Definirea zonelor umede [301540]

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I. IMPORTANȚA ZONELOR UMEDE

Definirea zonelor umede

Tipologia zonelor umede

Tipologiile S.D.A.G.E.-S.A.G.E.

Tipologia Convenției R.A.M.S.A.R.

Tipologia C.O.R.I.N.E.-B.I.O.T.O.P.E.S.

Tipologia M.E.D.W.E.T.

Noțiuni de conservare a zonelor umede

Funcțiile și valoarea zonelor umede

Amenajările și impactul zonelor umede

CAPITOLUL II. DESCRIEREA METODEI

Scopul și obiectivele cercetării

Localizarea cercetărilor

Materiale și metode utilizate

Metoda inventarierii cioatelor

CAPITOLUL III. ORGANIZAREA ACTIVITĂȚILOR

Aspecte generale

Identificarea și delimitarea suprafețelor acvatice

Actualizarea cartografică a suprafețelor acvatice

CAPITOLUL IV. EVALUAREA POTENȚIALULUI FUNCȚIONAL. STUDIU DE CAZ: PĂDUREA DIN LUNCA INUNDABILĂ A OLTULUI

Descrierea zonei

Scurt istoric

Poziția geografică

Caracteristicile geologice

Caracteristicile reliefului

Caracteristicile climatice

Caracteristicile hidrologice

Învelișul edafic

Flora și fauna

Prezentarea generală a râului Olt

Caracteristicile reliefului

Caracteristicile geologice

Utilizarea terenului

Caracteristicile hidrologice

Caracteristicile hidrologice ale râului Olt

Sursele de alimentare

Calitatea apei râului Olt în arealul cercetat

Originea pericolelor de accidente majore și efectele lor asupra calității apei râului Olt în arealului cercetat

Poluarea apei râului Olt în arealul cercetat

Prezentarea claselor de poluare

Integrarea elementelor suport în evaluarea stării ecologice

Principalii evacuatori de ape uzate care schimbă categoria de calitate a râului Olt

Sursele semnificative de poluare

Surse difuze de poluare

Surse de poluare urbane

Surse de poluare industriale și agricole

Presiunile hidromorfe

Poluarea accidentală pe râul Olt

Principalii utilizatori cu risc de poluare accidentală asupra corpului de apă Olt

Poluări accidentale pe râul Olt

Identificarea funcțiilor

Rezultate obținute

Evaluarea critică a [anonimizat] a apei

Reducerea impactului antropic pe râul Olt pe baza instrumentelor politicii de mediu

Clasificarea instrumentelor politicii de mediu

Soluții privind reducerea impactului

Concluzii

Bibliografie

Anexe

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

IMPORTANȚA ZONELOR UMEDE

Definirea zonelor umede

Zonele umede desemnează toate elementele de continuitate ce leagă mediul acvatic de cel terestru (Turner, 1992). Definirea lor mai exactă a [anonimizat] (drenare, îndiguire, polderizare). Dificultățile întâlnite în realizarea acestui lucru a fost faptul că acestea reprezintă zone de tranziție între uscat și apă.

Una din primele definiții datează din 1956, fiind emisă de U.S. Fish and Wildlife Service (F.W.S.), fiind totodată și cea mai utilizată pe teritoriul S.U.A. (Gowardin et al., 1979).

[anonimizat], de umiditate care crează dificultăți în delimitarea zonelor umede. S-a constatat, [anonimizat]/exondări cu ritm diferit de la un tip la altul ([anonimizat]).

Diversitatea de situații constrânge la precizarea caracteristicilor proprii zonelor umede, diferențiate de alte ecosisteme. Factorul dominant este determinat de excesul de apă. Solurile se diferențiază net de cele alăturate, tipic terestre și prezintă o vegetație adaptată condițiilor de umiditate ale solului sau condițiilor de inundație (hidrofite) (Mitsch & Gosselink, 1986).

Definiția oferită de convenția Ramsar are meritul de a fi cea mai actuală acceptată pe plan internațional: Zonele umede sunt întinderi mlăștinoase și turboase, cu ape naturale sau artificiale, permanente sau temporare, stătătoare sau curgătoare, dulci, salmastre sau sărate, la care se adaugă întinderile marine a căror adâncime la maree joasă nu depășește 6 m.

Zonele umede prezintă o mare diversitate de medii naturale sau modificate, de localizări, de forme, de mărimi, de funcții hidrologice și de utilizări. Aceasta se traduce printr-o multitudine de definiții, diferite de la o țară la alta sau chiar între diferite zone ale aceleiași țări (S.U.A.) (Bernard, 1998).

Toate încercările de definire a zonelor umede încearcă să surprindă aceeași caracteristică principală a acestora și anume faptul că zonele umede sunt localizate între uscat și mediul acvatic, practic reprezentând o graniță între cele două medii. Datorită acestui fapt orice încercare de definire a zonelor umede întâmpină dificultăți, deoarece aceasta prezintă caracteristici aparținând ambelor medii, crearea unor limite a zonelor umede fiind irelevantă pentru mediile vecine.

Tipologia zonelor umede

Zonele umede reprezintă trecerea de la mediul acvatic la cel terestru și pot apărea diferit în funcție de mediul în care se găsesc, influența antropică etc. Acest lucru a dus la realizarea de încercări de diferențiere a acestora prin găsirea de caracteristici comune.

Pentru a obține o clasificare a diverselor tipuri de zone umede, s-a încercat realizarea unor tipologii, care se diferențiază prin criteriile utilizate: localizare și topografie, hidrologie, chimism, sistem ecologic, etc.

În general, tipologiile sunt utilizate pentru: definirea spațiilor de aplicare a legii ape, punerea în loc a directivelor europene (păsări și habitate), punerea în practică a Convenției R.A.M.S.A.R.

Tipologiile S.D.A.G.E.-S.A.G.E.

În scopul realizării acestor tipologii au fost determinate anumite condiții: să aibă caracter general cu un maximum de 20 de tipuri pentru a putea fi aplicată ansambuluI; să fie operațională și fondată pe fizionomia mediilor pentru a facilita utilizarea, luând în calcul aspectele funcținale; să asigure o unitate între tipurile S.D.A.G.E.-S.A.G.E.; să asigure în limita posibilului, corenspodența cu tipologiile R.A.M.S.A.R. și C.O.R.I.N.E., în ceea ce privește directiva Habitate.

În 1995, Muzeul Național de Istorie Naturală din Franța emite prima versiune a tipologiilor, în cadrul căreia se disting 12 tipuri de zone umede la nivel de S.D.A.G.E. și 28 de tipuri la nivel de S.A.G.E. După ce această primă clasificare a fost supusă avizării de către experți din diferite discipline și testată în cadrul Agence de Bassin, în 1996, a fost emisă o versiune mai complexă bazată pe rezultatele și părerile transmise.

Tabelul nr. 1. Tipologiile S.D.A.G.E.-S.A.G.E.

Sursa: Gh. Romanescu et al., Inventarierea și tipologia zonelor umede și apelor adânci din grupa centrală a Carpaților Orientali, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2009.

Legea Apei din 3 ianuarie 1992 (Franța) a elaborat principiile unei noi politici cu privire la apă, considerând-o patrimoniu comun, fiind necesară din această cauză aplicarea unei gestiuni echilibrate, de interes general. Această lege a pus la punct instrumentele de planificare descentralizată pentru a facilita punerea în practică a acestei politici: S.D.A.G.E. (Schema Directoare de Amenajare și Gestionare a Apelor) elaborată pentru bazinele hidrografice de mari dimensiuni de către Comitetele de Bazine; S.A.G.E. (Schema de Amenajare și Gestionare a Apelor), elaborată la o scară locală (bazinul hidrografic al unui râu, sistem acvifer, etc.) de către o Comisie Locală a Apei.

La 20 decembrie 1996, Comitetul de Bazin (Rhône – Méditeranée – Corse), a adoptat, după 5 ani de muncă, în umanitate, S.D.A.G.E. Rhône – Méditeranée – Corse. Acesta determină orientările de bază ale unei gestiuni eficiente și echilibrate a resurselor de apă și amenajărilor ce urmează a fi create pentru îndeplinirea acestora. Aceste orientări sunt împărțite în reguli și obiective de gestiune exacte: monitorizarea continuă și lupta contra poluării; garantarea unei calități a apei în funcție de exigențele utilizării; reafirmarea importanței strategice și fragilității apelor subterane; o administrare mai bună înainte de a investi; respectarea funcționării naturale a mediilor; restaurarea/prezervarea mediilor acvatice de mare interes; urgenta restaurare a mediilor degradate; investirea eficace a gestionării riscurilor; întărirea gestionării locale și concentrate.

Tipologia Convenției R.A.M.S.A.R.

Această tipologie, puternic inspirată din clasificarea americană, are ca obiect de interes clasificarea mediilor reprezentative, la nivel mondial, pentru conservarea păsărilor de apă.

Tabelul nr. 2. Tipologia Convenției R.A.M.S.A.R.

Sursa: Gh. Romanescu et al., Inventarierea și tipologia zonelor umede și apelor adânci din grupa centrală a Carpaților Orientali, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2009.

Tipologia C.O.R.I.N.E.-B.I.O.T.O.P.E.S.

Acestă tipologie este intens utilizată cu precădere în spațiul european, mai ales după ce a fost adoptată de Directiva Habitatelor, care are ca scop principal conservarea habitatelor și spațiilor Uniunii Europene. Această tipologie se axează pe vegetație și clasează zonele umede din 7 categorii de medii.

Tabelul nr. 3. Tipologia C.O.R.I.N.E.-B.I.O.T.O.P.E.S.

Sursa: Gh. Romanescu et al., Inventarierea și tipologia zonelor umede și apelor adânci din grupa centrală a Carpaților Orientali, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2009.

Fiecare categorie este subclasată până la 7 trepte de clasificare. În ceea ce privește zonele umede din Franța, G. Bernand (1990) a inventariat 14 tipuri de nivel 2 și mai mult de 45 de tipuri de nivel 3. Pentru o utilizare practică ușoară a acestor tipologii, este recomandat să se oprească la nivel 2, adică de a lua 14 tipuri și de a se adăuga pe cele umede artificiale (rezervoare, saline, etc.) Tabelul 3 redă tipurile de zone umede ce pot fi regăsite în regiunea mediteraneană franceză.

Un fapt care trebuie remarcat legat de tipologia europeană este evoluția continuă și constantă a acestuia de la apariția tipologiei C.O.R.I.N.E.-B.I.O.T.O.P.E.S., datorită faptului că cea mai recentă versiune a manualului de interpretare a habitatelor, realizată în 1997 de Comisia Europeană (versiunea Eur 15), este mai mult fiziomecanică și mai ușor de utilizat, decât manualul C.O.R.I.N.E.-B.I.O.T.O.P.E.S. O nouă versiune este studiul programului E.U.N.I.S.

