncte (liminf95% = 27,92; limsup95% = 29,15), cu o abatere standard 1,99 și o eroare standard a mediei 0,30.

La nivelul lotului de subiecți aflați în penitenciarul de profil consemnăm un scor minim de 22 puncte și un scor maxim de 31 de puncte. Astfel s-a înregistrat o medie de 27,38 puncte (liminf95% = 25,93; limsup95% = 28,82), cu o abatere standard 2,70 și o eroare standard a mediei 0,67.

Se constată ca nu există o diferență semnificativă la nivelul celor patru grupuri în ceea ce privește responsabilitatea față de victimă la finalul intervenției educative (F = 0,71; p > 0,05).

De asemenea, se poate observa că nivelul atitudinii față de victimă este semnificativ mai mare în etapa finală (t = -11,01; p< 0,05; liminf95% = -2,48; limsup95% = -1,72) comparativ cu cea inițială.

Explicăm acest progres privind raportarea la victimă prin eficența programului Recto-verso, și a principiilor justiției restaurative care au fost puse în practică în timpul intervenței psihosociale realizate de noi.

In modul de desfășurare a programului au fost în permanență analizate efectele pe care delictul comis le-a avut în plan fizic, psihic, material, relațional, profesional, familial asupra victimelor.

Minorii au fost stimulați să analizeze în permanență sentimentele și trăirile pe care le au victimele în general, indiferent de delict și în special trăirile și sentimentele pe care le-au avut victimele lor.

Trăirile induse de rememorarea tuturor sentimentelor generate de momentul delictului, au avut un puternic impact asupra tuturor celor implicați în proiect, și în proportie de 100 % au declarat faptul că acest curs i-a ajutat foarte mult să ințeleagă trăirile victimelor, și mai ales să conștientizeze trăirile și emoțiile provocate victimelor prin intermediul actelor comise de ei.

Nu a existat nici un chestionar de evaluare finală a programului în care să fie bifată rubrica Nu sau Mai degrabă nu la nici unul din itemii prevăzuți.

Discuția despre victimă și urmările suferite de acestea, în urma faptelor lor, i-au facut pe mulți detinuți să resimtă un acut sentiment de rușine, rușine reintegratoare însă, care i-a ajutat să-și reconsidere atitudinea față de propria faptă, față de victimă și fată de comunitate. Desi formularul solicita numai o bifă la rubrica Am aflat și am învățat multe lucruri despre victimă, acest minor a simțit nevoia ca pe langă bifa respectivă să redea și în scris faptul că a aflat ”cât de mult a suferit victima din cauza mea”. De asemenea el reconsideră relația cu comunitatea și cu cei din jur, fiind în același timp impresionat în tot acest parcurs de faptul ”că totuși se zbate cineva pentru noi și totuși la câte greșeli am făcut tot ne mai dați o șansă și doriți să mergem pe drumul cel bun” aspect care poate să-i stimuleze foarte mult motivația intrinsecă de restructurare atitudinilor sale și a comportamentului față de cei din jur.

In chestionarul de evaluare finală foarte mulți au menționat faptul că au reușit să înțeleagă că și ei pot fi victime și că pot ajunge să sufere așa cum și victimele lor au suferit, aspect la care nu au reflectat până în acel moment. ”Am invatat că putem chiar și noi să fim victimele”

Alte chestionare de evaluare au pus în evidență multiplele valențe ale programului și ale metodologiei utilizate.

Acest minor prin raspunsurile pe care le-a dat, a pus în evidență utilitatea tuturor mijloacelor utilizate în cadrul cursului pentru exemplificarea suferințelor pe care victimele pot să le îndure.

Pentru cei care au o capacitatea redusă de empatie cu victima lor și de descentrare (cum e cazul minorului din fișa de evaluare de mai sus), vizualizarea filmului cu mărturii ale unor persoane care au suferit de pe urma delictelor i-a făcut să înțeleagă mult mai bine suferințele victimelor în general. De asemenea minorul a analizat răspunsurile și prin prisma efectului avut de delict asupra sa. (….nu știam cum este aici..)

Dar în urma tuturor acestor demersuri cel mai important aspect al programului considerat de el este reprezentat de faptul că ”Mi-am dat seama cum e să fii victimă și ce suferă o victimă”

Un alt minor mărturișește faptul că m-a marcat ”cand am văzut cum s-a simțit victima. În postura de victimă”

Un aspect important a fost reprezentat de conștientizarea importanței discuției despre victime pentru persoanele condamnate. Deși au trecut printr-un proces dureros cu multe traume adiacente, iar faptele pentru care au ajuns după gratii au vizat o victimă, discuția despre aceasta nu a fost abordată niciodată în toată această perioadă, în afara acestui program.

Pentru foarte mulți acest aspect a fost surprinzător, foarte puternic emoțional, dar în același timp considerat de toți cei implicați în program absolut necesar.

In evaluarea programului referitor la sarcina care i-a marcat cel mai mult, un minor care a remarcat că esența programului este – NU VIOLENȚEI – a mărturisit faptul că a fost marcat de discuția despre victimă. ”Da, s-a vorbit foarte mult despre victime și pot spune că m-a marcat cu adevărat pentru că nu am mai vorbit cu nimeni despre victimă și m-a surprins foarte mult”.

Exercițiul ce a vizat scrierea unei scrisori către victimă a fost cel care a făcut posibilă exprimarea părerii de rău față de fapta comisă și mai ales față de răul și suferințele pe care le-au provocat. Toți participanții și-au cerut iertare pentru fapta săvârșită, deși nu a fost nici o indicație dată cu privire la conținutul pe care trebuie să-l conțină scrisoarea.

Chiar dacă a fost un exercițiu realizat teoretic, pentru cei mai mulți scuzele și părerile de rău au fost sincere, pentru că scuzele și procesul de obținere a iertării chiar și în plan simbolic reprezintă un moment esențial al procesului de reconciliere cu comunitatea si cu semenii, fiind in același timp și aspecte esențiale ale procesului de resocializare și reinserție socială.

“Doamnă, în legătură cu fapta săvârșită aș vrea să imi cer scuze, și că imi pare rău pentru că acum particip la un program și ne zice că nu este bine și corect față de dumneavoastă ceea ce am făcut, dar știu ca poate dumneavoastră nu vă este ușor să mă iertați, vă rog să treceți peste ce s-a întâmplat și să uitați. Vă rog să mă iertați.

Se vede în mod evident în unele scrisori nevoia de reparație – aspect esențial în procesul restaurativ – în procesul de reducere a sentimentelor de rușine și vinovăție fața de delictul comis, și chiar realizat si numai în plan simbolic acest aspect este pus în evidență.

”Doamna .. Încă de la începutul scrisorii vreau să vă transmit că îmi pare foarte rău pentru tot răul pe care vi l-am provocat și v-aș ruga să mă iertați pentru că nu am vrut să fac ceea ce am făcut. Dacă aveți vreodată nevoie de ceva, puteți să-mi scrieți poate pot să vă ajut, măcar atâta să fac după toate problemele pe care vi le-am făcut. Cu deosebit respect”

De asemenea în unele scrisori apare foarte evident exprimată nevoia minorului de a obține iertare ca un aspect fundamental pentru continuarea existenței lui. Justiția restaurativă subliniază faptul că reconcilierea obținerea iertării pentru faptele săvârșite reprezintă un aspect important pentru procesul de resocializare si reintregrare in comunitate având în vedere faptul că această reconciliere facilitează re-acceptarea acestora cu drepturi depline în comunitate.

Această scrisoare pune în evidență și motivele comiterii infracțiunii, menționează că a fost un copil naiv, după trecerea prin acest program și alte programe în penitenciar a invățat că tot ce a facut nu a fost bine și subliniează nevoia lui de a fi iertat, ca aspect esențial al acestui proces de restructurare internă de care el are nevoie” Aș vrea să fiu cu sufletul curat numai dacă aș ști că dumneata m-ai iertat” .

Tot acest demers subliniează incă o dată importanța acordată principiilor restaurative, faptul că este necesară obținerea iertării din partea victimelor pentru a putea continua să-și conducă existența în comunitate. Procesul de obtinere a iertării este esențial pentru adolescent, dar în acelasi timp, și poate in aceiași masură, el este esențial și pentru victimă.

Toate aceste aspecte puse în evidență de justiția restaurativă și subliniate în mod empiric de către minorii delincvenți în scrisorile trimise către victimele lor au fost evidențiate și de ultimele cercetări în domeniul psihologiei iertării. ” Fără iertare – sau măcar fără procesele de pregătire a obținerii iertării nu se poate începe procesul reconcilierii cu tine însuți la început și apoi cu ceilalți” Urlic (2011), (pag.108). Autorul îl citează pe Harendt care menționează că ”singura forță care poate opri cursul inexorabil al amintirilor dureroase este capacitatea de a ierta, sau curajul de a ierta după cum menționează Gkaufmann, precum și obținerea iertării”. Urlic în calitate de psihoterapeut, doctor în medicină psihiatrică, profesor la Universitatea de Split si Bologne, subliniază că pentru a iniția un demers terapeutic pentru traumatisme psihice importante trebuie stabilită următoarea dinamică. ”Procesul de doliu, procesul iertării, procesul reconcilierii.

Procesul iertării necesită timp pentru a se dezvolta și este necesară luarea unei decizii în acest sens. Importanța dezvoltării unei culturi a iertării pentru indivizi, comunități și chiar politici, este esențială, pentru că ea conduce la o reconciliere sinceră, în care putem avea încredere”. Urlic (2011), (pag.108).

Deși nu și-a propus acest lucru programul Recto-Verso a stimulat și un proces terapeutic de reconciliere între individ și cei din jur, aspect care a stimulat interesul la foarte mulți adolescenți de a participa în mod activ la toate ședințele inițiate. Acest program a stimulat cel mai mult motivația intrinsecă a minorilor de a participa activ, comparativ cu toate celelalte programe inițiate.

Desi la evaluarea finală, la unele cursuri, unii minori au recunoscut că au fost motivați de a veni până la final pentru a obține punctele de credit necesare obținerii unor recompense, pentru cursul Recto-Verso aproape toți minorii în proportie de 98 % au mentionat faptul că au participat pentru că i-a interesat și pentru că aceast curs poate să producă o schimbare în viața lor.

Am fost intersat de fiecare sedinte si de fiecare tema, am mers pana la final pentru ca am invatat foarte multe lucruri interesante care imi vor fi de mare ajutor in viitor.

Cursurile ma ajuta mult la liberare si unele dintre ele ma ajuta să-mi dau seama unde am greșit, de asta am mers până la capăt.

Un alt minor relatează

”La inceput mi-am imaginat că se va petrece lucruri intersante și noi pentru mine și mi-am dorit acest lucru. La final mi-a făcut plăcere și mi-a mai deschis un pic capul acest curs”După fiecare ședință îmi doream să vină și așteptam cu nerăbdare cealaltă ședință”. ”Pentru a merge mai bine, nu aș mai schimba nimic, totul a fost foarte frumos și organizat”

Chiar și numai în plan simbolic (pentru ca nu a avut loc o intalnire de mediere între victimă și infractor), minorii au reușit să analizeze consecințele delictelor lor în plan fizic, psihic, material, comunitar, relațional pe care delictul lor l-a avut asupra victimelor.

In acest sens s-a produs o încurajare a minorilor și tinerilor infractori să-și asume activ responsabilitatea pentru fapta comisă, și să regândească comportamentul și prin prisma consecințelor faptelor lor asupra celor din jur.

Acest lucru este pus în evidență și de raspunsurile la la itemul referitor la ceea ce ar face dacă ar avea posibilitatea să dea timpul înapoi, unde se înregistrează o creștere a numărului minorilor care afirmă că nu ar mai comite infracțiunea, de la 78 (73,58%) la 98 (92,45%), scăzând numărul celor care ar comite infracțiunea cu mai multă grijă, de la 9 subiecți (8,49%) la 2 subiecți (1,88) și al celor care și-ar chema prietenii în ajutor, de la 4 (3,77%) la 0.

Grafic 222 – Regîndire asupra faptelor comise …. comparativ inițial /final

Item CATC – Dacă aș putea da timpul înapoi…

Cel mai important progres apare la minorii aflați în centrul de reeducare care, într-o proporție cu 34,61% mai mare apreciază că nu ar mai comite infracțiunea (de la 57,69% la 92,3%) urmați de cei din PMT, cu 25% mai mare în faza finală a cercetării, comparativ cu cea inițială, (de la 68,75% la 93,75%), de cei din probațiune – cu 16,28% mai mare și de cei din penitenciar – cu doar 9,52% mai mare.

Programul Recto-Verso a avut o mare importanță și în analiza tuturor consecințelor pe care fapta comisă a avut-o în general în viața individului, astfel încât a fost posibil ca adolescenții, în urma realizării balanței motivaționale, să ințeleagă avantajele și dezavantajele comportamentul delictual.

Majoritatea au inteles că daunele și costurile personale, sociale, familiale sunt mult mai mari în urma comiterii unor delicte decât avantajele de scurtă durată pe care comportamentul delictual poate să le aducă. Acest lucru este redat și în scrisorile către victimă în care apare în mod explicit luarea deciziei cel puțin afirmativ de a renunța la comportamentul delictual.

Astfel conform modelului Prochaska diClemente, minorii din penitenciarele pentru minori si tineri si cei din centrul de reeducare au ajuns in stadiul contemplativ de luare teoretică a acestui anganjament dar neavând posibilitatea de a trece la stadiul acțiune, în perioada imediat următoare luării acestei decizii, nu se poate menționa că decizia luată, de a nu mai comite infracțiuni, va conduce și la abordarea comportamentului declarat în momentul liberării din penitenciar sau centru de detenție.

Astfel pentru cei din comunitate, din cadrul serviciului de probațiune, această decizie de schimbare a comportamentului poate fi pusă imediat în practică și stadiul de acțiune și de menținere a deciziei poate să se manifeste pentru cei 16 % care sunt în libertate și care au declarat că nu vor mai comite infracțiunea dacă ar fi posibil să reia comportamentul, pentru ca ei sunt în contact direct cu obiectul atitudinal. Acest aspect subliniază încă o dată avantajele intervenției realizată cu minorii în comunitate în mediul deschis, și nu în mediul închis în care deciziile de schimbare comportamentală nu pot fi puse imediat în practică.

În ceea privește justețea pedepsei în raport cu fapta, constatăm că minorii, ca urmare a executării unei părți din sancțiune și a participării la programe și activități de consiliere, consideră pedeapsa meritată în procent de 75,47% spre deosebire de 57,54% în faza inițială; se diminuează procentul celor parțial convinși de acest lucru de la 28,3% la 15,09% și al celor care apreciază ca fiind falsă afirmația, de la 14,15% la 9,43%.

Grafic 223 – Legătura resimțită de minor între pedeapsa primită și fapta comisă

Item CATC – Pedeapsa pe care am primit-o pentru ceea ce am făcut este meritată

În mod paradoxal, minorii aflați în mediu privativ de libertate afirmă în procente mai mari că pedeapsa a fost meritată, spre deosebire de cei menținuți în comunitate. Motivația acestui fapt se găsește în diversitatea și intensitatea programelor educative desfășurate.

Totusi există un procent de 10 % care consideră în continuare că pedeapsa nu este meritată sau este disproporționată în raport cu fapta, și aceștia provin din toate cele 4 tipurile de instituții. Pentru aceștia intervenția educativă s-a realizat în general cu mai mare dificultate pentru ca ei nu își asumă responsabilitatea faptelor comise și nici nu au participat cu interes la programele realizate pentru ei. In acest sens este foarte importantă realizarea unui proces echitabil, dar și ajutarea minorilor în a percepe corectitudinea actului de justiție în care au fost implicați, necesitatea legilor și a aplicării acesteia tutoror în mod echitabil. Acest fapt reprezintă încă un argument care pledează pentru punerea în practică a principiilor justiției restaurative în care minorul participă la luarea deciziilor și îsi asumă responsabilitatea atât pentru fapta comisă cât și cu privire la modul în care daunele comise urmează a fi reparate.

Unul din principiile fundamentale ale justiției restaurative este și perceperea mult mai clară a corectitudinii actului de justiție. ”Ideea centrală a unui proces corect constă în faptul că indivizii sunt mult mai în măsura să fie încrezători și să coopereze în mod liber cu sistemul când un proces corect este observat, – chiar dacă ei câștigă sau pierd de pe urma sistemului. Cele trei principii ale unui proces corect sunt –

Angajamentul – implicarea indivizilor în deciziile care îi afectează, ascultând punctul lor de vedere și luând cu adevarat în considerare punctele lor de vedere.

Explicația –explicarea raționamentului din spatele unei decizii pentru toată lumea
care a fost implicată sau care este afectată de aceasta decizie.

Asteptări clare – asigurarea că toată lumea înțelege clar o decizie și ceea ce se așteaptă de la ei în viitor”. Ted Wachtel, (2004), pag.7

Noi în cadrul demersului recuperativ structurat am încercat să integrăm aceste trei principii în fiecare moment al luarii unor decizii astfel încât participanții să fie activ implicați în organizarea programului, să participe activ și să iși activeze astfel motivația intrinsecă de a produce anumite schimbări în sistemul lor atitudinal și comportamental.

e. Atitudinea față de viitor

Pentru a măsura atitudinea față de viitor a fost utilizat un chestionar cu 22 de itemi cu trei variante de răspuns: adevărat, parțial adevărat și fals. Itemii la care s-a răspuns cu adevărat au fost scorați cu 2 puncte, pentru fiecare răspuns parțial adevărat s-a acordat un punct, în timp ce pentru răspunsul fals nu s-a acordat nici un punct.

Pentru a identifica măsura în care introducerea adolescenților în programe educative și de asistență psihosocială a avut rezonanță în sistemul lor de opinii și atitudini care să creeze premisele dezvoltării ulterioare a conduitelor prosociale, am comparat rezultatele obținute înainte și după parcurgerea modulelor de educație și asistență psihosocială, de către minorii aflați în custodia/supravegherea celor patru instituții abilitate. Analiza comparativă între rezultatele obținute în mediul custodial și cele obținute în mediul necustodial, s-a făcut diferențiat deoarece, între cele trei instituții custodial – centru de reeducare, penitenciar și penitenciar pentru minori și tineri – există diferențe semnificative în privința organizării și activitățile, relațiile interumane, libertatea de mișcare, legătura cu familiile etc.

Pentru a măsura atitudinea față de viitor, răspunsurile subiecților au fost scorate cu 2 puncte în situația în care acestea erau în concordanță cu scala, cu 1punct în situațiile neutre și cu 0 puncte în cazul în care răspunsurile erau în opoziție cu scala. Astfel, la atitudinea față de viitor, subiecții puteau obține scoruri cuprinse în intervalul 0 – 100 de puncte.

Pentru întreg lotul de subiecți, atitudinea față de viitor, în etapa inițială, prezintă un scor minim de 28 puncte și un scor maxim de 59 puncte, înregistrându-se o medie de 44,08 (liminf95% = 42,33; limsup95% = 45,82), cu o abatere standard 9,08 și o eroare standard a mediei 0,88.