Tipologia M.E.D.W.E.T.

Această tipologie a fost dezvoltată de către Zaldis et. al. în 1995 în cadrul programului M.E.D.W.E.T., fiind inspirată foarte mult din tipologia americană (Național Wetland Inventory of the Unitet States of America) datorită studiilor realizate de Cawardin et. al. (1979).

Această clasificare este concepută pe baza calculului factorilor fizici (salinitate, ph, frecvență și durata inundațiilor) și se împarte în patru nivele majore diferite: nivelul sistemelor – cuprinde marile ansambluri de zone umede (marine, zone estuariene, lacustre, palustre, etc.); fizionomia generală a cuverturii mediului (apă, ierburi, subtrat nud, vegetație emersă, etc) – acest nivel este împărțit în subclase după tipurile dominante: tipul substratului nud, formele vegetative dominante, fenologie, persistentă, etc.; regimul hidraulic – acest nivel se referă la regularitatea producerii unei inundații și exondarea sau saturația în apă; salinitatea apei – acest nivel precizează gradul de saturare al apei cu săruri.

Metoda de clasificare dezvoltată de MedWet este într-o oarecare măsură diferită și mai complexă decât C.O.R.I.N.E.-B.I.O.T.O.P.E.S., fiind de asemenea foarte importantă și interesantă deoarece aceasta oferă o gamă mare de informații tehnice complete care pot fi utilizate pentru o mai facilă identificare, caracterizare și determinare a zonelor umede mediteraneene.

Noțiuni de conservare a zonelor umede

Zonele umede sunt spații importante ecologic, motiv pentru care acestea trebuie protejate și amenajate. Acest lucru poate fi realizat prin cunoașterea principalelor funcții și valori, umărind prezervarea ecosistemelor din zona respectivă și a resurselor de apă. Pentru realizarea acestui lucru, agenții însărcinate cu administrarea și amenajarea apei din zonele umede dispun de anumite instrumente precum: S.D.A.G.E. și S.A.G.E. – pot fi folosite ca instrumente juridice fiind folosite cu scopul de a analiza compatibilitatea unor proiecte de amenajare cu prevederile S.D.A.G.E. și S.A.G.E., limitând sau chiar stopând unele lucrări incompatibile; anumite legi și coduri care pot fi folosite ca instrumente juridice ce se potrivesc și pot fi aplicate acestor medii precum: Legea apei, Legea litoralului, Legea munților, Legea protecției mediului, Codul rural și forestier, Codul urbanismului, etc.

Însă obiectivul principal nu este acela de a obține un inventar complet al funcțiilor tipice acestor zone și un catalog al reglementărilor și textelor juridice reprezentative, ci vizează: să ofere un sprijin în cercetarea, amenajarea și delimitarea lor prin determinarea elementelor esențiale cercetării, precum funcțiile principale și valoarea zonelor umede vizate; ușurează munca agenților însărcinați cu protecția apei de sinteze scurte și a unei chei de analiză, care permite clasarea în diferite categorii urmând anumite criterii a situațiilor și problemelor, care pot fi evaluate rapid, în funcție de tipurile amenajării sau lucrărilor, de impacturile probabile, de precauțiile avute în vedere, de măsurile compensatoare vizate, etc.

Funcțiile și valoarea zonelor umede

Funcțiile naturale sau ecologice, tipice ecosistemelor zonelor umede, au rol important în procesele biologice și fizico-chimice precum: productivitatea, ciclul apei și elementele chimice, habitatele speciilor, etc. Valorile sunt estimări atribuite de către societate zonelor umede în funcție de utilizarea acestora, serviciile aduse utilizatorilor și de asemenea de funcțiile atribuite. Acestea variază în funcție de societatea care le crează, de presiunea exercitată de agenți și de utilizatori de-a lungul timpului. Valorile negative atribuite unor zone umede au fost la originea dispariției masive până în anii `50.

Zonele umede pot avea o multitudine de funcții, fapt pentru care au fost realizate numeroase studii pe această temă. Prezentarea acestora a fost realizată folosind tipologia M.I.T.S.C.H. Gosselink, în 1993, le clasifică, în funcție de nivelul de ierarhizare în care ele intervin, în 3 categorii:

La nivelul speciilor care le populează. La acest nivel, zonele umede reprezintă biotopuri pentru o mare varietate de specii, care trăiesc exclusiv sau nu în aceste medii. Prezența acestora are un rol important economic datorită resurselor cinegetice, piscicole, vegetale sau a componenților mai rari ai diversității biologice. Zonele umede dețin un potențial important în ceea ce privește producerea de resurse naturale, acestea fiind determinate în economia unor regiuni precum regiunea Bazinului Thau (Franța) a cărei economie se bazează pe resursele de cochilii și scoici. Pe lângă resursele piscicole, zonele umede mai adăpostesc și păsări de apă, precum rațele care reprezintă specii de interes cinegetic, iar vânătoarea acestora asigură un venit anual important (aproximativ 35 de mil. de franci francezi – Camargue 1996) și de asemenea asigură și locuri de muncă în cadrul acestei industrii. În cadrul zonelor umede, se remarcă lagunele care sunt locuite sau vizitate sezonier de un număr mare de specii de pește și cochilii, ce sunt pescuite intens. Pe lângă resursele de pești, păsări etc., zonele umede mai oferă și altfel de produse precum: fân în cadrul preriilor umede, stufărișuri, pajiști pentru bovine, cabaline, ovine, etc., lemn și turbă în zonele umede de munte.

La nivelul ecosistemului. La acest nivel, zonele umede au un rol important în bună funcționare hidrologică prin: efectul de burete – diminuarea efectelor inundațiilor prin absorbția unei cantități de apă, întârziind și reducând considerabil scurgerea de suprafață a apelor meteorice și de asemenea diminuând transferurile rapide ale apelor de suprafață spre avalul bazinelor; protejează coastele mediteraneene împotriva eroziunii marine și de asemenea diminuează efectele furtunilor; susține debitele de aliaj prin reintroducerea lentă în circuit a apei stocate în perioadele umede; acționează ca un filtru, epurând apa și menționând calitatea acesteia printr-un număr de procedee precum: filtrarea, captarea și sedimentarea aluviunilor în suspensie, fixarea unor elemente chimice (nitrați, fosfați, etc.) cu ajutorul vegetației și bacteriilor (în plus, zonele umede mai au și rol în absorbția unor metale grele din sedimentele aduse de apă din inundații, degradarea unor elemente toxice cu ajutorul bacteriilor, etc.); funcția de recreere: zonele umede pot fi de asemenea amenajate pentru activități recreative (pescuit, natație, plimbări, etc.), reprezentând o zonă turistică pentru astfel de activități, fapt foarte important pentru economia unor regiuni cu funcție turistică. Un aspect negativ al acestei funcții este reprezentat de degradarea fizică a zonelor umede prin intensificarea numărului de turiști în aria respectivă.

La nivel global. La cest nivel, zonele umede dețin un rol deosebit de important atât în ciclul apei, cât și în ciclul biogeochimic al unor elemente precum: fosforul, azotul, metanul, sulful, etc. Aceste zone îndeplinesc anumite roluri de o importanță majoră pentru pentru mediu, precum cel de izvor prin procesul de denitrificare prin care azotul este eliberat în atmosferă, sau cel de puț prin procesul de stocare sub diferite forme a excesului de elemente chimice precum gazul carbonic, fosforului sau sulfului eliberat prin activitățile antropice.

Zonele umede dețin un important potențial economic, însă acestea sunt nevalorificate motiv pentru care societatea modernă nu este capabilă să determine o valoare exactă pentru acestea, deoarece în prezent valorile economice sunt determinate de alegerea acțiunilor publice sau private. În scopul realizării unei estimări a valorii financiare a zonelor umede a fost realizat un program prin care se încearcă aproximarea valorii financiare a fiecărui serviciu adus de zonele umede societății. Această încercare de valorificare economică realizează o evaluare a costului financiar ce determină distrugerea zonelor umede în scopul înlocuirii lor cu infrastructuri artificiale sau cu lucrări (construirea de baraje și îndiguiri, stații de epurare a apei, etc.). În plus, se încearcă adăugarea la această evaluare și valorile peisagistice, istorice, estetice, etc.

Amenajările și impactul zonelor umede

Degradarea și distrugerea zonelor umede este datorată preponderent activităților antropice. Omul, având motivații diverse (necesitatea extinderii terenurilor agricole, diminuarea efectelor inundațiilor, urbanism, infrastructură, etc.) a încercat amenajarea acestor zone în scopul rezolvării problemelor considerate prin diferite procese precum: drenare, îndiguire, colmatare, pompare, etc

Transformarea zonelor umede în terenuri agricole distrug importante suprafețe ale acestor zone și o dată cu ele și speciile care le ocupă atât în mod permanent cât și sezonier. Pe lângă distrugerea în sine a acestor suprafețe, mai este important de precizat și faptul că agricultura care se practică în general în aceste areale este una intensivă, bazată pe utilizarea excesivă de îngrășăminte și produse fitosanitare. Acestea reprezintă surse importante de poluare pentru zonele adiacente, dar și pentru pânzele freatice.

Intervenția omului are efecte dezastruase asupra mediului înconjurător și implicit asupra zonelor umede terestre, care sunt foarte sensibile datorită, în principal, infrastructurii. Procesul de urbanizare reprezintă un factor declanșator al degradării și chiar distrugerii zonelor umede o dată cu dezvoltarea turistică care a luat amploare după anii ’60. În încercarea de prezervare pe cât posibil a spațiilor naturale, Legea litoralului a reușit să reprime, în cazul frontului marin, dezvoltarea industriei imobiliare, însă acesta lege nu se aplică lagunelor litorale, care se află într-o continuă degradare.

Diferite activități precum îndiguirile, construirea barajelor, dragarea, etc., sunt printre cei mai importanți factori cu impact negativ asupra zonelor umede, afectând funcționarea hidrologică normală, și de asemenea, periclitează speciile de floră și faună representative. Extragerea materialului ganular din albia râurilor stă la baza distrugerii a numeroase zone umede aluviale (păduri galerii, prerii umede, etc.). Aceste extrageri duc la coborârea profilului de echilibru al râurilor și a nivelului freatic, etc. Deoarece impactul acestei exploatări este dezastruos atât pentru rețeaua hidrografică în sine, cât și pentru ecosistemele din imediata apropiere, acest fel de activitate este interzisă pentru albia minoră, fiind reglementată pentru albia majoră. Datorită creșterii necesarului de apă atât în industrie, cât și în agricultură și menaj, prelevările intense din zonele umede pot avea un impact negativ asupra ecosistemelor din zona datorită rolului important pe care îl are apa în aceste areale.

Dispariția multor zone umede izolate de tipul mlaștinilor (mareș) cu caracter temporar este datorată cu precădere creșterii numărului de foraje și a prelevărilor de apă. Apa utilizată în agricultură, industrie, etc. este reintrodusă în ciclul apei, fiind însă încărcată cu soluții, pesticide, îngrășăminte, metale grele etc., care reprezintă o sursă puternică de poluare pentru flora și fauna din zonele umede. Eutrofizarea acestor areale duce la dispariția unor specii cu o sensibilitate ridicată la astfel de substanțe și de asemenea la modificări profunde ale florei și faunei, degradând puternic ecosistemele specifice.

La 10 iulie 1976 (Franța), Legea protecției naturii introduce un principiu inovator în favoarea mediului, făcându-și o obligație din a lua în considerare mediul cu ocazia tuturor acțiunilor de decizie publice sau private, riscând a avea un impact asupra lui însăși. În cadrul Legii apei din 1992, acest principiu este reluat și vizează asigurarea prezervării ecosistemelor acvatice, a siturilor și a zonelor umede (art. 2), și în decretele de aplicare. În consecință, S.D.A.G.E. și S.A.G.E., reprezintă instrumente juridice de o mare importanță la care trebuie să se facă referire în vederea cererilor de lucrări. În acest scop, Comitetul Bazinului Rhône – Méditeranée – Corse a editat numeroase ghiduri tehnice și notițe în vederea utilizării competențe a S.D.A.G.E., cu numeroase exemple concrete de operare. Datorită multitudinii de activități umane care deteriorează zonele umede (păduri, pescuit, vânătoare, urbanism, agricultură, etc.), crearea unui tabel complet cu lucrări posibile este dificil de realizat, motiv pentru care trebuie să se țină seama de o industrie corectă a cererilor de lucrări. De asemenea, în funcție de complexitatea și importanța lucrărilor este necesară o instrucție bazată pe competențe multiple, motiv pentru care trebuie să se facă apel la specialiști din diverse domenii precum: pedologi, hidrologi, ecologi, naturaliști, juriști, etc.

CAPITOLUL AL II-LEA

DESCRIEREA METODEI

Scopul și obiectivele cercetării

Actualele păduri din România sunt păduri cultivate pentru producția de masă lemnoasă și doar în mică măsură, păduri naturale (virgine). Pădurile cultivate sunt caracterizate de faptul că au o structură simplă, fiind în majoritatea cazurilor constituite din arborete pure sau aproape pure și echiene. Ca urmare, ele sunt ecosisteme instabile și sunt ușor dereglate de acțiunea unor factori externi sau interni perturbatori, printre care vântul și ciupercile xilofage.

Starea actuală a acestor păduri este rezultatul adoptării unor măsuri silviculturale greșite, care constituie și unul dintre principalele obiective ale monitoringului forestier.

În acest context, s-au ales metode și mijloace de protecție a pădurii împotriva acestor factori dăunători, care de-a lungul timpului s-au dovedit a fi ineficiente. În acest sens, sunt elocvente procedeele recomandate pentru protejarea plantațiilor de molid, precum săparea șanțurilor de izolare în jurul arborilor infestați de Heterobasidion annosum pentru a preveni răspândirea ciupercii.

În Europa, pentru prevenirea infestării cioatelor proaspete de către această ciupercă s-a recomandat folosirea ureei (Ichim, 1993, Johansson și Brandtberg, 1994), dar nu s-a dovedit a fi întotdeauna eficace. De aceea, în Germania se recomandă utilizarea nitritului de sodiu (Schonhar, 1990), care însă este toxic pentru om, utilizarea lui nefiind admisă în apropierea apelor sau în păduri cu rol de protecție a surselor de apă. S-a reușit în Finlanda punerea la punct a unui produs pe bază de Phlebiopsis gigantea, care s-a dovedit a fi eficient în combaterea ciupercii.

Procedeele de protecție chimică și biologică nu pot preveni însă infestarea unui procent ridicat de arbori prin sporii deja existenți în sol și prin miceliul existent în rădăcini în cazul instalării unei noi culturi după arborete puternic infestate, de aceea se recomandă substituirea, măcar pentru un ciclu de producție, a molidului cu foioase (Schonhar, 1990). Măsurile adoptate pentru protejarea culturilor nu s-au dovedit a fi eficace, atâta timp cât doborâturile de vânt, care se repetă periodic și cu o frecvență și amploare crescândă, reflectă clar acest lucru, deci modul în care aceste păduri au fost gospodărite nu este adecvat funcționării normale a ecosistemelor.

Luând în considerare stadiul cercetărilor privind ciupercile saprofite și părăsite pe rășinoase, cu referire specială la Heterobasidion annosum (Fr. Bref) atât la noi în țară, cât și în străinatate și necesitatea cunoașterii efectelor negative ecologice și economice produse de această ciupercă, prin cercetare se urmăreste atingerea următoarelor obiective principale: prezentarea unor aspecte fitopatologice privind speciile de ciuperci pe rășinoase din arboret; aspecte legate de biologia și ecologia ciupercii din genul Fomes, în special a ciupercii Heterobasidion annosum; stabilirea ponderii atacului produs de Heterobasidion annosum în producerea putregaiului la molid prin metoda inventarierii cioatelor; definirea atacului ciupercii Heterobasidion annosum prin intermediul parametrilor biometrici ai putregaiului, ca indicator de diagnoză în dezvoltarea ciupercilor.

Localizarea cercetărilor

Cercetările s-au efectuat în cadrul pădurii din lunca inundabilă a Oltului, formată din mai multe trupuri de pădure, unele situate în imediata vecinătate și altele la distanțe mari. Observațiile au fost făcute în perioada 2014-2015 în parcela de mai jos.

Figura nr. 1. Localizarea pe hartă

Deoarece pădurile sunt puternic fragmentate nu se poate vorbi de vecinătăți pe puncte cardinale. Totodată, parcelele provenind în unele situații din părți de trupuri de pădure au în imediata vecinătate atât păduri ale statului, cât și proprietari particulari, composesorate sau păduri ale fondului bisericesc. Limitele în teren sunt clare, bine conturate și înseminate cu linii verticale de vopsea roșie și galbenă.

Pădurile ce compun această unitate de bază sunt foarte fărâmițate și dispersate, în majoritate fiind inconjurate de proprietăți particulare și pășuni, însumand 10 bazinete, care sunt redate în tabelul nr. 4.

Procentul de împădurire al teritoriului este de 97% fiind format atât din pădurile gospodărite de ocol, cât și de alte păduri particulare.

Tabelul nr. 4. Clasificarea pădurilor din componența arealului cercetat

Fondul forestier este administrat în prezent pe baza unui contract de administrare, renunțându-se la administrarea pădurilor de către ocoalele silvice limitrofe.

La actuala amenajare, parcelarul a suferit unele modificări în sensul că unele parcele au fost renumerotate, păstrându-se doar numerotarea parcelelor de pe vechiul Ocol Silvic (1-34). Limitele parcelelor sunt reprezentate în toate cazurile de forme naturale de relief (culmi, vai), fiind materializate în teren prin linii verticale de culoare roșie. Parcelele sunt numerotate astfel 1-99.

Prin lucrările de reamenajare s-au reîmprospatat limitele vechiului subparcelar, iar unde a fost cazul au fost create noi subparcele, materializate cu vopsea roșie prin linii orizontale, păstrându-se numerotarea alfabetică acolo unde a fost posibil.

În tabelul nr. 5 sunt redate suprafețele medii, maxime și minime ale parcelelor și subparcelelor la ultima amenajare.

Tabelul nr. 5. Suprafețele parcelelor în urma reamenajării

Din tabelul de mai sus se constată că există un număr de 100 de parcele cu o suprafață medie de 39,2 ha și 486 subparcele cu o suprafață medie de 8,3 ha.

Masivul forestier este bine încheiat, cu excepția zonelor limitrofe, unde gradul de antropizare este mai accentuat și a golurilor de munte, intens pășunate în sezonul estival.

În general, substraturile litologice care se întâlnesc în raza unității de bază sunt constituite din roci dure care se dezagregă cu greutate, întârziind procesul de solificare.

Din punct de vedere altitudinal, pădurile sunt situate între 830 m (parcela 57 D) și 1640 m (parcel 92 C). Altitudinea medie este cuprinsă între 801-1000 m. Pe categorii de altitudini, repartiția fondului forestier se prezintă astfel:

Expoziția generală a unității de bază analizate este cea parțial însorită, dar, datorită fragmentării reliefului de către rețeaua hidrografică, se întâlnesc toate expozițiile.

Repartiția teritoriului unității după gradul de insolație este următoarea: expoziție însorită (S, SE, SV) – 1146,1 ha (29%); expoziție parțial însorită (E, V) – 1947,9 ha (50%); expoziție umbrită (N, NV, NE) – 831,6 ha (21%).

Înclinarea terenului este foarte variată și se caracterizează în funcție de zona de relief în care se încadrează. Pe ansamblul unității de bază analizate, suprafața fondului forestier este repartizată pe categorii de înclinare astfel: terenuri cu înclinare ușoară (1-150) – 3164,8 ha (80%); terenuri cu înclinare moderată (16-300) – 612,9 ha (16%); terenuri cu înclinare repede (31-400) – 146,6 ha (4%); terenuri cu înclinare foarte repede (peste 40%) – 1,2 ha.

Panta medie este de 1-150. Datele de mai sus sunt redate și în tabelul nr. 6.

Tabelul nr. 6. Categorii de înclinație

Cursul principal de apă din zonă este râul Olt. Acesta are numeroase ramificații, numele lor fiind date la bazinetele din zona respectivă. Regimul de alimentare a rețelei hidrografice este mixt, freatic și pluvial și din această cauză debitul apelor este în strânsă legătură cu distribuția anuală a precipitațiilor. În unii ani, aceste cursuri de ape prezintă viituri mari provocate de ploile torențiale sau încălzirea bruscă a timpului și accelerarea topirii zăpezilor.

Apele fiind puternic acidulate se încarcă cu bicarbonat de sodiu, potasiu, calciu și fier din rocile pe care le străbat.

Formațiile forestiere identificate în cadrul unității de bază analizate sunt:: 11 molidișuri pure (1534,6 ha – 40%; 12 molideto- brădete (1463,4 ha – 37%); 13 amestecuri de molid-brad-fag (906,5 ha – 23%); 14 molideto-făgete (1,4 ha); 98 aninișuri de anin alb (1,3 ha). Analizând aceste date se constată că molidișurile pure și molideto-brădetele reprezintă 77%, amestecurile de molid, brad, fag reprezintă 23%, iar molideto-făgetele și aninișurile ocupă suprafețe nereprezentative. Situația sintetică a formațiilor forestiere și a caracterului actual al tipului de pădure sunt redate în tabelul nr. 7.

Tabelul nr. 7. Formații forestiere și caractere ale tipurilor de pădure

Materiale și metode utilizate

Pentru studiul atacului produs de ciuperca Heterobasidion annosum s-a stabilit o suprafață de probă de 500 m2. Pentru punerea în evidență a atacului produs s-a utilizat metoda inventarierii cioatelor.