În ceea ce privește atitudinea față de viitor, în etapa inițială, în funcție de tipul instituției în care se aflau minorii, situația se prezintă astfel:

pentru subiecții din penitenciar, s-a obținut un scor minim de 28 de puncte și un scor maxim de 59 de puncte, înregistrându-se o medie de 40,81 puncte (liminf 95% = 36,78; limsup95% = 44,84), cu o abatere standard 8,84 și o eroare standard a mediei 1,93;

pentru subiecții din centrele de reeducare, scorul minim este de 29 de puncte și cel maxim de 59 de puncte, reieșind o medie de 44,36 puncte (liminf 95% = 40,56; limsup95% = 48,13), cu o abatere standard 9,36 și o eroare standard a mediei 1,83;

Grafic 223 – Atitudinea față de viitor, (etapa inițială)

pentru subiecții din serviciul probațiune, înregistrăm un scor minim de 28 de puncte și un scor maxim de 59 de puncte, rezultând o medie de 46,00 puncte (liminf 95% = 43,17; limsup95% = 48,83), cu o abatere standard 9,19 și o eroare standard a mediei 1,40;

pentru subiecții din PMT scorul minim este de 34 de puncte, iar cel maxim de 58 de puncte, înregistrându-se o medie de 42,75 puncte (liminf 95% = 38,53; limsup95% = 46,97), cu o abatere standard 7,91 și o eroare standard a mediei 1,97.

Pentru a vedea dacă există o diferență semnificativă în ce privește atitudinea față de viitor, în faza inițială, în funcție de tipul de instituției în care se aflau minorii, am utilizat testul Anova – One Way. Rezultatele acestuia ne-au permis să concluzionăm că nu există o diferență semnificativă la nivelul atitudinii față de viitor în funcție de tipul sancțiunii /instituției (F = 1,70; p>0,05).

După includerea adolescenților în programele și activitățile desfășurate pe parcursul executării sancțiunii și prezentate deja, situația se prezintă după cum urmează (etapa finală):

Pentru întreg lotul de subiecți scorul minim este de 29 puncte, iar cel maxim de 68 puncte, înregistrându-se o medie de 49,26 (liminf95% = 47,34; limsup95% = 51,19), cu o abatere standard 10,00 și o eroare standard a mediei 0,97.

Grafic – Atitudinea față de viitor, etapa finală

În ceea ce privește atitudinea față de viitor a subiecților, în etapa finală, raportat la tipul instituției în custodia/supravegherea căreia se află aceștia, situația se prezintă astfel:

în ceea ce privește subiecții aflați în penitenciar, există un scor minim de 30 de puncte și un scor maxim de 59 de puncte, reieșind o medie de 42,33 puncte (liminf 95% = 38,34; limsup95% = 46,33), cu o abatere standard 8,77 și o eroare standard a mediei 1,91. Comparativ cu etapa inițială, se înregistrează un progres, ceea ce ne arată că participarea la activități de învățare s-a repercutat pozitiv în sistemul de atitudini și opinii al subiecților, însă diferența dintre cele două momente nu este semnificativă statistic (t = -2,34; p>0,05).

pentru subiecții din centrul de reeducare, se inregistrează un scor minim de 36 de puncte și un scor maxim de 65 de puncte, înregistrându-se o medie de 50,19 puncte (liminf 95% = 46,56; limsup95% = 53,82), cu o abatere standard 8,99 și o eroare standard a mediei 1,76. Comparativ cu etapa inițială, se poate observa că există o diferență semnificativă statistic între cele două momente (t = -17,89; p<0,05) ceea ce arată că subiecții au interiorizat cunoștințe și deprinderi sociale. Ei si-au ameliorat totodată și opiniile în ceea ce privește propriul viitor în relație cu lumea și cu ceilalți, la ceea ce înseamnă a trăi corect și responsabil totodată, fiind răspunzător pentru ceea ce vei deveni, înțelegând care tip de conduite trebuie evitate pentru a nu mai comite infracțiuni și ce conduite trebuie să aibă pentru a reuși în viață pe căi acceptate social.

pentru subiecții din serviciul probațiune, consemnăm un scor minim de 29 de puncte și un scor maxim de 68 de puncte, rezultând o medie de 53,84 puncte (liminf 95% = 50,91; limsup95% = 56,76), cu o abatere standard 9,50 și o eroare standard a mediei 0,88. Comparativ cu momentul inițial se poate observa că există o diferență semnificativă statistic între cele două momente (t = -24,30; p<0,05). Reiese, din analiza datelor că, cel mai semnificativ progres în optimizarea opiniilor și a atitudinilor referitoare le viitor îl înregistrăm la minorii rămași în libertate, supravegheați de specialiștii serviciului de probațiune.

subiecții custodiați de penitenciarul pentru minori și tineri, prezintă un scor minim de 35 de puncte și un scor maxim de 60 de puncte, reieșind o medie de 44,56 puncte (liminf 95% = 40,50; limsup95% = 48,63), cu o abatere standard 7,63 și o eroare standard a mediei 1,90.

Comparativ cu momentul inițial, deși există un progres, diferența scorurilor consemnate în cele două momente nu este semnificativă statistic (t = -2,18; p>0,05).

Pentru a vedea dacă există o diferență semnificativă în ceea ce privește atitudinea față de viitor, în etapa finală, în funcție de forma de detenție am utilizat testul Anova – One Way. Astfel, putem observa că există o diferență semnificativă la nivelul atitudinii față de viitor în funcție de forma de executare a sancțiunii (F = 9,43; p<0,05) în sensul îmbunătățirii acesteia la minorii aflați în centrul de reeducare și în supravegherea serviciului de probațiune.

Pentru a contura o imagine cât mai fidelă a evoluției minorilor incluși în programe de educație și asistență psihosocială raportat la tipul instituției în custodia/supravegherea căreia se găsesc, vom prezenta analiza câtorva itemi semnificativi pentru modul în care se raportează adolescenții la propriul viitor, pentru perspectiva în care gândesc și planifică viața, ținând cont de obiectivele personale, dar și de nevoile și aspirațiile celorlalți.

Astfel, la itemul nr. 8. A trăi frumos viața înseamnă… minorii care au participat la demersuri educative realizate cu personal de specialitate, și-au modificat vizunea față de viața de după liberare.

A trăi frumos înseamnă să te gândești cum să îți fie ție bine a întrunit inițial acordul a 53 dintre minori (50%) și acordul parțial a 11 dintre aceștia (10,37%) pentru ca ulterior, numărul să scadă în primul caz la 40 (37,73%), iar în cel de al doilea la 6 (5,66%), crescând totodată numărul celor care, conștientizează că o existență autentică nu se poate raporta doar la binele individual – de la 42 (39,62%) în etapa inițială, la 60 (56,6%) în etapa finală.

În funcție de tipul de executare a sancțiunii, schimbări demne de remarcat se înregistrează la minorii aflați în centrul de reeducare – a scăzut procentul celor care inițial se declaraseră de acord cu itemul de la 61,53% la 19,23%, crescând, de asemenea, procentul celor care apreciază ca fiind fals enunțul – de la 23,07% în prima etapă la 61,53% în ultima etapă.

În ceea ce îi privește pe minorii din probațiune, înregistrăm creșterea procentului celor care se declară în dezacord de la 48,83% la 60,46%, creștere provenind din reducerea la 0 a celor indeciși (procentul celor care consideră enunțul adevărat a rămas neschimbat- 39, 53%).

Îmbunătățiri ale modului în care se gândesc la propriul lor bine minorii întâlnim și în cazul celorlalte două categorii – penitenciar și penitenciar pentru minori și tineri, într-o măsură irelevantă însă.

Grafic 224 – Dimensiunea unei vieți frumoase în viziunea minorilor – sa te găndești doar sa-ți fie ție bine

Intrebrea CATC – A trăi frumos înseamnă să te gândești doar cum să-ți fie ție bine

Ideea de asigurare a unei existențe frumoase ținând cont de normele impuse de societate, a fost surprinsă în alegerile răspunsurilor la itemul A trăi frumos înseamnă să respecți legile. La nivelul întregului lot de subiecți înregistrăm o creștere de la 58,49% la 82,07% a procentului celor care își declară acordul cu itemul; procentul crește semnificativ în cazul minorilor aflați în grija serviciului de probațiune – de la 55,81% la 90,61% (remarcăm că a scăzut la 0 cifra celor în dezacord cu enunțul) și al celor internați în centrul de reeducare – de la 61,53% la 88,46% (scăzând, de asemenea, la 0 numărul celor care inițial își declaraseră dezacordul). Există o ameliorare a modului în care este concepută relația între frumusețea existenței și respectul normelor și în cazul adolescenților din penitenciar (acord – de la 52,38% la 61,9%) și a celor din penitenciarul pentru minori și tineri (de la 68,75% la 75%).

Grafic 225 – Dimensiunea unei vieți frumoase în viziunea minorilor – respectarea legilor

Item CATC – A trăi frumos înseamnă să respecți legile

Dacă legile reprezintă, pentru adolescenții infractori, entități impersonale a căror nerespectare nu se traduce neapărat într-o acțiune negativă de pe urma căreia are de suferit cineva, respectul celorlalți, persoane ca și ei, reprezintă o condiție esențială în procesul de reintegrare socială.

De aceea, considerăm că necesită o analiză detaliată răspunsul la itemul A trăi frumos înseamnă să nu faci rău celorlalți. La nivelul întregului grup s-a dublat acordul subiecților față de conținutul afirmației, de la 30,18% la 69,81%, scăzând semnificativ dezacordul de la 51,88% la 11,32%.

Grafic 226 – Dimensiunea unei vieți frumoase în viziunea minorilor – să nu faci rau celor din jur

– A trăi frumos înseamnă să nu faci rău celorlalții

Adolescenții din penitenciar și PMT înregistrează cele mai mici creșteri ale alegerilor consonante cu itemul, prefigurând concluzia potrivit căreia mediul carceral cu specificul său nu furnizează condiții de natură să genereze un progres semnificativ al celor custodiați: de la 31,25% la 37,5% în PMT.

În cazul minorilor aflați în penitenciar creșterea este de la 23,8% la 52,38%, probabil datorată interacțiunilor cu persoane private de libertate a căror experiență de viață încărcată de eșecuri și recidive a folosit drept exemplu pentru cei mai tineri, aflați la începutul carierei infracționale. În cazul minorilor aflați în supravegherea serviciului de probațiune ponderea celor care conștientizează relația dintre infracțiune și răul produs celorlalți crește de la 25,58% la 88,37%, iar la minorii din centrul de reeducare de la 42,3% la 73,07%.

Conștientizarea relației infracțiune-efecte negative produse asupra celorlalți este identificabilă în diferite ponderi și în răspunsurile minorilor la afirmația Cred că pentru a nu mai face o infracțiune am nevoie să mă gândesc să nu mai fac rău celorlalți.

Dacă în faza inițială 55,66% dintre minori afirmau acest lucru, în faza finală, procentul acestora a crescut la 80,18%. Pe categorii de minori, situația este, și de această dată, în favoarea instituției probațiunii (de la 48,83% la 86,04%) și a centrului de reeducare (de la 69,23% la 92,3%), care, par a facilita într-o măsură mai mare, evoluția pozitivă a celor condamnați.

Pe de altă parte, nu trebuie să trecem cu vederea faptul că, în general, în aceste două instituții, sunt trimisi minori cu infracțiuni mai puțin grave și cu un grad de periculozitate mai redus.

Grafic 227 – Cerințe ale renunțării la viața infracțională – comparativ inițial /final

– Pentru a nu mai face o infracțiune trebuie să mă gândesc să nu mai fac rău celorlalți

În corelație cu itemul anterior analizăm și afirmația A trăi frumos înseamnă să îi respecți pe ceilalți ce așează la un nou nivel de profunzime raportarea adolescenților la semeni.

Urmare a participării la programe educative specifice și a interacțiunii cu educatori, psihologi, asistenți sociali și cadrele didactice, s-a modificat, la nivelul întregului lot, ponderea celor care se declară de acord cu itemul amintit, de la 46,22% la 82,07%, scăzând procentul celor care considerau afirmația falsă de la 46,22% la 11,32%.

Această pondere se majorează în cazul minorilor aflați în centrul de reeducare (inițial se declaraseră de acord 38,46%, iar ulterior procentul s-a dublat, ajungând la 88,46%) și al celor aflați în supravegherea serviciului de probațiune (de la 44,18% la 90,69%).

Grafic 228 – Dimensiunea unei vieți frumoase – să ii respecți pe ceilalți

Item CATC – A trăi frumos înseamnă să îi respecți pe ceilalți

Modul în care se raportează minorii la semenii lor a fost urmărit și prin analiza la afirmația A trăi frumos înseamnă să îi ajuți pe ceilalți, care indică o evoluție pozitivă a atitudinilor prosociale între evaluarea inițială la cea finală.

Astfel, la nivelul întregului lot înregistrăm o creștere a procentului acordurilor de la 47,16% la 83,96% și o scădere a dezacordurilor de la 48,11% la 13,2%. Și de data aceasta, este mai mare procentul minorilor din probațiune (de la 58,14% la 95,34%) și centrul de reeducare (de la 50% la 92,3%) care înregistrează evoluții pozitive la nivelul atitudinilor. Nu este de neglijată nici ponderea minorilor aflați în penitenciar (de la 9,52% la 47,61%) și penitenciarul pentru minori și tineri (de la 62,5% la 87,5%) care înregistrează un progres privind acest subiect.

Un alt item care exemplifică conștientizarea de către minori a unei vieți cu sens, în care a trăi armonios nu înseamnă a trăi doar pentru sine, îl constituie afirmația: A trăi frumos înseamnă să lași ceva bun în urma ta.

Răspunsurile din prima etapă a analizei erau în acord cu enunțul în proporție de 57,54% pentru ca în etapa a doua, acestea să crească cu peste 2o de procente, la 79,24%.

Pe categorii de minori, situația este, aproximativ aceeași, cu excepția PMT, unde creșterea este redusă, de la 56,25% la 62,5%. Iată deci, o nouă situație în care remarcăm că progresul educațional al minorilor din mediul carceral este mai firav, deși penitenciarul specializat adună laolaltă doar persoane tinere, separat de adulți recidiviști, de la care ar putea învăța cu ușurință elemente specifice ale subculturii carcerale, tehnici infracționale, raționalizări ale delictelor etc.

Grafic 229 – Dimensiunea unei vieți frumoase – să lași ceva bun în urma ta

Item CATC – A trăi frumos înseamnă să lași ceva bun în urma ta

Raportarea la prezent a constituit unul dintre elementele analizei noastre, plecând de la premisa că modul în care este conceput acesta este în strânsă legătură cu așteptări, speranțe, obiective și conduite viitoare. Ideea trăirii clipei, doar a momentului prezent, se leagă de tovarăși si mai ales de bani, fapt care inevitabil duce la infracțiuni. Iar ca să ai bani fără să muncesti nu este posibil, concluzia fiind că trebuie sa iei de la cei din jur.

În sensul celor prezentate, descriem rezultatele la mai mulți itemi.

Grafic nr. 230 – Viața pecepută de minori ca o aventură continuă

Item CATC – Viața trebuie trăită ca o aventură continuă

Estomparea imaginii unei vieți ce trebuie trăită la maxim, căutând experiențe inedite și valorificând senzațiile tari pentru a fi altfel, este de natură să crească premisele unei bune reintegrări sociale a minorilor.

Este important ca minorii să înțeleagă că viața este un loc al datoriei asumate, al respectului față de lume și ceilalți, nu doar un loc unde experimentezi fără limite propria viață. În acest sens, am urmărit evoluția datelor la itemul Viața trebuie trăită ca o aventură continuă. Dacă în prima etapă se declaraseră de acord cu afirmația un procent de 58,49% dintre minori, în etapa finală acesta se înjumătățeste ajungând la 29,24%

În funcție de instituția în care se află subiecții, situația se prezintă astfel: în etapa inițială se declaraseră de acord cu afirmația 55,81% dintre minorii aflați în probațiune, pentru ca ulterior numărul acestora să scadă la 25,58%; similară este situația în cazul minorilor din centrul de reeducare al căror procent scade de la 61,53% la 26,92%, al celor din penitenciar- de la 52,38% la 33,33% și al celor din PMT- de la 68,75% la 37,5%.

Corelativ cu itemul anterior consemnăm și o ameliorare a atitudinii subiecților față de viitor, ca perioadă de viață legată totuși de conduitele și acțiunile prezente, care este influențată prin tot ceea ce întreprindem în prezent.

Frecvent minorii se raportează la prezent pentru a-și justifica infracțiunile (nevoia de sume mari de bani, de distracție, de tovărășii etc.) Trăirea clipei este unul dintre multele clișee devenite principiu de viață pentru minorii infractori, astfel încât este importantă înțelegerea pe termen lung a alegerii unor obiective de viață.

Nu mă interesează cum va fi viața mea peste ani, important e doar prezentul – după parcurgerea unor programe și activități cu conținut educativ nu mai reprezintă alegerea prioritară a minorilor, crescând procentul celor care se declară în dezacord cu enunțul, de la 45,28% la 74,52%. Peste jumătate dintre minorii aflați în grija serviciului de probațiune reconsideră importanța viitorului și a construcției lui- de la 69,76% în faza inițială, la 95,34% în faza finală, de la 38,46% la 84,61% in centrul de reeducare, de la 18,75 la 37,5% în PMT, iar în penitenciar de la 23,8 % la 38,09%.

Rezultatele obținute ne îndreptățesc să afirmăm că minorii au conștientizat ideea de construcție pas cu pas a viitorului, începând cu momentul prezent, prin propriile eforturi și acțiuni.

Grafic nr.230 – Importanța viitorului versus prezent in viziunea minorilor delincvenți

Item CATC – Nu mă interesează cum va fi viața mea peste ani, important este doar prezentul

Toti itemii analizați pun in evidență faptul că există o mult mai mare schimbare a atitudinilor prosociale la minorii care sunt condamnati în libertate și participă la programe de recuperare comportamentală decat a celor care sunt în penitenciar, astfel că ipoteza 1 se confirmă.

Verificare Ipoteza 2.

Intervenția recuperativă realizată în mediul necustodial (probațiune) este mai eficientă decât cea realizată în mediul custodial (centru de reeducare, penitenciar pentru minori și tineri, penitenciar), favorizând în măsură semnificativă progresul psihocomportamental al minorilor delincvenți. Se compară (stima de sine, ostilitatea) cei din mediul custodial cu care s-a lucrat cu cei din mediul necustodial cu care s a lucrat.

a. Ostilitatea

Unul dintre obiectivele cercetării noastre l-a constituit analiza modului în care ispășirea de către minori a sancțiunii pronunțate de către instanța de judecată, în supravegherea uneia dintre cele patru instituții, contribuie, prin condițiile specifice, programul de executare, activitățile desfășurate, oferta educațională etc. la îmbunătățirea conduitelor acestora, astfel încât, subiecții să aibă create premisele reintegrării ulterioare în societate.

În acest sens am vizat conduitele ostile ale minorilor care se confruntă cu o situație de inadaptare sau de frustrare și care sunt generatoare de agresiuni împotriva celorlalți. În acest context, ne referim la acele conduite deliberate întreprinse cu intenția de a dăuna sau a aduce prejudicii unei alte persoane.

Pentru a măsura această dimensiune la cei 106 minori ce urmau a fi incluși în programe și activități educative și de asistență psihosocială, am aplicat în prima etapă a demersului nostru chestionarul de ostilitate; la nivelul întregului lot de subiecți s-a înregistrat o medie de 45,31 (liminf95% = 44,13; limsup95% = 46,49), cu o abatere standard de 6,12 și o eroare standard a mediei de 0,59.