Metoda inventarierii cioatelor

Inventarierea cioatelor proaspete din unitatea unde s-au efectuat tăieri a presupus măsurarea diametrului cioatei (a părții sănătoase, respectiv a părții cu putregai), tipul de putregai apreciat funcție de stadiul descompunerii și colorare a lemnului și localizarea acestuia (central, excentric).

În tabelul nr. 8 sunt prezentate fazele de putrezire și transformările la nivelul lemnului atacat de Heterobasidion annosum, după diverși autori.

Dimitri & Schumann (1989), susțin că fertilizarea solului cu azot și fosfor are ca efect intensificarea creșterii miceliului. Dacă celor doi nutrienți li se adaugă calciu se observă și creșterea ratei de infecție.

Tabelul nr. 8. Fazele de putrezire și transformările la nivelul lemnului atacat de Heterobasidion annosum

CAPITOLUL AL III-LEA

ORGANIZAREA ACTIVITĂȚILOR

1. Aspecte generale

Analiza secvențială a zonelor umede se poate realiza utilizând un program precum GIS (Sistemul Informațiilor Geografice) pentru utilizarea imaginilor satelitare în scopul scoaterii în evidență a zonelor umede, fapt ce ușurează localizarea și determinarea genezei acestora prin poziția pe care o au în teritoriul analizat.

Imaginile satelitare ce pot fi folosite în GIS sunt luate de la un număr mare de sateliți, însă cele mai folosite în acest scop sunt imaginile LANDSAT care pot fi procurate gratuit în toate benzile spectrale (B1,B2,B3,B4,B5,B6, B7,B8). Aceste benzi pot fi folosite atât separate cât și în combinații de două sau trei, pentru a determina o observare mai bună a terenului în funcție de scopul avut.

Prezentare generală a GIS (Sistemul Informațiilor Geografice)

“Sistemul informatic geografic este acel sistem organizat pe baza tehnicii informatice – adică un ansamblu coerent constituit din echipamente de calcul (hardware), programe (software), informații, persoane, reguli si metode de lucru – care permite conceperea, definirea, construirea, actualizarea si explatarea de hărți geo-topografice asociate cu informații descriptive cu repartiție teritorială.

(după Băduț M.,2004)

GIS reprezintă un program complex care are aplicabilitate in numeroase domenii putând ajuta la ușurarea unor sarcini în cadrul a diferite proiecte. În continuare, vom prezenta câteva posibile utilizări ale GIS:

Aplicații utilizate în problematici permanente:

administrarea infrastructurii edilitare, de exemplu căi de comunicare, rețele de alimentare cu energie electrică, igienizare etc.

planificare și dezvoltare urbanistică (determinarea și delimitarea diferitelor categorii de terenuri intravilane).

cadastru agricol evidențierea parcelară a terenurilor și a proprietăților.

administrarea exploatării forestiere (valorificări și modificări silvice etc.).

gestionarea rețelelor de comunicații (amplasarea și administrarea antenelor și a centralelor telefonice; asigurarea unei calități cât mai ridicate a serviciilor).

crearea de hărți în scop turistic.

posibilitatea monitorizării speciilor faunistice rare.

managementul obiectivelor aflate în patromoniul primăriilor, consiliilor locale sau județene prin asistarea de către sistemele informatice în scopul controlării resurselor si facilităților repartizate în teritoriul aflat în administrare.

cartografierea teritoriului in scopuri militare, administrative, educative, servicii etc.

ș.a.m.d.

Aplicații utilizate în problematici punctuale

studii pedologice privind potențialul economic al suprafețelor teritoriale.

crearea de simulări cu scop în aplicații militare.

studii cu privire la repartizarea în suprafață a arealelor ocupate de elemente faunistice.

proiecte de extindere și modernizare a infrastructurii.

posibilitatea organizării de recensăminte și gestionarea datelor cu privire la demografia teritoriului.

ș.a.m.d.

Programul GIS ca oricare alt program de acest fel funcționează cu ajutorul a două categorii de date: date spațiale și date atribut.

Componenta principală a acestui program este dată de datele spațiale. Aceste date apar sub formă de hărți topografice, imagini satelitare etc., care sunt aduse în calculator și implicit în program prin diferite procese (scanare, etc.). Motivul pentru care aceste date sunt considerate ca fiind de bază sau principale este acela că, toate hărțile tematice sau generale și proiectele realizate în cadrul GIS sunt create având ca suport aceste date spațiale.

Hărțile realizate astfel prezintă două component principale : de tip vector și raster.

Sistemul vector presupune o organizare a hărții pe baza primitivelor grafice elementare (puncte și linii), ale căror extremități sunt definite de perechi de coordonate X, Y, Z. (după Șerban Gh.,2011) Acest sistem este util deoarece permite reprezentarea unor elemente mai mici, precum izvoare, altitudini, etc ce nu pot fi reprezentate folosind linii sau poligoane. Liniile prezintă coordonate conectate între ele care pot fi folosite pentru trasarea elementelor ce nu se extind în suprafața precum rețeaua hidrografică, căile de comunicații, etc.

Poligoanele sunt folosite pentru reprezentarea suprafețelor ( teren agricol, așezări umane, lacuri, etc.) și reprezintă forme delimitate de linii de contur închise.

Sistemul raster reprezintă o construcție a imaginilor pe baza unor cellule de bază (pixeli). Fiecărei cellule îi este asociat un cod de culoare corespunzător cu evoluția în plan a elementului geografic reprezentat. Poziția celulei este definită prin număr de linie și număr de coloană, ea având aceeași valoare pe toată suprafața sa. (după Șerban Gh.,2011) .

Diferențele dintre sistemul vector și sistemul raster se referă la diferențele de zoom și de rezoluție. Astfel, în sistem vector, punctele și liniile nu pot fi observate de aproape prin folosirea zoom-ului, pe când în sistem raster, elementele componente pot fi detaliate până la nivel de pixel (cea mai mică unitate a imaginii).

Rezoluția reprezintă elementul definitoriu atât în sistem vector cât și raster. Diferența constă în semnficatia acesteia pentru fiecare sistem în parte. Astfel, în sistem vector, reprezintă cea mai mică distanță dintre două puncte, sesizabilă în cadrul sistemului de coordonate, pe când în sistem raster aceasta este definită ca fiind dimensiunea maximă din teren ce revine unui pixel, de exemplu dacă rezoluția este de 30m, suprafața din teren aferentă unui pixel va fi de 30m. Acest lucru are inconvenientul de a nu putea depista elemente care au dimensiuni mai reduse decât rezoluția impusă.

Datele atribut , după cum le arătă și numele determină atributele informațiilor temelor de lucru (layer) și anume trăsăturile și caracteristicile specifice acestora. Acest tip de date apare sub formă de table atribut în programul GIS, având un număr infinit de linii și coloane, în funcție de numărul și de complexitatea parametrilor analizați. Cu acest fel de date se pot realiza analize, clasificări și interpretări ale unor fenomene, procese geografice

Prezentarea satelitilor LANDSAT

Programul LANDSAT “este cel mai vechi și cel mai important program american destinat observării spațiale a Pământului în scopuri civile” (Loghin, Murătoreanu, 2008).

LANDSAT a apărut ca o inițiativă a NASA de studiere a schimbărilor globale, cunoscută drept EOS (Sistemul de Observare a Pământului). Principiul după care a fost realizat LANDSAT a fost cel al „cerului deschis”, în alte cuvinte, posibilitatea deplasării libere a platformelor satelitare deasupra oricărei regiuni de pe glob. Acest program a avut trei generații de sateliți, ultima și cea mai recentă oferind, evident, și cele mai reușite imagini satelitare din punct de vedere calitativ.

Cele trei generații de sateliți earu dotate cu două tipuri de senzori, RBV (Return Beam Viticon) care reprezintă în sustem de televiziune satelitara cu trei camere TV având scanere ce puteau acoperii trei zone spectrale (spectrul vizibil – albastru/verde; verde/roșu și parțial spectrul infraroșu – roșu/infraroșu) și MSS (Mulți Spectral Scanner) care reprezintă un system de scanare multispectral ace poate obține imagini în patru benzi spectral, având patru game de lungimi de undă (verde: 0,5-0,6 µm; oranj: 0,6-0,7 µm; roșu și infraroșu apropiat: 0,7-0,8 µm și infraroșu: 0,8-1,1 µm).

LANDSAT 1 sau ERTS (Earth Technology Satellite) a fost primul satelit nepilotat, având ca scop înregistrarea repetată a suprafeței terestre în sistem multispectral.

A doua generație de sateliți au fost LANDSAT 4 și 5, ce au fost echipați cu sateliți mai performanți precum TM (Thematic Mapper) având 7 game de lungimi de undă, față de 4 ale satelitului ERTS. Acesta avea de asemenea și o rezoluție mai mare la sol.

A treia generație, reprezentată de LANDSAT 6 și 7, și-a început activitatea în 1999 la 15 aprilie, prin LANDSAT 7, datorită eșecului LANDSAT 6 din 1993. Acesta a fost echipat cu senzori îmbunătățiți (ETM+ sau Enhanced Thematic Mapper) ce ofereau posibilitatea unor imagini mult mai clare datorită rezoluției spectral de 15 m (în domeniul panchromatic), 30m (în sistem multispectral) și 60m (în banda infraroșu termal).

Caracteristicile benzilor spectrale

Pentru analiza cât mai bună a spațiului geografic este necesară alegerea celor mai utile benzi și combinații de benzi spectrale în funcție de necesitățile proiectului. Fiecare tip de bandă, în funcție de lungimea de undă aferentă, poate fi folosită într-un scop sau în altul.

De exemplu, banda 1 (albastru) permite o mai bună interpretare a lacurilor în raport cu gradul de colmatare sau conținutul în aluviuni al cuvetelor. Această bandă permite o mai facilă separare a vegetației și a elementelor antropice naturale, dar cel mai important asigură posibilitatea analizei gradului de colmatare și batimetriei cuvetelor lacustre.

Banda 2 (verde) , datorită colorifiei, oferă o diferențiere mai bună a vegetației, permițând astfel o mai bună analiză a pădurilor de foioase care apar astfel prin tonuri mai deschise, spre deosebire de pădurile de conifere ce apar în tonuri închise.

Banda 3 (roșu) evidențiază clar terenurile arabile și de asemenea și vegetația de pășunile alpine, ca urmare a absorbției lungimii lor de undă din zona roșu de către vegetația ce conține clorofilă.

Banda 4 (infraroșu apropiat) datorită reflectantei mai mari, oferă cea mai clară diferențiere la pădurile de foioase, ce se pot diferenția prin mai multe tonuri de cele de conifer (de la foarte deschis la foarte închis), permițând astfel, în funcție de zona analizată să se realizeze de exemplu și o inventariere a speciilor cu arealele acestora.

Banda 5 (infraroșu mijlociu) permite o clară diferențiere între stratul de zăpadă și nori, datorită gradului de umezeală diferit. Urmărind același principiu se pot face și diferențe clare între foioase și conifere, cu o acuratețe foarte mare.

Banda 6 (infraroșu termal) oferă o diferențiere prin tonuri de roșu a potențialului caloric și termic al unui teritoriu. Astfel, în tonuri deschise vor apărea terenurile cu temperatură și potențial caloric ridicat (ex: terenurile agricole, care absorb o mai mare cantitate de energie calorică) și în tonuri închise cele cu potențial caloric și temperature scăzută (ex: pădurile, care prezintă un topoclimat mai răcoros)

Banda 7 (infraroșu mijlociu) permite o diferențiere în funcție de umiditate a diferitelor teritorii analizate.

Banda 8 (pancromatic) are o rezoluție mult mai mare față de benzile anterioare (15m) și permite astfel înregistrarea unui număr mult mai mare de

detalii cum ar fi trama stradată principal în cazul orașelor mari, sau a clădirilor din beton. Pe această bandă se poate observa , de asemenea, și fragmentarea versanților, care este mult mai exactă decât în celelalte benzi spectrale.

Tabel 5.1 – Caracteristicile benzilor spectrale (Mihai B., 2007, după Lillesand, et.al., 2004 și USGS, 2004)

Benzile spectrale pot fi folosite și singure, însă cele mai bune rezultate se observă prin combinarea a două sau a 3 benzi în scopul intensificării diferențelor dintre două suprafețe, în funcție de rezultatul dorit.

Cele mai commune combinații de benzi spectral sunt :

3,2,1 RGB – oferă o imagine aproape reală a suprafețelor, permițând o vizualizare mai bună a spațiilor acvatice. Defectul acesei combinații este tendința de a crea o imagine încețoșată.

4,3,2 RGB – oferă imagini similare cu cele oferite de 3,2,1 RGB cu precizarea ca spațiile acvatice și tipurile de vegetație sunt mult mai bine reprezentate datorită includerii benzii infraroșu (B4).

4,5,3 RGB – este cea mai comună combinație de benzi spectral LANDSAT deoarece oferă imagini mai clare decât combinațiile anterioare, datorită variației de umiditate care este observată cu acest set de benzi.

7,4,2 RGB- are proprietăți similare cu combinația de benzi 4,5,3 fiind însă foarte diferit prin apariției culorii verde pentr vegetație.

5,4,1 RGB- are proprietăți similar cu 7,4,2, cu precizarea că aceasta este mai utilă în observarea vegetației agricole.

Identificarea și delimitarea suprafețelor acvatice

Pentru realizarea unei hărți care să reprezinte cât mai exact suprafețele lacurilor din Supcarpatii curburii am folosit benzile B2 (fig 5.1), B3(fig 5.2), și B4(Fig 5.3), respective combinația de benzi 4,3,2 pentru o mai bună diferențiere a suprafețelor acvatice (Fig 5.4). Benzile spectrale LANDSAT au fost au fost reproiectate în Stereo 70 pentru a putea fi folosite în GIS. În acest program, se pot realize hărți simple utilizând baze de date diferite (geologie, hidrologie, hipsometrie, etc).

Figura 5.1 Banda spectrală B2 în GIS

Fig 5.2 Banda spectrală B3 în GIS

Fig 5.3 Banda Spectrală B4 în GIS

Figura 5.4 Combinația 4,3,2 RGB în GIS

Pentru realizarea cât mai exactă a hărții lacurilor în aria analizată, am descărcat benzile spectrale mai sus menționate pentru foile topografice L-35-99; L-35-100;L-35-101;L-35-111;L-35-112 și L-35-113, pentru o acoperire complete a limitei Subcarpatilor Prahovei.

O dată ce acest lucru a fost realizat am adus în GIS pentru fiecare foaie topografică benzile spectrale pentru combinația 4,3,2 RGB urmând să realizez o combinație spectral pentru fiecare foaie în parte. Ulterior, am transformat 4,3,2 RGB într-o hartă cu 256 de tonuri de gri pentru a diferenția cât mai bine suprafețele. Am observat că toate suprafețele acvatice aveau valoarea 1( negru) și astfel, am modificat acea valoare în roșu, pentru a ușura căutarea lacurilor pe hartă. (fig 5.5)

Figura 5.5 Harta in tonuri de gri in GIS

Prin crearea unei noi teme am reusit sa delimitez toate lacurile din Subcarpatii Curburii.(Fig 5.6)

Figura 5.6 Harta lacurilor din Subcarpatii Prahovei dupa imagini satelitare LANDSAT in GIS

Problema care se pune este existența unor posibile erori de calcul datorită programului, astfel ca pe lângă suprafețele acvatice căutate, datorită faptului că această combinație spectrală permite determinarea acestor suprafețe prin reflectarea undelor de către luciul apei, în cazul în care la momentul realizării imaginilor au existat în zonă terenuri proaspăt irigate, sau alt fel de suprafețe asemănătoare, acestea au fost considerate tot suprafețe acvatice intrând în valoarea 1 (negru) a hărții realizate. O altă problemă este imposibilitatea observării lacurilor care nu depășesc 26m, datorită rezoluției imaginilor LANDSAT.

Actualizarea cartografică a suprafețelor acvatice

Datorită acurateții ridicate date de imaginile satelitare, numărul lacurilor găsite prin această procedură sunt mult mai numeroase decât cele găsite prin metode clasice (bibliografie, etc). Astfel, după realizarea unei hărți clasice a rețelei hidrografice și a lacurilor din arealul analizat și a hărții după LANDSAT, am putut observa o diferență semnificativă atât în număr cât și în dimensiunile acestora. (fig 5.7)(fig 5.8).

Figura 5.7 Harta rețelei hidrografice și a lacurilor realizată prin metode clasice

Fig 5.8 Harta rețelei hidrografice și a lacurilor după LANDSAT

CAPITOLUL AL IV-LEA

EVALUAREA POTENȚIALULUI FUNCȚIONAL

Scurt istoric al județului

Județul Vâlcea este situat în partea sudică a țării, de-o parte și de alta a Oltului. Acesta este unul dintre cele mai vechi județe din țară.

Vâlcea este primul județ menționat într-un document la 8 ianuarie 1932, aflat la Mănăstirea Cozia, care reliefează un dar făcut de Domnitorul Mircea cel Bătrân, conducătorul Țării Românești. Primele cărți în limba română au fost tipărite în acest județ. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Pravila de la Govora, tipărită în timpul domniei lui Matei Basarab.

Județul Vâlcea a fost un important centru de învățământ, de artă populară și civilizație. Tot acesta conservă momente importante ale istoriei românilor. Aici a fost cântat pentru prima dată, la 29 iulie 1848, imnul ,, Deșteaptă-te române” al lui Andrei Mureșeanu.

După cel De-al Doilea Război Mondial, munții, pădurile și mănăstirile din acest județ au adăpostit grupuri armate de luptători anticomuniști, care au ținut vie speranța de libertate și democrație, speranță renăscută după anul 1989.

Poziția geografică a județului Vâlcea

Județul Vâlcea este situat în partea central sudică a României, în bazinul mijlociu al Oltului, la sud de Carpații Meridionali. Acesta cuprinde teritorii ce aparțin unor regiuni geografice variate (Cârstea și Constantinescu, 1980).

Așezarea sa este definită de coordonatele geografice, fiind situat la intersecția dintre meridianul de 24˚ longitudine estică și paralela de 45˚ latitudine nordică.

De-a lungul acestei limite, județul Vâlcea se învecinează la nord cu județele Sibiu și Alba, la vest cu județele Hunedoara și Gorj, la sud cu județele Gorj și Olt, iar în est cu județul Argeș.

Suprafața totală a județului este de 5. 765 kmp, respectiv 2,43% din suprafața României. Aproximativ jumătate din această suprafață (46,1%) este ocupată de păduri și alte terenuri cu vegetație forestieră.

Caracteristici geologice

Județul Vâlcea este împărțit din punct de vedere geologic în mai multe unități geografice, aici întrând Valea Oltului, Depresiunea Loviștei și dealurile subcarpatice.

Valea Oltului face legătura între bazinele intens populate de la nord și sud de Carpați. Defileul Oltului este tăiat în șisturile cristaline specifice Munților Făgărașului și Lotrului, iar în dreptul Depresiunii Loviștei, unde se lărgește valea, sunt depuse aluviuni. Dincolo de Munții Cozia, apele Oltului taie pe zeci de kilometri gnaisul ocular și șisturile cristaline.

Zona Depresiunii Loviștei este caracterizată prin bazinul sedimentar Brezoi-Titești. Cele mai vechi depozite sunt cele de gresii, marne, pietrișuri și conglomerate aparținând Cretacicului Superior așa cum se poate observa și pe harta de mai jos. Această zonă este bogată în mică albă și lemn, care au fost exploatate de-a lungul timpului de către populație.

Dealurile subcarpatice se evidențiază prin resurse de petrol, sare, ape minerale și păduri. Constituția geologică a zonei de sud unde predomină nisipurile a favorizat eroziunea rapidă și alunecările de teren.

Fig. 1 Harta geologică pe teritoriul Județului Vâlcea

Sursa: Hartă geologică a României scara 1:200 000 ediție 1967, Institutul Național de Geologie al României-INGR

Caracteristicile reliefului în județul Vâlcea

Desfășurat în trepte, pe direcția nord-sud, de la altitudinea maximă de peste 2100 m în Munții Căpățânii până la 150 m în lunca Oltului, la sud de Drăgășani, relieful județului Vâlcea este predominant de deal și de munte.

Zona montană, ocupă treimea nordică a județului Vâlcea și este reprezentată de creasta principală a Munților Lotrului, Munților Căpățânii și Munților Cozia, partea vestică a Munțior Făgăraș și Depresiunea Loviștei.

Zona subcarpatică se caracterizează printr-un relief puternic fragmentat de numeroase văi. Se remarcă prezența unui relief colinar, cu altitudini cuprinse între 600 și 800 m, cuprinzând următoarele subdiviziuni: Subcarpații Olteniei, Subcarpații Vâlcii și Muscelele Argeșului.

În cadrul suprafețelor netede intră depresiunile Horezu și Jiblea, Valea Oltului, precum și luncile principalilor ei afluenți. Aspectul acestora a favorizat popularea intensă, dar și dezvoltarea agriculturii.

Piemontul Getic formează treapta colinară joasă a județului și este alcătuit din argile, nisipuri, pietrișuri și gresii depuse pe un fundament cristalin de tip carpatic în ultima parte a Pliocenului

( Cârstea și Constantinescu, 1980). Culoarul larg al Oltului separă cele două subunități ale Piemontului în: Podișul Cotmeana și cel al Oltețului de Vest.