Pentru subiecții din penitenciar se înregistrează o medie de 45,46 (liminf95% = 43,11; limsup95% = 47,81), cu o abatere standard de 5,81 și o eroare standard a mediei de 1,14.

În ceea ce îi privește pe minorii din centrul de reeducare se înregistrează o medie de 45,35 (liminf95% = 43,36; limsup95% = 47,34), cu o abatere standard de 6,47 și o eroare standard a mediei de 0,98.

Grafic nr. 231 – Ostilitate, etapa inițială

Pentru subiecții aflați în supravegherea serviciului probațiune se înregistrează o medie de 44,90 (liminf95% = 41,92; limsup95% = 47,89), cu o abatere standard de 6,56 și o eroare standard a mediei de 1,43.

Adolescenții aflați în penitenciarul pentru minori și tineri înregistrează o medie de 45,50 (liminf95% = 42,52; limsup95% = 48,48), cu o abatere standard de 5,59 și o eroare standard a mediei de 1,39.

Testul Anova One-Way ne indică faptul că nu există diferențe semnificative între cele patru tipuri de instituții la nivelul ostilității în etapa inițială (F = 1,13; p>0.05).

Grafic nr. 232 – Ostilitate, etapa finală

Așa cum am precizat, după momentul evaluării inițiale, minorii au participat la activitățile și programele destinate ameliorării opiniilor și atitudinilor precum și a unor caracteristici psihocomportamentale, iar după demersurile educative și de asistență psihologică, aceștia au făcut obiectul unei evaluări finale. În cadrul acesteia, analiza rezultatelor a relevat, pentru întreg lotul de subiecți, o medie a scorurilor de 43,60 (liminf95% = 42,69; limsup95% = 44,52), cu o abatere standard de 4,71 și o eroare standard a mediei de 0,45.

Pentru subiecții din penitenciar se înregistrează o medie de 44,14 (liminf95% = 41,44; limsup95% = 46,84), cu o abatere standard de 5,92 și o eroare standard a mediei de 1,29. Comparativ cu momentul inițial, deși există un progres, diferența dintre cele două momente nu este semnificativă statistic (t=1,34; p>0,05).

În ceea ce îi privește pe minorii din centrul de reeducare se înregistrează o medie de 42,96 (liminf95% = 41,33; limsup95% = 44,60), cu o abatere standard de 4,04 și o eroare standard a mediei de 0,79. Comparativ cu momentul inițial se poate observa că există o diferență semnificativă statistic între cele două momente (t = 3,01; p<0,05).

Menționăm, de asemenea, că există diferențe și în ceea ce privește numărul abaterilor disciplinare înregistrate la minorii aparținând celor două loturi. Minorii din lotul experimental au fost sancționați, în perioada anterioară introducerii în activitățile și programele propuse de noi, astfel: 14 deținere de obiecte interzise, 30 nerespectare ROI, 16 atitudine necuviincioasă față de personal, 5 distrugere, 12 lovirea unui coleg, 6 automutilări. După parcurgerea activităților și programelor, acestea s-au diminuat, astfel: 10 deținere de obiecte interzise, 10 nerespectare ROI, 3 atitudine necuviincioasă față de personal, 1distrugere, 4lovirea unui coleg.

Pentru minorii din lotul de control, situația se prezintă, în prima etapă astfel: 10-deținere de obiecte interzise, 33- nerespectare ROI, 18-atitudine necuviincioasă față de personal, 8-distrugere, 14-lovirea unui coleg, 5-automutilări. După șase luni, dinamica abaterilor disciplinare, este relativ asemănătoare primei perioade, sugerând importanța includerii minorilor într-un demers structurat, cu obiective precise și mijloace adecvate de intervenție: 11 – deținere de obiecte interzise, 28 – nerespectare ROI, 15 – atitudine necuviincioasa față de personal, 6 – distrugere, 14 – lovirea unui coleg, 4 – automutilări.

Pentru subiecții din serviciul probațiune se înregistrează o medie de 41,63 (liminf95% = 39,19; limsup95% = 44,06), cu o abatere standard de 4,57 și o eroare standard a mediei de 1,14. Comparativ cu momentul inițial se poate observa că există o diferență semnificativă statistic între cele două momente (t = 4,18; p<0,05).

Rezultatele obținute în centrul de reeducare și în cadrul serviciului de probațiune aduc în discuție prezența modelelor pozitive reprezentate de educatori și aportul adus de acestea în procesul de recuperare psihosocială a minorilor. Cu siguranță, confruntarea cu modelele pozitive are rezultate mai convingătoare decât ideile moralizatoare transmise în cadrul activităților educative. Daca adolescenții sunt expusi modelelor unor educatori care practica dialogul civilizat, politețea și compasiunea crește probabilitate ca și ei, la rândul lor, să le practice.

Rolul educatorilor specializați din aceste instituții este esențial în interiorizarea disciplinei necesare derulării activităților, în condițiile în care majoritatea covârșitoare a adolescenților infractori nu au avut un program de viață, repere orare, activități pe care să le respecte, obligații sociale pe care să le onoreze.

Toate acestea se deprind numai în interacțiunile cu educatorii, ale căror solicitări constante, ferme de a-și indeplini sarcinile, care au în vedere nu ceea ce îi place adolescentului să facă, ci ceea ce este bine pentru el; relaționarea adulților cu minorii exclude demonstrațiile de putere, dominarea, implicând o raportare pozitivă, asertivă ceea ce generează relații umanizante.

Relaționarea pozitivă include în mod necesar conceptii pozitive ale educatorilor privind capacitatea adolescenților de a face față sarcinilor. Am asistat de mai multe ori în unitățile de detenție la atitudini profesionale ale unor membrii ai personalului care așteptau performanțe scăzute din partea minorilor, tratându-i inconștient într-o manieră care a întărit de fapt stereotipul negativ. De aceea, este important ca educatorul să fie un partener în descoperirea și sporirea abilităților adolescentului, care să transmită încrederea în capacitatea acestuia de a-și schimba comportamentul în moduri care să îi permită să nu mai revină la viața infracțională.

Modalitățile de intervenție ale personalului specializat pot contribui la diminuarea șanselor de recidivă ale minorilor dacă urmăresc aplicarea constantă a următoarelor principii (F. Gheorghe, 2006, p.221-222):

fiind vulnerabili, minorii trebuie să se simtă în siguranță – personalul trebuie să mențină controlul, cunoașterea de către toți a regulilor de bază, crearea condițiilor ca cei care se simt amenințați să poată comunica acest lucru cât mai repede și discret;

minorii sunt tratați cu respect, ca indivizi – una dintre responsabilitățile personalului este aceea de a constitui un model privind modul în care oamenii se relaționează unii cu alții. Responsabilitățile personalului vizează asigurarea condițiilor decente de cazare și mâncare, prezentarea la medic, acordarea sfaturilor și a sprijinului în primele zile ale executării pedepsei pentru cei aflați în mediul custodial;

toți minorii sunt cuprinși în activități și li se dă ocazia să se îndrepte – asigurarea desfășurării unei game variate de activități educative, terapeutice, sportive, artistice etc. Personalul încurajează minorii să profite de toate ofertele existente deoarece acestea influențează bunăstarea lor mentală, relațiile cu ceilalți și reintegrarea în societate;

minorii pot întări legăturile cu familia și se pot pregăti pentru reintegrare – familiile trebuie informate detaliat despre problemele cu care se confruntă minorii, progresele acestora, modul în care îi pot sprijini, iar în mediul custodial, despre condițiile de vizită și despre modalitățile de comunicare.

O altă explicație a rezultatelor obținute în aceste instituții rezidă și în expunerea mai redusă a adolescenților la comportamentele agresive și la “ideologia” pro-infracțională ale deținuților tineri sau adulți specifică celor două tipuri de penitenciare.

La acestea se mai adaugă câteva aspecte importante a căror contribuție la schimbarea în bine a minorilor nu trebuie subestimată: personal educativ și de pază mai numeros, activități de consiliere în grupuri mici, acces la bibliotecă mult mai facil, vizitele părinților mai dese, conduitele pozitive recompensate prompt, cât mai mulți reprezentanți ai unor organizații non-guvernamentale care să vină frecvent în contact cu persoanele condamnate.

În ceea ce îi privește pe subiecții din penitenciarul pentru minori și tineri se înregistrează o medie de 45,19 (liminf95% = 43,05; limsup95% = 47,32), cu o abatedere standard de 4,00 și o eroare standard a mediei de 1,00. Comparativ cu momentul inițial, deși există o tendință pozitivă, diferența dintre cele două momente nu este semnificativă statistic (t = 0,95; p>0,05).

Testul Anova One-Way ne indică faptul că există diferențe semnificative între cele patru tipuri de instituții la nivelul ostilității în etapa finală (F = 4,84; p<0.05).

Pentru a obține o imagine cât mai fidelă asupra eficienței demersurilor educative și terapeutice realizate, am urmărit dinamica incidentelor negative comise de minorii aflați în penitenciarul de profil, pentru care aceștia au fost cercetați și sancționați, și putem concluziona că, la nivel cantitativ se remarcă o reducere a acestora.

Din rândul minorilor cuprinși în activitățile și programele propuse de noi 5 persoane au comis, în prima jumătate a anului abaterea disciplinară de atitudine necuviincioasă; după parcurgerea modulelor educative, în perioada următoare de 6 luni, numărul acestora a scăzut la 1. În ceea ce îi privește pe cei care nu au participat la modul, aceștia au comis aceeași abatere, în prima parte a anului, în număr de 6, iar în a doua numărul lor s-a diminuat la 4.

În cazul autoagresiunilor, situația se prezintă relativ asemănător: pentru minorii cuprinși în modulul educativ, numărul a scăzut de la 5 la 1, ia pentru cei din lotul de control s-a menținut la același nivel.

Distrugerea de bunuri a fost comisă de către 18 dintre minorii cuprinși în modulul educativ, iar în a doua parte a anului de către 6 dintre aceștia; cei din lotul de control au comis aceastp abatere de 16 ori, iar în a doua parte a perioadei de 13 ori.

În ceea ce privește lovirea unui coleg de detenție – o abatere des întâlnită, având în vedere particularitățile psihocomportamentale ale vârstei – 15 minori din lotul experimental au fost sancționați în primele șase luni, iar în perioada comparativă – 9; în lotul de control numărul a rămas constant – 20.

Ultima dintre abaterile comise de minori – nerespectarea regulamentului de ordine interioară, nu cunoaște nici o modificare cantitativă în ambele loturi, astfel: pentru lotul experimental – 4 abateri, iar pentru cel martor – 2.

b. Stima de sine reprezintă o altă dimensiune semnificativă în procesul de reintegrare socială, o responsabilitate importantă a specialiștilor, a cărei îmbunătățire trebuie să fie urmată de ameliorarea imaginii de sine a adolescenților și asumarea cu onestitate si exigență a ceea ce au făcut si nu o părere “teatrală” despre faptul că sunt unici și speciali.

Adolescenții infractori vin în instituțiile recuperative aducând cu ei efectele relațiilor cu adulții importanți din viața lor, iar relația cea mai semnificativă este cea cu părinții sau cei care i-au crescut și îngrijit.

Prin intermediul acestor relații, ca într-o oglindă, se formează stima lor de sine. La momentul condamnării, ei și-au format deja o imagine despre sine, dar aceasta poate fi modelată în continuare de experiențele cu educatorii, colegii, cadrele didactice, psihologii, asistenții sociali. Este știut deja că, în general, copiii cu dificultăți de învățare sau de adaptare la cerințele sociale au adeseori probleme la nivelul stimei de sine: cei cu o stimă de sine scăzută pot dezvolta conduite agresive, violente, revendicative, dependențe, posesivitate, depresie.

Ne-am concentrat asupra stimei de sine în cele două dimensiuni fundamentale: sentimentul de a fi demn de iubire și sentimentul de a fi capabil (T. Humphreys, 2007, p. 17), ca ancore absolut necesare în procesul de reconstrucție a personalității minorilor, pentru că doar în condițiile existenței acestor două sentimente, se poate imagina un proces recuperativ în care minorul, subiect activ al propriei transformări, să-și dorească schimbarea, să vrea să fie mai bun, să găsească drumul corect către ceilalți și către lume. Pe baza acestora se poate clădi sentimental autentic al valorii personale, iar cercetările au demonstrat că în lipsa atenției acordate valorii personale, copiii au șanse reduse de a face progrese pe termen lung.

Pentru măsurarea evoluției stimei de sine a minorilor condamnați, am utilizat Chestionarul Rosenberg pentru stima de sine, care în urma aplicării inițiale, la nivelul întregului lot de subiecți a înregistrat o medie de 11,39 (liminf95% = 10,95; limsup95% = 11,82), cu o abatere standard de 2,26 și o eroare standard a mediei de 0,22.

Astfel, pentru subiecții aflați în:

penitenciar se înregistrează o medie de 11,15 (liminf95% = 10,20; limsup95% = 12,11), cu o abatedere standard de 2,36 și o eroare standard a mediei de 0,46;

Grafic nr. 233 – Stima de sine, (etapa inițială)

centrul de reeducare consemnăm o medie de 11,72 (liminf95% = 11,02; limsup95% = 12,43), cu o abatedere standard de 2,29 și o eroare standard a mediei de 0,35;

probațiune avem o medie de 11,75 (liminf95% = 10,56; limsup95% = 12,94), cu o abatedere standard de 2,23 și o eroare standard a mediei de 0,55;

penitenciarul pentru minori și tineri se înregistrează o medie de 10,71 (liminf95% = 9,77; limsup95% = 11,66), cu o abatedere standard de 2,07 și o eroare standard a mediei de 0,45.

Testul Anova One-Way ne indică faptul că nu există diferențe semnificative între cele patru tipuri de instituții la nivelul stimei de sine în etapa inițială (F = 1,38; p>0.05).

În ceea ce privește stima de sine, în etapa finală, pentru întreg lotul de subiecți media scorurilor este de 12,21 (liminf95% = 12,52; limsup95% = 13,83), cu o abatere standard de 1,91 și o eroare standard a mediei de 0,18.

Grafic nr.234 – Stima de sine, (etapa finală)

În ceea ce îi privește pe minorii aflați în custodia penitenciarului se înregistrează o medie de 11,19 (liminf95% = 10,38; limsup95% = 12,00), cu o abatere standard de 1,77 și o eroare standard a mediei de 0,38. Analiza comparativă cu momentul inițial, deși sugerează un progres, nu indică o diferență semnificativă statistic (t = 1,12; p>0,05).

Pentru subiecții din centrul de reeducare consemnăm o medie de 13,15 (liminf95% = 12,52; limsup95% = 13,79), cu o abatere standard de 1,56 și o eroare standard a mediei de 0,30. Comparativ cu momentul inițial se poate observa că există o diferență semnificativă statistic între cele două momente (t = 3,88; p<0,05).

Adolescenții din supravegherea serviciului de probațiune înregistrează o medie de 12,19 (liminf95% = 11,60; limsup95% = 12,77), cu o abatere standard de 1,89 și o eroare standard a mediei de 0,29. Comparativ cu etapa inițială se poate observa că există o diferență semnificativă statistic între cele două momente (t = 3,72; p<0,05).

Pentru subiecții din penitenciarul specializat reținem o medie de 12,06 (liminf95% = 10,97; limsup95% = 13,15), cu o abatere standard de 2,04 și o eroare standard a mediei de 0,51. Comparativ cu momentul inițial, deși există un progres, diferența dintre cele două momente nu este semnificativă statistic (t = 1,58; p>0,05).

Testul Anova One-Way ne indică faptul că există diferențe semnificative între cele patru tipuri de instituții la nivelul stimei de sine în etapa finală (F = 4,58; p<0.05).

Ipoteza nr. 2 se verifica

Verificare Ipoteza 3.

Minorii delincvenți, aflați în executarea unei sancțiuni/pedepse, incluși în activități și programe educative și de asistență psihosocială, interiorizează în mai mare măsură opinii și atitudini prosociale decât minorii aflați în executarea unei sancțiuni care nu participă la astfel de demersuri educative. Se compară (atitudinile) cei cu care s a lucrat cu cei cu care nu s a lucrat, indiferent de mediu custodial sau necustodial.

În vederea verificării ipotezei referitoare la faptul că minorii delincvenți, aflați în executarea unei sancțiuni/pedepse, incluși în activități și programe educative și de asistență psihosocială, interiorizează în mai mare măsură opinii și atitudini prosociale decât minorii aflați în executarea unei sancțiuni care nu participă la astfel de demersuri educative, am analizat comparativ, datele obținute în cele două momente – evaluarea inițială și evaluarea finală – referitoare la următoarele dimensiuni:

atitudinea față de muncă

atitudinea față de lege

responsabilitatea față de faptă

atitudinea față de victimă

atitudinea față de viitor.

Loturile supuse analizei comparative au fost alcătuite, pe de o parte din cei 106 minori condamnați, care au participat la modulele educațional și de asistență psihosocială (26 internați în centru de reeducare, 43 sub supravegherea serviciului de probațiune, 21 aflați în penitenciar și 16 în penitenciarul pentru minori și tineri) și, pe de altă parte, din 100 minori aflați în executarea sancțiunii cu care s-au desfășurat doar activități standard de școlarizare, educație pentru sănătate și cultural-artistice și recreative, fără a fi incluși în activitățile și programele propuse de noi și prezentate anterior. Repartiția minorilor a fost următoarea: 20 aflați în penitenciar, 20 în centrul de reeducare, 40 în supravegherea serviciului de probațiune și 20 în penitenciarul pentru minori și tineri (PMT). Acest al doilea grup a beneficiat deci doar de programele pe care instituția de executare a pedepsei le oferă oricărui individ pe care-l găzduiește pe perioada madatului de executare.

În ceea ce privește atitudinea față de muncă, în etapa inițială, lotul experimental, a înregistrat un scor minim de 24 de puncte și un scor maxim de 52 de puncte, rezultând o medie de 37,23 puncte (liminf 95% = 35,70; limsup95% = 38,75), cu o abatere standard 7,93 și o eroare standard a mediei 0,77.

Grafic nr. 235 Atitudinea față de muncă/ etapa inițială /lot experimental

În funcție de tipul instituției în grija căreia se află minorii din lotul experimental, situația se prezintă astfel:

pentru subiecții din penitenciar, avem un scor minim de 28 de puncte și un scor maxim de 50 de puncte, înregistrându-se o medie de 34,76 puncte (liminf 95% = 31,84; limsup95% = 37,68), cu o abatere standard 6,41 și o eroare standard a mediei 1,39;

pentru subiecții din centrul de reeducare, scorul minim este de 26 de puncte și cel maxim de 52 de puncte, înregistrându-se o medie de 38,50 puncte (liminf 95% = 35,17; limsup95% = 41,83), cu o abatere standard 8,24 și o eroare standard a mediei 1,61;

pentru subiecții aflați în supravegherea serviciului de probațiune, avem un scor minim de 24 de puncte și un scor maxim de 48 de puncte, înregistrându-se o medie de 34,72 puncte (liminf 95% = 32,60; limsup95% = 36,84), cu o abatere standard 6,89 și o eroare standard a mediei 1,05;

pentru subiecții din penitenciarul pentru minori și tineri, scorul minim este de 27 de puncte și cel maxim de 52 de puncte, înregistrându-se o medie de 45,13 puncte (liminf 95% = 41,60; limsup95% = 48,65), cu o abatere standard 6,61 și o eroare standard a mediei 1,65.