Valea Oltului traversează toate treptele de relief de la nord la sud. Aceasta nu aduce nicio modificare esențială reliefului în ceea ce privește modul de desfășurare a liniilor principale. Numai în regiunea sudică, mai exact acolo unde râurile s-au adâncit în podișul mai tânăr, orientarea liniilor reliefului devine diferită de cea a părții mai înalte a teritoriului județului ( Badea și Rusenescu, 1970).

Clima județului Vâlcea

Zona în care se situează județul se caracterizează printr-un climat temperat continental moderat, cu ușoare influențe mediteraneene în zona de deal.

În munți, la altitudini de peste 2000 m, temperatura medie anuală este de 0˚C. Vânturile sunt puternice și domină dinspre nord-vest. Precipitațiile depășesc 1200 mm/an.

În munții mijlocii și mici, temperatura medie anuală variază între 2 și 6˚C. Precipitațiile înregistrează valori între 800 și 1200 mm anual. În cadrul acestor munți, vânturile sunt dirijate în lungul văilor Lotrului și Oltului. Frecvent, pe versanții munților Lotrului și Coziei, apar brizele de munte.

Regiunea dealurilor subcarpatice, se caracterizează printr-o temperatură medie anuală între 4 și 8˚C, iar precipitațiile în jur de 600 și 800 mm/an. Spre deosebire de această zonă, Depresiunea Loviștei și Valea Oltului se caracterizează printr-o climă ceva mai blândă. Se constată aici, o ușoară încălzire a maselor de aer care grăbesc topirea zăpezilor, un risc asupra populației, în special pe Valea Oltului.

Caracteristicile hidrologice

Rețeaua hidrografică aparține în totalitate bazinului mijlociu și inferior al Oltului și afluenților săi de pe tronsonul aval, dintre care se remarcă Lotru, Topolog și Olteț.

Râul Olt reprezintă principalul curs de apă în care se varsă toate râurile interioare din județ și se întinde pe o distanță de 135 km.

Pe lângă rețeaua de ape curgătoare pe teritoriul județul Vâlcea se află și câteva lacuri de origine glaciară, cum sunt: Câlcescu, Iezeru Latoriței, Găuri, Zănoaga Mare, dar și lacuri de acumulare din sistemul hidroenergetic Lotru ( Agenția pentru protecția Mediului Vâlcea, 2013).

Învelișul edafic

În funcție de materialul parental, de formele de relief, de climă și de activitatea biologică, solurile de pe teritoriul județului Vâlcea sunt foarte variate.

Figura de mai jos prezintă modul în care sunt repartizate clasele de sol în cadrul arealului de studiu.

Pe culmile înalte ale munților se întâlnesc cambisolurile și spodosolurile, care sunt valorificate prin pășunile alpine.

Mai jos, la altitudini de până în 1000 m, sub pădurile de conifere și conifere în amestec cu fag, se găsesc solurile brune podzolice și cele brune acide. În Munții Căpătânii, pe calcare se întâlnesc rendzinele.

Înălțimile mai joase din Defileul Oltului se caracterizează prin soluri brun-montane, în timp ce Depresiunea Loviștei se caracterizează prin soluri brun-gălbui de pădure. Aceste soluri sunt acoperite în mare parte cu pășuni, fânețe și culturi de pomi fructiferi (Cârstea și Constantinescu, 1980).

Pe dealurile și depresiunile subcarpatice solurile predominante sunt cele brune de pădure, favorabile culturilor furajere și leguminoase. Tot aici se mai întâlnesc molisolurile, argiluvisolurile, dar și vertisolurile.

În treapta dealurilor de podiș dintre Olt și Olteț se găsesc soluri brune eubazice și mezobazice, iar în lunci solurile aluviale.

Fig. 2 Harta solurilor pe teritoriul Județului Vâlcea

Sursa: Harta solurilor României scara 1:200 000 ediție 1969, 1978, Institutul de cercetări pedologice și agrochimie –ICPA

Flora și fauna din județul Vâlcea

Diversitatea condițiilor fizico-geografice determină o mare varietate a învelișului vegetal din cadrul județului. Unitățile vegetale se găsesc dispuse în fâșii ce se succed, în linii generale de la nord la sud.

Fig. 3 Harta unităților de vegetație în Județul Vâlcea

Sursa: Harta topografică militară scara 1:50 000 ediție 1990, Direcția Topografică Militară

Zona pădurilor de foioase se prezintă în mare parte defrișată. Aceasta este formată din cerete și gârnițe, cărora li se adaugă culturi și pajiști stepizate lucru evidențiat în figura de mai sus. Etajul acestor păduri este cel mai extins și este alcătuit din gorunete întâlnite în zona colinară din dreapta Oltului, în mare parte înlocuite cu livezi, păduri de fag și gorun.

Etajul pădurilor de molid apare fragmentat pe masive montane, local regăsindu-se pâlcuri de zadă. Tot aici se remarcă și prezența nucului, a castanului brun și a mojdreanului.

Etajul alpin și subalpin ocupă cele mai reduse areale fiind alcătuite din pajiști de coroană, părușcă și subarbuști.

Pădurile sunt localizate în partea de nord a județului și sunt reprezentate în cea mai mare parte din pădurile de foioase și rășioase ce alcătuiesc fondul forestier al județului Vâlcea.

În județ, bogățiile naturii sunt ocrotite în rezervații: Cozia, piramidele din Valea Stănciolului, trovanții ovoidali și sferici.

În ceea ce privește fauna, sunt dominante speciile de munte: urs, cerb, căprior, mistreț, viezure, lup, cocoș de munte, cerbul lopătar și elementele mediteraneene: scorpionul carpatin, vipera cu corn.

În domeniul alpin se remarcă fâsa alpină, capra neagră și mierla gulerată.

La nivelul florei și faunei sălbatice nu au fost sesizate dezechilibre ecologice și nici alte fenomene. În lacurile de baraj artificial de la Olt se constată o proliferare a avifaunei acvatice.

Structura socio-demografică a județului Vâlcea

În urma recensământului din luna octombrie 2011, conform datelor furnizate de Comisia județeană pentru recensământul populației și al locuințelor Vâlcea, județul Vâlcea are o populație stabilă de 355.320 locuitori. Dintre aceștia, 155.020 persoane aveau reședința sau domiciliul în mediul urban (43.6%), iar 200.300 persoane în mediul rural (56,4%), cu o densitate de

61.63 loc./kmp.

Aproximativ 60% din populație, aparține grupurilor de populație activă ( 15-59 ani pentru bărbați și 15-54 ani pentru femei).

Municipiul Râmnicu Vâlcea este singura localitate cu o populație peste 100.000 locuitori, iar municipiul Drăgășani intră în categoria orașelor mijlocii.

Peste 80% din orașe intră în categoria orașelor mici, intrând aici: Călimănești, Brezoi, Băbeni, Horezu, Berbești, Băile Govora, Băile Olănești, Ocnele Mari și Bălcești.

Fig. 4 Populația pe medii în județul Vâlcea în anul 2011

Sursa datelor: CJVALCEA

Economia județului Vâlcea

Economia județului are un profil industrial-agrar. Repartizarea activităților economice pe teritoriul județului scoate în evidență dezvoltarea industriei în municipiul Râmnicu Vâlcea, cultura cerealelor și a viței-de-vie în sud, pomicultura și silvicultura în zona nordică.

Industria județului este reprezentată de industria chimică, industria extractivă, industria constructoare de mașini, industria energetică și cea de prelucrare a lemnului. Industria alimentară cuprinde industria panificației și a morăritului, industria cărnii și a vinificației.

Caracteristicile reliefului

Din punct de vedere administrativ, râul Oltul străbate intregral județul Vâlcea pe direcția

nord-sud, lucru evidențiat în harta de mai jos.

În funcție de caracteristicile fizice și geografice ale zonelor străbătute, râul Olt se caracterizează prin două sectoare ale bazinului hidrogeografic: sectorul de nord al județului, care corespunde zonei muntoase și sectorul de sud, care corespunde zonei deluroase.

Fig. 5 Harta localizării Râului Olt în cadrul Județului Vâlcea

Sursa: Harta topografică militară scara 1:50 000 ediție 1990), Direcția Topografică Militară

Pe teritoriul județului Vâlcea, Oltul străbate Subcarpații, zonă slab dezvoltată, ce se prezintă sub forma unei fâșii înguste și zona piemontană reprezentată de Dealurile Oltețului pe dreapta și Dealurile Cotmenei pe stânga. Această zonă se caracterizează prin altitudini reduse care ajung până la cele de câmpie. Din cauza acestei descreșteri, deseori câmpia pătrunde sub forma unor golfuri. Lunca râului este reprezentată prin soluri aluvionare de luncă, care devin spre sud soluri nisipoase supuse unui stadiu de eroziune necontrolată.

Caracteristicile geologice

În arealul analizat, se realizează trecerea de la formațiunile metemorfice la cele sedimentare de diferite vârste.

În zona periferică a râului, se remarcă prezența depozitelor leossoide, în cea adiacentă râului întâlnim aluviuni actuale, iar în zona intermediară depozite fluviatile.

În aval de localitatea Râmnicu Vâlcea unde predomină rocile necoezive permeabile sunt cantonate strate freatice importante, exploatabile pentru alimentarea cu apă.

Utilizarea terenului

Modul de utilizare a terenului în cadrul spațiului hidrologic Olt este influențat de condițiile fizico-geografice și factorii antropici. Așa cum se poate observa pe harta de mai jos de-o parte și de alta a râului întâlnim păduri mixte, păduri de foioase și de conifere. Acestea ocupă suprafețe semnificative în nordul corpului de apă, în timp ce spre zona sudică ponderea lor este mai redusă.

Pe lângă păduri, se remarcă o pondere ridicată și în ceea ce privește livezile și vița-de-vie, acestea dominând în regiunea centrală a județului.

Celelalte folosințe, constituite din zonele urbane, industriale, de pășuni și mlaștini ocupă suprafețe de teren mai reduse și se găsesc la altitudini mai reduse, între 300 și 700 m.

Fig. 6 Harta utilizării terenului pe teritoriul Județului Vâlcea

Sursa: Corine Land Cover 2006, www.eea.europa.eu scara 1:100 000

Caracteristici hidrologice ale Râului Olt

Râul Olt prezintă scurgerea medie cea mai bogată dintre toate celelalte râuri ale țării, deoarece străbate numeroase forme de relief. Până la intrarea în județul Vâlcea, râul drenează depresiuni și munți cu altitudini ridicate, aspect ce determină un regim hidrologic compensat.

Cursul inferior al Oltului se desfășoară aval de Cozia prin intermediul unui con de dejecție, acoperit de conurile de dejecție, dar și de terasele afluenților ce vin dinspre versantul sudic al Munților Făgăraș și Culmilor Cozia.