În ceea ce privește atitudinea față de muncă în faza evaluării inițiale, pentru lotul de control, înregistrăm un scor minim de 23 de puncte și un scor maxim de 54 de puncte, rezultând o medie de 37,41 puncte (liminf 95% = 35,76; limsup95% = 39,06), cu o abatere standard 8,33 și o eroare standard a mediei 0,83.

Grafic nr. 236 – Atitudinea față de muncă / etapa inițială/ lot de control

În funcție de tipul instituției în grija căreia se află minorii, situația se prezintă astfel:

pentru subiecții din penitenciar, consemnăm un scor minim de 23 de puncte și un scor maxim de 51 de puncte, înregistrându-se o medie de 38,95 puncte (liminf 95% = 34,62; limsup95% = 43,28), cu o abatere standard 9,25 și o eroare standard a mediei 2,07;

pentru subiecții din centrele de reeducare, scorul minim este de 26 de puncte și cel maxim de 52 de puncte, înregistrându-se o medie de 37,20 puncte (liminf 95% = 33,34; limsup95% = 41,06), cu o abatere standard 8,25 și o eroare standard a mediei 1,84;

pentru subiecții din supravegherea serviciului probațiune, avem un scor minim de 23 de puncte și un scor maxim de 54 de puncte, înregistrându-se o medie de 36,43 puncte (liminf 95% = 33,77; limsup95% = 39,08), cu o abatere standard 8,29 și o eroare standard a mediei 1,31;

pentru subiecții din penitenciarul pentru minori și tineri scorul minim este de 27 de puncte și cel maxim de 51 de puncte, înregistrându-se o medie de 38,05 puncte (liminf 95% = 34,37; limsup95% = 41,73), cu o abatere standard 7,86 și o eroare standard a mediei 1,75.

În etapa finală, după parcurgerea conținuturilor programelor educative și de asistență psihosocială, precum și a cursurilor de calificare, atitudinea față de muncă, înregistrează, pentru subiecții din lotul experimental, un scor minim de 27 de puncte și un scor maxim de 61 de puncte, rezultând o medie de 40,97 puncte (liminf 95% = 39,15; limsup95% = 42,79), cu o abatere standard 9,44 și o eroare standard a mediei 0,91.

Grafic nr. 237 – Atitudinea față de muncă/ (etapa finală) / lot experimental

În funcție de tipul instituției în grija căreia se află minorii, situația se prezintă astfel:

pentru subiecții din penitenciar, consemnăm un scor minim de 27 de puncte și un scor maxim de 52 de puncte, înregistrându-se o medie de 36,00 puncte (liminf 95% = 32,97; limsup95% = 39,03), cu o abatere standard 6,56 și o eroare standard a mediei 1,45;

pentru subiecții din centrul de reeducare, scorul minim este de 35 de puncte, iar cel maxim de 60 de puncte, înregistrându-se o medie de 46,31 puncte (liminf 95% = 43,13; limsup95% = 49,49), cu o abatere standard 7,87 și o eroare standard a mediei 1,54;

pentru subiecții din serviciul probațiune, rezultă un scor minim de 27 de puncte și un scor maxim de 48 de puncte, înregistrându-se o medie de 35,65 puncte (liminf 95% = 33,71; limsup95% = 37,60), cu o abatere standard 6,31 și o eroare standard a mediei 0,96;

pentru subiecții din penitenciarul pentru minori și tineri, scorul minim este de 39 de puncte, iar cel maxim de 61 de puncte, înregistrându-se o medie de 53,13 puncte (liminf 95% = 50,30; limsup95% = 55,95), cu o abatere standard 5,30 și o eroare standard a mediei 1,32.

În etapa fiinală, pentru lotul de control, rezultă un scor minim de 23 de puncte și un scor maxim de 54 de puncte, înregistrându-se o medie de 37,75 puncte (liminf 95% = 36,13; limsup95% = 39,37), cu o abatere standard 8,17 și o eroare standard a mediei 0,81.

Grafic 238 – Atitudinea față de muncă/ (etapa finală)/ lot de control

În funcție de tipul instituției în grija căreia se află minorii, situația se prezintă astfel:

pentru subiecții din penitenciar, se inregistrează un scor minim de 25 de puncte și un scor maxim de 51 de puncte, înregistrându-se o medie de 39,40 puncte (liminf 95% = 35,23; limsup95% = 43,57), cu o abatere standard 8,91 și o eroare standard a mediei 1,99;

pentru subiecții din centrul de reeducare, scorul minim este de 25 de puncte și cel maxim de 50 de puncte, înregistrându-se o medie de 37,65 puncte (liminf 95% = 33,95; limsup95% = 41,35), cu o abatere standard 7,90 și o eroare standard a mediei 1,76;

pentru subiecții din supravegherea serviciului de probațiune, putem observa un scor minim de 23 de puncte și un scor maxim de 54 de puncte, înregistrându-se o medie de 36,65 puncte (liminf 95% = 34,00; limsup95% = 39,30), cu o abatere standard 8,29 și o eroare standard a mediei 1,31;

pentru subiecții din penitenciarul pentru minori și tineri, scorul minim este de 27 de puncte, iar cel maxim de 51 de puncte, înregistrându-se o medie de 38,40 puncte (liminf 95% = 34,80; limsup95% = 42,00), cu o abatere standard 7,68 și o eroare standard a mediei 1,71.

Testul t pentru eșantioane independente ne indică faptul că, în etapa finală a cercetării, există diferențe semnificative la nivelul atitudinii față de muncă în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = 2,61; p<0,05; liminf95% = 0,78; limsup95% = 5,65).

Diferențele, în funcție de instituția însărcinată cu executarea pedepsei de către minori, sunt următoarele:

la nivelul subiecților aflați în penitenciar nu există diferențe semnificative în ceea ce privește atitudinea față de muncă, în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = -1,38; p>0,05; liminf95% = -8,35; limsup95% = 1,55);

la nivelul subiecților din centrul de reeducare există diferențe semnificative la nivelul atitudinii față de muncă, în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = 3,69; p<0,05; liminf95% = 3,92; limsup95% = 13,38);

la nivelul subiecților din supravegherea serviciului probațiune nu există diferențe semnificative la nivelul atitudinii față de muncă, în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = -0,62; p>0,05; liminf95% = -4,42; limsup95% = 2,20);

la nivelul subiecților din penitenciarul pentru minori și tineri există diferențe semnificative la nivelul atitudinii față de muncă în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = 6,51; p<0,05; liminf95% = 10,31; limsup95% = 19,31).

Pentru lotul experimental, în ceea ce privește atitudinea față de lege a minorilor, în etapa inițială, scorul minim este de 12 puncte, iar cel maxim de 24 puncte, înregistrându-se o medie de 18,34 (liminf95% = 17,61; limsup95% = 19,07), cu o abatere standard 3,78 și o eroare standard a mediei 0,36.

Grafic nr. 239 – Atitudinea față de lege(/etapa inițială) / lot experimental

În ceea ce privește atitudinea față de lege a subiecților din lotul experimental, în etapa inițială, în funcție de tipul instituției în care se află, situația se prezintă astfel:

pentru subiecții din penitenciar, avem un scor minim de 12 de puncte și un scor maxim de 24 de puncte, înregistrându-se o medie de 19,38 puncte (liminf 95% = 17,43; limsup95% = 21,34), cu o abatere standard 4,29 și o eroare standard a mediei 0,93;

pentru subiecții din centrele de reeducare, scorul minim este de 12 de puncte, iar cel maxim de 24 de puncte, rezultând o medie de 17,58 puncte (liminf 95% = 16,15; limsup95% = 19,00), cu o abatere standard 3,53 și o eroare standard a mediei 0,69;

pentru subiecții din supravegherea serviciului probațiune, consemnăm un scor minim de 12 de puncte și un scor maxim de 24 de puncte, reieșind o medie de 18,56 puncte (liminf 95% = 16,47; limsup95% = 20,66), cu o abatere standard 3,93 și o eroare standard a mediei 0,98;

pentru subiecții din PMT, avem un scor minim de 12 de puncte și un scor maxim de 24 de puncte, înregistrându-se o medie de 18,56 puncte (liminf 95% = 16,47; limsup95% = 20,66), cu o abatere standard 3,93 și o eroare standard a mediei 0,98.

Pentru lotul de control, în ceea ce privește atitudinea față de lege în etapa inițială, scorul minim este de 12 puncte, iar cel maxim de 24 puncte, înregistrându-se o medie de 17,94 (liminf95% = 17,13; limsup95% = 18,75), cu o abatere standard 4,08 și o eroare standard a mediei 0,40.

Grafic nr. 240 – Atitudine față de lege/ (etapa inițială) / lot de control

În ceea ce privește atitudinea față de lege a subiecților din lotul de control, în etapa inițială, în funcție de tipul instituției în grija căreia se află aceștia, situația se prezintă astfel:

pentru subiecții din penitenciar, avem un scor minim de 12 de puncte și un scor maxim de 24 de puncte, înregistrându-se o medie de 18,80 puncte (liminf 95% = 16,91; limsup95% = 20,69), cu o abatere standard 4,03 și o eroare standard a mediei 0,90;

pentru subiecții din centrul de reeducare, înregistrăm un scor minim de 12 de puncte și unul maxim de 24 de puncte, rezultând o medie de 17,75 puncte (liminf 95% = 15,98; limsup95% = 19,52), cu o abatere standard 3,78 și o eroare standard a mediei 0,84;

pentru subiecții din supravegehrea serviciului de probațiune, scorul minim este de 12 de puncte, iar cel maxim de 24 de puncte, rezultând o medie de 17,88 puncte (liminf 95% = 16,56; limsup95% = 19,19), cu o abatere standard 4,12 și o eroare standard a mediei 0,65;

pentru subiecții din PMT, înregistrăm un scor minim de 12 de puncte și un scor maxim de 24 de puncte, rezultând o medie de 17,40 puncte (liminf 95% = 15,29; limsup95% = 19,51), cu o abatere standard 4,51 și o eroare standard a mediei 1,00.

Pentru lotul experimental, în ceea ce privește atitudinea față de lege în etapa finală, scorul minim este de 12 puncte, iar cel maxim de 31 puncte, înregistrându-se o medie de 21,88 (liminf95% = 20,99; limsup95% = 22,77), cu o abatere standard 4,61 și o eroare standard a mediei 0,44.

Grafic nr. 241 – Atitudinea față de lege/(etapa finală)/ lot experimental

Distribuția rezultatelor în ceea ce privește atitudinea față de lege a subiecților, în etapa finală, în funcție de tipul instituției în grija căreia se află aceștia, este următoarea:

pentru subiecții din penitenciar, avem un scor minim de 12 de puncte și un scor maxim de 24 de puncte, înregistrându-se o medie de 19,52 puncte (liminf 95% = 17,64; limsup95% = 21,41), cu o abatere standard 4,14 și o eroare standard a mediei 0,90;

pentru subiecții din centrele de reeducare, scorul minim este de 15 de puncte, iar cel maxim de 31 de puncte, înregistrându-se o medie de 22,23 puncte (liminf 95% = 20,37; limsup95% = 24,10), cu o abatere standard 4,61 și o eroare standard a mediei 0,90;

pentru subiecții din supravegherea serviciului de probațiune, consemnăm un scor minim de 17 de puncte și un scor maxim de 31 de puncte, rezultând o medie de 23,98 puncte (liminf 95% = 22,75; limsup95% = 25,21), cu o abatere standard 3,99 și o eroare standard a mediei 0,61;

pentru subiecții din PMT, scorul minim este de 12 de puncte, iar cel maxim de 24 de puncte, reieșind o medie de 18,75 puncte (liminf 95% = 16,71; limsup95% = 20,79), cu o abatere standard 3,82 și o eroare standard a mediei 0,95.

Pentru lotul de control, în ceea ce privește atitudinea față de lege în etapa finală, scorul minim este de 12 puncte, iar cel maxim de 27 puncte, înregistrându-se o medie de 18,14 (liminf95% = 17,33; limsup95% = 18,95), cu o abatere standard 4,10 și o eroare standard a mediei 0,41.

Grafic 242 – Atitudinea față de lege/etapa finală/ lot de control

În ceea ce privește atitudinea față de lege a subiecților din lotul de control, în etapa finală, în funcție de tipul instituției în grija căreia se află aceștia, situația se prezintă astfel:

pentru subiecții aflați în penitenciar, înregistrăm un scor minim de 12 de puncte și un scor maxim de 24 de puncte, rezultând o medie de 19,05 puncte (liminf 95% = 17,21; limsup95% = 20,89), cu o abatere standard 3,94 și o eroare standard a mediei 0,88;

pentru subiecții din centrele de reeducare, avem un scor minim de 12 de puncte și un scor maxim de 25 de puncte, înregistrându-se o medie de 17,90 puncte (liminf 95% = 16,09; limsup95% = 19,71), cu o abatere standard 3,86 și o eroare standard a mediei 0,86;

pentru subiecții din serviciul probațiune, scorul minim este de 12 de puncte, iar cel maxim de 27 de puncte, reieșind o medie de 18,08 puncte (liminf 95% = 16,74; limsup95% = 19,41), cu o abatere standard 4,18 și o eroare standard a mediei 0,66;

pentru subiecții din PMT, avem un scor minim de 12 de puncte și un scor maxim de 24 de puncte, înregistrându-se o medie de 17,60 puncte (liminf 95% = 15,50; limsup95% = 19,70), cu o abatere standard 4,48 și o eroare standard a mediei 1,00.

Testul t pentru eșantioane independente ne indică faptul că, în etapa finală, există diferențe semnificative la nivelul atitudinii față de lege în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = 6,13; p<0,05; liminf95% = 2,53; limsup95% = 4,93).

Raportat la instituția în care minorii își execută sancțiunea avem următoarele diferențe:

la nivelul subiecților din penitenciar nu există diferențe semnificative în ceea ce privește atitudinea față de lege, în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = 0,37; p>0,05; liminf95% = -2,08; limsup95% = 3,03);

la nivelul subiecților din centrul de reeducare există diferențe semnificative în ceea ce privește atitudinea față de lege în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = 3,38; p<0,05; liminf95% = 1,74; limsup95% = 6,91);

la nivelul subiecților din supravegherea serviciului de probațiune există diferențe semnificative în ceea ce privește atitudinea față de lege în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = 6,57; p<0,05; liminf95% = 4,11; limsup95% = 7,68);

la nivelul subiecților din PMT nu există diferențe semnificative în ceea ce privește atitudinea față de lege în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = 0,81; p>0,05; liminf95% = -1,71; limsup95% = 4,01).

În ceea ce privește responsabilitatea față de faptă, în etapa inițială, pentru lotul experimental, avem un scor minim de 11 de puncte și un scor maxim de 31 de puncte, înregistrându-se o medie de 24,63 puncte (liminf 95% = 23,74; limsup95% = 25,52), cu o abatere standard 4,62 și o eroare standard a mediei 0,44.

Grafic nr. 243 – Responsabilitatea față de faptă/(etapa inițială)/ lot experimental

În funcție de instituția desemnată să se ocupe de recuperarea psiho-socială a minorilor delincvenți, situația se prezintă astfel:

minorii aflați în penitenciar, înregistrează un scor minim de 11 puncte și un scor maxim de 31 de puncte, rezultând o medie de 23,62 puncte (liminf95% = 20,70; limsup95% = 26,54), cu o abatere standard 6,42 și o eroare standard a mediei 1,40;

minorii internați în centrul de reeducare, cumulează un scor minim de 18 puncte și un scor maxim de 30 de puncte, reieșind o medie de 25,54 puncte (liminf95% = 23,93; limsup95% = 27,15), cu o abatere standard 3,99 și o eroare standard a mediei 0,78;

minorii aflați în supravegherea serviciului probațiune, înregistrează un scor minim de 16 puncte și un scor maxim de 31 de puncte, rezultând o medie de 23,86 puncte (liminf95% = 22,61; limsup95% = 25,11), cu o abatere standard 4,07 și o eroare standard a mediei 0,62.

minorii aflați în penitenciarul specializat cumulează un scor minim de 17 puncte și un scor maxim de 30 de puncte, înregistrându-se o medie de 26,56 puncte (liminf95% = 24,64; limsup95% = 28,49), cu o abatere standard 3,61 și o eroare standard a mediei 0,90.

În etapa inițială, pentru lotul de control, consemnăm un scor minim de 12 de puncte și un scor maxim de 33 de puncte, înregistrându-se o medie de 23,64 puncte (liminf 95% = 22,38; limsup95% = 24,90), cu o abatere standard 6,36 și o eroare standard a mediei 0,63.

Grafic nr. 244 – Responsabilitatea față de faptă/(etapa inițială)/ lot de control

În funcție de tipul instituției în grija căreia se află minorii, situația se prezintă astfel:

pentru subiecții din penitenciar, s-a înregistrat un scor minim de 13 de puncte și un scor maxim de 33 de puncte, înregistrându-se o medie de 23,55 puncte (liminf 95% = 20,31; limsup95% = 26,79), cu o abatere standard 6,92 și o eroare standard a mediei 1,54;

pentru subiecții din centrele de reeducare, scorul minim este de 13 de puncte, iar cel maxim de 33 de puncte, reieșind o medie de 25,80 puncte (liminf 95% = 22,89; limsup95% = 28,71), cu o abatere standard 6,22 și o eroare standard a mediei 1,39;

pentru subiecții din supravegherea serviciului de probațiune, consemnăm un scor minim de 12 de puncte și un scor maxim de 33 de puncte, înregistrându-se o medie de 23,48 puncte (liminf 95% = 21,43; limsup95% = 25,52), cu o abatere standard 6,40 și o eroare standard a mediei 1,01;

pentru subiecții din penitenciarul pentru minori și tineri, scorul minim este de 13 de puncte, iar cel maxim de 31 de puncte, rezultând o medie de 21,90 puncte (liminf 95% = 19,24; limsup95% = 24,56), cu o abatere standard 5,69 și o eroare standard a mediei 1,27.

În ceea ce privește responsabilitatea față de faptă, în etapa finală a demersului nostru, la nivelul lotului experimental s-a înregistrat un scor minim de 19 puncte și un scor maxim de 33 de puncte. Astfel a rezultat o medie de 27,84 puncte (liminf95% = 27,16; limsup95% = 28,52), cu o abatere standard 3,53 și o eroare standard a mediei 0,34.