În arealul situat între Jiblea – Călimănești și Râmnicu Vâlcea, Oltul traversează zona subcarpatică. De la ieșirea din localitatea Râmnicu Vâlcea și până în comuna Galicea, râul Olt primește mai mulți afluenți ce vin din zona subcarpatică ( Pascu, 1983).

Râul Olt reprezintă principalul curs de apă din județ și se întinde pe o lungime de 135 km, cu o pantă medie de 1,5‰.

Debitul mediu multianual al Oltului variază între 110 m³/s în nord la intrarea în județ și 160 m³/s la ieșire. În stația hidrologică de la Râmnicu Vâlcea debitul mediu multianual atinge valoarea de 135 m³/s. Debitele medii anuale în anii ploioșii cresc de 1,7 ori, iar în anii secetoșii scad până la jumătate din debitul mediu multianual.

Afluenții râului Olt în zona județului Vâlcea sunt reprezentați astfel: pe partea dreaptă se află Lotru, Olănești,Govora, Bistrița, Luncavăț, Pesceana și Olteț, iar pe partea stângă Boia Mare și Topolog.

Topologul străbate Depresiunea Loviștea și taie creasta Cozia, străbătând transversal zona subcarpatică. Aval de Tigveni, în Piemontul Getic, corpul de apă Olt urmărește înclinarea generală a acestuia.

În arealul cu depozite levantine, la ape cu o adâncime redusă, se pot observa pierderi prin infiltrații ( Pascu, 1983). Totodată, se întâlnesc și zone cu meandrare și apă moartă de adâncimi mici din cauza neregularităților geomorfologice ( Popa, 1998).

În aval de confluența cu râul Topolog, majoritatea afluenților ce vin dinspre regiunile piemontane au cursuri intermitente.

În partea sudică a comunei Polovragi, Oltețul și-a tăiat chei în masivul de calcare jurasice. În aval, acesta străbate dealurile subcarpatice și două zone depresionare. Odată cu intrarea în Piemontul Getic, acesta pierde din debit aproximativ 0.7 m³/s.

În lunca largă poziționată în aval de municipiul Drăgășani, râul Olt este direcționat spre partea dreaptă, observându-se prezența unor cursuri părăsite consecință a mișcărilor din trecut.

Râul Olt, al doilea ca debit din România, este primul din țără regularizat în totalitate, având pe teritoriul județului Vâlcea 13 hidrocentrale în funcțiune, și anume: Robești, Cornetu, Gura Lotrului, Turnu, Călimănești, Dăești, Râmnicu Vâlcea, Râureni, Govora, Băbeni, Ionești, Zăvideni și Drăgășani.

În prezent, se construiește o nouă hidrocentrală la Câineni. Majoritatea acestora au fost construite între anii 1970 și 1990.

În ceea ce privește regimul hidrologic al râului, pot spune că acesta este determinat de evoluția scurgerii lichide, ale cărei caracteristici sunt legate de sursele de alimentare.

În privința repartiției scurgerii, se observă o varietate semnificativă pe parcursul unui an, regimul scurgerii fiind caracteristic tipului de regim subcarpatic meridional.

Sursele de alimentare

Râul Olt se caracterizează printr-o alimentare mixtă, ce cuprinde atât surse superficiale, cum sunt apele obținute din precipitații, respectiv topirea zăpezii, cât și surse subterane ( Ujvari, 1972).

Trebuie să menționez în mod special, influența puternică pe care o are topirea depozitelor de zăpadă ce se formează anual în amonte. Topirea aceasta se prelungește până în lunile martie-aprilie, atingând valori mari în luna aprilie. Prin urmare, râul Olt are o alimentare pluvionivală cu aport subteran moderat. El este alimentat în proprție de 75 % din surse superficiale, din care 45 % constituie apa rezultată din precipitații și 30 % cea din topirea stratului de zăpadă, restul fiind aportul din apele subterane. ( Sursa: Administrația Bazinală de Apă Olt)

În amonte, râul Olt se caracterizează printr-o alimentare mixtă care cuprinde apele provenite din precipitații, din topirea zăpezii și aportul apelor subterane. Așa cum am specificat mai sus, un rol important îl are apa rezultată din topirea zăpezii în intervalul martie-aprilie, perioadă favorabilă formării viiturilor mixte pluvio-nivale.

Vara, precipitațiile lichide contribuie în procesul de alimentare. Ploile rezultate au un caracter torențial cu cantități de peste 25 – 30 l/m².

Toamna, scurgerea este mai redusă, deoarece scad cantitățile de precipitații înregistrându-se chiar minimele anuale de multe ori. Același lucru se întâmplă și în sezonul rece. Aportul surselor de alimentare este slab, ca urmare a precipitațiilor scăzute, dar și a stocării acestora în cadrul stratului de zăpadă, predominând aportul din apele subterane.

CALITATEA APEI RÂULUI OLT LA INTRARE ȘI IEȘIRE ÎN JUDEȚUL VÂLCEA

Monitorizarea calității apei Oltului în județul Vâlcea se realizează prin analize fizico-chimice și biologice efectuate pe probe de apă prelevate din diferite secțiuni de control ale Oltului și afluenților săi.

Cele mai apropiate secțiunui ale râului Olt sunt Olt la Câineni aflat în amonte și Olt la Drăgășani aflat în aval față de deversările apelor uzate epurate de la stația de epurare orășenească a localității Râmnicu Vâlcea, față de depozitul de deșeuri industriale și menajere din Râureni, cât și față de deversările apelor uzate epurate de pe platform chimică S.C. OLTCHIM.S.A, considerate ca zone critice din punct de vedere al poluării apei Oltului din cauza activităților antropice manifestate în apropiere de albia acestuia.

Clasificarea calității apelor de suprafață în vederea stabilirii stării ecologice a corpurilor de apă s-a realizat pentru cinci grupe și anume: regimul oxigenului, salinitate, nutrienți, poluanti toxici specifici de origine natural, respectiv alți indicatori chimici relevanți.

Analizând calitatea apei în amonte, respectiv la Câineni putem spune că aceasta se încadrează în limitele clasei I de calitate pentru alți indicatori chimici relevanți, , poluanți toxici specifici de origine naturală și salinitate și în clasa a – II – a de calitate în ceea ce privește oxigenul și nutrienții. În urma acestei analize s-a determinat încadrarea calității apei în secțiune la clasa a – II- a din punct de vedere al indicatorilor de caracterizare generală.

Starea ecologică a corpului de apă din punct de vedere al elementelor fizico-chimice este moderată, iar din punct de vedere al poluanților bună.

Secțiunea Olt la Drăgășani este reprezentativă pentru caracterizarea apei râului fiind amplasată aval de evacuările de ape uzate de pe Platforma Chimică Râmnicu Vâlcea.

Calitatea apei în secțiune se încadrează în clasa I pentru indicatorii chimici relevanți, pentru poluanții toxici specifici de origine naturală și oxigen, în limitele clasei a – II- pentru

nutrienți și în clasa a – III – a pentru indicatorul salinitate, ceea ce determină încadrarea calității apei în secțiune la clasa a – III – a de calitate din punct de vedere al indicatorilor de caracterizare generală.

În urma acestor observații realizate în cele două secțiuni de control amplasate pe Râul Olt, se constată o degradare a caliatății apei, aceasta regăsindu-se în clasa a – II – a de calitate pentru Olt la Câineni, respectiv clasa a – III – a în secțiunea Olt la Drăgășani. ( Sursa: Plan Urbanistic Zonal, 2013)

ORIGINEA PERICOLELOR DE ACCIDENTE MAJORE ȘI EFECTELE LOR ASUPRA CALITĂȚII APEI RÂULUI OLT ÎN JUDEȚUL VÂLCEA

Substanțele chimice periculoase întâlnite în cadrul unităților industriale cu risc de poluare accidentală asupra arealului de studiu sunt produse de natură chimică organică și anorganică în stare lichidă, solidă sau gazoasă. Din cauza proprietăților fizico-chimice și cantităților acestor substanțe dăunătoare, dar și a condițiilor de desfășurare a proceselor tehnologice ( temperatură, presiune), aceste substanțe pot prezenta pericol de emisii de substanțe periculoase și deversări în albia râului Olt.

Emisiile de substanțe periculoase pot avea efect dăunător asupra compoziției fizice, chimice și bilogice a apei, respectiv asupra vieții acvatice. Mărimea acestui efect este dată de proprietățile ecotoxicologice ale substanțelor emise, de perioada de expunere și de condițiile meteorologice determinate în dispersia atmosferică a substanțelor.

Deversările accidentale masive de substanțe chimice periculoase pot produce atât contaminarea sau poluarea chimică a animalelor acvatice existe în râul Olt, dar și distrugerea florei microbiene proprii apei, lucru ce determină micșorarea capacității de debranșare față de diverșii poluanți prezenți la un moment dat.

Prezentarea claselor de poluare

În cadrul mediului înconjurător, apa nu se găsește în stare pură, ci conține numeroase impurități organice și minerale, substanțe biogene sau organisme biologice, săruri dispersate sau dizolvate.

Poluarea apei râului Olt se referă la orice modificare chimică, fizică sau biologică în calitatea apei acestuia. Aceste schimbări au un efect secundar asupra oricărui organism viu, care poate fi omul, fauna sau flora.

Acțiunea apelor uzate asupra apei râului Olt ca receptor natural se prezintă în felul următor.

Din punct de vedere fizic se modifică temperatura, culoarea, conductibilitatea electrică prin formarea depunerilor de fund, de spumă sau de pelicule de natură peterolieră sau substanțe grase.

Privind compoziția chimică a apei, are loc schimbarea pH-ului, a durității, precum și creșterea conținutului de substanțe chimice.

Poluanții apei pot fi clasificați pe mai multe clase în funcție de alegerea indicatorilor de calitate relevanți, de evaluarea constantă a principalelor surse de poluare, dar și de stabilirea unui program strict de monitorizare.

În primul rând, menționez clasa agenților care provoacă boli, respectiv bacterii, ca virușii, protozoarele și viermii paraziți, care intră în sistemele de canalizare și în apa deversată neepurată în râul Olt.

A doua clasa este reprezentată de reziduurile care necesită prezența oxigenului. Acestea pot fi descompuse de bacterii. Când coloniile mari de bacterii descompunătoare transformă aceste deșeuri, ele pot epuiza nivelul de oxigen din apa râului.

Urmează poluanții anorganici solubili în apă, cum sunt acizii, sărurile și metalele toxice.

Într-o cantitate ridicată, acești poluanți provoacă moartea organismelor acvatice din Olt.

Clasa nutrienților este și ea reprezentativă. Nutrienții sunt acei nitrați solubili în apă și fosfați, care odată ajunși în râu determină dezvoltarea în exces a plantelor acvatice, care duc la eliminarea oxigenului din corpul de apă. O cantitate semnificativă de nutrienți provoacă fenomenul de eutrofizare și, implicit moartea peștilor.