Grafic nr. 245 – Responsabilitatea față de faptă/(etapa finală) / lot experimental

În cadrul grupurilor de minori aflați într-una dintre cele patru instituții aparținând sistemului de justiție penală, distribuția scorurilor este următoarea:

minorii din penitenciar înregistrează un scor minim de 22 puncte și un scor maxim de 32 de puncte, rezultând o medie de 27,67 puncte (liminf95% = 26,04; limsup95% = 29,29), cu o abatere standard 3,56 și o eroare standard a mediei 0,77. Așa cum am arătat deja, în etapa inițială, media aceluiași lot a fost de 23,62, evident mai mică decât cea înregistrată în etapa postintervenție educativă;

subiecții din centrul de reeducare înregistrează o medie de 25,54 de puncte, având un scor minim de 21 puncte și un scor maxim de 33 de puncte. Astfel, media rezultată a fost de 28,77 puncte (liminf95% = 27,49; limsup95% = 30,05), cu o abatere standard 3,17 și o eroare standard a mediei 0,62;

pentru minorii aflați în supravegherea serviciului de probațiune consemnăm un scor minim de 19 puncte și un scor maxim de 32 de puncte, rezultând o medie de 26,88 puncte (liminf95% = 25,77; limsup95% = 28,00), cu o abatere standard 3,61 și o eroare standard a mediei 0,55. Media inițială consemnată a fost de 23,86 de puncte, ceea ce indică, și în acest caz, o creștere ce traduce o mai mare asumare a responsabilității din partea minorilor;

pentru minorii aflați în penitenciarul specializat, scorurile sunt- cel minim de 20 puncte, iar cel maxim de 32 de puncte, rezultând o medie de 29,13 puncte (liminf95% = 27,36; limsup95% = 30,89), cu o abatere standard 3,30 și o eroare standard a mediei 0,82, medie care, în faza inițială fusese de 25,56 de puncte.

Analiza datelor, în etapa finală, la nivelul lotului de control, indică următoarele rezultate: un scor minim de 12 puncte și un scor maxim de 33 de puncte, rezultând o medie de 23,86 puncte (liminf95% = 22,60; limsup95% = 25,12), cu o abatere standard 6,34 și o eroare standard a mediei 0,63.

Grafic nr. 246– Responsabilitatea față de faptă/ etapa finală/ lot de control

Detalierea rezultatelor obținute de lotul de control, pe tipuri de instituții, conturează un tablou diferit de cel al minorilor din lotul inclus în activități și programe educative și de asistență psihosocială, după cum urmează:

pentru subiecții din penitenciar înregistrăm un scor minim de 13 puncte și un scor maxim de 33 de puncte, reieșind o medie de 23,80 puncte (liminf95% = 20,61; limsup95% = 26,99), cu o abatere standard 6,81 și o eroare standard a mediei 1,52;

pentru subiecții din centrul de reeducare consemnăm un scor minim de 21 puncte și un scor maxim de 33 de puncte, decurgțând o medie de 26,10 puncte (liminf95% = 23,27; limsup95% = 28,93), cu o abatere standard 6,04 și o eroare standard a mediei 1,35;

pentru minorii aflați în supravegherea serviciului de probațiune, scorul minim este de 12 puncte, iar cel maxim de 33 de puncte. Astfel, a rezultat o medie de 23,63 puncte (liminf95% = 21,54; limsup95% = 25,71), cu o abatere standard 6,51 și o eroare standard a mediei 1,03;

pentru minorii din custodia penitenciarului specializat consemnăm un scor minim de 13 puncte și un scor maxim de 31 de puncte. Astfel, media este de 22,15 puncte (liminf95% = 19,53; limsup95% = 24,77), cu o abatere standard 5,59 și o eroare standard a mediei 1,25.

Testul t pentru eșantioane independente ne indică faptul că, în etapa finală a demersului nostru, există diferențe semnificative la nivelul responsabilității față de faptă în funcție de tipul lotului căruia îi aparțin subiecții (t = 5,60; p<0,05; liminf95% = 2,57; limsup95% = 5,38), astfel:

la nivelul subiecților din penitenciar există diferențe semnificative în ceea ce privește responsabilitatea față de faptă (t = 2,29; p<0,05; liminf95% = 0,45; limsup95% = 7,28);

la nivelul subiecților din centrul de reeducare există de asemenea diferențe semnificative (t = 3,93; p<0,05; liminf95% = 3,11; limsup95% = 8,44);

la nivelul subiecților aflați în grija serviciului probațiune rezultă diferențe semnificative (t = 2,84; p<0,05; liminf95% = 0,97; limsup95% = 5,53);

la nivelul subiecților din penitenciarul pentru minori și tineri există diferențe semnificative (t = 4,40; p<0,05; liminf95% = 3,75; limsup95% = 10,19).

Concluzionăm, pe baza situației prezentate, că responsabilitatea față de fapta comisă este o achiziție datorată participării minorilor condamnați la programe ale căror obiective urmăresc expres sensibilizarea acestora în legătură cu aspecte care, altminteri, rămân inaccesibile reflecției acestora; executarea pedepsei, indiferent în care dintre instituții, nu este de natură să creeze schimbări atitudinale sau de conduită dacă nu este însoțită de demersuri educative și de asistență psihosociale specifice.

În acest context, se ridică, din nou, problema calității activităților și programelor desfășurate cu minorii delincvenți a căror eficiență reprezintă o condiție importantă a reducerii riscului de recidivă al acestora. În acest sens, un specialist în domeniu făcea următoarea afirmație, referindu-se la mediul privativ de libertate, cu aplicabilitate și în ceea ce privește mediul necustodial: Programele educative contribuie la sporirea umanității persoanelor care ispășesc pedepse privative de libertate; educatorii îmbogățesc zilnic mediul de viață în care trăiesc deținuții, promovează valorile morale în relațiile interumane, aduc speranța și liniștea într-un univers turbulent și deprimant.

În ceea ce privește analiza rezultatelor obținute în cadrul dimensiunii atitudinea față de victimă, în etapa inițială, pentru lotul experimental, avem un scor minim de 14 de puncte și un scor maxim de 31 de puncte, înregistrându-se o medie de 26,39 puncte (liminf95% = 25,78; limsup95% = 27,00), cu o abatere standard 3,16 și o eroare standard a mediei 0,30.

Grafic nr. 247– Atitudinea față de victimă/(etapa inițială)/ lot experimental

Sintetic tabloul detaliat, pe tipuri de instituții, se prezintă, astfel:

pentru minorii aflați în custodia penitenciarului, scorul minim este de 19 puncte, iar cel maxim de 31 de puncte, reieșind o medie de 26,33 puncte (liminf95% = 24,80; limsup95% = 27,87), cu o abatere standard 3,36 și o eroare standard a mediei 0,73;

pentru minorii din centrul de reeducare, avem un scor minim de 20 puncte și un scor maxim de 31 de puncte, rezultând o medie de 26,77 puncte (liminf95% = 25,43; limsup95% = 28,11), cu o abatere standard 3,31 și o eroare standard a mediei 0,65;

pentru minorii din supravegherea serviciului de probațiune, scorul minim a fost de 22 puncte, iar cel maxim de 31 de puncte. Astfel s-a înregistrat o medie de 26,86 puncte (liminf95% = 26,14; limsup95% = 27,58), cu o abatere standard 2,33 și o eroare standard a mediei 0,35.

pentru minorii din PMT avem un scor minim de 14 puncte și un scor maxim de 30 de puncte, rezultând o medie de 24,56 puncte (liminf95% = 22,37; limsup95% = 26,75), cu o abatere standard 4,11 și o eroare standard a mediei 1,02.

În ceea ce privește atitudinea față de victimă în etapa inițială, pentru lotul de control, consemnăm un scor minim de 18 de puncte și un scor maxim de 34 de puncte, înregistrându-se o medie de 26,11 puncte (liminf95% = 25,08; limsup95% = 27,14), cu o abatere standard 5,18 și o eroare standard a mediei 0,51.

Grafic nr. 248 – Atitudinea față de victimă/(etapa inițială/ lot de control)

Repartizarea rezultatelor, în funcție de instituția în care își execută sancțiunea minorii este următoarea:

minorii din penitenciar, înregistrează un scor minim de 18 puncte și un scor maxim de 34 de puncte, din care decurge o medie de 26,50 puncte (liminf 95% = 24,16; limsup95% = 28,84), cu o abatere standard 5,01 și o eroare standard a mediei 1,12;

subiecții din centrul de reeducare, au un scor minim de 19 de puncte și un scor maxim de 34 de puncte, rezultând o medie de 26,00 puncte (liminf 95% = 23,38; limsup95% = 28,62), cu o abatere standard 5,59 și o eroare standard a mediei 1,25;

subiecții din supravegherea serviciului de probațiune, cumulează un scor minim de 18 de puncte și un scor maxim de 34 de puncte, reieșind o medie de 25,70 puncte (liminf 95% = 24,07; limsup95% = 27,33), cu o abatere standard 5,10 și o eroare standard a mediei 0,80;

subiecții din penitenciarul pentru minori și tineri, înregistrează un scor minim de 18 de puncte și un scor maxim de 34 de puncte, rezultând o medie de 26,65 puncte (liminf 95% = 24,11; limsup95% = 29,19), cu o abatere standard 5,42 și o eroare standard a mediei 1,21.

În etapa finală, analiza rezultatelor minorilor din lotul experimental conduce la un scor minim de 22 puncte și un scor maxim de 32 de puncte, înregistrându-se o medie de 28,49 puncte (liminf95% = 28,05; limsup95% = 28,93), cu o abatere standard 2,26 și o eroare standard a mediei 0,22.

Grafic nr. 249– Atitudinea față de victimă/etapa finală/ lot experimental

Repartizarea acestora, în funcție de caracteristicile instituției este:

în cadrul lotului de minori deținuți în penitenciar consemnăm un scor minim de 25 puncte și un scor maxim de 32 de puncte. Astfel, se înregistrează o medie de 28,90 puncte (liminf95% = 27,92; limsup95% = 29,89), cu o abatere standard 2,16 și o eroare standard a mediei 0,42;

grupul subiecților aflați în centrul de reeducare a înregistrat un scor minim de 23 puncte și un scor maxim de 32 de puncte, înregistrându-se o medie de 28,77 puncte (liminf95% = 27,80; limsup95% = 29,73), cu o abatere standard 2,38 și o eroare standard a mediei 0,46;

minorii din grija serviciului de probațiune au acumulat un scor minim de 25 puncte și un scor maxim de 32 de puncte, rezultând o medie de 28,53 puncte (liminf95% = 27,92; limsup95% = 29,15), cu o abatere standard 1,99 și o eroare standard a mediei 0,30;

în cadrul lotului de subiecți aflați în penitenciarul de profil scorul minim este de 22 puncte, iar cel maxim de 31 de puncte, înregistrându-se o medie de 27,38 puncte (liminf95% = 25,93; limsup95% = 28,82), cu o abatere standard 2,70 și o eroare standard a mediei 0,67.

În ceea ce privește atitudinea față de victimă, așa cum reiese din analiza rezultatelor obținute în etapa finală, la nivelul lotului de control, s-a înregistrat un scor minim de 18 puncte și un scor maxim de 34 de puncte, ceea ce a determinat o medie de 26,31 puncte (liminf95% = 25,31; limsup95% = 27,31), cu o abatere standard 5,03 și o eroare standard a mediei 0,50.

Grafic nr. 250 – Atitudinea față de victimă/(etapa finală/ lot de control)

În cadrul celor patru grupuri de minori delincvenți, distribuția rezultatelor este următoarea:

grupul minorilor aflați în penitenciar, înregistrează un scor minim de 18 puncte și un scor maxim de 34 de puncte, decurgând astfel o medie de 26,60 puncte (liminf95% = 24,32; limsup95% = 28,88), cu o abatere standard 4,88 și o eroare standard a mediei 1,09;

în ceea ce îi privește pe subiecții aflați în centrul de reeducare consemnăm un scor minim de 19 puncte și un scor maxim de 34 de puncte, reieșind o medie de 26,25 puncte (liminf95% = 23,75; limsup95% = 28,75), cu o abatere standard 5,35 și o eroare standard a mediei 1,19;

minorii din supravegherea serviciului probațiune au acumulat un scor minim de 18 puncte și un scor maxim de 34 de puncte rezultând o medie de 25,88 puncte (liminf95% = 24,27; limsup95% = 27,48), cu o abatere standard 5,02 și o eroare standard a mediei 0,79;

subiecții aflați în penitenciarul de profil au înregistrat un scor minim de 18 puncte și un scor maxim de 34 de puncte, media fiind de 26,95 puncte (liminf95% = 24,53; limsup95% = 29,37), cu o abatere standard 5,16 și o eroare standard a mediei 1,15.

Testul t pentru eșantioane independente ne indică faptul că, în etapa finală, există diferențe semnificative în ceea ce privește atitudinea față de victimă, în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = 4,04; p<0,05; liminf95% = 1,18; limsup95% = 3,24), pentru toate cele 4 tipuri de instituții.

Aceste rezultate pun în evidență o imbunatățire a atitudinii față de victima în urma derulării programelor recuperative și în special a programului Recto-verso care vizează în special stimularea empatiei față de victimă, iar neabordarea acestui subiect asa cum s-a realizat la lotul de control nu este in masura sa stimuleze empatia și asumarea responsabilității în aceiași măsură.

Tabloul comparativ cu privire la atitudinea față de viitor a minorilor delincvenți, surprinsă în cele două etape ale cercetării prezintă următoarele caracteristici cu nuanțe particulare pentru mediul custodial și cel necustodial:

Pentru lotul experimental, în faza inițială, scorul minim este de 28 puncte, iar cel maxim de 59 puncte, rezultând o medie de 44,08 (liminf95% = 42,33; limsup95% = 45,82), cu o abatere standard 9,08 și o eroare standard a mediei 0,88.

Rezultatele subiecților din lotul experimental, în etapa inițială, în funcție de tipul instituției în grija căreia se află aceștia, sunt repartizate astfel:

Grafic nr. 252 – Atitudinea față de viitor/ (etapa inițială – lot experimental)

Pentru lotul de control, în ceea ce privește atitudinea față de viitor, în etapa inițială, scorul minim este de 29 puncte, iar cel maxim de 62 puncte și se înregistrează o medie de 43,78 (liminf95% = 41,69; limsup95% = 45,87), cu o abatere standard 10,52 și o eroare standard a mediei 1,05.

În ceea ce privește atitudinea față de viitor a subiecților din lotul de control, în etapa inițială, în funcție de tipul instituției în grija căreia se află aceștia, situația se prezintă astfel:

pentru subiecții din penitenciar, înregistrăm un scor minim de 31 de puncte și un scor maxim de 60 de puncte, rezultând o medie de 44,90 puncte (liminf 95% = 40,18; limsup95% = 49,62), cu o abatere standard 10,09 și o eroare standard a mediei 2,25;

pentru subiecții din centrul de reeducare, avem un scor minim de 29 de puncte și un scor maxim de 58 de puncte, reieșind o medie de 42,45 puncte (liminf 95% = 37,69; limsup95% = 47,21), cu o abatere standard 10,16 și o eroare standard a mediei 2,27;

pentru subiecții din supravegherea serviciului de probațiune, scorul minim este de 30 de puncte, iar cel maxim de 63 de puncte, înregistrându-se o medie de 43,15 puncte (liminf 95% = 39,58; limsup95% = 46,72), cu o abatere standard 11,16 și o eroare standard a mediei 1,76;

pentru subiecții din PMT, avem un scor minim de 31 de puncte și un scor maxim de 62 de puncte, înregistrându-se o medie de 45,25 puncte (liminf 95% = 40,33; limsup95% = 5,17), cu o abatere standard 10,5 și o eroare standard a mediei 2,35.

Grafic nr. 253 – Atitudinea față de viitor/(etapa inițială – lot de control)

Testul t pentru eșantioane independente ne indică faptul că, în momentul inițial, nu existau diferențe semnificative în ceea ce privește atitudinea față de viitor, în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = 0,21; p>0,05; liminf95% = -2,40; limsup95% = 2,92).

Pentru lotul experimental, atitudinea față de viitor în etapa finală, cumulează un scor minim de 29 puncte și unul maxim de 68 puncte, înregistrându-se o medie de 49,26 (liminf95% = 47,34; limsup95% = 51,19), cu o abatere standard 10,00 și o eroare standard a mediei 0,97.

Grafic nr. 253 – Atitudinea față de viitor/( etapa finală- lot experimental)

În ceea ce privește atitudinea față de viitor a subiecților, în etapa finală, în funcție de tipul instituției în grija căreia se află aceștia, situația se prezintă astfel:

pentru subiecții aflați în penitenciar, se înregistrează un scor minim de 30 de puncte și un scor maxim de 59 de puncte, rezultând o medie de 42,33 puncte (liminf 95% = 38,34; limsup95% = 46,33), cu o abatere standard 8,77 și o eroare standard a mediei 1,91;

pentru subiecții din centrul de reeducare, scorul minim este de 36 de puncte, iar cel maxim de 65 de puncte, rezultând o medie de 50,19 puncte (liminf 95% = 46,56; limsup95% = 53,82), cu o abatere standard 8,99 și o eroare standard a mediei 1,76;

pentru subiecții din supravegherea serviciului probațiune, se înregistrează un scor minim de 29 de puncte și un scor maxim de 68 de puncte, reieșind o medie de 53,84 puncte (liminf 95% = 50,91; limsup95% = 56,76), cu o abatere standard 9,50 și o eroare standard a mediei 0,88;

pentru subiecții din PMT, consemnăm un scor minim de 35 de puncte și un scor maxim de 60 de puncte, rezultând o medie de 44,56 puncte (liminf 95% = 40,50; limsup95% = 48,63), cu o abatere standard 7,63 și o eroare standard a mediei 1,90.

Pentru lotul de control, în ceea ce privește atitudinea față de viitor în etapa finală, scorul minim este de 30 puncte, iar cel maxim de 64 puncte, înregistrându-se o medie de 44,12 (liminf95% = 42,07; limsup95% = 46,17), cu o abatere standard 10,31 și o eroare standard a mediei 1,03.

Grafic 254– Atitudinea față de viitor/ (etapa finală- lot de control)

În ceea ce privește atitudinea față de viitor a subiecților din lotul de control, în etapa finală, în funcție de tipul instituției în grija căreia se află aceștia, situația se prezintă astfel:

pentru subiecții din penitenciar, înregistrăm un scor minim de 33 de puncte și un scor maxim de 60 de puncte, rezultând o medie de 45,30 puncte (liminf 95% = 40,80; limsup95% = 49,80), cu o abatere standard 9,62 și o eroare standard a mediei 2,15;

pentru subiecții din centrul de reeducare, scorul minim este de 31 de puncte, iar cel maxim de 58 de puncte, înregistrându-se o medie de 42,85 puncte (liminf 95% = 38,29; limsup95% = 47,41), cu o abatere standard 9,73 și o eroare standard a mediei 2,17;

pentru subiecții din supravegherea serviciului de probațiune, avem un scor minim de 30 de puncte și un scor maxim de 62 de puncte, reieșind o medie de 43,45 puncte (liminf 95% = 39,92; limsup95% = 46,98), cu o abatere standard 11,02 și o eroare standard a mediei 1,74;

pentru subiecții din PMT, consemnăm un scor minim de 32 de puncte și un scor maxim de 64 de puncte, rezultând o medie de 45,55 puncte (liminf 95% = 40,61; limsup95% = 50,49), cu o abatere standard 10,54 și o eroare standard a mediei 2,35.

Testul t pentru eșantioane independente ne indică faptul că, în momentul final, există diferențe semnificative în ceea ce privește atitudinea față de viitor, în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = 3,63; p<0,05; liminf95% = 2,35; limsup95% = 7,93).

În funcție de locul în care minorii își execută sancțiunea, avem următoarele diferențe:

la nivelul minorilor aflați în penitenciar nu există diferențe semnificative în ceea ce privește atitudinea față de viitor în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = -1,03; p>0,05; liminf95% = -8,77; limsup95% = 2,84);

la nivelul subiecților din centrul de reeducare există diferențe semnificative la nivelul atitudinii față de viitor în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = 2,64; p<0,05; liminf95% = 1,75; limsup95% = 12,92);

la nivelul minorilor din serviciul probațiune există diferențe semnificative la nivelul atitudinii față de viitor, în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = 10,38; p<0,05; liminf95% = 5,90; limsup95% = 14,87);

la nivelul minorilor din PMT nu există diferențe semnificative la nivelul atitudinii față de viitor în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = -0,31; p>0,05; liminf95% = -7,37; limsup95% = 5,40).

Așa cum se poate observa, diferențe semnificative statistic apar în cazul minorilor menținuți în comunitate și al celor internați în centrul de reeducare. În condițiile desfășurării acelorași tipuri de demersuri recuperative, penitenciarele (cel pentru adulți și cel de profil) nu pot genera schimbări relevante și stabile în timp în ceea ce privește raportarea minorilor la viitor.

Intervenția în mediul necustodial permite valorificarea resurselor pe care le reprezită comunitatea educativă intensă și bine elaborată, care să formeze responsabilitatea minorului în raport cu propriul comportament și cu ceilalți. Dar fără să-l convingă pe minor să abandoneze conduitele de risc, fără să realizeze o creștere a rezistenței la presiunea grupului și îndepărtarea de mediile cu potențial criminogen, simpla menținere în comunitate a minorului nu poate contribui în mod real la reducerea șanselor de a comite noi delicte. Precum nici simpla trimitere în penitenciar fără a exista un plan eficient si bine elaborat pentru reabilitarea minorilor nu contribuie la creșterea sanselor de reducere a comportamentului delictual. Așa cum arată și datele cercetării noastre, simpla menținere a minorului în comunitate, chiar sub supravegherea serviciului de probațiune, nu garantează o îndreptare a lui. Desigur, consilierul de probațiune supraveghează minorul dacă își îndeplinește obligațiile care îi revin, însă fără o intervenție minorilor fără să li se ofere un sprijin si un suport educațional adecvat nu poate să producă schimbări semnificitive în modul în care acesta se raportează la propria faptă si la cei din jur si numai inchiderea si izolarea de comunitate nu poate să garanteze însusirea unor comportamente prosociale în mod automat. Ipoteza nr. 3 se verifică.

Verificare Ipoteza 4.

Minorii delincvenți aflați în executarea unei sancțiuni/pedepse participanți la activități de asistență psihosocială realizează în mai mare măsură un progres psihocomportamental decât minorii aflați în executarea unei sancțiuni care nu participă la astfel de demersuri recuperative. Se compară (stima de sine și ostilitatea) cei cu care s-a lucrat cu cei cu care nu s-a lucrat, indiferent de mediu custodial sau necustodial.

În ceea ce privește rezultatele obținute în urma aplicării chestionarului de ostilitate, în etapa inițială, la nivelul lotului experimental se înregistrează o medie de 45,31 (liminf95% = 44,13; limsup95% = 46,49), cu o abatere standard de 6,12 și o eroare standard a mediei de 0,59.

Grafic 255 – Nivelul de ostilitate /etapa inițială/ lot experimental

În ceea ce privește nivelul de ostilitate al subiecților din lotul experimental, în etapa inițială, în funcție de tipul instituției în grija căreia se află aceștia, situația se prezintă astfel:

pentru minorii din penitenciar consemnăm o medie de 45,46 (liminf95% = 43,11; limsup95% = 47,81), cu o abatere standard de 5,81 și o eroare standard a mediei de 1,14;

pentru subiecții din centrul de reeducare se înregistrează o medie de 45,35 (liminf95% = 43,36; limsup95% = 47,34), cu o abatere standard de 6,47 și o eroare standard a mediei de 0,98;

pentru minorii din supravegherea serviciului de probațiune media este de 44,90 (liminf95% = 41,92; limsup95% = 47,89), cu o abatere standard de 6,56 și o eroare standard a mediei de 1,43;

pentru subiecții din PMT rezultă o medie de 45,50 (liminf95% = 42,52; limsup95% = 48,48), cu o abatedere standard de 5,59 și o eroare standard a mediei de 1,39.

În ceea ce privește rezultatele chestionarului de ostilitate, în etapa inițială, la nivelul lotului de control, se înregistrează o medie de 46,56 (liminf95% = 45,10; limsup95% = 48,02), cu o abatere standard de 7,35 și o eroare standard a mediei de 0,73.

Grafic nr. 256 – Nivelul de ostilitate/(etapa inițială – lot de control)

Referitor la nivelul de ostilitate al subiecților din lotul de control, în etapa inițială, în funcție de tipul instituției în care se află aceștia, situația prezintă următoarele particularități:

pentru minorii din penitenciar se înregistrează o medie de 47,40 (liminf95% = 44,29; limsup95% = 50,51), cu o abatere standard de 6,65 și o eroare standard a mediei de 1,48;

pentru subiecții din centrul de reeducare consemnăm o medie de 44,60 (liminf95% = 43,68; limsup95% = 48,52), cu o abatere standard de 8,36 și o eroare standard a mediei de 1,87;

pentru minorii din supravegherea serviciului de probațiune media este de 46,40 (liminf95% = 43,94; limsup95% = 48,86), cu o abatere standard de 7,70 și o eroare standard a mediei de 1,21;

pentru subiecții din PMT consemnăm o medie de 48,00 (liminf95% = 45,08; limsup95% = 50,92), cu o abatere standard de 6,24 și o eroare standard a mediei de 1,39.

În ceea ce privește nivelul de ostilitate, în etapa finală, pentru lotul experimental media scorurilor este de 43,60 (liminf95% = 42,69; limsup95% = 44,52), cu o abatere standard de 4,71 și o eroare standard a mediei de 0,45.

Grafic nr. 257 – Nivelul de ostilitate/( etapa finală – lot experimental)

Distribuția rezultatelor în funcție de tipul instituției este următoarea:

pentru subiecții din penitenciar se înregistrează o medie de 44,14 (liminf95% = 41,44; limsup95% = 46,84), cu o abatere standard de 5,92 și o eroare standard a mediei de 1,29;

pentru minorii din centrul de reeducare consemnăm o medie de 42,96 (liminf95% = 41,33; limsup95% = 44,60), cu o abatere standard de 4,04 și o eroare standard a mediei de 0,79;

pentru minorii aflați în supravegherea serviciului probațiune se înregistrează o medie de 41,63 (liminf95% = 39,19; limsup95% = 44,06), cu o abatere standard de 4,57 și o eroare standard a mediei de 1,14;

pentru subiecții din PMT se înregistrează o medie de 45,19 (liminf95% = 43,05; limsup95% = 47,32), cu o abatere standard de 4,00 și o eroare standard a mediei de 1,00.

În etapa finală, nivelul de ostilitate pentru lotul de control înregistrează următoarele caracteristici: media scorurilor este de 46,63 (liminf95% = 45,17; limsup95% = 48,09), cu o abatere standard de 7,33 și o eroare standard a mediei de 0,73.

Grafic nr. 258– Nivelul de ostilitate /(etapa finală – lot de control)

Situația, în funcție de instituția în care își execută sancțiunea minorii, se prezintă astfel:

pentru subiecții din penitenciar consemnăm o medie de 47,25 (liminf95% = 44,11; limsup95% = 50,39), cu o abatere standard de 6,71 și o eroare standard a mediei de 1,50;

pentru minorii din centrul de reeducare se înregistrează o medie de 44,75 (liminf95% = 40,90; limsup95% = 48,60), cu o abatedere standard de 8,23 și o eroare standard a mediei de 1,84;

pentru minorii din supravegherea serviciului de probațiune media este de 46,48 (liminf95% = 44,02; limsup95% = 48,93), cu o abatere standard de 7,67 și o eroare standard a mediei de 1,21;

pentru subiecții din PMT avem o medie de 48,20 (liminf95% = 45,24; limsup95% = 51,16), cu o abatere standard de 6,32 și o eroare standard a mediei de 1,41.

Testul t pentru eșantioane independente ne indică faptul că, în momentul final, există diferențe semnificative la nivelul ostilității în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = -3,53; p<0,05; liminf95% = -4,71; limsup95% = -1,34). În funcție de tipul instituției avem următoarele diferențe:

la nivelul minorilor din penitenciar nu există diferențe semnificative în ceea ce privește ostilitatea în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = -1,57; p>0,05; liminf95% = -7,10; limsup95% = 0,88);

la nivelul minorilor din centrul de reeducare nu există diferențe semnificative în ceea ce privește ostilitatea în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = -0,96; p>0,05; liminf95% = -5,51; limsup95% = 1,93);

la nivelul minorilor din supravegherea serviciului probațiune există diferențe semnificative în ceea ce privește ostilitatea în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = -2,40; p<0,05; liminf95% = -6,09; limsup95% = -0,57);

la nivelul minorilor din PMT nu există diferențe semnificative în ceea ce privește ostilitatea în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = -1,65; p>0,05; liminf95% = -6,70; limsup95% = 0,68).

Așa cum reiese din datele prezentate, parcurgerea de către minorii delincvenți a conținuturilor activităților și programelor recuperative (printre care și cel de reducere a agresivității) nu a contribuit la diminuarea nivelului de ostilitate al acestora decât în condițiile menținerii lor în mediul necustodial. Putem concluziona astfel, că mediul custodial nu creează condițiile psihosociale care să favorizeze reducerea ostilității celor deținuți sau internați. Interesant este, că nici măcar în centrul de reeducare, nivelul ostilității nu înregistrează o scădere semnificativă, deși acolo condițiile de cazare și desfășurare a activităților sunt mult mai bune. Iată deci că, privarea de libertate, indiferent de condițiile în care se produce (mai restrictive în penitenciar și PMT și mai puțin restrictive în centrul de reeducare) nu este de natură să contribuie la îmbunătățirea funcționării psihologice a minorilor a căror personalitate este încă în formare.

Înțelegem astfel, o dată în plus, justețea vocilor care acuză penitenciarele de faptul că generează efecte negative asupra celor încarcerați și că adesori sunt ineficiente în ceea ce privește scăderea ratei de recidivă. Dar dacă, cel puțin deocamdată, pentru infractorii adulți, înfăptuirea justiției este de neconceput în absența penitenciarelor, în ceea ce îi privește pe delincvenții minori, soluția încarcerării ar putea fi evitată.

Specialiștii preocupați de reforma penală recomandă ca pedeapsa închisorii să fie pronunțată doar în ultimă instanță, doar atunci când au fost epuizate celelalte măsuri. În stabilirea pedepselor, judecătorii au în vedere întotdeauna personalitatea infractorului, vârsta, circumstanțele comiterii faptei, periculozitate etc. Pedepsele necustodiale, alternative la încarcerare, sunt pronunțate pentru minori (mustrare, libertate sub supraveghere) dar în alte țări capătă tot mai mult teren justiția restaurativă sau supravegherea electronică; cu toate acestea, ramâne un număr mare de delincvenți minori pentru care judecătorii pronunță frecvent pedepse privative de libertate, deși există o largă paletă a măsurilor care pot fi utilizate in acest sens.

Pornind de la rezultatele cercetării constatative care relevau prezența la minori a unor gânduri iraționale generatoare ale unei imagini de sine disfuncționale, am urmărit, prin intermediul programelor și a activităților desfășurate, îmbunătățirea acestei imagini și implicit dezvoltarea la minori a motivației pentru schimbare comportamentală. Am avut în vedere faptul că delincventul este un individ care aparent are un surplus de experiențe neplăcute și care simte că trăiește într-o lume disconfortantă, amenințătoare. Sentimentul lui de autoapreciere pare să fie subminat, de aceea el nu pierde nimic dacă este criticat sau chiar încarcerat. Neavând vreun statut social de apărat, teama de a-l pierde nu-l motivează să facă eforturi pentru a se conforma normelor sociale. Mai mult încă, fie că a avut prea multe contacte neplăcute cu alți oameni, fie că pe toți îi consideră asemănători, el nu-i apreciază pe alții și din această cauză nici nu pune prea mult preț pe opinia lor. Acest set de atitudini face să fie extrem de dificilă stabilirea de contacte cu el în vederea încercării de a-l reeduca. (J. S. Peters, apud. Mitrofan, Butoi, Zdrenghea, 1992, p. 269).

Așa cum se poate observa, în ceea ce privește nivelul ostilității, această ipoteză se verifică, având în vedere că există diferențe semnificative ale acesteia la minorii provenind din lotul experimental comparativ cu cei proveniți din lotul de control.

De asemenea majoritatea raspunsurilor pun în evidență o orientare motivațională extrinsecă, obtinerea de recompense, zile libere, plecarea mai repede acasă, majoritatea sunt conduși de ideea de se conforma normelor și cerințelor din exterior, iar toți acești factori stimulează motivația extrinsecă în detrimentul celei intrinseci. Studiile efectuate asupra motivației intrinseci au pus în evidență faptul că – amenințarea cu pedeapsa (Deci si Casi, 1972), scopurile impuse (Mossholder, 1980), supravagherea (lepper, Greene si Bisbett, 1975, (le Plant si Ryan, 1985,) si competiția (Deci, Betley, Kahle, Abrams si Porac, 1981) – aspecte care se intamplă în penitenciare (centre de detenție) și mediul inchis – diminuează motivarea intrinsecă pentru că toți acesti factori sunt percepuți ca si controlanți. Toate acești factori reduc autonomia individului și în consecință motivația intrinsecă față de activitatea respectivă fie că este educație, muncă, activități specifice centrelor de detenție, aceste aspecte care contribuie la creșterea ostilității și agresivității, la o scăzută imagine de sine.

În ceea ce privește rezultatele aplicării chestionarului pentru stima de sine, în etapa inițială, la nivelul lotului experimental se înregistrează o medie de 11,39 (liminf95% = 10,95; limsup95% = 11,82), cu o abatere standard de 2,26 și o eroare standard a mediei de 0,22.

Grafic 260 – Stima de sine/(etapa inițială – lot experimental)

Distribuția rezultatelor înregistrate la subiecții din lotul experimental, în etapa inițială, în funcție de tipul instituției în care se află, este următoarea:

pentru subiecții din penitenciar se înregistrează o medie de 11,15 (liminf95% = 10,20; limsup95% = 12,11), cu o abatere standard de 2,36 și o eroare standard a mediei de 0,46,

pentru subiecții din centrul de reeducare consemnăm o medie de 11,72 (liminf95% = 11,02; limsup95% = 12,43), cu o abatere standard de 2,29 și o eroare standard a mediei de 0,35;

pentru subiecții din supravegherea serviciului de probațiune avem o medie de 11,75 (liminf95% = 10,56; limsup95% = 12,94), cu o abatere standard de 2,23 și o eroare standard a mediei de 0,55;

pentru subiecții din PMT media este de 10,71 (liminf95% = 9,77; limsup95% = 11,66), cu o abatere standard de 2,07 și o eroare standard a mediei de 0,45.

În ceea ce privește rezultatele aceluiași chestionar, aplicat în etapa inițială, subiecții din lotul de control, au înregistrat o medie de 11,85 (liminf95% = 11,41; limsup95% = 12,29), cu o abatere standard de 2,22 și o eroare standard a mediei de 0,22.

Grafic nr. 262 – Stima de sine/(etapa inițială – lot de control)

Distribuția rezultatelor înregistrate la subiecții din lotul de control, în etapa inițială, în funcție de tipul instituției în grija căreia se află aceștia, este următoarea:

pentru subiecții din penitenciar înregistrăm o medie de 12,35 (liminf95% = 11,22; limsup95% = 13,48), cu o abatere standard de 2,41 și o eroare standard a mediei de 0,53;

pentru subiecții din centrul de reeducare consemnăm o medie de 11,45 (liminf95% = 10,36; limsup95% = 12,54), cu o abatere standard de 2,32 și o eroare standard a mediei de 0,52;

pentru subiecții din supravegherea serviciului de probațiune avem o medie de 11,55 (liminf95% = 10,85; limsup95% = 12,25), cu o abatere standard de 2,18 și o eroare standard a mediei de 0,34;

pentru subiecții din PMT media este de 12,35 (liminf95% = 11,42; limsup95% = 13,28), cu o abatere standard de 1,98 și o eroare standard a mediei de 0,44.

În etapa finală, pentru lotul experimental, media scorurilor stimei de sine este de 12,21 (liminf95% = 12,52; limsup95% = 13,83), cu o abatere standard de 1,91 și o eroare standard a mediei de 0,18.

Grafic 263 – Stima de sine/ (etapa finală – lot experimental)

Distribuția rezultatelor, pentru lotul experimental, în funcție de instituția în care își execută minorii sancțiunea este:

pentru subiecții din penitenciar înregistrăm o medie de 11,19 (liminf95% = 10,38; limsup95% = 12,00), cu o abatere standard de 1,77 și o eroare standard a mediei de 0,38;

pentru subiecții din centrul de reeducare consemnăm o medie de 13,15 (liminf95% = 12,52; limsup95% = 13,79), cu o abatere standard de 1,56 și o eroare standard a mediei de 0,30;

pentru subiecții din supravegherea serviciului de probațiune avem o medie de 12,19 (liminf95% = 11,60; limsup95% = 12,77), cu o abatere standard de 1,89 și o eroare standard a mediei de 0,29;

pentru subiecții din PMT media este de 12,06 (liminf 95% = 10,97; limsup95% = 13,15), cu o abatere standard de 2,04 și o eroare standard a mediei de 0,51.

În ceea ce privește stima de sine, în etapa finală, pentru lotul de control, media scorurilor este de 11,73 (liminf 95% = 11,30; limsup95% = 12,16), cu o abatere standard de 2,16 și o eroare standard a mediei de 0,21.

Grafic nr. 264 – Stima de sine / (etapa finală – lot de control)

Repartizarea rezultatelor în etapa finală, pentru lotul de control, în funcție de instituția în care își execută minorii sancțiunea este:

pentru subiecții din penitenciar consemnăm o medie de 12,05 (liminf95% = 10,97; limsup95% = 13,13), cu o abatere standard de 2,30 și o eroare standard a mediei de 0,51;

pentru subiecții din centrul de reeducare înregistrăm o medie de 13,15 (liminf95% = 12,52; limsup95% = 13,79), cu o abatere standard de 1,56 și o eroare standard a mediei de 0,30;

pentru subiecții din supravegherea serviciului de probațiune media este de 11,45 (liminf95% = 10,36; limsup95% = 12,54), cu o abatere standard de 2,32 și o eroare standard a mediei de 0,33;

pentru subiecții din PMT avem o medie de 12,15 (liminf95% = 11,22; limsup95% = 13,08), cu o abatere standard de 1,98 și o eroare standard a mediei de 0,44.

Testul t pentru eșantioane independente ne indică faptul că, în momentul final, nu există diferențe semnificative la nivelul stimei de sine în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = 1,68; p>0,05; liminf95% = -0,08; limsup95% = 1,03). În funcție de tipul instituției în care se află minorii avem următoarele diferențe:

la nivelul minorilor din penitenciar nu există diferențe semnificative în ceea ce privește stima de sine în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = -1,34; p>0,05; liminf95% = -2,15; limsup95% = 0,43);

la nivelul minorilor din centrul de reeducare există diferențe semnificative în ceea ce privește stima de sine în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = 2,96; p<0,05; liminf95% = 0,54; limsup95% = 2,86);

la nivelul minorilor din supravegherea serviciului de probațiune nu există diferențe semnificative în ceea ce privește stima de sine în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = 1,55; p>0,05; liminf95% = -0,19; limsup95% = 1,56);

la nivelul minorilor din PMT nu există diferențe semnificative în ceea ce privește stima de sine în funcție de tipul lotului din care provin subiecții (t = -0,13; p>0,05; liminf95% = -1,45; limsup95% = 1,28).