Sedimentele aflate în suspensie provoacă diminuarea absorbției de lumină a apei râului Olt.

Ultimele două clase sunt reprezentate de compușii organici, respectiv materialele plastice petroliere și pesticide și de compușii radioactivi solubili în apă.

Integrarea elemntelor suport în evaluarea stării ecologice

Starea ecologică se referă la structura și la modul în care se desfățoară ecosistemele acvatice, fiid definită în concordanță cu prevederile Anexei V a Directivei Cadru pentru Apă, prin elementele de calitate fizico-chimică, biologică și hidromorfologică.

Caracterizarea stării potențialului ecologic în conformitate cu Directiva pentru Apă se bazează pe un sistem ce cuprinde 5 clase, respectiv foarte bună, bună, moderată, slabă și proastă.

Clasa foarte bună este constituită din valori ale elementelor fizico-chimice, biologice și hidromorfologice ale apelor de suprafață asociate cu zonele nealterate sau cu alterări reduse.

Clasa bună cuprinde valorile elementelor fizico-chimice și biologice cu abateri minime față de valorile zonelor nealterate sau cu alterări reduse.

Clasa moderată este reprezentată de valorile care deviază moderat de la valorile zonelor nealterate sau cu alterări reduse.

Clasa slabă este determinată de modificări majore asupra faunei acvatice, în timp ce ultima clasă, și anume, cea proastă este determinată de modificările majore asupra întregului cursului de apă.

Principalii evacuatori de ape uzate care schimbă categoria de calitate a Râului Olt

În județul Vâlcea, cursul apei râului Olt este modificat de două mari categorii de poluare:

Surse de poluare organizate, constituite de apele uzate orășănești, ce deversează continuu și de apele industriale, cu descărcare continuă sau intermitentă;

Sursele de poluare neorganizate, împrăștiate pe suprafața cursului de apă, reprezentate din apele de precipitații, care spală suprafețele localităților, drumurilor, depozitele de reziduuri,

precum și terenurile agricole pe care s-au aplicat îngrășăminte sau substanțe de combatere a dăunătorilor ( Popovici, 1980).

Pe lângă sursele de poluare enumerate anterior se mai întâlnesc și altele, cum sunt presiunile hidromorfe, ce pot determina schimbări majore, dar și activitățile turistice.

Sursele semnificative de poluare

În conformitate cu Directiva Cadru în Domeniul Apei, se consideră presiuni semnificative presiunile care au ca rezultat neatingerea obiectivelor de mediu pentru corpul de apă studiat. După modul în care funcționează sistemul de recepție al corpului de apă se poate cunoaște daca o presiune poate cauza un impact.

Industria este reprezentată de unitățile care evacuează în resursele de apă și care nu se conformează legislației în vigoare privind factorul de mediu, apa.

Aglomerările umane sunt considerate surse semnificative punctiforme daca au sistem de canalizare centralizat. De asemenea, sunt considerate surse semnificative de poluare aglomerările umane cu sistem de canalizare unitar care nu au capacitatea de a colecta și epura amestecul de ape uzate și ape pluviale în perioadele cu ploi intense.

Activitățile umane care determină un impact asupra calității apei de suprafață nu sunt reflectate doar de deversarea directă în acviferul subteran a unor compuși poluanți, ci includ și poluarea indirectă prin scurgerea apelor din precipitații, ce pot spăla astlfel de compuși găsiți la suprafața solului. O presiunea majoră este exercitată și de către izvoarele subterane care ajung în acestea. În cazul în care apa subterană din care se alimentează aceste izvoare este contaminată, calitatea apei de suprafață se uzează ( Bica, 1998).

Agricultura este constituită de fermele care evacuează substanțele periculoase și, care nu se conformează legislației în vigoare privind apa.

Aceasta este o ramură economică importantă. Baza de producție pentru producția agricolă o reprezintă calitățile fondului funciar, vecinătatea ariei montane (pentru creșterea animalelor) și tradiția ocupațiilor agricole.

Datorită marii fragmentări a reliefului, terenurile agricole sunt dispersate. În văi și pe terase predomină culturile de porumb și cartofi asociate cu livezi, dar și cu porumb.

Culturile pomicole s-au extins, s-au introdus noi soiuri care au crescut producția.

În ceea ce privește pomicultura, condițiile climatice favorabile subcarpaților au favorizat dezvoltarea pomiculturii, în special culturii prunului și mărului (sunt întinse în jumătatea estică a Subcarpaților Vâlcii).

Creșterea animalelor, ocupație străveche care și-a disputat întâietatea cu cultura plantelor, a fost secole de-a rândul principala ocupație și sursă de venituri pentru locuitori.

Surse difuze de poluare

Stabilirea locurilor unde au fost întemeiate așezările umane nu s-a realizat la întâmplare, ci în funcție de anumite caracteristici cu grad ridicat de favorabilitate. Principalii factori cu rol în distribuția sistemului de așezări umane din cadrul bazinului hidrografic Olt sunt: alcătuirea geologică, declivitatea suprafețelor (panta), gradul de însorire sau insolație, configurația văilor și interfluviilor (morfografia) și procesele geomorfologice actuale (tipuri, răspândire).

Altitudinea reliefului deține un rol secundar, însă în general așezările sunt situate la altitudini sub 600 m, rar depășind această limită (Comanca, Gurguiata). Desfășurarea sistemului de văi și interfluvii în cadrul râului Olt constituie factorul principal de control al distribuției așezărilor umane și căilor de comunicație.

Conurile de depunere ale afluenților, în general văi torențiale cu debit lichid redus și debit solid consistent, cu caracter temporar, au favorizat ramificarea satelor pe văile secundare.

Surse de poluare urbane

Managementul necorespunzător al deșeurilor menajere la nivelul localităților, constituie o sursă de poluare difuză locală. De asemenea, modul de colectare, respectiv eliminare al nămolului provenit de la stațiile de epurare poate conduce la poluarea corpului de apă Olt.

Dezvoltarea zonelor urbane necesită o mai mare atenție din punct de vedere al colectării deșeurilor menajere prin construirea unor depozite ecologice de deșeuri și eliminarea depozitării necontrolate a deșeurilor, întâlnită deseori pe malul râului Olt (Fig.7).

Pe lângă presiunile punctiforme exercitate, activitățile agricole pot conduce la poluarea difuză a resurselor de apă. Fig. 7 Oltul la intrare în județ

Căile prin care poluanții (în special nutrienții și pesticidele) ajung în corpurile de apă sunt diverse (scurgere la suprafața, percolare).

Presiunile difuze datorate activităților agricole sunt greu de cuantificat. Presiunile agricole difuze afectează atât calitatea apei de suprafață, cât mai ales calitatea apei subterane.

În cazul surselor de poluare difuze, estimarea încărcărilor cu poluanți a apei este mai dificilă decât în cazul surselor punctiforme având în vedere modul diferit de producere a poluării. Pe lânga emisiile punctiforme, se remarcă și următoarele moduri de producere a poluării difuze:

1. depuneri din atmosferă;

2. scurgerea de suprafață;

3. scurgerea din rețelele de drenaje;

4. eroziunea solului;

5. scurgerea subterană;

6. scurgerea din zone impermeabile orășenești.

Sursele de poluare difuză mai pot fi reprezentate de stocarea și utilizarea îngrășămintelor organice și chimice, de creșterea animalelor domestice, dar și de utilizarea pesticidelor pentru combaterea dăunătorilor. Importante sunt și deșeurile din plastic aruncate pe malul râului sau direct în albia lui ( Fig. 8). Deversarea în râu a acestora determină o impurificare, deseori foarte accentuată, ce are ca și efect modificarea chimismului natural al apei.

Procesul de autoepurare se realizează în aval de apele uzate și, are ca principal scop descompunerea substanțelor organice. Treptat, cantitatea de substanțe organice descrește, apele ajungând la valori normale prin reaerare ( Savin, 2008).

Fig. 8 Oltul la intrare în județ

În general, apele poluate urbane ce pot conține ape uzate menajere sau amestecuri de ape uzate menajere, industriale și ape meteorice sunt colectate de către sistemele de canalizare și conduse către stația de epurare al cărei proces tehnologic nu poate asigura epurarea lor în totalitate. Acest lucru se întâmplă din cauza lipsei utilajelor de aerare și a programelor de întreținere continue, parametrilor de proiectare necorespunzători, personalului necalificat, dar și interesului scăzut al autorităților publice locale pentru problemele de protecție a mediului.

Localitățile de tip urban din județ, aflate pe cursul râului Olt, respectiv Brezoi, Horezu, Călimănești, Râmnicu Vâlcea, Băile Govora, Băile Olănești, Băbeni, Drăgășani dețin stații de epurare a apelor uzate menajere ( Fig.9). Unele dintre acestea se caracterizează printr-un randament scăzut așa cum se întâmplă în cazul stațiilor de la Călimănești și Drăgășani ( 42 – 51%), altele au randamente mai ridicate ( Râmnicu Vâlcea, 60

BIBLIOGRAFIE

Băduț, M., GIS Sisteme informative geografice – fundamente practice, Ed. Albastra, Cluj-Napoca, 2004.

Botnariuc, Nicolae, Angheluță Vădineanu, Ecologie, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

Crăciun, Ioan, Identificarea și caracterizarea sistemelor ecologice, Ed. Ars Docendi, București, 2011.

Doiniță, N. et al., Vegetația României, Ed. Tehnică-Agricolă, București, 1992.

Ielenicz, M., Ileana Pătru, Mioara Clius, Subcarpații României, Ed. Universitară, București, 2005.

Loghin, V., G. Murărescu, Teledetecție – aplicații în geografie, Ed. Valahia University Press, Târgoviște, 2008.

Mărciulescu, S., Manual de protecția mediului, CNE-PROD, 2000.

Minea, Elena Maria, Protecția mediului, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2008.

Morariu, T., E. Morariu, A. Savu, Lacurile din România – importanța balneară și turistică, Ed. Științifică, București, 1968.

Murărescu, O., Resursele de apă din spațiul carpatic și subcarpatic dintre Dâmbovița și Prahova și valorificarea lor, Ed. Transversal, Târgoviște, 2004.

Nicolescu, C., Ecologie și protecția mediului, Ed. Macarie, Târgoviște, 1996.

Romanescu, Gh. et al., Inventarierea și tipologia zonelor umede și apelor adânci din grupa centrală a Carpaților Orientali, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2009.

Șerban, Gh., R. Bătinaș, Inițiere în GIS și aplicații în hidrologie, Ed. Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 2011.

***, Geografia României, vol. 1, Ed. Academiei, București, 1983.

***, Geografia României, vol. 4, Ed. Academiei, București, 1992.

http://earth.unibuc.ro

http://www.oocities.org/dmarioara/images/Subcurb.GIF

Harta climatica a Romaniei