Așa cum ne indică rezultatele, această ipoteză nu se verifică decât parțial deoarece nu există diferențe semnificative între nivelurile stimei de sine ale minorilor din lotul experimental comparativ cu lotul de control.

Acest aspect pune în evidență deschiderea unor noi căi pentru posibile cercetări în domeniul imaginii de sine și a stimei de sine a minorului delicvent–care să pună în mod concret în evidență efectul pedepselor custodiale si non-custodiale asupra imaginei de sine si a stimei de sine. Este importantă în acest sens încercarea de identificare a factorilor de protecție a imaginii de sine, si a modului de protejare a minorului față de identificarea negativă, conform teoriei lui Selosse (1980).

Se pot deschide astfel noi piste de cercetare pentru a se verifica dacă menținerea stimei de sine în mediul penitenciar este un predictor al unei bune inserții sociale sau dimpotrivă un semn al internalizării și valorizării imaginii de sine ca și delicvent – acest ultim aspect putând fi un predictor important al reiterării comportamentului delictual.

7. CONCLUZII

Tot ceea ce am prezentat în această lucrare, atât la nivel teoretic, cât mai ales la nivel practic, arată că intervențiile de optimizare în cadrul sistemului penal sunt permanent condiționate de evoluțiile și analiza teoretică în multe domenii conexe: psihologie, sociologie, pedagogie, psihiatrie, științe penale, criminologie, politici penale și chiar filozofie și teologie. Pentru că atunci când ne ocupăm de criminalitate, avem nevoie de o multitudine de perspective care să asigure abordări și soluții adecvate pe termen lung.

În lumea contemporană, penalitatea este un indicator prețios al progresului social al unei țări, al gradului de civilizație al oamenilor săi, al climatului social și al perspectivelor de dezvoltare în viitor. Meditația lui Winston Churchill, Arătați-mi închisorile voastre și voi înțelege în ce societatea trăiți, pare mai actuală ca niciodată. De aceea, efortul de a înțelege, din punctul de vedere al psihologiei, instituțiile penale, a arată deficiențele și a le oferi căi de îmbunătățire a funcțiilor și structurii lor, este întotdeauna un demers pentru a face mai bună societatea în care trăim.

În ultimii ani a fost abandonat efortul de a căuta cauzele criminalități, totul fiind lăsat pe seama poliției, a tribunalelor și a penitenciarelor, în speranța, iluzorie, că doar aceste instituții pot intimida delincvenții potențiali și a crea sentimentul de ordine socială. Deși recunoaștem forța amenințării produse de legislația penală, represiunea nu este eficace întotdeauna și, deseori, are efecte contrare neașteptate. În fața diversității factorilor criminogeni, se impun măsuri de prevenire care să acționeze asupra persoanelor cu risc și în locurile potrivite, reducând factorii sociali sau individuali ai delincvenței cu mult timp înainte de apariția conduitelor infracționale. Sancțiunile penale, protejează valorile comunitare și încearcă să asigure cetățenilor un sentiment de siguranță și încredere în instituțiile de control social. Ca urmare, problema penalității nu se poate reduce la o simplă reacție instituțională ci ea urmărește să creeze un tip de societate și un tip de om care să permită o înaltă calitate a vieții tuturor.

Pedeapsa în sine fie că este aplicată în mediul custodial fie că este aplicată în mediul necustodiaul nu garantează că delincventul, odată ce a părăsit penitenciarul sau sistemul de probațiunea, nu va recidiva. Aceasta este doar cadrul care permite intervenții educative de calitate, care să-i ajute în special pe minori și tineri, ca după liberare, să devină membrii utili ai societății. Importante sunt valențele educative și de recuperare psiho-socială care sunt adaugate acestui timp suspendat pentru minor, și depinde de fiecare instituție în parte fie că este penitenciar sau sistem de probațiune cu ce încarcă acest timp, astfel încât el să fie dătător de sens și minorul în urma trecerii prin acest sistem juridic să-și regândească relația lui cu sine, cu ceilalți și cu societatea. Cercetarea noastră de teren a demonstrat că programele și activitățile desfășurate cu minorii delincvenți condamnați sunt eficiente numai atunci când se desfășoară într-un climat uman cu potențial educativ bazat pe valori și principii clare, când se conferă o înaltă utilitate timpului petrecut în detenție sau supraveghere, cand activitățile desfăsurate sunt datătoare de sens și când se reduce vulnerabilitatea psihologică și socială a celor internați sau încarcerați. Pentru aceasta, continuarea școlarizării, acumularea de cunoștințe utile pentru viața de fiecare zi, învățarea unei meserii, optimizarea modului de relaționare, înțelegerea și respectarea legilor și instituțiilor, pot optimiza personalitatea minorilor și pot să-i redea cu adevărat voința de a fi un bun cetățean.

Noi am pus în evidență faptul că deși penitenciarul are rigori greu de suportat, deși privările inerente instituției de detenție sunt multiple, deși lipsa libertății, a familiei și a prietenilor sunt greu de îndurat, penitenciarul nu sperie, nu se transformă într-o lecție de viață care nu va fi uitată niciodată, nu descurajează ideea recidivei la cei care au simțit pe pielea lor ce înseamnă să stai într-o închisoare, dimpotrivă în 35 % din cazuri (rata recidivei conform raportului ANP 2014) penitenciarul poate fi chiar o cauză a recăderii individului și a reluarii comportamentului delictual.

Prin validarea ipotezelor 1 și 2 cercetarea a pus în evidență faptul că Minorii aflați în executarea unei sancțiuni/pedepse custodiale participanți la activități și programe educative și de asistență psihosocială interiorizează în mai mică măsură opinii și atitudini prosociale, și inregistreaza un progres psihocomportamental mai mic decât cei aflați în executarea unei sancțiuni necustodiale (probațiune) participanți la același tip de demers. Așa cum reiese din datele prezentate, parcurgerea de către minorii delincvenți a conținuturilor activităților și programelor recuperative (printre care și cel de reducere a agresivității) nu a contribuit la diminuarea nivelului de ostilitate al acestora decât în condițiile menținerii lor în mediul necustodial. Astfel încât sistemul de probațiune atât prin principiile justiției restaurative pe care le pune în practică, cât și prin menținerea minorului în libertate îi poate asigura și oferi o mult mai bună intervenție în vederea reducerii comportamentului antisocial, evitându-se în același timp efectele negative ale încarcerării precum și costurile mult mai mari pe care societatea trebuie să le asigure pentru menținerea unui minor într-un mediu închis.

Astfel, menținerea minorilor condamnați într-un mediu neprivativ de libertate (probațiune), mediu mai puțin restrictiv din punctul de vedere al libertății de mișcare, al organizării spațiului și timpului, al menținerii legăturilor cu familia și comunitatea contribuie la interiorizarea de către aceștia a unor opinii și atitudini favorabile dezvoltării unui comportament prosocial, în timp ce încarcerarea, chiar și într-o instituție specializată cum este penitenciarul de minori și tineri și cu atât mai puțin într-un penitenciar, nu este de natură a crea condiții propice unei dezvoltări morale care să anticipeze un progres comportamental ulterior.

Validarea ipotezei nr. 3 a pus în evidență faptul că responsabilitatea față de fapta comisă este o achiziție datorată participării minorilor condamnați la programe ale căror obiective urmăresc expres sensibilizarea acestora în legătură cu aspecte care, altminteri, rămân inaccesibile reflecției acestora. Executarea pedepsei, indiferent în care dintre instituții, nu este de natură să creeze schimbări atitudinale sau de conduită dacă nu este însoțită de demersuri educative și de asistență psihosociale specifice, astfel încat numai simpla mentinere a minorilor in penitenciare lipsiți de libertate sau dimpotrivă în libertate, în supravegherea serviciului de probațiune fără implicarea lor în programe și procese de reflecție nu asigură în sine realizarea unui progres psiho-social pentru aceștia.

Validarea parțială a ipotezei 4 – referitor la comparația între imaginea de sine a minorilor și a celor din lotul martor pune în evidență necesitatea unor cercetări viitoare cu privire la factorii protectivi ai imaginii de sine în penitenciare și în instituțiile de detenție, și la rolul pe care imaginea de sine poate să-l dețină în stimularea sau anularea comportamentului delictual.

Lucrarea a pus în evidență în conformitate cu modelul referențial Born et Goffin principalii factori psiho-social cu rol important în procesul de resocializare si care sunt influențați în mare măsură de pedepsele custodiale și noncustodiale precum și de intervențiile educative și recuperative structurate. Minorul printr-un proces cognitiv încearcă să caute în sistemul sau motivațional principalele valori care se aplică diverselor situații și care îi permit și determină selectarea unui anumit tip de comportament, în cazul lui un comportament delictual. Consecințele comportamentale, respectiv pedepsele (custodiale sau noncustodiale) influențează sistemul motivational precum și restructurarea sistemului referențial – atitutini, opinii, sentimente, trăiri, un rol esențial în structurarea atitudinilor prosociale avându-l satisfacerea nevoilor de autodeterminare respectiv (autonomie, compentență, și apartenență socială) si auto-eficiență. Noile atitudini prosociale pot rezista în timp și pot fi menționute atât timp cat ele sunt în stransă legatura cu obiectul atitudinal în mod constructiv, astfel încat să se permită conform modelului Prochaska și DiClemente (1982) trecerea din faza de contemplare la faza de acțiune și menținere. Recăderea face parte din ciclul schimbării comportamentale și trebuie integrată/reintegrată în procesul de resocializare.

Motivația, reprezintă un factor psihosocial important al procesului de resocializare. In timpul derulării cursurilor s-a pus în evidență faptul că stimularea motivației intrinseci atât în mediul custodial cât și non-custodial, contribuie la o mai bună prezentă la programele realizate precum și o stimulare a internalizării atitudinilor prosociale, contribuind la satisfacerea nevoilor psihologice de autonomie, compentență, și apartenență socială. Se impune găsirea de activități și de programe educative atât în mediul inchis, (centre educaționale, penitenciare, centre de detenție) cât și în libertate sisteme de probațiune care să inducă respectarea legilor și a normelor morale prin stimularea motivației intrinseci de participare, precum și prin stimularea tuturor abilităților si caracteristicilor varstei adolescente (curiozitatea, curajul, ineditul, – factori puși în evidență de minori ca fiind de multe ori motive pentru comiterea delictelor). Sugerăm în acest sens, modelul de succes VentDebout, care are o foarte bună rată de reducerea a recidivei.

Trairea sentimentelor de rușine si vinovăție reprezintă o latura esențiala a procesului de resocializare prin relația și responsabilitatea pe care ea poate să o stimuleze față de fapta comisă și față de victimă. Lucrarea noastră a subliniat distincția între rușine și vinovăție și în același timp între rușinea reintegrativa și rusinea punitivă, și procesul de obținere al iertarii, iar interventia experimentală a pus in evidență faptul că atât rușinea cat si vinovăția joacă un rol central în sistemul motivațional. Astfel încât prin conștientizarea sentimentului de rușine, trăirea și exprimarea acestuia în mod restructurant, minorii pot fi indrumați spre asumarea și schimbarea comportamentului, în mod eficient. Este importantă cunoașterea și recunoașterea tipurilor de reacții induse de rușine conform compasului lui Nathanson (1992), și canalizarea lor în așa fel încât să se stimuleze rușinea reintegrativă – (rușinea pe care delicventul o resimte când vede că este dezaprobat public comportamentul său și condamnat mai ales de către cei pe care el îi admiră și respectă foarte mult) dar a căror efecte negative pot fi reduse prin ocazia care i să ofere delicventului de a fi reprimit și reintegrat în comunitate și să se reducă cât mai mult rușinea punitivă – care îl umilește pe minor și nu-i dă șansa să îndrepte răul pe care l-a făcut, nu-i permite să se reabiliteze în fața comunității și a victimei, îl stigmatizează și respinge. A fost subliniat procesul iertarii că un factor esențial al procesului de resocializare pentru că Fără iertare – sau măcar fără procesele de pregătire a obținerii iertării nu se poate începe procesul reconcilierii cu tine însuți la început și apoi cu ceilalți” Urlic (2011). În acest sens reconsiderăm schema inițială a lucrării noastre prin introducerea sentimentului de rușine și vinovăție ca un factor esențial al procesului de reinserție socială.

Cercetarea noastră a pus în evidență faptul că este necesară pentru minorii și tinerii delincvenți o intervenție educativă structurată, avand în vedere carențele multiple în plan social, afectiv, emoțional, motivațional astfel încât aceste carențe să fie pe cât posibil reduse, dar în același timp să i se și ofere șansa de a se redescoperi și de a fi “arhitectul” noilor schimbări pe care el, adesea, intenționează să le facă.

Așa cum reiese din cifrele prezentate, pentru minorii delincvenți, mobilizarea pentru a căuta un loc de muncă, cunoașterea unei meserii, certificarea cunoașterii acesteia cu o diplomă de calificare, prezentarea în fața angajatorului, nu sunt condiții necesare în obținerea unui loc de muncă, ele stau sub semnul relativismului, al indeciziei, al lui așa și așa. Sprijinul familiei în găsirea unui loc de muncă este identificat în mică măsură și pentru faptul că minorii provin din familii cu un statut socio-economic precar; în schimb este valorizat sprijinul prietenilor. Toate cele prezentate constituie un simptom al lipsei de maturitate, de înțelegere a lumii sociale și a modalităților în care omul își trăiește viața alături de ceilalți, existenței si persistenței unei viziuni copilărești asupra societății în care un rol important, înaintea oricăror eforturi și investiții personale, îl joacă în viziunea lor norocul. In acest sens a fost pusă in evidență necesitatea stimularii motivației intrinseci pentru un loc de muncă care se poate realiza prin stimularea autodeterminării, a competenței și a apartenenței sociale la un loc de muncă. Astfel sunt necesare și schimbări legislative și de mentalitate, cu privire la munca tinerilor delincvenți, atât în cadrul Ministerului Justiție cât și în cadrul comunității, care să le permită tinerilor delincventi să lucreze cu un contract de muncă încă din perioada în care se afla în penitenciar. Un rol important îl are și sistemul de mentorat și tutoriat la locul de muncă care să-i sprijine pe minorii delincvenți în acomodarea cu rigorile și cerințele unui loc de munca.

După cum a fost pus în evidență de cercetarea de teren, programul Recto-Verso a reușit să producă o schimbare vizibilă de atitudine față de victimă pentru toți cei care au fost implicați în acest program, astfel încât a fost pus în evidență rolul esențial pe care îl are relația cu victima și reconcilierea cu aceasta precum și psihologia iertării în cadrul recuperarii minorilor si tinerilor delincvenți. Recomandăm (așa după cum și minorii au recomandat în evaluările finale ale programului) – extinderea programului Recto-Verso sau programelor similare, precum și activități extinse de mediere între victimă și infractor pentru toți cei care au comis delicte și au avut o victimă și care bineinteles vor să participe într-un astfel de demers, fie că sunt în libertate sau în mediul închis, având în vedere multiplele valențe recuperative și terapeutice care intervin în acest demers, atât pentru minor cât și pentru victimă.

Cercetarea noastră a impus ca o necesitate ca, pentru fiecare minor delincvent sancționat, să se realizeze un plan de reinserție socială din momentul începerii executării sancțiunii, astfel încât atat sancțiunea cât și timpul petrecut în sistemul juridic să fie generator de sens, în vederea stimulării procesului de autonomie și de asumare a unei libertăți responsabile față de propriul proces de reinserție socială. Acest plan va conține o analiză în detaliu a problemelor minorului, a dificultăților sale precum și pașii de urmat pentru a ameliora situația lui. Esential este faptul că acest plan va trebui realizat împreună cu minorul, pentru a obține accordul său și pentru a stimula astfel motivația sa intrinsecă de participare la toate demersurile educative realizate împreună cu el. Vor fi precizate pe langă programele obligatorii de care va trebui să beneficieze minorul (scolarizare, formare profesională menționate în planul de executare a pedepsei realizate de specialiștii unităților), orice altă intervenție necesară pentru sprijinirea procesului de reinsertie socială. În acest sens, un protocol de colaborare între Serviciul de probațiune din Ministerul Justiției, Ministerul Muncii și Ministerul Educației și Cercetării precum și cu ONG-urile active în acest domeniu pot condiționa eficiența efortului de sprijinire a procesului de reinserție socială. În acest moment, atât în sistemul penitenciar, cât și în cadrul serviciilor de probațiune s-au dezvoltat proceduri, instrumente, documente adecvate de cunoaștere a minorilor, a caracteristicilor și istoricului psiho-social al acestora, dar, adesea, aceste informații nu sunt valorificate în conceperea, împreuna cu minorul, a unui plan de viitor. Acest plan ar trebui să cuprindă obiective și pași concreți pe care acesta să îi conștientizeze, să îi proiecteze în viitor și să și-i asume. În acest sens, anexăm propunerile noastre concrete privind planul de reinserție și ghidul de realizare a acestuia. Anexa nr. xx

Programele educative și metodologia aplicată, toate au pus în evidentă importanța luării în calcul a principiilor justiției restaurative. Pe langă rolul important acordat victimei în tot demersul restaurativ, menționam și alte 2 principii importante respectiv – Perceperea unui proces corect și realizarea tuturor activităților necesare punerii în aplicare a demersului restaurativ – IMPREUNA cu minorii, nu ASUPRA lor sau PENTRU ei. Cei care au perceput procesul ca fiind corect (pedeapsa justă în raport cu fapta, dar și toate demersurile efectuate în penitenciar sau probațiune în mod corect), au fost mult mai implicați în procesul de recuperare și în participarea activă la programele organizate, indiferent de sentința acordată. Aceste principii trebuie extinse și puse în practică în fiecare fază de intervenție și de realizare a actului de justiție și de resocializare prin cele 3 componente respectiv – Angajamentul – implicarea indivizilor în deciziile care îi afectează, ascultând punctul lor de vedere și luând cu adevărat în considerare punctele lor de vedere. Explicația care presupune – explicarea raționamentului din spatele unei decizii pentru toată lumea care a fost implicată sau care este afectată de aceasta decizie. Exprimarea de asteptări clare –pentru a se obține asigurarea că toată lumea înțelege clar o decizie și ceea ce se așteaptă de la ei în viitor.

Partea de intervenție aplicativă a prezentei lucrări, a identificat metode și proceduri pentru a recunoaște copiii cu risc, prin intermediul părinților, profesorilor și al lucrătorilor sociali. Părinții sunt primii care își pot da seama dacă există probleme în dezvoltarea copiilor, iar în colaborare cu profesorii din școli și consilierii psihologi, pot lua măsuri imediate pentru a corecta conduitele neacceptate social. Părinții trebuie informați că există programe de intervenție precoce în vederea ameliorării personalității copiilor lor.

Având în vedere rezultatele cercetărilor noastre, considerăm că se impune regândirea serioasă a rolului școlii în prevenirea delincvenței juvenile. Școala nu mai poate rămâne exclusiv spațiul în care se transmit cunoștințe, se valorizează obediența și se premiază elevii silitori. Școala trebuie să devină un spațiu al educației, al dialogului, al sprijinului și al măsurilor concrete de a reglementa interacțiunile dintre elevi, profesori, părinți, comunitate și instituții. Iar pentru elevii cu tendințe antisociale, instituția școlară poate lua măsuri precoce în timp util și individualizate pentru a nu lăsa să se stabilizeze comportamentele și atitudinile antisociale.

Minorii care își ispășesc pedeapsa ca urmare a comiterii unei infracțiuni, situează motivația acesteia cu precădere în zona socială proximă, a prietenilor; ei spun că au comis infracțiunea la îndemnul și după sfaturile prietenilor și nu pentru că nu ar fi avut din ce trăi, ci pentru că în acest mod se câștigau ușor bani și experimentau ceva nou. Menționăm faptul că un sfert din cei chestionați confirmă consumul de alcool și de droguri a căror procurare necesită mulți bani, factori care se transformă în cauze ale comportamentului delictual.

În opțiunile minorilor, primul obstacol în calea recidivei îl constituie lipsa locuinței (79,24%) urmat de găsirea unui loc de muncă (78,30%). Or, tocmai aceste lucruri depind în mare măsură de fiecare minor/adolescent în parte: unitatea de detenție asigură premisele angajării în muncă (parcurgerea școlii de acolo de unde fusese întreruptă de minor, calificarea într-o meserie la nivelul studiilor (!), asigurarea unei experiențe practice de muncă atât cât permite mediul închis. Faptul că minorii speră să aibă o locuință este legat și de faptul că, mulți dintre ei, nu mai vor să stea în casa părintească ci vor să fie autonomi. Dar obținerea unei locuințe este un lucru deosebit de greu în prezent în România.

Teza noastră a accentuat importanța măsurilor preventive ce trebuie adoptate în aval de comiterea infracțiunii: promovarea măsurilor de dezvoltare comunitară prin sprijinirea activă a familiei și a copilului, prin programe eficiente de educație. Acestea ar putea fi reprezentate de măsuri de prevenire a abandonului școlar din ce în ce mai timpuriu; asigurarea unor programe ample de petrecere a timpului liber de către adolescenți, înființarea de asociații și cluburi pentru aceștia; educație în vederea prevenirii consumului de alcool și droguri, a violenței în familie; construcția de locuințe și de facilități pentru persoanele defavorizate; programe de dezvoltare a competențelor educative ale părinților și ale copiilor.

Utilizând măsurile penale doar pentru a se proteja, pentru a exclude și izola, pentru a inchide, societatea nu își indeplinește astfel misiunea, aceea de a da sens și finalitate pedepsei pe care o dispune.

Cum poate un minor delincvent să-și reconsidere comportamentul și mai ales să se reinsereze în societate, dacă el nu a primit un răspuns clar la această intrebare și nu a primit nici mijloacele necesare ?

Este responsabilitatea fiecărui cetățean de a fi garantul bunăstării, a vietii armonioase a tuturor, inclusiv a celor marginalizați respectiv minorii delincvenți. Yves Scieur – Judecător pentru Minori și Tineri – Belgia, Președinte Tribunal

BIBLIOGRAFIE

Abraham Pavel, (2009), Probațiunea în sistemul judiciar românesc – între dorințe și realizări, Ed Expert.

Ancibure Francis, Marivi Galan- Ancibure (2011), Les problèmes d’autorite avec l’enfant et l’adolescent, Ed. Dunond Paris

Audibert Catherine (2012), Abymes Adolescentes les empreintes de l’adolescents chez l’adulte, Ed. Payot, Paris

Ausloos Guy (1984), «Thérapie familiale et institution », dans Marginalité, système et famille, Centre de recherche interdisciplinaire de Vaucresson

Aniței Mihai (2007) – Psihologie experimentală, Ed. Polirom , Iași

Basiliade George C. (2006), Criminologie comprehensivă, Ed. Expert, București

Bernard Robinson (2010), Psihologie clinică, Ed. Polirom

Blair Tony (iulie 1995), Viitorul serviciului penitenciar, în Prison Service Journal

Boutellier Hans (2008), L’utopie de la securite, Editions Larcier, Bruxelles

Born Michel (2003), Psychologie de la Délinquance, Ed. De Boeck, Bruxelles

Born Michel ( (2002) – « Continuité de la délinquance entre l’adolescence et l’âge adulte », Criminologie, 2002 vol. 35, n° 1, 2002, p. 53-67

Born Michel ( (2014) Adolescent risk behaviours and protective factors against peer influence – ARTICLE in JOURNAL OF ADOLESCENCE 37(8):1353–1362 · DECEMBER 2014

Brezeanu Ortansa (1998), Minorul și legea penală, Ed. All Beck, București

Brian William (1993), Modalități de lucru cu deținuții, în Revista de știință penitenciară, nr. 1-2

Butoi Tudorel., Butoi I.T. (2006), Tratat universitar de psihologie judiciară-teorie și practică, Ed. Pinguin Book

Carbonneau Rene (2004), Prevention developpmentale, în Gerard Lopez, Stamatios Tzitzis, Dictionnaire des sciences criminelle, Dalloz Paris

Carre Philippe et Fabien Fenouillet (2009), Traité de psychologie de la motivation, Dunond Paris

Cartuyvels Yves (2004), La reaction sociale de la délinquance juvenile, article publie dand La reaction sociale a la délinquance juvenile. Questions critique et enjeaux d„une reforme, Les dossieres de la revue du droit penal et de la criminologie, la Charte, Bruxelles

Călinescu Gheorghiță, Bălan Ana (2005), Management penitenciar, Editura Tritonic, București,

Chartier Jean-Pierre (2011), Les adolescents difficiles, Psychanalyse et éducation specialisée Dunond, Paris

Chelcea Septimiu (2008), Rușinea și vinovăția în spațiul public, Editura Humanitas, București

Cioclei Valerian (2011), Manual de criminologie, ediția a 5-a, Editura C.H. Beck, București

Costandache Costel., Florea N. (2002), Supravegherea și asistența persoanelor condamnate, Editura Didactică și Pedagogică, București

Christophe Andre, Francois Lelord (2007), L’estime de soi , Odile Jacob Paris

Cusson Maurice (2005), La délinquance, une vie choisie, Editions Hurtubise HMH, Montreal,

Cusson Maurice (2002), Prevenir de la delinquance, PUF, Paris

Cusson Maurice (2006), Prevenirea delincvenței, Ed. Gramar

Dâmboeanu Cristina, Rădulescu Sorin (2010), Abuzul comis în familie asupra copiilor- o perspectivă multidisciplinară, Ed. Ars Docendi, Universitatea din București

Deschamps Jean-Claude, Pascal Moliner (2008), L’identité en psychologie sociale, Armand Colin, Paris

Dot Odile (1984), Agressivité et violence chez l’enfant et l’adolescent, Les Nouvelles éditions Marabout, Verviers, Belgique

Ewen B.Robert (2012), Introducere în teoriile personalității, Editura Trei, București

Foucault Michel (1997), A supraveghea si a pedepsi, Editura Humanitas

Frechette Marcel et Marc LeBlanc (1987), Delinquance et Delinquants, Ed. Gaetan Morin Quebec Canada

Garland David (1991), Punishment and modern society, Clarendon Press, Oxford

Gassin Raymond (1990), Criminologie, Ed. Dalloz,Paris,

Gavray Claire (2001), Conduite juvénile contemporaines et transformation socio-familiales Délinquance Juvénile et Famille Sous la direction de Michel Born et Pierre Thys, L.Harmattan

Gheorghe Florian (2012), Bandele infracționale și utopia securității, în Rodica Stănoiu (coord.), Marea criminalitate în contextul globalizării, Universul Juridic, București

Gheorghe Florian (1998), Dinamica penitenciară, Ed. Oscar Print

Gheorghe Florian (2009), Fenomenologie Penitenciară, Oscar Print, București

Gheorghe Florian (2005), Prevenirea criminalității, Ed. Oscar Print, București

Gheorghe Virgiliu (2005), Efectele televiziunii asupra minții umane, Editura Evanghelismos, Fundația Tradiția Românescă, București

Goffman Erwing (2004), Aziluri, Ed. Polirom

Golu Ioana, Pantelimon Golu (2003), Psihologie educațională, Ed. Miron, București

Golu Pantelimon (2000), Fundamentele psihologiei sociale, Ed. Ex Ponto, Constanța

Golu Pantelimon (2001), Perspective noi asupra psihologiei grupurilor sociale, în Mielu Zlate (coord.), Psihologia la răspântia mileniilor, Ed. Polirom, Iași

Golu Pantelimon (2004), Psihologia grupurilor sociale și a fenomenelor colective, Ed. Miron, București

Graham Gilles (2002), Tranziții turbulente. Delincvență și justiție în România. Ed. Expert

Guimond Serge (2010), Psychologie Sociale Perspective Multiculturelle, Ed. Mardaga

Hannecart Pierre & Jean Blairon (2000), Contrainte sous controle Protection Judiciere et democratie, Ed. Luc Pire, Bruxelles

Haynes Kevin, (2008)Ce este probațiunea, în vol. Manualul consilierului de reintegrare socială și supraveghere, Ed. Themis, Fundația Europeana “Nicolae Titulescu”, Filiala Craiova

Kalayjian Ani, Raymond F. Paloutzian, (2009) – Forgiveness and Reconciliation :Psychological Pathways to Conflict Transformation and Peace Building

Springer Science & Business Media,

Humphreys Tony (2007), Stima de sine, Elena Francisc Publishing, București,

Iașnic Bogdan Ștefăniță, Victor Nicolăescu, Pavel Abraham (2001), Introducere în probațiune, Ed.Național, București

Laiu Laurențiu, Jenică Mirea, Florian Gheorghe (nr. 1./2001), Psihologia deținuților evadați din penitenciarele românești în perioada 1995-2000, Revista de știință penitenciară

Lizarraga S., M. Ayarra (2001), Entrevista motivacional, The motivational interview, ANALES Sis San Navarra, Vol. 24, Suplemento 2

Iluț Petru (2009), Psihologie socială și sociopsihologie, Polirom, București,

Karli Pierre (2011), Besoin de l’autre. Une approche interdisciplinaire de la relation a l’autre, Editura Odile Jacob, Paris

Lopez Emilio Mira Y (2007), Manual de psihologie juridică, Editura Oscar Print, București

Lopez Gerard, Stamatios Tzitzis (2004), Dictionnaire des sciences criminelle, Dalloz, Paris

Lipovetsky Gilles (2007), Fericirea paradoxală, Ed.Polirom, Bucuresti

Marcelli Daniel, Alain Braconnier (2006), Tratat de psihopatologia adolescenței, Ed. Fundației Generația, București

Marcelli Daniel (2003), Tratat de psihopatologia copilului, Ed. Fundației Generația, București

Marshall Tony E (1999) – Restorative Justice – An Overviw, Home Office Research Development and Statistics Directorate, http://fbga.redguitars.co.uk/restorativeJusticeAnOverview.pdf

Marteaux Alain (1990), Qui gagne perd » ou le travailleur social serviteur de deux maîtres Conferance Association Genevoisse de Therapie Familliale – Resonance

Maruna Shadd (2000), Criminology, Desistance and the Psychology of the Stranger, in “The Social Psychology of Crime”, Edited by David Canter and Laurence Alison, England, by MPG Books Ltd, Bodmin, Cornwall, 287-311

Matthews Gerald, Ian J. Deary, Martha C. Whiteman (2005), Psihologia personalității, Ed. Polirom, București

McCold Paul & Watchtel Ted – In pursuit of Paradigm: A Theory of Restorative Justice – International Institutut for restorative Practice -World Congres Of Criminologie August -2003, Rio De Janeiro Brazil – http://www.iirp.edu/pdf/paradigm.pdf

Mihăilescu Ioan (2000), Sociologie generală, Ed. Universității din București

Mitrofan Nicolae, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi (1992), Psihologie judiciară, Casa de editură și presă “Șansa” SRL, București

Mureșan Pavel (1980), Învățarea socială, Editura Albatros, București

Neamțu Cristina (2003), Devianța școlară. Ghid de intervenție în cazul problemelor de comportament ale elevilor, Ed. Polirom, Iași

Nietzel, M. T. (1979), Crime and its modifications: A social learning perspective, New York, Pergamon Press

Nica Udangiu Lidia, Costin Emilian Rovența, Emilian Vâlcu (2009), Neurobiologia comportamentului agresiv, în Revista de sănătate mintală a Ligii Române pentru Sănătatea Mintală, vol. 18, nr.2

Papalia Diane E., Sally Wendkos Olds, Ruth Duskin Feldman (2010), Dezvoltarea umană, Editura Trei, București

Petcu Marioara (1999), Delincvența-repere pihosociale, Ed. Dacia, Cluj Napoca,

Petermann Franz, Manfred Döpfner, Martin H. Schmidt (2010), Tulburări de comportament antisocial-agresiv, ediția a II-a revăzută, Ed. RTS, Cluj-Napoca

Preda Vasile (1998), Delincvența juvenilă, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,

Pripp Cristina (2004), Repere psihosociale ale autorănirilor în mediul penitenciar, în vol. Universul carceral, Ed. Oscar Print

Pripp Cristina (2004), Repere psihosociale ale autorănirilor în mediul penitenciar, în vol. Universul carceral, Editura Oscar Print

Pușcaș Mihaela (2003), Transformarea centrelor de reeducare din unități custodiale în instituții recuperative, în Revista de Criminologie, Criminalistică și Penologie, nr. 1

Pușcaș Mihaela, Dan Banciu (2006), Minorul în conflict cu legea, delincvent sau victimă?, în Revista de Criminologie, Criminalistică și Penologie, nr.4

Rădulescu M. Sorin, Banciu Dan (1996), Sociologia crimei și criminalității, Casa de Editură și Presă Șansa SRL, București

Rădulescu M.Sorin (1999), Devianță, criminalitate și patologie socială, Editura Lumina Lex, București

Rădulescu M.Sorin (2004), Dicționar selectiv, Editura Lumina Lex, București

Rădulescu,Sorin M. (2010), Sociologia devianței și a problemelor sociale, Editura Lumina Lex, București

Rădulescu M.Sorin (1994), Sociologia vârstelor, Ed. Hyperion XXI, București

Rășcanu Ruxandra (2005) – Curs de Psihologie și Comunicare, Universitatea București 2005

Rogers Carl R. (2005), Le developpement de la personne – InterEdition Dunod Paris, 1968 Premier editione en langue francais.

Scieur Yves (2002), Des aides a la jeunesse de 1892 a plus tard, Ed. Eole, Bruxelles

Seca Jean-Marie (2008), Reprezentările sociale, Institutul European, Iași

Selosse Jacques. (1972), Internatul de reeducare, Vaucresson

Sevillia Jean (2009), Corectitudinea morală, Humanitas

Seykens Veronique(2001), – La place de parents dans la mesure de prestation communitaire dans la Delinquance Juvenile et Famille sous la direction de Michel Born et Pierre Thys

Sutherland E.-H. (1966), Principes de criminologie, Cujas, Paris

Tsatsos Constantin (1977), Aforisme și cugetări, Ed. Univers

Yzerbyt Jacques-Phillippe Leyens Vincent (1997), Psychologie Sociale, Ed. Pierre Mardaga

Tomiță Mihaela (2011), Probațiunea în contextul administrării comunitare a justiției, în Durnescu Ioan (coord.), Probațiunea-teorii, legislație, practică, Polirom,

Tough Paul (2013), How Children Succeed: Grit, Curiosity, and the Hidden Power of Character, First Mariner Books edition, New York

Tourrette Catherine, Michele Guidetti (2008), Introduction a la psychologie du developpement Du bebe a l!adolescent, Ed.Armand Colin, Paris

Țogoie Sorina, Loredana Jurcă, Liliana Horvath, Domnica Nazare, Iulian Lăpăzan (2004), Studiu privind tentativa suicidară și modalități de prevenire, în Universul carceral, Editura Oscar Print,

Urlic Yvan (2011), Les synapses sociaux, le narcissisme des differences, et la culture du pardon – en Les defis dela precarite Psychanalise et problemes sociaux EME & InterCommunication, Bruxelles

Van Eersel Patrice, Catherine Maillard (2011), Mă dor stramoșii, Ed. Philobia, București

VanRillaer Jacques (1998), Lagressivite Humaine Ed. Pierre Mardaga, Liege

Vacheret Marion (2004), Association differentielle, în Gerard Lopez, Stamatios Tzitzis, Dictionnaire des sciences criminelle, Dalloz, Paris

Vasile Alina (2013), Adaptarea penitenciară a minorilor-un studiu psihologic, Ed. ProUniversitaria

Vasile Alina (2010), Psihologia delincvenței juvenile, Ed. Universul Juridic

Verza Emil., Șchiopu Ursula (1995), Psihologia vârstelor, Ciclurile vieții, Ed Didactică și Pedagogică, București,

Voinea Maria, Florin Dumitrescu (1999), Psiho-sociologie judiciară, Ed Sylvi

Zamfir Cătălin, Lazăr Vlăsceanu coord.(1993.), Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București

Zamfir Elena, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir coord. (2000), Starea societății românești după 10 ani de tranziție, Editura Expert, București

Zimbardo Philip (2008), Efectul Lucifer, Editura Nemira, București

Wachtel Ted & Paul McCold (2004) – FROM RESTORATIVE JUSTICE TO RESTORATIVE PRACTICES: EXPANDING THE PARADIGM, International Institute for Restorative Practices Bethlehem, Pennsylvania

Wachtel Ted (2009) My Three Decades of Using Restorative Practices with Delinquent and At-Risk Youth: Theory, Practice and Research Outcomes – International Institute for Restorative Practices, Graduate School, Bethlehem, Pennsylvania, USA – A paper presented at the First World Congress on Restorative Juvenile Justice, Lima, Peru, November 5, 2009. http://www.unicef.org/tdad/2tedwachtel(1).pdf

XXX – Ansamblul de reguli minime privind tratamentul deținuților, ONU, 30 august 1955

XXX – Codul Penal al României

XXX – Declarația de consens referitoare la promovarea sănătății mintale în închisori, Haga, 1998, document elaborat de Biroul regional pentru Europa în colaborare cu Centrul pentru sănătate în penitenciare al Marii Britanii

XXX – Decretul 545, 1972 privind executarea măsurii educative a internării minorilor infractori într-un centru de reeducare

XXX – Legea 275 din 4 iulie 2006, privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

XXX – Ordinul Ministrului Justiției nr. 2199/C din 28 octombrie 2011 pentru aprobarea Regulamentului privind condițiile de organizare și desfășurare a activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială din penitenciare

XXX – Recomandare R (89) 12 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei din 13 octombrie 1989 privind Liniile directoare ale activităților educative în penitenciare

XXX – Recomandarea R (2010)1 a Consiliului Europei privind regulile probațiunii

XXX – Recomandarea (2000) 22 a Consiliului Europei privind îmbunătățirea regulilor europene referitoare la sancțiunile și măsurile comunitare

XXX – Recomandarea (99)22 a Consiliului Europei privind suprapopularea închisorilor (1999)

XXX – Recomandarea Consiliului Europei (2003)22 privind liberarea condiționată

XXX – Rezoluția ONU 40/33 din 22 noiembrie 1985 privind Ansamblul Regulilor Minime privind administrarea justiției juvenile (Regulile de la Beijing)

XXX – Rezoluția ONU 44-25 din 20 noiembrie 1989, Convenția Drepturilor Copilului